Coperta: Mircia DUMITRESCU Tehnoredactare computerizată: Diana TATU, Mihaela TUDOR, Gabriela IANCU, Liliana KIPPER Iconografia dicţionarului a folosit fotografii din fototecile B.A.R., Muzeului Literaturii Române, Editurilor Humanitas şi Minerva, precum şi din fototeca Ion Cucu; de asemenea, fotografii trimise de scriitori ISBN 973-637-070-4 973-637-111-5 Oao '/g’ Academia Română ICTIONARUL GENERAL AL LITERATURII OMANE Bucureşti Editura Univers Enciclopedic COORDONATOR GENERAL Eugen SIMION COORDONARE ŞI REVIZIE Magdalena BEDROSIAN, Mihai CIMPOI, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Gabriela DRĂGOI, Victor DURNE A, Florin FAIFER, Laurentiu HANGANU, Dan MĂNUCĂ, Gabriela OMĂT, Rodica PÂNDELE, Mircea POPA, Remus ZĂSTROIU AUTORI Carmen ANDRAŞ, Manuela ANTON, Ion APETROAIE, Şerban AXINTE, Leon BACONSKY, Delia BADEA, Cristina Martha BALINTE, Fănuş BĂILEŞTEANU, Nicolae BÂRNA, Liviu Petru BERCEA, Lucia BERDAN, Nicolae BILEŢCHI, Nicoletâ BORCEA, Grigore BOSTAN, Liliana BOTEZ, Grigore BOTEZATU, Carmen BRĂGARU, Ana-Maria BREZULEANU, Gheorghe BULUŢĂ, Alexandru BURLACU, Doru BURLACU, Constanţa BUZATU, Vlad CHIRIAC, Lucian CHIŞU, Mihai CIMPOI, Alina CIOBANU, Ion CIOCANU, Vasile CIOCANU, Alexandra CIOCÂRLIE, Ileana CIOCÂRLIE, Constantin CIOPRAGA, Lucia CIREŞ, Ion H. CIUBOTARU, Alina CONSTĂNCEANU, Liliana COROBCA, Nicolae CREŢU, Stănuţa CREŢU, Valeriu CRISTEA, Daniel CRISTEA-ENACHE, Constantin CUBLEŞAN, Gabriela DANŢIŞ, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Cristina DEUTSCH, Marin DIACONU, Daniel DIMITRIU, Mihail DOLGAN, Magda DRAGU, Gabriela DRĂGOI, Sebastian DRĂGULĂNESCU, Livia DUMITRU, Raluca DUNĂ, Victor DURNEA, Marcel DUŢĂ, Georgeta ENE, Florin FAIFER, Alexandru FARCAŞ, Mira FETICU, Nicolae FLORESCU, Maria FOARŢĂ, Anca GOŢIA, Dorina GRĂSOIU, Dan GRIGORESCU, Laurenţiu HANGANU, Ion HANGIU, Alee HANŢĂ, Constantin HÂRLAV, Eleonora HOTINEANU, Sorina IANOVICI-JECZA, Ofelia ICHIM, Nicolae ILIESCU, Stancu IUN, Mariana IONESCU, Mihai IOVĂNEL, Ion ISTRATE, Ion LĂZĂRESCU, Valentina MARIN CURTICEANU, Dana MARINESCU, Dan Horia MAZILU, Dan MĂNUCĂ, Nicolae MECU, Dumitru MICU, Valentin F. MIHĂESCU, Ileana MIHĂILĂ, Dan C. MIHĂILESCU, Florin MIHĂILESCU, Andrei MILCA, Ioan MILEA, Emil MOANGĂ, Doina MODOLA, Ilie MOISE, Tudor NEDELCEA, Andrei NESTORESCU, OLOSZ Katalin, Gabriela OMĂT, Eugen ONU, Ionel OPRIŞAN, Constantin PAIU, Sava PÂNZARU, Petru POANTĂ, Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU, Catrinel POPA, Mircea POPA, Corina POPESCU, Tania RADU, Petre RĂILEANU, Ion ROTARU, Aurel SASU, Nicoleta SĂLCUDEANU, Alexandru SĂNDULESCU, Algeria SIMOTA, Oana SOARE, Roxana SORESCU, Monica SPIRIDON, Vasile SPIRIDON, Valeriu P. STANCU, Michaela ŞCHIOPU, Ion ŞEULEANU, Rodica ŞUIU, Elena-Esther TACCIU, Valentin TAŞCU, Ioana TĂMÂIAN, Mihai Bogdan TĂNASE, Constantin TEODOROVICI, Andrei TERIAN, Călin TEUTIŞAN, Teodor TIHAN, Mariana VARTIC, Marian VASILE, Teodor VÂRGOLICI, Cătălina VELCULESCU, Stan VELE A, Dumitru VLĂDUŢ, Amalia VOICU, Leon VOLOVICI, Smaranda VULTUR, Magda WĂCHTER, Joachim WITTSTOCK, Remus ZĂSTROIU NOTĂ Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) este o lucrare complexă, care include următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericeşti, folclorist, publicist, traducător ş.a.), editor, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată (text cu caracter religios, cronică istorică etc.), carte populară, operă folclorică, specie folclorică, publicaţie periodică (revistă literară sau culturală, gazetă cu rubrică sau pagină literară), curent literar, societate literară sau culturală, instituţie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesională, institut de cercetare etc.). Fiecare articol are un caracter monografic. Dimensiunile unui articol corespund locului ocupat de autor, publicaţie periodică etc. în cadrul general al literaturii noastre. Articolul dedicat unui autor are următoarea structură: titlul articolului (nume şi prenume; paranteză care conţine eventualele schimbări de nume şi datele biografice limită) urmat de trei secţiuni — biografie, comentariul operei, bibliografie. Secţiunile articolului sunt corelate în funcţie de ponderea activităţii autorului respectiv. în general, partea biografică selectează elementele relevante pentru activitatea literară a unui autor (informaţii despre familie, studii, formaţie intelectuală, debut, participare la cenacluri, prezenţa în publicaţii periodice, pseudonime, colegi de generaţie, implicare socială şi o prezentare de ansamblu a operei). Comentariul operei urmăreşte, de obicei cronologic, domeniile literare abordate de scriitor şi se bazează pe o medie a receptării critice, fără a exclude punctele de vedere proprii. Secţiunea bibliografică este compusă din două capitole. Primul, intitulat SCRIERI, înregistrează cronologic volumele originale, antume şi postume, precum şi principalele ediţii; tot aici sunt incluse traducerile din opera autorului în discuţie şi traducerile din scriitori străini şi români efectuate de acesta. Nu au fost menţionate lucrările fără caracter literar sau cultural (de exemplu, cărţi de matematică, medicină, drept etc.). Cel de-al doilea capitol, intitulat Repere bibliografice, înregistrează cronologic referinţe din periodice (se indică autorul, titlul articolului, denumirea periodicului — în întregime sau siglată —, anul calendaristic şi numărul ori, în unele cazuri, ziua şi luna) şi din volume (se indică autorul, titlul cărţii — în întregime sau siglat —, locul şi anul de apariţie — atunci când nu există siglă —, pagina sau paginile). Informaţiile bibliografice se opresc la sfârşitul anului 2003. Articolele consacrate unor autori reprezentativi sunt însoţite de citate critice semnificative. In cazul marilor scriitori se adaugă un tabel cronologic al vieţii şi al operei. Şi alte tipuri de articole, cu excepţia celor dedicate publicaţiilor periodice, sunt, de regulă, însoţite de un capitol bibliografic în care se menţionează ediţiile ori sursele şi de un capitol de referinţe bibliografice. Corpul de articole al fiecărui volum este precedat de indicaţii pentru utilizarea dicţionarului, cuprinse în NOTĂ, de o listă cu abrevieri şi de lista autorilor de articole, întocmită în ordinea alfabetică a iniţialelor cu care aceştia semnează. Urmează BIBLIOGRAFIA, alcătuită din două capitole: A. ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII; B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII. Volumele citate frecvent sunt menţionate într-o formă abreviată transparent, iar pentru publicaţiile periodice, culegeri şi antologii s-au utilizat sigle formate din majuscule. Au fost preluate şi adaptate la specificul lucrării normele lexicografice redactate de Corneliu Morariu pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. ABREVIERI B. A. R. = Biblioteca Academiei Române ed. = ediţie; ediţia edit. = editor(~ului); editori(-lor) f.a. = fără an de apariţie fasc. = fascicula; fasciculele f.1. = fără localitate de apariţie fragm. = fragment(~e); fragmentar introd. = introducerea; introducere de... îngr. = (ediţie) îngrijită de... j. = judeţul ms. = manuscris ms. rom. = manuscris românesc n. = născut(~ă) pref. = prefaţa; prefaţă de... publ. = publicat (de...) reed. = reeditat (de...) republ. = republicat (de...) sec. = secolul supl. = supliment t. = tomul tr. = traducere (de...); traduceri (de...) trad. = traducător(-ului); traducători(-lor) voi. = volumul; volumele INIŢIALELE AUTORILOR DE ARTICOLE A. B. Alexandru BURLACU A. C. Alexandra CIOCÂRLIE A. Cb. Alina CIOBANU A.Ct. Alina CONSTĂNCEANU A. F. Alexandru F ARCAŞ A.Gţ. Anca GOŢIA * Al. H. Alee HANŢĂ A.-M. B. Ana-Maria BREZULEANU A. Ml. Andrei MILCA A. N. Andrei NESTORESCU A.S. Aurel SASU A. Sm. Algeria SIMOTA Al. S. Alexandru SĂNDULESCU A. Tr. Andrei TERIAN A. V. Amalia VOICU C. A. Carmen ANDRAŞ C. Br. Carmen BRĂGARU C. Bz. Constanţa BUZATU C. C. Constantin CIOPRAGA C. D. Crişu DASCĂLU C. Dt. Cristina DEUTSCH C. H. Constantin HÂRLAV C. M. B. Cristina Martha BALINTE C. P. Constantin PAIU CPp. CorinaPOPESCU Ct. P. Catrinel POPA C. T. Constantin TEODOROVICI Ct. C. Constantin CUBLEŞAN C. Tt. Călin TEUTIŞAN C. V. Cătălina VELCULESCU D. B. Doru BURLACU Dl. B. Delia BADEA D. C. M. Dan C. MIHĂILESCU D. C.-E. Daniel CRISTEA-ENACHE D. D. Daniel DIMITRIU D. G. DanGRIGORESCU D. Gr. Dorina GRĂSOIU D. H. M. Dan Horia MAZILU D. M. Dan MĂNUCĂ D. Mc. Dumitru MICU D.Md. Doina MODOLA D. Mr. DanaMARINESCU D. V. Dumitru VLĂDUŢ E.-E. T. Elena-Esther TACCIU E. H. Elena HOTINEANU E. M. Emil MOANGĂ E. O. Eugen ONU F. B. Fănuş BĂILEŞTEANU F. F. Florin FAIFER F. M. Florin MIHĂILESCU G. B. Grigore BOSTAN G. Bl. Gheorghe BULUŢĂ G. D. Gabriela DRĂGOI G.Dn. Gabriela DANŢIŞ G. E. Georgeta ENE G. O. Gabriela Omăt Gr. B. Grigore BOTEZATU I. A. Ion APETROAIE I. C. Ion CIOCANU I. D. Iordan DATCU I. H. Ion HANGIU I. H. C. IonH. CIUBOTARU 1.1. Ion ISTRATE I. L. Ion LĂZÂRESCU N. Bl. Nicolae BILEŢCHI 11. C. Ileana CIOCÂRLIE N. Br. Nicolae BÂRNA I. M. Ioan MILEA N.Cr. Nicolae CREŢU I. Ms. Ilie MOISE N. FI. Nicolae FLORESCU I. O. Ionel OPRIŞAN N. I. Nicolae ILIESCU I. R. Ion ROTARU N. M. Nicolae MECU I. Ş. Ion SEULE ANU N. S. Nicoleta SĂLCUDEANU I. T. Ioana TĂMÂIAN O. I. Ofelia ICHIM 11. M. Ileana MIHĂILĂ O. K. OLOSZKatalin J.W. Joachim WITTSTOCK O.S. Oana SOARE L. B. Leon BACONSKY L. Bd. Lucia BERDAN P. P. Petru POANTĂ L. Bz. Liliana BOTEZ P.R. Petre RĂILE ANU L.Ch. Lucian CHIŞU R. D. Raluca DUNĂ L.Cr. Liliana COROBCA R. S. Roxana SORESCU L.Cş. Lucia CIREŞ R.Ş. Rodica ŞUIU L. D. Livia DUMITRU R.Z. Remus ZĂSTROIU L. H. Laurenţiu HANGANU S. C. Stănuţa CREŢU L. P. B. Liviu P. BERCE A S. D. Sebastian DRĂGULĂNESCU L. V. Leon VOLOVICI S. I. Stancu. ILIN M. A. Manuela ANTON S.I.-J. Sorina IANOVICI-JECZA M. B. T. Mihai Bogdan TĂNASE S.P. Sava PÂNZARU M. C. Mihai CIMPOI S. V. Smaranda VULTUR M. Dg. Mihail DOLGAN St. V. StanVELEA M. Dn. Marin DIACONU Ş. A. ŞerbanAXINTE M. Dr. Magda DRAGU T. N. Tudor NEDELCEA M. Dţ. Marcel DUŢĂ T. R. Tania RADU M. F. Maria FOARŢĂ T. T. Teodor TIHAN M. I. Mihai IOVĂNEL M. In. T. V. Teodor VÂRGOLICI Mariana IONESCU M. P.-C. Mihaela PODOCEA- V. C. Vasile CIOCANU CONST ANTINESCU V. Cr. Valeriu CRISTEA M. Pp. Mircea POPA V. D. Victor DURNEA M. S. Monica SPIRIDON V. F. M. Valentin F. MIHĂESCU M. Ş. Michaela ŞCHIOPU V.M.C. Valentina MARIN CURTICEANU M. V. Mariana VARTIC V. P. S. Valeriu P. STANCU M.Vs. Marian VASILE V. S. Vasile SPIRIDON M. W. Magda WĂCHTER V. T. Valentin TAŞCU Mr. F. Mira FETICU VI. C. Vlad CHIRIAC N.Bc. Nicoleta BORCEA *** în redacţie BIBLIOGRAFIE A. ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII Acterian, Privilegiaţi = Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992 Aczel, Scriitori rom. Israel = Emanuel Aczel, Scriitori de limba română din Israel. Generaţia contemporană, pref. Shaul Cârmei, Bucureşti, 2003 Adam, Planetariu = Ioan Adam, Planetariu, Bucureşti, 1984 Adamek, Trupul = Diana Adamek, Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995 Adamescu, Contribuţiune = Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia românească, I—III, Bucureşti, 1921-1928 Adamescu, Ist. lit. = Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913 Aderca, Contribuţii = F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988 Agârbiceanu, Meditaţie = Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971 Alboiu, Un poet = George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, 1979 Alexandrescu, Confesiuni = Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 1971 Alexiu, Ideografii = Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977 Anania, Rotonda = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1995 Andriescu, Disocieri = Al. Andriescu, Disocieri, Iaşi, 1973 Andriescu, Relief = Al. Andriescu, Relief contemporan, Iaşi, 1974 Anestin, Schiţă = Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938 Anghel-Iosif, Portrete = D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, Bucureşti, 1910 Anghelescu, Creaţie = Adrian Anghelescu, Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978 Anghelescu, Vedere = Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Lectura = Mircea Anghelescu, Lectura operei, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Preromant. rom. = Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971 Anghelescu, Scriitori = Mircea Anghelescu, Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982 Anghelescu, Textul = Mircea Anghelescu, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988 Antonescu, Scriitori = Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980 Apetroaie, Lit. rom. = Ion Apetroaie, Literatura română a secolului al XX-lea, I, Iaşi, 1978 Apolzan, Aspecte = Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983 Apostolescu, Infl. romanţ. - N. I. Apostolescu, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909 Dicţionarul general al literaturii române X Apostolescu, Ist. lit. = N. I. Apostolescu, Istoria literaturii române modeme, I—II, Bucureşti, 1913-1916 Ardeleanu, „A urî" = Virgil Ardeleanu, „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj, 1971 Ardeleanu, însemnări = Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, Bucureşti, 1966 Ardeleanu, Menţiuni = Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978 Ardeleanu, Opinii = Virgil Ardeleanu, Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975 Ardeleanu, Proza = Virgil Ardeleanu, Proza poeţilor, Bucureşti, 1969 Arghezi, Scrieri = Tudor Arghezi, Scrieri, voi. I-XXXIII, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003 Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene = Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Negulescu, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei, Târgu Jiu, 2000 Baconsky, Poeţi = A. E. Baconsky, Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963 Baconsky, Marginalii = Leon Baconsky, Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968 Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar = Jeana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978 Balotă, Absurdul = Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971 Balotă, Arte = Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976 Balotă, Euphorion = Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, 1969 Balotă, Ion = Nicolae Balotă, De la Ion la loanide, Bucureşti, 1974 Balotă, Labirint = Nicolae Balotă, Labirint, Bucureşti, 1970 Balotă, Scriitori maghiari = Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981 Balotă, Umanităţi = Nicolae Balotă, Umanităţi, Bucureşti, 1973 Balotă, Universul = Nicolae Balotă, Universul prozei, Bucureşti, 1976 Baltag, Polemos = Nicolae Baltag, Polemos, Bucureşti, 1978 Baltazar, Evocări = Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974 Barbu, O ist. = Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975 Barbu, Momente = Nicolae Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977 Barbu, Sine ira = Nicolae Barbu, Sine ira..., Iaşi, 1971 Bădăuţă, Note = A. Bădăuţă, Note literare, Bucureşti, 1928 Băileşteanu, Abside = Fănuş Băileşteanu, Abside, Bucureşti, 1979 Băileşteanu, Aorist = Fănuş Băileşteanu, Aorist. Eseuri, proză, prozatori, proporţii, Bucureşti, 1988 Băileşteanu, Refracţii = Fănuş Băileşteanu, Refracţii. Prozatori români contemporani, Bucureşti, 1980 Bălan, Artă = Ion Dodu Bălan, Artă şi ideal, Bucureşti, 1975 Bălan, Condiţia = Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968 Bălan, Ethos = Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972 Bălan, Repere = Ion Dodu Bălan, Repere critice, Bucureşti, 1988 Băncilă, Portrete = Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987 Bărbulescu, Comentarii = Simion Bărbulescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1969 Bârlea, Efigii = Ovidiu Bârlea, Efigii, Bucureşti, 1987 XI Dicţionarul general al literaturii române Bârlea, Ist.folc. = Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974 Bârna, Comentarii = Nicolae Bârna, Comentarii critice, Bucureşti, 2001 Bârsănescu, Medalioane = Ştefan Bârsănescu, Medalioane. Pentru o pedagogie a modelelor, Iaşi, 1983 Behring, Scriit. rom. exil = Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001 Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor = Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1994 Beke, Fără interpret = Beke Gyorgy, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare, Bucureşti, 1972 Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni = Olimpia Berea, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni (1940-1996), Timişoara, 1996 Bezviconi, Profiluri = Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943 Biberi, Eseuri = Ion Biberi, Ultime eseuri, Bucureşti, 1985 Biberi, Etudes = Ion Biberi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937 Biberi, Lumea = Ion Biberi, Lumea de azi, Iaşi, 1980 Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras = Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, 1998 Bogdan, Scrieri = Ioan Bogdan, Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 Bogdan-Duică, Ist. lit. = Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923 Bogdan-Duică, Studii = G. Bogdan-Duică, Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975 Borbely, Grădina = Ştefan Borbely, Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995 Borbely, Xenograme = Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997 Bote, Simbolismul = Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966 Botez, Memorii = Demostene Botez, Memorii, I—II, Bucureşti, 1970-1973 Botez, Figuri = Octav Botez, Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944 Botez, Pe marginea cărţilor = Octav Botez, Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923 Botez, Scrieri = Octav Botez, Scrieri, îngr. Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977 Boz, Anii = Lucian Boz, Anii literari '30, Sydney, 1981 Boz, Cartea = Lucian Boz, Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935 Bradu, Poeţii = Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948 Braga, Destinul = Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979 Braga, Ist. lit. = Mircea Braga, Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982 Braga, Sensul = Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985 Braga, Sincronism = Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972 Braga, Tradiţie = Mircea Braga, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, 1987 Brateş, Aspecte = Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942 Brateş, Oameni = Radu Brateş, Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973 Bratu, Ipoteze = Savin Bratu, Ipoteze şi ipostaze. Pentru o teorie a istoriei literare, Bucureşti, 1973 Bratu-Dumitrescu, Contemporanul = Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Bucureşti, 1959 Brădăţeanu, Comedia = Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970 Brădăţeanu, Drama = Virgil Brădăţeanu, Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966 Dicţionarul general al literaturii române XII Brădăţeanu, Istoria = Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982 Breazu, Studii = Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, I—II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973 Buculei, Prezenţe = Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993 Bucur, Istoriografia = Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973 Bucur, Poezie = Marin Bucur, Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982 Bucur, Poeţi optzecişti = Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000 Bucuţa, Scrieri = Emanoil Bucuţa, Scrieri, I—II, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, introd. Perpessicius, 1971-1977 Bugariu, Incursiuni = Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971 Bulgăr, Cultură = Gh. Bulgăr, Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986 Bulgăr, Problemele = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1966 Burada, Ist. teatr. = Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I—II, Iaşi, 1915-1922 Busuioc, Scriitori ieşeni = Nicolae Busuioc, Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic, Iaşi, 1997; ed. 2, Iaşi, 2002 Busuioceanu, Figuri = Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922 Buteanu, Teatrul = [Aurel Buteanu], Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, [1944] Caracostea, Scrieri = D. Caracostea, Scrieri alese, I—III, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1986-1992 Caragiale, Opere = I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1930-1932, voi. IV-VII, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938-1942 Caraion, Duelul = Ion Caraion, Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972 Caraion, Pălărierul = Ion Caraion, Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976 Caraion, Tristeţe = Ion Caraion, Tristeţe şi cărţi, Bucureşti, 1995 Carandino, De la o zi = N. Carandino, De la o zi la alta, I, Bucureşti, 1979 Carianopol, Scriitori = Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, voi. I, Bucureşti, 1973, voi. II, Craiova, 1982 Cartojan, Cărţile pop. = Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1929-1938 Cartojan, Ist. lit. = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1940-1945; ed. îngr. Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 Călinescu, Biblioteci = Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Bucureşti, 1986 Călinescu, Perspective = Al. Călinescu, Perspective critice, Iaşi, 1978 Călinescu, Cronici = G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, I—II, îngr. Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992 Călinescu, Gâlceava = G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojumal de moralist, I—II, îngr. Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974 Călinescu, Ist. lit. (1941); Ist. lit. (1982) = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ed. 2, îngr. Al. Piru, Bucureşti, 1982 Călinescu, Literatura = G. Călinescu, Literatura nouă, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1972 Călinescu, Principii = G. Călinescu, Principii de estetică, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1968 XIII Dicfionarul general al literaturii române Călinescu, Scrisori = G. Călinescu, Scrisori şi documente, îngr. N. Scurtu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979 Călinescu, Studii = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, îngr. si pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966 Călinescu şi contemporanii = G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I—II, îngr. Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987. Călinescu, Ulysse = G. Călinescu, Ulysse, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967 Călinescu, Aspecte = Matei Călinescu, Aspecte literare, Bucureşti, 1965 Călinescu, Eseuri = Matei Călinescu, Eseuri critice, Bucureşti, 1967 Călinescu, Fragmentarium = Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, 1973 Căprariu, Jurnal = Al. Căprariu, Jurnal literar, Bucureşti, 1967 Cărtărescu, Postmodernismul = Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1999 Cărturari braşoveni = Cărturari braşoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Braşov, 1972 Cândroveanu, Alfabet = Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, 1974 Cândroveanu, Aromânii = Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995 Cândroveanu, Lit. rom. = Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988 Cândroveanu, Poeţi = Hristu Cândroveanu, Poeţi şi poezie, 1980 Cândroveanu, Printre poeţi = Hristu Cândroveanu, Printre poeţi, Cluj-Napoca, 1983 Cesereanu, Ipostaze = Domiţian Cesereanu, Ipostaze, Cluj, 1970 Cesereanu, Permanenţe = Domiţian Cesereanu, Permanenţe ale criticii, Bucureşti, 1968 Ceuca, Teatrologia = Justin Ceuca, Teatrologia românească interbelică, Bucureşti, 1990 Cheie-Pantea, Palingeneza = Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timişoara, 1982 Chendi, Foiletoane = Ilarie Chendi, Foiletoane, ed. 2, Bucureşti, 1925 Chendi, Fragmente = Ilarie Chendi, Fragmente, Bucureşti, 1905 Chendi, Impresii = Ilarie Chendi, Impresii, ed. 2, Bucureşti, 1924 Chendi, Pagini = Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1969 Chendi, Schiţe = Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924 Chendi, Scrieri = Ilarie Chendi, Scrieri, I-VI, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1988-2003 Chihaia, Mărturisiri = Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Iaşi, 1994 Chinezu, Pagini = Ion Chinezu, Pagini de critică, îngr. şi pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1969 Chiţimia, Folclorişti = I. C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968 Chiţimia, Probleme = I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Cimpoi, Ist. lit. Basarabia = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. 2, Chişinău, 1997 Ciobanu, Critica = Nicolae Ciobanu, Critica în primă instanţă, Bucureşti, 1974 Ciobanu, Imaginar = Nicolae Ciobanu, între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, 1987 Ciobanu, Incursiuni = Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, 1975 Ciobanu, însemne = Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii, I—II, Bucureşti, 1977-1979 Ciobanu, Nuvela = Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, 1967 Ciobanu, Opera = Nicolae Ciobanu, întâlnire cu opera, Bucureşti, 1982 Ciobanu, Panoramic = Nicolae Ciobanu, Panoramic, Bucureşti, 1972 Ciobanu, Cultura = Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923 Dicţionarul general al literaturii române XIV Ciobanu, Ist. lit. = Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1989 Ciobanu, Poporanismul = Valeriu Ciobanu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946 Ciocârlie, Eseuri = Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983 Cioculescu, Amintiri = Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1981 Cioculescu, Aspecte = Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Bucureşti, 1972 Cioculescu, Itinerar = Şerban Cioculescu, Itinerar critic, I-V, Bucureşti, 1973-1989 Cioculescu, Prozatori = Şerban Cioculescu, Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977 Cioculescu, Varietăţi = Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966 Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit. = Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, ed. 2, Bucureşti, 1971 Ciompec, Motivul = Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979 Ciopraga, Amfiteatru = Const. Ciopraga, Amfiteatru cu poeţi, Iaşi, 1995 Ciopraga, Lit. rom. = Const. Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, 1970 Ciopraga, Personalitatea = Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iaşi, 1973 Ciopraga, Portrete = Const. Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, 1967 Ciopraga, Propilee = Const. Ciopraga, Propilee. Cărţi şi destine, Iaşi, 1984 Ciopraga, Ulysse = Const. Ciopraga, între Ulysse şi Don Quijote, Iaşi, 1978 Ciorănescu, Lit. comp. = Alexandru Ciorănescu, Literatura comparată, Craiova, 1944 Ciorănescu, Teatr. rom. = Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943 Cistelecan, Poezie = Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, 1987 Cistelecan, Top ten = Al. Cistelecan, Top ten (recenzii rapide), Cluj-Napoca, 2000 Cocora, Privitor = Ion Cocora, Privitor ca la teatru/1—III, Cluj-Napoca, 1975-1982 Colesnic, Basarabia = Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, I-IV, Chişinău, 1993-2002 Comşa-Seiceanu, Dascălii = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994 Condurache, Portret = Val Condurache, Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, 1984 Constantin, A doua carte = Ilie Constantin, A doua carte despre poeţi, Bucureşti, 1973 Constantin, Complicitatea = Ilie Constantin, Complicitatea fertilă (Poeţi români. 1950-1973), tr. Liliana şi Valentin Atanasiu, Cluj-Napoca, 1994 Constantin, Despre poeţi = Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, 1971 Constantin, Prozatori-critici = Ilie Constantin, Despre prozatori şi critici, Cluj, 1973 Constantinescu, Studii = Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983 Constantinescu, Mişcarea = Pompiliu Constantinescu, Mişcarea literară, Bucureşti, [1927] Constantinescu, Opere = Pompiliu Constantinescu, Opere şi autori, Bucureşti, 1928 Constantinescu, Scrieri = Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I-VI, îngr. Constanţa Constantinescu, pref. Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972 Corbea, Mărturisiri = Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, 1987 Corbea-Florescu, Biografii = Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Biografii posibile, I—III, Bucureşti, 1973-1984 XV Dicţionarul general al literaturii române Corespondenţă. Ramuri = Corespondenţă. „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973 Cornea, Alecsandrescu - Eminescu = Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966 Comea, Aproapele = Paul Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990 Cornea, Itinerar = Paul Comea, Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984 Comea, Oamenii = Paul Comea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974 Comea, Originile = Paul Comea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972 Cornea, Semnele = Paul Comea, Semnele vremii, Bucureşti, 1995 Comea, Studii = Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962 Comea-Păcurariu, Ist. lit. = Paul Comea şi D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române modeme, Bucureşti, 1962 Cornel, Figuri = Theodor Cornel, Figuri contimporane din România (în colaborare), I—III, Bucureşti, 1909-1914 Cosco, Bunica = C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1942 Cosma, Geneza = Anton Cosma, Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985 Cosma, Romanul = Anton Cosma, Romanul românesc contemporan. 1945-1985,1, Bucureşti, 1988, II, Cluj-Napoca, 1998 Cosma, Bănăţeni = Aurel Cosma, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933 Costin, Viaţa = Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, I—II, Bucureşti, [1937] Coşovei, Pornind = Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990 Cotruş, Meditaţii = Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, îngr. si introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983 Craia, Feţele = Sultana Craia, Feţele oraşului, Bucureşti, 1988 Craia, Orizontul = Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, 1985 Crăciun, Confesiuni = Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon, Bucureşti, 1980 Creţu, Constructori = Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982 Cristea, Arcadia = Dan Cristea, Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977 Cristea, Faptul = Dan Cristea, Faptul de a scrie, Bucureşti, 1980 Cristea, Un an = Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, 1974 Cristea, Alianţe = Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, 1977 Cristea, A scrie = Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj-Napoca, 1992 Cristea, Domeniul = Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, 1975 Cristea, Fereastra = Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, 1987 Cristea, Interpretări = Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, 1970 Cristea, Modestie = Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984 Cristea, Teleorman = Stan V. Cristea, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996 Cristea-Enache, Concert = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 2001 Cristofor, Ţara Sfântă = Ion Cristofor, Scriitori din Ţara Sfântă, I—II, Cluj-Napoca, 2000-2002 Crişan, Confesiuni = Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Bucureşti, 1977 Crişan-Crăciun, Literatura = Constantin Crişan, Victor Crăciun, Literatura română în lume, pref. Pierre de Boisdeffre, Bucureşti, 1969 Crohmălniceanu, Al doilea suflu = Ovid. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989 Dicţionarul general al literaturii române XVI Crohmălniceanu, Cinci prozatori = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, 1984 Crohmălniceanu, Cronici = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cronici literare. 1954-1956, Bucureşti, 1957 Crohmălniceanu, Literatura = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie. mondiale, I—III, Bucureşti, 1972-1975; voi. I, ed. 1, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Lit. rom. expr. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971 Crohmălniceanu, Pâinea noastră = Ovid S. Crohmălniceanu, Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981 Cubleşan, Civic - etic = Constantin Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, Cluj-Napoca, 1983 Cubleşan, Miniaturi = Constantin Cubleşan, Miniaturi critice, Bucureşti, 1969. Cubleşan, Teatrul = Constantin Cubleşan, Teatrul. Istorie şi actualitate, Cluj-Napoca, 1979 Culcer, Citind = Dan Culcer, Citind sau trăind literatura, Cluj-Napoca, 1976 Culcer, Serii = Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, 1981 Curticăpeanu, Orizonturile = Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, 1975 Curticăpeanu, Mişc. cult. = Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968 Dafin, Figuri = Ioan Dafin, Figuri ieşene, I-IV, Iaşi, [1927]; ed. 2, Iaşi, 1928 Dafin, laşul = Ioan Dafin, laşul cultural şi social, I—II, Iaşi, 1928-192 Damian, Direcţii = S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Bucureşti, 1963 Damian, Intrarea = S. Damian, Intrarea în castel. încercări de analiză a prozei, Bucureşti, 1970 Dan, Proza = Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Bucureşti, 1975 Datcu, Dicţ. etnolog. = Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I—III, 1998-2001 Datcu, Repere = Iordan Datcu, Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002 Davidescu, Aspecte = N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1975 Demetrescu, însemnări = Romulus Demetrescu, însemnări critice, îngr. Nae Antonescu şi Dimitrie Danciu, Cluj-Napoca, 1979 Demetrescu, Profile = Traian Demetrescu, Profite literare, Craiova, 1891 Densusianu, Lit. rom. = Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I—III, Bucureşti, 1920-1933 Densusianu, Opere = Ovid Densusianu, Opere, I-VI, îngr. şi pref. B. Cazacu, V. Russu, I. Şerb, Florica Şerb, Bucureşti, 1968-1985 Diaconescu, Dramaturgi = Romulus Diaconescu, Dramaturgi români contemporani, Craiova, 1983 Dicţ. analitic = Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV, coordonator Ion Pop, 1998-2003 Dicţ. esenţial = Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 2000 Dicţ. lit. 1900 = Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, coordonatori Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti, 1979 Dicţ. scriit. rom. = Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 1995-2002 Dima, Dezbateri - Al. Dima, Dezbateri critice, Bucureşti, 1977 Dima, Studii = Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962 XVII Dicţionarul general al literaturii române Dima, Viziunea = Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982 Dimisianu, Lecturi = Gabriel Dimisianu, Lecturi libere, Bucureşti, 1983 Dimisianu, Lumea = Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 Dimisianu, Nouă prozatori = Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, 1977 Dimisianu, Opinii = Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978 Dimisianu, Prozatori = Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, 1970 Dimisianu, Repere = Gabriel Dimisianu, Repere, Bucureşti, 1990 Dimisianu, Schiţe = Gabriel Dimisianu, Schiţe de critică, Bucureşti, 1966 Dimisianu, Subiecte = Gabriel Dimisianu, Subiecte, Bucureşti, 1987 Dimisianu, Valori = Gabriel Dimisianu, Valori actuale, Bucureşti, 1974 Dimitriu, Singurătatea = Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Bucureşti, 1980 Dobrescu, Foiletoane = Alexandru Dobrescu, Foiletoane, voi. I, Bucureşti, 1979, voi. II—III, Iaşi, 1981-1984 Doinaş, Diogene = Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, 1970 Doinaş, Lectura = Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, urmată de Tragic şi demonic, Bucureşti, 1980 Doinaş, Poezie = Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972 Dorcescu, Embleme = Eugen Dorcescu, Embleme ale realităţii, Bucureşti, 1978 Dorcescu, Metafora = Eugen Dorcescu, Metafora poetică, Bucureşti, 1975 Dragomirescu, Sămănătorism = Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934 Dragomirescu, Scrieri = Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, îngr. Z. Ornea şi Gh. Stroia, introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1969 Drăgan, Ist. lit. = Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ed. 3, Bucureşti, 1943 Drăgan, Aproximaţii = Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, 1970 Drăgan, Clasici = Mihai Drăgan, Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987 Drăgan, Lecturi = Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iaşi, 1978 Drăgan, Reacţii = Mihai Drăgan, Reacţii critice, Iaşi, 1973 Drăganu, Hist. litt. = N. Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines a la fin du XVIITe siede, Bucureşti, 1938 Drouhet, Studii = Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1983 Dumitrescu-Buşulenga, Valori = Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973 Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis = Ovidiu Dunăreanu, Corina Apostoleanu, Victor Corcheş, Scriitori de la Tomis. Catalog biobibliografic, Constanţa, 1997 Durnea, Orizonturi = Victor Durnea, Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999 Duţu, Cărţile = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972 Duţu, Coordonate = Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968 Duţu, Explorări = Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969 Eftimiu, Amintiri = Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942 Eftimiu, Portrete = Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965 Dicţionarul general al literaturii române XVIII Eliade, împotriva = Mircea Eliade, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992 Eliade şi corespondenţii = Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I—III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003 Encicl. istoriografiei rom. = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1978 Encicl. rom. = Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, 1898-1904 Encycl.jud. = Encyclopaedia judaica, I-XVI, Ierusalim, 1972-1978 Faifer, Dramaturgia = Florin Faifer, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983 Faifer, Faldurile = Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999 Faifer, Pluta = Florin Faifer, Pluta de naufragiu, pref. Paul Cornea, Iaşi, 2002 Faifer, Semnele = Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993 Fanache, întâlniri = V. Fanache, întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976 Fanache, Vârstele poeziei = V. Fanache, Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990 Felea, Aspecte = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, I—III, 1977-1984 Felea, Dialoguri = Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965 Felea, Poezie = Victor Felea, Poezie şi critică, Cluj, 1971 Felea, Prezenţa = Victor Felea, Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982 Felea, Reflexii = Victor Felea, Reflexii critice, Bucureşti, 1968 Felea, Secţiuni = Victor Felea, Secţiuni, Bucureşti, 1974 Firan, Macedonski-Arghezi = Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975 Firan, Profiluri = Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, I—II, pref. Liviu Călin, introd. Const. M. Popa, Craiova, 1986-2003 Flămând, Intimitatea = Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, 1985 Flora, Lit. rom. Voivodina = Radu Flora, Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Pancevo, 1971 Florescu, Itinerarii = Nicolae Florescu, Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1991 Fundoianu, Imagini = B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980 Gafiţa, Faţa lunii = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară. Epoca 1870-1900, Bucureşti, 1974 Găldi, Introducere = Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883. Gârleanu şi contemporanii = Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988 George, Petreceri = Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1986 George, Reveniri = Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999 George, Semne = Alexandru George, Semne şi repere, Bucureşti, 1971 George, Sfârşitul = Alexandru George, La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993 Georgescu, încercări = Paul Georgescu, încercări critice, I—II, Bucureşti, 1957-1958 Georgescu, Păreri = Paul Georgescu, Păreri literare, Bucureşti, 1964 Georgescu, Polivalenţa = Paul Georgescu, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti, 1967 XIX Dicţionarul general al literaturii române Georgescu, Printre cărţi = Paul Georgescu, Printre cărţi, Bucureşti, 1973 Georgescu, Volume = Paul Georgescu, Volume, Bucureşti, 1978 Georgescu, Ideile politice = Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române. 1750-1831, Bucureşti, 1972 Gheorghiu, Reflexe = Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983 Ghidirmic, Proza = Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova, 1988 Ghiţulescu, Istoria = Mircea Ghiţulescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000 Ghiţulescu, O panoramă = Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984 Giurescu, Contribuţiuni = Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906 Giurescu, Noi contribuţiuni - Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Bucureşti, 1908 Glodeanu, Dimensiuni = Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998 Glodeanu, Incursiuni = Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti, 1999 Glodeanu, Poetica = Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998 Gorcea, Nesomnul - Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977 Gorcea, Structură = Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982 Grigor, Moromete = Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001 Grigurcu, Critici = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981 Grigurcu, Eminescu — Labiş = Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989 Grigurcu, Existenţa = Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986 Grigurcu, Idei = Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973 Grigurcu, între critici = Gheorghe Grigurcu, între critici, Cluj-Napoca, 1983 Grigurcu, Peisaj = Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, Bucureşti, I—III, 1993-1999 Grigurcu, Poeţi = Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979 Grigurcu, Poezie = Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000 Grigurcu, Teritoriu = Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, 1972 Haneş, Scriitorii = Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni, ed. 2, Bucureşti, 1942 Haneş, Stud. cercet. = Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928 Haneş, Studii = Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910 Haneş, Studii ist. lit. - Petre V. Haneş, Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970 Hangiu, Dicţ. presei rom. = Ion Hangiu, Dicţionarul presei româneşti (1790-1990), ed. 2, Bucureşti, 1996 Hinescu, Oameni = Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului. Mic dicţionar, Blaj, 1994 Holban, Opere = Anton Holban, Opere, I—III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975 Holban, Literatura = Ioan Holban, Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989 Holban, Profiluri = Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987 Holban, Proza = Ioan Holban, Proza criticilor, Bucureşti, 1983 Dicţionarul general al literaturii române XX Hrimiuc-Toporaş, Atelier = Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Atelier de istorie literară, Iaşi, 1999 Ibrăileanu, Opere = G. Ibrăileanu, Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1974-1981 Ideologia 1848 = George Em. Marica, Iosif Hajos, Călina Mare, Constantin Rusu, Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968 Ierunca, Dimpotrivă = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, 1994 Ierunca, Româneşte = Virgil Ierunca, Româneşte, Bucureşti, 1991 Ierunca, Semnul = Virgil Ierunca, Semnul mirării, Bucureşti, 1995 Ierunca, Subiect = Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993 Ilea, Mărturisirile = Ion Th. Ilea, Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974 Iliescu, Poezia = Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985 Iliescu, Rev. lit. = Adriana Iliescu, Reviste literare la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972 Indrieş, Polifonia = Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, Timişoara, 1986 Ionescu, Palimpseste = Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Bucureşti, 1979 Ionescu, Război = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, îngr. Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992 Ionescu, Romanul = Gelu Ionescu, Romanul lecturii, Bucureşti, 1976 Ionescu, Artă = Mariana Ionescu, Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977 Iorga, Ist. Bis. = Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I—II, Vălenii de Munte, 1908-1909 Iorga, Ist. lit. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I—III, ed. 2, Bucureşti, 1925-1933 Iorga, Ist. lit. cont. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, I—II, Bucureşti, 1934; ed. I—II, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986 Iorga, Ist. lit. relig. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904 Iorga, Ist. lit. XVIII = Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I—II, ed. 2, îngr. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969 Iorga, Ist. lit. XIX = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea - de la 1821 înainte, I—II, Bucureşti, 1907-1908, III, Vălenii de Munte, 1909 Iorga, Ist. presei = Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922 Iorga, Oameni = Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939 Iorga, O luptă = Nicolae Iorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I—II, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 Iorga, Pagini = Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I—II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968 Iorgulescu, Al doilea rond = Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Bucureşti, 1976 Iorgulescu, Ceara = Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982 Iorgulescu, Critică = Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Bucureşti, 1981 Iorgulescu, Firescul = Mircea Iorgulescu, Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979 Iorgulescu, Prezent = Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985 Iorgulescu, Rondul = Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, 1974 Iorgulescu, Scriitori = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978 Iosifescu, De-a lungul = Silvian Iosifescu, De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983 Iosifescu, Drumuri = Silvian Iosifescu, Drumuri literare, Bucureşti, 1957 XXI Dicţionarul general al literaturii române Ist. comp. Rom. = Istoria şi teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1972 Ist.filos. rom. = Istoria filosofiei româneşti, I—II, Bucureşti, 1972-1980 Ist. lit. = Istoria literaturii române, Bucureşti, voi. I, ed. 1,1964, ed. 2,1970, voi. II, 1968, voi. III, 1973 Ist. teatr. Rom. = Istoria teatrului în România, I—III, Bucureşti, 1965-1973 Ivaşcu, Confruntări = G. Ivaşcu, Confruntări literare, I—III, Bucureşti, 1966-1988 Ivaşcu, Ist. lit. = G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 Kalustian, Simple note = L. Kalustian, Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985 Lascu, Clasicii = Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974 Laţia, Cărturari = Trandafir Laţia, Cărturari din Banat, Bucureşti, 1939 Laurenţiu, Eseuri = Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976 Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni = Silvia Lazarovici, Dicţionarul scriitorilor botoşăneni. 1945-2000, [Botoşani], 2000 Lăudat, Ist. lit. = I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1962-1968 Lăzăreanu, Glose = Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958 Lăzărescu, Prezenţe = George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995 Lăzărescu, Romanul = Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983 Lefter, Critica = Ion Bogdan Lefter, Anii '60-90. Critica literară, Piteşti, 2002 Lefter, Scriit. rom. '80- 90 = Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-90. Dicţionar biobibliografic, I—III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001 Leon, Umbre = Aurel Leon, Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991 Leonte, Prozatori = Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I—II, Iaşi, 1984-1989 Literatura = Literatura română. Dicţionar cronologic, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti, 1979 Lit. rom. cont. = Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia, Bucureşti, 1980 Livescu, Scene = Cristian Livescu, Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982 Loghin, Ist. lit. Bucov. = C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918), în legătură cu evoluţia culturală şi politică, Cernăuţi, 1926 Lovinescu, Critice = E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I-VII, Bucureşti, 1925-1929 Lovinescu, Ist. civ. rom. = E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, 1924-1925 Lovinescu, Ist. lit. rom. cont. = E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti,1926-1929; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937 Lovinescu, Maiorescu post. = E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943 Lovinescu, Opere = E. Lovinescu, Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992 Lovinescu, Sburătorul = E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002 Lovinescu, Scrieri = E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982 Lovinescu, întrevederi = Monica Lovinescu, întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992 Dicţionarul general al literaturii române XXII Lovinescu, Unde scurte = Monica Lovinescu, Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996 Lungu, Şcoala Ardeleană = Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978 Lupaş, Cronicari = I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, I—II, Craiova, 1941 Lupi, Storia = Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Firenze, 1955 Lupi, Umorismo = Gino Lupi, Umorismo romeno, Milano, 1939 Macrea, Contribuţii = Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978 Macrea, Lingvişti = Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959 Maftei, Personalităţi = Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001 Maiorescu, Critice = Titu Maiorescu, Critice, I—III, îngr. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1926-1930 Mancaş, Teatrul = Mircea Mancaş, Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979 Manea, Contur = Norman Manea, Pe contur, Bucureşti, 1984 Manolescu, Enciclopedia = Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Bucureşti, 2003 Manolescu, Literatura SF = Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980 Manolescu, Litere = Florin Manolescu, Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998 Manolescu, Poezia = Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971 Manolescu, Arca = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I—III, Bucureşti, 1980-1983 Manolescu, Istoria = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990 Manolescu, Lecturi = Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, Bucureşti, 1966 Manolescu, Lista = Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I—III, Braşov, 2001 Manolescu, Metamorfozele = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968 Manolescu, Poeţi = Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1999 Manolescu, Teme = Nicolae Manolescu, Teme, I-VII, Bucureşti, 1971-1988 Mânu, Eseu = Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978 Mânu, Reviste = Emil Mânu, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972 Mânu, Sensuri = Emil Mânu, Sensuri moderne şi contemporane, Bucureşti, 1982 Mânu, Sinteze = Emil Mânu, Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975 Mareea, Atitudini = Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, 1985 Mareea, Concordanţe = Pompiliu Mareea, Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983 Mareea, „Convorbiri" = Pompiliu Mareea, „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972 Mareea, Varietăţi = Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, 1982 Marino, Biografia = Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I-VI, Cluj-Napoca, 1991-2000 Marino, Dicţionar = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, 1973 Marino, Hermeneutica = Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987 Marino, Introducere = Adrian Marino, Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968 Martin, Acolade = Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, 1977 Martin, Metonimii = Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, 1974 Martin, Paranteze = Aurel Martin, Paranteze, Bucureşti, 1981 Martin, Poeţi = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, I—II, 1967-1971 Martin, Pro Patria = Aurel Martin, Pro Patria, Bucureşti, 1974 XXIII Dicţionarul general al literaturii române Martin, Dicţiunea = Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981 Martin, Generaţie = Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969 Martin, Identificări = Mircea Martin, Identificări, Bucureşti, 1977 Martin, Singura critică = Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986 Martinescu, Cronicari = D. Martinescu, Cronicari şi cronici din ţările române, Bucureşti, 1967 Martinescu, Umbre = Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985 Massoff, Despre ei = Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, Bucureşti, 1973 Massoff, Teatr. rom. = Ioan Massoff, Teatrul românesc, I-VIII, Bucureşti, 1961-1981 Mazilu, Lit. rom. = Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984 Mazilu, Noi = Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, 1999 Mazilu, Proza = Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1986-1987 Mazilu, Recitind = Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, I—III, Bucureşti, 1994-2000 Mazilu, Vocaţia = Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991 Măciucă, Motive = Constantin Măciucă, Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986 Mănucă, Analogii = Dan Mănucă, Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995 Mănucă, Lectură = Dan Mănucă, Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988 Mănucă, Perspective = Dan Mănucă, Perspective critice, Iaşi, 1998 Mănucă, Scriit. jun. = Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, 1971 Mărcuş, Thalia = Ştefan Mărcuş, Thalia română. Contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, postfaţă Petru Comarnescu, Timişoara, 1945 Metzulescu, Literile = Stelian Metzulescu, Literile în Ţara Banilor, I—II, pref. Paul I. Papadopol, Craiova, 1936 Micu, „Gândirea" = Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975 Micu, Ist. lit. = Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000 Micu, în căutarea = Dumitru Micu, în căutarea autenticităţii, I—II, Bucureşti, 1992-1994 Micu, început = Dumitru Micu, început de secol. 1900-1916, Bucureşti, 1970 Micu, Lecturi = Dumitru Micu, Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978 Micu, Limbaje = Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988 Micu, Literatura = Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964 Micu, Modernismul = Dumitru Micu, Modernismul românesc, I—II, Bucureşti, 1984-1985 Micu, Scriitori = Dumitru Micu, Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980 Micu, Scurtă ist. = Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997 Micu-Manolescu, Literatura = Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Literatura română de azi. 1944-1964, Bucureşti, 1965 Mihăilă, Contribuţii = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Mihăilescu, întrebările = Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei, Bucureşti, 1988 Mihăilescu, Conceptul = Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, I—II, Bucureşti, 1976-1979 Milea, Sub semnul = Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999 Dicţionarul general al literaturii române XXIV Miller-Săndulescu, Evoluţia = Margareta Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, 1935 Mincu, Critice = Marin Mincu, Critice, Bucureşti, I—II,1969-1971 Mincu, Eseu = Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986 Mincu, Poezie = Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975 Minea, Letopiseţele = Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925 Mioc, Curs = Simion Mioc, Curs de istoria literaturii române. 1900-1918, II, Timişoara, 1972 Mirodan, Dicţionar = Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I—II, Tel Aviv, 1986-1997 Mîndra, Clasicism - V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973 Mîndra, Incursiuni = V. Mîndra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971 Mîndra, Ist. Ut. dram. = V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice româneşti, I, Bucureşti, 1985 Mîndra, Jocul = V. Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978 Modola, Dramaturgia = Doina Modola, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983 Moraru, Obsesia = Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996 Moraru, Semnele = Cornel Moraru, Semnele realului. Secţionări critice convergente, Bucureşti, 1981 Moraru, Textul = Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984 Moraru, Ceremonia = Cristian Moraru, Ceremonia textului, Bucureşti, 1985 Moraru-Velculescu, Bibliografia = Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978 Munteano, Panorama = Basil Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 Munteanu, Opera = Aurel Dragoş Munteanu, Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972 Munteanu, Aristarc - George Munteanu, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, 1975 Munteanu, Atitudini = George Munteanu, Atitudini, Bucureşti, 1966 Munteanu, Jurnal = Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, I-VII, Bucureşti, 1973-1998 Murăraşu, Ist. lit. = D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. 4, Bucureşti, 1946 Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni = Florin Muscalu, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. De la origini până în anul 2000, Focşani, 1999 Muthu, Cântecul = Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, Cluj-Napoca, 1995 Muthu, Lit. rom. = Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Muthu, Orientări = Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972 Nedelcovici-Popescu-Protopopescu, Cartea = Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu, Cartea românească în lume. 1945-1972, introd. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Alte însemnări = Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980 Negoiţescu, Analize = Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976 Negoiţescu, Engrame = Ion Negoiţescu, Engrame, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Ist. lit. = Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, însemnări = Ion Negoiţescu, însemnări critice, Cluj, 1970 Negoiţescu, Lampa = Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971 Negoiţescu, Scriitori = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, 1966 XXV Dicfionarul general al literaturii române Negoiţescu, Scriitori contemporani = Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, îngr. Dan Damaschin, Cluj-Napoca, 1994 Negriei, Expresivitatea = Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977 Negriei, Figura = Eugen Negriei, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978 Negriei, Imanenţa = Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981 Negriei, Introducere = Eugen Negriei, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985 Negriei, Lit. rom. = Eugen Negriei, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002 Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni = Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Arad, 1997 Negrilă, însemnări = Iulian Negrilă, însemnări despre scriitori, Timişoara, 1987 Negrilă, Scriitori = Iulian Negrilă, Scriitori tribunişti din perioada arădeană, Timişoara, 1983 Negruzzi, Junimea = Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, 1921 Nemoianu, Utilul = Virgil Nemoianu, Utilul şi plăcutul. Comentarii asupra literaturii şi culturii, Bucureşti, 1973 Netea, Maior-Goga = Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944 Nicolescu, Şc. Ardeleană = Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971 Nicolescu, Contemporanul = G. C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", Bucureşti, 1966 Nicolescu, Starea = Vasile Nicolescu, Starea lirică, I—II, Bucureşti, 1975-1984 Niţescu, Atitudini = M. Niţescu, Atitudini critice, Bucureşti, 1983 Niţescu, Poeţi = M. Niţescu, Poeţi contemporani, Bucureşti, 1978 Niţescu, Proletcultismul = M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, îngr. M. Ciurdariu, Bucureşti, 1995 Niţescu, Repere = M. Niţescu, Repere critice, Bucureşti, 1974 Niţescu, Scylla = M. Niţescu, între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, 1972 Noica, Istoricitate = Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, îngr. şi introd. Mircea Handoca, Bucureşti, 1989 Noica, Semnele = Constantin Noica, Semnele Mineruei, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1994 Oarcăsu, Destine = Ion Oarcăsu, Destine şi valori, Cluj, 1974 Oarcăsu, Oglinzi = Ion Oarcăsu, Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967 Oarcăsu, Opinii = Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965 Odangiu, Romanul = Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, 1984 Oprea, Incidenţe = Al. Oprea, Incidenţe critice, Bucureşti, 1975 Oprea, Mişcarea = Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967 Oprea, 5 prozatori = Al. Oprea, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971 Oprescu, Scriitori = Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Bucureşti, 1968 Opriş, Reviste = Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor. 1834-1974. Istoria presei şcolare româneşti, Bucureşti, 1977 Opriţă, Anticipaţia = Mircea Opriţă, Anticipaţia românească, ed. 2, Bucureşti, 2003 Ornea, Actualitatea = Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985 Ornea, Interpretări = Z. Ornea, Interpretări, Bucureşti, 1988 Ornea, înţelesuri = Z. Ornea, înţelesuri. Medalioane de istorie literară, Bucureşti, 1994 Ornea, Junimea = Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975 Ornea, Junimismul = Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Bucureşti, 1966 Ornea, Medalioane = Z. Ornea, Medalioane, Iaşi, 1997 Dicţionarul general al literaturii române XXVI Ornea, Poporanismul = Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972 Ornea, Portrete = Z. Ornea, Portrete, Bucureşti, 1999 Ornea, Sămănătorismul = Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970 Ornea, Tradiţionalism = Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980 Paleologu, Alchimia = Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983 Paleologu, Bunul simţ = Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Bucureşti, 1972 Paleologu, Ipoteze = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980 Paleologu, Simţul practic = Alexandru Paleologu, Simţul practic, Bucureşti, 1974 Paleologu, Spiritul = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970 Pamfil, Spaţialitate = Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, 1993 Panaitescu, Contribuţii = P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 Panaitescu, începuturile = P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965 Panu, Junimea = G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I—II, Bucureşti, 1943; ed. I-II, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1971 Papadima, Creatorii = Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943 Papadima, Ipostaze = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975 Papadima, Scriitorii = Ovidiu Papadima, Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971 Papahagi, Critica = Marian Papahagi, Critica de atelier, Bucureşti, 1983 Papahagi, Cumpănă = Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991 Papahagi, Eros = Marian Papahagi, Eros şi utopie, Bucureşti, 1980 Papahagi, Exerciţii = Marian Papahagi, Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976 Papahagi, Fragmente = Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, 1994 Papahagi, Interpretări = Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Cluj-Napoca, 1995 Papu, Apolo = Edgar Papu, Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985 Papu, Clasicii = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţie la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977 Papu, Lumini = Edgar Papu, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989 Papu, Luminile = Edgar Papu, Din luminile veacului, Bucureşti, 1967 Papu, Motive = Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983 Păcurariu, Clas. rom. = D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971 Păcurariu, Scriitori = D. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, I—II, Bucureşti, 1981-1984 Păcurariu, Teme = D. Păcurariu, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990 Păcurariu, Dicţ. teolog. = Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996 Păcurariu, Ist. Bis. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I—III, Bucureşti, 1991-1994 Pecie, Romancierul = Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989 Perian, Pagini = Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998 Perian, Scriitori = Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996 Perpessicius, Alte menţiuni = Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I—III, Bucureşti, 1961-1967 Perpessicius, Lecturi = Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, 1971 XXVII Dicţionarul general al literaturii române Perpessicius, Menţiuni = Perpessicius, Menţiuni critice, I-V, Bucureşti, 1928-1946 Perpessicius, Menţiuni ist. = Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Bucureşti, 1957 Perpessicius, Opere = Perpessicius, Opere, I-XII, Bucureşti, 1966-1983 Pervain, Studii = Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971 Petraş, Lit. rom. = Irina Petraş, Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994 Petraş, Panorama = Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001 Petraşcu, Icoane = Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, I-IV, Bucureşti, 1935-1941 Petraşcu, Scriitori = Nicolae Petraşcu, Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898 Petrescu, Configuraţii = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981 Petrescu, Romanul = Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979 Petrescu, Scriitori = Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Cluj, 1973 Petrescu, Studii transilvane = Liviu Petrescu, Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997 Petrescu, Vârstele = Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Bucureşti, 1992 Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa = Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998, Târgovişte, 1999 Petreu, Jocurile = Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995 Petreu, Teze = Marta Petreu, Teze neterminate, Bucureşti, 1991 Petria, Vâlcea = Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, Râmnicu Vâlcea, 1997 Petroveanu, Pagini = Mihail Petroveanu, Pagini critice, Bucureşti, 1958 Petroveanu, Profiluri = Mihail Petroveanu, Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963 Petroveanu, Traiectorii = Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974 Philippide, Consideraţii = Alexandru Philippide, Consideraţii confortabile, I—II, Bucureşti, 1970-1972 Philippide, Scrieri = Alexandru Philippide, Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1976-1978 Pillat, Itinerarii = Dinu Pillat, Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978 Pillat, Mozaic = Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX. Bucureşti, 1969 Pillat, Tradiţie = Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943 Piru, Analize = Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973 Piru, Critici = Al. Piru, Critici şi metode, Bucureşti, 1989 Piru, Debuturi = Al. Piru, Debuturi, Bucureşti, 1981 Piru, Ist. lit. = Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, Bucureşti, 1970; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981 Piru, Panorama = Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968 Piru, Permanenţe = Al. Piru, Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978 Piru, Poezia = Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975,1—II, Bucureşti, 1975 Piru, Reflexe = Al. Piru, Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974 Piru, Valori = Al. Piru, Valori clasice, Bucureşti, 1978 Piru, Varia = Al. Piru, Varia, I—II, Bucureşti, 1972-1973 Poantă, Dicţ. poeţi = Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998 Poantă, Modalităţi - Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973 Poantă, Radiografii = Petru Poantă, Radiografii, I—II, Cluj-Napoca, 1978-1983 Poantă, Scriitori = Petru Poantă, Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994 Dicţionarul general al literaturii române XXVIII Podoleanu, 60 scriitori = S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, I, Bucureşti, [1935] Pop, Mărturia = Augustin Z. N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985 Pop, Avangarda = Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990 Pop, Jocul = Ion Pop, Jocul poeziei, Bucureşti, 1985 Pop, Lecturi = Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983 Pop, Pagini = Ion Pop, Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997 Pop, Poezia = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj, 1973 Pop, Recapitulări = Ion Pop, Recapitulări, Cluj-Napoca, 1995 Pop, Transcrieri = Ion Pop, Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976 Pop, Viaţă = Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001 Pop, Conspect = Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literatură române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I—II, Bucureşti, 1875-1876 Popa, Clasici = Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987 Popa, Comicologia = Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, 1975 Popa, Competenţă = Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982 Popa, Dicţ. lit. = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977 Popa, Forma = Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, 1975 Popa, Ist. lit. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I—II, Bucureşti, 2001 Popa, Modele = Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, 1971. Popa, Convergenţe = Mircea Popa, Convergenţe europene, Oradea, 1995 Popa, Estuar = Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, 1995 Popa, Reîntoarcerea = Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998 Popa, Spaţii = Mircea Popa, Spaţii literare, Cluj-Nâpoca, 1974 Popa, Tectonica = Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980 Popa, Lit. rom. Voivodina = Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Pancevo, 1997 Popescu, Teatrul = Marian Popescu, Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987 Popescu, Cărţi = Titu Popescu, Cărţi cu ieşire la mare. Critica, memorialistica, literatura de călătorie, Cluj-Napoca, 1980 Popovici, Cercetări = D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944 Popovici, Romanţ, rom. = D. Popovici, Romantismul românesc (1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969 Popovici, Studii = D. Popovici, Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, Cluj, 1972-1989 Popovici, Eu, personajul = Vasile Popovici, Eu, personajul, Bucureşti, 1988 Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ = Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre, Piatra Neamţ, 1999 Predescu, Encicl. = Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940 Protopopescu, Romanul = Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, 1978 Protopopescu, Volumul = Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972. Puşcariu, Călare = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968 Puşcariu, Cinci ani = Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909 XXIX Dicţionarul general al literaturii române Puşcariu, Ist. lit. = Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. 2, Sibiu, 1930 Rachieru, Poeţi Bucovina = Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, 1996 Rachieru, Vocaţia = Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Timişoara, 1985 Radian, Portrete = Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986 Radu, Pagini = Olimpia Radu, Pagini de critică, Cluj-Napoca, 1988 Raicu, Descoperirea = Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, introd. George Macovescu, Bucureşti, 1989 Raicu, Calea de acces = Lucian Raicu, Calea de acces, Bucureşti, 1982 Raicu, Contemporani = Lucian Raicu, Printre contemporani, Bucureşti, 1980 Raicu, Critica = Lucian Raicu, Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976 Raicu, Fragmente = Lucian Raicu, Fragmente de timp, Bucureşti, 1984 Raicu, Practica scrisului = Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978 Raicu, Structuri = Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, 1973 Ralea, Scrieri = Mihai Ralea, Scrieri, voi. I—III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989 Raşcu, Amintiri = I. M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967. Razba, Personalităţi hunedorene = Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar, Deva, 2000 Răduică, Calendare = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti. 1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981 Răduică, Dicţ. presei = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1731-1918, Bucureşti, 1995 Rău, Efigii = Aurel Rău, Efigii, Bucureşti, 1989 Râpeanu, Cultură = Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, I—III, Bucureşti, 1979-1989 Râpeanu, Interferenţe = Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970 Râpeanu, Memoria = Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983 Râpeanu, Noi = Valeriu Râpeanu, Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966. Râpeanu, Scriitori = Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986 Rebreanu, Opere = Liviu Rebreanu, Opere, I—III, îngr. Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968, IV-XXII, îngr. Niculae Gheran, 1970-2003 Regman, Cărţi = Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1967 Regman, Colocvial = Cornel Regman, Colocvial, Bucureşti, 1976 Regman, Confluenţe = Cornel Regman, Confluenţe literare, Bucureşti, 1966 Regman, Cronicari = Cornel Regman, Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970 Regman, De la imperfect = Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987 Regman, Dinspre Cercul Literar = Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar“ spre „optzecişti", Bucureşti, 1997 Regman, Explorări = Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978 Regman, Noi explorări = Cornel Regmen, Noi explorări critice, Bucureşti, 1982 Regman, Nu numai = Cornel Regman, Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990 Regman, Ultime explorări = Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000 Românii = Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Davis (SUA), 1992 Rom. magy. ir. lex. = Româniai magyar irodalmi lexikon, I—III, îngr. Balogh Edgar, Bucureşti, 1981-1994 Dicţionarul general al literaturii române XXX Rosetti, Dicţ. cont. = Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898 Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, Bucureşti, 1971 Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia = Costa Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, Novi Sad, 1989 Rotaru, O ist. = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—III, Bucureşti, 1971-1987; ed. I-VI, Galaţi, 1994-2001 Rotaru, Valori = Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1976-1983 Ruja, Parte = Alexandru Ruja, Parte din întreg, I—II, Timişoara, 1994-1999 Ruja, Valori = Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, 1979 Rusu, Membrii Academiei = Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999 Rusu, Utopica = M. N. Rusu, Utopica, Bucureşti, 1969 Sadoveanu, Cărţi = Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I—II, îngr. si pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 2001 Sadoveanu, Opere = Mihail Sadoveanu, Opere, I-XXII, Bucureşti, 1954-1973 Sanielevici, Cercetări = H. Sanielevici, Cercetări critice si filosofice, îngr. si introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1968 Sanielevici, încercări = H. Sanielevici, încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903 Sasu, Dicţ. scriit. SUA = Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001 Sasu, în căutarea = Aurel Sasu, în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979 Sasu, Progresii = Aurel Sasu, Progresii, Cluj, 1972 Sasu, Retorica = Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976 Satco-Pânzar, Dicţionar = Emil Satco, Ioan Pânzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 1993 Săndulescu, Citind = Al. Săndulescu, Citind, recitind..., Bucureşti, 1973 Săndulescu, Constelaţii = Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998 Săndulescu, Continuităţi = Al. Săndulescu, Continuităţi, Bucureşti, 1976 Săndulescu, Lit. epistolară = Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Bucureşti, 1972 Săndulescu, Memorialişti = Al. Săndulescu, Memorialişti români, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Pagini = Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966 Săndulescu, Portrete = Al. Săndulescu, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982 Sângeorzan, Anotimpurile = Zaharia Sângeorzan, Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983 Sângeorzan, Conversaţii = Zaharia Sângeorzan, Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980 Scarlat, Ist. poeziei = Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1982-1990 Scrisori - Camil Petrescu = Scrisori către Camil Petrescu, I—II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981 Scrisori - Densusianu = Scrisori către Ovid Densusianu, I-IV, Bucureşti, 1979-1989 Scrisori - Ibrăileanu = Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973 Sebastian, Eseuri = Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972 Sebastian, Jurnal = Mihail Sebastian, Jurnal de epocă, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 2002 Seche, Schiţă = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, I—II, Bucureşti, 1966-1969 XXXI Dicţionarul general al literaturii române Sevastos, Amintiri = Mihail Sevastos, Amintiri de la „ Viaţa românească", Bucureşti, 1966 Silvestru, Jurnal = Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984,1, Bucureşti, 1992 Silvestru, Un deceniu = Valentin Silvestru, Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984 Simion, Dimineaţa = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980 Simion, Ficţiunea = Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I—III, Bucureşti, 2001 Simion, Fragmente = Eugen Simion, Fragmente critice, I-IV, Bucureşti, 1998-2000 Simion, Genurile = Eugen Simion, Genurile biograficului, Bucureşti, 2002 Simion, întoarcerea autorului = Eugen Simion, întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993 Simion, Mercuţio = Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Bucureşti, 1993 Simion, Orientări = Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, 1965 Simion, Scriitori = Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989; voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978 Simuţ, Critica = Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Diferenţa = Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Incursiuni = Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994 Solomon, Dialog = Dumitru Solomon, Dialog interior, Bucureşti, 1987 Sorescu, Teoria sferelor = Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969 Sorescu, Uşor cu pianul = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985 Sorescu, Interpretări = Roxana Sorescu, Interpretări, Bucureşti, 1979 Sorescu, Liricul = Roxana Sorescu, Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983 Sorescu, Lumea = Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000 Sorianu, Contrapunct = Vlad Sorianu, Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971 Sorianu, Glose = Vlad Sorianu, Glose critice, Bucureşti, 1968 Sorohan, Introducere = Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997 Sperantia, Figuri = E. Sperantia, Figuri universitare, Bucureşti, 1967 Spiridon, Aparenţa = Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984 Spiridon, Interpretarea = Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998 Spiridon, Melancolia = Monica Spiridon, Melancolia descendenţei, Bucureşti, 1989 Spiridon, Cuprinderi = Vasile Spiridon, Cuprinderi, Bucureşti, 1993 Stanca, Fragmentarium = Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987 Stănescu, Cronici = Constantin Stănescu, Cronici literare, 1971 Stănescu, Jurnal = Constantin Stănescu, Jurnal de lectură, I—III, Bucureşti, 1978-1988 Stănescu, Poeţi şi critici = Constantin Stănescu, Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972 Steinhardt, Critică = N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983 Steinhardt, Incertitudini = N. Steinhardt, Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980 Steinhardt, între viaţă = N. Steinhardt, între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976 Steinhardt, Monologul = N. Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj-Napoca, 1991 Stoica, Caligrafie = Petre Stoica, Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984 Stolnicu, Printre scriitori = Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988 Straje, Dicţ. pseud. = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973 Dicţionarul general al literaturii române XXXII Streinu, Clasicii = Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1969 Streinu, Pagini = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, voi. I—II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr. George Muntean, Bucureşti, 1974-1977 Streinu, Versificaţia = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966 Suchianu, Aspecte = D. I. Suchianu, Aspecte literare, Bucureşti, 1928 Suciu, Lit. băn. = I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940 Suţu, Iaşii = Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, Iaşi, 1923-1928 Schiau, Cărturari = Octavian Schiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978 Şerban, Exegeze = Geo Şerban, Exegeze, Bucureşti, 1968 Şerban, Ispita = Geo Şerban, Ispita istoriei. Investigaţii, precizări, demersuri metodologice, Bucureşti, 1980 Şiadbei, Cercetări = I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, Iaşi, 1939 Ştefănescu, Dialog = Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984 Ştefănescu, Jurnal = Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic, Bucureşti, 1980 Ştefănescu, Preludiu = Alex. Ştefănescu, Preludiu, Bucureşti, 1977 Ştefănescu, Prim-plan = Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987 Ştefănescu, Momente = Cornelia Ştefănescu, Momente ale romanului, Bucureşti, 1973 Şuluţiu, Scriitori = Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974 Tacciu, Romanţ, rom. = Elena Tacciu, Romantismul românesc, I—III, Bucureşti, 1982-1987 Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa = Teodor Tanco, Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud. Autori-publicaţii-societăţi, Cluj-Napoca, 1998 Tartler, Melopoetica = Grete Tartler, Melopoetica, Bucureşti, 1984 Taşcu, Incidenţe = Valentin Taşcu, Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975 Taşcu, Poezia = Valentin Taşcu, Poezia poeziei de azi, Iaşi, 1985 Teodorescu-Branişte, Presă şi lit. = T. Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, I—II, Bucureşti, 1989 Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri = Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), îngr. Aristita Avramescu şi Tiberiu Avramescu, introd. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980 Theodorescu, Ist. bibi. = Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, Bucureşti, 1972 Tihan, Apropierea = Teodor Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988 Titel, Cehov = Sorin Titel, în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984 Titel, Pasiunea = Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976 Todor, Confluenţe = Avram P. Todor, Confluenţe literare româno-maghiare, îngr. şi pref. Dăvid Gyula, Bucureşti, 1983 Todoran, Secţiuni - Eugen Todoran, Secţiuni literare, Timişoara, 1973 Tomescu, Calendarele = Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. 1733-1830, Bucureşti, 1957 Tomescu, Ist. cărţii rom. = Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti. De la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968 Tomuş, Carnet = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, 1969 Tomuş, Istorie = Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974 Tomuş, Mişcarea = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, 1981 Tomuş, Răsfrângeri = Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, 1973 XXXIII Dicţionarul general al literaturii române Tomuş, 15 poeţi = Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968 Trandafir, Dinamica = Constantin Trandafir, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983 Trifu, Cronica = Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970 Trifu, Presa = Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, I—II, Bucureşti, 1974-1980 Trivale, Cronici = Ion Trivale, Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971 Tuchilă, Cetăţile = Costin Tuchilă, Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983 Tuchilă, Privirea = Costin Tuchilă, Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988 Tudor, Pretexte = Eugenia Tudor, Pretexte critice, Bucureşti, 1973 Tudor, Mişcarea = Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976 Tudor-Anton, Ipostaze = Eugenia Tudor-Anton, Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977 Tupan, Scenarii = Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989 Ţârcovnicu, Contribuţii = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970 Ţepelea, Amintiri = Gabriel Ţepelea, Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Opţiuni = Gabriel Ţepelea, Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989 Ţepelea, Rememorări = Gabriel Ţepelea, Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Studii = Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970 Ţepelea-Bulgăr, Momente = G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973 Ţeposu, Istoria = Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993 Ţeposu, Viaţa = Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, 1983 Ţirioi, Premise = Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara, 1976 Ulici, Lit. rom. = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoţia '70, Bucureşti, 1995 Ulici, Prima verba = Laurenţiu Ulici, Prima verba, voi. I—II, Bucureşti, 1975-1978, voi. III, Timişoara, 1991 Ulici, Recurs = Laurenţiu Ulici, Recurs, Bucureşti, 1971 Ungheanu, Arhipelag = Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975 Ungheanu, Fiii = Mihai Ungheanu, Fiii risipitori (Noi şi secolul XIX), Bucureşti, 1988 Ungheanu, Lecturi = Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978 Ungheanu, Pădurea = Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973 Ungheanu, Scriitorii = Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996 Ungureanu, Contextul = Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, 1978. Ungureanu, Imediata = Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I—II, Timişoara, 1980-1989 Ungureanu, La umbra cărţilor = Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975 Ungureanu, La vest = Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I—II, Timişoara, 1995-2000 Ungureanu, Proza rom. = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, 1985 Ungureanu, Proză = Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977. Urechia, Ist. şc. = V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901 Ursu, Memorialistica = G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972 Ursu, Contribuţii = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Iaşi, 2002 Dicţionarul general al literaturii române XXXIV Vaida, Mitologii = Mircea Vaida, Mitologii critice, Bucureşti, 1978 Valea, Oameni = Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit, Iaşi, 1977 Valmarin, Studii = Luiza Valmarin, Studii de literatură română modernă şi comparată, Bucureşti, 1987 Vartic, Modelul = Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, 1982 Vartic, Spectacol = Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, 1977 Vasile, Poezia = Geo Vasile, Poezia română între milenii. Dicţionar de autori, Cluj-Napoca, 2002 Vasile, Proza = Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Bucureşti, 2001 Vasile, Conceptul = Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, 1988 Vârgolici, Comentarii = Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971 Vârgolici, începuturile = Teodor Vârgolici, începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1963 Vârgolici, Portrete = Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001 Vârgolici, Retrospective = Teodor Vârgolici, Retrospective literare, Bucureşti, 1970 Vârgolici, Scriitori = Teodor Vârgolici, Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978 Velculescu, Scriere = Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988 Velea, Interferenţe = Stan Velea, Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989 Velea, Paralelisme = Stan Velea, Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974 Velea, Plămada = Stan Velea, Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997 Velea, Universalişti = Stan Velea, Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996 Vianu, Arta = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I—II, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1966 Vianu, Opere = Tudor Vianu, Opere, I-XIV, îngr. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1971-1990 Vianu, Scriitori români = Tudor Vianu, Scriitori români, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970 Vianu, Studii = Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965 Vintilescu, Secvenţe = Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1917), Timişoara, 1987 Vişan, Semnături = Constantin Vişan, Semnături în contemporaneitate, Bucureşti, 1986 Vitner, Semnele = Ion Vitner, Semnele romanului, Bucureşti, 1971 Vlad, Analiză-sinteză = Ion Vlad, între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, 1970 Vlad, Convergenţe = Ion Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972 Vlad, Descoperirea = Ion Vlad, Descoperirea operei, Cluj, 1970 Vlad, Lect. prozei = Ion Vlad, Lectura prozei, Bucureşti, 1991 Vlad, Lectura = Ion Vlad, Lectura - un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977 Vlad, Lectura rom. = Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983 Vlad, Povestirea = Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972 Vodă-Căpuşan, Accente = Maria Vodă-Căpuşan, Accente, Cluj-Napoca, 1991 Vodă-Căpuşan, Teatru = Maria Vodă-Căpuşan, Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984 Vrabie, Folcloristica = Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1968 Vrabie, Gândirismul = Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940 Vuia, Studii = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, îngr. Mihai Pop şi Ioan Şerb, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1975 Vulcan, Panteonul = Iosif Vulcan, Panteonul român, Pesta, 1869 XXXV Dicţionarul general al literaturii române Vulturescu, Cultură = George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar. 1700-2000, Satu Mare, 2000 Zaciu, Alte lecturi = Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978 Zaciu, Bivuac = Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj-Napoca, 1974 Zaciu, Clasici = Mircea Zaciu, Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994 Zaciu, Colaje = Mircea Zaciu, Colaje, Cluj, 1972 Zaciu, Cu cărţile = Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981 Zaciu, Departe = Mircea Zaciu, Departe / aproape, Bucureşti, 1998 Zaciu, Glose = Mircea Zaciu, Glose, Cluj, 1970 Zaciu, Lancea = Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, 1980 Zaciu, Lecturi = Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975 Zaciu, Masca = Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucureşti, 1967 Zaciu, Ordinea = Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura, Cluj, 1973 Zaciu, Viaticum = Mircea Zaciu, Viaticum, Bucureşti, 1983 Zaharia-Filipaş, Retorică = Elena Zaharia-Filipaş, Retorică şi semnificaţie, Bucureşti, 1993 Zalis, Aspecte = Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971 Zalis, Estetica = Henri Zalis, Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc, Timişoara, 1979 Zalis, Scriitori = Henri Zalis, Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973 Zalis, Tensiuni = Henri Zalis, Tensiuni lirice contemporane, Bucureşti, 1975 Zamfir, Cealaltă faţă = Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, 1988 Zamfir, Proza poetică = Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971 Zamfir, Secolul = Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989 Zamfirescu, Istorie = Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, I—II, Bucureşti-Chişinău, 2003 Zamfirescu, Studii = Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967 Zarifopol, Eseuri = Paul Zarifopol, Eseuri, îngr. Al. Săndulescu şi Radu Săndulescu, pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1988 Zarifopol, Pagini = Paul Zarifopol, Pagini de critică, îngr. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984 Zarifopol, Pentru arta lit. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, îngr. şi introd. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971 B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII AA = „Ardealul", Bucureşti, 1941 ş. u. AAF = „Anuarul Arhivei de Folclor", Cluj, 1932 ş. u; din 1980, „Anuarul de folclor"; din 1991, „Anuarul Arhivei de Folclor" AAR = „Analele Societăţii Academice Române", Bucureşti, 1867 ş. u.; din 1879, „Analele Academiei Române" AC = „Academica", Bucureşti, 1990 ş.u. ADLTR = Arhiva Dicţionarului literaturii române. 1900-1950, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi ADV = „Adevărul", Bucureşti, 1888 ş. u.; 1990 ş.u. Dicţionarul general al literaturii române XXXVI AFT = „Amfiteatru", Bucureşti, 1966 ş. u. AIN = „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1921 ş. u. AIX = „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", Iaşi, 1964 ş. u. ALA = „Adevărul literar şi artistic", Bucureşti, 1920 ş. u.; 1990 ş.u. ALD = „Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni", Bucureşti, 1926 ALIL = „Studii şi cercetări ştiinţifice", filologie, Iaşi, 1950 ş.u.; din 1964, „Anuar de lingvistică şi istorie literară" ALR = Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969 AMET = „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1958 ş. u. AMI = Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, îngr. Radu Câmeci, pref. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997 ANB = „Analele Banatului", Timişora, 1928 ş. u. ANPR = „Anuarul presei româneşti al lumei politice", Bucureşti, 1907 ş. u. AO = „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş. u. APF = „Apostrof", Cluj-Napoca, 1990 ş. u. ARG = „Argeş", Piteşti, 1966 ş. u. ASO = Antologia scriitorilor ocazionali, îngr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1943 AST = „ Astra", Braşov, 1966 ş. u. ATN = „Ateneu", Bacău, 1964 ş.u. AUB = „Revista Universităţii «C. I. Parhon»", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Analele Universităţii Bucureşti" AUC = „Analele Universităţii din Craiova", Craiova, 1972 ş. u. AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", Iaşi, 1955 ş. u. AUT = „Analele Universităţii din Timişoara", Timişoara, 1956 ş.u. BOR = „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş. u. BRV = Bibliografia românească veche. 1508-1830, I-IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1903-1944 BSS = „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români", Bucureşti, 1916 ş. u. BUC = „Buletinul cărţii", Bucureşti, 1923 ş. u. BVS = „BunaVestire", Bucureşti, 1937 ş. u. CAP = „Capitala", Bucureşti, 1936 ş. u. CC = „Caiete critice", Bucureşti, 1982 ş. u. CEL = „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş. u. CFL = „Cercetări folclorice", Bucureşti, 1947. CGM = „Cuget moldovenesc", Bălţi, Iaşi, 1932 ş. u. CHRM = Chrestomaţie română, I—II, îngr. M. Gaster, Leipzig-Bucureşti, 1891 CI = „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş. u. CIL = Contribuţii de istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1962 CL = „Convorbiri literare", Iaşi, Bucureşti, 1867 ş. u.; Iaşi, 1970 ş. u. CLG = „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş. u. CLI = „Cuvântul liber", Bucureşti, 1919 ş. u.; 1933 ş. u. XXXVII Dicţionarul general al literaturii române CLJ = „Clujul românesc", Cluj, 1923 ş. u. CML = „Curentul magazin", Bucureşti, 1939 ş. u.; din 1940, „Curentul magazin literar"; din 1941, „Curentul literar" CN = „Contimporanul", Bucureşti, 1922 ş. u. CNP = „Contrapunct", Bucureşti, 1990 ş.u. CNT = „Contemporanul", Bucureşti, 1946 ş. u.; din 1990, „Contemporanul - Ideea europeană" CPL = Cărţile populare în literatura românească, I—II, îngr. şi introd. I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963 CPV = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967 CRC = „Cronica", Iaşi, 1966 ş. u. CRE = „Curentul", Bucureşti, 1928 ş. u. CREL = „Cahiers roumains d'etudes litteraires", Bucureşti, 1973 ş. u. CTC = „Cele trei Crişuri", Oradea, Bucureşti, 1920; Oradea, 1990 ş. u. CU = „Cuvântul", Bucureşti, 1924 ş. u. CVC = „Convorbiri", Bucureşti, 1907; din 1908, „Convorbiri critice" CZ = „Cosinzeana", Orăştie, 1911 ş. u. D = „Datina", Tumu Severin, 1920 ş. u. DAA = „Dacia", Bucureşti, 1941 ş. u. DCL = Documente literare, I—II, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1971-1973 DCM = Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, Bucureşti, 1973, voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 DCS = De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, îngr. Gheorghe Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea, pref. Victor Durnea, Iaşi, 1999 DEP = „Dreptatea", Bucureşti, 1927 ş. u.; 1944 ş. u.; 1990 ş. u. DFC = De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1982 DIF = Din istoria filosofiei în România, I—III, Bucureşti, 1955-1960. DIPR = Din istoria pedagogiei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1956-1969. DL = „Dacia literară", Iaşi, 1840; 1990 ş.u. DML = Documente şi manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Comea şi Elena Piru, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969, voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1976, voi. IV-V, publ. Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1986, voi. VI, publ. şi pref. Andrei Nestorescu, Bucureşti, 1993 DMN = „Dimineaţa", Bucureşti, 1904 ş. u. DR = „Dacoromania", Cluj, 1920 ş. u. DRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1993-1997 DRO = „Dacoromania", Freiburg, 1973 ş. u. ECD = „Echidistanţe", Iaşi, 1991 ş. u. ECH = „Echinox", Cluj, 1969 ş. u. EL = „Elore", Bucureşti, 1953 ş.u. F = „Familia", Pesta, Oradea, 1865 ş. u.; Oradea, 1926 ş. u.; 1934 ş. u.; 1944 ş. u.; 1965 ş. u. FCI = „Facla literară", Bucureşti, 1923 ş. u. Dicţionarul general al literaturii române XXXVIII FCL = „Facla", Bucureşti, 1910 ş. u. FDZ = „Foaia diecezană", Caransebeş, 1886 ş. u. FF = „Făt-Frumos", Cernăuţi, Suceava, Râmnicu Vâlcea, 1926 ş. u. FK = „Filologiay Kozlony", Cluj, 1961 ş. u. FLC = „Flacăra", Bucureşti, 1948 ş. u. FLR = „Flacăra", Bucureşti, 1911 ş. u. FMIL = „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", Braşov, 1838 ş. u. FON = „Foaia noastră", Budapesta, 1957 ş. u. FRZ = „Frize", Braşov, 1934 ş. u. G = „Gândirea", Cluj, Bucureşti, 1921 ş. u. GBV = „Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1918 ş. u. GL = „Gazeta literară", Bucureşti, 1954 ş. u. GR = „Gând românesc", Cluj, 1933 ş. u. GT = „Gazeta de Transilvania", Braşov, 1938 ş. u. HT = „A Het", Bucureşti, 1970 ş. u. IB = Lui Ion Bianu. Amintire, Bucureşti, 1916. IGZ = „Igaz Szo", Târgu Mureş, 1953-1989. IIŞ = „însemnări ieşene", Iaşi, 1936 ş. u. IL = „laşul literar", Iaşi, 1955 ş. u. JL = „Jurnalul literar", Iaşi, 1939; Bucureşti, 1947 ş.u.; 1990 ş. u. KOR = „Korunk", Cluj, 1926 ş. u.; 1957 ş. u. L = „Literatorul", Bucureşti, 1880 ş. u.; 1991 ş. u. LA = „Literatură şi artă", Chişinău, 1954 ş. u. LAI = „Litere, arte&idei", supl. al ziarului „Cotidianul", Bucureşti, 1991 ş. u. LAR = „Literatură şi artă română", Bucureşti, 1896 ş. u. LCF = „Luceafărul", Bucureşti, 1958 ş. u. LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş. u. LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 ş. u. LRM = Literatura română medievală, coordonator şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003 LRV = Literatura română veche (1402-1647), I—II, îngr. şi introd. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 LU = „Luceafărul", Budapesta, Sibiu, Bucureşti, 1902 ş. u.; Sibiu, 1941 ş.u. LUP = „Lupta", Iaşi, Bucureşti, 1884 ş. u. LUT = „Lupta", Bucureşti, 1921 ş. u. MA = „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş. u. MB = „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u. MCF = „Memoriile Comisiei de Folclor", Bucureşti, 1987 ş. u. ME = „Buletinul «Mihai Eminescu»", Cernăuţi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, 1930 ş. u. MLI = „Minerva literară ilustrată", Bucureşti, 1909 ş. u. MM = „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş. u. MMN = „Meşterul Manole", Bucureşti, 1939 ş. u. MO = „Mitropolia Olteniei", Râmnicu Vâlcea, 1950 ş.u. MOM = „Le Moment", Bucureşti, 1935 ş. u. XXXIX Dicţionarul general al literaturii române MOT = „Momentul", Bucureşti, 1945 ş. u. MS = „Manuscriptum", Bucureşti, 1970 ş. u. NRL = „Neamul românesc literar", Vălenii de Munte, 1908 ş.u. NRR = „Noua revistă română", Bucureşti, 1900 ş. u. NYRK = „Nyelv-es Irodalomtudomânyi kozlomenyek", Cluj, 1957 ş. u. O = „Scrisul bănăţean", Timişoara, 1949 ş. u.; din 1964, „Orizont" OC = „Observator cultural", Bucureşti, 2000 ş.u. ORT = „Orizont", Bucureşti, 1944 ş. u.; în 1947, „Revista literară" PAU = Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1936 PBU = Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1937 PE = „Presa", Bucureşti, 1939 ş. u. PIL = „Prietenii istoriei literare", Bucureşti, 1931 ş. u. PL = „Preocupări literare", Bucureşti, 1936 ş. u. PLI = „Pagini literare", Turda, 1934 ş. u. PND = Primii noştri dramaturgi, îngr. Al. Niculescu, introd. Florin Tornea, Bucureşti, 1960 POS = Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978 PRA = Marin Mincu, Poezia română actuală, I—III, Constanţa, 1998-1999 PRL = „Propilee literare", 1926 ş. u. PRP = Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism, I—II, cuvânt înainte Eugen Negriei, pref. edit., Constanţa, 2000 PRR = Pionierii romanului românesc, îngr. şi pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1962 PRS = „Presa", Craiova, 1930 ş. u.; din 1934, „Presa Olteniei" PRV = „Porunca vremii", Bucureşti, 1932 ş. u. PSS = „Poesis", Satu Mare, 1990 ş.u. R = „Ramuri", Craiova, 1905 ş. u.; 1964 ş. u. RA = „Revista arhivelor", Bucureşti, 1924 ş. u. RAZ = „Raza literară", Bucureşti, 1932 ş. u. RC = „Revista clasică", Bucureşti, 1910 ş.u. RCM = „Revista cultului mozaic", Bucureşti, 1956 ş. u. RCR = „Revista Cercului Literar", Sibiu, 1945. REF = „Revista de folclor", Bucureşti, 1947 ş. u.; din 1964, „Revista de etnografie şi folclor" REVR = „Revue roumaine", Bucureşti, 1946 ş. u. RFR = „Revista Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1934 ş. u. RI = „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş. u. RIAF = „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", Bucureşti, 1882 ş. u. RIR = „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş. u. RITL = „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Revista de istorie şi teorie literară" RL = „România literară", Bucureşti, 1968 ş. u. RLRO = Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974 Dicfionarul general al literaturii române XL RLSL = „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1958 ş. u.; din 1989, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară" RMB = „România liberă", Bucureşti, 1944 ş. u. RML = „România literară", Bucureşti, 1939 ş. u. RMZ = „Revista muzeelor", Bucureşti, 1964 ş. u. RP = „Rampa", Bucureşti, 1911 ş.u.; din 1915, „Rampa nouă ilustrată" RR = „Revista română", Iaşi, 1995 ş.u. RRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 RSE = „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1963 ş. u. RSL = „Romanoslavica", Bucureşti, 1953 ş. u. RVM = „Revista vremii", Galaţi, 1934 ş. u. RVS = „Revista scriitoarei", Bucureşti, 1926 ş. u.; din 1929, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" RVTR = Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea, îngr. şi pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970 RWR = „Revista vremii", Bucureşti, 1921 ş. u. SBR = „Sburătorul", Bucureşti, 1919 ş. u. SC = „Studii clasice", Bucureşti, 1959 ş.u. SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie", Bucureşti, 1955 ş. u. SCD = „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", Bucureşti, 1964 ş. u. SCIA = „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş. u. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u. SDIR = Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-XXV, publ. N. Iorga, Bucureşti, 1901-1913 SDL = Studii şi documente literare, voi. I, publ. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, voi. II—XIII, publ. I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931-1946 SDM = „Societatea de mâine", Bucureşti, 1924 ş. u. SE = „Seara", Bucureşti, 1937 ş. u. SI = „Studii italiene", Bucureşti, 1934 ş. u. SIL = Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968 SILF = „Studii de istorie literară şi folclor", Cluj, 1951 ş.u. SILL = Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, Bucureşti, 1969 SL = „Studii literare", Cluj, Sibiu, 1942 ş. u. SLAST = „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", Bucureşti, 1981 ş. u. SLC = Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968 SLF = Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974 SLS = Studii de limbă şi stil, îngr. G. I. Tohăneanu şi Sergiu Drincu, Timişoara, 1968 SLU = „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş. u. SPM = „Săptămâna culturală a Capitalei", Bucureşti, 1962 ş. u. SPS = Studii de poetică şi stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, Bucureşti, 1966 ST = „Steaua", Cluj, 1954 ş. u. STD = „Studii. Revistă de istorie", Bucureşti, 1948 ş. u.; din 1974, „Revista de istorie" STRS = Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976 XLI Dicţionarul general al literaturii române SUB = „Buletinul Universităţilor «V. Babeş» şi «Bolyai»", Cluj, 1956 ş.u.; din 1958, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»" SXX = „Secolul 20", Bucureşti, 1957 ş. u.; din 2000, „Secolul XXI" T = „Transilvania", Braşov, Sibiu, 1868 ş. u.; Sibiu, 1972 ş. u. TBR = „Tribuna României", Bucureşti, 1972 ş. u. TF = Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971 TIA = „Tribuna", Cluj, Braşov, 1937 ş. u. TIL = „Timpul", Bucureşti, 1937 ş. u. TM = „Timpul", Bucureşti, 1876 ş. u. TMS = „Tomis", Constanţa, 1966 ş. u. TR = „Tribuna", Sibiu, 1884 ş. u.; Cluj, 1957 ş. u. TTR = „Teatrul", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1990, „Teatrul azi" ŢA = „Ţara noastră", Sibiu, Cluj, 1907 ş. u. U = „Universul", Bucureşti, 1884 ş. u. UR = „Unirea", Blaj, 1891 ş. u.; Alba Iulia, 1968 ş. u. UTK = „Utunk", Cluj, 1946 ş. u. UVPA = Un veac de poezie aromână, îngr. Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 UVR = „Universul literar", Bucureşti, 1888 ş. u. VAA = „Viaţa", Bucureşti, 1941 ş. u. VAN = „Vieaţa nouă", Bucureşti, 1905 ş. u. VBA = „Viaţa Basarabiei", Bucureşti, 1932 ş. u. VL = „Viaţa literară", Bucureşti, 1926 ş. u. VLT = „Viaţa literară", Bucureşti, 1906; din 1907, „Viaţa literară şi artistică" VR = „Viaţa românească", Iaşi, Bucureşti, 1906 ş. u.; Bucureşti, 1948 ş. u. VRA = „Vremea", Bucureşti, 1928 ş. u. VRP = „Versuri", „Versuri şi proză", Iaşi, 1911 ş. u. VS = „Vestul", Timişoara, 1930 ş. u. VSD = De la Varlaam la Sadoveanu (Studii despre limba şi stilul scriitorilor), Bucureşti, 1958 VST = „Viaţa studenţească", Bucureşti, 1956 ş. u. VTRA = „Vatra", Târgu Mureş, 1971 ş. u. Labiş, Nicolae Lazăr, Gheorghe Lovinescu, E. Lovinescu, Horia 3 Dicţionarul general al literaturii române Ldbiş LABIŞ, Nicolae (2.XII.1935, Mălini, j. Suceava - 22.XII.1956, Bucureşti), poet. Este fiul Anei-Profira Labiş (n. Luca-Asandei) şi al lui Eugen Labiş, învăţători. începe şcoala primară în satul natal. Războiul obligă familia să se refugieze în sudul ţării, în părţile Muscelului, unde urmează clasa a IlI-a la Văcarea, pentru a reveni la Mălini în 1945. Copilăria lui L. a fost marcată de două experienţe, una fericită şi alta tragică. Prima experienţă o reprezintă vieţuirea în peisajul miraculos al pădurilor din zonele premontane, pe care copilul le-a colindat împreună cu tatăl său, încercat vânător; aici a întâlnit sălbăticiuni, ciobani cu turme de oi, rapsozi populari, un tărâm feeric, protejat de expansiunea civilizaţiei şi marcat de ritmurile cosmice ale succesiunii anotimpurilor. însă(la şcoală copilul ia contact cu o realitate brutală, amplificată până la catastrofă de experienţa războiului. întors din refugiu, găseşte în satul natal proiectile neexplodate, gospodării părăsite. Războiul, apoi seceta îl fac să perceapă viaţa ca pe o luptă pentru supravieţuire. Era un pasionat cititor, bineînţeles de basme, dar şi de romane, şi un talentat desenator. Primele versuri le-a scris la sfârşitul clasei I. Studiile gimnaziale le face la Liceul „Nicu Gane" din Fălticeni, începând din 1946; continuă să compună, adunându-şi poeziile într-un caiet, sub titlul Cântecul unui adolescent. însemnări de lectură, rezumate şi câteva versuri se regăsesc într-un jurnal, sub genericul Antologie şi informaţii literare. Era deja cunoscut în mediile şcolare ca autor de versuri, astfel că în 1950 participă la Iaşi, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, iar în decembrie i se publică în revista „laşul nou" prima poezie, Fii dârz şi luptă, Nicolae! în continuare, îi apar în acelaşi periodic şi alte versuri, unele semnate cu pseudonimul N. Mălin. în 1951 se transferă la Şcoala Medie nr. 1 (azi Liceul Naţional din Iaşi), unde va absolvi clasa a X-a. Este distins cu premiul I la Concursul Naţional de Limba şi Literatura Română. Trimite o poezie, Gazeta de stradă, şi la „Viaţa românească". în 1952 este înmatriculat la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, unde audiază cursuri ţinute de Camil Petrescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu. Urmează clasa a Xl-a la Liceul „Nicu Gane" din Fălticeni, la fără frecvenţă, şi tot aici susţine examenul de absolvire. Face parte din echipa redacţională a revistei „Ani de ucenicie", scoasă de elevii Şcolii de Literatură. După absolvire se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o abandonează încă din primul an. Este redactor la „Contemporanul" şi la „Gazeta literară". în 1954 publică în „Viaţa românească" Moartea căprioarei, iar în 1956, în „Gazeta literară", poemul Primele iubiri Şi-a văzut poeziile tipărite în cele mai importante reviste de cultură ale vremii. în 1956 îi sunt editate două cărţi de versuri — Primele iubiri şi Puiul de cerb —, singurele antume. Pregăteşte şi a treia carte, Lupta cu inerţia, care va apărea după moartea lui, în 1958. în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 este victima unui accident de tramvai şi se stinge după aproape două săptămâni de agonie. Pe patul de spital a dictat poezia Pasărea cu clonţ de rubin. Volumul Primele iubiri, structurat în patru cicluri (Liliacul timpuriu, Sadoveniene, Rapsodia pădurii, Primele iubiri), se deschide cu Meşterul, o evocare baladescă a Meşterului Manole, numit „Prometeu român", poem care, prin motivul sacrificiului pe altarul artei, este o premoniţie a propriului sfârşit tragic. Primele iubiri dă expresie amintirilor din prima copilărie, fericită, petrecută în lumea satului natal, dar şi unui psihism infantil care îşi pierde din inocenţă traumatizat de coşmarul războiului, de spaimele şi durerile pe care i le pricinuieşte iniţierea prematură într-o viaţă aspră. L. nu transferă această experienţă copleşitoare într-o evocare sentimental-patetică, ci într-o confesiune tensionată, într-un discurs liric dinamic, în care irup antiteza şi imagismul metaforic. Copilăria nu este paradisul pierdut, ci vârsta „viselor haotice", a „nopţilor zbuciumate ori calme", a „feţilor-frumoşi cu stele [...] în creştet" şi a „dracilor blajini", a „tristeţilor sensibile" şi a „uriaşelor bucurii", o lume „compusă din lumini şi umbre". „Moartea căprioarei" şi distrugerea „liliacului timpuriu" sunt metaforele inocenţei sacrificate, aşa cum va fi „albatrosul ucis" în Lupta cu inerţia: „Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul / Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea / L-a scos un val afară cu grijă aşezându-1 / Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. // La marginea vieţii Labiş Dicţionarul general al literaturii române 4 clocotitoare-a mării / Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş însă răpus. / Priveşte încă parcă talazurile zării / Cu gâtul galeş îndoit în sus. // Murdare şi sărate-s aripile-i deschise / Furtuna ce-1 izbise îi cântă-un surd prohod, / Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise / Al căror miez căldurile îl rod." In finalul cărţii, adolescenţa, vârstă a schimbărilor, este asociată unui timp istoric nou, „primele iubiri" fiind „închinate Partidului". Bineînţeles, confesiunea e afectată de retorica aşa-numitei lirici angajate, însă dincolo de acest compromis inevitabil (care în anii '50 condiţiona orice debut literar) se constată o schimbare esenţială, o adevărată mutaţie în poezia românească postbelică, scoţând discursul din inerţia versificaţiei plate şi reabilitând totodată egotismul liric. Versurile lui L. sunt un demers major de recuperare a tradiţiei şi de înnoire a poeziei. Lumea satului, viziunea şi structurile specifice folclorului poetic sunt absorbite de o sensibilitate proaspătă, zguduită de convulsiile unei istorii agresive, care perturbă o ordine străveche, firească. Această atmosferă generală se regăseşte în ciclurile Confesiuni, Destinderi, Oda soarelui, Intima comedie din Lupta cu inerţia, volum care preia texte apărute în periodice sau găsite în arhiva poetului de Savin Bratu, Aurel Covaci, Eugen Mândrie şi Lucian Raicu. Se confruntă aici din nou demersul creator energic, înnoitor, şi modelul restrictiv al liricii angajate, spiritul vizionar şi spiritul conformist. Astfel, un ciclu de „ pseudo-spleenuri" stă alături de poeme dedicate muncii, Partidului, lui Marx. Din aceeaşi perspectivă trebuie văzut amplul poem Omul comun (din care L. publicase fragmente în presă). E vorba tot de o autobiografie lirică, evidenţiind o metamorfoză a identităţii provocată de schimbările sociale şi de imperativele oficiale specifice epocii. Nu lipsesc clişeele, estompate însă de acelaşi lirism dinamic şi incandescent, de imaginarul extrem de productiv al poetului. Ciclul Albatrosul ucis e o prevestire a morţii, conturând un destin ce stă sub semnul sacrificiului de sine. Poetul îşi asumă riscul de a restaura un edificiu liric degradat de seisme ideologice, de a-1 reintegra în patrimoniul literaturii române. Insurgenţa lui scoate poezia din chingile „spiritului revoluţionar" la modă, specific proletcultismului. Una dintre consecinţele importante ale acestui efort, deopotrivă temerar şi pieziş, a fost apariţia, în deceniul al şaptelea, a unui val nou în lirica românească, o promoţie de tineri poeţi pe care comentatorii au numit-o chiar „generaţia Labiş", şi care s-a impus prin valori incontestabile (unele dintre ele, cum este Nichita Stănescu, între timp clasicizate), probând remarcabila capacitate de regenerare a poeziei româneşti, proces declanşat în bună măsură de autorul Luptei cu inerţia. Posteritatea a lucrat pentru L. şi în vederea recuperării unei cantităţi impresionante de versuri din paginile revistelor şi din laboratorul lui de creaţie. E ceea ce a făcut în primul rând Gheorghe Tomozei. Noutăţile nu schimbă esenţial imaginea poetului, dar o întregesc semnificativ. De astă dată, conformismul „angajat", cel din unele versuri adunate de editor în Vârsta de bronz (1971), bunăoară, este dublat de gestul ce demască demagogia discursului politic, ca în Singular şi plural, ceea ce înseamnă că există şi un fond „strict secret" al poeziei labişiene. Cel mai important se dovedeşte însă ciclul de inedite inclus de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet (1972), unde se arcuieşte confesiunea tensionată a eului liric, proiectat deopotrivă în spaţiul infinit al lumilor cosmice (Legea pasiunilor defuncte) şi în abisurile conştiinţei (M-am cufundat în mine). Un moment important în recuperarea ineditelor îl reprezintă editarea unui ciclu de cincizeci şi două de poeme (câteva sunt variante ale unor texte publicate), sub titlul Dor căzut, în revista „Secolul 20" (1987), identificate de Nicolae Cârlan. Se întâlnesc aici aceleaşi „poeme din munţi" care evocă o lume de basm, se regăsesc „setea" şi „arşiţa" distrugătoare. Spaţiul geografic se mută spre Câmpia Bărăganului, văzută în succesiunea anotimpurilor, şi spre lumea mirifică a Deltei. Un segment interesant este poezia erotică, zonă de care L. s-a apropiat ezitant. în trei catrene dintr-un Eseu erotic se desluşesc ecouri insistente din Mihai Eminescu. Ciclul de inedite surprinde şi scene din viaţa boemei literare bucureştene a anilor '50, din care poetul a făcut parte. Unele poeme trimit explicit la baladele lui Frangois Villon. L. a fost un pasionat culegător de folclor, în arhiva sa descoperindu-se numeroase texte folclorice. Indiscutabil, literatura populară a dat creaţiei sale un prim impuls, menţinându-se ca model şi reper şi în versurile de mai târziu, cum ar fi baladele din Lupta cu inerţia. Poetul s-a bucurat de privilegiul unei receptări insistente şi totodată contradictorii (ceea ce dovedeşte vitalitatea liricii sale), atitudinea posterităţii fiind marcată iniţial de emoţia produsă 5 Dicţionarul general al literaturii române Labiş în faţa Casei Scriitorilor, cu Paraschiva şi Tudor Arghezi (1965) de moartea lui timpurie şi ulterior de luciditatea detaşării în timp. „Timpul va da probabil acestui meteor o sclipire mai profundă", afirma în 1956 G. Călinescu, ipoteză care s-a adeverit. Labiş reprezintă, azi, mitul rimbaldian al adolescentului care de-abia desprins de lumea fabuloasă a copilăriei intră în alta, unde universul i se înfăţişează cu mari şi grele enigme. Luarea în stăpânire a lumii -act poetic decisiv, propriu doar creatorilor ieşiţi din comun -presupune o energie spirituală şi o percepţie adâncă a elementelor, însuşiri pe care, cu hotărâre, acest adolescent le-a avut. Eugen Simion Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte Primele iubiri şi Lupta cu inerţia are acea tresărire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi Realizarea lui nu înseamnă că, dacă ar mai fi trăit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţâşnire a talentului său, care a fost atât de bogată, încât putem spune că următoarele ne-ar ţi arătat pe deplin întinderea şi adâncimea stratului său subteran. Marin Preda Poezia lui Labiş nu se constituie din teme tratate, deşi vremurile i-o cereau, iar el nu le refuza; indiferent de cele cerute şi chiar de cele autopropuse, poezia este la el izbucnire şi curgere, o emoţie fundamentală, care de la sine se face vers. Tot ce spune, superficial sau adânc, naiv sau rafinat, prozaic sau eterat sau toate aceste laolaltă, cum e mai curând drept să spunem, inspiră încredere, un „om" vorbeşte şi tot interesul stă în această mobilizare a umanului în vorbire, în voce, în timbru, în ritm. Uneori, cu o seriozitate copilărească, descoperă marile locuri comune ale eticii umane, dar accentul de convingere şi de fervoare neînduplecată salvează cursul prozaic. Poezia sa este în întregime ocazională, strict determinată de împrejurări biografice, dar „sunetul" pare straniu şi face aceste împrejurări de nerecunoscut sau neglijabile în sine. Lucian Raicu SCRIERI: Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ed. pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1962; Puiul de cerb, Bucureşti, 1956; Lupta cu inerţia, pref. Geo Bogza, Bucureşti, 1958; Păcălici şi Tândâleţ, Bucureşti, 1963; Anotimpurile, Bucureşti, 1964; Moartea căprioarei, pref. Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1964; ed. pref. Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti, 1969; Versuri, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964; Albatrosul ucis, îngr. şi postfaţă Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966; Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, Bucureşti, 1967; Poezii, Bucureşti, 1968; Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969; Poezii, introd. Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971; Sunt spiritul adâncurilor, îngr. Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971; Vârsta de bronz, îngr. şi pref. Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971; Primele iubiri - Premiers amours, ed. bilingvă, tr. A.G. Boeşteanu, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1974; Poezii, îngr. şi pref. Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976; Moartea căprioarei, îngr. şi introd. Ion Bălu, Bucureşti, 1983; Poezii, îngr. Gheorghe Tomozei, pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1984; Poezii, îngr. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1985; Poezii, îngr. şi postfaţă Laboremus Dicţionarul general al literaturii române 6 Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987; Poezii, îngr. Gheorghe Tomozei, pref. Radu Câmeci, Bucureşti, 1997; ed. Bucureşti-Chişinău, 2001. Repere bibliografice: Călinescu, Literatura, 97-101; Petroveanu, Pagini, 170-176; Georgescu, încercări, II, 264-268; Vianu, Opere, III, 533-536; Călinescu, Aspecte, 231-252; Ivaşcu, Confruntări, 1,455-465; Eugen Luca, Poezia tinereţii avântate: Nicolae Labiş, Bucureşti, 1966; Căprariu, Jurnal, 148-152; Martin, Poeţi, I, 188-194; Regman, Cărţi, 177-181; Ştefan Bitan, Labiş, albatrosul ucis, Bucureşti, 1970; Constantin, Despre poeţi, 97-100; Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1972; Raicu, Structuri, 249-259; Balotă, Umanităţi, 405-407; Poantă, Modalităţi, 91-99; Dumitrescu-Buşulenga, Valori, 144-150; Pop, Poezia, 41-76; Andriescu, Disocieri, 46-51; Cristea, Un an, 98-100; Tomuş, Istorie, 210-214; Streinu, Pagini, III, 37-40; Felea, Secţiuni, 49-55; Barbu, O ist., 72-73; Mincu, Poezie, 11-20; Taşcu, Incidenţe, 28-30; Piru, Poezia, II, 64-68; Oprea, Incidenţe, 103-110; Lucian Raicu, Nicolae Labiş, Bucureşti, 1977; Ştefănescu, Preludiu, 63-69; Martin, Identificări, 192-196; Daniel Dimitriu, Ares şi Eros, Iaşi, 1978,56-65; Simion, Scriitori, 1,157-163, IV, 144-150; Grigurcu, Poeţi, 108-113; Alboiu, Un poet, 97-98; Ion Bălu, Nicolae Labiş, Bucureşti, 1982; Livescu, Scene, 99-106; Stănescu, Jurnal, II, 92-94; Ştefănescu, Dialog, 170-177; Gheorghe Tomozei, Urmele poetului Labiş, Bucureşti, 1985; Ştefănescu, Prim-plan, 191-198; Cristea, Fereastra, 72-78; Nicolae Cârlan, Nicolae Labiş. Album memorial, Bucureşti, 1987; Cândroveanu, Lit rom., 257-259; Micu, Limbaje, 201-209; Papu, Lumini, 388-390; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 462-469; Constantin Ciopraga, „Albatrosul ucis", CNP, 1996,12; Mihai Cimpoi, Cele două morţi ale lui Labiş, LCF, 1996,12; Cezar Ivănescu, Stela Covaci, Timpul asasinilor. Mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş, Bucureşti, 1997; Nicolae Cârlan, Virtuţi şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş, Suceava, 1998; Mănucă, Perspective, 47-54; Irimie Străuţ, Labiş, contemporanul nostru, ALA, 1999, 498; Dicţ. analitic, II, 395-397, III, 406-408; Mioara Cremene, La ce foloseşte Parisul?, Bucureşti, 2000, passim; Lucian Dumbravă, Ei, care au scris..., Iaşi, 2000, 68-95; Dicţ. esenţial, 445-446; Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Labiş şi furiile revizioniste, CNT, 2001,1; Nicolae Cârlan, „Lupta cu inerţia" la timpul prezent, Timişoara, 2001; Nicolae Labiş. Viaţa şi opera, îngr. George Bădărău, Iaşi, 2001; Popa, Ist. lit., 1,915-920; Alex. Ştefănescu, Nicolae Labiş, RL, 2002,39; Negriei, Lit. rom., 64-65. D. D. LABOREMUS, publicaţie literară apărută la Arad, bilunar, în două serii: 25 aprilie-2 iunie 1926 şi martie 1968-1989, ca revistă a elevilor de la Liceul „Moise Nicoară". Prima serie este editată „sub supravegherea" lui Inocenţiu Langa, redactor fiind Gheorghe M. Floru. Intenţiile publicaţiei sunt explicate într-un Cuvânt înainte: „Vrem ca surplusul de energie tinerească ce avem în noi să-l întrebuinţăm în încercarea de a pune pe hârtie un gând sau o simţire ce ţâşneşte involuntar din sufletul nostru plin de entuziasm. Vrem să cunoaştem şi să facem cunoscut, în măsura puterilor noastre, un colţ din frumosul nostru pământ românesc." La seria a doua redactor-şef este Ion Antone, secretar de redacţie — Martin Naht. începând cu numărul 8/1971 redactor îndrumător devine Dumitru Vancu, iar din 1978 redactor responsabil este Pascu Ursu; apariţia revistei se întrerupe între 1980 şi 1983. La prima serie colaborează cu poezie Mihai Beniuc — care debutează aici cu o traducere, Clopote de seară după Thomas Moore —, Aurel Olariu, Vincenţiu Bugariu, cu proză — Gheorghe M. Floru. Mihai Beniuc este şi autorul recenziilor la volumele în robia lor de Aron Cotruş şi Scut şi targa de Perpessicius. După 1968 semnează versuri Diana Huiu, Ioana Opriţa, Gheorghe Tătar, Călin Dan, Sorin Ţăranu, Romulus Bucur, Adriana Stanca, Radu Negrilă, proză dau Carmen Vlad, Viorica Vulpe, Sonia Maderer, Adriana Marinescu, Doina Bunaciu, iar eseuri critice scriu Călin Manilici, Rodica Filipaş, Ioana Budaca, Sonia Maderer, Ligia Popa, Răzvan Bănescu. Se publică traduceri din A.S. Puşkin, La Fontaine, Somerset Maugham, Antonio Machado, Jacques Prevert, William Shakespeare, Baudelaire, Alain Bosquet, J.B. Priestley. în numărul 16/1978 Tudor Opriş publică articolul „Laboremus" şi debutul lui Mihai Beniuc. A.S. LADMISS-ANDREESCU, N. (pseudonim al lui Nicolae Andreescu; 4.II.1907, Râmnicu Vâlcea — 2000), prozator şi eseist. Provine dintr-o familie de funcţionari. Urmează o şcoală tehnică de aeronautică, Liceul Teoretic din Dumbrăveni, Facultatea de Litere din Bucureşti şi cursuri de aerodinamică. Lucrează ca maistru de escadrilă (1929-1945), tehnician, maistru şi profesor la o şcoală profesională (1946-1947). Debutează în 1927, cu poezie, la „Şoimii" din Târgu Mureş, revistă a elevilor din liceele militare. Colaborează la „Revista Fundaţiilor Regale", „Lanuri" (Mediaş), „Convorbiri literare", „Flacăra Sibiului", „Argeş", „Viaţa românească" ş.a. în eseurile din Semne şi mituri (1937), L.-A. prezintă cu entuziasm, dar şi cu spirit critic, starea liricii contemporane, oprindu-se mai cu seamă asupra unor autori ca Emil Giurgiuca, Virgil Carianopol, Eugen Jebeleanu, Ştefan Baciu. Meditaţiile asupra esteticii zborului şi a spiritului icarian, incluse în ultimul ciclu al volumului (Eldorado), prefigurează interesul său constant pentru lumea aviatorilor. Fascinaţia zborului şi gustul sportivităţii, relevate de scrierile lui V. I. Popa, Camil Petrescu sau Cezar Petrescu, sunt filtrate printr-o experienţă directă de viaţă şi dobândesc astfel un plus de autenticitate. Din lumea temerară a aviatorilor sunt decupate secvenţe semnificative, situaţii-limită, cum ar fi scenele de front, în care se verifică atât curajul, cât şi spiritul de camaraderie. în chip firesc, tema războiului revine cu insistenţă în paginile de proză ale lui L.-A.: în ţara cerului (1939), Zburăm spre Răsărit (1942), Ochiul din neguri (1943; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Pilot de vânătoare (1968), Necunoscuţii (1969). Sunt experimentate aici formule literare diferite, uneori prea apropiate de documentul brut, insuficient transfigurat estetic. De la jurnalul de campanie (Carnet de zbor, 1973) până la reconstituirea biografiei unui individ excepţional, ca aviatorul şi graficianul Vasile Scripcaru (Pe un cer de foc şi lupte, 1981) — acesta ar fi registrul naraţiunilor. Autorul, interesat preponderent de fapte, de situaţii, rezolvate adesea convenţional, caută să descifreze şi motivaţia lăuntrică a gesturilor individuale sau colective. într-un alt fel de scriitură, plecând de la tipul cuceritorului aflat într-o dilemă amoroasă, romanul între două femei (1941) încearcă să avanseze câteva explorări psihologice, uneori prolixe, discursive şi confuze, în timp ce, tot aici, tentativa de reconstituire a 7 Dicţionarul general al literaturii române Lalescu universului satului ardelenesc, cu mentalitatea sa ancestrală codificată în datini şi prejudecăţi iraţionale, permite schiţarea unor caractere fruste, pline de vigoare. SCRIERI: Semne şi mituri, Mediaş, 1937; în ţara cerului, Bucureşti, 1939; între două femei, Bucureşti, 1941; Zburăm spre Răsărit, Bucureşti, 1942; Ochiul din neguri, Bucureşti, 1943; Pilot de vânătoare, Bucureşti, 1968; Necunoscuţii, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1969; Carnet de zbor, Bucureşti, 1973; Pe un cer de foc şi lupte, Bucureşti, 1981. Repere bibliografice: Ovidiu Papadima, „Semne şi mituri", G, 1938,2; Octav Şuluţiu, „în ţara cerului", F, 1941,2-3; Teodor Scarlat, „Zburăm spre Răsărit", SE, 1942,1343; Nicolae Roşu, „Ochiul din neguri", G, 1943, 7; Emil Mânu, „Pilot de vânătoare", „Viaţa militară", 1969, 3; Nae Antonescu, „Pilot de vânătoare", ST, 1969,8; Titu Popescu, Două cărţi de proză, TR, 1970,6; Dicţ. scriit. rom., II, 67-68. Â. C. LAHOVARI, George I. (1.VI.1838, Râmnicu Vâlcea -13.VI.1909, Bucureşti), prozator. Urmaş al unei cunoscute familii boiereşti, L. a primit cele dintâi îndrumări şcolare în casa părintească, apoi în pensionul bucureştean „Schewitz". Din 1855 studiază la Berlin, apoi la Heidelberg (1858) şi la Şcoala Politehnică din Karlsruhe. în 1862 se întoarce în ţară cu titlul de inginer, ulterior fiind numit director general al Poştelor şi Telegrafelor. în 1875, împreună cu Al. Cantacuzino, a contribuit la întemeierea Societăţii Geografice Române, al cărei secretar general a fost, redactând şi „Buletinul Societăţii Geografice Române". în 1888 a tipărit un Dicţionar geografic al judeţului Argeş — primul de acest fel în România —, iar între 1898 şi 1902, împreună cu C.I. Brătianu şi Gr. G. Tocilescu, a „alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe" cinci volume din Marele dicţionar geografic al României. Pentru lucrările sale de geografie va fi ales în 1901 membru de onoare al Academiei Române. L. şi-a început activitatea scriitoricească în 1868, trimiţând la „Convorbiri literare" traduceri semnate Gil, pseudonim pe care îl va păstra în continuare şi cu care va semna cărţile Popa Roşu. Amintire din copilărie (1890), Moş Kivu (1894) şi Săptămâna Patimilor (1894). Deşi participa uneori la întâlnirile Junimii, nu a fost membru al Societăţii. A colaborat totuşi statornic la „Convorbiri literare" până în 1891, fie cu beletristică, fie publicând documente referitoare la „geneza oştirii româneşti" (Hârtii vechi). Unora dintre acestea le-a dat forma eseului literar-istoric, vădind umor în comentarii, precum în A 1003-a noapte (Singura adevărată). Lucrările sale literare, deşi puţine la număr, atestă un talent real. Predilecţia autorului se îndreaptă către povestire, care îi dă prilejul de a-şi pune în valoare iscusinţa de narator şi abilitatea în înlănţuirea evenimentelor. Faptele sunt relatate cu linişte, efect al temperamentului şi al opticii evocatorului. De aici, şi o melancolie blândă, prezentă mai ales când este vorba de rememorare (Moş Kivu, Săptămâna Patimilor). L. nu are darul observaţiei psihologice, personajele se comportă banal şi după clişeele melodramei. înfăţişarea lor este însă plastică şi expresivă, contribuind la realizarea atmosferei de epocă. Pitorescul se întregeşte cu aventura şi cu preferinţa pentru reliefarea originilor obscure (Popa Roşu, Radu Negru) sau pentru ciudăţenia comportamentului (Moş Kivu). Lipsite de dramatism, povestirile câştigă prin fineţea umorului şi prin pitorescul idilic (Săptămâna Patimilor). Corect, dar fără strălucire, L. a tradus şi a publicat în „Convorbiri literare" versuri de Lessing, Em. Geibel, Chamisso, Heine, Lamartine. SCRIERI: Popa Roşu. Amintire din copilărie, Bucureşti, 1890; Moş Kivu, Bucureşti, 1894; Săptămâna Patimilor, Bucureşti, 1894. Traduceri: Eugene Labiche, Pentru ochii lumii, Braşov, 1901. Repere bibliografice: Negruzzi, Junimea, 132) Iorga, Ist. lit. cont., n, 36; I.E. Torouţiu, Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească, Bucureşti, 1930,154; Predescu, Encicl, 473; Dicţ. lit. 1900,484-485. DM LALESCU, Traian (10.111.1920, Bucureşti - 15.X.1976, Bucureşti), poet. Fiul cel mai mic al matematicianului Traian Lalescu are nenorocul să-şi piardă mama, Ecaterina, aproape fără să o fi cunoscut, la numai un an după naştere. Familia, originară din Banat, va face eforturi să suplinească dureroasa absenţă, cei patru copii rămânând în grija bunicilor şi a unui tată extrem de ocupat. Familia avea preocupări literare şi muzicale — tatăl scria poezii, cânta la violoncel, desena în peniţă, iar printre apropiaţii ei se numărau scriitorii Adrian Maniu, Victor Eftimiu, actorii Tony Bulandra şi Lucia Sturdza Bulandra. L. îşi publică primele poezii ca elev, în „Vlăstarul", revista Liceului „Spiru Haret". Face studii de drept la Universitatea din Bucureşti, fără a profesa vreodată ca avocat, în schimb, e prezent de-a lungul întregii vieţi în paginile multor reviste literare, ca „Viaţa românească", „Epigrama", „Claviaturi", „Zarathustra", „Festival", „Mlădiţe" ş.a., semnând şi cu pseudonimele T. Lungu, I. Smărăndescu, Ion Ştefan, Trall. Debutul editorial are loc în 1939, cu volumul Lumină tristă. încă din primele versuri poetul împărtăşeşte cititorilor povara pierderii timpurii a părinţilor (tatăl murise la doar patruzeci şi şapte de ani) şi încearcă să reconstituie imaginea mamei cvasi-necunoscute (întoarcerea la rugăciune, Noapte). Tonul elegiac domină reflecţia asupra destinului nedrept cu cei apropiaţi lui: „M-au blestemat pesemne ursitoare/ Să cresc mereu în veşnică durere". Lacrimile, suferinţa nu pot fi învinse nici măcar de iubire, căreia îi lipseşte văpaia, iar obiectul adoraţiei, „o fată blândă ca o poezie/ Cu parfum vechi de levănţică şi gutui", nu descătuşează energii, ci trăieşte cuminte în iatacul unei bunici care nu mai zâmbeşte de mult decât din fotografii. L. nu reuşeşte să se distanţeze de influenţe şi plăteşte tribut liricii bacoviene ori celei coşbuciene. Placheta Lanterna magică (1941), scrisă în colaborare cu Ştefan Baciu, se cantonează în aceeaşi atmosferă de melancolie şi regret. Versul nu cultivă nevroze, ci îl îndeamnă pe cititor să-şi amintească de copilăria pierdută, să privească mai atent un decor autumnal, să-şi recheme din uitare figuri de prieteni. Moartea nu înspăimântă, ea e „fata gătită-n rochie de mireasă", prietenă şi iubită. După o pauză editorială destul de lungă, L. revine cu volumul Dantelă veche (1972), în care unor poezii reluate li se adaugă cicluri noi. Poetul trăieşte mai mult în trecut, acolo e atmosfera care îi prieşte, de-acolo vin figurile unor scriitori tutelari, copilăria cu Lambrior Dicţionarul general al literaturii române 8 Moşii, circul şi filmele mute. Conştient de anacronismul întreprinderilor sale lirice, autorul îl poematizează: „Mi-s versurile tot mai demodate [...]/ Sonetul astăzi nu prea se mai poartă", dar când încearcă să părăsească forma fixă nu mai este el însuşi. Derutat de cursul evenimentelor politice, L. încearcă să se alinieze, prin câteva piese de teatru schematice, despre viaţa comuniştilor în ilegalitate şi a ţăranilor peste care vine „fericirea" colectivizării. Sărbătoarea recoltei (1960) şi Nota 10 la muzică (1972) nu se pot reţine drept contribuţii dramatice valide, subminate cum sunt de falsitatea situaţiilor, de conflictele artificioase şi replicile lozincarde. Volumul Mă gândesc la tata (1978) este o caldă evocare a părintelui său şi a familiei în mijlocul căreia şi-a petrecut primii ani de viaţă. L. a fost prezent în multe dintre periodicele vremii, a jucat un rol activ de animator cultural, fără să considere participarea la cenacluri şi serbări şcolare, pentru care a bătut ţara în lung şi în lat, altfel decât o datorie a scriitorului de a se implica în viaţa publică. SCRIERI: Lumină trista, Bucureşti, 1939; Lanterna magică (în colaborare cu Ştefan Baciu), Bucureşti, 1941; Sărbătoarea recoltei, Bucureşti, 1960; Dantelă veche, Bucureşti, 1972; Nota 10 la muzică, Bucureşti, 1972; Mă gândesc la tata, pref. Edmond Nicolau, Bucureşti, 1978; Poezii, îngr. Traian Finţescu, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Al. Ruja, „Dantelă veche", O,1972, 32; Mânu, Reviste, 101,103; Gheorghe Luchescu, Lugojul cultural-artistic, Timişoara, 1975,24,147,314; Opriş, Reviste, 128,138,190,201,203; Ion Maxim, „Mă gândesc la tata", O, 1978, 22; Ştefan Baciu, însemnările unui om jură cancelarie, Bucureşti, 1996,210; Dicţ scriit rom., II, 713-714. N.Bc. Oxenstiern (1873), unul dintre textele reprezentative ale orientării junimiste în probleme de limbă. Plecând de la principiile unui pozitivism lingvistic de esenţă neogramatică, s-a arătat preocupat de aflarea unor legi fonetice, morfologice şi sintactice ale limbii noastre. De mare ajutor i-au fost cunoaşterea istoriei limbii române şi a dialectelor ei, precum şi încadrarea acesteia nu în contextul limbilor balcanice, aşa cum se procedase, în genere, până la el, ci printre limbile romanice. Energic apărător al păstrării unor stânse legături cu limba vorbită de popor, L. s-a manifestat ca un adversar înverşunat al neologismelor de orice natură, pe care le considera nocive pentru spiritul limbii române şi pentru caracterul ei naţional. Cât priveşte limba literară, însuşirile pe care le aprecia erau forţa expresivă şi plasticitatea, proprii numai cuvintelor din limba veche, nu şi neologismelor. Recomandând îmbogăţirea limbii literare prin cuvinte din graiul popular, el arăta o deosebită preţuire faţă de scriitorii care o foloseau. Consecvent acestor principii şi condus de ideea junimistă a unei educaţii în spirit naţional, a alcătuit în 1882 şi o Carte de citire, cuprinzând texte vechi româneşti. A demonstrat un deosebit interes faţă de istoria şi tradiţiile poporului român, ceea ce i-a permis să încadreze folclorul literar într-un ansamblu cuprinzător. în concepţia lui, folclorul are în primul rând valoare documentară atât pentru istoria, cât şi pentru lingvistica naţională. Din această perspectivă recomandă culegerea folclorului nu de la oamenii instruiţi, ci direct de la locuitorii satelor, şi combate culegerile întocmite de latinişti. El este, la noi, cel dintâi folclorist care susţine ideea alcătuirii unui corpus al literaturii LAMBRIOR, Alexandru (12.1.1846, Fălticeni - 20.IX.1883, Iaşi), filolog şi folclorist. Fiu al pitarului Dimitrachi Lambrior, L. rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de cinci ani. Urmează şcoala primară la Fălticeni, Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, iar în 1860 intră ca bursier la Gimnaziul Central din Iaşi. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene. Din 1872 este profesor de istorie la Şcoala Militară din Iaşi, intrând, la începutul aceluiaşi an, în societatea literară Junimea, la ale cărei „prelecţiuni populare" participă de câteva ori, iar din 1874 predă istoria la Liceul Naţional. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu este trimis la Paris în 1875, ca bursier al statului. Bacalaureat în acelaşi an, se înscrie la Ecole des Hautes Etudes. Este remarcat de profesorii săi, publică, începând din 1877, câteva articole de lingvistică romanică în prestigioasa revistă „Romania" şi e admis ca membru al Societăţii Franceze de Lingvistică. Se întoarce la Iaşi în 1878, reluându-şi catedra de la Liceul Naţional. Bun prieten cu Eminescu şi Creangă, continuă să colaboreze la „Convorbiri literare", unde, de altfel, în 1873 şi debutase. în 1882 devine repetitor la Şcoala Normală Superioară şi continuă cursul liber de filologie română pe care îl începuse în 1879 la Universitatea din Iaşi. Tot în 1882 este ales membru corespondent al Academiei Române. L. s-a remarcat ca filolog îndată după publicarea studiului Limba română vechie şi nouă. Tălmăcirea românească a scrierilor lui 9 Dicţionarul general al literaturii romane Lamura populare prin înregistrarea tuturor variantelor şi speciilor în forma lor autentică, spre înţelegerea exactă a ideilor, credinţelor, spiritului şi înclinaţiilor literare ale poporului român. Susţinând existenţa în secolele trecute a unei comuniuni de tradiţie între boieri şi ţărani, L. era de părere că în secolul al XlX-lea cei dintâi s-au dezrădăcinat, iar ceilalţi sunt supuşi tot mai mult unor influenţe culte, ceea ce dăunează producerii şi perpetuării folclorului. Aşa s-ar explica dispariţia unor specii, cum ar fi balada. SCRIERI: Carte de citire, cuprinzând texte vechi româneşti, Iaşi, 1882; Studii de lingvistică şi folcloristică, îngr. şi introd. Ion Nuţă, Iaşi, 1976. Repere bibliografice: Negruzzi, Junimea, 231; Panu, Junimea, I, 153-156; Călinescu, Ist. lit. (1941), 383, Ist. lit. (1982), 440; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 210-211; I.C. Chiţimia, A. Lambrior, folclorist, RITL, 1957,1-2; G. Călinescu, Folclorul la „ Convorbiri literare", SIL, 92-95; Ist. lit., III, 847-861; Dicţ. lit. 1900,485-486. D.M. LAMURA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între octombrie 1919 şi decembrie 1928, ca organ al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Director: Al. Vlahuţă (1-2/1919), I. Al. Brătescu-Voineşti (1919-1927), I. Simionescu (1928); REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA ; BUCUREŞTI. — CALEA DOROBANŢILOR 48. PR6TUL 10 LEI redactori: Gh. D. Mugur, Apostol D. Culea. Din comitetul de redacţie au mai făcut parte Al. Busuioceanu, Nichifor Crainic, D. Pompei, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Izabela Sadoveanu, V. Voiculescu. în 1922 subtitlul „Revistă de cultură, literatură, artă, ştiinţă" este înlocuit cu „Revistă de cultură generală", iar în 1927 e modificat în „Revistă pentru îndrumări pedagogice şi propagandă culturală". L. urmărea „să recheme din umbra trecutului nostru figurile mari şi faptele vitejeşti care alcătuiesc bogăţia nesfârşită şi puterea cea pururi vie a unui neam şi să facă din cultul amintirii lor sprijinul nostru moral şi îndreptarea de fiecare ceas a străduinţelor noastre spre mai bine". în numărul 2/1919, un necrolog semnat de Gh. Adamescu anunţă încetarea din viaţă a lui Al. Vlahuţă. Revistă de cultură şi educaţie naţională, L. publică literatură — versuri, proză, teatru —, cronici, recenzii, note, articole de critică şi istorie literară, lingvistică, filosofie, psihologie, etică, ştiinţă popularizată, traduceri, precum şi folclor. Sunt găzduite versuri de Lucian Blaga (Linişte, Pan, Vară, Heraclit lângă lac), Tudor Arghezi (Biserica din Gropi), Aron Cotruş, Nichifor Crainic, N. Iorga (înainte), Adrian Maniu, Ion Pillat (Biserica lui Horia), Mihail Sorbul, Al. T. Stamatiad, Zaharia Stancu, V. Voiculescu. Proza aparţine lui Ion Agârbiceanu (Spre biruinţă), I. Al. Brătescu-Voineşti (Amintirile copilăriei), N. M. Condiescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Gib I. Mihăescu (Baba Mândica), Cezar Petrescu (Predoslovie), Liviu Rebreanu (Fiara), Mihail Sadoveanu (Cheia), I. C. Vissarion, iar un fragment din piesa de teatru Constantin Brâncoveanu e semnat de N. Iorga. Sunt reproduse aforisme de Lucian Blaga, N. Iorga, I. AL Brătescu-Voineşti ş.a., cuvinte despre „cititul cărţilor" culese de Apostol D. Culea. Gh. Adamescu scrie articolul Viaţa şi opera lui Vlahuţă, Gala Galaction semnează Amintiri despre Vlahuţă, AL Busuioceanu prezintă opera lui V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I. L. Caragiale, iar N. Iorga dă articolul Literatura care ne trebuie. Recenziile şi notele pe marginea cărţilor consemnează îndeosebi apariţia unor lucrări cu un conţinut instructiv şi educativ. De menţionat şi rezumatul conferinţei Unitatea naţională în literatura românească, ţinută de N. Iorga la Timişoara, câteva Glose despre roman de A. Bădăuţă, precum şi medalioanele închinate unor personalităţi româneşti şi străine (I. AL Brătescu- Voineşti, D. Guşti, George Enescu, H. Ibsen). Alţi colaboratori: Emanoil Bucuţa, Tiberiu Crudu, I. Gr. Oprişan. I.H. LAMURA, publicaţie literar-culturală apărută la Craiova începând din noiembrie 2001, fără periodicitate regulată. Fiecare apariţie cuprinde două, trei sau patru numere cumulate, oscilând între patruzeci şi cincizeci de pagini. Director fondator e poetul şi publicistul Dan Lupescu, căruia îi dau concursul Ovidiu Ghidirmic (director), Marian Barbu (redactor-şef), Ion Pătroiu şi Romulus Turbatu (editor coordonator). Şefi de departamente redacţionale sunt Patrel Berceanu (literatură-artă), George Obrocea (educaţie permanentă), Cornel Rusu (comunităţi româneşti), Marcel Birindei (patrimoniul cultural naţional), Tudor Nedelcea (patrimoniul ştiinţific). Revista are corespondenţi în Canada, Lanuri Dicţionarul general al literaturii române 10 Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Serbia, SUA, Australia, Suedia şi valorifică cu precădere teme şi subiecte legate de personalităţi originare din Oltenia. Sunt de reţinut comentarii, contribuţii şi analize despre Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Petre Pandrea, V. G. Paleolog, C. S. Nicolăescu-Plop-şor, Ştefan Odobleja, Sabin Bălaşa, Mihnea Gheorghiu, I. D. Sârbu, dar şi despre Constantin Noica, Petru Comamescu, Geo Bogza, Simion Mehedinţi, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Titu Maiorescu, Dimitrie Guşti. Nu lipsesc materialele dedicate unor momente culturale în desfăşurare. Semnături permanente în acest sens — Iosif Constantin Drăgan şi Răzvan Theodorescu. Fiecare număr are pagini deschise pentru românii de dincolo de hotarele ţării. In L. au apărut inedite semnate Edgar Papu despre Tudor Vianu, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Camil Petrescu, Constantin Noica, Nichita Stănescu şi traduceri din literaturile franceză, spaniolă, portugheză, bulgară. Se reproduc note, însemnări, articole, studii despre români şi valorile lor de patrimoniu (din Japonia, SUA, Suedia, Marea Britanie, Germania). Dintre scriitorii contemporani sunt prezenţi D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Dumitru M. Ion, Caro-lina Ilica, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, C. Zăr-nescu, Constantin Cubleşan, Nicolae Cârlan, Mihai Duţescu, Florea Miu ş.a. Revista consemnează înfiinţarea Centrului Cultural „Marin Sorescu" din comuna Bulzeşti, relatează despre Festivalul Internaţional „Nopţi de poezie la Curtea de Argeş", omagiază aniversările lui Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Nicolae Titulescu. Prompte, numeroase recenzii, cronici, eseuri, dezbateri relatează noile apariţii editoriale din ţară. T. N. LANURI, revistă apărută la Mediaş, lunar, între septembrie 1933 şi iulie 1939, sub conducerea unui comitet. începând cu numărul 4-5/1933 apare de şase ori pe an. De la numărul 2/1936 director este Mihail Alexe şi redactor — George Popa. Programul sugerează adaptarea tradiţionalismului la noile orientări moderne (un „tradiţionalism dârz, evolutiv"), şi ca soluţie reformatoare, „acceptarea literaturii bune sub orice înfăţişare" (Gânduri de început). Colaborează cu versuri Radu Stanca, Ion Pillat, Radu Gyr, Al. T. Stamatiad, George Popa, Ion Th. Ilea, Virgil Carianopol, Lucian Costin, Ion Sân-Giorgiu, Traian Chelariu, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Horia Bottea, Aurel Chirescu, Emil Isac, Aurel Marin, Constantin Salcia, V. Copilu-Cheatră, Mircea Streinul; cu proză — Victor Papilian (Fără limită), Teodor Scarlat (Răspântii), Mihail Chirnoagă, B. Jordan, N. Ladmiss-Andreescu; cu eseuri critice — George Popa (Ştefan Petică în zodia tăcerii viorilor), N. Ladmiss-Andreescu (Un rac: Eugen Ionescu, Octavian Goga), N. Albu (Contribuţie la o istorie literară a Ardealului), Victor Iancu (Estetica şi estetismul), Stelian Constantin-Stelian (Interpretările „Luceafărului", Personalitatea lui P.Cerna), Olimpiu Boitoş (Sărăcia literaturii noastre dramatice). Mai apar articole despre Peter Neagoe, Panait Istrati, Al. Vlahuţă, Gib I. Mihăescu, N. Canto-nieru, George Boldea, precum şi cronici şi recenzii la volume de Titu Maiorescu (Critice), Ion Minulescu (3 şi cu Rezeda 4), Ionel Teodoreanu (Golia), Tudor Teodorescu- Branişte (Băiatul popii), AI. Lascarov-Moldovanu (Mamina), Anton Holban (Ioana), Aron Cotruş (Horia), Tudor Arghezi (Cărticică de seară), Damian Stănoiu (Pensionarii), G. M. Vlădescu (Moartea fratelui meu), Pericle Martinescu (Adolescenţii de la Braşov), I. Valerian (Cara-Su), V. Voiculescu (Urcuş), Victor Papilian (Fără limită), Cezar Petrescu (1907). Numărul 18-19/1935 este dedicat lui Ilarie Chendi. Semnează amintiri şi comentarii Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Gala Galaction, George Togan, Ion Sân-Giorgiu, Victor Eftimiu. Alţi colaboratori: Horia Petra-Petrescu, C.S. Anderco, Teofil Lianu, Paul Constant. A.S. LANURI, publicaţie literară a Liceului CFR „Aurel Vlaicu" apărută la Bucureşti, lunar, între aprilie şi decembrie 1934. Comitetul de direcţie este alcătuit din Bartolomeu Popescu, Constantin Gerota, Dumitru Murăraşu şi Virgil Tempeanu. în articolul-program (Mărturisiri), semnat de Bartolomeu Popescu, se susţine că revista va fi prilej de manifestare liberă a tinerimii studioase: „Cei mulţi au tot atâta dreptul să tindă spre mai multă lumină, ca şi cei puţini. Şi cei tineri mai mult, desigur, decât cei în vârstă." Lipsită de o „ideologie specifică" şi fără „idoli de tămâiat", publicaţia se remarcă prin câteva contribuţii documentare datorate lui D. Murăraşu (Actualitatea lui Eminescu. Călin Nebunul. Model şi creaţie, studiu însoţit de transcrierea basmului versificat şi a modelului, după manuscrisul 2268 aflat la Biblioteca Academiei Române), şi lui C. Gerota (Cincizeci de ani de la reprezentarea comediei „O scrisoare pierdută" a lui I. L. Caragiale). Colaborează cu poezie I. U. Soricu, Ilariu Dobridor şi Virgil Tempeanu. Pompiliu Constantinescu semnează cronica literară la romanele Velerim şi Veler Doamne de V. I. Popa, Doctorul Taifun de Gala Galaction şi Golia de Ionel Teodoreanu. Virgil Tempeanu traduce din Gottfried Keller. A.S. LAPEDATU, Ioan Al. (6.VII.1844, Colun, j. Sibiu - 6.IV.1878, Braşov), poet şi prozator. Este fiul Anei (n. Panga) şi al lui Alexa Lapedatu, ţărani. Frecventează şcoala săsească din Hosman şi Liceul Romano-Catolic din Sibiu (1860-1868), fiind unul dintre primii studenţi trimişi la Paris cu o bursă a Societăţii „Transilvania" din Bucureşti. După ce între 1868 şi 1870 audiază cursuri la College „Sainte-Barbe", College de France şi la Sorbona, îşi ia doctoratul în litere şi filosofie la Bruxelles, în 1871. în ţară va fi profesor de limbi clasice la Liceul Ortodox din Braşov. Istoricul Alexandru I. Lapedatu, preşedinte al Academiei Române, şi economistul Ion I. Lapedatu, membru de onoare al Academiei Române, sunt fiii săi. Debutează în 1865 la revista „Aurora română" din Pesta, scriind apoi la „Familia", ca şi Mihai Eminescu, căruia i-a fost prieten şi cicerone la trecerea prin Sibiu. Va colabora şi la publicaţiile de dincolo de Carpaţi („Albina Pindului", „Traian", „Columna lui Traian", „Revista literară şi ştiinţifică" ş.a.). O energie deosebită cheltuieşte în redacţia a două periodice: ziarul „Orientul latin", editat în 1874 la Braşov de Aron Densusianu (unde semna şi cu pseudonimele Narcis şi Nouraş), şi „Albina Carpaţilor", revistă scoasă în 1877 la Sibiu 11 Dicţionarul general al literaturii române Lari de Visarion Roman. Susţinând cu entuziasm ideea „daco-ro-mânismului", L. afirmă într-o serie de articole politice, social-educative şi culturale nevoia abandonării provincialismului şi a recuperării adevăratei identităţi istorice, culturale. în versurile lui, cuprinse în volumul încercări în literatură (1874) ori rămase în presă, modelele, uşor identificabile, sunt Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Andrei Mureşanu. Multe poezii, izvorâte din sentimentul amar al oprimării, se structurează ca nişte compoziţii oratorice, în tradiţia mesianismului paşoptist, prefigurând şi tonalităţi specifice lui O. Goga (La îngerul libertăţii Dumnezeul nostru, Glasul străbunilor; Apel la unire). Deşi se considera o „mediocritate" necesară într-o epocă fără mari talente, L. a fost, mai mult decât alţii, un poet care face, în Transilvania, legătura dintre Andrei Mureşanu şi G. Coşbuc sau O. Goga. Aflându-se printre cei care sprijineau înfiinţarea unui teatru românesc în Transilvania şi pledând pentru un repertoriu inspirat din istorie şi datini, pentru o limbă îngrijită, încearcă el însuşi să scrie câteva piese. Tribunul, una dintre primele drame compuse de un autor ardelean, îşi plasează acţiunea în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania, prilej pentru a reveni patetic la crezuri pe care le slujeşte în permanenţă. Şi în nuvelele istorice, care apar abia postum (Nuvele istorice, I—II, 1905-1906), autorul are meritul unui deschizător de drum în literatura ardeleană. Evocarea unor momente istorice dramatice, agrementate cu intrigi sentimentale, precum şi alegerea modelului stilistic în scrisul cronicăresc şi în limba populară atestă aspiraţia de a continua o linie nuvelistică ilustrată dincolo de munţi de C. Negruzzi şi A. I. Odobescu. Câteva însemnări de călătorie (Bărăgan, Pe Dunăre), o traducere din Schiller indică aceeaşi bună stăpânire a limbii, caracteristică de prim-plan a scrisului său. SCRIERI: încercări în literatură, Braşov, 1874; Asupra situaţiunei, Braşov, 1877; Nuvele istorice, I-II, pref. Andrei Bârseanu, Sibiu, 1905-1906; Mira, fată de împărat, Sibiu, 1909; încercări în literatură, îngr. şi pref. Dimitrie Vatamaniuc, Cluj-Napoca, 1976. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 205-208; Andrei Bârseanu, Ion Lăpădatu, Braşov, 1898; Iorga, Oameni, 1,171-177; Ion Mateiu, Ion Al. Lăpedatu, Cluj, 1934; [LAI Lapedatu], în Omagiu fraţilor Alexandru şi Ion Lăpădatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, VII-XXIII, 3-28, 149-180, 209-211, 675-685; Dimitrie Braharu, Nuvela istorică în literatura română transilvană. Ion Al. Lăpădatu, Bucureşti, 1936; Cărturari braşoveni, 127; Nae Antonescu, „încercări în literatură", CRC, 1976,48; Dicţ. lit. 1900,486-487; Dicţ. scriit. rom., II, 714-716. G.D. LARI, Leonida (pseudonim al Liubei Tuchilatu; 26.X.1949, Bursuceni, j. Bălţi), poetă şi eseistă. După studii de filologie română făcute la Universitatea de Stat din Chişinău (1965-1971), a fost colaboratoare la Muzeul Literaturii Române din Chişinău, redactor la Editura Cartea Moldovenească (din 1977) şi la săptămânalul „Literatura şi arta" (din 1979). Din 1987 este redactor-şef la gazeta „Glasul" („Glasul naţiunii"). în 1988 va fi aleasă deputat în Sovietul Suprem al URSS, iar în 1992, deputat în Parlamentul României. Tipăreşte cu mari dificultăţi, din cauza cenzurii ideologice, placheta de debut, Piaţa Diolei (1974). îi apar apoi alte cărţi, între care Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987), Insula de repaos (1988), Dulcele foc (1989, 1991; Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române), Anul 1989 (1990), Lira şi păianjenul (1992), Epifanii (1994), Scrisori de pe strada Maica Domnului, Lunaria (1995), Infinitul de aur (2001). Având un temperament liric neoromantic cu tentă expresionistă, L. preferă totuşi formula bine articulată, muzicală. Fondul mistic şi metaforic se întâlneşte simbiotic cu un orfism imnic de tip Holderlin, susţinut de credinţa în poezie ca act demiurgic, taumaturgic şi misionar. Simbolurile şi miturile sunt romanticizate prin contrafacere mitopoetică sau prin preluare directă din repertoriul medieval şi romantic. „Piaţa Diolei" este un tărâm al visului (fantasticului, bizarului) şi, totodată, „a ceea ce este şi nu e ce pare-a fi". „Scoica solară" semnifică universul construit pe principiul luminii, „dulcele foc" e stihialul generator de viaţă, întemeietor de fiinţă, „Marele Vânt" e duhul eternităţii înseşi, „trandafirul" este medievala rosa mystica, atribut al Fecioarei Maria, care transpune esenţa soarelui într-un element terestru. Poeta caută să depăşească sfera concretului printr-o iluminare, printr-o epifanie care se naşte ca rod al trăirii ardente. Este un proces general de orfizare, de identificare rilkeană a existenţei şi cântării. într-un poem consacrat lui Mihai Eminescu, o Cătălină astrală trăieşte într-o lume uranică şi vorbeşte „în imagini", ca o poetă ce răspunde la singurătatea cosmică a Larian Dicţionarul general al literaturii române 12 unui poet hyperionic şi aşteaptă o atingere „stelară" (Sybila). Chiar dacă o asemenea viziune eminesciană răsturnată are o nuanţă de naivitate, ea reuşeşte să susţină un dialog între „formele vremelnice" şi cele eterne, între contingent şi transcendent, între fenomene efemere şi lucrarea veşnică a artei. De la stările proiectate fantasmagoric sub semnul unui romantism „defect", pe fundalul căruia se dă lupta între spirit şi materie, se face trecerea la trăiri ideale, purificate în cel mai înalt grad prin lumina solară. Actul poetic ţine de sacru şi nu poate fi conceput decât ca spiritualizare, purificare, înnobilare. Poeta devine cu timpul mistică, fără ca misticismul să fie direct exprimat artistic, şi mesianică, făcând o cronică lirică a procesului de renaştere a românilor de peste Prut. In acorduri patetico-publicistice, solemn-civice sau mânios-etice, ea exaltă idealurile naţionale şi veştejeşte gesturile imperiale, hăul, minciuna, vanitatea, nepăsarea, mediocritatea. Această Jeanne d'Arc a renaşterii basarabene, cum era privită, demonică, necruţătoare, a semnat versuri care, chiar inegale din punct de vedere artistic, au înfiorat ani în şir mulţimile. După cum observa Marin Sorescu în prefaţa la volumul Lira şi păianjenul, poezia se confundă în cel mai înalt grad cu viaţa poetei, iar viaţa devine poezie. L. are o sensibilitate de seismograf la schimbările meteosociale, lăsându-se învăluită de o tristeţe adâncă atunci când asistă la vânzarea de ţară, la trădare „ca-n Mioriţa", când detectează lichelismul bolşevic şi obedienţa faţă de „ocupanţi", de demonii albi, lupii lăsaţi la „stână pentru pace", când îi priveşte pe îmbolnăviţii de sine şi de neant. Timpul îi aminteşte clipa „căderilor ancestrale", iar între Poet, identificat cu Geniul, Dăruitul suprem, Ascetul, şi lumea schimbătoare se înalţă o piatră de hotar marcând genunea. Din conştiinţa electrizată a prezenţei acestei linii despărţitoare se nasc imprecaţii cu adresă uneori confuză, dar şi poezii străbătute de un puternic fior. SCRIERI: Piaţa Diolei, pref. Andrei Lupan, Chişinău, 1974; Marele Vânt, Chişinău, 1980; Mitul trandafirului, pref. George Meniuc, Chişinău, 1985; Scoica solară, Chişinău, 1987; Insula de repaos, Chişinău, 1988; Dulcele foc, Chişinău, 1989; ed. îngr. Doina Uricariu şi Victor Negară, cu un portret literar de Ioan Alexandru, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1991; Anul 1989, Chişinău, 1990; Lira şi păianjenul, pref. Marin Sorescu, Chişinău, 1992; Al nouălea val, Chişinău, 1993; Epifanii, Galaţi, 1994; Scrisori de pe strada Maica Domnului, Bucureşti, 1995; Lunaria, Bucureşti, 1995;Aldebaran, ed. bilingvă, tr. Constantin Frosin, Galaţi, 1996; între îngeri şi demoni, Bucureşti, 1998; învingătoarele spaţii, pref. Tudor Palladi, postfaţă Andrei Langa, Bucureşti, 1999; Avatar, Galaţi, 1999; Infinitul de aur, Timişoara, 2001; Răstignirea porumbeilor, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Viziune romantică şi atitudine civică, „Nistru", 1981, 5; Ion Ciocanu, Măsura adevărului, Chişinău, 1986, 170-191; Marin Sorescu, Un sunet tulburător, R, 1990, 1; Ana Bantoş, O poetă zidindu-şi fiinţa prin cuvinte, „Nistru", 1990,4; Adrian Popescu, Anul de foc, ST, 1990, 11-12; Adrian Popescu, Discursul „răsturnat", TR, 1991, 39; Micu, Scurtă ist., II, 392-393; Munteanu, Jurnal, VI, 107-110; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996, 127-143; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 225-226; Andrei Langa, [Leonida Lari], în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998,549-557; Popa, Ist. lit., II, 1193-1194. M.C. LARIAN, Sonia (pseudonim al Arianei Lewenstein; 15.V.1931, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Antoniei Lewenstein (n. Reissman), funcţionară, şi a lui Mordco Lewenstein, comerciant. A urmat şcoala primară (1938-1942), liceul şi Facultatea de Filologie (1949-1953) la Bucureşti. Debutează cu proză în 1947 la „Revista elevilor", colaborează şi la alte publicaţii pentru copii, la unele lucrând în redacţie, este redactor la „Viaţa românească" (1950-1958), scrie la „Contemporanul", „România literară" ş.a. în 1988 se stabileşte la Paris împreună cu soţul ei, criticul literar Lucian Raicu. Fiinţă extrem de discretă, L. a ajuns cu timpul să fie cunoscută numai printre iniţiaţi, ca autoare de cărţi pentru copii sau ca subiect pentru analiştii pasionaţi de etajările textuale, parabola fantasmatică, „pirandellismul animalier" (Ion Vartic). După o adevărată năvală editorială cu cărţi pentru copii în anii '50 (Ghiduş Arcăduş, 1953, Cutia de sticlă, 1957, Şmecherul în paradis, 1957, Băieţaşul din stele, 1958 ş.a.), multe apărute în colecţia „înşir'te mărgărite. Cartea şcolarilor mici", unele traduse în germană şi maghiară, îmbinând sfaturi utile cu moralizarea specifică anilor de avânt stalinisto-dejist, L. ajunge la „pădurea de poveşti şi fabule" din Biblioteca fantastică (1976; Premiul Uniunii Scriitorilor), proză influenţată de literatura lui Borges, pentru a se defini ca romancier de „saga familială" în romanul Bietele corpuri (1986). Nu au fost puţini cei care au citit în Bietele corpuri povestea „fiinţei romaneşti" ori, în filigran, povestea evreităţii în spaţiul românesc şi european, romanul fiind afiliat Metamorfozei lui Franz Kafka ori „pasajelor letale" din Jens Peter Jacobsen şi Rainer Maria Rilke. Referinţe oculte, o onomastică aproape transparentă, cohorte de aluzii la mai-marii zilei din dictatura ceauşistă, exerciţii de dexteritate fabulatorie, drame singulare cu valoare de destin etnic, nu fără un pigment ludic, toate acestea nu pot ascunde „fenomenologia letalului". Cum remarca Ion Vartic, prozatoarea „devine un anatomopatolog îndurerat şi patetic, precis şi crud însă, care descrie cu minuţie «priveliştea cadavrului uman» încă viu şi apoi imediat după extincţie". SCRIERI: Cei dintr-a V-a (în colaborare cu Victor Vântu), Bucureşti, 1952; Ghiduş Arcăduş, Bucureşti, 1953; Prietenul meu Vasile Clăbuc, Bucureşti, 1956; Cutia de sticlă, Bucureşti, 1957; Şmecherul în paradis, cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1957; Băieţaşul din stele, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1958; Călătorii extraordinare la grădiniţă şi la şcoală, Bucureşti, 1961; Continentul colorat sau Prima călătorie a lui Aurel Pistrui, Bucureşti, 1964; Biblioteca fantastică, Bucureşti, 1976; Bietele corpuri, Bucureşti, 1986. Repere bibliografice: Ion Vitner, Vieţi paralele, GL, 1958,33; Claudia Samoilă, „Continentul colorat...", CNT, 1965,4; Valeriu Cristea, Lumea de fabule, RL, 1976, 27; Florin Manolescu, „Biblioteca fantastica', FLC, 1976, 30; Dumitru Micu, Literatură animalieră, CNT, 1976, 38; Titel, Cehov, 185-187; Tania Radu, „Bietele corpuri", FLC, 1986, 24; Valeriu Cristea, O carte neobişnuită, RL, 1986,27; Al. Călinescu, Jurnale şi cronici de familie, CRC, 1986,40; Dana Dumitriu, „Bietele corpuri", T, 1986,11; Cândroveanu, Lit. rom., 154-157; Livius Ciocârlie, „Şi moartea nu va fi biruitoare", VR, 1990, 9; Cristea, A scrie, 127-135; Ioana Pârvulescu, Marea evadare, RL, 1994,20; Ion Vartic, Sonia Larian, în Dicţ. scriit. rom., II, 716-718; Manolescu, Enciclopedia, 446. T.R. 13 Dicţionarul general al literaturii române Lascarov-Moldovanu LASCAROV-MOLDOVANU, Alexandru (5JV.1885, Tecuci -18.IV.1971, Bucureşti), prozator şi publicist. Bunicul pe linie paternă, venit din Macedonia, ajunsese mic moşier în Tutova, însă murind prematur, copiii lui vor fi crescuţi de o rudă apropiată, Lascăr Moldovanu. în amintirea acestuia, viitorul scriitor adaugă numelui său de familie — Lascarov sau Lascaroff — pe cel de Moldovanu. Tatăl, Alexandru (Alecu) Lascaroff, fusese coleg pe la 1871 cu Al. Vlahuţă şi N. Petraşcu, despre care va lăsa câteva amintiri. Mama sa, Zoe, fiica marchitanului bârlădean Anghel Ionescu, e o vreme directoarea Şcolii de Fete din Tecuci. L-M. începe ciclul secundar în oraşul natal (1895) şi îl continuă la Liceul „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad, pentru a-1 termina la Liceul Internat din Iaşi, unde este elev între 1899 şi 1902. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1906. Curând e numit administrator de plasă în judeţul Covurlui, de unde se mută la Tulcea şi în cele din urmă la Focşani. Aici va practica avocatura şi va intra în politică, activând în Partidul Naţional Democrat, condus de N. Iorga. Mobilizat în 1913, participă la operaţiunile militare din Bulgaria, care îi prilejuiesc o carte de însemnări — Zile de campanie (1915). Mai iscălea tot atunci articole şi proză în „Drum drept" şi „Neamul românesc". După primul război mondial, petrecut în tranşee şi în spitale, îşi reia activitatea la Focşani, publicând frecvent în gazeta locală, „Crai nou". în 1923 se mută în capitală şi va lucra la Fundaţia Culturală „Principele Carol", la Direcţia Educaţiei Poporului şi la Radio. într-un rând va fi şi senator (1931-1932). Inspector general la Fundaţia Culturală, L.-M. este „licenţiat din serviciu" la 28 ianuarie 1948. După venirea în Bucureşti colaborează asiduu, cu nuvele, povestiri, fabule, satire, amintiri, însemnări şi articole diverse, mai ales pe teme moral-educative, la „Ramuri", „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Lamura", „Viaţa literară", „Ţara de Jos", „Ţara noastră", „Universul literar", „Universul copiilor", „Dimineaţa copiilor", „Fântâna darurilor", „Biruinţa", „Tinerimea creştină", „Satul", „Ţara Bârsei", „Flori de crin", „Ortodoxia", „Progresul", „România", „Timpul" ş.a. Aceleaşi preocupări vădesc şi cărţile tipărite. Astfel, apar pe rând volumele de proză scurtă Povestirile lui Spulber (1921), Hotare şi singurătăţi (1922), în grădina lui Naş Muşat (1926), Nopţi de Moldova (1926), Domnul preşedinte... (1928), de memorialistică — Cohortele morţii (1930), Pe drumuri de ţară... (1930), Pe urma vijeliei (1931), Omul care tace... (1935), Drumuri... (1938), Amintiri cu învăţători (1943), Cutreierând Basarabia dezrobită (1943) sau romanele Biserica năruită (1932), Mamina (1934), Romanul furnicei (1936), întoarcerea lui Andrei Pătraşcu (1936), Tătunu (1937). Concomitent, L.-M. dă la iveală, pe lângă manuale şi lucrări de jurisprudenţă, două volume de publicistică — Revoluţia de mâine... (1925) şi Cruce şi naţionalism (1938) — şi o serie de lucrări de edificare morală şi religioasă — înseninare... (1928), Casa din pădure (1932) Schitul cu plopi (1933) Flori creştine (1935), La apusul soarelui (1938), Alte flori creştine (1939), Stând la foc... (1941). Pe aceleaşi coordonate se situează şi tălmăcirile făcute din operele unor scriitori ca Eugene Fromentin, Alphonse Daudet, Ivan Turgheniev, Bernardin de Saint-Pierre, Daniel Defoe, Oliver Goldsmith. A tălmăcit, de asemenea, Vieţile sfinţilor (I-VII, 1934-1941), precum şi Asemănarea cu Domnul Hristos (Imitatio Christi), a transpus în româneşte Histoire des Roumains et de leur civilisation a lui N. Iorga, iar în colaborare cu Apostol D. Culea a alcătuit Antologia Dobrogei. Această bogată activitate încetează aproape total după 1944. în tematică şi în factură, proza scurtă pe care o dă la iveală L.-M. la începutul deceniului al treilea vădeşte urmărirea de aproape a modelului sadovenian. Un talent cert de povestitor, un lirism molcom, întemeiat pe o reală sensibilitate faţă de natură şi de soarta lumii de la ţară, şi o undă de umor ce învinge uneori tonul elegiac şi coloritul idilic detaşează unele pagini din Povestirile lui Spulber, Hotare şi singurătăţi, în grădina lui Naş Muşat şi Nopţi de Moldova pe fundalul epigonilor lui Sadoveanu. Conştient de necesitatea unei maniere care să îl diferenţieze, L.-M. abordează mai târziu, cu inflexiuni satirice, lumea citadină a micilor funcţionari în Domnul preşedinte şi Omul care tace. Experienţa se repetă şi în încercările romaneşti. Deşi subintitulată „roman", Biserica năruită e o povestire mai amplă, „o romantică poveste de dragoste din vremuri apuse", al cărei idilism e reliefat de sfârşitul tragic al personajelor. Idilice sunt şi câteva din tablourile epice din Mamina, care, montate, sfârşesc prin a înfăţişa un personaj memorabil, cu valoare generică — mama, ca nucleu unificator al familiei. Un pandant al acestui roman e, într-o oarecare măsură, cel următor — Tătunu, însă în final accentul cade pe evoluţia sufletească a eroului, în fapt un alter ego ce descoperă calea spre Dumnezeu, devenind la senectute monah. Mai bine marcată este această evoluţie în romanul întoarcerea lui Andrei Pătraşcu. Mijloacele sunt cele ale analizei psihologice clasice, dar îndemânarea cu care sunt folosite dă o structură robustă romanului, pregătind logica şi verosimila iluminare finală a eroului. în schimb, Romanul furnicei, adresat tineretului întru demonstrarea complementarităţii modurilor de viaţă simbolizate prin greiere şi furnică, e artificios şi conţine multe prolixităţi. Segmente pur literare, adesea veritabile nuvele şi povestiri, sunt cuprinse în numeroasele scrieri de edificare morală şi religioasă, destinate îndeosebi sătenilor. Ceea ce le distinge e profunda credinţă a scriitorului, precum şi o veritabilă conştiinţă de misionar. Acesteia i se datorează şi cele mai multe dintre tălmăcirile efectuate de L.-M. SCRIERI: Petre Liciu, Focşani, 1914; Zile de campanie, Bucureşti, 1915; Povestirile lui Spulber, Craiova, 1921; Hotare şi singurătăţi, Bucureşti, 1922; Revoluţia de mâine..., Bucureşti, 1925; Fabule şi satire, Arad, 1925; în grădina lui Naş Muşat, Bucureşti, [1926]; Nopţi de Moldova, Bucureşti, 1926; înseninare..., Craiova, 1928; Domnul preşedinte..., Bucureşti, [1928]; Cohortele morţii, Bucureşti, 1930; Pe drumuri de ţară..., Bucureşti, [1930]; Pe urma vijeliei, Bucureşti, 1931; Ceas de cumpănă..., Bucureşti, 1931; Biserica năruită, Bucureşti, [1932]; Casa din pădure, Bucureşti, 1932; Schitul cu plopi, Sibiu, 1933; Mamina, Bucureşti, 1934; ed. Craiova, 1991; Omul care tace..., Bucureşti, [1935]; Flori creştine, Bucureşti, [1935]; Romanul furnicei, Bucureşti, [1936]; întoarcerea lui Andrei Pătraşcu, Bucureşti, [1936]; Tătunu, Bucureşti, [1937]; La apusul soarelui, Bucureşti, 1938; Cruce şi naţionalism, Bucureşti, [1938], Drumuri..., Bucureşti, [1938]; Alte flori creştine, Bucureşti, [1939]; Furnica, Bucureşti, [1940]; Stând la foc..., Bucureşti, [1941]; Fabule, Bucureşti, Lascu Dicţionarul general al literaturii române 14; [1942]; Amintiri cu învăţători, Bucureşti, [1943]; Cutreierând Basarabia dezrobită, f.l., 1943; Buga, îngr. Dora Mezdrea, pref. Liviu Franga, Bucureşti, 2002. Antologii: Antologia Dobrogei, Bucureşti, 1928 (în colaborare cu Apostol D. Culea). Traduceri: Eugene Fromentin, Dominicjue, Bucureşti, 1922; Alphonse Daudet, Scrisori din moara mea, Bucureşti, 1923, Din uimitoarele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon, Bucureşti, 1942; Ivan Turgheniev, Anciar sau Arborele morţii, Bucureşti, [1912]; N. Iorga, Istoria românilor şi a civilizaţiei lor, Bucureşti, 1929; Tălmăciri alese din Sf Ioan Gură-de-Aur, Bucureşti, [1937]; Samuel Smiles, Ajută-te singur sau Caracter, purtare şi stăruinţă, Bucureşti, [1935]; Vieţile Sfinţilor, I-VII, Bucureşti, [1934-1941]; Nicholas Patrick Stephen Wiseman, Fabiola sau Biserica din catacombe, Bucureşti, [1937]; Vladimir Ghika, Femeia adulteră, Săbăoani, [1938]; John Liibbock, Fericirea de a trăi, Bucureşti, 1939; Bernardin de Saint-Pierre, Paul şi Virginia, Bucureşti, [1939]; Oliver Goldsmith, Preotul din Wakefield, Bucureşti, 1940; Asemănarea cu Domnul Hristos (Imitatio Christi) şi Meditaţiile lui Lamennais, Bucureşti, [1940]; Jules Sandeau, Magdalena, Bucureşti, 1941; Daniel Defoe, Viaţa şi aventurile lui Robinson Crusoe, Bucureşti, [1945]. Repere bibliografice: AL Busuioceanu, „Revoluţia de mâine...", CU, 1925, 307; N.I. Herescu, însemnări literare, Arad, 1926, 74-77,^80-83; Const. Şăineanu, Recenzii, Bucureşti, f.a., 121-124; Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930, 201-204, 222-224; Pompiliu Constantinescu, „în grădina lui Naş Muşat", SBR, 1926, 2; Bădăuţă, Note, 27-30; G. Călinescu, „Biserica năruită", ALA, 1932, 614; Perpessicius, Opere, V, 333-334; Octav Şuluţiu, „Mamina", „Reporter", 1934,11; Constantin Gerota, „Mamina", CL, 1934,3; Lovinescu, Scrieri, V, 78; Iorga, Ist. lit. cont., II, 332; D. Murăraşu, Romanul românesc contimporan, CTC, 1937, 11-12; I.M. Raşcu, Convingeri literare, Bucureşti, 1937,84-92; Predescu, Encicl, 476; Călinescu, Ist lit (1941), 846, Ist lit. (1982), 932; Dicţ. scriit rom., II, 718-719; Cornelia Ştefănescu, Istorie patetică, RL, 2003,50. V.D. LASCU, Nicolae (20.IV.1908, Benic, j. Alba - 24.VI.1988, Cluj-Napoca), istoric literar şi traducător. Este fiul Savetei (n. Frâncu) şi al lui Amos Laslo, ţărani. Urmează cursurile Liceului „Mihai Viteazul" din Alba Iulia şi din 1927, când susţine bacalaureatul, pe cele ale Facultăţii de Filologie Clasică a Universităţii din Cluj, luându-şi licenţa în 1931. Obţine specializări postuniversitare la Şcoala Română din Roma (1932-1934) şi la Ecole des Flautes Etudes din Paris (1938-1939), căpătând între timp, în 1936, titlul de doctor. între 1934 şi 1973 predă la catedrele de limbi clasice şi de istorie ale Universităţii din Cluj, unde în 1959 şi 1960 activează ca decan şi între 1962 şi 1968 ca prorector. Debutează în 1923 la „Anuarul Liceului «Mihai Viteazul»" din Alba Iulia. Colaborează la „Ausonia", „Maia" (Florenţa), „Revista clasică", „Studi ovidiani" (Roma), „Studii literare", „Transilvania", „Ţara nouă", semnând şi cu pseudonimele N. Beniceanul şi N. N. Romanul. A fost membru în Societe des Etudes Latines din Paris. Alcătuieşte manuale, crestomaţii şi culegeri de texte din scrierile Antichităţii, traduce din poeţi şi istorici greci şi latini (Ovidiu, Tibul, Horaţiu, Herodot, Strabo, Plutarh ş.a.). în Cum trăiau romanii (1965), L. reconstituie viaţa latinilor urmărită în evoluţia ei, oprindu-se atât asupra civilizaţiei materiale, cât şi asupra detaliilor existenţei cotidiene. Deşi operează cu precizia savantului, iar nu cu imaginaţia artistului, autorul reuşeşte ca dincolo de exactitatea şi erudiţia expunerii să recompună o frescă animată şi plină de culoare a lumii evocate. După mai bine de treizeci de ani dedicaţi studierii operei ovidiene, va sintetiza rezultatele cercetărilor în monografia Ovidiu. Omul şi poetul (1971), prima consacrată poetului latin în România, lucrare ce va fi concentrată la datele esenţiale şi totodată accesibile publicului larg în compendiul Ovidiu, poetul exilat la Tomis (1973). L. analizează personalitatea clasicului latin, creaţia sa, dar şi atitudinea posterităţii europene, inclusiv a celei româneşti faţă de acela pe care îl consideră cel mai senin poet din întreaga Antichitate. Autorul încearcă să descifreze mesajul profund uman al unei opere-efigie pentru noua sensibilitate născută în Roma secolului I d.Hr. şi îl invită pe cititor să participe la lectura poeziei lui Ovidiu. Confirmând interesul pentru cunoaşterea şi buna receptare a elegiacului latin, L. realizează antologia de evocări literare ale poetului antic în spaţiul românesc intitulată Lui Ovidiu (1977), mergând de la piese folclorice până la creaţiile unor autori consacraţi, ca Gh. Asachi, V. Alecsandri, Ştefan Aug. Doinaş, Cezar Baltag ş.a. Prin lucrarea Clasicii antici în România (1974) eruditul oferă un instrument de lucru indispensabil specialiştilor: după ce trece în revistă diferitele căi de pătrundere a literaturilor clasice în cultura română, de la învăţământ la iniţiativele Academiei Române, el alcătuieşte un repertoriu bibliografic aproape exhaustiv al traducerilor — integrale sau fragmentare, publicate în periodice şi în volume sau rămase în manuscris — din opera a 157 de autori greci şi a 80 de autori latini. înregistrând cu migală ecourile scrierilor antice în România, L. evidenţiază sentimentul clasic drept componentă esenţială a spiritului românesc şi pune în valoare propensiunea spre valori antice ca semn al apartenenţei la spaţiul istoric şi cultural al Romei. SCRIERI: Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965; Ovidiu. Omul şi poetul, Cluj, 1971; Ovidiu, poetul exilat la Tomis, Constanţa, 1973; Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974; Călători şi exploratori în Antichitate, Bucureşti, 1986. Antologii: Lui Ovidiu, Cluj-Napoca, 1977. Traduceri: Roberto Paribeni, Traian, preabunul împărat, Sibiu, 1943; Tacit, Opere, voi. II: Istorii, introd. trad., Bucureşti, 1963; Raymond Bloch, Etruscii, Bucureşti, 1966; Salustiu, Opere, introd. trad., Bucureşti, 1969. Repere bibliografice: Hadrian Daicoviciu, „Cum trăiau romanii", TR, 1965,13; Constantin Daicoviciu, „Ovidiu. Omul şi poetul",TR, 1972,7; D. A. Aricescu, „Ovidiu. Omul şi poetul", TMS, 1972, 4; D. Florea-Rarişte, „Ovidiu. Omul şi poetul", ATN, 1972,8; Bucur, Istoriografia, 309; Gheorghe Ceauşescu, „Clasicii antici în România", RITL, 1974,4; N. A. Ursu, Traduceri româneşti din clasicii antici, CRC, 1975,40; Mircea Popa, „Clasicii antici în România", „Synthesis", 1976,3; Mircea Popa, Cultură şi clasicism, TR, 1988, 35; V. Moga, In memoriam: Nicolae Lascu, „Apulum", 1989,26; Dicţ. scriit. rom., II, 719-720. A.C. LASZLO Alexandru (4 .V.1966, Cluj), critic literar, eseist şi traducător. Este fiul Măriei şi al lui Nicolae Laszlo, muncitor. Urmează Liceul „Ady-Şincai" din Cluj-Napoca (1980-1984). A absolvit în 1989 Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din acelaşi oraş, devenind profesor la Cârlibaba, în judeţul Suceava, apoi la Liceul 15 Dicţionarul general al literaturii române Laurenţiu „Gh. Bariţiu" din Cluj-Napoca. Este director al Fundaţiei Culturale „Amici" din Cluj-Napoca şi al revistei româno-ita-liene cu acelaşi nume (1996-1997). Debutează la „România literară" în 1991, debutul editorial reprezentându-1 volumul de polemici între Icar şi Anteu (1996), urmat de altă carte de polemici, Orient-Expres (1999). Colaborează la „România literară", „Contrapunct", „Luceafărul", „Apostrof", „Echinox", „Steaua", „Familia", „Euphorion", „Observator cultural" ş.a. Subiectele alese de L. în eseurile şi comentariile sale sunt dintre cele mai diverse, de la teatrul şi eseurile lui Vâclav Havel la biografia papei Ioan Paul al Il-lea, de la moravurile presei literare româneşti la pretexte autobiografice. „în război cu toată lumea", L. nu se sfieşte să-şi mărturisească, ionescian, „marea frenezie şi imensa voluptate intelectuală de a spune, cu idei şi argumente, Nu!". Polemist fără complexe, el nu-şi slăbeşte adversarul şi îşi susţine argumentele într-o manieră didactică, cu o vocaţie care ar părea desuetă dacă nu ar reuşi să convingă. „Adversarii" săi sau „adversarii" incomodelor sale interogaţii sunt, unii, personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Petru Dumitriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Alex. Ştefănescu ş.a. întreţine un timp o strânsă prietenie intelectuală cu Paul Goma, dovedită şi în corespondenţa online pe care nu ezită să o publice în volumul Orient-Expres. Când nu polemizează în reviste sau online, L. alcătuieşte scrisori deschise sau provoacă dialoguri. Un exemplu interesant este confesiunea intitulată Pretext autobiografic, ce exprimă protestul încărcat de resentimente al unui intelectual care se crede marginalizat. L. are şi o bogată activitate de traducător din italiană şi franceză. SCRIERI: între Icar şi Anteu, Cluj-Napoca, 1996; Orient-Expres, Cluj-Napoca, 1999; Grâul şi neghina, Chişinău, 2002; Criticul literar Nicolae Manolescu, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Paul Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Oradea, 1995, Jurnal pe sărite, Bucureşti, 1997. Traduceri: Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, Bucureşti, 1993; Omaggio a Dinu Adameşteanu. Studii istorice sub auspiciile Academiei Române, Cluj-Napoca, 1996 (în colaborare); Luigi Accattoli, Karol Wojhfîa - omul sfârşitului de mileniu, pref. trad., Cluj-Napoca, 1999; Renzo Allegri, Padre Pio. Anul speranţei, Cluj-Napoca, 2001; Raymond Queneau, Zazie în metrou, pref. Luca Piţu, Cluj-Napoca, 2001. Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, Un polemist, RL, 1997,11; Daniel Cristea-Enache, Polemica găunoasă, ALA, 1997, 374; Florin Mihăilescu, Moralitatea polemicii, ST, 1997, 11-12; Alex. Ştefănescu, Viermele din măr, RL, 1999,41; Ştefan Borbely, Un scandalagiu, APF, 1999, 11; Gheorghe Grigurcu, Canonul etic, VTRA, 1999, 12; Florin Mihăilescu, Adevăr şi diversitate, ST, 2000, 2-3; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 124-125; C. Stănescu, Confesiunea unui marginalizat, ALA, 2002,633. Mr.F. LATZINA, Anemone (17.11.1942, Braşov - 18.XI.1993, Bucureşti), traducătoare. După absolvirea Liceului German din oraşul natal (1960) şi după o perioadă în care a fost secretară la o şcoală, L. a urmat Facultatea de Limbi Germanice a Universităţii din Bucureşti (1962-1967). Lucrează ca documentarist la revista „Lumea" (1967-1969), iar ulterior devine redactor la revista „Neue Literatur", post pe care îl deţine până la decesul subit (a murit într-un accident de circulaţie). Două burse i-au permis stagii în străinătate, la Freiburg (Germania, 1969) şi Iowa City (SUA, 1972-1973), prilejuri folosite spre a se familiariza cu literatura acestor arii culturale. A fost căsătorită cu scriitorul Szâsz Jânos. Pentru un volum de poezie proprie (Was man heute so dichten kann), a obţinut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1971). Având o fire nonconformistă, L. a fost atrasă de modernismul literar, preferinţă ce i-a deschis calea spre scrisul avangardist. împreună cu poetul berlinez Heinz Kahlau, L. a realizat în limba germană un substanţial volum de poezie avangardistă românească, Die Wolkentrompete (1975), pe baza Antologiei literaturii române de avangardă (1969) întocmite de Saşa Pană. Tălmăcirile semnate de L. au intrat în repertoriul versiunilor străine ale scrierilor româneşti în discuţie şi au fost reproduse cu ocazia editării unor antologii, în România şi în Germania. De unul dintre poeţii din constelaţia avangardei — Gellu Naum — L. s-a ocupat şi mai târziu, alcătuind volumul de transpuneri Zăhne von Worten zermalmt (1983). Fascinaţia straniului o determină să abordeze proza românească, bunăoară romanul Ciuleandra de Liviu Rebreanu (cartea a apărut în versiunea germană cu titlul Madeleine, 1975). Francheţea tonului din romanul Serenadă la trompetă al colegei de generaţie Sânziana Pop o cucereşte pe traducătoare, care îşi mobilizează resursele lirico-narative şi dinamismul verbal pentru a obţine un text german afin ca autenticitate cu textul original. Traduceri: Sânziana Pop, Trompetenserenade, Bucureşti, 1973; Liviu Rebreanu, Madeleine, Cluj-Napoca, 1975; Die Wolkentrompete. Rumănische Dichtung der Avantgarde, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Heinz Kahlau); In einem einzigen Leben. Zeitgenossische rumănische Lyrik, Cluj-Napoca, 1975; Lyrik aus Rumănien, îngr. Eva Behring, Leipzig, 1980; Zeitgenossische Dichter aus Rumănien, Bucureşti, 1981; Gellu Naum, Zăhne von Worten zermalmt, Bucureşti, 1983; Francisc Păcurariu, Das Labyrinth, Bucureşti, 1983; Maria Banuş, Schau, die Zypressen dort, Bucureşti, 1986 (în colaborare); Texte der rumănischen Avantgarde. 1907-1947, îngr. Eva Behring, Leipzig, 1988. Repere bibliografice: Ştefan Sienerth, Tineri poeţi de limbă germană din România, T, 1977,7; Ion Bogdan Lefter, Tineri poeţi germani din România, RL, 1983,13; Francisc Păcurariu, „Das Labyrinth", „Neuer Weg", 1983, 10 684; Horst Samson, Gellu Naum, „Zăhne von Worten zermalmt", „Neuer Banater Zeitung", 1984,6657. J. W. LAURENŢIU, Dan (pseudonim al lui Laurenţiu Ciobanu; 10.VIII.1937, Podu Iloaiei, j. Iaşi - 22.XII.1998, Bucureşti), poet şi eseist. Este fiul Anicăi şi al lui Ion Ciobanu, ţărani. A făcut şcoala primară şi gimnaziul la Podu Iloaiei (1944-1950), continuându-şi învăţătura la Liceul Naţional din Iaşi (atunci Şcoala Medie nr. 1; 1951-1955). Tot aici, în 1958 devine student al secţiei de filosofie a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza", obţinând licenţa în 1963. A fost profesor de latină (1963-1966), redactor la revistele „Cronica" (1966-1968) şi „Luceafărul" (1968-1993), apoi la Editura Cartea Românească. A debutat în 1959 la „laşul literar", iar prima carte, Poziţia aştrilor, îi apare în 1967. I s-a acordat Premiul Asociaţiei Laurenţiu Dicţionarul general al literaturii române 16 Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul Eseuri asupra stării de graţie (1976), Premiul Uniunii Scriitorilor (1978, 1984, 1994, 1995) şi Premiul Academiei Române (1989). Poezia lui L. îşi extrage substanţa din valorificarea unui paradox. Structură artistică preponderent cerebrală şi iubitoare de abstracţiuni, susţinută de o pregătire filosofică riguroasă şi de o bună cunoaştere a deschiderilor teoretice oferite de experienţa marii poezii moderne, poetul adoptă o atitudine lirică romantică, în care reluarea unor teme la prima vedere învechite — precum aceea a poetului-profet îmbrăcat în veşminte de ceremonie şi binecuvântând lumea cu gesturi hieratice — este învestită cu o nouă semnificaţie în lumina unui limbaj modern, intens metaforic, şi a unei structuri poematice respirând din plin libertatea dobândită în urma revoluţiilor formale din literatura începutului de secol XX. Ca şi în cazul altor scriitori moderni, lirismul este însoţit de o reflecţie teoretică susţinută asupra poeziei şi a actului creator în special, până într-acolo, încât atenţia acordată naşterii poemului — „stare de graţie" a spiritului creator — devine, alături de iubire, una dintre constantele întregii sale opere. Ca şi romanticii, de cealaltă parte, L. este pătruns de conştiinţa unei misiuni sacre, ceea ce conferă demersului său o tentă profund etică: trecând conştient peste faptul că lirica modernă şi-a asumat demult divorţul dintre artă şi morală, reafirmă convingerea după care „o artă poate deveni mare numai atunci când ea este morală". In spirit byronian, are loc aici revalorificarea titanismului şi a religiei panteiste, în cadrul căreia poetul îşi atribuie poziţia privilegiată: „Şi luminat de fulgere negre spre munţi / Eu vin cu dreptul la un cânt universal". Pregătit pentru tainicul sacerdoţiu, el nu ezită să scuture praful de pe recuzita romantică: „Poetul în haine de purpură / întâmpină zorile zorile / Albe şi albe cavouri / Ale frumoaselor nopţii". Influenţa temperamentului vulcanic al lui Walt Whitman răzbate, cu minime modificări, în textul programatic: „A încerca să vorbesc despre mine / înseamnă să vorbesc despre absolut / eu am cunoscut lumina bărbaţilor / eu am cunoscut întunericul femeilor // [...] ritmul profund al unei vieţi / sub zodia mândră a leului / care veghează cu o / indiferenţă regală pustiul artei". Un loc aparte îl ocupă volumul Imnuri către amurg (1970), în care nostalgia unei vârste de aur umbreşte trăirea plenară a prezentului: „O când priveai lumea cu ochii în lacrimi / sfere luminoase cădeau din ceruri / şi cu aripi de îngeri se aşezau / la picioarele tale predicând iubirea şi pacea // [...] ce fiare întunecate beau astăzi / apa muzicii funerare o styxul / era pe atunci încă un slăvit / loc al mântuirii şi ochii tăi străluceau fericiţi". O melancolie delicată cutreieră acum versurile, structurând discursul liric şi în acelaşi timp constituindu-se într-o contrapondere la retorica vitalistă, însoţită de gesturi ample, a poemelor anterioare: „Studiul profund al melancoliei / cere o masă de brad şi / un câine roşu trebuie / să latre pe o mare neagră". Poetul se retrage din lume şi îşi concentrează atenţia asupra muzicii îndepărtate, provenind din adâncimile insondabile ale sufletului: „Fericit este sufletul meu / scufundat în tăcere şi aşteptare / stau singur şi ascult amurgul / cucerindu-mă ca pe o cetate părăsită". Cele două tonalităţi dominante din primele cărţi de poezie ale lui L. — una debordantă, amplă, hiperbolică, cealaltă simplă, delicată şi exprimată într-o notă ce se apropie de şoaptă — îşi dispută întâietatea de-a lungul întregii sale opere, regăsindu-se, într-un chiasm semnificativ, în poemele de celebrare a iubirii universale: „Nimic din ceea ce am pierdut / n-am avut / cu astfel de vorbe trebuie să sfârşească / viaţa unui om //[...] mă întreb astfel dacă în această / săracă viaţă am pierdut ceva / şi-mi răspund cu barba albă în piept / nu te speria ai pierdut totul ai cucerit / ceea ce este peste puterile tale / n-ai avut niciodată nimic / dar ce-ţi dăruiesc eu cu mâna blândă / cerşetor la marginea lumii // vine din instinctul meu paradisiac / al iubirii / acest instinct / nu mai are nevoie de vorbe". Natură duală, încercând să împace uscăciunea şi răceala din zonele înalte ale spiritului cu impulsivitatea şi pasiunea rostirii tipic romantice, L. dezvăluie parcursul aventurii lirice într-o ecuaţie programatică: ars amandi = ars scribendi = ars moriendi. Esenţa poeziei lui Dan Laurenţiu - ca şi aceea a poeziei lui Emil Botta - o constituie un romantism livresc şi sumbru, teoretic demodat, dar reuşind totuşi să se impună unui cititor de azi. Dan Laurenţiu nu are elocvenţa demonică a lui Emil Botta şi nici curajul acestuia de a fi ridicol la scenă deschisă. în schimb, el îşi calculează atent efectul fiecărei combinaţii de cuvinte. Cu o generozitate care, în 17 Dicţionarul general al literaturii române Laurian fond, nu-l costă presară în aproape toate poemele sale diamante, aur şi stele, ştiind sigur că această recuzită, oricât ar considera-o unii desuetă, are o valoare poetică în sine. Alex. Ştefănescu SCRIERI: Poziţia aştrilor, Bucureşti, 1967; Călătoria de seară, Bucureşti, 1969; Imnuri către amurg, Bucureşti, 1970; Poeme de dragoste, Bucureşti, 1975; Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976; Zodia leului, Bucureşti, 1978; Poziţia aştrilor, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 1980; Privirea lui Orfeu, Bucureşti, 1984; Ave Eva, Bucureşti, 1986; Psyche, Bucureşti, 1989; Călătoria mea ca martir şi erou al timpului, Bucureşti, 1991; Femeie dormind, Bucureşti, 1993; 101 poezii (Un zeu care doreşte să moară), Bucureşti, 1993; Mountolive, Bucureşti, 1994; Privirea lui Orfeu. Jurnal metafizic, Bucureşti, 1995; Poziţia aştrilor, Bucureşti, 1996; Călătoria mea ca erou şi martir al timpului, îngr. şi postfaţă Irina Mavrodin, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Mincu, Critice, 1,159-161; Constantin, Despre poeţi, 161-168; Felea, Poezie, 83-88; Grigurcu, Teritoriu, 179-183; Caraion, Duelul, 70-72; Ciobanu, Panoramic, 92-95; Andriescu, Disocieri, 113-124; Cristea, Un an, 196-200; Petroveanu, Traiectorii, 302-304; Cândroveanu, Alfabet, 109-116; Barbu, O ist., 358-362; Piru, Poezia, II, 277-281; Ungheanu, Arhipelag, 237-240; Felea, Aspecte, I, 168-172, II, 201-203; Iorgulescu, Scriitori, 88-90; Raicu, Practica scrisului, 344-351; Grigurcu, Poeţi, 265-269; Alboiu, Un poet, 141-142; Negoiţescu, Alte însemnări, 146-150; Cristea, Faptul, 132-135; Sângeorzan, Conversaţii, 79-82; Felea, Prezenţa, 109-112; Grigurcu, între critici, 271-275; Tuchilă, Cetăţile, 223-239; Simion, Scriitori, III, 353-365; Grigurcu, Existenţa, 293-302; Cistelecan, Poezie, 87-90; Eugen Simion, Un studiu al melancoliei, RL, 1991,7; Ioan Holban, Pentru femei şi pentru filosofi, CRC, 1991,21; Ovidiu Verdeş, Satanismul poetului, VR, 1992, 6-7; Vasile Spiridon, Călător fără prihană, F, 1992, 7-8; Ierunca, Subiect, 131-136; Valeriu Cristea, între îngeri şi demoni, CC, 1993,5-6; Ioana Pârvulescu, Erotica morţii, RL, 1993,31; Doina Tudorovici, Poetul are nevoie de dragoste, CNT, 1993,37; Constantin, Complicitatea, 134-137; Răzvan Voncu, Postmodemism religios, L, 1997, 8; Andrei Grigor, „Privirea lui Orfeu. Jurnal metafizic", L, 1997,35; Liviu Grăsoiu, Bucuria, extazul, beatitudinea, JL, 1997, 1-4; Pop, Pagini, 149-150; Gabriel Dimisianu, Leul în iarnă, RL, 1999, 1; Nora Iuga, O femeie trece prin poemele lui, RL, 1999, 1; Grigurcu, Poezie, I, 654-656; Dicţ. esenţial, 447-449; Dicţ. analitic, III, 405-406; Manolescu, Lista, 1,173-180; Popa, Ist. lit., II, 538-540. L.H. LAURIAN, August Treboniu (17.VII.1810, Fofeldea, j. Sibiu -25.11.1881, Bucureşti), filolog şi istoric. Este fiul preotului unit Pavel Trifan; gazetarul Dimitrie August Laurian este fiul său. L. a urmat şcoala primară germană şi gimnaziul la Sibiu, iar din 1831, cursurile superioare ale Liceului Piarist din Cluj. Şi-a continuat studiile la Viena, la Institutul Politehnic, probabil şi la Universitate ca audient, şi a făcut cercetări de istorie şi filologie în arhivele vieneze. Aici îşi tipăreşte prima lucrare de lingvistică, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae (1840). La solicitarea Eforiei Şcoalelor din Bucureşti este numit în 1842 profesor de filosofie la Colegiul „Sf. Sava", şi din necesităţi didactice traduce manualele de filosofie ale lui A. Delavigne (1846) şi Wilhelm Traugott Krug (1847), contribuind prin aceasta la formarea terminologiei filosofice în limba română, împreună cu N. Bălcescu editează în 1845 „Magazin istoric pentru Dacia", în care publică studii de istorie naţională (Discurs introductiv la istoria românilor, Temisiana sau Scurta istorie a Banatului temisian), numeroase colecţii de documente, cronici. Colaborează, de asemenea, cu articole de lingvistică şi filologie la revista „Universu" (1848). Membru în Asociaţia Literară a României (1845), L. a participat direct şi cu un rol de frunte la mişcarea revoluţionară de la 1848, îndeosebi în Transilvania, unde a fost unul dintre conducători. S-a implicat în redactarea programului revoluţionarilor români ardeleni, pe care l-a citit el însuşi la adunarea de la Blaj, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat revendicările românilor în faţa împăratului Franz Joseph. După înfrângerea revoluţiei rămâne la Viena, unde îşi continuă cercetările istorice şi filologice până în 1852, când este chemat la Iaşi şi numit inspector general al şcolilor. L. are merite deosebite în reorganizarea învăţământului din Moldova. Redactează numeroase manuale de istorie, dintre care Istoria românilor (I—III, 1853) a cunoscut mai multe ediţii, deşi a fost foarte criticat pentru excesele latiniste. în urma unor conflicte cu Gh. Asachi, apoi cu fostul său prieten Simion Bărnuţiu, demisionează în 1858 şi se mută la Bucureşti. Profesor de limba şi literatura latină la Colegiul „Sf. Sava", redactor la revista pedagogică „Instrucţiunea publică" (1859), devine curând director al Bibliotecii Naţionale si membru al 3(. Laurian Eforiei Şcoalelor (transformată în 1862 în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice). Din 1864, când ia fiinţă Universitatea din Bucureşti, funcţionează ca profesor de istoria literaturii clasice, fiind primul decan al Facultăţii de Litere (până în 1878), Funcţiile însemnate se succedă mereu şi L. pune multă abnegaţie în îndeplinirea lor. în 1866, la înfiinţarea Societăţii Literare Române, este ales secretar general, apoi preşedinte al Societăţii Academice Române (1870-1872, 1873-1876). Din însărcinarea forului academic a redactat împreună cu I. C. Massim Dicţionarul limbei române (I—II, 1871-1876) şi un Glosariu (1871). După contestarea lucrării de către mulţi cărturari, pentru acelaşi latinism extrem, se retrage din activitatea publică. L. a avut puţine preocupări legate în vreun fel de literatură. A ţinut expuneri erudite despre literatura dramatică la greci, pe care le-a publicat, împreună cu alte câteva articole despre literatura latină, în „Instrucţiunea publică" (Essagiu asupra lui Omer, Esiod şi Erodot, Literatura latina, Ovidiu, Scepticismul la greci, Poezia dramatică la greci, Poezia lirică la greci, Poezia bucolică, satira şi epigrama). în domeniul istoriei naţionale şi al filologiei, contribuţia sa este însă remarcabilă. în tradiţia Şcolii Ardelene, al cărei continuator se considera (este editor al cronicii lui Gh. Şincai, 1853-1854), a inaugurat, alături de M. Kogălniceanu şi N. Bălcescu, studiul sistematic al istoriei naţionale, văzută, în concepţia lui latinistă, ca o continuare a istoriei romanilor. Aceeaşi perspectivă domină şi studiile lingvistice şi mai ales dicţionarul, care rămâne totuşi o lucrare Dicţionarul general al literaturii române 18 importantă în istoria lexicografiei româneşti, impunătoare prin erudiţie şi calitatea definiţiilor. SCRIERI: Discurs la deschiderea cursului de filosofie în Colegiul Naţional de la Sf. Sava din Bucureşti, septembrie 1842, în Ilie Popescu-Teiuşan, Vasile Netea., August Treboniu Laurian. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1970, 275-282; Cuvânt academic. Filosofia (1845), în Antologia gândirii româneşti, I, Bucureşti, 1967, 404-407; Cuvântare la deschiderea anului şcolar (1846), în Antologia gândirii româneşti, I, Bucureşti, 1967,408-409. Ediţii: Cronicarii Ţării Româneşti, I—II, Bucureşti, 1846-1847; Gh. Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, I-III, Iaşi, 1853-1854 (în colaborare cu A. Panu şi M. Kogălniceanu). Traduceri: A. Delavigne, Manual de filosofie, Bucureşti, 1846; Wilhelm Traugott Krug, Manual de filosofie, Bucureşti, 1847. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 140-144; G. Bariţiu, Un monument pus lui August Treboniu Laurian, „Observatoriul", 1881, 33-38; I. Bianu, A. Treb. Laurian, „Revista nouă", 1889,2; G. Ibrăileanu, A.T. Laurian, „Epoca", 1903,3 iulie; Iorga, Oameni, I, 11-15; D. Macrea, Studii de lingvistică română, Bucureşti, 1970, 67-94; Seche, Schiţă, I, 131-180; Ist. lit., II, 622-624; Ilie Popescu-Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1970; Heinz Stănescu, Poezia paşoptistă germană a lui August Treboniu Laurian, RITL, 1970, 4; Ist. filos. rom., I, 278-292; G. Bariţ şi contemporanii săi. Corespondenţă, I, îngr. Ştefan Pascu, Iosif Pervain, I. Chindriş, Titus Moraru, Bucureşti, 1973, 89-201; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 160-162; Dicţ. lit. 1900, 487-488; Ioan Oprea, Terminologia filozofică românească modernă, Bucureşti, 1996,111-119, passim. L V. LAURIAN, Dimitrie August (1846, Bucureşti - 25.X.1906, Bucureşti), gazetar şi critic literar. Fiu al lui August Treboniu Laurian, L. a primit o educaţie îngrijită în familie, din 1853 urmând, în Bucureşti, şcoala primară, liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care a terminat-o în 1868. Ca bursier, studiază filosofia la Paris şi ulterior la Bruxelles, unde îşi susţine şi doctoratul. Revenit în ţară, va fi, din 1871 până în preajma morţii, profesor la câteva licee bucureştene („Sf. Sava", „Matei Basarab" ş.a.), predând filosofia şi uneori latina (corect, fără merite deosebite, a şi tradus din Vergiliu, Horaţiu şi Cicero). Deosebit de preţuit pentru activitatea sa didactică, va ocupa, în diverse perioade, funcţii în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, având totodată un rol însemnat în definitivarea principiilor care au inspirat reforma învăţământului românesc din 1898. în 1887 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. în 1872, împreună cu Şt. C. Michăilescu, a întemeiat şi condus revista „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", care va fuziona peste un an cu „Revista contimporană", iar în 1877 scoate ziarul „România liberă", unul dintre cele mai bune periodice ale timpului. Din 1889 „România liberă" (care din 1884 devenise oficios al grupării politice junimiste) se va numi, unindu-se cu „Epoca", „Constituţionalul", apărut până în 1900. La toate aceste ziare şi reviste L. a desfăşurat o extrem de bogată activitate jurnalistică, publicând articole politice şi susţinând polemici de-a lungul a aproape trei decenii. Deşi nesemnate ori semnate cu foarte numeroase pseudonime ocazionale, articolele sale erau recunoscute şi apreciate pentru siguranţa şi eleganţa stilului. Membru în comitetul de conducere al Societăţii Presei, 19 Dicţionarul general al literaturii române Lazăr a ajuns în mai multe rânduri preşedinte al ei. Adversar al junimiştilor, L. a trecut în 1884 în gruparea politică a acestora. Fără să fi fost vreodată om politic influent, el a susţinut constant şi cu eficienţă campaniile şi ideologia Junimii, cu deosebire în paginile „Constituţionalului". De altfel, între 1888 şi 1895 a fost deputat şi senator. Ideile sale filosofice nu au depăşit niciodată limitele unui eclectism lipsit de profunzime şi uneori de spirit critic. Sub aspect social şi cultural, plecând de la constatarea că românilor le lipseşte capacitatea de a concentra voinţa naţională şi că ţara se află într-o stare deplorabilă din cauza imitării Occidentului, L. cerea o corijare energică a generaţiei tinere prin intermediul şcolii. Critică literară L. a făcut scurtă vreme, între 1871 şi 1876. Era totuşi un critic pătrunzător, chiar dacă fără o personalitate distinctă. Cronicile sale, apărute în „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice" şi în „Revista contimporană", conţin observaţii pertinente. Considera că unor scrieri româneşti slabe le sunt de preferat lucrări străine valoroase în bune traduceri, căci numai în acest fel se poate educa gustul cititorilor. Lăudând lucrările inspirate din trecutul naţional, cerea totodată ca adevărul istoric să fie supus celui artistic şi imaginaţiei creatoare. De la scriitor reclamă o bună cunoaştere a mediului, precum şi realizarea unor caractere puternice. L. rămâne o figură remarcabilă a ziaristicii noastre, distingându-se totodată în calitate de critic prin fineţea analizei şi a gustului (a avut, între altele, cuvinte de apreciere, dar şi îndreptăţite rezerve faţă de volumul de debut al lui Al. Macedonski), ca şi prin eleganţa stilului. SCRIERI: Metodul de care debe să ne servim la determinarea facultăţilor sufletului şi diviziunea lor, Bucureşti, 1868. Traduceri: Cicero, Filipicele sau Discursurile contra lui M. Antoniu, Bucureşti, 1877. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 35-36; Lazăr Spiridon Bădescu, Lui Dimitrie August Laurian, Bucureşti, 1911; Iorga, Oameni, I, 239-242; Petraşcu, Icoane, IV, 127-135; îst.filos.rom., 1,547-553; Dicţ. lit. 1900,487-488. D.M. LAZAR, Monica (5.X.1933, Cluj - 8. IV. 1984, Cluj-Napoca), critic şi istoric literar. Este fiica Măriei Lazar (n. Goia), contabilă, şi a lui Ioan Lazar, magistrat. Urmează şcoala primară germană din Dumbrăveni, localitate în care începe şi cursurile liceale, pe care le încheie la Cluj în 1952. Imediat după aceea devine studentă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din aceeaşi localitate; în paralel lucrează ca bibliotecară. După absolvire (1956) se angajează la Editura Tineretului, post la care renunţă după un an în favoarea celui de redactor la revista „Tribuna". Din 1961 devine lector universitar la Baia Mare, iar între 1970 şi 1979 ocupă aceeaşi funcţie la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Cluj-Napoca. în 1967 obţine titlul de doctor în filologie cu o teză despre Pavel Dan. în perioada 1979-1984 va funcţiona ca lector la Facultatea de Filologie a Universităţii clujene. Debutează la „Tribuna" în 1957. Colaborează cu articole de critică şi istorie literară la „laşul literar", „Familia", „Steaua", „Orizont", „Cronica" ş.a. Este coautoare a Dicţionarului scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. în ciuda prezenţei sale constante în presa literară românească, şi mai ales în pofida vocaţiei de critic şi istoric literar, L. a publicat o singură carte, Pavel Dan, apărută în 1967. Lucrarea are însă importanţa ei de netăgăduit. Şi asta pentru că scriitorul ardelean era, la data apariţiei acestei monografii, un autor aproape uitat, deşi nu trecuseră decât treizeci de ani de la dispariţia lui prematură. Cercetătoarea îşi orientează demersul critic în funcţie de cele două mari axe care dau şi structura monografică a lucrării: biografia autorului şi analiza scrierilor sale. L. îmbrăţişează această manieră pentru a descoperi elementele esenţiale care au generat numeroasele „scene de viaţă" ce animă spectacolul plin de mistere al universului narativ. Studiul pledează pentru repunerea în circulaţie a unei opere care, după părerea multor istorici literari, e continuatoarea de drept a celei lăsate de Liviu Rebreanu. L. depistează filiaţiile, observă asemănările şi deosebirile dintre nuvelistica lui Pavel Dan şi cea a unor prozatori ardeleni mult mai cunoscuţi, precum Ioan Slavici sau Ion Agârbiceanu. Un merit esenţial al exegezei este pătrunderea în atelierul de creaţie al scriitorului. Pagini întregi sunt dedicate unor analize comparatiste între manuscrisele originale şi variantele finale, tipărite. Cititorul are acces în acest fel la diversele stadii în care s-au aflat multe dintre scrierile analizate. L. se bazează mult pe documentele din epocă, dar nu neglijează nici opiniile sau informaţiile obţinute în mod direct de la apropiaţi ai lui Pavel Dan. Autoarea nu ordonează sursele în funcţie de importanţa numelor, ci în funcţie de rolul acestor mărturii şi observaţii în argumentaţia proprie. SCRIERI: Pavel Dan, Bucureşti, 1967. Ediţii: Radu Stanca, Versuri, pref. edit., Cluj-Napoca, 1980. Repere bibliografice: Mihai Drăgan, O monografie Pavel Dan, TR, 1967,7; Mircea Zaciu, „Pavel Dan", ST, 1967,6; Nicolae Barbu, „Pavel Dan", IL, 1967, 8; Nae Antonescu, Pavel Dan. Marginalii la un studiu despre scriitor, ATN, 1967,9; Ion Apetroaie, „Pavel Dan", CRC, 1967,48; Cornel Ungureanu, „Pavel Dan", O, 1968, 1; Dicţ. scriit. rom., II, 722-723. Ş.A LAZĂR, Gheorghe (5.VI.1779 sau 9.1.1782, Avrig, j. Sibiu -15.IX.1823, Avrig, j. Sibiu), cărturar şi pedagog. Gheorghe Eustratie, al şaselea şi ultimul copil al ţăranilor Maria şi Gheorghe Lăzăroaie, învaţă la Şcoala Normală din Avrig cu Ioan Barac şi, mai târziu, la Liceul Piarist din Cluj (1798-1805), cu excepţia anului 1802, când trece la Liceul Catolic din Sibiu, în 1805 a mai urmat două trimestre cursuri de drept la Cluj, întreţinându-se din lecţii particulare în familia contelui Gyulai. Cu o bursă obţinută prin episcopul ortodox Nicolae Huţovici, din 1806 va fi student la Viena. Cursurile audiate — de teologie, filosofie, drept, pedagogie, literatură, matematică, inginerie, ştiinţe militare, medicină — îi asigură o pregătire enciclopedică, în spirit iluminist. Intenţia de a se dedica unei cariere ecleziastice, prin încercarea din 1809 de a urma şi Academia Teologică Ortodoxă din Carlowitz, îi este zădărnicită de mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici, a cărui adversitate faţă de liberalismul apusean al lui L. nu excludea Lazăr intuirea exactă a vocaţiei acestuia mai curând pentru învăţământ şi cultură. Din nou la Viena în 1810, stipendiat acum de Cancelaria Imperială, L. satisfăcea politica acesteia de culturalizare a provinciilor, traducând în româneşte lucrări educative şi religioase. întors acasă în 1811, din anul următor este profesor la Seminarul Episcopiei Ortodoxe din Sibiu. Ostilităţile pe care le suportă în special din partea episcopului Vasile Moga, pe fondul unui conflict ireductibil între obtuzitatea clerului tradiţionalist şi deschiderea iniţiativelor unui vizionar, vor culmina cu destituirea din profesorat în 1815 şi compromiterea sa morală şi politică în faţa autorităţilor transilvănene şi a Curţii Aulice. Oportunitatea de a se angaja ca preceptor în casa din Braşov a logofetesei muntence Catinca Bărcănescu îl conduce în 1816 la Bucureşti. Aici se va împlini rolul său predestinat, de întemeiere şi dezvoltare a învăţământului naţional. Anaforaua Eforiei din 24 martie 1818, aprobată de domnitorul Ioan Gheorghe Caragea, consfinţeşte deschiderea în august a primei şcoli superioare româneşti, în localul de la „Sf. Sava". într-o înştiinţare. De toată cinstea vrednică tinerime (1818), L. expune un program de studii în patru trepte, cea superioară incluzând dreptul şi filosofia, iar teologia studiindu-se separat. Dând prioritate unor discipline ca limba română, matematica, istoria naţională, introdusă pentru prima dată ca obiect de studiu, L. desfăşoară un program de învăţământ complet şi realist, care răspunde cerinţelor societăţii (aici se formează primii ingineri hotărnici). El însuşi predă matematica şi filosofia nu doar elevilor, ci şi în cadrul unor prelegeri publice, când făcea deopotrivă educaţie Dicţionarul general al literaturii române 20 culturală şi patriotică. Frecvent este ajutat de Eufrosin Poteca, L. Erdeli, Petrache Poenaru şi, din 1819, de fostul său elev, I. Heliade-Rădulescu. Sentimentele sale patriotice îl apropie de mişcarea revoluţionară de la 1821 şi de Tudor Vladimirescu, pe care îl cunoscuse prin episcopul Ilarion al Argeşului. Tot mai bolnav de plămâni, L. se stinge la scurt timp după ce fusese purtat spre casă de fratele său, Onea (Ioan), primar în Avrig. Principala operă a lui L. o constituie faptele sale culturale şi activitatea pedagogică de sorginte iluministă, cu mare rol în renaşterea naţională a epocii moderne. Prelungind tradiţiile Academiei Greceşti, şcoala lui L. de la „Sf. Sava" va da roade în plan social-naţional prin pregătirea generaţiei paşoptiste. Ideile din discursuri, înştiinţări, apeluri ş.a. reflectă formaţia sa de Aufklărer, în care se îmbină teologismul cu raţionalismul. Influenţat în special de filosofia lui Chr. Wolf, el nu rămâne străin nici de opera iluminiştilor francezi. Opiniile politice, marcate de josefinism, au ca sursă opera lui J. Lanjuinais (Le Monarque accompli). Morala îi este cunoscută prin opera lui Fr. S. Karpe, care susţinea doctrina dreptului raţional sau natural, iar ideile pedagogice se revendică de la filantropism, prin J. H. Campe, urmaşul lui Johann Basedow. L. a fost unul dintre primii adepţi la noi ai filosofiei lui Immanuel Kant, după care a redactat cursuri de filosofie, logică şi metafizică, pierdute însă. Ideile lui se reflectă cel mai bine în discursuri. Cuvânt al lui G. Lazăr, la înscăunarea mitropolitului Dionisie (1819) pleacă de la o antiteză, în tradiţia oratorică a Şcolii Ardelene, între gloria strămoşilor romani şi decăderea prezentului, făcând apel la emanciparea naţională a românilor. Pentru redeşteptare este nevoie de „duh românesc" şi de „braţ voinicesc". Mai interesant, discursul dedicat domnitorului Grigore Dimitrie Ghica la 30 iulie 1822 dezvoltă într-un stil mesianic, ce îl anunţă pe acela al lui I. Heliade-Rădulescu, o filosofie a istoriei de inspiraţie iluministă. Dialectica istoriei se revendică de la antinomia bine-rău. Convertibilitatea celor două esenţe determină evoluţia ciclică a omenirii. „Roata veacurilor" este mişcată de alternarea stărilor de sărăcie (răul) şi de bogăţie (binele). Discursul se încheie cu o personificare a patriei, dând expresie mândriei de a fi dobândit în sfârşit un stăpân din neamul românesc. în înştiinţare..., L. cheamă pe toţi la „izvorul tămăduirii", în noua şcoală românească. Două plachete tipărite la Viena în 1808 şi 1810 conţin încercări poetice omagiale, ocazionate de „logodirea" împăratului Austriei, Francisc I şi de aceea a lui Napoleon. Printre lucrările teologice şi moral-edu-cative traduse de L. din germană în perioada vieneză, astăzi pierdute, s-au aflat învăţătura ortodoxă a arhiepiscopului Platon Levşin din Tver, lucrarea lui J. H. Campe învăţături morale ale lui Gottlieb Ehrenweich pentru băieţi, precum şi povestiri populare şi romantice. L. a mai compilat la Viena şi la Sibiu, în 1815, o serie de manuale didactice — Compendiu de geografia Transilvaniei şi Gramatica româno-germană. La Bucureşti pregătise în 1822 cursuri de matematică, după Chr. Wolff şi după manuale germane, interesante pentru fixarea unei terminologii de specialitate incipiente. Personalitate complexă, L. şi-a împlinit vocaţia de ctitor al învăţământului românesc, manifestându-se totodată ca autor de manuale 21 Dicţionarul general al literaturii române Lăcustă Statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Universităţii, Bucureşti. Sculptură de Ion Georgescu didactice, inginer, orator, moralist şi scriitor. Din perspectiva acţiunilor sale, el se înscrie printre întemeietorii culturii române moderne. A fost autorul celei dintâi programe şi al celor dintâi manuale şcolare; îndrumătorul primilor paşi ai teatrului în limba română; stihuitor cu plachetă tipărită în limba „daco-românească" la 1808, dar poet mai mult în proza sa; poliglot şi traducător în primele linii, care s-a străduit să pună la îndemâna conaţionalilor săi, cât mai devreme, opere literare, ştiinţifice şi filosofice; orator cu putere de convingere prin organizarea argumentelor şi prin expresia aleasă şi colorată. Emilia Şt. Milicescu SCRIERI: [Scrieri], în G. Bogdan-Duică, G. Popa-Lisseanu, Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924. Repere bibliografice: Petrache Poenaru, I. Heliade-Rădulescu, George Lazăr, îngr. Sextil Puşcariu, introd. G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1923; Urechia, Ist. şc., I, 108-109, IV, 185-199; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 423-431; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,12-14; Avram Sădean, Date nouă despre Gheorghe Lazăr, Arad, 1914; Ioan Lupaş, Episcopul Vasile Moga şi profesorul Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1915; N. Iorga, Cel dintâi învăţător de ideal naţional: Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1916; Ibrăileanu, Opere, VII, 333-342; I. Georgescu, Gheorghe Lazăr, Sibiu, 1923; G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924; G. Bogdan-Duică, G. Popa-Lisseanu, Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924; N. Bănescu, Academia Grecească din Bucureşti şi şcoala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, 1925; C. Găvănescul, Din geniile neamului, Bucureşti, 1932,293-381; I. Mateiu, Gheorghe Lazăr, Cluj, 1936; Ion Agârbiceanu, Cărturari români, Sibiu, 1937, 34-46; Paul I. Papadopol, Gheorghe Lazăr şi opera sa, Bucureşti, 1937; Popovici, Studii, I, 323-348; Breazu, Studii, I, 357-366; Traian Chelariu, Gheorghe Lazăr, DIPR, 1,101-142; Piru, Ist. lit, II, 244-248; Ist lit., II, 160-164; Cornea, Originile, 70-73; George Macovescu, Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1973; Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti, îngr. Octav Păun şi Vasile Popeangă, introd. Vasile Popeangă, Bucureşti, 1975, 88-99, 254-255; Dicţ. lit. 1900, 488-491; Gheorghe Lazăr. 1779-1823. Bibliografie, Bucureşti, 1979; Emilia Şt. Milicescu, Gheorghe Lazăr, Cluj-Napoca, 1982. A.Sm. LA ZID, săptămânal satiric apărut la Bucureşti, în două serii, în 1932 şi 1933 şi din 3 octombrie 1935 până în iulie 1936, sub redacţia lui Ion Anestin. La z. se vrea „o revistă de luptă" şi un „ecou cetăţenesc fără adulaţie politică, fără ocolişuri spre sud, spre nord, spre dreapta sau spre stânga". Rubrici: „Zvonuri, şoapte, strigăte", „La microscop", „Povestea vorbei", „Mica publicitate", „Cupletul săptămânii", „Cronica" (literară, mondenă, diplomatică, muzicală, a ecranului, a culiselor). Ilustraţii semnează Ion Anestin. Numerele sunt tematice: omul politic, parlamentul, bugetul, specula, farsa, circul etc. Colaborează cu proză scurtă Mircea Ştefănescu, Victor Eftimiu, Ion Anestin, Mihail Sebastian, iar Pompiliu Constantinescu susţine cronica literară. Alţi colaboratori: Andrei Tudor, I. Peltz, Florin Iordăchescu, Paul Gheorghe, Traian Şelmaru. A. S. LĂCUSTĂ, Ioan (15.IX.1948, Vârfurile, j. Arad) prozator şi eseist. Este fiul Antoninei (n. Movileanu) şi al lui Dumitru Lăcustă, învăţători. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1972), lucrând apoi ca profesor, ziarist şi redactor la revista „Magazin istoric". Membru al cenaclului de proză Junimea, figurează în antologia Desant '83. Debutează în „Vatra" (1980), iar prima carte, Cu ochi blânzi, îi apare în 1985 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut). Colaborează cu proze scurte şi cu articole de opinie la „Tribuna", „Vatra", „Tomis", „Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Caiete critice" ş.a. Unanim apreciată de critică, prima culegere de proze a lui L. a reţinut atenţia îndeosebi prin secţiunea intitulată revelator, La uşa domnului Caragiale. Formula a căpătat circulaţie datorită cronicii cu acelaşi titlu semnată în „România literară" de Mircea Iorgulescu, devenind în scurt timp o deviză sui-generis a generaţiei optzeciste. Ea racorda în mod surprinzător producţia tinerilor iconoclaşti la un filon autohton de creaţie, în condiţiile în care autorii înşişi exploatau, declarativ, la maxim retorica rupturii, în timp ce puterea se străduia să-i compromită, denunţându-i drept cosmopoliţi, decadenţi, anemici. Ce oferea în fapt I.L. Caragiale era reţeta convertirii cotidianului în literatură, a revalorificării materialelor joase, paraliterare, reportericeşti, în scrieri canonice. Schimbând ce era de schimbat, instantaneele din primul volum al lui L. sunt de fapt reportaje tip Caracudi: un fel de variaţiuni pe temă dată aduse tehnic la zi, adică în era Lăcustă Dicţionarul general al literaturii române 22 reportofonului şi a camerei de luat vederi. Cartea trădează o înverşunare emfatică împotriva clişeului, a ticurilor de limbaj care camuflează vacuitatea sensului, în sfârşit, împotriva aşa-zisului simţ comun. Strict tematic vorbind, textele se situează pe firul principal al curentului optzecist-desantist: abandonul marilor probleme în favoarea banalului, denunţarea mediocrităţii sufleteşti şi a uzurii morale în zone periferice, deşi veleitare, ale socioculturalului. Audiţia lexicală bine antrenată a autorului trădează, de asemenea, un stagiu convenabil „la uşa domnului Caragiale", ca şi croiala economicoasă, decisă, tactica regizorală şi ritmul dramatic susţinut. Cel de-al doilea volum, Linişte. Povestiri din viaţa mea (1989), îl continuă pe primul, fără a aduce vreo schimbare. Textele par a fi fost compuse concomitent şi, la publicare, împărţite arbitrar în două cărţi. Numerotate în serie şi intitulate generic Scrisori către maşina de scris, mai multe bucăţi ilustrează vocaţia reportericească a genului de proză impus de generaţia '80: „E fascinant să asculţi viaţa. E atâta încărcătură de viaţă în spusele celor din preajmă (pe stradă, în autobuze, în magazine, la cozi, în fine, peste tot), încât nu-ţi trebuie decât o ureche imensă şi un suflet pe măsură pentru a le cuprinde. Şi un ochi atoatevăzător pentru a înregistra, cu toate fascinantele ei lumini, această viaţă despre care mă tot prefac a scrie." L. formulează aici o artă poetică neostentativă, şi de aceea mai convingătoare decât orice manifest gălăgios. Imaginea urechii imense şi a ochiului atoatevăzător fixează obiectivul comporta-mentist al prozei sale. Ea refuză, aparent, construcţia, în favoarea unui miraj înşelător în literatură: transparenţa perfectă, observaţia şi transcrierea directă. Expresia ei ideală ar fi sincronia — irealizabilă — între percepţie, expresie şi scris. Adaptată epistemei şi tehnologiei sale, o atare sincronie îşi asimilează un element mecanic, naturalizându-1: maşina de scris. Conştient de imposibilitatea unei astfel de coordonări monstruoase, prozatorul se joacă afişând, în alt loc, decalajele fatale, dar necesare, desincronizările între faptul brut ca punct de pornire şi dezvoltarea lui literară. De pildă, Gând de miercuri face ritmic naveta între ceea ce se consemnează conştiincios la rubrica intitulată (cu ironie subţire) Fapte şi ceea ce se naşte prin elaborarea în discurs, numită şcolăreşte Dezvoltare — adică o serie de continuări alternative, notate pedant cu a, b şi c. în 1990 L. revine cu un roman, Calendarul de nisip, confirmând consecvenţa exemplară cu sine, dar şi disponibilitatea unui autor care izbuteşte să nu-şi devină sie însuşi epigon. Cartea exploatează până la epuizare toate efectele care se pot scoate dintr-o reţetă a romanului în roman, despre care unul dintre personaje crede că se ocupă cu „treburi de-astea, la modă acum, scrisul care-1 scrie pe unul, cu altul care-1 scrie pe altul, ceva de mai mare hazul". în afară de cele două persona-je-autor, Ovidiu Rădulescu şi Dumitru G. Stan (primul romancier, celălalt romancier şi memorialist), creaturile fictive ale lui L. sunt, în viaţă, producători, cititori şi imitatori maniaci de literatură. De la pupitrul lui de dispecer, prozatorul reuşeşte să controleze ferm reţeaua de circuite complicate prin care parvin informaţiile în cartea sa, împiedicând-o să devină ilizibilă. O ironie bine temperată asigură întregului timbrul tonal potrivit, ferindu-1 de stridenţe. Stagiul „la uşa domnului Caragiale" se trădează şi aici, ca şi în proza scurtă, prin profunzimea inciziei în cele mai eteroclite medii sociale. Ca toţi optzeciştii de altfel, L. se aventurează pe teren bine înzestrat tehnic, cu un reportofon şi cu o cameră de luat vederi, semn că este, înainte de orice, un scriitor al timpului său. SCRIERI: Cu ochi blânzi, Bucureşti, 1985; Linişte. Povestiri din viaţa mea, Bucureşti, 1989; Calendarul de nisip, Bucureşti, 1990; 1919-1937. Zece alegeri interbelice - Cine a câştigat?, Bucureşti, 1998; în şoaptă, Bucureşti, 1999; 23 august 1944-30 decembrie 1947. 41 de luni care au schimbat România, Bucureşti, 1999; Fără Caragiale... Carte a mamei, a iubirii, a morţii, Bucureşti, 2001; Cartea luminării, Râmnicu Sărat, 2001. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Cu ochi blânzi", RL, 1985,9; TR, 1985, 16; Nicolae Manolescu, „Cu ochi blânzi“, RL, 1985,16; Val Condurache, Alte glasuri, alte încăperi, CL, 1985, 4; Tia Şerbănescu, Proza scurtă actuală, RMB, 1985,28 mai; Ion Simuţ, Proza noului val, ST, 1985,5; Liviu Petrescu, „Cu ochi blânzi", ST, 1985,5; Florin Faifer, Cu ochi reci, „Dialog", 1985,107-108; Radu Călin Cristea, O proză blândă, F, 1985, 8; Cornel Ungureanu, Incursiuni în proza tânără, O, 1985, 20; Iorgulescu, Prezent, 323-327; Cristian Livescu, Spaţiul povestirii, ATN, 1986,2; Holban, Profiluri, 427-429; Regman, De la imperfect, 100-103; Dimisianu, Subiecte, 256-263; Simion, Scriitori, IV, 663-670; Ovid S. Crohmălniceanu, Din nou la uşa domnului Caragiale, VR, 1990, 1; Valeriu Cristea, Unde au împins ăştia de acum libertatea, CC, 1990, 3; Laura Pavel, Dilemele „fiinţei de hârtie", ECH, 1990, 3-4; Diana Adamek, Timpul cărţii, TR, 1990, 31; Constantin Cubleşan, Romanul care se scrie, „Adevărul de duminică", 1990, 35; Vlad, Lect. prozei, 23 Dicţionarul general al literaturii române Lăncrănjan 251-256; Ţeposu, Istoria, 124-126; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 240-242; Petraş, Lit rom., 163-165, 180; Lovinescu, Unde scurte, IV, 193-198, V, 106-110; Micu, Scurtă ist, III, 406-407; Dicţ. scriit. rom., II, 723-724; Lucian Chişu, Un clivaj literar, CC, 1999,5; Simion, Fragmente, IV, 253-258; Cristea-Enache, Concert, 223-228; Popa, Ist. lit., II, 921-922; Dicţ. analitic, IV, 489-492. M.S. LĂCUSTEANU, Grigore (1813 - 23.V.1883, Bucureşti), memorialist. Este fiul Elenei (n. Dedulescu) şi al lui Ştefan Lăcusteanu, stolnic, şi se trage dintr-o veche familie gorjeană, cu preţuire pentru foloasele cărţii. încă nevârstnic, L. e dat la învăţătură în grija unor dascăli cu bună reputaţie. După o întrerupere de trei ani, timp în care familia înfricoşată de mişcarea lui Tudor Vladimirescu se refugiază la Sibiu, îşi va relua, la întoarcere, studiile întrerupte, acasă, cât şi la şcoala Bărăţiei; printre profesori — Neofit Duca. La şaptesprezece ani, rămas orfan de tată, se hotărăşte pentru cariera ostăşească, intrând, la fel ca şi vărul său, poetul Vasile Cârlova, în oştirea naţională, nou înfiinţată. în timpul mişcării de la 1848, L., aprig vrăjmaş al revoluţiei, participă la arestarea Guvernului Provizoriu. înaltele recunoaşteri oficiale la care aspiră întârzie însă, şi când în urma unor intervenţii este în sfârşit numit polcovnic, iar domnitorul Al.I. Cuza îi oferă prezidenţia Consiliului Ostăşesc, L., acum dezamăgit şi mizantrop, are sentimentul de a fi fost un nedreptăţit. Mare proprietar, polcovnicul în retragere intră în viaţa politică, fiind ales cinci ani la rând senator de Vlaşca. Frapante în sinceritatea lor nudă, impudică aproape, Amintirile colonelului Lăcusteanu — scrise în 1874, dar apărute postum, în 1935 — au ceva din caracterul vechilor cronici munteneşti prin accesele pătimaşe şi vehemenţa verbală, de tip pamfletar, prin spiritul partizan care le însufleţeşte. Omul, cu toate că boieria lui e una de rang secundar, ceea ce îl face să arunce priviri piezişe protipendadei, are o teribilă aroganţă a castei sale, privilegiile nobiliare fiind pentru dânsul sacrosancte. Reacţionar îndârjit şi agresiv, el vede revoluţia ca o zaveră pusă la cale de oameni de rând pentru a surpa vechea şi buna rânduială. Cu toate acestea, zelosul militar nu apare mai niciodată ca o figură antipatică. Veşnica lui fanfaronadă, când nu devine agasantă, îşi are hazul ei şi, dacă L. sfârşeşte prin a se acoperi nu de glorie, ci de ridicol, e cel puţin un ridicol pitoresc şi amuzant. Pentru că, în fond, omul e de bună credinţă în convingerea lui neclintită că el este cel chemat să apere ordinea şi instituţiile legiuite. Ciudată, dar nu inexplicabilă, apare în aceste memorii devierea înspre parodie, alunecarea, fără voia autorului, în grotesc. Hazul însemnărilor, generat de nepotrivirea flagrantă dintre situaţia reală şi felul în care e răstălmăcită, este involuntar, memorialistul, mereu crâncen şi pus pe răfuială, fiind aproape cu totul lipsit de umor. Nu însă şi de darul povestirii. Evocarea e vie, cu o energică mişcare a epicului, punctată de accente sugestive în portretistică şi înzestrată cu un dialog nu fără resurse expresive. Stilul slobod, fără vreun dichis, a făcut ca L. să fie socotit de Camil Petrescu un precursor al anticalofilismului la noi. SCRIERI: Amintirile colonelului Lăcusteanu, îngr. Radu Crutzescu, postfaţă Ioan C. Filitti, Bucureşti, 1935; ed. îngr. Sande Vârjoghe, pref. Petru Creţia, postfaţă Ioan C. Filitti, Galaţi, 1991. Repere bibliografice: Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti, 1936, 69-85; Călinescu, Ulysse, 252-256; Călinescu, Ist lit. (1982), 192-193; Ist. lit., II, 604-607; Radu Albala, Un viguros „anticalofil" - Grigore Lăcusteanu, VR, 1973,3; Dicţ. lit 1900,491-492; Manolescu, Istoria, I, 252-255; Dicţ. scriit. rom., II, 724-726; Bârna, Comentarii, 182-187; Simion, Genurile, 145-155. F.F. LĂNCRĂNJAN, Ion (13.VIII.1928, Oarda de Sus, j. Alba -4.IV.1991, Bucureşti), prozator şi eseist. Este fiul Iovei (n. Romcea) şi al lui Ion Lăncrănjan, ţărani. L. se simte mândru de originea sa, fapt sesizabil mai ales în intenţia de a da o dimensiune epopeică monografiei satului tradiţional, precum şi în propensiunea pentru tipul eroului naţionalist, de o fervoare aproape mistică în tendinţa sa revoluţionară. Cel căruia, în virtutea acestui fapt, i se va spune mai târziu în mediul scriitoricesc Bădia, frecventează până în 1956, când va fi selecţionat pentru Şcoala de Literatură „M. Eminescu", două şcoli cu profil tehnic: între 1942 şi 1946 o şcoală de ucenici aparţinând Uzinelor Astra din Braşov, şi între 1948 şi 1951, la Câmpina, Şcoala Medie Tehnică Metalurgică. Aceasta este, până la un punct, şi biografia lui Vasile Pozdare, eroul din Fiul secetei (1979). L. va debuta în 1954 la revista „Tânărul scriitor", şi editorial în 1963, cu romanul Cordovanii (I—III; Premiul de Stat şi Premiul Uniunii Scriitorilor). Imaginea scriitorului ar putea fi cea dintr-o încercare de portretizare pe care i-o face Eugen Barbu: „în câmpul literar a apărut un individ păduros, dur, cu ceva apăsat în mers şi glas, cu o revendicare pătimaşă în şedinţele noastre de breaslă. [...] M-au impresionat [...] Lăncrănjan Dicţionarul general al literaturii române 24 logica lui ţărănească, patosul său subteran pentru adevăr." între 1965 şi 1967 este redactor-şef adjunct la „Gazeta literară". Colaborează în special cu articole pamfletare şi polemice — reunite apoi în volumele Fragmentarium (1969) şi Nevoia de adevăr (1978) — la „Luceafărul", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" ş.a. Opera lui L. evoluează pe două coordonate: romanul social cu tematică rurală şi romanul politic. în cazul primului filon, în care se înscriu romane precum Cordovanii, Suferinţa urmaşilor (1978), volume de nuvele ca Eclipsă de soare (1969), Vuietul (1969) şi Ploaia de la miezul nopţii (1974), tematica, schema conflictului şi tipologia personajelor sunt repetitive. Monografia satului surprins într-un moment de cumpănă se realizează prin reverberarea conflictelor în biografia eroului principal. Pe autor îl interesează perioada „obsedantului deceniu" ca epocă, ca eveniment principal — colectivizarea, văzută ca un fel de cabală strunită de alogeni cu interese potrivnice naţiei, iar ca tip de erou, ţăranul onest şi frust, cu nostalgii ducând spre origini, care priveşte acest eveniment traumatizant prin optica strămoşilor săi, transpunerea romanescă fiind lungul traseu al analizării acestui proces de conştiinţă. Lumea se împarte în două după o schemă maniheistă, simplificatoare, iar naraţiunea se centrează pe procesul trenant de elucidare a eroului, pentru care întâm- plările exterioare, precum şi structura proprie realităţii interioare devin un cerc vicios, care îl absoarbe treptat. în romanul politic, problematica se întoarce obsesiv la clarificarea dramelor şi a compromisurilor săvârşite de deţinătorii (micii) puteri, scriitorul având grijă să alterneze de la o scriere la alta punctele de vedere prin selecţia diferită a personajelor care prezintă evenimentele. Astfel, în Fiul secetei activistul de partid este reprezentat printr-un erou pozitiv, iar în Suburbiile vieţii, prima şi singura parte scrisă dintr-o proiectată tetralogie, Coridorul puterii, publicată postum (1994), evenimentele tulburi ale perioadei sunt filtrate prin prisma unui „om-capsulă", Vincenţiu Răpceanu, politician fără o minimă moralitate, îndepărtându-şi pseudomachiavelic adversarii. Romanul de debut, trilogia Cordovanii, dezvoltând nuvela cu acelaşi titlu apărută în 1954 în „Tânărul scriitor", mizează pe o formulă narativă nepotrivită, din care derivă şi lipsa lui de autenticitate: trilogia este monologul personajului principal, Lae Cordovan, care îşi rememorează o parte a vieţii, începând cu întoarcerea din război şi terminând cu înscrierea, după o lungă ezitare, în gospodăria agricolă colectivă. Situându-se în linia realismului tradiţional, romanul îşi ia ca model creaţiile lui Liviu Rebreanu, de care vrea să se apropie prin unele detalii ale conflictului şi prin tipologie. Saga Cordovanilor este de fapt o rescriere a dramei pământului din Ion: întors de pe front, protagonistul încearcă să recupereze prin acte nebuneşti de violenţă partea lui de pământ pe care şi-o însuşise propria familie. Pe de altă parte, autorul doreşte să surprindă ieşirea din matcă a satului tradiţional, provocată de evenimente de neînţeles — reforma agrară şi colectivizarea — şi să dea o variantă a dramei înstrăinării ţăranului. Din acest punct de vedere, romanul ratează rezolvarea conflictului: Lae se dovedeşte până la urmă un revoltat de carton, care, după ce se îndepărtează de familie şi de comunitate, cutreierând munţii alături de un grup de legionari, se hotărăşte totuşi să se înscrie în colectivă din raţiuni pragmatice. Romanul este rebarbativ la lectură, mai ales din pricina stilului, fie prea reportericesc (în consemnarea unor fapte), fie liricoid (în exaltările protagonistului sau în elogiile bombastice aduse clasei ţărăneşti). Reuşite sunt figurile satului de odinioară (strămoşi ai eroului) şi personajele feminine. Speciale au fost şi unele circumstanţe legate de receptarea cărţii, nu doar aspru primită de critica de întâmpinare din cauza neajunsurilor ei evidente, dar atrăgându-şi şi adversitatea unor medii foste staliniste, care se simţeau vizate în roman. însă L. nu numai că nu va renunţa la ideologia afişată, ci o va afirma şi mai răspicat în scrierile ulterioare. în opinia sa, colectivizarea a fost un fenomen condus din umbră de inşi dubioşi. Când nu cultivă utopia vocaţiei constructive prin gustul pentru macroepic, autorul surprinde tragismul vieţii în tuşe puternice. Dovadă stă ampla nuvelă Drumul câinelui (1974). Deşi păcătuieşte prin armătura tezistă care transformă unele personaje în marionete ideologice, scrierea reprezintă pariul câştigat de a reuni sub acelaşi acoperământ tematica politică, filonul tragic şi un conflict din zona baladescului. Doi fraţi, Mihai şi Jilu, repetă povestea lui Cain şi Abel: primul, activist de partid, şi-a făcut 25 Dicţionarul general al literaturii române Lăncrănjan din Stalin un idol, celălalt, pe care toţi cei din jur, cu excepţia mamei, îl consideră mort, are simpatii legionare şi este nevoit să se ascundă în permanenţă. Mama încearcă să amâne inevitabilul, dar când acesta se produce, ea nu ezită să echilibreze balanţa unei justiţii majore: îl omoară pe ucigaş, după care se sinucide. Ritmul şi maniera de soluţionare a conflictului, precum şi puternica figură a mamei amintesc de tiparele tragediei. Următorul roman, Caloianul (1975), face figură aparte în proza lui L. prin problematică, prin formula narativă şi prin arhitectură: este un roman social camuflat într-un metaroman. Protagonistul, Dumitru Gheţea, un scriitor bătrân şi ratat, îşi rememorează viaţa şi compromisurile sociale sau politice săvârşite de-a lungul carierei; ţelul său este conceperea unei cărţi mântuitoare, Caloianul Dorindu-şi înfrigurat identificarea cu eroul mitic din titlu, simbol al fertilităţii, nu reuşeşte decât să caligrafieze, pe zeci de file, titlul operei pe care o plănuieşte. Subiectul (evocarea vădit documentară a anilor '50, precum şi meditaţia asupra problemelor politice ale perioadei) este incongruent ca tehnică narativă. După cum mărturiseşte L. într-o petiţie adresată lui Nicolae Ceauşescu, publicarea cărţii a fost tergiversată; evident, funcţionau antipatiile pe care scriitorul şi le atrăsese din varii motive. Suferinţa urmaşilor reia schema monografică a romanului social, înrudindu-se cu Cordovanii mai mult decât s-ar bănui. Suferinţa... pare o rescriere mai fericită a romanului de debut, nemaifrizând lipsa de adevăr a acestuia. Monu, protagonistul de acum, este un Lae revoltat împotriva tuturor. Conflictul şi mediul sunt cele cunoscute: sistemul lumii funcţionează după legi maniheiste, în care axa eroilor pozitivi (ca Monu) este contrabalansată de cea a personajelor negative (ca Ionel al lui Ţâncuş). Din cauza invidiei şi a machiavelismului lui Ionel al lui Ţâncuş, deţinător al unei funcţii politice importante în sat, Monu este silit să treacă prin experienţe dramatice: exclus din Partid, se vede treptat marginalizat, refuză să se înscrie în colectivă, iar fiul său, căruia i se interzice să se mai ducă la şcoală, se sinucide. Hăituit, Monu nu mai desluşeşte hotarul dintre utopia compensatoare şi realitate. Crezându-se un alt Horea, pune la cale, alături de alţi doisprezece săteni, o revoltă, repede înăbuşită de autorităţi. Paralelismul dintre Monu şi Iisus deformează psihologia eroului. Stăpânit de febrilitate dostoievskiană, autorul vrea să facă din Monu un damnat mistic, multe dintre acţiunile acestuia parodiindu-le involuntar pe cele ale unui nebun iluminat. Suferinţa urmaşilor este, cu toate acestea, un roman cu o construcţie masivă, care îşi propune în primul rând să surprindă dimensiunea abisală a conştiinţei ţăranului român, fapt mai puţin întâlnit la scriitorii realişti români. Cu Fiul secetei L. inaugurează seria romanului politic propriu-zis, amalgamând diverse formule romaneşti: romanul politic, bildungsromanul şi chiar metaromanul. Prin prezentarea biografiei unui activist de partid, cartea vrea să ilustreze, într-un moment când acest lucru era chiar oficial oportun, anii tulburi ai „obsedantului deceniu". Dezmeticirea treptată şi dureroasă a unui comunist fanatic, Vasile Pozdare, este, de fapt, un rechizitoriu la adresa oportuniştilor de tot felul, care s-ar fi grăbit să exploateze noile idealuri. Romanul foloseşte tehnica focalizării variate. Cele patru părţi ale cărţii, purtând titluri metaforice, sunt tot atâtea puncte de vedere asupra biografiei şi a caracterului lui Vasile Pozdare: ele aparţin activistului Iuliu Sever, soţiei, fiului şi personajului însuşi. Copil născut în timpul secetei din 1946, dezmoştenit de soartă şi fără vreun sprijin, Pozdare e văzut a deveni, datorită patosului şi a intransigenţei sale, un foarte competent activist de partid. în dorinţa de a-i da complexitate, autorul îi atribuie alambicate procese de conştiinţă şi are grijă să sublinieze vitregia destinului, precum şi forţa interioară a personajului de a lupta şi de a rămâne un învingător. Echilibrul lui Pozdare se manifestă la moartea idolului său, Stalin, când ia cunoştinţă de aspectele sumbre ale personalităţii acestuia, fiind nevoit să parcurgă un contorsionat traiect de revizuire a atitudinii faţă de Iosif Vissarionovici. Eroii participă mai mult exterior la dramele provocate de fanatismul politic, iar perspec-tivismul adoptat ca strategie narativă rămâne inoperant din cauza vehiculării aceluiaşi set de informaţii despre un personaj sau altul. Romanul politic este direcţionat de scriitor în primul rând ca armă ideologică; sunt înşirate astfel şi o serie de comentarii teziste despre colectivizare, revolta anticomunistă din Ungaria anului 1956, schimbarea conducerii de stat din 1965. în Toamna fierbinte (1986), problematica politică apare potenţată. Romanul este o meditaţie cu un puternic accent ideologic naţionalist asupra ocupaţiei horthyste. După mai mulţi ani de la această epocă, doi ţărani, Ion şi Gyuri, caractere antitetice, sunt nevoiţi să facă un drum împreună. Trecutul celor doi nu este unul inocent: Gyuri lichidase un grup de ţărani transilvăneni, Ion fiind singurul supravieţuitor. Intre cei doi există şi un conflict erotic: după război Ion trăise cu nevasta lui Gyuri. Naraţiunea prezintă poziţiile celor două personaje care, în încercarea de a elucida obsesiile trecutului, rememorează evenimentele, se apără şi se acuză reciproc. Câştig de cauză are — se înţelege — Ion. Schimbarea la faţă pe care o aduc scrierile lui L. publicate după 1989 este una de îngroşare până la violenţă a mesajului. încrâncenarea de a spune apăsat adevărul despre anomaliile unui sistem politic opresiv creşte, şi romanele pot funcţiona, în acest sens, ca nişte documente epice. Maniera de construcţie epică reflectă însă acelaşi calapod maniheist. în Umbra răsculatului (1996), bunăoară, este surprins momentul sistematizării satelor româneşti, locul ales şi personajele fiind edificatoare pentru ideea unei iminente răsturnări a regimului. Atunci când nu mai simte nevoia să plaseze ideologia în scenarii epice, L. o prezintă direct. Cuvânt despre Transilvania (1982), carte repede retrasă de pe piaţă, este o colecţie de eseuri tributare doctrinei naţionalismului mistic, cu îngroşate note polemice antirevizio-niste. Culegerea este structurată în patru părţi: Rapsodie transilvană, pledoarie exaltată pentru arhaicitatea ţinutului, Meleaguri natale, un soi de imn glorificând influenţa civilizatoare a socialismului, Patriotismul - o necesitate vitală, un manifest împotriva revizionismului, şi Cuvânt despre Transilvania, unde sunt prezentate antitetic Transilvania milenară şi Ungaria posesivă. Eseurile sunt mai ales reacţii polemice, stârnite de vehicularea, în politica şi presa maghiară, Lăudat Dicţionarul general al literaturii romane 26 a unor sintagme ca „Ungaria Mare" sau „Transilvania-conglomerat naţional", şi simt propuse ca replică la o lucrare a al lui Meliusz Jozsef, Destin şi simbol, care insista asupra rolului civilizator al Ungariei în ţinuturile româneşti şi asupra hegemoniei teritoriale a acesteia. Accentele mesianice sunt înlocuite aici cu ieşiri disproporţionat umorale, iar ideea subiacentă a „misiei" istorice providenţiale a neamurilor este schiţată în manieră rigidă. în plus, sunt vehiculate multe dintre locurile comune ale politicii oficiale ceauşiste. L. şi-a adunat publicistica în volumele Fragmentarium, Nevoia de adevăr şi Vocaţia constructivă (1983), care cuprind fie texte pronunţat ideologice, exaltând politica vremii, fie pledoarii pentru propriile scrieri, un fel de dialoguri imaginare cu un interlocutor atent şi comprehensiv, căruia i se explică problematica articolelor şi represaliile pe care le-a suportat autorul lor, prilej pentru acesta de a polemiza cu critica literară. în Vocaţia constructivă sunt inserate şi replici la reacţiile vehemente pe care le provocase în presa maghiară volumul Cuvânt despre Transilvania. Cine a citit marea nuvelă Cordovanii, pe care Ion Lăncrănjan a publicat-o anul trecut [1954] în „Tânărul scriitor", cunoaşte originalitatea robustă a acestui prozator. Cordovanii sunt un neam de oameni aspri, tenaci, neînduplecaţi, aşa cum literatura ardeleană i-a înfăţişat nu o dată de la Slavici şi Agârbiceanu până la Liviu Rebreanu şi Pavel Dan. Perpessicius Există în literatura română o rea înţelegere a prozatorilor transilvăneni, care se perpetuează. [...] în literatura acestora e mai interesantă masivitatea şi concepţia, profunzimea, şi mai puţin aptitudinea calofilă. Deficitul de stil, real, al prozei lui Ion Lăncrănjan nu poate anula însă valoarea acestui roman - Suferinţa urmaşilor -, care nu stă în stil. Mihai Ungheanu SCRIERI: Cordovanii, I—III, Bucureşti, 1963; Eclipsă de soare, Bucureşti, 1969; Vuietul, Bucureşti, 1969; Fragmentarium, Bucureşti, 1969; Ploaia de la miezul nopţii, Cluj-Napoca, 1974; Drumul câinelui, Cluj-Napoca, 1974; Caloianul, Bucureşti, 1975; Nevoia de adevăr, Bucureşti, 1978; Suferinţa urmaşilor, Bucureşti, 1978; Fiul secetei, Bucureşti, 1979; Cuvânt despre Transilvania, Bucureşti, 1982; Eclipsă de soare. Drumul câinelui, Bucureşti, 1982; Vocaţia constructivă, Bucureşti, 1983; Toamnă fierbinte, Bucureşti, 1986; Lostriţa, Bucureşti, 1990; Omul de sub munte, Alba Iulia, 1990; Cum mor ţăranii, Bucureşti, 1991; Coridorul puterii, voi. I: Suburbiile vieţii, Deva, 1994; Umbra răsculatului, Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: Perpessicius, Tinerii noştri scriitori, „Flacăra roşie" (Arad), 1955, 3429; Nicolae Manolescu, „Cordovanii", CNT, 1963,36,37; Eugen Simion, „ Cordovanii", GL, 1963,39; Dumitru Micu, O epopee a satului contemporan, VR, 1963,10; Ion Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, 1965,182-201; Râpeanu, Noi, 215-220; Regman, Confluenţe, 87-91; Oprea, Mişcarea, 181-196; Mihai Ungheanu, „Eclipsă de soare". „Fragmentarium", LCF, 1969,14; Gabriel Dimisianu, „Eclipsă de soare". „Fragmentarium", RL, 1969, 14; Teodor Tihan, „Fragmentarium", ST, 1969,8; Ciobanu, Panoramic, 136-144; Oprea, Incidenţe, 91-95; Culcer, Citind, 173-179; Zaharia Sângeorzan, Satul şi ţăranii lui Ion Lăncrănjan, CRC, 1978, 44; Iorgulescu, Firescul, 171-179; Culcer, Serii, 154-161; Marcu Mihail Deleanu, Glasul pământului, Timişoara, 1981, 81-83, passim; Mircea Iorgulescu, Pentru „cinstea breslei", RL, 1982, 17; Livescu, Scene, 204-209; Gheorghe Pituţ, Locuri şi oameni. Simboluri şi parabole, Bucureşti, 1982,127-136; Adrian Dinu Rachieru, Un romancier în agora, LCF, 1983,20; H. Zalis, „ Vocaţia constructivă", CNT, 1983,33; Mihai Ungheanu, „Vocaţia constructivă", LCF, 1983, 33; Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983, 117-124; Cristea, Modestie, 151-160; Sorescu, Uşor cu pianul, 39-48; Ungureanu, Proza rom., I, 666-687; Rotaru, O ist., III, 775-788; Mihai Ungheanu, Un mare destin literar, LCF, 1988,33; Băileşteanu, Aorist, 134-139; Cosma, Romanul, I, 129-132; Alex. Ştefănescu, Poveşti de dragoste, RL, 1990, 39; Mircea Popa, Ion Lăncrănjan, TR, 1991,11; Constatin Cubleşan, Opera literară a lui Ion Lăncrănjan, Alba Iulia, 1993; Ion Bălu, Destinul unui prozator, ST, 1994, 10-11; Dicţ. esenţial, 449-455; George Morărel, Agenţi şi supra-agenţi în comunism, Bucureşti, 2000; Marin Radu Mocanu, Naţional şi epic, CNT, 2001,18; Popa, Ist. lit., II, 721-726; Negriei, Lit. rom., 243-248; Dicţ. analitic, IV, 173-176. O.S. LĂUDAT, l.[on] D. (3.XI.1909, Socu, j. Gorj - 8.XI.1996, Iaşi), istoric literar. Este fiul Măriei (n. Ştefănescu) şi al lui Dumitru Lăudat, ţărani. Urmează şcoala primară la Bărbăteşti (până în 1922), Şcoala Normală „Vasile Lupu" din Iaşi (1922-1928) şi Seminarul Central din Bucureşti (1929-1933). în 1933 susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Marele Voievod Mihai" din capitală, iar în toamna aceluiaşi an devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, pe care o termină în 1938. între profesorii ale căror cursuri le-a urmat s-au numărat G. Ibrăileanu, G. Pascu, Iorgu Iordan şi G. Călinescu. Tot în 1938 a absolvit şi Seminarul Pedagogic Universitar, iar câţiva ani mai târziu (1943) îşi va susţine examenul de capacitate pentru învăţământul secundar la specialitatea limba şi literatura română. Profesor de liceu la Iaşi (Liceul Naţional şi Şcoala Normală „Vasile Lupu", 1938-1940), apoi la Craiova (Colegiul „N. Bălcescu" şi Liceul „Fraţii Buzeşti", 1944-1951), L. va fi numit în 1951, după plecarea lui Dan Simonescu la Bucureşti, lector la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi şi titular al cursului de istoria literaturii române vechi. Profesor din anul 1969, L. s-a dedicat muncii didactice şi în general şcolii, pe care a slujit-o cu devotament. A debutat cu articole de istorie literară în revista „Vremea şcolii" din Iaşi (1941), continuând să publice contribuţii de aceeaşi natură în periodicele academice „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Studii şi cercetări ştiinţifice", „Revista de istorie şi teorie literară" ş.a., ca şi în „Argeş", „Ateneu", „laşul literar", „Convorbiri literare" ş.a. Lucrarea Contribuţii la cunoaşterea lui G. Fbrăileanu în prima etapă a activităţii sale (1889-1900), prezentată ca teză de doctorat în 1958 şi tipărită în 1965 sub titlul Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui G. Ibrăileanu în etapa sa socialistă (1889-1895), este o reconstituire a unei perioade esenţiale în primul rând sub raport formativ din viaţa criticului ieşean, în care amănuntul biografic, descoperit în documente de arhivă şi în mărturii ale contemporanilor, se îmbină cu analiza publicisticii de început, 2 7 Dicţionarul general al literaturii române Lăzăreanu pentru a se configura un portret intelectual veridic. Cărţile următoare pornesc mai toate de la materialul didactic utilizat pentru redactarea propriilor cursuri. Dintre ele, Istoria literaturii române vechi (I-III, 1962-1968) şi monografia Dimitrie Cantemir (1973) ilustrează metoda de lucru şi liniile de evoluţie ale cercetărilor lui L., riguros informate, bazându-se pe surse importante, urmărind în primul rând faptele şi într-un plan secundar semnificaţiile lor, cu formulări limpezi, concise, cu portrete pregnante. Criticul cedează aici terenul istoricului literar, pentru care esenţiale sunt sistematizarea şi transmiterea corectă a informaţiei. Perspectiva este una în care relaţiei cu viaţa socială i se dă o importanţă excesivă; se insistă pe aşa-zisa poziţie de clasă a cronicarilor, se acordă credit nelimitat rolului maselor populare etc. In pofida acestor elemente specifice epocii în care au fost elaborate, nota sociologizantă face mai mereu loc informaţiei istorice relevante în sine, portretului realizat în tuşe sigure, evocării pline de căldură. O altă serie de contribuţii este aceea a lucrărilor didactice scoase în editura Universităţii ieşene: Grigore Ureche (1969), Studii şi articole despre Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1975), Ion Neculce şi alte studii de literatură română veche (1975) ş.a. Cercetător sedus de exactitatea amănuntului şi de geografia interioară a unei personalităţi, avându-i drept modele pe profesorii Dan Simonescu şi P.P. Panaitescu, L. a cultivat studiul aplicat, exact, dovedindu-se egal cu sine în insistenta obiectivare, în recursul la o expresie clară, cu discrete note lirice, în care esenţial este scopul profesoral al cercetării. SCRIERI: Istoria literaturii române vechi, I-III, Bucureşti, 1962-1968; Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui G. Ibrăileanu în etapa sa socialistă (1889-1895), Iaşi, 1965; Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1973; Curente literare, Iaşi, 1987; Personalităţi literare româneşti, Iaşi, 1988. Repere bibliografice: Dan Zamfirescu, „Istoria literaturii române vechi", LCF, 1962, 22; Octavian Schiau, „Istoria literaturii române vechi", TR, 1962, 48; Ion Apetroaie, O nouă contribuţie la cercetarea literaturii române vechi, IL, 1964, 7; Mihai Zamfir, „Istoria literaturii române vechi", CNT, 1964,43; Mircea Muthu, „Dimitrie Cantemir", TR, 1973, 25; I. D. Lăudat. Biobibliografie, Iaşi, 1974; Firan, Macedonski-Arghezi, 252-254; Mihai Drăgan, Profesorul I. D. Lăudat la 65 de ani, CRC, 1975,27; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 228-229; Dicţ. scriit. rom., II, 728-729. ' LA. LĂZĂREANU, Barbu (pseudonim al lui Baruch Lazarovici; 5.X.1881, Botoşani — 19.1.1957, Bucureşti), poet, istoric literar şi publicist. Este fiul lui Herschel Lazarovici şi se naşte în suburbia botoşăneană Târgul Calicilor. A absolvit cursurile primare la şcoala din cartier şi le-a început pe cele secundare la Liceul „A.T. Laurian", întreţinându-se din lecţii date elevilor mai înstăriţi. Din acea vreme se alătură cercurilor de orientare socialistă care activau în zonă şi o face cu atâta convingere, încât în 1898 este eliminat din toate şcolile din ţară, sub acuzaţia de a fi făcut propagandă anarhistă. în 1905, chemat la Bucureşti de C. Miile la ziarul „Adevărul", continuă agitaţia în mediile muncitoreşti, până ce în 1907 este expulzat. La Paris pune bazele unei grupări a muncitorilor români socialişti, intră în echipa editorială a ziarului „L'Humanite", conferenţiază la o universitate muncitorească. întors acasă în 1912, organizează şi aici o universitate sui-generis, unde ani de zile îi învaţă pe muncitori istoria mişcării socialiste, predând şi cursuri de literatură română şi universală. între 1945 şi 1948 este rector al unei aşa-zise Universităţi muncitoreşti înfiinţate de el însuşi; în 1945 este primit în Societatea Scriitorilor Români, iar în 1948 devine membru al Academiei Republicii Populare Române, membru în prezidiul acesteia şi director general al Bibliotecii Academiei (până în 1957). Primele versuri, pe care L. le publică în „Zeflemeaua" din 1901, simt încercări în manieră umoristică, însă cu timpul lirica sa capătă accente sociale tot mai pronunţate. în 1902 redactează şi publică la Botoşani revista „Victor Hugo" (număr unic, scos la o sută de ani de la naşterea scriitorului francez), în care semnează poezia militantă Jos arta! şi traduce din opera acestuia. Până în 1907, precum şi după 1912, este prezent cu versuri şi cronici rimate în „România muncitoare", „Tribuna liberală", „Arhiva", „Curierul român", „Avântul", „Arta", „Renaşterea", „Reînvierea", „Viitorul social", „Pagini libere", „Scena" ş.a. şi redactează revista „Ţivil-Cazon" (1906). A fost redactor la ziarele „Adevărul" (în care ţine şi o rubrică interesantă prin atitudinea polemică, având titlul „Carnetul meu") şi „Dimineaţa" (unde, pe lângă numeroase cronici literare şi texte în proză sau versuri, ţine rubrica „Din freamătul zilei") şi a colaborat, mai ales începând din 1919, cu articole sociale şi politice, poezii inspirate din suferinţa celor năpăstuiţi, pamflete, portrete literare, polemici de tot felul, glose, note şi însemnări despre scriitorii zilei, studii de folclor şi estetică etc., într-un fel de radiografiere neîntreruptă a vieţii culturale şi sociale, la numeroase reviste şi ziare, semnând şi Trubadurul, Arald, Alex, Bucur, Bele, Barbu Lăzărescu, Matei Rareş, Matheiu H. Rareşiu, Alexandru B. Trudă. Mai însemnată este activitatea lui L. în direcţia istoriografiei literare şi a folclorului, domenii în care contribuţia sa relevă mai degrabă o disimetrie între omul de carte şi militantul politic. Istoriograful, spirit ce cocheta cu enciclopedismul, reuşeşte uneori să pătrundă dincolo de suprafaţa fenomenului cultural, aducând în glosele şi comentariile sale referinţe inedite, rezultate din cercetarea atentă a manuscriselor şi a documentelor. începute în 1917 sub titlul generic Arheologie literară, cercetările lui L. prind mai întâi forma unor articole de revistă, pentru ca ulterior să fie tipărite în broşură. în afara unor volume mai degrabă neînsemnate de studii politice şi sociale —printre ele, Anton Bacalbaşa (1924) şi Ioan Păun-Pincio (1948) —, publică în 1924 broşurile Lespezi şi moloz din templul lui Epidaur şi Câţiva povestitori: Nic'a lui Ştefan a Petrei, Nedea Popescu, Noel Wolf, apoi Humorul lui Hasdeu (1927), în a cărui personalitate pare să-şi proiecteze propriile năzuinţe de enciclopedist. Vocaţia căutătorului prin arii disciplinare diferite şi dibăcia polemistului se relevă şi în cele douăzeci şi patru de fascicule publicate în 1937 şi 1938 sub titlul unic Cu privire la... Sunt aici studii comparative din care nu lipsesc datele de biografie literară şi problemele de limbă, uneori cu relevanţă în înţelegerea unor pasaje din opera literară, iar în cazul folclorului, sunt inserate note despre personalităţi, Lăzărescu Dicţionarul general al literaturii române 28 obiceiuri ori texte cu anumite particularităţi. I se tipăresc, de asemenea, studiile Ion Creangă (1947) şi Ion Creangă şi basmul rusesc (1949), unde identifică eronat în creaţia povestitorului român un model rusesc. Face, sporadic, tălmăciri din limba franceză pentru reviste, ocupându-se, de asemenea, de îngrijirea unei ediţii I.L. Caragiale, Versuri (1922), a două volume din Studii critice de C. Dobrogeanu-Gherea (IV şi V, 1926-1927), precum şi a câtorva ediţii de scrieri neliterare. SCRIERI: Constantin Radovici, Agatha Bârsescu, Nora Marinescu, Bucureşti, 1917; Lespezi şi moloz din templul lui Epidaur, Bucureşti, 1924; Doctorul Ottoi (O. Călin), Bucureşti, f.a.; Anton Bacalbaşa, Bucureşti, 1924; Câţiva povestitori: Nic'a lui Ştefan a Petrei, Nedea Popescu, Noel Wolf, Bucureşti, 1924; Humorul lui Hasdeu, Bucureşti, 1927; Ursitul fetelor şi al vădanelor... şi alte schiţe de literatură populară şi păreri critice privitoare la destinul unor cuvinte, Bucureşti, 1927; Cu privire la Coşbuc, Bucureşti, 1937; Cu privire la Creangă, Bucureşti, 1937; Cu privire la Alecsandri, Bucureşti, 1937; Cu privire la I.L. Caragiale, Bucureşti, 1937; Cu privire la epigramă şi epigramişti, Bucureşti, 1937; Cu privire la umor, I—II, Bucureşti, 1937; Cu privire la folclor, I—II, Bucureşti, 1937; Cu privire la Eminescu, I-IV, Bucureşti, 1937-1938; Cu privire la Hasdeu, I-III, Bucureşti, 1937-1938; Cu privire la gramatică şi vocabular, I-III, Bucureşti, 1937-1938; Cu privire la traduceri şi traducători, I-II, Bucureşti, 1938; Cu privire la teatru, I-II, Bucureşti, 1938; Cu privire la Asachi şi Heliade, Bucureşti, 1938; Ion Creangă, Bucureşti, 1947; Cântăreţi români ai Comunei din Paris: Mihai Eminescu, Constantin Miile, Gheorghe din Moldova, Traian Demetrescu, Bucureşti, 1948; Ioan Păun-Pincio, Bucureşti, 1948; I.C. Frimu, Bucureşti, 1948; Ion Creangă şi basmul rusesc, Bucureşti, 1949; Eminescu, om al cărţii, Bucureşti, 1950; Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958; Cu privire la Mihail Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, G. Asachi şi I. Heliade-Rădulescu. Glose şi comentarii, îngr. George Baiculescu, introd. Perpessicius, Bucureşti, 1971; Cu privire la meşteşugarii cuvintelor, îngr. Mariana şi Victor Iova, Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 560; Podoleanu, 60 scriitori, 1,159-170; Predescu, Encicl, 479; [B. Lăzăreanu], RMB, 1957, 3820; Baltazar, Evocări, 179-184; Al. Graur, B. Lăzăreanu, A AR, memoriile secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi artă, 1981,187-191; Encycl. jud., X, 1514-1515; Dicţ. scriit rom., II, 729-731. V.P.S. LĂZĂRESCU, Adriana (26.IV.1926, Bucureşti), traducătoare. Este fiica Nataliei (n. Iarca) şi a lui Dumitru Grigorescu, medic neurolog. Urmează Institutul de Fete „Sf. Elena" şi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, obţinând în 1948 licenţa în specialitatea limba şi literatura italiană. în 1950 este arestată împreună cu alţi frecventatori ai bibliotecii Institutului Italian şi eliberată, fără proces, după patru luni de detenţie. Căsătorită în 1957 cu italienistul George Lăzărescu, se va dedica traducerilor şi promovării literaturii italiene în România. Debutează în 1962 cu traducerea a două volume de nuvele, unul dintre ele, Povestiri din Roma de Alberto Moravia, marcând un pas important în receptarea pe teren românesc a noilor modalităţi de cultivare a realismului în literaturile occidentale. Treptat aria de cuprindere a tălmăcirilor semnate de L. se lărgeşte, incluzând opere clasice ale literaturii italiene, volume de istorie a culturii şi piese de succes destinate teatrului radiofonic (Eduardo de Filippo, Paolo di Vincenzo). Un loc aparte îl ocupă transpunerile din Gabriele D' Annunzio, o tentativă de a readuce un mare scriitor în atenţia publicului românesc după o lungă perioadă de interdicţie. Criticii au remarcat frecvent virtuozitatea stilistică a traducătoarei, capabilă să păstreze „toată subtilitatea expresivă a sondajului psihologic" (Al. Balaci) şi să echivaleze exuberanţa lexicală şi muzicalitatea frazei lui D'Annunzio, bunăoară. Un filon bine reprezentat în activitatea de transpunere şi de prelucrare de texte desfăşurată de L. pe durata mai multor decenii este cel al literaturii pentru copii: de la Cuore de Edmondo de Amicis până la Bertoldo şi Bertoldino, cele mai cunoscute cărţi italiene pentru cei mici au făcut obiectul unor transpuneri şi prelucrări inspirate, iar basmele populare italiene şi-au găsit loc în diferite antologii. O serie de dicţionare, ghiduri de conversaţie şi compendii de gramatică stau şi ele mărturie pasiunii sale pentru limba şi cultura italiană. Traduceri: Carlo Montella, Cu limuzina în paradis, Bucureşti, 1962; Alberto Moravia, Povestiri din Roma, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu George Lăzărescu), Ciociara, pref. George Lăzărescu, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu George Lăzărescu); Enzo Maizza, Mulatrul, Bucureşti, 1963; Nino Palumbo, Printre munţii neclintiţi, Bucureşti, 1967; Renee Reggiani, Mâine, poimâine, Bucureşti, 1968; Michele Pantaleone, Mafia şi stupefiantele, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Eugen Costescu); Leonardo Sciascia, Fiecăruia ce i se cuvine, Bucureşti, 1970; Edmondo de Amicis, Cuore, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu George Lăzărescu); Luigi Ugolini, Lorenzo Magnificul, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1971, Romanul lui Caravaggio, Bucureşti, 1976, Divina nebunie, Bucureşti, 1993, Fra Diavolo, Bucureşti, 1998; Carlo Cassola, Logodnica lui Bube, Bucureşti, 1974; Ruggero Zangrandi, Trenul de Brennero, Iaşi, 1974; Antonio Fogazzaro, Daniele Cortis, Bucureşti, 1975; Sabatino Moscaţi, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982; Alessandro Manzoni, Doamna din Monza, Bucureşti, 1977; Lydia Ugolini, întâmplările unui căţel răsfăţat, Bucureşti, 1978, Un bătrân copac povesteşte, Bucureşti, 1983, Căţei bogaţi, căţei săraci, Bucureşti, 1998; Maria Bellonci, Secretele familiei Gonzaga, Bucureşti, 1979; Mario Soldaţi, Cele două oraşe, Bucureşti, 1979; Gabriele D'Annunzio, Focul, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu George Lăzărescu); Inocentul, Bucureşti, 1983; Benvenuto Cellini, Vittorio Alfieri, Giacomo Casanova, Memorii, Bucureşti, 1981; Luigi Pirandello, Exclusa. Rândul, Bucureşti, 1983, Giustino Roncella, Bucureşti, 1988, Iubirea lui, Craiova, 1994; Bertoldo şi Bertoldino, Bucureşti, 1984; Luigi Capuana, Medicul săracilor, Bucureşti, 1984; Matilde Serao, Speranţe, Bucureşti, 1984; Silvio Guarnieri, Condiţia literaturii, Bucureşti, 1986; Vamba [Luigi Bertelli], Gian Burrasca, Bucureşti, 1992; Stanislao Nievo, Din dragoste adevărată, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu George Lăzărescu); Luigi Presto, Dilema iubirii, Bucureşti, 1994; Umor celebru, Bucureşti, 1994; Basme din lumea întreagă, Bucureşti, 1994; Basme de pretutindeni, Bucureşti, 1995; Anecdote despre mari personalităţi, Bucureşti, 1997; Cristiana-Maria Purdescu, Respir amurgul - Respiro il crepusculo, ed. bilingvă, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu George Lăzărescu); Brillat-Savarin, Fiziologia gustului, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Al. Balaci, Un roman de război, RL, 1975,6; Dan Grigorescu, Focul solitar, CNT, 1980,3; Al. Balaci, Introspecţia nemiloasă, R, 1984,4. C.Pp. 29 Dicţionarul general al literaturii române Lăzărescu LĂZĂRESCU, Alexandru (30.XII.1830, Bucureşti -31.VII.1876, Kissingen, Germania), dramaturg şi poet. Fiu al unui comerciant, L. învaţă la Colegiul „Sf. Sava" şi la Şcoala de Drept din Bucureşti şi îşi continuă studiile la Paris, începând din 1858. Magistrat, apoi avocat, a fost în două legislaturi deputat liberal de Vlaşca. Scriind, L. trece cu uşurinţă de la teatru la poezie, de la proză la cronica literară şi dramatică. Vodevilul George sau Un amor românesc (1851), piesă convenţională despre triumful dragostei asupra moravurilor „moleşite", este influenţat de vodevilurile lui E. Scribe şi Melesville, după cum Sanuto (1851), o dramă emfatică, plasată în Veneţia secolului al XVI-lea, pare mai curând tradusă ori cel puţin prelucrată. Alte lucrări dramatice sunt Massim pictorele (1858) şi Boierii şi ţăranii odinioară, piesă reprezentată, dar nepăstrată, despre care Mihai Eminescu are cuvinte dure. Har puţin se află şi în poezia lui L., strânsă în două volume intitulate Ore de repaos (1853) şi Alfredo. Ore de repaos (1854) sau publicată în „Albumul literar" şi în „Secolul". Versificatorul este influenţat până la epigonism de Gr. Alexandrescu şi de D. Bolintineanu ori îl imită jalnic pe Byron. După 1870 L. scrie, semnând Laerţiu, cronici literare şi foiletoane dramatice în „Românul", „Telegraful", „Alegătorul liber". Considerat de Al. Macedonski drept unul dintre primii săi îndrumători întru poezie, L. a avut mai mult faima decât substanţa unui cronicar exigent, meticulos, care nu se lasă intimidat de nume consacrate în epocă, precum cele ale lui V. Alecsandri şi V.A. Urechia. Postum, în 1885, i s-a editat romanul Stroie Corbeanul, amestec aproape ilizibil de tirade politice şi senzaţional foiletonistic. SCRIERI: George sau Un amor românesc, Bucureşti, 1851; Sanuto, Bucureşti, 1851; Ore de repaos, Bucureşti, 1853; Alfredo. Ore de repaos, Bucureşti, 1854; Massim pictorele, Bucureşti, 1858; Stroie Corbeanul, îngr. şi pref. Teodor I. Focşăneanul, Bucureşti, 1885. Repere bibliografice: Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, îngr. şi introd. Ion Scurtu, Bucureşti, 1905,57; Pop, Conspect, II, 8-10; Călinescu, Ist. lit. (1941), 480, Ist. lit. (1982), 543; Dicţ. lit. 1900,492. G.D. LĂZĂRESCU, George (6.V.1922, Călăraşi), istoric literar şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Boeru) şi al lui Ioan Lăzărescu, mic comerciant. îşi face studiile secundare la liceele „Ştirbei Vodă" din Călăraşi şi „Gheorghe Şincai" din Bucureşti, după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, obţinând în 1945 licenţa în literatura italiană. Repartizat în învăţământul mediu, în 1954 se transferă la Catedra de limba şi literatura italiană a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, unde funcţionează până în 1987. Din 1991 este profesor la Catedra de limbi străine a Academiei de Arte Plastice din Bucureşti. în 1964 şi 1965 a fost ataşat cultural la Ambasada României din Roma, oraş în care se va întoarce în 1968 ca bursier. Cercetările de arhivă îi vor împlini teza de doctorat, Raporturi româno-italiene de-a lungul secolelor, susţinută în 1969. între 1970 şi 1978 este detaşat ca profesor la Universitatea din Pisa. Membru al mai multor asociaţii culturale din ţară şi academii din Italia, a fost distins cu titlurile de cavaler (1971) şi comandor (1992) ale ordinului Meritul Cultural Italian. Debutând în 1956 ca traducător, cu Epistolarul lui Torquato Tasso, L. va publica primul volum de istorie literară abia în 1972 — Ţările Române şi Italia până la 1600 (în colaborare cu N. Stoicescu), acesta completând parţial problematica disertaţiei de doctorat, elaborată cu câţiva ani înainte. Folosind şi citând conştiincios lucrările predecesorilor, autorii acoperă întinse spaţii de referinţă, propunându-şi realizarea unei sinteze a legăturilor româno-italiene din secolele al XlII-lea-al XVI-lea. Precumpănitor istorice, investigaţiile subliniază pătrunderea, mai întâi în Transilvania, a elementelor culturii umaniste, care au accelerat formarea conştiinţei naţionale pe baza latinităţii, precum şi aportul cărturarilor italieni la difuzarea în perimetrul european a numeroase informaţii despre istoria, geografia, economia, cultura şi obiceiurile din ţinuturile locuite de români. Datele vor fi completate pe alte direcţii în volumul Prezenţele româneşti în Italia (1995). Interesul pentru epocile mai vechi ale literaturii italiene este certificat şi de micromonografia închinată prozei lui Petrarca, Petrarca prozatorul (1975). Din scrierile în proză, ţesătura sociobiografică recompune analitic atât elemente despre curgerea vieţii, cât şi mărturii ale personalităţilor care l-au cunoscut pe marele florentin, alcătuind un portret aproape complet, cu vădite valenţe parenetice. Interpretarea faptelor este întrucâtva subţiată de citatele frecvente şi ample, autorul încrezându-se mai mult în puterea de convingere a documentului nemijlocit decât în caracterizarea interpretativă. Sinteză a aspiraţiilor umaniste, Petrarca întruneşte adeziunea contemporanilor săi — este concluzia la care ajunge, firesc, finalul exegezei. Procedee şi intenţii similare vor configura volumul Galileo Galilei. Dialog cu planetele (1982). Istoricul literar tinde spre cuprinderi globale, care să circumscrie procesual fenomenele de cultură. Astfel, în Storia della civiltâ italiana (1977) înfăţişează etapele principale ale civilizaţiei italiene — Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea, Barocul, Risorgimento şi contemporaneitatea —, opţiunea autorului îndreptându-se spre ideile, fenomenele şi personalităţile mai însemnate, care întruchipează ipostaze specifice şi valori proprii acestei arii de cultură. Acoperind contribuţia ştiinţelor pozitive şi domeniile umaniste, comentariul îmbină analiza cu privirea de sinteză, fără să avanseze spectaculoase răsturnări de viziune, dar insistând îndeosebi pe reliefurile imaginii. Abordând aceeaşi problematică, integrator şi complementar, alte cărţi vor spori densitatea informaţiilor. Numeroase lucrări concepute în scopuri didactice şi mai cu seamă traducerile întregesc activitatea italienistului. SCRIERI: Ţările Române şi Italia până la 1600 (în colaborare cu N. Stoicescu), Bucureşti, 1972; Petrarca prozatorul, Bucureşti, 1975; Storia della civiltâ italiana, Bucureşti, 1977; Dicţionar mitologic, Bucureşti, 1979; Italia - cultura e civiltâ, Bucureşti, 1980; Galileo Galilei. Dialog cu planetele, Bucureşti, 1982; Repere de cultură, Bucureşti, 1982; Civilizaţie italiană, Bucureşti, 1987; Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995; Şcoala Română din Roma, Bucureşti, 2002. Traduceri: Torquato Tasso, Epistolarul, Bucureşti, 1956; Edmondo de Amicis, Cuore, Bucureşti, 1956; ed. Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu); Alberto Moravia, Povestiri din Roma, Bucureşti, 1957; ed. Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu), Ciociara, Bucureşti, 1961; Lăzărescu Dicţionarul general al literaturii române 30 ed. pref. trad., Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu); Giuseppe Bandi, Cei o mie ai lui Garibaldi, Bucureşti, 1964; Mario Tobino, Organizaţia clandestină, Bucureşti, 1964; Luigi Preti, Tinereţe, tinereţe..., Bucureşti, 1967, Drama lui Ober dan, Bucureşti, 1987, Planeta Terra în pericol, Bucureşti, 1991, Imigraţia în Europa, Bucureşti, 1993; Leon Battista Alberti, Tratatul despre pictură, Bucureşti, 1968; Ippolito Nievo, Memoriile unui italian, I-II, Bucureşti, 1969; Giulio Carlo Argan, Căderea şi salvarea în arta modernă, Bucureşti, 1970, De la Bramante la Canova, Bucureşti, 1974, Lina Putelli, Tiţian, Bucureşti, 1972; Gaetano Gangi, Familia Espinosa, Bucureşti, 1974; Nicola Rossi Lemeni, Dincolo de nelinişte, Bucureşti, 1974, Tainic nemărturisit, Bucureşti, 1983; Gabriele D'Annunzio, Focul, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu); Ioan Alexandru, Poezii - Poesie, ed. bilingvă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1981; Francesco Petrarca, Scrieri alese, Bucureşti, 1982; Eugenio Battisti, Antirenaşterea, I-II, Bucureşti, 1982; Stanislao Nievo, Din dragoste adevărată, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu); Cristiana-Maria Purdescu, Respir amurgul - Respiro il crepusculo, ed. bilingvă, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Adriana Lăzărescu). Repere bibliografice: Valeriu Gherghel, „Galileo Galilei. Dialog cu planetele", CL, 1982,10; Simion Bărbulescu, „Repere de cultură", R, 1983, 7; Velea, Universalişti, 146-151; Dicţ. scriit. rom., II, 732-734. St. V. LĂZĂRESCU, Gheorghe (23 .IV.1948, Bucureşti), istoric literar şi traducător. Este fiul Corinei (n. Popovici) şi al lui Gheorghe Lăzărescu. După absolvirea Liceului „Emil Racoviţă" (1966), a urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1966-1971). Şi-a început activitatea la Institutul de Ştiinţe Pedagogice, făcând cercetări în domeniul predării limbii şi literaturii române în şcoală. în urma desfiinţării Institutului, a fost transferat ca profesor la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Bucureşti. în 1978 a obţinut titlul de doctor în filologie. Colaborează la „România literară", „Revista de istorie şi teorie literară", „Ramuri", „Limbă şi literatură", „Revista de pedagogie" ş.a. în amplul studiu Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică (1983), la origine teză de doctorat, L. urmăreşte evoluţia acestei specii între anul 1922, când apare Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, considerat „cel dintâi valoros roman românesc de analiză psihologică", şi anul 1939, când E. Lovinescu încheie publicarea în „Revista Fundaţiilor Regale" a unor fragmente din Acord final. în sfera romanelor care au ca premisă fundamentală luciditatea şi autenticitatea analizei psihologice, L. aşază în primul rând romanele lui Camil Petrescu, Patul lui Procust şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ale căror personaje simt definite structural prin trăirea unor drame de conştiinţă. Tot aici intră romanele lui Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana şi Jocurile Daniei, în care trama epică este aproape inexistentă; defi-nindu-le drept romane „statice", L. demonstrează că în ele predomină variaţia subtilă pe aceeaşi temă psihică sau morală, în alt capitol se urmăreşte modul în care motivul obsesiei, în diversele lui configurări, a funcţionat în romanul românesc interbelic, examinând Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Braţul Andromedei şi Rusoaica de Gib I. Mihăescu, Simfonia fantastică de Cezar Petrescu. Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt privite prin prisma „dezagregării personajului", unul şi acelaşi personaj trecând prin „multiple ipostaze". Din aceeaşi perspectivă sunt analizate romanele Omul descompus de F. Aderca, Interior de C. Fântâneru, întâmplări în irealitatea imediată de M. Blecher. în monografia Adrian Maniu (1985), L. porneşte de la premisa că poetul care a debutat sub zodia simbolismului, şocând printr-o originalitate accentuată, s-a clasicizat mai târziu, când a încercat să se apropie de spiritul şi arta creatorilor anonimi. Impresia e totuşi superficială, deoarece — argumentează autorul — inspirându-se din folclor, tinzând spre stilizare şi imagine plastică, Adrian Maniu nu a renunţat la experienţa dobândită în contactul cu realizările formale ale unor curente ca simbolismul sau expresionismul, în colaborare, L. a întocmit numeroase manuale de limba şi literatura română, antologii de texte comentate, culegeri de noţiuni de stilistică, de compoziţie şi de termeni literari. A tradus, în colaborare cu Maria Brăescu, Catherine-Paris de Martha Bibescu (1996) şi corespondenţa scriitoarei cu Paul Claudel (1992). A transpus, de asemenea, piesele Trei femei înalte de Edward Albee, reprezentată la Teatrul de Comedie din Bucureşti, şi Dragoste în hala de peşte de Israel Horovits, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti. SCRIERI: Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983; Adrian Maniu, Bucureşti, 1985. Traduceri: Martha Bibescu, Corespondenţă cu Paul Claudel, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Maria Brăescu), Catherine-Paris, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Maria Brăescu). Repere bibliografice: Al. Călinescu, „Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică", CL, 1983,12; Dan C. Mihăilescu, De patru ori Anton Holban, ST, 1984,2; Ion Bogdan Lefter, O lume într-o carte, RL, 1984, 9; Ion Dună, Ordinea şi sobrietatea, RL, 1984, 20; Nicolae Manolescu, Critica nouă, RL, 1984,46; Micu, Scurtă ist., III, 453. T. V. LEAHU, Nicolae (20.VII.1963, Bădicul Moldovenesc, j. Cahul), poet şi eseist. Este fiul Nadejdei (n. Postolache) şi al lui Gheorghe Leahu, ţărani. în 1980 a absolvit Şcoala Medie din satul natal, iar în 1985 Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de Stat „ Alecu Russo" din Bălţi. în 2000 obţine titlul de doctor la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. A lucrat mai întâi la o gazetă raională din Cahul; în 1985 şi 1986 e lector universitar la Bălţi, apoi devine redactor-şef adjunct al cotidianului „Glia drochiană" (1986-1993) şi, prin cumul, continuă activitatea universitară, fiind şi profesor de liceu. Titular al Catedrei de limba şi literatura română la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bălţi, şapte ani mai târziu e numit şef al Catedrei de literatura română şi universală. în calitate de redactor-şef, conduce revista literară „Semn". în volumul de poezii Mişcare browniană (1993; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi în Personajul din poezie (1997; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), L. înfăţişează spectacolul brownian al existenţei şi al metafizicii absurdului, întreţinut de un sentiment al golului. Atmosfera este de esenţă bacoviană, conştiinţa identităţii alunecând în zona de indeterminat a realului. Piesa Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele a fost 31 Dicţionarul general al literaturii române Lecca reprezentată la Teatrul Naţional din Bălţi. în studiul monografic Poezia generaţiei '80 (2000), la origine teză de doctorat, sunt analizate pertinent trăsăturile specifice ale liricii optzeciste. SCRIERI: Mişcare browniană, Chişinău, 1993; Personajul din poezie, Chişinău, 1997; Poezia generaţiei '80, Chişinău, 2000; Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, Chişinău, 2001; Eratokritikon. Eseu ludic, Iaşi, 2001. Ediţii: Literatura din Basarabia în secolul al XX-lea. Poezie, Chişinău, 2003. Repere bibliografice: Mircea A. Diaconu, Poeţi din Basarabia, CL, 1997,9; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 251-252. M. C. LECCA, Constantin (4.VIII.1807, Braşov - 14.X.1887, Bucureşti), editor şi traducător. Aparţine ramurii braşovene a unei vechi familii boiereşti de origine italiană, cunoscută în Ţara Românească încă din secolul al XVI-lea. Tatăl, Dumitru Lecca, a fost unul dintre negustorii de vază ai Braşovului. în cartierul Şchei, el şi fraţii lui au ridicat o biserică şi mai multe şcoli. Mama sa a fost Maria (n. Alexovici), a cărei nepoată de soră, Ecaterina Karaboas, va fi mama dramaturgului I. L. Caragiale. La o şcoală din Şcheii Braşovului L. a urmat cursul primar, deprinzând carte românească şi grecească. A învăţat apoi la gimnaziul săsesc din Braşov (unde a putut dobândi o bună cunoaştere a limbii germane) şi, se pare, la Blaj. Prin 1827 este trimis la Buda pentru studii de istorie; el este însă atras de „arta zugrăvitului" şi i se dedică. în mediul intelectualilor români din capitala Ungariei, unde spiritul creat de Şcoala Ardeleană era viu, se formează ca pictor istoric, interesat de trecutul neamului. în revista lui Zaharia Carcalechi, „Bibliotecă românească", el face să apară primele portrete — litografiate — ale domnitorilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, publică, în traducere, un fragment din Istoria romanilor de O. Goldsmith, începută de Damaschin T. Bojincă, Viaţa prinţipului şi eroului Moldovei, Ştefan cel Mare, scriere de popularizare, precum şi nuvela Jucătorul de cărţi, o tălmăcire din nemţeşte. După studii de pictură la Viena, poate şi la Roma, L. vine în Craiova ca profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Centrală (aici îl are elev pe Theodor Aman, viitorul pictor). Realizează portrete ale boierilor localnici şi decoraţia bisericii Madona Dudu. Face parte din cercul de literaţi din jurul lui Ioan Maiorescu, preocupaţi de ridicarea culturală a oraşului. în 1837, sprijinit de Petrache Poenaru, cu care se înrudea prin soţia sa, Victoria Otetelişanu, înfiinţează, „pentru cultura limbii române", o tipografie, prima în Craiova, iar în 1838 şi 1839 scoate cea dintâi publicaţie din Bănie, revista „Mozaicul". Aflându-se pe listele proscrişilor din cauza participării la revoluţia de la 1848, se refugiază la Braşov, unde execută pictura interioară a bisericii „Sfântul Nicolae" din Şchei. Călătoreşte din nou în Italia pentru studii. După 1851 se stabileşte în Bucureşti, ca profesor la „Sf. Sava" şi din 1864 la Şcoala de Arte Frumoase. Fiica lui, actriţa Cleopatra Poenaru, i-ar fi inspirat poetului Mihai Eminescu o iubire ale cărei ecouri au putut fi recunoscute în elegia Pe lângă plopii fără soţ. Pictor care exaltă şi poetizează trecutul naţional, mare portretist, L. este şi ca literat reprezentativ pentru climatul romantic premergător anului 1848. „Mozaicul", publicaţie în paginile căreia apar numai traduceri (majoritatea îi aparţin lui L., dar sunt fie nesemnate, fie trecute sub pseudonime precum Scumpescu sau Gr. Canuş), arată o preferinţă marcată pentru romanesc. Influenţat de ideile lui Ioan Maiorescu, care încerca, prin modelul german, să contracareze invazia literaturii franceze (ce îi părea „uşoară, imorală şi fadă"), L. adună în „Mozaicul" numeroase transpuneri dinfoiletonistica germană: Moneda, subintitulată O povestire fantastică într-o întâmplare adevărată (aceasta i-ar fi servit lui Vasile Alecsandri drept punct de plecare în Istoria unui galbân), O execuţie, Istoria arapului de la Veneţia, „adevărata istorie a arapului Othelo, care a dat lui Şekspir materie la tragedia sa", ca şi relatări asupra magnetismului animal, note despre alchimie ş.a. Autorul preferat este E.T.A. Hoffmann. L. era interesat deopotrivă de valorile morale, de unde prezenţa în revistă a mai multor fabule ori pilde (Ochii, O scrisoare a unui părinte către fiul său ce umbla în străinătate spre desăvârşirea meşteşugului, Oglinzile). El traducea din nemţeşte fără intermediar. Tălmăcind o dramă a lui Aug. von Kotzebue, Die Kreutzfahrer, a izbutit o versiune corectă. Traduceri: Aug. von Kotzebue, Cruciaţii, Craiova, 1839. Repere bibliografice: O.G.L. [Octav George Lecca], Familia Lecca, Bucureşti, 1897; Barbu Theodorescu, Constantin Lecca, Bucureşti, 1938; Jack Brutaru, C. Lecca, Bucureşti, 1956; Petru Comarnescu, Pictori ardeleni animatori ai culturii secolului XIX, TR, 1959, 10; Cornea, Originile, 444,448,454,487; Paul Rezeanu, Pictorul C. Lecca la Craiova, R, 1974,3; Nicolae Andrei, Anii de lumină. Istoria Liceului „N. Bălcescu" din Craiova, Craiova, 1976, 307-320; Dicţ. lit. 1900, 493; [Constantin Lecca], „Mozaicul", 1998,1. S.C. LECCA, Haralamb G. (10.11.1873, Caracal - 9.III.1920, Bucureşti), poet, dramaturg, prozator şi traducător. Este fiul Zoei (n. Monastericeanu) şi al lui George Lecca, ofiţer de cavalerie; fratele său, Octav George Lecca, s-a impus ca istoric şi genealogist. L. face clasele primare în Caracal, absolvind apoi Liceul Central din Craiova. După ce termină Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, începe să studieze medicina la Paris, dar se întoarce în ţară şi se dedică activităţii teatrale. A fost director de scenă al Teatrului Naţional din Iaşi, subdirector general şi inspector general al teatrelor, regizor şi chiar interpret în câteva din propriile piese; ca actor, a folosit pseudonimul Sybil. în 1891 L. debutează cu o poezie în „Revista nouă" a lui B.P. Hasdeu. A colaborat la „Flacăra", „Flamuri", „Literatură şi artă română", „Vatra", „Convorbiri literare", „Rampa", „Scena" ş.a., semnând şi Câmpeanu. în volum a debutat în 1896, cu versuri — Prima (1890-1895). Deşi B.P. Hasdeu a semnat prefaţa cărţii, dându-şi girul în privinţa talentului tânărului poet, producţia lirică a lui L., deosebit de abundentă, nu confirmă nici pe departe aşteptările. Aceeaşi prolificitate în detrimentul calităţii artistice marchează şi dramaturgia lui L., definiţia adecvată pentru activitatea sa literară fiind aceea de poligraf, un poligraf care a dorit cu orice Lecca Dicţionarul general al literaturii române 32 preţ, abordând toate genurile literare, să rămână autorul unei opere valoroase. Se află, alături de alţi confraţi, între fondatorii Societăţii Scriitorilor Români. Pentru volumele Prima şi Secunda (1895-1897) (1898) a fost distins cu Premiul Academiei Române. Amintirile şi experienţa de combatant în războiul balcanic din 1913 pe frontul de operaţiuni din Bulgaria sunt împărtăşite în volumul Dincolo. Din Dunâre-n Balcani (1913). In dramaturgie — segment cu oarecare împliniri — autorul alege mediul social al celor avuţi, conturând caractere sau scoţând în evidenţă moravuri, dar nu posedă forţa de a susţine, în stil ibsenian, aşa cum încerca, problemele existenţiale pe care le atacă. Totuşi, L. se pricepe să imagineze scene cu un număr mare de personaje ori să realizeze o gradaţie a efectelor teatrale. în Tertia. Casta Diva (1899), piesă căreia i s-a acordat Premiul Teatrului Naţional din Bucureşti, abordează, în manieră moralizatoare, conflictul de caractere. Personajele feminine principale sunt exponentele a două mentalităţi antagonice: Lelia, principiu al răului, o împinge la pierzanie pe inocenta Gina. Datorită intrigii şi a tensiunii dramatice, piesa s-a bucurat de succes. Cu Quinta. Suprema forţă (1900) L. încearcă analizarea unei zone din viaţa politică autohtonă. El surprinde cinismul cu care unii politicieni îşi manipulează „victimele" după ce se văd ajunşi în funcţia dorită. Piesa abundă în lungimi şi este lipsită de ritm dramatic, iar tehnica supralicitării contrastelor de caractere generează schematismul specific unor astfel de producţii: Mircea — fratele altruist, Alexandru — fratele egoist, Sylvia — fiica vitregă a cărei veneraţie pentru tatăl decedat se transformă într-o ură patologică faţă de mamă, Zoe — mama vitregă care iubeşte cu pasiune alt bărbat ş.a.m.d. Septima. Câinii (1902), dramă cu intenţii satirice, face din aceeaşi tagmă a politicienilor, împărţită în „dulăi, potăi, javre", obiectul unei critici virulente, „sarcasmul, şarja, grotescul fiind fructificate în creionarea unei faune politice care îi prevesteşte pe T. Muşatescu, G. M. Zamfirescu, M. Sebastian" (Doina Modola). O altă dramă, A zecea. I.N.R.L (1904), scrisă în versuri, urmăreşte câteva episoade din viaţa lui Iisus Hristos. Perspectiva abordată este a unei divinităţi abstracte, distante şi reci; personajelor, copleşite de livresc, le lipseşte tocmai latura umană. Totuşi, unele dintre piesele lui L. au avut oarecare succes la public, fiind gustate critica politicianismului veros ori melodramaticele relaţii sentimentale. în poezie, scriitorul se încearcă în poemul amplu, de factură modernă; limbajul este însă prozaic, lipsit de expresivitate şi sugestie. El glosează predilect pe tema morţii iubitei, a deşertăciunii vieţii, a naturii, într-o cheie mult uzitată la 1900, dar fără personalitate. A scris şi amintiri despre B. P. Hasdeu, G. Ionnescu-Gion şi Nicolae Vaschide, reunite sub titlul Noi, românii. Trei oameni. Actorii (1912). Numele lui L. se reţine în legătură cu o intensă şi nu lipsită de interes activitate de traducător. A făcut transpuneri din Shakespeare (Femeia îndărătnică, Romeo şi Julieta), Victor Hugo (Hemani), Racine (Atalia), Sienkiewicz (Quo vadis), Maupassant (O viaţă), Swift (Gulliver în Ţara Uriaşilor), Balzac (Moş Goriot) ş.a. A ştiut să selecteze şi să dea versiuni în limba română ale unor capodopere, doar în acest sens fiind un făuritor de cultură. SCRIERI: Prima (1890-1895), pref. B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1896; Cinci poeme, Bucureşti, [1896]; Secunda (1895-1897), Bucureşti, 1898; Tertia. Casta Diva, Bucureşti, 1899; Quarta. Jucătorii de cărţi, Bucureşti, 1900; Quinta. Suprema forţă, Bucureşti, 1900; Sexta. Versuri (1889-1900), Bucureşti, 1901; Septima. Câinii, Bucureşti, 1902; Octava. Poezii, Bucureşti, 1904; A noua. Poezii, Bucureşti, 1904; A zecea. I.N.R.L, Bucureşti, 1904; Cancer la inimă, Bucureşti, 1907; Din viaţa lui Napoleon, Bucureşti, 1908; Poezii, Bucureşti, 1911; Noi, românii. Trei oameni. Actorii, Bucureşti, 1912; Dincolo. Din Dunâre-n Balcani, Bucureşti, 1913; Moartea lui SherlockHolmes, Bucureşti, 1913; Crăngi, Bucureşti, [1914]; Zece monologuri, Bucureşti, [1915]. Traduceri: Alfred Tennyson, Enoch Arden, Bucureşti, 1896; William Shakespeare, Femeia îndărătnică, Bucureşti, 1897, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1907; Carmen Sylva, Povestea unei Regine, Bucureşti, 1899, Mărioara. în ziua scadenţei, Iaşi, 1904; C. Flammarion, Tainele cerului, Bucureşti, 1904; Victor Hugo, Emani, Bucureşti, 1904; Franz Grillparzer, Hero şi Leandru, Bucureşti, 1907; Racine, Atalia, Bucureşti, 1907; Theodore de Banville, Sărutarea, Bucureşti, 1907; H. Sienkiewicz, Quo vadis, Bucureşti, 1908; H. Sudermann, Moara părăsită, Bucureşti, 1908; Maurice Maeterlinck, Inteligenţa florilor, Bucureşti, 1908, Timpul florilor şi nemurirea, Bucureşti, [1914]; Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, Bucureşti, 1908; Emile Zola, Atacul morii, Bucureşti, [1908]; Guy de Maupassant, Domnişoara Fifi, Bucureşti, 1909, O viaţă, Bucureşti, 1909; Jonathan Swift, Gulliver în Ţara Uriaşilor, Bucureşti, 1909; Jules Veme, Ocolul pământului în 80 de zile, Bucureşti, [1911]; Corneille, Horaţiu, Bucureşti, 1912; Moliere, Tartuffe, Bucureşti, 1913; Balzac, Moş Goriot, Bucureşti, 1914; Alphonse Daudet, Jack, Bucureşti, 1914; Diderot, Călugăriţa, Bucureşti, 1926; Boccaccio, Poveşti din Decameron, Bucureşti, 1926; Hector Malot, Singur pe lume, Bucureşti, [1931]; Edward George Bullwer-Lytton, Ultimele zile ale Pompeiului, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Victor Anestin, Haralamb Lecca, autor dramatic, Bucureşti, 1902; Chendi, Schiţe, 178-181; Chendi, Impresii, 189-193; 33 Dicţionarul general al literaturii române Lectura Petre V. Haneş, Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1924, 266-267; Chendi, Foiletoane, 148-152; Călinescu, Ist lit (1941), 525, Ist lit (1982), 592-593; Ciorănescu, Teatr. rom., 155, 162-164; Mihail Iorgulescu, Marginalia, Bucureşti, f.a., 57-64; Ioan I. Livescu, Amintiri şi scrieri despre teatru, Bucureşti, 1967,62-64; Massoff, Teatr. rom., III, 342,386, IV, 19,25,55, 77; Ist teatr. Rom., II, 215-217; Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului, Bucureşti, 1979,218-224; Brădăţeanu, Istoria, II, 70-73; Modola, Dramaturgia, 239,255-256,265-266; Firan, Profiluri, 1,428-429; Stanca, Fragmentarium, 196; Rebreanu, Opere, XIV, 13-14; Haralamb G. Lecca, DRI, III, 107-118; Dicţ. scriit. rom., II, 734-735. O.l. LECCA, Irina G. (20.1.1881, Piatra Neamţ - 30.XI.1953, Mănăstirea Văratic, j. Neamţ), prozatoare. Familia ei provine din Basarabia; printre rude se numără actorul Matei Millo şi scriitorul Gr. N. Lazu, frate cu mama sa. în Piatra Neamţ L. este membră a Ligii Culturale; un timp trăieşte retrasă la Tarcău, în judeţul Neamţ, iar din 1929 îmbracă haina monahală la mănăstirea Văratic, a cărei stareţă a fost între 1940 şi 1942,1946 şi 1951. Debutează în 1905 cu proză, la „Jurnalul femeii". Colaborează cu schiţe, povestiri, romane în diferite publicaţii, precum „Neamul românesc literar", „Ramuri", „Viitorul româncelor", „Luceafărul", „Unirea femeilor române", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Universul" ş.a. în 1912 şi 1913 a semnat articole socioculturale la rubrica „Cronica femenină. Scrisoare către nepoată" din „Neamul românesc". în volum debutează cu romanul Dreptul vieţei, apărut în 1908. Prin personajele feminine, având rol central în proza sa, autoarea subliniază menirea femeii ca liant al familiei şi totodată ca personalitate puternică, rostindu-şi răspicat opiniile şi judecând tot ce se întâmplă înjur după propriul cod de valori; într-un cuvânt, prin intermediul personajelor, scriitoarea pledează pentru dreptul femeilor de a se emancipa. Femeia-păpuşă, menită doar să satisfacă vanitatea bărbatului, este ridiculizată. Din păcate, romanele sunt gândite ca nişte pilde moralizatoare, cu personaje construite maniheist, în alb sau negru, pozitive ori negative. Totuşi, există şi cărţi în care acest schematism este depăşit. Astfel, protagonista din romanul Slutica (1925) se detaşează printr-o intensă trăire sufletească, prin zbuciumul continuu al revoltei. Pe de altă parte, L. reuşeşte să contureze cu gingăşie portrete de copii supuşi dificilei probe de a înţelege ordinea, nefirească pentru ei, a lumii adulţilor. Trimiteri la situaţia social-politică a românilor din Transilvania din perioada austro-ungară face în romanul Marcu Ulpiu Traian Stânoiu (1920), unde încearcă şi o revalorizare în spirit sămănătorist a vieţii rurale. L. vede satul ca unic păstrător al adevăratelor valori spirituale şi sociale, în absolută contradicţie cu oraşul, considerat un loc al pierzaniei, în general, clişeul contrastului sat-oraş este o constantă în prozele ei: la sate trăiesc boieri bătrâni, care îşi ajută „poporenii", spre deosebire de tinerii orăşeni din înalta societate, superficiali, fără orizont spiritual, robiţi plăcerilor uşoare. Piesa de teatru Hazail (1931) înfăţişează patimile şi răstignirea Mântuitorului, ilustrând forţa credinţei. SCRIERI: Dreptul vieţei, Bucureşti, 1908; Pe urma dragostei, Bucureşti, 1910; Marcu Ulpiu Traian Stânoiu, Bucureşti, 1920; Slutica, Botoşani, 1925; Hazail, Mănăstirea Neamţ, 1931. Repere bibliografice: N. Iorga, „Dreptul vieţei", NRL, 1909, 2; [Scrisoare deschisă a Irinei G. Lecca], „Viitorul româncelor", 1912,11; Chendi, Schiţe, 39-42; Nichifor Crainic, Viaţa Agapiei, U, 1931, 236; Iorga, Ist lit. cont. (1934), II, 209; Dimitrie Hogea, Din trecutul oraşului Piatra Neamţ, Piatra Neamţ, 1936,166; Predescu, Encicl, 481; Iosif E. Naghiu, O scriitoare, VAA, 1942, 470; Mircea Popa, Ilarie Chendi, Bucureşti, 1973, 157; G. T. Kirileanu, Corespondenţa, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1977,500-501. O. I. LECTURA, revistă literară apărută la Turnu Severin, lunar, din noiembrie 1895 până în octombrie 1896. Este o bună publicaţie provincială, scoasă de un grup de tineri intelectuali care, preocupaţi de starea literaturii şi a culturii naţionale, îşi propun să concentreze în jurul revistei literaţii ce locuiesc în provincie, cu scopul de a însufleţi viaţa intelectuală a micilor oraşe. Totodată, urmăreşte educarea gustului artistic al publicului, trezirea interesului pentru literatură şi pentru scriitorii români. Beletristica tipărită în L. nu mai interesează decât în măsura în care aduce o mărturie în privinţa gustului şi a culturii autorilor. Nuvelele scrise de A. Livianu şi Şt. Bodin sunt simple încercări de tinereţe, foarte apropiate de model (nuvelistica lui Maupassant, bunăoară), dar nu li se pot nega o oarecare sinceritate şi mai ales acurateţea stilului. Un Carm, rămas ascuns sub acest pseudonim, compune cu uşurinţă versuri în care răsună ecouri din poezia lui Mihai Eminescu. Cea mai mare parte a articolelor de critică sunt dedicate literaturii române posteminesciene. Şt. Bodin, criticul revistei, se arată familiarizat cu poezia marelui liric român, pe care îl consideră strâns legat de realităţile politice şi sociale ale epocii. Articolul său intitulat Mihail Eminescu, semnat cu pseudonimul Marius, este una dintre primele contribuţii analitice închinate poetului. Alte studii, bine informate, sunt consacrate de Aureliu Sever romanului în literatura română şi de B. Branişte modernismului german, acesta folosind ca argumente tezele despre literatură ale lui Fr. Engels. L. a publicat şi traducerile lui C. Tanoviceanu din Vergiliu şi Ch.-H. Millevoye. RZ. LECTURA, revistă apărută la Craiova, lunar, din martie până în iulie 1923, menţionând ca redactor pe George Voevidca. Succintul Cuvânt înainte, semnat Ion Frunză, recomandă publicaţia — care tipăreşte exclusiv literatură — drept una de propagare a „germenilor" culturii generale, exprimând atitudinea şi mesajul tipic multor gazete efemere din ţara reîntregită: „tânăra generaţie", sub entuziasmul idealului naţional împlinit şi în orizontul lărgit al României Mari, „porneşte la luptă" cu elan şi „suflete dezinteresate", răspunzând nevoii „de o cultură mai intensă" şi conştientă că, „pentru a făuri acest ideal", „gustul cititului trebuie să pătrundă mai mult ca oricând în toată pătura socială". Nu lipseşte obişnuita provocare lansată centrului de mişcarea revuistică locală, cu critica prezumţiilor capitalei şi ale vechii generaţii. Un text cu Lectura Dicţionarul general al literaturii române 34 1 SPff8IS8llllStlrt î,: îJîBiiîîesţă ds -vară ■ _ jD. I* At-anastu: Poots. inUhtM artat SBSSllIilllIIltM Q-y, B?a».: Stricare câîrs T'sxgwtafu! »mu prMes {V-ţ : * * * Revistele . - ' - lHÎarmsţî{satt aaaaferl etc, L iiillipi .1 accente programatice şi polemice, Provincia. O linie strategică pe frontul vieţii naţionale, aparţinând (sub pseudonim) lui AL Iacobescu, desfide „ironiile atât de dese, de variate şi de ieftine" care discreditează „specificitatea creatoare a provinciei" şi declară solemn: „Accentuăm azi superioritatea liniei strategice pe care o înfăţişează provincia olteană pe frontul vieţii noastre morale şi sociale", cu „autohtonii ei stângaci", însă „treji, autentici şi creatori de realităţi morale". Publică versuri George Voevidca, AL Iacobescu (care mai semnează Daniel Aramă, Th. Roman şi t.r.), prezent şi cu note diverse, proză, traduceri din Jeanne Loiseau, Paul Bourget ş.a. Alte proze mai apar sub semnăturile Gr. Cristescu, Gr. Bran. Ioan Timus colaborează cu entuziaste însemnări — Din Japonia. Ceva despre literatura japoneză. Rubrici constante, conţinând note minuscule, sunt „Revistele", favorizând făţiş localismul, „Informaţiuni" şi „Cronica literară", unde (sub iniţialele t.r. şi pseudonimul Gabaldo) e bine primită „factura nouă" din volumul Versuri. Ideea. Ciclul morţii de Camil Petrescu, autor pe care „îţi face impresia că numai războiul l-a făcut poet şi că în alt gen n-ar reuşi", sau simplicitatea contemplaţiei din Povestea omului de Demostene Botez, dar e calificată ca o decepţie reeditarea cărţii lui Radu D. Rosetti, Din Egipt. Note din călătorie. O linie clasicizant normativă şi tardiv sămănătoristă asumă L. prin editorialul lui D.I. Atanasiu din numărul 2, Unde sunt criticii? O retrospectivă sumară arată reverenţă pentru acţiunile lui Titu Maiorescu, instauratorul „ştiinţei de a critica", C. Dobrogeanu-Gherea, şeful unei „noi şcoli", „magistrul" N. Iorga, a cărui epocă „de directivă" a dat „întreaga pleiadă" a vremilor lui Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu ş.a., „cu acea literatură ţărănistă care îi mirosea a opincă literatului diplomat Duiliu Zamfirescu", Ilarie Chendi, „analistul fin şi desăvârşit", G. Ibrăileanu, „o autoritate determinând un curent nou" potrivit principiilor de luptă socială ale lui C. Stere. în schimb, îi persiflează pe Mihail Dragomirescu şi pe „secondantul" său E. Lovinescu, „veşnicul sburător literar" care a „născocit" noul gen de critică, simbolistă, în final, autorul crede a elucida absenţa unei noi generaţii de critici, fenomen „asupra căruia nu s-a gândit nimeni să-i analizeze motivele", prin dispariţia literaturii înseşi: „Azi nu mai avem o literatură, ci un haos. Un poet azi se dezinteresează complect de formă, de cizelare, de limbă. Elementele clasice ale unei poezii azi nu mai au cădere. Şi atunci, natural că nu mai are raţiunea critica. [...] Trebuie, pentru vremile de azi, un Maiorescu şi, ca şi atunci, prin ridiculizare, să purifice." G. O. LECTURA PENTRU TOŢI, revistă de actualităţi şi literatură apărută la Bucureşti din decembrie 1918 până în aprilie 1920 (cu o întrerupere de două luni), sub direcţia lui E. Lovinescu. Purta subtitlul „Magazin ilustrat lunar". Articolul-program, Ce voim să facem..., semnat „Lectura pentru toţi" (dar redactat de director), anunţă inaugurarea în România a noului gen de publicaţie — magazinul literar, asociind scrisul cu imaginea fotografică şi situându-le manifest în pulsul intens al momentului postbelic din ţara reîntregită: „Neamul românesc trece printr-o prefacere uriaşă. [...] Aproape cincisprezece milioane de români se vor înfrupta din binefacerile unei vieţi de stat comune şi din fagurele unei limbi pe care n-au putut-o înăbuşi atâtea veacuri de vitregie. [...] Slova românească se va îndrepta de astăzi spre un public larg, felurit, cu adânci deosebiri de cultură. Veacurile de despărţire [...] au pus totuşi între noi oarecare stăvilare, îndreptându-i pe unii spre formele culturii germane, iar pe alţii spre cultura rusească. Va fi o datorie a generaţiei tinere de astăzi de a face fuziunea sufletului românesc. Şi prin nimic nu se poate face mai bine această topire decât prin scris şi prin imagine." Sub idealismul acestei mize, strategia ad-hoc a publicaţiei nu adoptă „o direcţie literară hotărâtă", ci promovează o tematică „în marginea vremei", „actualizînd literatura şi literaturizând actualitatea". Se argumentează cu înflăcărare necesitatea unei literaturi militante, „patriotică, de solidaritate naţională", dar cu angajamentul de a publica „înainte de toate o literatură. Cu nici un preţ nu vom renunţa la cerinţele estetice ale scrisului." Ca temă cardinală se anunţă întoarcerea cu „pietate spre epopeea războiului", „tragic şi înălţător", „punctul cel mai luminos al istoriei întregului nostru neam" pe care „mulţi l-au hulit", dar care se cuvine preamărit, cântat şi idealizat „în eroii lui umili şi în căpeteniile lui destoinice". „Programul nostru e mare", suna concluzia, dar în indigenţă postbelică, „mijloacele materiale mici". Modeste se vor dovedi şi resursele literare angajate în realizarea programului. Cu poezie colaborează 35 Dicţionarul general al literaturii române Lefter G. Caîr, Radu Cosmin, Ion Al-George, Ion Sân-Georgiu, Alexandrina Scurtu, G. Rotică, Constantin şi Cezar Titus Stoika; prezenţe mai pregnante: Elena Farago (cu traduceri din Verhaeren şi poeme închinate poetului), Ludovic Dauş (în noaptea rusească, Povestea unei mari mizerii), Dimitrie Nanu, Al. Rally, Radu D. Rosetti, Mircea Rădulescu (Se scoală morţii). Se reproduc poeme de Nichifor Crainic (Lauda regelui), St. O. Iosif (Gorunul lui Horia), Al. T. Stamatiad, Ion Pillat (Unei amfore). Proză publică G. Cair, George Cornea, I. Dragoslav, D. Iov, Sandu Teleajen, I.C. Vissarion ş.a.; se remarcă unele schiţe şi povestiri de Caton Theodorian şi Constanţa Marino-Moscu, dar prezenţele de relief sunt Gh. Brăescu, Victor Eftimiu, Liviu Rebreanu (Catastrofa), Hortensia Papadat-Bengescu (Pe praguri de biserici, Patrula) şi E. Lovinescu însuşi (cu povestirea Vrabia). Teatru semnează Victor Eftimiu (Prometeu, actul I, Poveste de Crăciun) şi Alfred Moşoiu. Ambiţionând să devină „un fel de arhivă literară şi ilustrată a războiului", revista consacră spaţiul rubricii „Epiloguri" retrospecţiilor nonfictive — cu precădere memorialistică sau analize şi reportaje în marginea unor fapte eroice sau acte politice majore, dar şi a unor actualităţi care sunt consecinţe ale trecutului recent. Octavian Goga e autorul comentariului Pleacă şi Maniu, G. Rotică al portretului Ion Grămadă, Hortensiei Papadat-Bengescu îi aparţine evocarea De ziua Anului Nou, elogiul Femeile noastre în război poartă semnătura reginei Maria, iar E. Lovinescu are în fiecare număr relatări, reflecţii morale sau medalioane: Intrarea triumfală a Regelui în capitală, Pe spada de onoare a lui Berthelot, Unirea tuturor românilor, Regina, Generalul Averescu, Linia Şiretului, Carpaţii etc. Rubrica „Documentele vremei", grupând mărturii documentare sau consemnări de evenimente, este susţinută de N. Davidescu (Amintiri din Bulgaria, Suveranii în Ardeal), George Cornea (Luptele de la Jiu), Radu Cosmin (Pe câmpul bătăliei de la Mărăşeşti, Budapesta sub comunism) şi, din nou, de E. Lovinescu (Revoluţia din Germania, Românii din Ungaria, Cum a abdicat Kaizerul, Cum s-a încheiat armistiţiul etc.). Asigurată exclusiv de E. Lovinescu, rubrica „Mişcarea culturală" oferă succinte cronici literare, culturale, artistice şi teatrale (despre Mărgăritarele lui Al. T. Stamatiad sau Literatura de război, Gânduri şi icoane din vremea războiului de regina Maria, Note din închisoare de D. Burileanu, despre Ape adânci de Hortensia Papadat-Bengescu, spectacolele cu Jocul apelor de Alfred Moşoiu, Dezertorul de Mihail Sorbul, Bujoreştii de Caton Theodorian ş.a.). în aceeaşi rubrică apar cu titlu excepţional şi note sau replici polemice, fie imprecându-i pe literaţii filogermani, fie demontând şicanele publicaţiilor care, aşa cum proceda revista „însemnări ieşene", „puneau în contradicţie" exigenţa lovinesciană de „intelectualizare" a literaturii şi estetismul antitezist, cu militantismul programatic al L. pentru t., care însă „nu e o revistă, ci un «magazin» literar. Teoriile mele literare n-au deci ce căuta în paginile ei.[...] Să nu ni se ceară ceea ce nu voim să dăm deocamdată." în penultimul număr apărut, Lovinescu semnează un scurt preambul, Anul al doilea, care e, de fapt, un epilog anticipat. Invocând persistenţa „tenace" a greutăţilor economice postbelice, se prevede dispariţia presei culturale: „Asistăm la asasinarea cugetării tipărite. în curând, orice publicaţie culturală va deveni imposibilă." G. O. LEFTER, Ion Bogdan (11 .111.1957, Bucureşti), poet şi critic literar. Este fiul Ceciliei Lefter (n. Trufin) şi al lui Virgil Lefter, ingineri. Urmează cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia română-engleză, absolvind în 1981. Lucrează ca redactor la „Caiete critice", redactor şi ulterior director la Editura Litera. După 1989 devine cadru didactic la Universitatea din Bucureşti, profesor invitat la Universitatea din Amsterdam, corespondent şi director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Este fondator şi director al revistelor „Contrapunct" (1990) şi „Observator cultural" (2000), fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România. Debutează în 1978, cu un grupaj de versuri, la „Luceafărul". Figurează în volumele colective Cinci (1982), Desant '83, Experimentul literar românesc postbelic (1998), a coordonat lucrarea Scriitori români din anii '80-90. Dicţionar bio-bibliografic (I-III, 2000-2001). Legalitatea Dicţionarul general al literaturii române 36 Alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin şi Alexandru Muşina, L. este prezent în volumul Cinci cu poezie de tip avangardist, în care gustul pentru palpabil este dublat de capacitatea de a încorpora abstractul, ca şi de o dezvoltată conştiinţă livrescă. Prima carte personală, Globul de cristal (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor), propune o poezie condensată, ce caută principiul dincolo de imagine, conceptul dincolo de învelişul material al realităţii, într-un proces de purificare continuă, de esenţializare. Inteligent şi pătrunzător, L. ştie să descompună şi apoi să refacă mecanismul poemului, părând interesat, cu deosebire în prefeţe şi arte poetice, mai degrabă de procesul scrierii decât de rezultatul ei. Dacă se deosebeşte de colegii de generaţie printr-o pondere mai redusă a elementului ironic, se apropie de ei prin utilizarea pe scară largă a intertextualităţii: trimiterile la poezia lui Paul Valery sau Ezra Pound, Ion Barbu sau Gellu Naum sunt uşor de recunoscut. Emul al lui Stephane Mallarme în realizarea unei poetici cristalografice, L. poate fi citit şi ca un autor postmodernist, dispus să experimenteze toate tehnicile spre a le nega în final, pentru care poezia se reduce la actul textualizării, cum remarcă Marin Mincu, în timp ce Gheorghe Grigurcu consideră poezia lui o abordare validă a lirismului în miezul său programatic, iar Eugen Simion pare, de asemenea, îndreptăţit să prefere momentele în care poetul îşi depăşeşte programul, lăsând versurile lucide şi reci, aseptice uneori, să fie contaminate de stările lumeşti. înzestrarea analitică îi permite o valorificare superioară pe terenul criticii literare, L. dovedindu-şi aptitudinile în comentarii ample la autori ca George Bacovia, Jean Bart, Liviu Rebreanu sau Mircea Ivănescu. Se remarcă îndeosebi studiile, fertile polemic, despre Alexandru Ivasiuc (1986) şi despre Hortensia Papadat-Bengescu, postfaţă la o ediţie din 1988. Interpretul răstoarnă imaginea critică a anilor '70, mutând accentul pe latura analitică, iar nu pe cea socială a romanelor lui Ivasiuc, şi propune o nouă lectură a operei Hortensiei Papadat-Bengescu, contestând ruptura dintre naraţiunile scurte, de debut, şi marile romane, ca şi evoluţia scriitoarei către obiectivitate, sub influenţa lui G. Ibrăileanu şi a lui E. Lovinescu, general admisă de critici. La origine teză de doctorat, Recapitularea modernităţii Pentru o nouă istorie a literaturii române (2000) abordează modernitatea literară românească din perspectivă postmodernă: pornind de la contribuţia marilor critici interbelici — E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Perpessicius, G. Călinescu —, L. deduce un concept de modernism pe care îl corectează prin raportare la viziunea integratoare a epocii actuale. Schiţează apoi un model personal de structurare a criticii româneşti moderne, precum şi o reinterpretare a secvenţialităţii istoriei literaturii române, bazată pe delimitarea curentelor paşoptism, junimism, modernism, proletcultism, neomodernism şi postmodernism. Volumul Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii" culturale (2000) reuneşte, ca probe în vederea unei pledoarii ulterioare, diversele intervenţii ale autorului pe tema postmodernismului: articole, eseuri, răspunsuri la anchete, interviuri publicate în presă în decursul a cincisprezece ani. Varietatea ansamblului, care este structurat pe cinci secţiuni, mergând de la textele cu pronunţat caracter teoretic până la simplele precizări de detaliu, lasă să se întrevadă o viziune unitară, ca şi o preocupare constantă de a clarifica în context românesc conceptul cultural postmodern în constituirea şi dimensiunile sale esenţiale. SCRIERI: Cinci (volum colectiv), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Globul de cristal, Bucureşti, 1983; Alexandru Ivasiuc. „Păsările", Bucureşti, 1986; Experimentul literar românesc postbelic (în colaborare cu Monica Spiridon şi Gheorghe Crăciun), Piteşti, 1998; A Guide to Romanian Literature. Novels. Experiment and the Post-Communist Book Industry, Bucureşti, 1999; Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Piteşti, 2000; Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii" culturale, Piteşti, 2000; Scriitori români din anii '80-90. Dicţionar bio-bibliografic, I-III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001; Alexandru Ivasiuc, ultimul modernist, Piteşti, 2001; Bacovia - un model al tranziţiei, Piteşti, 2001; Doi nuvelişti: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Piteşti, 2001; Mic dicţionar de scriitori bucureşteni din secolul XIX sau Despre cum se trăia altădată fala de a reprezenta Capitala, Piteşti, 2001; Scurtă istorie a romanului românesc, Piteşti, 2001; Anii '60-90. Critică literară, Piteşti, 2002; Primii postmodemi. „Şcoala de la Târgovişte", Piteşti, 2003; 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, Piteşti, 2003. Repere bibliografice: Eugen Simion, Sfidarea retoricii, retorica sfidării, RL, 1982, 42; Constanţa Buzea, „Globul de cristal", AFT, 1983, 3; Nicolae Manolescu, „Globul de cristal", RL, 1983,18; Mircea Mihăieş, „Globul de cristal", 0,1983,19; Laurenţiu Ulici, „Globul de cristal", RL, 1983, 31; Tartler, Melopoetica, 19-21; Dobrescu, Foiletoane, III, 45-50; Grigurcu, Existenţa, 486-491,499-504; Mincu, Eseu, 110-113; Nicolae Manolescu, „Revalorificarea" lui Ivasiuc, RL, 1987, 6; Nicolae Manolescu, Sinceritate şi disimulaţie, RL, 1988,23; Simion, Scriitori, IV, 514-518; Ţeposu, Istoria, 65-66; Dicţ. scriit. rom., II, 735-736; Cărtărescu, Postmodemismul, 387; Luminiţa Marcu, Un dosar critic încă deschis, RL, 2001, 17; C. Rogozanu, O combinaţie rară, RL, 2001, 34; Daniel Cristea-Enache, Ion Bogdan Lefter şi critica interbelică, ALA, 2001, 4 decembrie; Popa, Ist. lit, II, 621-622; Liviu Grăsoiu, O carte perfect inutilă, LCF, 2003,10; Bogdan-Alexandru Stănescu, Sinteza epică şi cinci poeţi, LCF, 2003, 26; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,186-218. A.C. LEGALITATEA, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 10 aprilie şi 27 noiembrie 1866. „Românul" din ianuarie 1867 semnala şi alte numere din L., care nu s-au păstrat. Gazeta era proprietatea profesorului P. Georgescu, acesta cumulând şi funcţiile de redactor şi administrator. S-a afirmat că sub acest nume, ca şi sub M. (E.) Anagnoste, cu care sunt iscălite unele articole politice, se ascunde I. Heliade-Rădulescu, principalul colaborator al gazetei şi, cu toată certitudinea, autorul programului editorial în cincisprezece puncte, apărut nesemnat, în primul număr. Redactorii, se menţionează în program, nu vor publica în L. nici un rând care să nu se inspire din datinele, deprinderile şi credinţele poporului român. Obiectivele pentru care militează gazeta sunt, între altele, libertatea cetăţeanului, a comunei, garantarea unităţii naţionale. Aceste idei ar fi extrase din „constituţia [...] de la 1848, adoptată şi susţinută de naţia 3 7 Dicţionarul general al literaturii române Legendă întreagă". Primele opt numere sunt predominant politice. în cel de-al nouălea este inserată o notă redactată evident de Heliade, prin care se anunţă o schimbare a obiectivelor. Se renunţă la militantismul politic şi se trece la acţiune pe tărâmul literar. N.B. Locusteanu şi G.P. Bacaloglu colaborează la partea politică. G. Baronzi, N.I. Şerbescu, P.M. Georgescu şi E.C. Viişoreanu dau versuri şi fabule, unele reproduse din „Albina" şi din alte publicaţii ale vremii. Heliade scrie numeroase articole politice, atacând cu fervoare toate chestiunile la ordinea zilei. începând cu numărul 11 el îşi republică versurile pe care le crede semnificative pentru creaţia sa poetică. întâia poezie aleasă este o traducere din Lamartine, Singurătatea, tipărită în două variante, prima din 1826, cea de-a doua din 1847 (intitulată Isolementul). Urmează Suvenirul, Seara, Deznădăjduirea ş.a., dintr-o serie retrospectivă, care se întrerupe când publicaţia îşi încetează apariţia. R.Z. LEGENDĂ, specie a epicii populare, în proză, de mică întindere, care explică, utilizând de obicei miraculosul, cauzele unor fenomene ale naturii înconjurătoare sau evocă, din aceeaşi perspectivă, făpturi supranaturale, evenimente şi personaje biblice şi istorice. Termenul folosit astăzi în limbajul cult, provenit din latinescul legenda „naraţiune", a avut iniţial o accepţie restrânsă, referindu-se doar la prezentarea sfinţilor. Cu timpul şi-a lărgit sensul, incluzând în sfera lui toate categoriile amintite. Pentru I. istorică cu caracter local se mai foloseşte cuvântul „tradiţie". Cunoscută în popor sub denumirea „poveste", i se atribuie o vechime mai mare decât a basmului. Se consideră că ar fi descins din preistorie şi ar fi avut la începuturile ei o funcţie cultică, constând în evocarea, în cadrul ritualurilor, a faptelor zeilor sau ale strămoşilor. Acest sens restrâns s-a păstrat în definirea mitului. De o mare varietate şi bogăţie, I. românească a fost împărţită în funcţie de tematica abordată, în patru mari categorii: etiologică, mitologică, religioasă şi istorică. L. etiologică este cea mai cuprinzătoare, încorporând vechile mituri ale genezei, povestirile legate de floră şi faună, de viaţa omului, de toponimice şi antroponimice. în cadrul I. despre facerea lumii se conturează un strat arhaic, care consideră lumea drept opera unor animale, şi altul, mai nou, de influenţă bogomilică, atribuind geneza colaborării dintre Dumnezeu şi diavol. Subiectele referitoare la plante, animale sau la diferite forme de relief cunosc cea mai mare răspândire. L. etiologică relevă în majoritatea cazurilor o viziune antropomorfă, o concepţie animistă, reminiscenţe ale unei mentalităţi primitive despre univers. Cea de-a doua categorie tematică include motive referitoare la destin (ursitoare, spirite prezicătoare ş.a.), subiecte legate de spiritele naturii (ale apelor, ale munţilor, ale nopţii, ale văzduhului), de metamorfozări (pricolici, strigoi ş.a.) şi de alte apariţii miraculoase. L. religioasă grupează vechile istorisiri legate de personajele biblice, de sărbătorile creştine, de practicile sau de obiceiurile liturgice. Ea a suferit o puternică influenţă cultă, pe calea manuscriselor cu caracter religios traduse la noi (legende religioase apocrife). Motivele biblice au fost asimilate şi prelucrate de popor într-o manieră proprie, mai liberă. Ultima categorie tematică a I. tratează subiecte privitoare la personalităţi (domnitori, haiduci, capi ai răscoalelor) şi evenimente istorice. De o deosebită însemnătate prin amploare şi răspândire sunt ciclurile legate de figurile lui Ştefan cel Mare şi Al. I. Cuza. L. istorică este populată şi de alte figuri de domni (Negru Vodă, Dragoş, Mihai Viteazul ş.a.), dar nici una dintre celelalte categorii nu adună în jurul ei o bogăţie atât de impresionantă de motive şi variante. Adevărul cu caracter general al unei I. istorice se sprijină pe o serie de amănunte, uneori reale, de cele mai multe ori fictive. Unele dintre acestea pot migra de la o I. istorică la alta, devenind adevărate laitmotive (recunoaşterea ciobanului drept frate bun cu voievodul ş.a.). în cazul unor tradiţii sau amintiri istorice aureola legendară se pierde, naraţiunea rămânând o simplă relatare a unor fapte neobişnuite. Fixarea unei anumite perioade în I. istorică este făcută cu mare aproximaţie, legată fiind de epoca în care au trăit marile personalităţi („pe vremea lui Ştefan cel Mare", „după moartea lui Cuza Vodă"). L. este străbătută deseori de un fior tragic, care îi marchează evoluţia până la punctul final. Ciocnirea eroului cu forţele adverse nu are totdeauna deznodământ fericit, ca în basme, ci creează o stare de tensiune mereu crescândă. Conţinutul I. impune relatarea ei mai ales în anumite împrejurări, când rememorarea este provocată, prin asociaţie de idei, de un fapt sau de un eveniment recent. La baza istorisirilor legendare a stat întotdeauna dorinţa de a descifra tainele universului şi ale destinului uman. Orice I. conţine o parte de adevăr, dar explicaţia lui se caracterizează printr-o viziune genuină asupra lumii. Pe măsură ce conţinutul I. îşi pierde creditul, ea intră în declin, dispărând cu timpul sau contaminându-se cu alte naraţiuni populare. Rezistă, fiind percepute strict estetic, numai variantele cele mai izbutite. Există şi motive comune la diferite popoare, care se explică prin migraţie sau prin fenomenul de poligeneză. De obicei scurtă şi concentrată ca formă, nu de puţine ori I. recurge la imagini cu o putere expresivă remarcabilă. Poezia care se desprinde din textul ei dezvăluie o mare sensibilitate, asociată spiritului de observaţie al poporului. Ca tip compoziţional, I. se prezintă ca o naraţiune simplă, alcătuită în mod obişnuit din unul până la trei episoade. Se întâlnesc şi tipuri care înregistrează mai multe secvenţe, luând proporţiile basmului fantastic. De altfel, elementul fantastic, frecvent în I. (în special în primele categorii tematice), face ca aceasta să încalce hotarul basmului, uneori până la identificare. Şi snoava se poate transforma uşor în I., dacă motivul ei se adaptează normelor speciei. O altă apropiere se poate constata între I. religioasă şi descântecul cu formulă epică, apropiere mijlocită de personajele comune, cu un comportament similar (Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Petru). Uneori I. se prezintă şi sub forma descântecului (în special cele etiologice sau mitologice). Motivele legendare, mai ales cele de circulaţie universală, au constituit o bogată sursă pentru balade ca Soarele şi luna, Meşterul Manole, Voica ş.a. Primele colecţii româneşti de I. apar Lehtţir Dicţionarul general al literaturii române 38 spre sfârşitul secolului al XlX-lea, importante fiind cele alcătuite de S. FI. Marian, C. Rădulescu-Codin, Dumitru Furtună, Simion T. Kirileanu. Intrată în circuitul literaturii culte odată cu scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Miron Costin, Ion Neculce, I. a cunoscut o valorificare deosebită la scriitorii secolului al XlX-lea, îndeosebi la Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu şi George Coşbuc. într-o prelucrare modernă, în care capătă valori simbolice noi, ea se regăseşte în operele lui Gala Galaction, Ion Pillat, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Mihail Sadoveanu ş.a. Surse: S. FI. Marian, Ornitologia poporană română, I-II, Cernăuţi, 1883; S. FI. Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895; I. Pop-Reteganul, Ţintea Viteazul Tradiţii, legende şi schiţe istorice, Braşov, [1899]; Simion T. Kirileanu, Ştefan-Vodă cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Neamţ, 1903; Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903; S. FI. Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903; S. FI. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904; C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, Bucureşti, 1910; Tudor Pamfile, Firişoare de aur. Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1911; C. Rădulescu-Codin, îngerul românului. Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1913; C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, f.a.; Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrâni, îngr. şi pref. Gheorghe Macarie, Bucureşti, 1973; Alexandru Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1927; Ovid Densusianu, Tradiţii şi legende populare, Bucureşti, f.a.; I. Pop-Reteganul, Legende, povestiri şi obiceiuri româneşti, îngr. şi pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1943; De la Dragoş la Cuza Vodă, îngr. şi pref. Vasile Adăscăliţei, Bucureşti, 1966; Antologie de proză populară epică, III, îngr. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1966; Poveşti, snoave şi legende, îngr. şi pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1967; Cuza Vodă în tradiţia populară, îngr. şi postfaţă Vasile Adăscăliţei, Bucureşti, 1970; Tony Brill, Legende populare româneşti, Bucureşti, 1970; Petru Rezuş, Dochiţa împârătiţa, Bucureşti, 1972; Horea şi Iancu în tradiţiile şi cântecele poporului, îngr. Ovidiu Bârlea şi Ioan Şerb, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1972; Gh. Vrabie, Basmul cu soarele şi fata de împărat, Bucureşti, 1973; Legende geografice româneşti, îngr. Tony Brill, Bucureşti, 1974; Legende populare româneşti, îngr. Octav Păun şi Silviu Angelescu, introd. Octav Păun, postfaţă Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983; Legendele românilor, I-III, îngr. şi pref. Tony Brill, Bucureşti, 1994; Legendele şi tradiţiile Dunării, îngr. Cornelia Călin, Bucureşti, 1994. Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 114-125,253-400,430-458; S. FI. Marian, Sărbătorile la români, I-III, Bucureşti, 1898-1901; Tudor Pamfile, Sfârşitul lumii. După credinţele poporului român, Bârlad, 1911; Elena Niculiţă-Voronca, Studii în folclor, I, Bucureşti, 1908, II, Cernăuţi, 1912; N. Densusianu, Dacia preistorică, introd. C. I. Istrati, Bucureşti, 1913; Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913; Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 1915; Tudor Pamfile, Văzduhul, Bucureşti, 1916; Tudor Pamfile, Mitologie românească, Bucureşti, I-III, 1916-1924; I.-A. Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 1928; Cartojan, Cărţile pop., I, 10-172, II, 33-98, 131-181; Puşcariu, Ist. lit., 82-84; Cartojan, Ist. lit, I (1940), 65-72; Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Ist. lit., 1,90-95; Tony Brill, Principiile clasificării legendelor populare româneşti, REF, 1966, 3; Mircea Eliade, De Zalmoxis â Gengis-Khan, Paris, 1970, passim; Al. Dima, Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, 1971,238-256; Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii, Bucureşti, 1970,366-373; I. Oprişan, Preliminarii la o „poetică" a legendei populare româneşti, LL, 1973,4; I. Oprişan, Structura artistică a legendei populare româneşti, LL, 1974, 2; Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976,213-227; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976, 271-274; Dicţ. lit. 1900, 494-495; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, 45-139; Mihai Coman, Mitologie populară românească, I-II, Bucureşti, 1986-1988; Silviu Angelescu, Legenda, Bucureşti, 1995; Nicolae Panea, Antropologie a tradiţiilor. Tradiţia populară şi mecanismele de reglare a mentalităţii, Craiova, 1995; Sabina Ispas, Legenda populară românească între „canonic" şi „ apocrif", MCF, 1997, 7-86. C. Bz. LEHTŢIR, Samuil (25.X.1901, Otaci, j. Edineţ - 15.X.1943), poet, prozator, dramaturg şi critic literar. Este fiul lui Ruvim Lehtţir, meşteşugar. îşi începe studiile la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, dar lipsit de resurse materiale abandonează, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, în 1925 pleacă în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, unde activează în cadrul Editurii de Stat a Moldovei, al Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, al revistei „Octombrie" şi al organizaţiei scriitoriceşti „Răsăritul". Debutează în 1929 cu placheta Poezii, după care urmează culegerile de versuri în flăcări (1931), Sirenele zidirii (1932), De pază (1935), Dezrobire (1935), lipsite de valoare literară, ca şi piesele Codreanu (1930) şi Biruinţa (1933). Articolele sale de critică literară aparţin unui lector nu lipsit de gust, dar adânc marcat de dogmele sociologismului vulgar. A tradus din Puşkin, Lermontov, Esenin ş.a. SCRIERI: Poezii, Balta, 1929; Codreanu, Tiraspol, 1930; întrebări literare (în colaborare cu I. Vainberg), Tiraspol, 1930; în flăcări, Tiraspol, 1931; Tinerimea în luptă şi zidire (în colaborare cu Leonid Corneanu), Tiraspol, 1931; Sirenele zidirii, Tiraspol, 1932; Biruinţa, Tiraspol, 1933; De pază, Tiraspol, 1935; Dezrobire, Tiraspol, 1935; A. Vlahuţă, Tiraspol, 1935; 1 mai, Tiraspol, 1935. Repere bibliografice: I. Grecu, Mereu pe prima linie, „Nistru", 1985,10; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 162. N.BI. LEIBOVICI-LAIŞ, Şlomo (11.XII.1927, Botoşani), istoric al culturii şi editor. Urmaş al unei familii de rabini din nordul Moldovei ilustrând curentul hasidic, L.-L. face la Botoşani Şcoala elementară israelită-română şi liceul, luându-şi bacalaureatul în 1944 la Suceava. în 1950 a absolvit la Bucureşti Institutul Pedagogic, secţia limba idiş. De la treisprezece ani intrase în mişcarea sionistă, care milita în ilegalitate împotriva ideologiei fasciste, şi devenise între timp unul dintre conducătorii ei. în 1950 se stabileşte în Israel, în kibbutzul Nir-Etion, apoi ca profesor în Kfar-Saba. Conduce în această perioadă organizaţia de tineret Bnei-Akiva. După satisfacerea serviciului militar, lucrează în cadrul Ministerului de Externe, însărcinat cu problemele reîntregirii familiei. în 1995 îşi susţine doctoratul în ştiinţe istorice la Universitatea Bar-Ilan din Tel Aviv. Colaborează la publicaţiile în limba română „Viaţa noastră", „Revista mea" şi este laureat al Premiului „Iacob Groper". Numele lui L.-L. este strâns legat de Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor de Origine Română (ACMEOR), pe care a 39 Dicţionarul general al literaturii române Lemnaru înfiinţat-o şi o conduce din 1980. ACMEOR deţine o colecţie de documente rare şi o bibliotecă, organizează întruniri periodice şi manifestări comemorative, invită istorici şi oameni de cultură români, acordă — prin sponsori internaţionali — premii şi burse de cercetare în România tinerilor israelieni dotaţi, editează cărţi ale scriitorilor de limba română din Israel sau traduceri în limba română din scriitorii israeliţi clasici şi contemporani. Activitatea de scriitor şi editor a lui L.-L. răspunde şi serveşte programului acestei asociaţii. Istoria gândirii iudaice de la Vechiul Testament până la Martin Buber şi-a aflat în el un popularizator cu vocaţie deosebită, care îşi propune să-i familiarizeze cu zestrea tradiţiei străvechi pe nou-veniţii din România în Israel. Astfel, Lexicon. Noţiuni, obiceiuri, sărbători evreieşti (1974) este o carte de căpătâi, cu structură de dicţionar. Sabat, cunună a creaţiei (1979) dă, odată cu istoricul sărbătorii, reperele necesare despre sensul spiritual al sabatului, care implică un răgaz de meditaţie asupra înnoirii ciclului cosmic al Facerii, în Vechiul Testament, Talmud, Kabala, hasidism sau la Martin Buber. Capitolul despre sabat în hasidism insistă asupra aspectului de comunicare a omului cu semenii, de contopire întru bucurie la masa bogată, în tactul muzicii şi al dansului hasidic. Texte filosofice bine alese din Proudhon, N. Bialik, M. Buber sunt urmate, inspirat, de mici antologii de texte lirice şi epice dedicate sărbătorii. Volumul Reflecţii despre iudaism (1989) prezintă istoria şi credinţa evreilor într-un mod esenţializat, cu citate biblice pregnante, într-o traducere românească armonioasă. Claritatea tezelor se îmbină cu scrupulul istoric, fiecare capitol fiind însoţit de o serioasă bibliografie. După elaborarea acestor repere fundamentale pentru iudaism şi după susţinerea unui ciclu de conferinţe la postul naţional de radio, Khol Israel, autorul a dat lucrarea sa fundamentală, între legendă şi realitate. Lumea hasidică (1995). Teză de doctorat în istorie, dar şi evocare captivantă, cartea porneşte de la legenda apostolului hasidic Baal Şem-Tov, născut între văile Carpaţilor, în spaţiul dintre Prislop şi Cârlibaba, în ţinutul Neamţ. Rămas orfan în 1710, adolescentul cărturar adună ierburi de leac, vindecă pe cei din neamul său loviţi de boli, dar şi pe români sau ruteni. Se scaldă zilnic în râu, are viziuni, ghiceşte din ochi, intuind grijile fiecăruia, învăţăceii săi se numără cu sutele, totuşi dorul Sionului îl face să ajungă în Ţara Sfântă în 1747. între timp, învăţătura hasidică se răspândeşte din Moldova în Polonia, Ungaria, Rusia. Descendent el însuşi al acestor admori (conducători spirituali ai obştii hasidice), L.-L. oferă cititorilor de limbă română posibilitatea de a evada din capcanele uscăciunii ştiinţifice, pentru a poposi în lumea fabuloasă a unei cronici vechi de două sute de ani despre cei patru sute de rabini mitologici (secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea). Ei aveau castele şi „scaun" la Chişinău, Iaşi şi Sadagura, precum Rabi Israel Friedman care primea ca oaspeţi feldmareşali, sau ca Rabi Iţhak din Buhuşi care, în secolul al XlX-lea, a trimis bani ca să se cumpere pământ. Mai toţi rabinii hasidici sunt autori de snoave şi poveşti cu tâlc, prin care demonstrau zădărnicia avuţiei şi veşnicia înţelepciunii. L.-L. urmăreşte şi drumul „dinastiilor" de admori din Vijniţ până la Ţfat, Ierusalim, Bnei-Brak, Haifa, bătrânii rabini fiind convinşi că ating fericirea supremă dacă sunt înmormântaţi în pământul Israelului. Nunţile fabuloase, ospeţele strălucite sau catastrofa gazărilor din 1944 la Auschwitz compun pagini impresionante. L.-L. este un adevărat compendiu de istorie şi cultură iudaică, dar şi un evocator de târguri şi peisaje româneşti în imagini expresive, plastice. Ca filolog, a alcătuit câteva dicţionare utile şi azi: ebraic-român (1958), român-ebraic (1961), român-ivrit, ivrit-român (1972). SCRIERI: Lexicon. Noţiuni, obiceiuri, sărbători evreieşti, Tel Aviv, 1974; Sabat, cunună a creaţiei, Tel Aviv, 1979; Reflecţii despre iudaism, Tel Aviv, 1989; între legendă şi realitate. Lumea hasidică, Tel Aviv, 1995. Repere bibliografice: Elena-Esther Tacciu, „Lumea hasidică", „Ultima oră" (Tel Aviv), 1995, 7 iulie; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 325-337;Valeriu Stancu, Metafore româneşti în Israel, Bucureşti, 1998,126-142. E.-E. T. LEMNARU, Oscar (pseudonim al lui Oscar Holtzman; 1.II.1907, Bucureşti — 17.V.1968, Bucureşti), prozator şi traducător. Născut în familia unui negustor mărunt, Solomon Holtzman, L. a început şcoala la Brăila. Se pare că nu a terminat liceul, pe care l-ar fi părăsit pentru a nu fi silit să preia meseria tatălui său. în Bucureşti, unde şi-a petrecut restul vieţii, a dus o viaţă de boem, fiind un nelipsit al cafenelei artistice şi un conviv spumos. A lucrat sporadic în redacţiile câtorva publicaţii, mai mult timp la „Facla" (1934-1937). A debutat ca jurnalist în efemera publicaţie brăileană „Florile Dunării" (1927), unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cărămidaru. Va continua să publice în „Cuvântul", „Tribuna politică, parlamentară, economică, socială, culturală şi artistică", „Credinţa", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Azi", „Lumea românească", „Libertatea", „Gazeta capitalei", „Gazeta femeilor", „Patria", „Reporter", „Realitatea ilustrată", „Viaţa de azi" ş.a. Până prin 1940 a vădit preferinţă pentru eseul filosofic, deşi pregătirea sa în domeniu era aceea a unui autodidact ambiţios. învaţă germana şi franceza, citeşte cărţi de filosofie, ataşându-se de principiile eticii lui Spinoza, la care apreciază îndeosebi raţionalismul absolut. Stilul alert şi proprietatea exprimării i-au adus o oarecare reputaţie în presa vremii. După război colaborează la „Bis", „Revista literară", „Libertatea", „Unirea", „Dreptatea", „Dreptatea nouă", „Revista familiei", „România liberă", „Veac nou", „Contemporanul", „Magazin" ş.a. Acum se consideră un justiţiar şi publică articole dure la adresa unor confraţi. De sub condeiul lui ies însă şi portrete obiective, dintre care se disting cele apărute în „Dreptatea nouă" (Camil Petrescu, Victor Eftimiu, F. Aderca, Elena Farago, Anton Bibescu). L. era de părere că literatura şi-a epuizat resursele expresive şi că numai romanul fantastic le poate revigora prin crearea unei noi convenţii. Credincios acestui crez, a început să scrie povestiri fantastice pe care le publică în „Facla", „Azi" şi „Viaţa de azi". Prelucrate şi completate cu altele, acestea vor Lendvay Dicţionarul general al literaturii române 40 forma volumul Omul şi umbra (1946). Povestitor în linia fantasticului autohton abordat prin prisma unei argumentări paradoxale, el urmăreşte să pună în dezbatere cu deosebire un principiu filosofic ori ştiinţific, pe care îl dezvoltă în raţionamente frecvent surprinzătoare. Atras de efectele luminii, experimentatorul Crookes inventează un aparat care, sfidând legile obişnuit admise, creează întuneric în inima luminii şi îl transformă pe cercetătorul însuşi într-o crisalidă incandescentă (Triumful lui Crookes); un „străin" îşi transferă viaţa în umbra proprie şi moare când aceasta este lovită de o piatră (Omul şi umbra); Bronislav inventează un aparat care întipăreşte pe retina victimei imaginea călăului (Ochiul de mort). Logica povestirii este strânsă, întemeindu-se mai ales pe raţionamente absurde/care şochează simţul comun, şi pe care autorul le înlănţuie cu vervă. Fraza este cizelată, deşi textul cade nu o dată în manierism. Atras de teatru, L. a compus şi o piesă, Călătoriile pe apele groazei, nejucată însă. A tradus din teatrul lui Ibsen (John Gabriel Borkmann) şi din R. Matisson (Cel din urma avertisment). După 1950 s-a dedicat traducerilor de proză, dintre care unele, precum Germinai de Emile Zola şi Jean-Christophe de Romain Rolland, au cunoscut numeroase ediţii. SCRIERI: Omul şi umbra, Bucureşti, 1946; ed. îngr. şi pref. Mircea Braga, Cluj-Napoca, 1975. Traduceri: Vera Panova, Crujiliha, pref. Petre Solomon, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu M. Baras); Huan Ai, Deceniul furtunos, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Valeria Popescu); L.N. Tolstoi, Teatru, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Al. Kiriţescu, Ada Petrari şi Tamara Gane); Problemele măiestriei în arta cinematografică sovietică, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Irina Butmy); Romain Rolland, Jean-Christophe, I-III, pref. Dumitru Hâncu, Bucureşti, 1957-1958; Emile Zola, Germinai, I-II, pref. Theodora Ioachimescu, Bucureşti, 1960; N.E. Virta, Stepă cât vezi cu ochii, pref. Maria Arvinte, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu I. Jurist); Erwin Strittmatter, Poneiul Pedro, Bucureşti, 1963; RobertMerle, Insula, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1964; Jean Villain, Şi astfel zămisli Dumnezeu apartheidul Şase mii de kilometri prin Africa de Sud, pref. Cristian Popişteanu, Bucureşti, 1964. Repere bibliografice: Mihaela Bulgărea, Robert Merle, „Insula", IL, 1965,3; Al. Rosetti, Cartea albă, Bucureşti, 1968,73-77; Piru, Panorama, 367-369; Călinescu, Literatura, 44-47; Popa, Spaţii, 164-183; Dan, Proza, 131-133,287-289; Cioculescu, Amintiri, 362-366; A.I. Brumaru, Un Borges de la Dunăre?, LCF, 1986, 40; Lucia Demetrius, Oscar Lemnaru, JL, 1990,22; Acterian, Privilegiaţi, 30-31; Dicţ. scriit. rom., II, 736-738; Mănucă, Perspective, 107-114; Dicţ. analitic, III, 219-220; Opriţă, Anticipaţia, 79-81. D.M. LENDVAY Eva (24.VI.1935, Braşov), traducătoare. Este fiica poetului Szemler Ferenc. După absolvirea Liceului de Muzică din oraşul natal (1953), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1954-1959), lucrând apoi în redacţia revistei clujene „Utunk" (1959-1962), la săptămânalul braşovean „Uj Ido" (1963-1966), la „Muvelodes" (1967-1968) şi ulterior la „Brassoi Lapok". Debutează cu poezie în „Utunk" (1958), fiind prezentă cu versuri, traduceri, cronici teatrale, recenzii, schiţe şi reportaje în „Igaz Szo", „Utunk", „Elore", „Uj Elet", „Korunk", „Muvelodes", „ Astra", „Convorbiri literare", „Cronica" ş.a. Conform tradiţiilor braşovene, prin traducerile pe care le face L. adânceşte relaţiile literare româno-maghiaro-germane. Astfel, publică în presă tălmăciri în limba română din poezia lui Radnoti Miklos, Juhâsz Gyula, Szabo Lorinc, Garai Găbor, Nemeş Nagy Âgnes, Juhâsz Ferenc. Din literatura română traduce în egală măsură proză şi poezie. Poezia lui Anghel Dumbrăveanu, Mircea Ciobanu şi a Anei Blandiana este inclusă în câte un volum de transpuneri în limba maghiară. în antologiile Kutak (1981) şi Hâzinaplo (1990) îşi adună tălmăciri din poezia română clasică şi contemporană. Două romane ale Hortensiei Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns, apar în limba maghiară tot în transpunerea ei (1964), ca şi romanele Rămas bun de Ileana Vulpescu (1982) şi Trandafirul alb de Constantin Chiriţă (1968). L. traduce, de asemenea, din germană; astfel, poema Siebenburgische Elegie a lui Adolf Meschendorfer este cunoscută în limba maghiară datorită tălmăcirii ei. Traduceri: Hortensia Papadat-Bengescu, Kamarazene [Concert din muzică de Bach]. Rejtett ut [Drumul ascuns], Bucureşti, 1964; Constantin Chiriţă, Afeher rozsa [Trandafirul alb], Bucureşti, 1968; Kutak [Fântânile], Bucureşti, 1981; Ileana Vulpescu, Az utolso nevjegykârtya [Rămas bun], Bucureşti, 1982; Anghel Dumbrăveanu, Fejedelmi tel [lamă imperială], Bucureşti, 1987; Mircea Ciobanu, Versei [Versuri], postfaţa trad., Budapesta, 1987; Ana Blandiana, A megâlmodott [Cel visat], Budapesta, 1990; Hâzinaplo [Jurnal de casă], Budapesta, 1990. Repere bibliografice: [Szentmihâlyi Zoltăn], Constantin Chiriţă, „A feher rozsa", UTK, 1968,36; Krajnik-Nagy Kâroly, Hârom nyelven a Cenk alatt, „Brassoi Lapok", 1979,30; Rom. magy. ir. lex., III, 364-365. O.K. LEON, Aurel (13.IX.1911, Cogeasca, j. Iaşi — 3.X.1996, Iaşi), gazetar, poet şi prozator. Este fiul Profirei şi al lui Constantin Leon, învăţător. După ce urmează şcoala elementară în comuna natală, frecventează la Iaşi cursurile Liceului Internat (1923-1928) - ultimele două clase în particular —, susţinând bacalaureatul la Liceul Naţional (1933) şi concomitent (1931-1933) fiind student la Academia de Muzică şi Artă Dramatică (clasa Agatha Bârsescu). între 1934 şi 1937 face studii de drept la Universitatea din Iaşi. încă din timpul liceului şi al studenţiei lucrează ca redactor la ziarele „Ziua" (1933), „Grai moldovenesc" (1935), „Opinia" (1935-1939). După absolvirea facultăţii se dedică publicisticii. De la „Opinia" trece redactor la „Prutul" (1939-1944, unde semnează D. Arbore şi Al. Arbore), „Momentul", „Drapelul", „România liberă" (1945-1950). între 1951 şi 1958 este profesor şi director de şcoală, din 1958 până în 1967 activează ca metodist la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, iar din 1966 până la pensionare, ca redactor la săptămânalul „Cronica". A debutat cu o schiţă în revista „Vremea şcolii" (1930). Publică versuri şi epigrame (neadunate în volume), cronici dramatice şi plastice, interviuri cu scriitori şi personalităţi artistice, recenzii, reportaje în „Adevărul literar şi artistic", „Presa", „însemnări ieşene", „Luminătorii", „Scânteia", „Scânteia tineretului", „Steaua", „Scrisul bănăţean", „Tribuna", „Albina", 41 Dicţionarul general al literaturii române Leonardescu „Flacăra laşului", „laşul literar", „Convorbiri literare", „Cronica", „Ateneu" ş.a. După 1990 susţine rubrica intitulată „Cafeaua de dimineaţă" în ziarul „Monitorul" (Iaşi) şi conduce revista ieşeană „Cuvânt şi suflet". Prima carte a lui L., Din pridvor (1962), reuneşte schiţe şi povestiri de pronunţată factură reportericească, pe tema-clişeu a prefacerilor socialiste şi a mutaţiilor de conştiinţă. Se relevă schiţa Zestrea Elvirei, ce creionează fugar profilul Elvirei Cantacuzino-Paşcanu, personaj central în romanul Landoul cu blazon (1984). Motivul omului care schimbă locul şi civilizează satul arhaic impunând armonia în viaţa colectivităţii — exemplificat schematic şi tendenţios de majoritatea prozelor din acest prim volum — este reluat în romanul Cărări peste dealuri (1988), proză de factură statică, susţinută de o caracterologie previzibilă şi dezvoltată în linia unor tipare desuete. Romanul Landoul cu blazon, conceput în maniera balzacian-călinesciană a Bietului loanide, constituie o incursiune în universul vechii boierimi ieşene. Prinţesa Adela Cantacuzino-Paşcanu, căsătorită Rosetti-Roznovanu, recăsătorită Kogălniceanu, şi fiul ei, Georges Rosetti-Roznovanu, sunt personajele principale. împingând caracterologia, tipologia şi studiul genealogic spre o prea minuţioasă cercetare de caz, romanul îşi relevă greu liniile narative şi pune la încercare răbdarea cititorului. Partea finală, declanşată de moartea eroinei, se transformă într-un veritabil roman poliţist de sine stătător, al descoperirii mobilului şi făptuitorului crimei. Prezentarea documentelor anchetei, cercetările la faţa locului ale procurorului şi reconstituirile sale imaginare, confruntarea martorilor cu cadavrul sau aducerea lor la locul crimei se împletesc captivant cu intervenţiile mărimilor politice şi cu încercările de explicare freudistă a conduitei personajelor. Dezlegarea faptelor survine imprevizibil, fiind comunicată într-un capitol special: criminala fusese o servitoare ţigancă, deconspirată în final ca soră vitregă a prinţesei. Partea cea mai valoroasă din scrisul lui L. o constituie cele şase volume de evocări intitulate Umbre (1970-1991), prin care se încearcă o reconstituire mozaicală a vieţii culturale a laşului dintre anii 1930 şi 1990. Deşi autorul declară că textele ar fi simple demersuri reportericeşti, „fără pretenţii literare", unde meritele sale sunt doar „sagacitatea şi ţinerea de minte" care îi sunt proprii, ele se înscriu printre paginile cele mai bune ale genului. Portretizarea subtilă, descrierile ambianţei naturale, desenul unor medii, mai cu seamă chipul urbei moldovene, şi evocarea lirică, referinţa la operă şi citarea unor caracterizări sau aprecieri memorabile, şarja îngăduitoare şi replica epigramatică, amănuntul pitoresc şi anecdota savuroasă sunt chemate să stea alături de mărturisirile celor evocaţi, înregistrate într-o prezentare policromă, predominant lirică, de reală frumuseţe. Peste două sute de figuri ieşene (şi nu numai), în primul rând scriitori, dar şi actori, pictori, regizori, artişti dramatici, arhitecţi, profesori universitari, gazetari, se adună aici ca într-un portret de grup — adevărată arhivă de viaţă spirituală a ultimei jumătăţi de secol a culturii române. Sub semnul evocării stau şi alte trei lucrări ale lui L.: Iaşi (1965), Destinul unui artist: Ştefan Ciubotăraşu (1973) şi postfaţa la monografia lui Vasile M. Lişman, Hârlău (1972). SCRIERI: Din pridvor, Bucureşti, 1962; Iaşi, Bucureşti, 1965; Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991; Destinul unui artist: Ştefan Ciubotăraşu, Iaşi, 1973; Landoul cu blazon, Iaşi, 1984; Cărări peste dealuri, Iaşi, 1988; Cafeaua de dimineaţă, Iaşi, 1995. Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Din pridvor", GL, 1962,12; Eugen Simion, Două cărţi despre viaţa satului, CNT, 1962,15; Ion Lungu, Contradicţiile unui debut, TR, 1962,18; Lucian Dumbravă, „Din pridvor", IL, 1962, 5; Liviu Leonte, „Umbre", CRC, 1970,47; Al. Piru, Umbre ieşene, RL, 1970,47; Mircea Tomuş, „Umbre", TR, 1970,47; Cioculescu, Itinerar, III, 361-365; Vasile Pavelcu, Farmecul evocării, CRC, 1979, 40; Dan Mănucă, „Umbre", CL, 1979, 12; Nicolae Turtureanu, „Landoul cu blazon", CRC, 1984, 40; Nicolae Barbu, Blazonul prozatorului, CRC, 1984,44; Dan Mănucă, „ Umbre", CL, 1988, 4; Ioan Holban, Galeria de portrete, CRC, 1988,51; Grigore Ilisei, Portrete în timp, Iaşi, 1990,145-155; Nicolae Turtureanu, Portretul artistului la bătrâneţe, CRC, 1994, 21; Liviu Antonesei, Modelul Aurel Leon, „Monitorul" (Iaşi), 1996, 237; Ioan Holban, Cafeaua de care m-am îndrăgostit, „Symposion", 1996,47; Maftei, Personalităţi, VII, 167-173; Dicţ. scriit. rom., II, 738-739. I.O. LEONARDESCU, Constantin (3.XII.1846, Craiova -20.VIII.1907, Slănic-Moldova), estetician. Licenţiat în litere şi filosofie al Universităţii bucureştene (1866), L. urmează dreptul la Paris, obţinând licenţa în 1872. Este numit profesor de istoria filosofiei la Universitatea din Iaşi, iar din 1879 devine membru al Junimii, între 1882 şi 1895 colaborând cu articole de filosofie la „Convorbiri literare". Apărută în 1898, opera sa pricipală se intitulează Principii de filosofia literatură şi a artei. încercare de estetică literară şi artistică. A debutat ca filosof în „Revista contimporană" (1873), cu un studiu ce oscilează între spiritualism şi pozitivism. Aproape în acelaşi timp cu V. Conta, el încearcă, timid, să pună bazele unei metafizici materialiste. Concepţia sa estetică este eclectică, alăturând mecanic idei pozitiviste şi idei aparţinând esteticii transcendentale. Cu toate acestea, L. ocupă în epocă un loc distinct, prin larga răspândire, asigurată de cursurile sale universitare, a principiilor esteticii pozitiviste. Influenţat de metoda sociologică a lui Auguste Comte, el şi-a sprijinit opiniile pe cercetarea evoluţiei artei începând din comuna primitivă, analizând pe rând „arta simbolică" (a popoarelor orientale), „arta imitativă şi ideală creatoare" (a Antichităţii greco-latine), arta religioasă (a Evului Mediu), arta romantică, arta naturalistă. Concluzia sa este că arta a rezultat din prisosul energiei umane şi ar fi „un joc neinteresat" al facultăţilor sufleteşti. Rezultat al muncii artistului, opera conţine în sine frumosul, care se distinge prin ordine, proporţie, armonie şi seninătate — ideal în numele căruia L. a dezavuat naturalismul. Bazată în întregime pe psihologie, estetica sa consideră creaţia artistică un intermediar prin care transpar profunzimea psihologică a artistului şi forţa de viaţă pe care acesta a pus-o în exprimarea a ceea ce ar fi „văzut" în imaginaţie. Pe aceleaşi baze psihologiste, el consideră că emoţia estetică este o „contagiune nervoasă" între autor şi cititor. Critica literară s-ar întemeia pe principiile invariabile ale judecăţii, de unde şi prezenţa unor „reguli absolute ale frumosului". Ca un adevărat pozitivist, autorul nu deduce însă aceste reguli din Leonescu Dicţionarul general al literaturii române 42 filosofie, ci din realitatea artei. Principiile esteticii sale nu mai sunt formaliste, ci istorice şi sociologice, dovedind în cele din urmă înţelegere faţă de toate şcolile artistice. în concepţia lui, estetica nu trebuie să propună formule artistice, ci doar să le constate şi să le explice pe acelea care există şi să le critice numai atunci când nu corespund orientării generale a progresului social. Critica literară este datoare a semnala orice îndepărtare a operei de artă de adevărurile psihologice şi ştiinţifice predominante în epoca respectivă. O bună parte a lucrării Principii de filosofia literaturei şi a artei este rezervată istoriei esteticii — cea dintâi încercare de acest fel care a apărut la noi. Deşi sumară şi cu multe lacune, expunerea surprinde uneori esenţialul sistemelor discutate. SCRIERI: Principii de filosofia literaturei şi a artei. încercare de estetică literară şi artistică, Iaşi, 1898. Repere bibliografice: Ioan Pop-Florantin, Frumuseţea liniară şi frumuseţea omului, Iaşi, 1897, 73-79; N. Vaschide, „Principii de filosofia literaturei şi a artei", „Revue philosophique de la France et de l'etranger", 1900, ianuarie-iunie; Ist filos. rom., I, 524-546; Dicţ. lit. 1900,500-501; Al. Husar, Tradiţii naţionale (în estetică şi filosofia artei), Iaşi, 2001,107-130. ' ' DM LEONESCU, Vasile (1866, Bucureşti — 11.111.1927, Bucureşti), autor dramatic. Fiu al lui Ioan Leonida, L. face primii ani de şcoală la Bucureşti. înainte de a termina liceul, fuge cu trupa fraţilor Vlădicescu la Buzău. în 1883 joacă la Teatrul „Dacia", iar după o stagiune îl va urma pe Grigore Manolescu. Angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, frecventează concomitent, din 1885, Conservatorul de Artă Dramatică. Numele de Leonida nu a fost pe placul profesorului său, Ştefan Vellescu, care îl preschimbă în Leonescu. în 1897 L. este înaintat societar al Teatrului Naţional. Adept al manierei romantice, cu gesturi largi şi o rostire afectată, avea să renunţe spre sfârşitul carierei la acest mod nenatural de a juca. Actor de forţă, cu o statură impunătoare şi un temperament impetuos, modelul său era Mounet-Sully, de la care se pare că ar fi luat lecţii la Paris. A făcut parte din Societatea Dramatică şi din primul comitet de lectură al Naţionalului bucureştean. Moare în urma unei gripe contractate într-un turneu. A scris sporadic proză, apărută în „Revista theatrelor", „Pagini literare" ş.a. A tradus, după Plaut — Oşteanul lăudăros, din Corneille — Cidul şi Polyeucte, din Friederich von Halm — Fiul pădurilor, iar împreună cu Grigore Ventura — piesa Sappho de Franz Grillparzer. în comediile sale, Şarpele casei, în timpul alegerilor, în flagrant delict ş.a., L. vizează năravurile politice, manevrele electorale, complicaţiile dubioase din viaţa conjugală. Urmărit de patosul şi grandilocvenţa personajelor, îndeosebi tragice, pe care le întruchipa pe scenă (Nero, Lear, Othello, Karl Moor), el are ambiţia de a compune drame şi tragedii. Mai puţin preocupat de adevărul istoric şi chiar de verosimilitatea celor înfăţişate, mizează pe efecte menite să impresioneze şi să zguduie. Astfel, eroul din Ion Vodă cel Cumplit (piesă jucată în 1896) aminteşte oarecum de Ivan cel Groaznic. Traian şi Andrada, concepută (şi publicată) în 1893 împreună cu Grigore Ventura, plasează o intrigă amoroasă în epoca războaielor dintre daci şi romani. în întortocheata tragedie Rozamunda, unde se pare că L. ar fi prelucrat pe Vittorio Alfieri, întâmplările se petrec în timpul gepizilor şi longobarzilor. O emfatică „legendă naţională", Jianu (tipărită în 1900), şi o euforică „dramă războinică", Peneş Curcanul (1903), un prolog la Povestea neamului.., proiectatul poem istoric în versuri al lui Al. Davila, dar şi Zavistie, care aduce cu Năpasta lui I.L. Caragiale, şi Ucigă-l crucea (aceste ultime două piese alcătuiesc volumul Două drame ţărăneşti, 1903), drama Oricum! (reprezentată din 1912 până în 1916 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti) sunt scrise în colaborare cu T. Duţescu-Duţu. E posibil ca autorii să se fi inspirat din piese franţuzeşti. Mai izbutită, deşi tezistă, cu accente moralizatoare, este Crai de ghindă („Convorbiri literare", 1899), un fel de Dama cu camelii autohtonă, a cărei acţiune se desfăşoară în mediul mahalalei. înrudită tematic este „drama socială" Minciuni convenţionale, de fapt o melodramă. Scrisă alert, nervos, piesa vădeşte un bun spirit de observaţie. O dramă „forte", nu şi ca mijloace de realizare, e Feciorul de milionar. în epocă, L. este un autor dramatic notabil. SCRIERI: Traian şi Andrada (în colaborare cu Grigore Ventura), Bucureşti, 1893; Jianu (în colaborare cu T. Duţescu-Duţu), Bucureşti, 1900; Peneş Curcanul (în colaborare cu T. Duţescu-Duţu), Bucureşti, 1903; Două drame ţărăneşti (în colaborare cu T. Duţescu-Duţu), Bucureşti, 1903; Prolog în 16 cânturi la „Povestea neamului de la Traian la Carol I. 106-1906" de Alexandru Davila (în colaborare cu T. Duţescu-Duţu), Bucureşti, 1906. Repere bibliografice: Sanielevici, încercări, 68-76, 98-101; Chendi, Scrieri, IV, 140-143; Mihail Dragomirescu, Dramaturgie română, Bucureşti, 1905,324-344; Rebreanu, Opere, XII, 106-107,109-111; Ion Marin Sadoveanu, Vasile Leonescu, TTR, 1963,8; Brădăţeanu, Comedia, 154-155; Dicţ. lit. 1900,501. ' F.F. LEONTE, Liviu (8.IV.1929, Cepleniţa, j. Iaşi), critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Scutaru) şi al lui Vasile Leonte, învăţători. A absolvit Liceul Internat din Iaşi (1947), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii ieşene (1952). Redactor mai întâi la revista „laşul nou", a devenit în 1953 cercetător la Institutul de Istorie şi Filologie al Filialei Iaşi a Academiei Române. în intervalul 1961-1970 este cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza", iar până în 1979, redactor-şef la revista „Cronica". în 1979 obţine titlul de doctor în filologie şi îşi reia activitatea didactică la Facultatea de Filologie. A funcţionat ca lector şi conferenţiar asociat la Universitatea „Paul Valery" din Montpellier (1964-1969) şi ca lector şi profesor invitat la Universitatea din Toulouse (1990-1994). Debutează în 1950 la „laşul nou", unde mai mulţi ani a fost titularul cronicii literare. A colaborat cu recenzii, articole, eseuri, studii la reviste culturale şi academice din ţară şi de peste hotare. Activitatea lui L. este consacrată de la început lui Costache Negruzzi, fiind angajată pe două trasee ce se interferează: editarea operei şi studiul monografic. Prima ediţie Negruzzi, 43 Dicţionarul general al literaturii române Leontescu pe care o realizează în 1959, este Păcatele tinereţelor şi alte scrieri, ulterior alcătuind ediţia critică Opere (I-III, 1974-1986). Competenţa editorului a fost recunoscută şi prin decernarea Premiului „Perpessicius" al Muzeului Literaturii Române (1974) şi a Premiului Uniunii Scriitorilor (1984). Recuperarea operei marelui prozator a stimulat în mod benefic demersul analitic şi interpretativ al criticului şi istoricului literar, fiind întregită de un studiu monografic pe cât de consistent, pe atât de informat: Constantin Negruzzi (1980; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române). O epocă, o biografie, o mentalitate, o operă diversificată sunt componentele unui tablou vast, care se conturează prin desluşirea meticuloasă a detaliilor. Sunt clarificate aspecte biografice (inclusiv cel referitor la anul naşterii), sunt investigate zone ale creaţiei mai puţin cunoscute, evidenţiindu-se modul în care activitatea literară şi publicistică a lui Negruzzi se integrează în mentalitatea şi manifestările literare ale vremii prin traduceri, imitaţii, localizări, adaptări, dar şi prin capacitatea de a asimila modelele, de a le ilustra cu indiscutabilă originalitate (nuvela), şi nu în ultimul rând prin impunerea unor specii şi formule artistice noi (eseul, epistola, foiletonul literar), care configurează, mai mult decât reprezentările literare tradiţionale, tabloul epocii. Referirile la nuvelistică evidenţiază modul în care Negruzzi s-a ataşat sentimentalismului romantic, ca în Zoe, dar mai ales cum „s-a vindecat" de „romantismul melodramatic" în O alergare de cai, cum a transferat modelul nuvelei istorice romantice în „capul de serie al nuvelei istorice româneşti", capodopera Alexandru Lăpuşneanul. Monografia oferă o informaţie vastă, de la documente de arhivă la receptarea scrierilor lui Negruzzi, informaţie analizată riguros, prelucrată eficient şi integrată într-o sinteză interpretativă de referinţă. Experienţa publicistică, îndeosebi cea a cronicarului literar, i-a înlesnit lui L. apropierea profitabilă de literatura actuală, în prim-plan situându-se proza românească postbelică, domeniu căruia i-a consacrat două volume intitulate generic Prozatori contemporani (1984-1989). Cel dintâi se referă la ce au publicat după război Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, G. Călinescu, Geo Bogza, precum şi la începuturile şi la consacrarea lui Marin Preda, Eugen Barbu, Titus Popovici, încheindu-se cu prezentarea modului în care, la sfârşitul deceniului al şaselea, a demarat o nouă generaţie de prozatori, reprezentată de Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea. în volumul al doilea, criteriului cronologic i se substituie cel al grupării, al asocierii scriitorilor în familii de spirite creatoare. Este reconstituit „romanul liric" al lui Zaharia Stancu, este evidenţiată trecerea „de la reportaj la foileton" a lui Geo Bogza, sunt puse „sub semnul realismului" textele lui Marin Preda, Titus Popovici, Nicolae Velea şi sub acela al barocului romanele lui Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu şi Fănuş Neagu. Această panoramă a prozei româneşti postbelice este întregită de prezentarea „romanului problemă" al lui Alexandru Ivasiuc. Comentariul, articulat la text, dar şi la context (evoluţia prozei româneşti), se ordonează în jurul structurilor narative şi tipologice, făcându-se remarcat şi printr-un echilibru între analiză şi privirea de sinteză, specific cercetătorului, criticului şi istoricului literar L. Discursul interpretativ evită excesele (ca şi în monografia consacrată lui Constantin Negruzzi), nu acceptă nici divagaţia eseistic-impresionistă, nici exprimarea didac-tic-pedantă, domeniul predilect rămânând, indiscutabil, proza. SCRIERI: Constantin Negruzzi, Bucureşti, 1980; Istoria literaturii române. Proza contemporană, Iaşi, 1980; Prozatori contemporani, I-II, Iaşi, 1984-1989; Scriitori, cărţi, reviste, Iaşi, 1998. Ediţii: Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţelor şi alte scrieri, pref. N.I. Popa, Bucureşti, 1959, Opere, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1974-1986. Repere bibliografice: Zaciu, Lecturi, 39-46; Al. Călinescu, O sinteză de referinţă, CL, 1981,8; Andrei Nestorescu, C. Negruzzi, „Opere", 2, RITL, 1983, 4; Cristea, Modestie, 243-247; Constantin Călin, „Prozatori contemporani", ATN, 1984, 7; Alex. Ştefănescu, Un critic care nu exagerează, RL, 1984,35; Ion Vlad, Perspectiva istorică a criticii literare, TR, 1984, 52; Florin Faifer, „Prozatori contemporani", ALIL, t. XXX-XXXI, 1985-1987; Piru, Critici, 234-237; Constantin Ciopraga, Prestigiu intelectual, CRC, 1989, 15; Ioan Holban, Orizontul sintezei, CRC, 1989, 31; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene, Chişinău, 1,1994,95-107; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 233-235; Dicţ. scriit. rom., II, 739-740; Daniel Dimitriu, Cititorul, cercetătorul şi interpretul Liviu Leonte, CRC, 1999, 8; Z. Ornea, Istorie literară cu intermitenţe, RL, 1999,44. D. D. LEONTESCU, Alexandru Al. (17.11.1896, Vlăsineşti, j. Botoşani — 12.V.1978, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este fiul lui Al. Leontescu şi provine dintr-o veche familie răzeşească. Şi-a Lesnea Dicţionarul general al literaturii române 44 făcut studiile la Liceul „ A.T. Laurian" din Botoşani, continuân-du-le, după ce a participat la primul război mondial (când a fost şi rănit), la Universitatea din Iaşi, unde a urmat dreptul şi filosofia. A profesat toată viaţa avocatura la Bucureşti. Având simpatii legionare, după 1950 a făcut mai mulţi ani de închisoare, unde l-a cunoscut, printre alţii, pe N. Steinhardt. Debutul lui L. are loc în săptămânalul craiovean „Drum drept" (1915), cu nuvelele Vanuşa şi Boarul Baltă, urmate de câteva poezii în „Tribuna" (1915-1916). Adună folclor, pe care îl publică în revista „Ion Creangă" din Bârlad. Colaborează destul de frecvent cu schiţe, nuvele, versuri, eseuri, recenzii, foiletoane de bună ţinută literară în „Ramuri", „Cuvântul", „Facla", „Azi", „Dimineaţa", „Relief dunărean", „Pagini basarabene", „Timpul", „Universul literar", „Convorbiri literare", „Gândul nostru" (Iaşi), „Cuvântul liber", „Viaţa literară", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Familia", ajungând chiar prim-redactor al cotidianului „Capitala" (1943). Un volum târziu de poeme şi balade orientale, Cântecele pescarului Seled (1972), include şi versuri din reviste, înfăţişându-se ca un ciclu unitar, care degajă o atmosferă exotică aparte. Sub pretextul atribuirii înfocatului poem de dragoste unui pescar aramean, poem tălmăcit de un ierusalemitean, în două secvenţe lirice se conturează povestea iniţierii erotice a unui tânăr, care însă nu ajunge la împăcarea dintre inimă şi minte. Sursa de inspiraţie este paradigma înţelepciunii de a trăi şi a înţelege iubirea din Cântarea Cântărilor şi din lirica persană (Omar Khayyam, Hafiz, Firdousi). Exaltarea senzuală şi delirul imaginativ, trecute prin gingăşia şi simplitatea sufletească a poetului-pescar, sunt coordonatele esenţiale ale acestor texte. în culegerea de proză scurtă Valetul de pică (1980), predomină obsesia iubirii neîmplinite, pe fondul experienţei de război a autorului. Apare aici şi nuvela Fata barâşnicului, o variantă a micro-romanului Plimbarea domnişoarei Sura, publicat în 1925, scriere unde este incriminat absurdul unei iubiri care se vede „răsplătită" în cele din urmă pecuniar. în general, se poate vorbi la L. de o proză realistă, tradiţionalistă, deseori cu accente melodramatice. SCRIERI: Plimbarea domnişoarei Sura, Bucureşti, 1925; Cântecele pescarului Seled, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Valetul de pică, Bucureşti, 1980. Repere bibliografice: Teodor Scarlat, La porţile Răsăritului, „Românul", 1936,156; Predescu, Encicl, 485; MihaiDascal, „Cântecele pescarului Seled", RL, 1972, 20; [Alexandru Al Leontescu], RMB, 1978, 10 435; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1991,128. A. V. LESNEA, George (pseudonim al lui George Glod; 25.111.1902, Iaşi — 6.VII.1979, Iaşi), poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „laşul literar". Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „însemnări ieşene", „Contemporanul", „laşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" ş.a. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978). Autodidact, L. s-a format într-un climat dominat de spiritul revistei „Viaţa românească". Cunoştinţa şi prieteniile legate cu mari scriitori şi îndrumători literari ai deceniilor interbelice (Ionel Teodoreanu, G. Topîrceanu, Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, G. Ibrăileanu) au însemnat o ambianţă culturală determinantă pentru formaţia literară a poetului. încă de la început el îşi conturează preferinţele pentru anumite teme, lăsând să se întrevadă influenţe constante din poezia lui Tudor Arghezi, G. Bacovia, G. Topîrceanu, mai puţin din Mihai Eminescu şi sporadic din E. A. Poe. De altfel, în poemul Izvod, care deschide volumul de debut, fixează programul propriei inspiraţii poetice: folclorul, natura, istoria, viaţa socială, tradiţia. Chiar dacă în Veac tânăr sunt încă evidente unele stângăcii, versurile de aici, ca şi cele ce «? 45 Dicţionarul general al literaturii române Letopiseţi vor urma, impun prin întinderea şi varietatea registrelor poetice de cea mai bună factură tradiţionalistă, prin capacitatea de evocare a unor momente din trecutul istoric (în special al Moldovei), prin poezia socială de o vigoare deosebită. Autorul se consideră depozitarul unui legat istoric, de aceea istoria e pentru el un reper la care se întoarce ori de câte ori simte nevoia compensatorie de a compara prezentul sau de a se refugia dintr-o lume care îi provoacă insatisfacţii şi dezamăgiri. Unele poeme sunt portrete ale unor personalităţi istorice, altele compun tablouri vii ale unor evenimente fundamentale, evocând mai cu seamă rezistenţa şi permanenţa spiritului moldav. Tradiţia, natura şi sentimentul creştin al românismului sunt motive constante, care atestă din ce în ce mai limpede un poet format, un bun tehnician al versului. Influenţe bacoviene şi argheziene continuă să se regăsească nu numai la nivelul motivelor (spleenul, oboseala, moartea), ci şi în imagini, în construcţii sintactice, în versificaţie. Poezia socială este şi ea frecventată cu perseverenţă, avându-şi, desigur, punctul de plecare în condiţia socială a poetului, dar şi în observarea unor diferenţe sociale supărătoare, însă fără notele protestatare din modelele pe care uneori le urma. Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) ş.a. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, L. nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, L. transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului. SCRIERI: Veac tânăr, Iaşi, 1931; Cântec deplin, Bucureşti, 1934; Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938; Cântec, Bucureşti, 1940; Ceaslov, Bucureşti, 1940; Izvod, Bucureşti, 1943; Pomul vieţii, Iaşi, 1943; Treptele anilor, Bucureşti, 1962; Versuri, pref. Demostene Botez, postfaţă Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964; Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969; Chipul din fântână, Iaşi, 1972; Poeme patriei, Bucureşti, 1975; Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, îngr. şi pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977; Cântece de noapte, Iaşi, 1979; Pe-un prag de fum, îngr. Dumitru Ignea, postfaţă Val Condurache, Iaşi, 1983. Traduceri: Serghei Esenin, Poeme, pref. Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ed. bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1976; M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ed. bilingvă, Bucureşti, 1964; Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945; A. S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, îngr. şi pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974; Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949; E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949. Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, VI, 104-106, 453; Cioculescu, Aspecte, 119-121; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 180; Perpessicius, Opere, V, 84-85, VII, 207-210, X, 171-174, XI, 113-118; Munteano, Panorama, 305-306; Murăraşu, Ist lit, 444; Călinescu, Ist lit. (1941), 854-855, Ist. lit. (1982), 940; Gino Lupi, La letteratura romena, Milano, 1968,346; Magda Ursache, O sinteză şi un debut, CRC, 1969,40; Pillat, Mozaic, 177-179, 185-187; Natalia Cantemir, George Lesnea, traducător al lui Puşkin, CRC, 1972, 12; Rotaru, O ist, II, 553-557; Andriescu, Disocieri, 125-132; Teodor Vârgolici, Aspecte istorico-literare, Bucureşti, 1973,282-283; Crohmălniceanu, Literatura, II, 187-190; Piru, Poezia, I, 99-103; Horia Zilieru, Sufletul celest al poetului, CL, 1977, 3; Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac, Iaşi, 1977; Mariana Stescu, George Lesnea. Bibliografie, Iaşi, 1977; Maftei, Personalităţi, IV, 151-156; Leon, Umbre, V, 205-219; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 236-238; Dicţ. scriit. rom., II, 740-741; Faifer, Faldurile, 22-24; Ion Bălu, Prezenţa discretă a lui George Lesnea, CL, 2002,4; Livia Cotorcea, George Lesnea -traducătorul, CL, 2002,4. L P. B. LESNEA, Sanda (pseudonim al Alexandrei Lisnic; 3.VIII.1922, Dumbrăviţa, j. Bălţi), prozatoare şi poetă. Este fiica lui Vasile Lisnic, ţăran. Absolventă a Liceului „Regina Maria" din Chişinău (1940) şi a Şcolii de Medicină din Orhei (1957), a lucrat ca medic la Orhei şi Chişinău. A fost şi redactor la Enciclopedia Sovietică Moldovenească (1971-1979). L. debutează editorial în 1972, cu volumul de povestiri Clopoţeii primăverii, urmat de alte câteva cărţi dedicate micilor cititori: Inimi înflăcărate (1973), Brănduş (1975), Vulcan (1976), care urmăresc, în spiritul pilduitor al genului, procesul de formare a caracterului. A scris şi nuvele (Moara ciorii, 1981), epigrame, parodii şi fabule (Din desaga cu ciulini, 1988), precum şi două romane istorice, Sub cârma vremii (1986), consacrat domniei lui Vasile Lupu, şi Zbucium (1989), dedicat lui Ion Neculce. Pe baza scenariilor scrise de L. s-au turnat două filme. SCRIERI: Clopoţeii primăverii, Chişinău, 1972; Inimi înflăcărate, Chişinău, 1973; Brânduş, Chişinău, 1975; Vulcan, Chişinău, 1976; Moara ciorii, Chişinău, 1981; Sub cârma vremii, Chişinău, 1986; Din desaga cu ciulini, Chişinău, 1988; Zbucium, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: N. Bileţchi, Mesajul inimilor înflăcărate, „Moldova socialistă", 1973,31 decembrie; N. Bileţchi, într-o nouă viaţă a căutărilor, „Moldova socialistă", 1977,9 ianuarie; Vasile Badiu, De pe vremea lui Vasile Lupu, LA, 1985,22 august; A. Roşea, Durerea creaţiei, „Moldova suverană", 1992,1 august; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 214; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,173. N. BL LETOPISEŢI, revistă apărută la Bucureşti, de trei ori pe lună, între 10 noiembrie 1918 şi 1 martie 1919. Director este Dragoş Protopopescu (care semnează şi Dragoş Protopopescu-Blebea, Dragoş Blebea), prim-redactor — Scarlat Struţeanu, redactor — Perpessicius. De la numărul 7/1919 intră sub conducerea unui comitet format din Sergiu Manolescu, Dragoş Protopopescu, Alfred Moşoiu, Scarlat Struţeanu, Barbu Ber-ceanu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu. Programul e un elogiu adus spiritului, preeminenţei literaturii şi înţelegerii „celor viitoare" — despre care a scris Miron Costin, citat în primul editorial —, într-o vreme de criză şi materialism. Colaborează cu versuri Perpessicius, Tudor Vianu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Demostene Botez, Ion Marin Sadoveanu, Letopiseţul Dicţionarul general al literaturii române 46 Dragoş Protopescu, iar cu teatru, Camil Petrescu şi I.M. Sadoveanu. Publică eseuri critice Scarlat Struţeanu, Dragoş Protopopescu (Ovid Densusianu), Tudor Vianu (Romain Rolland). La rubrica „Trimensualia", Scarlat Struţeanu comentează adaptarea după Dostoievski a romanului Fraţii Karamazov şi piesa Dezertorul de Mihail Sorbul. Alte rubrici: „Creionări", „Elogii", „Cavalcade", „Ecouri", „Nota censoria". Basil Munteanu traduce din Solvet Saeculum de Leconte de Lisle şi poemul Moise de Alfred de Vigny. Alţi colaboratori: Barbu Solacolu, Teodor Solacolu, Alfred Alexandrescu. A.S. LETOPISEŢUL ANONIM AL MOLDOVEI. 1733-1774 (Letopiseţul Ţărei Moldovei de la domnia fntâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat), scriere alcătuită în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Transmisă într-un manuscris semnat de Enache Kogălniceanu, în care succedă letopiseţului Pseudo-Amiras, cronica a fost atribuită la un moment dat unui înaintaş al lui Mihail Kogălniceanu, Enache Kogălniceanu — colecţionar de texte istorice şi cărţi populare, frate cu bunicul viitorului om de cultură paşoptist —, dar ipoteza rămâne insuficient argumentată. De cultură mijlocie, ignorând cronica lui Ion Neculce, cu care expune paralel evenimentele deceniului 1733-1743, ca şi pe aceea, mai modestă, a contemporanului Ioan Canta, autorul Letopiseţului anonim al Moldovei consemnează istoria unei epoci de declin feudal şi de apogeu al fanariotismului în Ţările Române. Cronicarul prezintă faptele onest, detaliat, fără comentarii inutile, fără elanuri şi efuziuni lirice. Vremurile, pe care le înregistrează cu anume culoare ochiul unui martor aflat adesea în mijlocul evenimentelor narate, nu predispun la entuziasm. Ceremonia înscăunării fanariotului (remanierea divanului domnesc, slujba de la Mitropolie şi ospăţul tradiţional) ori, dimpotrivă, sosirea firmanului de mazilire a domnului alcătuiesc laturile unui ritual ce exclude orice element de surpriză. Tarele vremii — războaie, năvăliri tătăreşti, biruri abolite prin anatema Bisericii, dar reînfiinţate sub alt nume (văcăritului i se substituie, în domnia lui Ioan Teodor Callimachi, fumăritul), se înscriu ca într-o ordine naturală alături de alte calamităţi — epidemii, invazia lăcustelor, seceta. Arătarea pe cer a unei comete nu tulbură mai puţin ca trecerea prin ţară a unui paşă „cu trei tuiuri", condus cu onorurile cuvenite şi cu multe precauţii până la hotare pentru ca, în sfârşit, încordarea şi nesiguranţa să dispară. în limitele mentalităţii boierimii mărunte căreia îi aparţine, cronicarul îşi îngăduie totuşi preferinţe faţă de unele dintre domniile evocate, după cum îşi rezervă şi dreptul de a dezaproba altele. Galeria de portrete din cronică, toate asemănătoare până la un punct datorită mai ales reacţiilor determinate de împrejurări identice (ce creează uneori impresia de tragice marionete ale istoriei), se însufleţeşte astfel, lăsând să se întrevadă câte o atitudine neaşteptată, ticuri sau chiar personalităţi distincte. Sistemul politic al epocii generează o optică până într-atât deformatoare, încât se admite mai curând cazul domnului care „nu prea ştia rândul să cârmuiască", decât cel al unui fanariot respectat de propriii miniştri sau credincios cuvântului dat. Ilustrând o astfel de excepţie fericită, Grigore Alexandru Ghica conduce ţara cu autoritate, dovedindu-se un bun gospodar, preocupat de lucrări edilitare în capitala Moldovei. Promotor al progresului economic şi social, Ghica ridică în Iaşi aşezăminte şcolare şi înfiinţează prima manufactură de postav la Chipereşti. în schimb, nici una dintre cele patru domnii în Moldova ale lui Constantin Mavrocordat nu face să înceteze iritarea cronicarului faţă de cel ce se dovedeşte prea îngăduitor cu „prostimea", desfiinţând „vecinia", războindu-se — fără folos, insinuează ostil autorul — cu moravurile şi incultura unei anumite categorii de clerici. Portretul memorabil al cronicii, trasat din câteva linii, este al bătrânului şi avarului Ioan Teodor Callimachi, „fricos de frig", tremurând în blănuri în orice anotimp, în odaia în care arde în permanenţă mangalul. (Pagina transmite ceva atmosferei din Princepele lui Eugen Barbu.) Dacă dintre personajele reale ale timpului cel „jucat" de Iordache Stavarache — grec, conducând ca prim sfetnic sau ca reprezentant la Constantinopol al mai multor domni destinele Ţărilor Române — se ridică la valoarea de simbol al parvenitismului fanariot, descrierea războiului ruso-turc dintre anii 1768 şi 1774, cu care se încheie letopiseţul, rămâne nesemnificativă în raport cu amploarea şi consecinţele evenimentului. Ediţii: Letopiseţul Ţărei Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1774), în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, III, publ. Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1874,195-274. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, I, 391-398; Constantin Giurescu, Pseudo-cronicari, Bucureşti, 1916; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1927, 86-93; Puşcariu, Ist. lit., 204; Piru, Ist. lit., I, 630-634; Ursu, Memorialistica, 68-69; Dicţ. lit. 1900,502-503. R.Ş. LETOPISEŢUL ANONIM AL ŢĂRII MOLDOVEI. 1661-1709 (Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Ştefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul), scriere terminată în 1712 de un autor necunoscut, atribuită de Dumitru Velciu lui Sava ieromonahul. Cronica, cunoscută în istoriografie şi sub denumirea de Pseudo-Nicolae Costin, conţine, în continuarea letopiseţului lui Miron Costin, expunerea evenimentelor petrecute în Moldova în intervalul 1661-1709. Se menţionează drept izvoare ale acestei lucrări cu caracter de compilaţie „izvodul lui Vasile Damian ce au fost treti-logofăt" şi „izvodul lui Tudosie Dubău logofătul", de fapt şi acestea tot scrieri anonime. Autorul, având o bună cultură bisericească şi slavonă, pare ataşat în oarecare măsură familiei Cantemireştilor — lui Constantin Cantemir şi fiului acestuia, Antioh —, fără ca lucrarea să aibă caracterul oficial al unui letopiseţ de Curte. Situat între cronica lui Miron Costin şi cea a lui Ion Neculce (căruia îi va servi şi de izvor), acest letopiseţ, departe de valoarea literară a operelor celor doi cronicari, are o fizionomie distinctă, caracterizată prin bogăţie portretistică şi amănunte semnificative, creatoare de atmosferă. începe cu domnia lui Eustratie Dabija, urmărind în continuare prezen- 47 Dicţionarul general al literaturii române Letopiseţul tarea tuturor domnilor moldoveni care i-au succedat. Iliaş Alexandru, domn milostiv, care nu de puţine ori plătea datoriile săracilor reclamaţi la judecăţi, moare probabil, otrăvit de Gheorghe Duca. Ştefan Petriceicu fusese un domn slab şi influenţabil. Antonie Ruset, cel pârât la turci de boierii grupaţi în jurul lui Gheorghe Duca (între ei şi cronicarul Miron Costin), ucis în chinuri atroce, fusese „nelacom, bun la judecăţi, libovnic", ultima trăsătură având-o şi fiul său, Alexandru Ruset, ale cărui chefuri rămân de pomină în multe din letopiseţele cronicarilor moldoveni. Un spaţiu mai larg ocupă evocarea lui Gheorghe Duca, a cărui domnie nefastă a polarizat resentimentele tuturor cronicarilor. Răutatea lui Duca era celebră şi dincolo de hotare, fiind cunoscută de vecinii turci, tătari, greci şi sârbi. Duca este pizmaş, „înde-lungareţ" la mânie, lacom de averi, iar doamna sa îi seamănă întru totul. Jafurile şi abuzurile săvârşite pentru a smulge banii supuşilor sunt înfricoşătoare: Ursache vistiernicul este dezbrăcat şi legat de un stâlp în ger, Ion Iser, vistiernic, şi Andrei Şipoteanu, vornic, pedepsiţi vara, sunt dezbrăcaţi, unşi cu miere şi legaţi la stâlp. Luat prizonier de polonezi, Duca nu mai poate fi salvat cu banii trimişi pe ascuns de doamna lui, aflată la Constantinopol. Morţii lui Duca cronicarul îi consacră o pagină sarcastică: în trupul domnitorului s-ar fi găsit pietre preţioase. Constantin Cantemir este lăudat pentru că, deşi necărturar, ştia bine turceşte, avea limba dulce, era milostiv şi nelacoin. Domnia lui a fost tulburată de incursiunile pline de cruzime ale podgheazurilor leşeşti şi de bandele de tâlhari. Când mitropolitul Dosoftei a fost luat de Jan Sobieski în Polonia, un leah a prins-o pe Ruxanda, fiica lui Vasile Lupu, fostă soţie a lui Timus Hmielniţki, şi i-a tăiat capul pentru a o jefui. Antioh Cantemir, deşi mai grosolan în relaţiile cu supuşii, chiar cu cei de rang mare (episcopul Varlaam de Huşi era înfruntat fără reverenţă: „Popo, [...] ţi-oi rade pletele"), era iubitor de dreptate şi un bun domnitor. Constantin Duca îşi dezvăluie înalta învăţătură în intervenţiile ceremonioase pe care le face în adunările divanului. Epoca e zguduită deopotrivă de evenimente sângeroase şi de calamităţi naturale, în timpul lui Dumitraşcu Cantacuzino a bântuit o foamete mare, urmată de ciumă şi de năvălirea fiarelor; lupii ajunseseră până Ia Iaşi, atacând în plină zi. Letopiseţul se încheie cu prezentarea celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviţă. în cronică sunt incluse şi ştiri despre evenimente externe: informaţii despre domnia regelui Carol al XIL-lea al Suediei şi conflictul acestuia cu ţarul Petru cel Mare, descrierea luptei de la Poltava. Limba cronicarului se caracterizează printr-o mare claritate, o topică apropiată celei actuale, printr-o cursivitate rece, asemănătoare expunerii unui istoric. Ediţii: Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Ştefan sin Vasile vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul, în Letopisiţele Ţării Moldovii, II, publ. Mihail Kogălniceanu, Iaşi, 1845, 1-130, în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, II, publ. Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1872,1-117; Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir (1661-1705), îngr.şi pref. C. Giurescu, Bucureşti, 1913. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit XVIII, II, 481-485; Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene (Nicolae Costin, Tudosie Dubău, Vasile Dămian), Bucureşti, 1907; Constantin Giurescu, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasile Dămian, Bucureşti, 1914; Iorga, Ist lit, 1,341-346; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1927,39-40; Cartojan, Ist lit, III (1945), 177-179; Lăudat, Ist. lit., 1,287-301; Piru, Ist. lit., 1,331-337; Ist lit, I, 552-554; Dumitru Velciu, Izvodul lui Miron logojutul, RITL, 1976,1; Dicţ. lit. 1900,503-504. A.Sm. LETOPISEŢUL CANTACUZINESC (Istoria Ţărâi Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini), scriere anonimă redactată între 1688 şi 1690. Adunând şi punând cap la cap cam tot ce însemna izvor intern (vechile anale în slavonă, Viaţa patriarhului Nifon de Gavriil Protul, Cronica Buzeştilor, scrierile lui Stavrinos şi ale lui Matei al Mirelor, o bănuită cronică — poate în greceşte — redactată la Curte), scriind una dintre „istoriile posibile" ale Ţării Româneşti (istorisirea evenimentelor cuprinse între 1290 şi 1688 cu o completare până la 1690), autorul, identificat de N. Iorga în persoana logofătului Stoica Ludescu, „slugă bătrână" în casa Cantacuzinilor, produce indiscutabil literatură. Căci prelucrarea şi reaşezarea datelor în funcţie de comandamentele ce dirijează demersul unui cronicar partizan reprezintă un pas decisiv spre literaturizare, pe care Stoica Ludescu ori altcineva îl face cu destulă dezinvoltură. Este îndemnat de o atitudine prezentă încă din etapa selecţiei faptelor şi care ar declara un soi de simpatie rezervată celor „săraci şi împresuraţi de bir şi năpăşti" — în fapt un exerciţiu retoric lipsit de substanţă —, II C T O P 1 :■■■ ... t . ■■■ ^ ■■■ fxMLHttjt • £ti l\ I. A^l l\ t ftf.lhiKt.thHJflIM hfitj**«/< * t • °0 'D ' >, • ' /> ■ tl//.*/*/ C* mn ' r.-ftn*%t ^ - G.-nMrnixţ'* \ a*j ff- t r 1,-ZS - *■ ' V' tynSMi mrt* AXnxtm , t*>//*n v ^ Jf ** -.1 ** 1 \j4£0mftVtWn * ^ <. ■ 4. t ft ' _ 1 “'V ' - I tUtlK/rU*»'* . . * h - .. j „ ***" • \ ta* rm «n* ■ #£f ~' z ■J-P» s > V V StLnr/iM'iAM . /« n \ \ _ *T ^ in-o, r HttAtitA • C*j/r>n 1.41 /V » ^ / -> o " "■ J7THSL7VÎ+ TZim * *~T *V . *ţ7,UApi\ TmAUrtAit** * ****** mu * * tU/nw > «v m w r/. Letopiseţul Dicţionarul general al literaturii române 48 o ostilitate faţă de suzeranul de la Stambul — şi ea de o descurajantă superficialitate, mai mult cârteală de rutină —, cât şi o mult comentată „grecofobie" ce îi are în vedere, selectiv, doar pe cei ce descindeau lacomi de la Ţarigrad în suita unor voievozi la fel de hămesiţi. împinge cu nonşalanţă istoria în obscuritate şi îşi asigură, reinterpretând datele (potrivit unor opinii de grup) şi redistribuind accentele, nişte exemple mai mereu oportune. El oficiază ca un veritabil sacerdot, aflat în posesia unor instrumente a căror cizelare (notabilă, întrucât autorul a fost practic lipsit de experienţe preexistente) nu poate fi conciliată cu imaginea — propusă adesea — a scribului mărunt ce proferează doar blesteme şi îşi consumă, pe hârtia menită să adăpostească o invectivă poruncită, raţia cotidiană de cerneală îndoită cu venin. Contemplarea şi moralizarea se desfăşoară sub supravegherea unui cod etic ce defineşte şi starea de idealitate (instaurată printr-o veritabilă preceptistică a armoniei, pusă în mişcare de faptele Cantacuzinilor care au, toate, atributele solare ale unor apoteotice triumfuri ale binelui), dar şi dezordinea (instituită de obicei de abaterile de la precept, de actele aberante produse de adversarii aceloraşi Cantacuzini, acte ce stârnesc antipatia — un fel de factor omogenizator al întregii cronici — şi atrag sancţiunea). în acest fel, naraţiunile devin istorisiri morale pe un traseu care duce de la culpă la o pedeapsă adesea anticipată: „Şi aceştia o vor lua [pedeapsa], precum zice la Sfânta Evanghelie: «Cum aţi judecat, aşa vi să va judeca, şi cum aţi măsurat, aşa vi să va măsura»", ori constatată cu satisfacţie: „Luară-şi şi ei plată după faptă". în scrisul cronicarului, în textul său încărcat de patimă, stigmatizator (în care drumul spre imprecaţie este cu grijă netezit), violent în acuză şi în vehemenţa denunţului (moral) şi aprig (dar şi abil) în atitudine, compunerile pamfletare se alcătuiesc fără dificultate. Provocatorii întâmplărilor, din care mereu ofensaţii şi „obijduiţii" Cantacuzini ies în pagubă, sunt urmăriţi cu meticulozitate. Voievodului Radu III Mihnea, omorâtorul de boieri (victimele lui sunt înşirate de cronicar într-o cutremurătoare „listă"), primul mare inamic al patronilor săi, îi este cercetată cu multă culoare originea (pe care insul o falsificase), îi este dezvăluită lipsa de onestitate (călcase o „convenţie" cu Cantacuzinii), iar ţelurile lui combatante (antiturceşti) sunt taxate drept „visuri nebuneşti", iresponsabile şi complet opuse atitudinii unor boieri prudenţi şi „cuminţi". Figurile detestabile abundă în cronică. Deloc reţinut, autorul îi atacă, le rezervă stigmatizări particulare, execraţii individualizate, precise, eficiente. Mai cu seamă celor „amestecaţi" în sângele lui Costandin postelnicul (postelnicul Constantin Cantacuzino), precum marele paharnic Constantin Vărzaru, moştenitor al unor gene malefice („Că adevăr, cum nu poate face den mărăcine strugure şi den rug smochine, aşa nu să poate face den neamul rău bun; ci din varza cea rea ce-i zic morococean au ieşit fie-său şi mai morococean el"), sau tatăl paharnicului, armaşul Radu Vărzaru, fost „grădinar de verze la Ploieşti", care va fi prezentat drept o variantă a arhetipului jefuitorului. Aceeaşi stigmatizare pentru figurile spăimoase ale celor care au inspirat, regizat şi înfăptuit — sub protecţia lui Grigore Ghica Vodă (un mare ingrat şi el) — uciderea postelnicului, cele „două vase rele, unul rumânesc, altul grecesc, anume Stroe vornicul Leurdeanul şi Dumitraşco vel-vistier Ţarigrădeanul", pilde de nerecunoştinţă şi de infamie. Drept contrapondere, se propune, firesc, panegiricul. Patetic în tot ce întreprinde (şi în culpabilizări, şi în entu-ziasme), reaşezând valorile într-o lume care nu mai este a istoriei, ci a povestirii, cronicarul face din eroul exemplar o efigie impusă viitorimii. Pilduitor este nu Şerban Cantacuzino (singurul din neam ce atinsese până atunci suprema poziţie ierarhică), ci tatăl acestuia, postelnicul Constantin Cantacuzino, căruia îi sunt elogiate bunătatea, înţelepciunea, prudenţa, generozitatea, abilitatea şi priceperea politică, patriotismul. Durerea pricinuită de dispariţia nedreaptă a acestui „noroc" al ţării ia forma unei lamentaţii universale, remarcabil turnată într-o foarte frumoasă construcţie bimembră, simetric guvernată de două interogaţii ce prepară terenul pentru lansarea imprecaţiei: „Iar toată ţara plângea pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile ţărâi. Plângându-1 şi săracii, că şi-au pierdut mila; plângându-1 carii au avut de la el multă căutare; plângându-1 şi păgânii, şi creştinii, şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate părţile. Şi de la cine fu acea moarte necuviioasă? De la Gligoraşco, pre carele l-au făcut domn, şi l-au cinstit şi i-au slăvit numele." Ediţii: Istoria Ţărei Româneşti de când au descălecat românii (publ. N. Bălcescu), „Magazin istoric pentru Dacia", 1846,231-372,1847,3-32; Istoria Ţârei Româneşti începând de la descălecâtoarea românilor..., în Istoria Moldo-României, II, Bucureşti, 1859, 1-165; Letopiseţul Ţării Româneşti (publ. Stoica Nicolaescu), RIAF, XI, 1910, partea I, 97-186, partea II, 346-355; Istoriile domnilor de la Adam până au venit Radul Negru voievod domn din Ţara Ungurească în Ţara Românească (publ. M. Gaster), RIR, 1937, 1-2; Letopiseţul cantacuzinesc (şi Variante), în Cronicile româneşti, II-III, îngr. şi pref. N. Simache şi Th. Cristescu, Bucureşti, 1942; Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc), îngr. şi introd. Constant Grecescu şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1960; Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul cantacuzinesc), în Cronicari munteni, I, îngr. Mihail Gregorian, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1984,77-213. Repere bibliografice: Gr. G. Tocilescu, Studie critice asupra cronicelor române, RIAF, II, 1884, voi. III, fasc. 2; I. G. Sbiera,. Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în restimpul de la 1504-1717, Cernăuţi, 1897,185-195; N. Iorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1898-1899; Giurescu, Contribuţiuni, 5-8, 20-22; Ilie Minea, O versiune a cronicii lui Stoica Ludescu. Manuscrisul lui Şerban logofătul, CI, 1925, 2-7; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 497-500; Al. Ciorănescu, Un act al lui Stoica Ludescu, RI, 1934,7-9: Călinescu, Ist. lit. (1941), 33-34; Cartojan, Ist. lit, III (1945), 233-239; Ion I. Ionaşcu, Documente inedite din perioada 1517-1774, STD, 1955,4; Ion I. Ionaşcu, Despre logofătul Stoica Ludescu şi paternitatea cronicii „Istoria Ţării Româneşti", AUB, istorie, t. V, 1956; Constant Grecescu, Rostul „ Vieţii lui Nifon" în „Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat românii", BOR, 1958,9; Constant Grecescu, Dan Simonescu, Introducere la Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690 (Letopiseţul cantacuzinesc), Bucureşti, 1960, I-LXI1; Eugen Stănescu, Valoarea istorică şi literară a cronicilor muntene, în Cronicari munteni, I, îngr. Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, V-CXXVI; I.I. Georgescu, O copie necunoscută a „Letopiseţului canta- 49 Dicţionarul general al literaturii române Letopiseţul cuzinesc", MO, 1961, 7-9; Cioculescu, Varietăţi, 29-44; Zamfirescu, Studii, 184-231; Pavel Chihaia, A fost Negru Vodă un personaj real sau legendar?, „Magazin istoric", 1969, 5; Ivaşcu, Ist. lit., I, 152-155, 208-214; Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, STD, 1970, 4; Ist. lit., I, 384-394; G. Mihăilă, Letopiseţul Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea, LRV, I, 221-225; Panaitescu, Contribuţii, 390-476; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., 1,303-360; Liviu Onu, Date noi cu privire la Stoica Ludescu. Din nou problema paternităţii „Letopiseţului cantacuzinesc", LR, 1972, 1; Piru, Analize, 21-37; Cătălina Velculescu, Observaţii asupra „Cronicii lui Mihai Viteazul" din „Letopiseţul cantacuzinesc", RITL, 1973, 2; Ştefan Andreescu, Considerations sur la date de la premiere chronique de Valachie, „Revue roumaine d'histoire", 1973, 2; Ţepelea-Bulgăr, Momente, 88-90,94-97; Mircea Anghelescu, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, RITL, 1976, 1; Cătălina Velculescu, Continuitate şi salt în transmiterea variantelor „Letopiseţului cantacuzinesc", RITL, 1976,1; Cătălina Velculescu, Legende: reflexe în istoriografie, RITL, 1978,1; Dan Horia Mazilu, Cronicarii munteni, Bucureşti, 1978, 11-88; Dicţ. lit. 1900, 504-505; Mazilu, Vocaţia, 66-74; Cătălina Velculescu, Din nou despre „Cronicaparalelă" şi „Letopiseţul cantacuzinesc", RITL, 1994,3; Mazilu, Noi, 189-193,195-203. D.H.M. LETOPISEŢUL DE LA BISTRIŢA (Letopiseţul de când s-a rnceput, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei), cea mai veche scriere istoriografică românească în limba slavonă. Descoperită la Tulcea, într-un manuscris copiat în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (pe la 1710 aparţinea preotului „Gheorghi din Băiceni", dăruit lui de „preuteasa răposatului" protopop Ursul din Iaşi), cronica a fost publicată pentru prima dată de Ioan Bogdan, în 1895. Protograful, dispărut în decursul secolelor, a fost alcătuit în parte în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) de unul sau mai mulţi dieci de cancelarie (care puteau fi şi slujitori ai Bisericii), sub supravegherea domnului şi a marilor logofeţi Dobrul (până în 1468), Toma (până în 1474) şi mai ales Tăutul (care a continuat şi în timpul lui Bogdan III) ori, poate, chiar de unul dintre aceştia. Cei mai mulţi cercetători consideră însă că manuscrisul păstrat în Biblioteca Academiei Române urmează cu destulă fidelitate textul iniţial, în comparaţie cu variantele interne (Letopiseţul de la Putna, prescurtat şi în parte completat în această mănăstire până în 1518, respectiv până în 1526) şi externe (Cronica moldo-germană, Cronica moldo-rusă şi Cronica moldo-polonă). Ca structură, Letopiseţul de la Bistriţa are patru părţi, inegale ca întindere. Partea întâi reprezintă o simplă înşiruire a domnilor, de la Dragoş (probabil 1352 — cum presupun istoricii de azi —, dată prezentă în Cronica moldo-polonă, şi nu 1359, cum apare în manuscris) până la Alexandru cel Bun (cu greşeli privind numărul anilor de domnie atribuiţi câtorva dintre voievozi). Partea a doua, ce se deschide cu un titlu aparte, Ţarii Moldovei, de la Alexandru cel Bun până la anul 1457, oferă ştiri mai detaliate în special despre urmaşii acestuia, rivalităţile dintre ei, incursiunile tătăreşti, desigur pe baza unor însemnări preexistente. Partea a treia, cea mai amplă, a fost alcătuită în mai multe etape, pe măsura desfăşurării principalelor evenimente, de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, în anul 1457, „luna aprilie 12, marţea mare [...], cu ajutorul lui Dumnezeu", până la moartea gloriosului domn, în 1504, „luna iulie 2, marţi [...], cam la al 3-lea ceas din zi", prevestită de o „iarnă grea foarte aspră, cum nu fusese niciodată", de „ploi mari şi revărsări de ape". în sfârşit, partea a patra relatează oprirea confruntării dintre Bogdan III şi Radu cel Mare la 28 octombrie 1507, prin solia de pace a lui Maxim Brancovici, „fiindcă — după cum spune acesta — sunteţi creştini şi de acelaşi neam" (una dintre primele confirmări scrise ale conştiinţei de unitate a poporului român). Textul se întrerupe la mijloc de frază (ultimele două file au fost rupte între timp), fiind completat de Ioan Bogdan pe baza Cronicii polone şi a Letopiseţului Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche. Comparaţia cu Letopiseţul de la Putna permite însă concluzia că pe cele două file dispărute din Letopiseţul de la Bistriţa istorisirea continua, probabil, până în anii 1518-1526 sau până la o dată apropiată. Faţă de paginile referitoare la domniile din secolul precedent, cele şaisprezece pagini de manuscris consacrate lui Ştefan cel Mare vădesc un contemporan — pe alocuri chiar martor ocular — al victoriilor şi înfrângerilor temporare ale voievodului: eliberarea Chiliei în zilele de 23-25 ianuarie 1465, când „a intrat Ştefan voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu"; înfrângerea lui „Matiaş" Corvin la Baia în 1467; înlăturarea din domnie în 1473 a lui Radu cel Frumos din „cetatea sa de scaun, numită Dâmboviţa", cu care prilej Ştefan „a luat şi pe doamna lui Radul voievod, şi pe singura sa fiică", Maria, ce avea să-i devină soţie în 1478; bătălia victorioasă din 1475 „ianuarie 10, marţi [...], la Văslui, cu puterile turceşti", după care domnul „s-a întors cu toţi oştenii săi ca un biruitor în cetatea sa de scaun, Suceava, şi i-au ieşit în întâmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtând în mâini sfânta Evanghelie şi slujind şi lăudând pe Dumnezeu pentru darul cel de sus şi binecuvântând pe domn: «Să trăiască domnul!»" (în text: ţar) ş.a.m.d. Autorul chiar era la Curtea domnească în ziua de 29 august 1471, când „a fost un cutremur peste tot pământul, în vremea când şedea domnul la prânz". Aşadar, nu încape îndoială că este vorba de un text contemporan evenimentelor consemnate — consonant, între altele, cu scrisoarea-circulară trimisă de Ştefan cel Mare principilor creştini la 25 ianuarie 1475, cu solia încredinţată lui Ioan Ţamblac Paleolog, unchiul doamnei Maria din Mangop, pentru a fi expusă în faţa dogelui Andrea Vendramin şi a senatului Veneţiei, şi cu inscripţia de la Războieni, din 8 noiembrie 1496. Textul acesta a stat în cea mai mare parte, alături de celelalte versiuni interne, la baza capitolelor dedicate domniei lui Ştefan cel Mare în letopiseţul scris de Grigore Ureche. Străbătut de suflul eroic şi evlavios al epocii, Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei este cea mai însemnată operă istoriografică şi literară românească în limba slavonă din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi de la începutul celui de-al XVI-lea, continuată de episcopul Macarie, egumenul Eftimie şi călugărul Azarie, iar mai târziu în limba naţională, la un nivel superior de informaţie, interpretare şi artă literară, de marii cronicari din Letopiseţul Dicţionarul general al literaturii române 50 secolul al XVII-lea şi din prima jumătate a celui de-al XVIII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce. Ediţii: Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, în Ioan Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895, 34-78, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,1-23, în LRV, 1,26-55. Repere bibliografice: Bogdan, Scrieri, 46-59,374-393,678-680; Iorga, Ist. lit., 1,125-131; I. Ursu, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457până. la 2 iulie 1504, Bucureşti, 1925, passim; Ion Vlădescu, Izvoarele istoriei românilor, I, Bucureşti, 1926,114-132; Cartojan, Ist. lit., I (1940), 30-42; Şerban Cioculescu, O cronică a „vitejilor", VR, 1966,4; Panaitescu, Contribuţii, 71-73, 125-153; Chiţimia, Probleme, 13-27; Mihăilă, Contribuţii, 104-182; Dicţ. lit. 1900, 505-506; Istoria literaturii române vechi, pref. Dan Zamfirescu, postfaţă Dan Simonescu, Bucureşti, 1980, V-XVII, 48-71, 499-550; G. Mihăilă, O chestiune de principiu (Reflecţii privind literatura română veche), RITL, 1991,1-2. II. M. LETOPISEŢUL DE LA PUTNA (Povestire pe scurt despre domnii Moldovei), versiune a cronicii scrise în limba slavonă la Curtea lui Ştefan cel Mare. Textul aparţine istoriografiei din veacurile al XlV-lea şi al XV-lea, derivând dintr-un trunchi comun cu Letopiseţul de la Bistriţa şi Cronica moldo-germană. Se păstrează în două versiuni descoperite de Ioan Bogdan la Kiev şi la Sankt Petersburg şi intitulate Povestire pe scurt despre domnii Moldovei. în Letopiseţul de la Putna se narează întâmplări petrecute între 1359 şi 1526, adică de la domnia lui Dragoş Vodă până la cea a lui Ştefan cel Tânăr, multe dintre ele relatate şi în Letopiseţul de la Bistriţa. Cu toate acestea, letopiseţul, în cele două variante ale lui, conţine informaţii inedite, ce completează imaginea Moldovei din perioada medievală. Prima versiune se conservă într-un sbornic din Kiev, alături de cronicile lui Macarie şi Eftimie. Pe filele manuscrisului apar câteva rânduri în slavonă semnate de cel care a copiat textele la scurt timp după conceperea lor, călugărul Isaia de la Slatina. Pornind de la această însemnare, P. P. Panaitescu a demonstrat că varianta datează din jurul anului 1561, de pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu. De mai mică întindere decât Letopiseţul de la Bistriţa, cronica prezintă unele lacune, dar şi evenimente care nu au fost consemnate acolo. Episodul luptei din Codrii Cosminului împotriva polonezilor lipseşte aici, la fel amănuntele despre domnia lui Bogdan III. în schimb, sunt furnizate date despre adunarea de la Direptate şi despre a doua luptă purtată de Ştefan cel Mare cu asasinul părintelui său, Petru Aron, la Orbie în 1457, despre victoria lui Ştefan I împotriva lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei (1395), despre Conciliul de la Florenţa din 1439 şi despre lupta de la Mohâcs (1526), ştiri care nu se întâlnesc în nici un alt text. Cronicarul se opreşte, dând numeroase detalii, şi asupra unor întâmplări din viaţa mănăstirii Putna: începerea ridicării lăcaşului, sfinţirea din 1470, incendiul din noaptea de 15 martie 1484, moartea arhimandritului Iosif (1485), instalarea arhimandritului Paisie ş.a. Este ceea ce i-a determinat pe cercetători să identifice ca loc de redactare mănăstirea Putna. Cealaltă variantă se prezintă ca un text mai dezvoltat, dar care se opreşte la anul 1518. Ştirile privind mănăstirea, mai numeroase, fac referire la îngroparea aici a Măriei, doamna lui Radu cel Frumos, a lui Paisie cel Scurt, a duhovnicului Bolsun Andonie şi a lui Bogdan III. Sub semnul informaţiilor inedite stau urcarea în scaunul mitropoliei a lui Teoctist în vremea lui Gheorghe Brancovici, despotul Serbiei, precum şi ajutorul dat de Radu cel Mare, voievodul Ţării Româneşti, lui Ştefan în bătălia din Codrii Cosminului. Şi sbornicul de la Sankt Petersburg, din care face parte Letopiseţul de la Putna, mai conţine letopiseţul lui Macarie şi pe cel al lui Azarie. Spre deosebire de prima versiune, nu se cunoaşte locul de copiere a textului. O traducere românească a Letopiseţului de la Putna a fost făcută probabil în jurul anului 1770 de Vartolomei Măzăreanu, viitorul arhimandrit al Putnei. Alte traduceri de referinţă, nu doar ale acestui manuscris, ci ale tuturor cronicilor slavo-române din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, se datorează lui Ioan Bogdan şi P. P. Panaitescu. Ediţii: Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, în Ioan Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891,143-148,193-198, în Ioan Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXI, 1908-1909, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 43-52, 55-66, 69-73. Repere bibliografice: Bogdan, Scrieri, 270-302, 346-372, 416-431, 457-463; Iorga, Ist. lit., 1,125-131; Puşcariu, Ist. lit., 44-45; Cartojan, Ist. lit., I (1940), 30-38; Panaitescu, Contribuţii, 71-73,125-153; Piru, Ist. lit., I, 19-24; Ist. lit., I, 258-261; Mihăilă, Contribuţii, 104-163; Chiţimia, Probleme, 13-27; Ştefan Andreescu, începuturile istoriografiei în Moldova, BOR, 1975,1-2; Dicţ. lit. 1900,506-507. S.Mr. LETTRE INTERNATIONALE, revistă de literatură şi cultură apărută la Bucureşti, trimestrial, sub auspiciile Fundaţiei Culturale Române, cu începere din primăvara anului 1992. Publicată simultan în Franţa şi Italia, L. i. se tipăreşte din 1992 în mai multe capitale ale lumii, în versiuni diferite, „dar care se reflectă una pe cealaltă". în cuprinsul ediţiei româneşti se reproduc, prin urmare, alături de contribuţii ale autorilor români, texte reprezentative din variantele europene, menite să „stârnească satisfacţia lecturii" şi să provoace dialogul între intelectuali aparţinând unei elite „oarecum dispersate" (Către cititorii noştri). Consiliul redacţional iniţial era alcătuit din Marin Sorescu, George Bălăiţă, Carmen Firan, redac-tori-şefi fiind B. Elvin şi Antonin J. Liehm, iar Roger Câm-peanu, secretar general de redacţie şi Irina Horea, redactor. Se publică poezie de Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Florenţa Albu, Ioana Ieronim, Ileana Mălăncioiu, Radu Cosaşu, Mihail Crama, Dan Laurenţiu, Alexandru Lungu, Mircea Ciobanu, Ion Horea, Cezar Baltag ş. a., proză de Augustin Buzura, Paul Georgescu, Petru Dumitriu, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Ciobanu. Chiar din primele numere, la ancheta Cum este receptată viaţa intelectuală din România?, realizată de Carmen Firan, răspund Vladimir Kadavy, Norbert Dodille, Allen Docal, Milos Alkalay, Luigi Zecchini şi Claus Henning. Colaborează cu 51 Dicţionarul general al literaturii române Leu eseuri culturale, politice şi sociale Alexandru George, Mihai Zamfir, Mircea Horia Simionescu, Iordan Chimet, Alexandru Papilian, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Giugariu, Andrei Pippidi, Z. Ornea, Nicolae Balotă, Andrei Pleşu, Ştefan Aug. Doinaş, iar B. Elvin poartă un dialog cu Mircea Iorgulescu (Exerciţii de luciditate). Matei Călinescu publică un fragment dintr-un volum, proiectat să poarte titlul Pe două voci, care să cuprindă convorbiri cu Ion Vianu. Sunt inserate file de jurnal aparţinând lui Eugen Jebeleanu şi Marthei Bibescu. La rubrica de filosofie se remarcă studiul Europa şi conflictul unor imagini de Andrei Pippidi. Se publică traduceri din Thomas Mann, Mario Vargas Llosa, Susan Sontag, Carlos Fuentes, Jan Kott (Eugen Ionescu sau O moarte gravidă), Jorge Luis Borges, Iannis Ritsos, Octavio Paz, Salman Rushdie, William Styron, Văclav Havel, George Orwell, Joseph Brodsky, Italo Calvino ş.a. Alţi colaboratori: Mariana Sora, Andrei Cornea, Mihai Botez, Radu Tudoran, Iordan Chimet, Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu. AS. LEU, Corneliu (21.VII.1932, Medgidia), prozator şi dramaturg. Este fiul Valentinei Leu (n. Sora), medic, şi al lui Ioan Leu, avocat. între 1942 şi 1950 a urmat Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa, fiind apoi student (1950-1953) al Facultăţii de Pedagogie şi Psihologie a Universităţii din Bucureşti şi ulterior (1963-1964) al Facultăţii de Ziaristică din acelaşi oraş. A fost redactor la „Pagini dobrogene" din Constanţa (1948-1950), la Radiodifuziunea Română (1950-1958), la „Roumanie d'aujourd'hui" (1952-1962), „Luceafărul" (1962-1965), redactor-şef al Editurii Eminescu (1970-1971), director general adjunct la Consiliul Naţional al Cinematografiei (1971), director al Casei de Filme 4 (1971-1979), redactor-şef adjunct la „Contemporanul" (1979-1986). în 1990 a înfiinţat Editura Realitatea, în 1998 revista „Pluralitas", iar în 2002, „Albina românească", publicaţie a Mişcării pentru Progresul Satului Românesc. A debutat la „Flacăra" în 1948, cu povestirea Patru sute la sută. începându-şi activitatea în perioada instaurării regimului comunist, L. s-a lăsat, ca şi alţii, sedus de propaganda lozincardă a Partidului, apoi i-a servit pe cei care o impuneau în literatură, răspunzând prin scrierile sale mai tuturor comandamentelor politice ale momentului. Primul său roman, Ochiu-dracului (1956), dezbătea o temă frecventă în literatura română, aceea a dezumanizării prin setea de avere, dar ajungea, în final, la o demascare rudimentară a chiaburului, considerat personaj odios. După o relativă distanţare de „comanda socială" prin evocarea atmosferei şi a peisajului pitoresc al Dobrogei, cu valorificarea unor legende de factură orientală (Nopţi dobrogene, 1958), L. se angajează consecvent în ilustrarea tematicii dictate de ideologia comunistă sub tutela realismului socialist, abordând subiecte-şablon: construirea unui „viitor luminos", „lupta de clasă", formarea „omului nou". Romanul Puterea (1964) elogiază lupta comuniştilor pentru preluarea puterii după 1944, iar Romanul unei zile mari (1979) reconstituie evenimentele din august 1944. Trans- formarea conştiinţei individului în procesul construirii societăţii socialiste este teza romanului Viaţa particulară a lui Constant Hagiu (1967), personajul central evoluând de la parvenitismul de tip Rastignac sau Julien Sorel la integrarea „sinceră şi entuziastă" în activitatea de partid dedicată industrializării socialiste. Figura vajnicului activist de partid este zugrăvită în romanul Patriarhii (1979). Nu lipsesc nici evenimentele din procesul colectivizării agriculturii şi al confruntării de atitudini într-o cooperativă agricolă de producţie, ca în romanul Preţul dragostei, al credinţei şi al urii (1976). Problemele tineretului şi ale iubirii stau în centrul romanului Vârsta de aur (1957) şi al nuvelelor din Viitorul al doilea (1963) şi Dreptul la dragoste (1968), respectarea prescripţiilor fiind aici oarecum estompată. Scrieri mai puţin alterate de tezele ideologiei oficiale sunt cele de inspiraţie istorică. în romanul Plângerea lui Dracula (1977), printr-o ingenioasă armonizare a documentelor istorice cu ficţiunea, autorul reconstituie destinul dramatic al lui Vlad Ţepeş înfăţişându-1 în închisoare, unde voievodul îşi rememorează domnia şi îşi lămureşte sieşi gândul care l-a călăuzit. Scris cu destulă sobrietate este şi Romanul nopţii de februarie (Plângerea Domnului Alexandru) (1984), axat pe complotul din februarie 1866, care l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza. După 1989 L. se adaptează noului curs al istoriei şi temelor pe care acesta le făcuse accesibile. Romanul Iarna iubirii (2000) este consacrat evenimentelor din decembrie 1989 şi perioadei imediat următoare, eroina principală, tânăra Miruna, dăruindu-se cu pasiune şi luciditate înfăptuirii idealurilor de libertate şi democraţie. Bazându-se pe cercetări întreprinse în arhivele fostei Securităţi, în Cartea episcopilor cruciaţi (2001) L. a reprodus o serie de documente care reconstituie tragismul vieţii unor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, înaintaşi ai familiei sale, condamnaţi şi întemniţaţi de regimul comunist, în Amintiri din Casa Scriitorilor (2002) sunt evocate întâmplări din propria experienţă de viaţă şi de creaţie. SCRIERI: Ochiu-dracului, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1956; Vârsta de aur, Bucureşti, 1957; Nopţi dobrogene, Bucureşti, 1958; Sângele şi apa, Bucureşti, 1959; Cu mâinile noastre, Bucureşti, 1961; O familie puternică, Bucureşti, 1963; Viitorul al doilea, Bucureşti, 1963; Puterea, Bucureşti, 1964; Balade, Bucureşti, 1965; Viaţa particulară a lui Constant Hagiu, Bucureşti, 1967; ed. (...Această viaţă sentimentală), Bucureşti, 1976; Dreptul la dragoste, Bucureşti, 1968; Femeia cu ochii albaştri, Iaşi, 1970; Teatru, Bucureşti, 1974; Femeia fericită, Bucureşti, 1974; Trei prinţi de la Carpaţi, Bucureşti, 1976; Preţul dragostei, al credinţei şi al urii, Bucureşti, 1976; Plângerea lui Dracula, Bucureşti, 1977; ed. (Romanul unui mare caracter sau Plângerea lui Dracula), Bucureşti, 1985; A doua dragoste şi altele..., Bucureşti, 1979; Patriarhii, Bucureşti, 1979; Reporter romantic în ţară şi pe glob, Iaşi, 1979; Teatru comentat, Bucureşti, 1979; Baladele pământului natal, Bucureşti, 1979; Romanul unei zile mari, Bucureşti, 1979; Insulele, Bucureşti, 1982; Simboluri, Bucureşti, 1983; Romanul nopţii de februarie (Plângerea Domnului Alexandru), Bucureşti, 1984; Rănile soldaţilor învingători, Bucureşti, 1985; Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale sau Ce înseamnă puterea, I-III, Bucureşti, 1987-1989; De groază şi de râs, Bucureşti, 1991; Poetul ca o floare, Bucureşti, 1992; Drumul spre Damasc, Bucureşti, 1995; Democraţia locală, Bucureşti, 1995; Spionii birocraţi, Bucureşti, 1996; Fiii risipitori ai Levit Dicţionarul general al literaturii române 52 Europei, Bucureşti, 1997; Iama iubirii, Bucureşti, 2000; Cartea episcopilor cruciaţi, Bucureşti, 2001; Amintiri din Casa Scriitorilor, Bucureşti, 2002; Romanul plângerilor sau Călăul lui Dracula, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: H. Zalis, Un debut promiţător, „Steagul roşu", 1956, 1 septembrie; Eugenia Tudor, „Vârsta de aur", VR, 1958, 2; Teodor Vârgolici, „Sângele şi apa", O, 1959, 11; Ion Dodu Bălan, Delimitări critice, Bucureşti, 1964,273; Alexandru Sever, „Puterea", VR, 1964,11; Teodor Vârgolici, „Viitorul al doilea", GL, 1964, 5; Dumitru Solomon, „Puterea", LCF, 1964,13; Valeriu Cristea, Personaj şi biografie, RL, 1976,20; Dumitru Micu, Două romane, CNT, 1976,31; Valentin F. Mihăescu, Eros şi ethos, LCF, 1978,5; Valentin Taşcu, Teoria „petelor de necompromis", ST, 1978, 2; Laurenţiu Ulici, Teatrul tezei morale, CNT, 1979,25; Constantin Cubleşan, Atitudinea morală ca act politic, TR, 1979, 51; Alex. Ştefănescu, Un roman al aducerii-aminte, RL, 1980, 4; Costin Tuchilă, Alt roman despre „obsedantul deceniu", LCF, 1980, 12; Ion Cristoiu, Un roman kitsch, SLAST, 1982, 30; Cubleşan, Civic-etic, 146-151; Ghiţulescu, O panoramă, 282-284; Silvestru, Un deceniu, 267-268; Laurenţiu Ulici, „Romanul unei zile mari", CNT, 1984, 35; George Pruteanu, Romane şi însăilări, CL, 1985,12; Tuchilă, Privirea, 89-98; Simuţ, Incursiuni, 34-39; Dicţ. scriit rom., II, 741-743; Ion Roşioru, „Iama iubirii", TMS, 2000,12; Micu, Ist. lit, 485; Popa, Ist lit, 1,1 035. T.V. LEVIT, Efim (10.IX.1921, Chişinău - 30.XII.2001, Chişinău), istoric literar. Este fiul Fanei şi al lui David Levit şi a primit la naştere prenumele Froim. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (1951), fiind apoi conferenţiar la Institutul Pedagogic „Alecu Russo" din Bălţi; între 1956 şi 1988 a lucrat în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Şi-a luat doctoratul în filologie (1965) cu teza Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera, publicată în anul următor. L. a abordat probleme de ordin teoretic legate de geneza curentelor literare, precum originile romantismului sau istorismul în creaţia lui C. Negruzzi ş.a. (Studii de istorie literară, 1971). A elaborat şi alte cercetări de tip monografic, consacrate lui Ioan Cantacuzino, Costache Conachi, Alecu Russo, Victor Crăsescu, Al. Mateevici ş.a. File vechi necunoscute... (1981) este o culegere de studii întemeiate exclusiv pe materiale de arhivă. L. a participat la elaborarea multor lucrări colective: Istoria literaturii moldoveneşti (I-II, 1986-1988), Schiţe asupra relaţiilor literare moldo-ruso-ucrainene (1978, în limba rusă), De la cronografe la literatura modernă (1974) ş.a. Noutatea cercetărilor pe care le întreprinde rezidă atât în bogăţia şi, deseori, în ineditul materialului documentar, cât şi în capacitatea de a analiza cu minuţie toate aspectele unei probleme, formulând supoziţii judicioase şi concluzii întemeiate. L. a desfăşurat şi o intensă activitate de editor. A îngrijit, singur sau în colaborare, ediţii din scrierile lui Costache Conachi, Gh. Asachi, Alecu Russo, Victor Crăsescu, Al. Mateevici ş.a., a colaborat la alcătuirea unor manuale de literatură şi a alcătuit antologia Poezia moldovenească modernă la începuturile ei (1770-1840) (1976). Din păcate, L. a teoretizat şi a susţinut, prin multe dintre lucrările lui, existenţa unui „popor moldovenesc". SCRIERI: Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera, Chişinău, 1966; Studii de istorie literară, pref. Haralambie Corbu, Chişinău, 1971; De la cronografe la literatura modernă (în colaborare), Chişinău, 1974; File vechi necunoscute..., Chişinău, 1981; Istoria literaturii moldoveneşti (în colaborare), I-II, Chişinău, 1986-1988. Antologii: Poezia moldovenească modernă la începuturile ei (1770-1840), Chişinău, 1976. Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, „Studii de istorie literară", „Nistru", 1972,8; Pavel Zavulan, „File vechi necunoscute...", RLSL, 1982, 2; Vasile Ciocanu, Erudiţie, pasiune, perseverenţă, RLSL, 1996,4; Cimpoi, Ist. lit Basarabia, 2 73. VI. C. LEVIŢCHI, Leon (27.VIII.1918,Edineşti,j. Hotin - 16.X.1991, Bucureşti), istoric literar şi traducător. Este fiul Zinoviei Leviţchi (n. Ghiolea), învăţătoare, şi al lui Dimid Leviţchi, preot. A urmat cursurile liceului din Hotin (1929-1937) şi pe cele ale Facultăţii de Litere, secţia engleză, a Universităţii din Bucureşti (1937-1941), unde l-a avut profesor pe Dragoş Protopopescu şi unde va deveni el însuşi cadru didactic (1950-1980). L. este o figură proeminentă a anglicisticii româneşti, creator de şcoală. înzestrat cu o impresionantă putere de muncă, cu o exemplară rigoare, atent la cele mai mici amănunte, de o mare modestie, s-a dedicat înfăptuirii unei opere ample, cuprinzând dicţionare, istorii ale literaturii engleze, studii de shakespearologie, traduceri din şi în limba engleză ale unor autori foarte diverşi, toate realizate cu talent, în colectivul Shakespeare, constituit în redacţia Clasicii literaturii universale a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă la mijlocul anilor '50 sub conducerea lui Tudor Vianu, L. a fost cel care împreună cu Dan Duţescu a stabilit regulile unei traduceri fidele, care să respecte structura prozodică a originalului (fragmentele în proză, în vers alb sau rimat, variaţiile de ritm), demonstrând cu argumente filologice că 53 Dicţionarul general al literaturii române Lewik Shakespeare însuşi a recurs la aceste modalităţi ale formei poetice pentru a sugera diverse stări de spirit ale personajelor. Principiul acesta — coincizând cu teoria lui M. C. Bradbrook (Shakespeare and Elizabethan Poetry, 1951), căreia cărturarul român i-a adăugat noi dovezi exegetice menite să o consolideze şi să îi lărgească orizontul — s-a impus şi a devenit esenţial pentru traducătorii români din opera shakespeariană şi din dramaturgia renascentistă engleză. Cu standardele ei ridicate, seria Opere (I—XI, 1955-1963) a reprezentat un reper la care se vor raporta toate traducerile româneşti din teatrul şi poezia engleză. împreună cu Tudor Dorin L. a îngrijit o antologie a poeziei americane (I-II, 1977-1978) şi o antologie a poeziei engleze (I-IV, 1980-1984), concepute ca ilustrări ale evoluţiei liricii din cele două ţări de la începuturi până în contemporaneitate. Cu excepţia comediei Mult zgomot pentru nimic, L. s-a consacrat cu precădere tălmăcirii unor piese shakespeariane în care se desluşeşte un clar accent tragic — Henric al ÎV-lea (partea a doua), Troilus şi Cresida, Timon din Atena, Hamlet. Traducerea Furtunii e, fără îndoială, una dintre cele mai importante dovezi ale virtuozităţii tălmăcitorului, ale cunoaşterii profunde a nuanţelor lexicale deopotrivă din limba engleză şi din cea română. Dar L. a demonstrat — de pildă în traducerea Călătoriilor lui Gulliver sau a Poveştii unui poloboc ale lui Jonathan Swift — un umor rafinat, ce provine din respectarea formei şi sensului aluziilor şi insinuărilor, adesea greu de sesizat, care individualizează originalul. Studii shakespeariene (1976) dau măsura erudiţiei anglistului, a cunoaşterii în adâncime atât a operei marelui dramaturg, cât şi a posibilelor ei izvoare şi influenţe. Se susţine, cu argumente filologice şi de istorie a culturii greu de contrazis, „teoria baconiană", potrivit căreia adevăratul autor al creaţiei lui Shakespeare ar fi contemporanul său, lordul Francis Bacon. Acest punct de vedere e dezvoltat pe temeiul unor analize stilistice comparative, care implică referiri sistematice la filosofia baconiană şi a altor reprezentanţi ai gândirii şi ai poeziei renascentiste engleze; cartea devine astfel un comentariu al direcţiilor principale dintr-o perioadă dinamică a culturii Angliei. L. e şi autor al unor excelente lucrări lexicografice: un amplu Dicţionar englez-român (1974) şi un Dicţionar român-englez (1988). „Ca autor de dicţionare şi traducător — scria el —, susţin cu toată convingerea că limba română este la fel de bogată şi plină de nuanţe ca şi limba engleză, după cum literatura română, deşi considerabil mai tânără decât cea engleză, dispune de numeroase lucrări care merită să fie traduse pentru folosul şi plăcerea cititorului anglo-saxon." El însuşi a realizat mai multe traduceri în engleză, foarte exacte atât din punctul de vedere al lexicului şi al prozodiei, cât şi din cel al nuanţelor sensibilităţii poetice. Marea vocaţie didactică a lui L. s-a vădit nu numai în cursurile de literatură veche şi renascentistă şi de limbă engleză, ci şi în excelente manuale (Să învăţăm limba engleză fără profesor, 1965, în colaborare cu Dan Duţescu) sau în sinteza O istorie a literaturii engleze şi americane (1,1985), cuprinzând literatura de expresie engleză de la începuturi până la sfârşitul secolului al XVII-lea. L. a fost unul dintre fondatorii unei perspective noi asupra studiilor de anglistică în România, o personalitate deopotrivă ca traducător, profesor şi lexicolog. SCRIERI: îndrumar pentru traducătorii din limba engleză în limba română, Bucureşti, 1975; Studii shakespeariene, Cluj-Napoca, 1976; O istorie a literaturii engleze şi americane, I, Cluj-Napoca, 1985. Traduceri: Upton Sinclair, Balaurul, I-II, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Dan Duţescu); Povestiri din America, Bucureşti, [1951]; Theodore Dreiser, O tragedie americană, I-II, pref. Radu Lupan, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Pericle Martinescu); Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Bucureşti, 1956, Călătoriile lui Gulliver. Povestea unui poloboc şi alte satire, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Andrei Brezianu); Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic, în Shakespeare, Opere, III, Bucureşti, 1956, Henric al ÎV-lea (partea a doua), în Opere, IV, Bucureşti, 1957, Troilus şi Cresida, în Opere, VIII, Bucureşti, 1960, Timon din Atena, în Opere, X, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Dan Duţescu), Furtuna, în Opere, XI, Bucureşti, 1963, Hamlet, în Teatru, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Dan Duţescu), Antologie bilingvă, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Dan Duţescu); Huges Langston, O întâmplare neplăcută cu îngeri, Bucureşti, 1956; Sheridan, Rivalii. Şcoala bârfelilor, pref. Petru Comornescu, Bucureşti, 1956; Jerome K. Jerome, Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele), Bucureşti, 1957; A.L. Morton, Utopia engleză, Bucureşti, 1958; Paul Robeson, Aceasta este poziţia mea, Bucureşti, 1958; Christopher Marlowe, Tragica istorie a doctorului Faust, Bucureşti, 1964, Teatru, Bucureşti, 1988 (în colaborare); Ralph Waldo Emerson, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1968; Beowulf, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Dan Duţescu); Balade engleze, pref. trad., Bucureşti, 1970; Philip Gosse, Istoria pirateriei, pref. Sergiu Columbeanu, Bucureşti, 1975; Antologie de poezie americană, I-II, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1977-1978 (în colaborare); Mihai Eminescu, Poezii-Poems, ed. bilingvă, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Balade populare româneşti -Romanian Folk Ballads, ed. bilingvă, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Antologie de poezie engleză, I-IV, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1980-1984 (în colaborare); G. Coşbuc, Poezii-Poems, ed. bilingvă, îngr. Petru Poantă, pref. Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1980; O. Goga, Poezii-Poems, ed. bilingvă, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1982; Like Diamonds in the Coal Asleep. Selections from 20th Century Romanian Poetry, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Dan Duţescu şi Andrei Bantaş). Repere bibliografice: Dan Grigorescu, A Romanian Translation of English Medieval Ballads, „PMLA" (New York), 1972; Dan Grigorescu, „Studii shakespeariene", SXX, 1977, 11-12; N. Harsanyi, Fericitul călător, O, 1985, 32; Dan Duţescu, In memoriam - Leon Leviţchi, VR, 1992,1-2; Dicţ. scriit. rom., II, 743-745. D. G. LEWIK, Wfodzimierz (8.IV.1905, Cracovia - 19.X.1962, Varşovia), traducător polonez. După absolvirea studiilor filologice la Universitatea din Lvov lucrează la Radio şi la câteva edituri din acelaşi oraş. Obţine titlul de doctor în 1932. în 1939 este internat în lagărul de la Târgu Jiu, apoi în Germania, în alte două lagăre pentru ofiţeri. între 1945 şi 1950 lucrează la Misiunea Polonă de Repatriere şi la Consulatul General al Poloniei; din 1951 este şeful secţiei de literatură engleză la Institutul Editorial Polonez din Varşovia. Debutează cu poezii în 1926 la „Sîowo Polskie", iar editorial în 1929, cu volumul Moje prowincjafki. Publică articole şi recenzii, dar se remarcă în special ca traducător de poezie engleză, franceză, germană şi română. S-a concentrat asupra poeziei româneşti şi Lianu Dicţionarul general al literaturii române 54 a transpus, de-a lungul timpului, din versurile lui Aron Cotruş, Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Traduceri: Aron Cotruş, Wyborpoezji [Poezii alese], Lvov, 1936; Mihai Eminescu, Poezje [Poezii], Varşovia, 1960 (în colaborare), Poezje [Poezii], Varşovia, 1977 (în colaborare), Poezje wybrane [Poezii alese], Varşovia, 1983 (în colaborare); Tudor Arghezi, Ex libris, Varşovia, 1966 (în colaborare). Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 20-21. St V. LIANU, Teofil (pseudonim al lui Teofil Coştiug; 11.XII.1908, Capu Câmpului,]. Suceava — 15.IX.1997, Suceava), poet. Este fiul Glicheriei (n. Olaru) şi al lui Grigore Coştiug, ţărani. Din cauza războiului L. nu poate urma cursul primar la vârsta cuvenită. Ar fi învăţat, astfel, să citească abia pe la paisprezece ani, după care, dându-şi examenele, s-a înscris la Şcoala Normală din Văşcăuţi pe Ceremuş, pe care a absolvit-o în 1929. A fost învăţător în Plaiu Cosminului şi în alte localităţi din zonă. Primele versuri, iscălite cu numele real, îi apar în „Dorinţa" (1928), revista normaliştilor văşcăuţeni, în „Moldova literară" (Mihăileni), „Zorile Romanaţului" (Caracal) şi în „Voinţa şcoalei", unde publică ani în şir. Alegându-şi pseudonimul Teofil Lianu, se alătură grupării literare din jurul lui Mircea Streinul şi colaborează la periodicele bucovinene „Argonaut", „Glasul Bucovinei", „Orion", „Junimea literară", „în preajma gândului", „Pana literară", „Flux", „Timpul", „Iconar", la unele fiind şi redactor, dar şi la „Frize" din Braşov ori „Lanuri" din Mediaş. A condus câteva publicaţii efemere, „Flanc", „Izvodiri" şi „Crai nou". Trei plachete - Rod (1933), Stampe în lumină (1933), Cer valah (1934) -, precum şi un ciclu găzduit în „Revista Fundaţiilor Regale" îi aduc un început de notorietate, pe care o consolidează volumele Cuvintele s-au scuturat peste file (1937) şi Curcubeu peste ţară (1937; Premiul Societăţii Scriitorilor Români). „Gândirea", „Gând românesc", din nou „Revista Fundaţiilor Regale" şi îndeosebi „Convorbiri literare" îi deschid coloanele. Mobilizat, învăţătorul-poet participă la prima fază a celui de-al doilea război mondial, experienţă ce transpare în plachetele Cartea stihurilor (1942) şi Carte de cruciat (1943). Scrie frecvent la „Bucovina", „Bucovina literară", „Revista Bucovinei", „Credinţa" ş.a. După 1944 dispare o vreme din viaţa literară, pentru a reapărea în 1947 la „Zori noi". Se pare că ulterior a fost şi închis pe motive politice. Stabilit la Rădăuţi, unde este muzeograf şi funcţionar la o bancă, izbuteşte să publice, sub un nou pseudonim, Teofil Dumbrăveanu, o suită de cărţi pentru copii — Semăn flori... (1955), Hai, teiule, hai... (1955), Bună dimineaţa, Soare! (1955), Ascultaţi ce spune vântul (1958), Cântăreţii nopţii (1961), Ţara Soarelui (1967). Acestora li se adaugă, târziu, alte trei volume de poezii, proiectate încă din anii '40: Cântece şi distihuri (1981), La poarta lui Ştefan Vodă (1985), şi după 1989, când intră în viaţa monahală, Rapsod în Arboroasa (1995). înrădăcinat în ruralitatea bucovineană şi ispitit mai puţin de orizontul altor culturi, „iconarul" L. îşi nutreşte sensibilitatea precumpănitor descriptivă din izvoarele folclorului. Din acesta, cu bună intuiţie, ia mai ales imagini de mare forţă, comparaţii şi metafore „revelatoare". Nota personală, la care ajunge treptat, provine din juxtapunerea unor elemente aparent disparate, ceea ce dă impresia unui tablou poantilist („Codru, verde lăicer,/ Cu lăute-n guşe, cuci,/ Soare, galben semincer,/ [...] Vultur, fulger pe Rarău,/ Frunză-n dungă şi haiduci,/ Ziua, clopot peste hău,/ Cer bucovinean, ştergar"). Regionalismele (burdujel, malaişte, lăicer, calamăr), interjecţiile şi exclamaţiile naiv admirative („Măi şi măi, creşte aurul în clăi" sau „Ce muiere, măi, şi luna") sunt destul de rare, iar „tonul ţărănesc silit" (G. Călinescu) are rostul de a întrerupe aglomerarea suavităţilor. Şi în versificaţie tiparul folcloric face loc unor rafinate experimente („Pe ogor de malaişte,/ Sună boabele ca nişte/ Bani de aur în chimir" sau „Năruie-te, năruie,/ Lutule, pe anii mei,/ Lună, codrilor de tei,/ Dăruie-te, dăruie"). Prin „stampe în lumină" ori în pasteluri pline de culoare, subiectivitatea se lasă întrevăzută în bucuria de a trăi în ritmul naturii şi al cutumelor ancestrale, într-un eros ce împleteşte adorarea marianică şi impulsul primar în relaţia, familiară orizontului rustic, cu sacrul şi, mai rar, în luciri de conştiinţă socială şi revoltă („Plug înfipt în lut şi-n carne/ Şi norod flămând, răscoală" sau „Drum bătut de ţară plină/ Cu de toate şi străină"). „Cartea a doua" din Curcubeu peste ţară distilează aceleaşi teme şi motive într-un şir de distihuri al căror model îl constituie cimiliturile şi ghicitorile populare, dar şi, poate, „poemele într-un vers" ale lui Ion Pillat. Alunecările în manierism şi chiar în artificiu, semnalate de unii critici, nu vor fi scăpat nici poetului, care în Cartea stihurilor şi Carte de cruciat adânceşte filonul religios (Hram la Putna) şi dă expresie unor trăiri noi, în special sentimentului acut al „marii treceri", proiectat pe fundalul sumbru al războiului. La distanţă de câteva decenii, Cântece şi distihuri relevă acelaşi pastelist, acum într-o expresie epurată, decantată, amintind poezia concisă a Extremului Orient, precum şi un rapsod (una dintre piese se intitulează Eu, rapsodul Teofil) al confruntării dureroase cu sfârşitul, îndulcită de credinţă, de dragostea pentru cei apropiaţi, pentru limbă şi meleagul străbun. Circumscris unor trăiri identice este şi volumul La poarta lui Ştefan Vodă, un fel de epopee constituită din nouăzeci şi două de piese, toate în spirit popular, turnate în tipar de baladă, doină, bocet sau pastel. Capitol foarte bogat, nefiind doar teren de evaziune în anii proletcultismului, poezia pentru copii a lui L. e de bună calitate, duioşia, umorul bonom al omului matur unindu-se aici cu vocaţia pedagogului. SCRIERI: Rod, Cernăuţi, 1933; Stampe în lumină, Bucureşti, 1933; Cer valah, Cernăuţi, 1934; Cuvintele s-au scuturat peste file, Cernăuţi, 1937; Curcubeu peste ţară, Bucureşti, 1937; Cartea stihurilor, Cernăuţi, 1942; Carte de cruciat, Cernăuţi, 1943; Semăn flori..., Bucureşti, 1955; Hai, teiule, hai..., Bucureşti, 1955; Bună dimineaţa, Soare!, Bucureşti, 1955; Ascultaţi ce spune vântul, Bucureşti, 1958; Cântăreţii nopţii, Bucureşti, 1961; Ţara Soarelui, Bucureşti, 1967; ed. pref. George Muntean, Iaşi, 1976; Cântece şi distihuri, Bucureşti, 1981; La poarta lui Ştefan Vodă, Iaşi, 1985; Rapsod în Arboroasa, Câmpulung Moldovenesc, 1995. Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „Stampe în lumină", VRA, 1933, 310; Mircea Streinul, „Rod", GBV, 1933, 4127; Crev. 55 Dicţionarul general al literaturii române Libertatea [N. Crevedia], „Rod", „Calendarul", 1933,536; George Drumur, „Cer valah", GBV, 1934,4285; Papadima, Creatorii, 527-530; Adrian Maniu, Unui poet tânăr, UVR, 1937,329; Horia Stamatu, „ Curcubeu peste ţară", BVS, 1937,191; Mircea Streinul, Poeţi tineri bucovineni, Bucureşti, 1938, passim; Perpessicius, Opere, VIII, 82-83; Călinescu, Ist. lit. (1941), 823, Ist. lit. (1982), 907; Predescu, Encicl, 489; Ion Şiugariu, Viaţa poeziei, îngr. Marcel Crihană, Timişoara, 1999,40-42,155-157; Satco-Pânzar, Dicţionar, 69; Rachieru, Poeţi Bucovina, 164-167; Mircea A. Diaconu, Mişcarea „Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30, Iaşi, 1999, 174-179. V.D. LIBERALUL, cotidian politic apărut la Iaşi între 26 noiembrie 1880 şi 31 martie 1888. Oficios al Partidului Naţional Liberal, L. înlocuieşte gazeta „Ştafeta" (1878-1880) şi e condus, până în 1884 (când va scoate „Lupta"), de G. Panu, cu o întrerupere în 1881, tânărul politician şi scriitor devenind atunci şef de cabinet la Ministerul de Interne. Din 1884 până când îşi va înceta apariţia, gazeta a fost redactată de poetul şi ziaristul I.N. Roman. G. Panu inaugurează foiletonul gazetei cu un studiu despre Alfred de Musset, în care încearcă să caracterizeze comparativ şi metoda de creaţie a lui Mihai Eminescu. Panu este, probabil, şi autorul cronicilor dramatice apărute în L. prin anii 1881 şi 1882, cronici care protestau împotriva avalanşei de traduceri din repertoriul teatral francez de bulevard. Referindu-se la reprezentaţiile Teatrului Naţional din Iaşi, cronicarul analizează textul dramatic în sine ca pe orice operă literară, calitatea traducerii, jocul actorilor şi chiar mizanscena. Preluând rubrica, I.N. Roman, care se ascunde sub anagrama Morna, continuă în acelaşi spirit, ilustrându-se mai ales în discutarea spectacolelor cu piesele lui I.L. Caragiale. Tot el, într-un ciclu de cronici se referă la stilul publicistic, ceea ce şi aduce un răspuns de o asprime nejustificată din partea „Contemporanului", prin Mordax (Ioan Nădejde). în L. s-au publicat sau republicat versuri de C. Negri (Hora de la Răducâneni), Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, V. Alecsandri, Traian Demetrescu şi I.N. Roman. Cu excepţia unor nuvele ale lui N. Gane şi Duiliu Zamfirescu, reluate, ca şi studiul Poeţi şi critici al lui T. Maiorescu, din „Convorbiri literare", proza este neglijabilă (B.N. Lupu, V. Marinescu). Un ciclu de schiţe intitulat Din viaţa poporului evreu semnează Magnus (poate M. Gaster). Câteva traduceri din A. Achard, A. Marcade, Catulle Mendes, Em. Gaboriau şi Maupassant (făcute de B.N. Lupu şi N.D. Popescu) asigură materia literară necesară foiletonului. R.Z. LIBERTATEA, gazetă apărută la Orăştie, săptămânal între 1 ianuarie 1901 şi 1 iulie 1914, bisăptămânal între 10 iulie 1914 şi 19 ianuarie 1915, săptămânal între 21 octombrie 1915 şi 21 decembrie 1918 şi neregulat până la 11 decembrie 1924. între 21 octombrie 1915 şi 17 august 1916 s-a editat la Bucureşti, între 2 august şi 6 septembrie 1917 la Cleveland (Ohio, SUA), revenind cu sediul la Orăştie la 26 decembrie 1918. Titlul gazetei a suferit mai multe modificări: „Libertatea din Ardeal" (pentru seria de la Bucureşti) „The Liberty" (în Cleveland, alături de titlul în limba română), ca şi subtitlul, care din 26 decembrie 1918 este „Foaie politică, socială şi economică". Redactor responsabil şi editor este preotul Ioan Moţa. La conducerea redacţiei se succedă I. Munteanu, I.V. loanovici, Nic. Oprişiu, Şt. Popp, Savu Roman, Iulius loanovici, Alex. lozon, Ioan Adam, Const. Şandru, Pompiliu Albu, Cornel Muntean, Ioan Vasiu, Ioan Moţa, care la 21 octombrie 1915 preia funcţia de director (până la 17 august 1917), devenind editor-proprietar. L. nu a adoptat un program literar propriu-zis, dar la „Foiţa" gazetei s-a publicat literatură inedită sau reprodusă din alte periodice, răspunzând obiectivului anunţat în Cuvântul nostru. Program, acela de a promova în „afacerile culturale orice acţiune din principiile culturii naţionale, dezvoltând dragostea pentru limba şi literatura română şi veghind asupra mersului şcolilor noastre naţionale". De atenţie se bucură poezia militantă, cu caracter patriotic, semnată de St. O. Iosif, Eugeniu Revent, Sebastian Bornemisa, I.U. Soricu, C. Manolache. Lirica reuneşte nume ale poeţilor consacraţi: George Coşbuc (mai ales cu reproduceri din „Sămănătorul" şi „Familia"), St. O. Iosif, alături de colaboratori din Transilvania, ca Emil Borcia, Maria Ciobanu, Emil A. Chiffa, sau localnici, ca Victor Bontescu (nume frecvent întâlnit în primii ani de apariţie ai gazetei), ce cultivă o poezie romantică, cu accente nostalgice. Adresându-se în primul rând oamenilor din popor, L. este deschisă şi poeziei în grai popular. Proză semnează scriitori de dincolo de Carpaţi: I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă, Emil Gârleanu, Victor Crăsescu. Nu lipsesc nici traducerile, adaptările în limba română aparţinându-le lui Octavian Goga (Hora câinilor, Hora lupilor de Petofi Sandor), lui Ioan Adam sau Măriei Ciobanu (Pe lac de Lenau). Chiar dacă literatura tipărită aici nu este bogată, fapt explicabil şi prin apariţia unui supliment literar al L., „Foia interesantă" (1905), şi a „Calendarului naţional al «Foii interesante»" (1907), prezenţa ei şi în coloanele gazetei a avut menirea de a oferi mai ales cititorilor de la ţară o lectură de bună calitate. Rubrica „Literatură" semnalează în mod regulat noile apariţii de poezie, proză sau literatură folclorică, ca şi noutăţile literare din alte publicaţii. Cultivarea bunului-gust în lectură este susţinută şi de articole de critică literară (G. Bogdan-Duică, Limba literară şi Asociaţiunea, Literatură edită şi inedită), ce pledează pentru valoarea cuvântului scris. A.Gţ. LIBERTATEA, săptămânal politico-informativ apărut în Iugoslavia, la Vârşeţ din mai 1945 până în noiembrie 1962, la Pancevo din noiembrie 1962 până în februarie 1988, la Novi Sad din februarie 1988 până în 1990 şi din nou la Pancevo din 1990, ca organ al Uniunii Culturale a Românilor din Banatul iugoslav, apoi al Frontului Popular pentru Voivodina şi al Uniunii Socialiste a Poporului Muncitor din Voivodina. Publicaţia a avut numeroşi redactori responsabili: Aurel Gavrilov, Ion Marcoviceanu, Aurel Trifu, Ion Tăpălagă, Tudor Ghilezan, Florin Ursulescu, Costa Roşu, Ioţa Bulic, Pavel Şămanţ. Editează suplimentele „Cuvântul tineretului" (1945-1947), Libertatea Dicţionarul general al literaturii române 56 „Tinereţea" (1948), „Bucuria pionierilor" (1946, devenită „Bucuriile copiilor" din 1947), „Cuvântul românesc" (din 1991), „Libertatea literară" (1946), precum şi „Calendarul poporului" (1947-1989, devenit în 1989 „Almanahul «Libertatea»"). în ciuda caracterului predominant informativ, L. nu a neglijat viaţa culturală şi literară a românilor din Banatul iugoslav. După 1950 în paginile ei apar primele încercări de critică literară, satiră şi umor, bibliografii, pagini de literatură, artă şi cultură. începând cu anii '70 rubrica de cultură devine cea mai citită. Redactori culturali au fost Mihai Avramescu, Mihail Condali, Cornel Bălică, Simion Drăguţă, Florin Ursulescu, Costa Roşu, Cornel Mata, Mărioara Stojanovic, Ioan Flora, Eugenia Ciobanu Bălteanu, Simeon Lăzăreanu. în cadrul acestei rubrici au apărut poezii, schiţe, povestiri, cronici şi articole de istorie literară, romane în foileton. Aici au publicat majoritatea scriitorilor români din Banatul iugloslav: Radu Flora, Florica Ştefan, Ion Bălan, Mihai Avramescu, Aurel Trifu, Ion Marcoviceanu, Cornel Bălică, Miodrag Milos, Slavco Almăjan, Felicia Marina, Costa Toader, Petre Cârdu, Pavel Gătăianţu, Nicu Ciobanu ş.a. Importantă este prezenţa scriitorilor din România, de la cei clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici) la cei moderni (Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Eftimiu, Pillat, Barbu, Blaga) şi, îndeosebi, la cei contemporani (G. Călinescu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ioan Alexandru, D.R. Popescu, Leonid Dimov, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Ana Blandiana, Dumitru Ţepeneag, Anghel Dumbrăveanu, Ştefan Aug. Doinaş). Nu este neglijată nici literatura universală (Goethe, Cehov, Poe, Esenin, Ungaretti, Franz Kafka, Evtuşenko, Dino Buzzati). Literaturii din Iugoslavia i se acordă o atenţie constantă (Blaze Koneski, Miodrag Pavlovic, Vasko Popa, Oscar Davico, Ivo Andric, Desanka Maksimovic, Miroslav Krleza ş.a.). L. are meritul de a întreţine interesul cititorilor pentru scrisul în limba română, de a încerca să le formeze gustul şi de a-i educa în spiritul respectului faţă de valorile artistice autentice. C. D. LIBERTATEA LITERARĂ, publicaţie apărută la Vârşeţ (Iugoslavia), lunar, între 1 aprilie şi 31 decembrie 1946, ca supliment literar şi artistic al săptămânalului „Libertatea". Redactor-şef este Vasko Popa, iar din comitetul de redacţie fac parte Radu Flora, Ion Bălan, Aurel Păsulă, Doina Mihailov şi Florica Ştefan. L. I. este prima publicaţie a românilor din Iugoslavia care are un caracter strict literar. într-un Cuvânt înainte, redacţia promite că, pe de o parte, va susţine promovarea tinerilor scriitori de expresie românească din spaţiul iugoslav, iar pe de altă parte, va tipări pagini de literatură contemporană universală şi din Iugoslavia. Dintre genurile literare pe primul loc se situează poezia, dar apar şi proze scurte, fragmente de roman şi eseuri. Principalii colaboratori sunt Mihai Avramescu, Ion Bălan, Radu Flora, Simion Drăguţă, Teodor Şandru, Florica Ştefan, Ion Marcoviceanu, Traian Doban şi Vasko Popa. Se publică traduceri din Federico Garda Lorca, Vladimir Maiakovski, Branko Cipic, Cedomir Minderovic, Vladimir Nazor şi Oskar Davico. Pe lângă prozele colaboratorilor permanenţi sau traducerile din Maxim Gorki şi Iovan Popovici, este reprodus un fragment din Păcat boieresc de Mihail Sadoveanu (singurul scriitor din România inclus în L. I.). Eseuri semnează Vasko Popa şi Radovan Zogovic. IM. LIBERTATEA ROMÂNEASCĂ, revistă apărută la Madrid, cu intermitenţe, din august 1951 până în mai 1955. Redactor este Horia Stamatu. în spatele gerantului indicat, Mihai Fotin Enescu, se găsesc, probabil, fondurile principelui Nicolae, al cărui secretar particular era acesta. în Cuvânt înainte Horia Stamatu precizează menirea şi obligaţia morală a exilului, rosturile militante ale publicaţiei: „Suntem români liberi, care au ales tabăra libertăţii [...]. Această alegere impune datoria celor ce, părăsindu-ne pământul natal al ţării, nu vrem să ne părăsim şi românitatea, să fim, într-un fel sau altul, militanţi ai libertăţii pentru cei de-acasă. Ceea ce însemnează că gândul libertăţii trebuie să fie impulsul fundamental al oricărei acţiuni româneşti pentru a ne menţine liberi, pentru a ajuta eliberarea celor ce ne aşteaptă încă, sub scut sau pe scut, şi pentru a o asigura apoi în ţară." Rolul preponderent în organizarea numerelor îl joacă scrisul lui Horia Stamatu, fie sub propria semnătură, fie sub iniţiale sau sub pseudonimul Martor. Preocupările literare ale redactorului se vădesc şi în diversitatea textelor, de la versuri, eseuri şi comentarii critice până la recenzii şi note polemice. Importante pentru definirea aspectelor supuse dezbaterii sunt eseurile Cinci sute de ani de la căderea Bizanţului şi 450 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare sau Povestea cu doi coţi de postav şi două sute de galbeni, deoarece Horia Stamatu consideră necesar să fixeze dimensiunile specifice ale latinităţii răsăritene şi totodată să clarifice polemic problema abandonării ei, în evoluţia istoriei româneşti, de către romanitatea occidentală. Este şi acesta un mod de a răspunde cu argumentul tradiţiei unei politici pe care Occidentul o introducea conceptual în manifestările sale, în numele „coexistenţei paşnice" cu sovietele. în acelaşi spirit, Horia Stamatu defineşte Spania ca „excepţia Occidentului", ceea ce conferă constatărilor sale un relief mai clar. Au mai colaborat Antoaneta Bodisco (Traduceri din Propertiu), Gheorghe V. Bumbeşti (Revoluţia lui Serdiakov), Octavian Vuia (Muncitorul şi nihilismul contemporan), Octavian Buhociu (E. Lovinescu, teoretician al civilizaţiei româneşti) ş.a. N.FI. LICĂRIRI, revistă literară apărută la Galaţi, bilunar, între 15 octombrie 1921 şi iunie 1922, editată de Cercul cultural al Liceului „Vasile Alecsandri", iar între ianuarie şi decembrie 1923, lunar, cu o scurtă mutare la Bucureşti unde, după numărul 1/1923 rămâne numai administraţia. Lansată sub conducerea unui comitet, de la numărul 2 are ca redactor pe Gr. Veja, preşedintele Cercului. Cuvântul înainte cere sprijin din partea tinerimii şi promite „sacrificii multe" pentru a promova „o literatură cuminte şi mai ales sinceră". Angajamentele sunt 57 Dicţionarul general al literaturii române Licăriri modestia, idealismul şi atitudinea combativă faţă de estetism şi faţă de „vârtejul nebun de vorbe" de pe piaţa literară, calificată ca „un pustiu de întuneric". Sunt tipărite cu precădere producţiile Cercului, ale cărui întruniri, consacrate omagial lui Al. Vlahuţă sau lui I. Popovici-Bănăţeanul, sunt relatate pe larg. Un spirit tutelar e Duiliu Zamfirescu, din scrierile căruia se reproduc versuri şi proză, evocat (sub semnătura Nylen) în ipostaza de ministru al afacerilor străine şi comemorat la un an de la dispariţie. Un necrolog e consacrat şi lui N. N. Beldiceanu, iar Paul I. Papadopol dă evocarea Cum l-am cunoscut pe Iosif. Debutând cu vădite înclinări tradiţionaliste, orientarea revistei se va radicaliza din anul al doilea în plutonul neosămănătorist, sub o deviză din N. Iorga: „Tineretul să încerce a face mai bine, pe urmă, dacă e nevoie, să încerce şi mai nou". Cuvântul nostru (1/1923) respinge modernismul şi avangardele, care ar cultiva „pornografia şi obscenităţile": „La noi nu se va găsi acea serie de isme (futurisme, cubisme, expresionisme etc. pe care le putem cuprinde sub un nume comun de aiurisme)"; „noi facem zid contra curentului". Rubrici relativ constante sunt „Reviste", „Culturale", „Curiozităţi", „Oameni celebri", „Gânduri", „însemnări", „Sacul cu perle" (furnizoare de mostre comice fiind poezia modernistă a lui Camil Baltazar, Adrian Maniu şi G. Bacovia), „Pagina veselă", unde semnează versuri şi anecdote N. Argintescu, „Ecouri", „Crâmpeie" şi „Cronici" (semnate Dianu), cu menţiuni sumare despre apariţii editoriale şi unde sunt desfiinţate volumul Morţii de Al. Bilciurescu şi versurile lui Cezar T. Stoika. Poezie minor confesivă dau, număr de număr, Gr. Veja, I. Giurgea, G. Bujo-reanu, N. şi I. Argintescu, Zoe G. Frasin (Zoe G. Tutoveanu), C.Z. Buzdugan, Cornelia Buzdugan, George Pallady, George Baiculescu, G. Tutoveanu, Sandu Teleajen. De la numărul 11-14/1922 colaborează „Zaharia Th. Stancu din Roşiori de Vede" (Scrisorile, Plângeri de toamnă, Dorinţă, Cântec în amurg, Miniatură, Dimineaţă orientală) şi i se anunţă apariţia plachetei Desenuri. Printre prozatorii revistei sunt Ovidiu Maniţiu, I. Manoliu, S. Semilian, sporadic semnând Horia Rebreanu, Zoe Verbiceanu, G. M. Vlădescu, Al. Lascarov-Moldovanu. Din Albert Samain traduce C. Z. Buzdugan. Fără rubrică de recenzii literare, L. acordă intermitent spaţiu unor note sau luări de poziţie, precum Limba ziarelor, semnată de Paul I. Papadopol, Aristocraţie literară, în care G. M. Vlădescu taxează opinia lui E. Lovinescu privitoare la superioritatea lui Liviu Rebreanu în raport cu Duiliu Zamfirescu drept „caracteristică epocii noastre de cumplită dezechilibrare mintală", sau Cazul Cezar Petrescu, unde tot G. M. Vlădescu îl creditează în alb pe întemeietorul „Gândirii" ca „una din marile nădejdi literare", somându-1 însă la replică în acuzaţia de plagiat avansată de F. Aderca. Notele, de neascunsă ironie, de la rubrica „Reviste" confirmă partizanatul publicaţiei: „încetarea «Sburătorului literar» aduce fără îndoială o pierdere. Erau câteva tinere nume cari acolo se manifestaseră şi acolo publicau mai mult: Camil Petrescu, Sanda Movilă, VI. Streinu, I. Valerian. întrebăm, fără să fim răutăcioşi, şi cu o legitimă curiozitate, unde o să-şi mai plaseze producţiile d-1 Camil Baltazar, Ilarie Voronca (cum i-o fi chemând în realitate?) şi d-na Hortensia Papadat-Bengescu?" (Deces). G.O. LICĂRIRI, revistă literară apărută la Bucureşti, bilunar, între 30 martie 1930 şi februarie 1931. Inaugurată „sub conducerea unui comitet" devenit de la numărul 2 un „grup de studenţi", publicaţia menţionează abia la începutul anului al doilea pe Doru Belimace ca „director prim" şi „gruparea revistei" cu N.N. Angelescu, Alexandru Talex, Al. Dumitrescu-Redea şi Aurel Iancu. Nesemnat, un scurt Prolog cu asperităţi şi exprimări confuze anunţă insolit asocierea prin „impetuozitate" a unor coechipieri „uniţi sufleteşte, deşi cu laturi diferite şi oarecum adverşi în atitudini", dar „având cu toţii acelaşi ideal" şi „expunând licăririle unor suflete care se înţeleg destul de bine". Sub argumentaţia precară, se vede ambiţia de a nu intra pe drumuri bătute, de a oferi opinii diverse şi de a rezista întâmpinărilor sceptice. Pe parcursul primului an de existenţă, revista (corelată şi cu un cerc literar omonim) s-a păstrat, potrivit editorialului Continuăm, semnat Jeana Eftimian, neafiliată. Orientarea conservatoare, în linia lui Mihail Dragomirescu, se face totuşi sesizabilă. Cu o literatură modestă - versurile lui Paul Bărbulescu, N.N. Angelescu, Mihail Ilovici, Aurel Chirescu ş.a. şi prozele lui George P. Capagea-Rosetti, Bogdan Agapie, Tache Belimace, Mihail Ilovici —, L. se manifestă ofensiv în critica de la rubricile „Cronici mărunte", „Recenzii", „Actualităţi". O adeziune la „memoria clasicilor" arată At. Alexandrescu în notele intitulate Sacrilegiu, care contestă premierea de către Societatea Scriitorilor Români a lui Ion Barbu şi a lui Lucian Blaga, şi în Săptămâna poeziei, unde conchide că publicul e interesat de Panait Cerna, V. Alecsandri şi Mihai Eminescu, nu de Ion Barbu. Acelaşi cronicar recomandă Umbre chinezeşti de Lucia Mantu „celor cari vor ceva simplu şi bun, nu bazaconii moderne". într-o tonalitate mult mai agresivă, cu derapaj xenofob, Doru Belimace desfiinţează în editorialul Modernismul exagerat scrisul lui Virgil Gheorghiu, Geo Bogza, Saşa Pană, Ştefan Roii, Dan Faur, Victor Brauner, plasându-1 în zona patologicului. Antologabil într-o istorie a presei tinere româneşti e numărul 8-9/1931, prin care, după trei luni de întrerupere (15 noiembrie 1930 — februarie 1931), L. se relansează în anul al doilea. Sub frontispiciu, o casetă anunţă printre colaboratori nume noi: G. Călinescu, E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, George Dumitrescu, Ilariu Dobridor, Eugen Ionescu, Eusebiu Camilar şi Neagu — pentru caricaturi. Ca editorial apare patetic-optimistul text La un nou Pegas, semnat de G. Călinescu, lăudând „îndărătnicia" în „cultul scrisului" a „unui grup de adolescenţi"; criticul declară solemn că pentru a regăsi „năzuinţele şi dulcile înşelăciuni" ale tinereţii primeşte „ca o onoare invitaţia de a colabora [...], iar nu ca un calvar al profesiunii". Poezie semnează Eusebiu Camilar şi George Dumitrescu, proză, Doru Belimace şi din nou sectorul criticii şi al opiniilor este cel remarcabil. Alăturaţi îndrăzneţ în pagină sub genericul Literatura de avangardă, adversarii E. Lovinescu şi Mihail Dragomirescu exprimă succinte opinii, parţial convergente; cel dintâi subliniază că susţinerea sa pentru estetica şi dinamica inovatoare din „toate mişcările literare de după război" respectă principiul teoretic al diferenţierii, fără să însemne şi recunoaşterea valabilităţii lor, Liceul Dicţionarul general al literaturii române 58 cu atât mai puţin adeziunea propriei sensibilităţi, cu o „elasticitate" limitată; potrivit teoreticianului capodoperei, „adevărata literatură de avantgardă este a literaţilor înzestraţi cu genialitate creatoare", ca Dante, Shakespeare, Goethe, Flaubert, iar fenomenul contemporan autodenumit astfel „nu merită nici o atenţie" din punct de vedere estetic. Tot Mihail Dragomirescu inaugurează rubrica „Un sfert de oră cu...", în care, întrebat despre rolul tinerei generaţii, modernism, poezia viitorului, critica literară ca ştiinţă a literaturii şi sistemul integralismului, contestă modernismul ca o pură imitaţie, recomandă o literatură a tinerilor respectând marea tradiţie şi îşi reafirmă tezele despre capodoperă. Eugen Ionescu comentează spectacolul Cruciada copiilor de Lucian Blaga, observând că „ideea tragică de o rară elevaţie poetică" a piesei — „unicul ei personagiu" — depăşeşte resursele reprezentării scenice, pentru care potrivită ar fi fost tehnica teatrală antică. Alţi colaboratori: Aurel Iancu, Al. Talex, D. Şandru. G.O. LICEUL ROMAN, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 24 ianuarie şi 24 mai 1870. Gr. H. Grandea a editat şi a redactat această revistă subintitulată „Organul celor ce voiesc să înveţe singuri". Este, probabil, prima iniţiativă de acest gen în istoria presei româneşti. L. r. avea un aspect compozit — Grandea o voia chiar enciclopedică, dar multe dintre articolele publicate nefiind redactate de profesionişti, ci transcrise grăbit din diverse dicţionare şi manuale, par simple rezumate ale unui diletant. Totuşi, printre contribuţii sunt şi câteva care aparţin unor specialişti, precum profesorul N.I. Şerbănescu, dr. C.I. Istrati ş.a. Gr. H. Grandea republică un interminabil studiu în care încearcă să definească literatura ca artă, text evident tradus, din franceză sau din germană. B.V. Vermont tălmăceşte câteva fragmente din Don Carlos de Schiller. în două numere consecutive este republicat Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională al lui Mihail Kogălniceanu, rostit în 1843 la deschiderea Academiei Mihăilene din Iaşi. R.Z. LIGA CONSERVATOARE, săptămânal apărut la Bucureşti între 17 iulie 1905 şi 15 ianuarie 1906, sub direcţia Comitetului Ligii Conservatoare, grupare reprezentând falanga din jurul lui G. Gr. Cantacuzino. între obiectivele fracţiunii se numără întărirea „marelui partid", întoarcerea la „tradiţiile naţionale", la „limba Eliazilor, Bolintinenilor, Alecsandrinilor şi Bălceş-tilor", concomitent cu „păstrarea în întregime a avutului naţional". Colaborările câtorva scriitori se pierd printre polemicile de partid sau printre discuţiile despre „politica viitorului" şi „proletariatul oraşelor". Merită consemnată prezenţa lui Al. Macedonski (Antigrecismul, Simţirile în poezie, Romanelli), G. Bacovia (Rar), Mihail Cruceanu (Pastel de toamnă, Simţiri deşarte), Eugeniu Sperantia şi Al T. Stamatiad. După „Adevărul" se reproduce notiţa Poetul Macedonski la Paris, conţinând aprecieri ale unor critici francezi asupra romanului Thalassa. Articolul O treime de poeţi atrage atenţia, într-o manieră exaltată, asupra noutăţii poeziei lui Al. T. Stamatiad, Mihail Cruceanu şi Eugeniu Sperantia. Sub semnătura Spectator, în trei numere consecutive se tipăreşte un studiu despre viaţa publică a criticului Titu Maiorescu, „simplă copie după natură luată de la cursul de Istoria filosofiei contimporane" (Un bun actor, Acelaşi bun actor şi Titu Maiorescu). Alţi colaboratori: G. Boldur-Epureanu, N. Ţincu. A. S. LIGA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din iunie 1893 până în octombrie 1895, şi în august 1898. Revistă de grup, L. I. a publicat cu regularitate încercări de „poezie nouă", „decadentă", exerciţii simboliste, fără a susţine teoretic această atitudine de frondă. Mircea Demetriade dă o poezie a nevrozei cu accente de sinceritate, dar şi cu multă poză; Al. Obedenaru cultivă macabrul, amintind atmosfera de morbid şi bizar din Nevrozele lui Maurice Rollinat; motive romantice şi simboliste apar în versurile lui Iuliu C. Săvescu. Mircea Demetriade şi Al. Obedenaru, discipoli ai lui Al. Macedonski, au la rândul lor imitatori: O. Dabija, poet nu lipsit de îndemânare, şi I. Ianovitz, în timp ce Bonifaciu Florescu rămâne la exerciţii de versificaţie şi la cultul poemului în proză. Versuri mai semnează Ana Ciupagea, proză — Vladimir Macedonski, I.I. Livescu, Septimiu Sever Secula. Traducerile simt eterogene (din Ovidiu, Victor Hugo, Petofi, Tolstoi, Catulle Mendes, Jules Lemaitre). Mai interesante sunt tălmăcirile din E.A. Poe, între care poemul Corbul în versiunea lui I.C. Săvescu, care transpune şi din Antigona lui Sofocle. L. I. a publicat o selecţie din versurile lui AL Depărăţeanu, poet preţuit de AL Macedonski. Printre colaboratori figurează şi obscurii I. Ianovitz, Chr. Dimpol şi E. Umbreanu. S.C. LIGA ORTODOXĂ, cotidian apărut la Bucureşti între 20 iulie 1896 şi 1 ianuarie 1897, sub direcţia lui AL Macedonski. De la 20 octombrie la 8 decembrie 1896 editează un supliment literar săptămânal cu acelaşi titlu. L. o. este ziarul disidenţei liberale a lui P.S. Aurelian, care, împotriva noului guvern al lui D. A. Sturdza, ia apărarea mitropolitului Ghenadie, caterisit de Sfântul Sinod la presiunea guvernului. AL Macedonski dezlănţuie în L. o. o violentă campanie antidinastică, regele fiind acuzat de „trădarea românismului" şi de surparea Bisericii Ortodoxe. în foiletonul literar el publică poezii contestatare (Pământ, Proletarii) şi nuvela naturalistă între coteţe. Se traduce din Zola Le Ventre de Paris. Suplimentul literar «MKwnT UTBBW - TI '1 1 iSiteaV. 1 ■ 20 OctftrftWe? IBitf; :- 59 Dicţionarul general al literaturii române Liiceanu a încercat să suplinească „Literatorul" într-o perioadă în care revista nu a apărut. L. o. a continuat pledoaria pentru simbolism începută de „Literatorul". Poezia era definită ca „muzică" (AL Macedonski, Poezie şi poeţi contemporani), „armonie" (Gr. Pişculescu, Macedonski), ca rod al momentelor de exacerbare senzuală, de „nevroză" (AL Macedonski, Simţurile în Poezie). Gr. Pişculescu (Gala Galaction) găseşte în poezia lui Macedonski corespondenţe baudelairiene. Macedonski distinge între poezie — „fantezie, muzică, imagine, culoare" — şi cugetare (Despre poezie). Contra imitatorilor lui Eminescu, el se străduieşte să impună nume noi. Astfel, L. O. are meritul de a fi adăpostit în paginile ei primele versuri ale lui Tudor Arghezi şi încercări literare ale lui Gala Galaction. Ion Theo (Tudor Arghezi) intră în literatură la 30 iulie 1896, cu poezia Tatălui meu. încă de acum Macedonski vedea în el un deschizător de drum: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes cu toată tehnica veche a versificaţiei, cu toate banalităţile de imagini şi de idei ce multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o culme a poeticei şi a artei. El, împreună cu alţi câţiva, [...] a cutezat ce încă, la noi, afară de două sau trei excepţii, n-a cutezat nimeni, şi anume a ermetiza poezia, altfel zis a o aristocratiza". Dar în dorinţa de a păstra în jurul său un grup şi de a impune o direcţie literară, Macedonski îl lansează în L. o. şi pe unul dintre discipolii săi, Constantin Cantilli, poet lipsit de originalitate, la care descoperă însă naturaleţe şi simplitate. Alături de AL Macedonski (Psalmi moderni, Ploaia, Gusla, Ecourile nopţii, Cameea) şi de Ion Theo (Valea Saulei, Mai în roz, Do-re-mi), poezie au mai publicat Aristide şi Constantin Cantilli, Elisabeta M.Z. Ionescu, iar D. Caselli, fragmente de roman. Concise portrete de scriitori străini (Pierre Loti, Paul Bourget, Sully Prudhomme, Catulle Mendes, Jean Richepin, Alfred Tennyson, Shakespeare) apar alături de traduceri din Ludwig Uhland şi Jean de Rouvray. S. C. LIGA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 iunie 1896 şi 2 ianuarie 1900, ca organ de presă al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Până la începutul anului 1897 L. r. are format de ziar, apoi de revistă. Un comitet de redacţie, din care fac parte toţi membrii comitetului executiv al Ligii (politicieni, universitari, scriitori), îşi asumă răspunderea redacţională. Printre gazetarii profesionişti care au redactat de fapt L. r., se numără G. Bogdan-Duică şi Nerva Hodoş. Revista urmărea, aşa cum reiese din articolele-program, realizarea unităţii culturale a românilor, socotită un prim pas spre înfăptuirea unităţii naţionale. Interesele naţionale, se afirmă în numărul din 5 ianuarie 1897, sunt înlănţuite şi se combină cu chestiunile de politică generală, de ştiinţă sau de literatură. L. r. îşi propune să le discute în ansamblu. Colaboratorii politici ai revistei sunt V.A. Urechia, I.G. Sbiera, C. Rădulescu-Motru, în vreme ce Mihail Strajanu, Nerva Hodoş .(sub pseudonimul Nerva Codru) şi G. Bogdan-Duică împletesc publicistica literară cu cea politică. Bogdan-Duică dă pentru fiecare număr şi recenzii, note, informaţii culturale. Em. Grigorovitza publică un ciclu de amintiri din tinereţe, vizibil influenţate de Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă, interesante şi ca document. însemnările de călătorie ale lui Ovid Densusianu şi minuţioasele foiletoane literare scrise de G. Bogdan-Duică, dedicate mai ales realităţilor culturale transilvănene, echilibrează sumarul periodicului, ale cărui scopuri rămân în primul rând politice. R.Z. LIICEANU, Gabriel (23.V .1942, Râmnicu Vâlcea), eseist şi traducător. Este fiul Ioanei Liiceanu (n. Marineanu), profesoară de matematică, şi al lui Petre Liiceanu, economist. îşi face studiile la Bucureşti, urmând Liceul „Gh. Lazăr", Facultatea de Filosofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Tot aici este cercetător la Institutul de Filosofie (1965-1975) şi la Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). îşi ia doctoratul în filosofie în 1976, cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, publicată în 1975, şi beneficiază de o bursă a Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Din 1990 este director general al Editurii Humanitas, iar în 1992 devine profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Este membru în Comitetul director al Uniunii Scriitorilor (1990-1992), membru al comisiei Librairie Europeenne des Idees a Ministerului Culturii din Franţa, care în 1991 îi acordă titlul Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres. Colaborează la „Revista de filosofie", „Secolul 20", „Viaţa românească", Lilă Dicţionarul general al literaturii române 60 „Revue roumaine des sciences sociales", „România literară", „22" ş.a., precum şi la „Cahiers de l'Herne", „Annalecta Husserliana", „Le Messager europeen" ş.a. Traseul cultural al lui L. poate fi definit prin recursul la două jurnale apărute la un interval de aproximativ două decenii: Jurnalul de la Păltiniş (1983) şi Uşa interzisă (2002). Acestea oferă, prin modelul polarizat pe care îl structurează, o serie de date privitoare nu atât la distanţa parcursă, cât la schimbarea perspectivei asupra drumului căutat în cultură. Primul jurnal (scris între 21 martie 1978 şi iulie 1981 din ipostaza de discipol al lui Constantin Noica) avansează „un model paideic în cultura umanistă", ipoteza ascensiunii spirituale prin exerciţiul ascezei filosofice. Finalul acestei naraţiuni paideice — singulară în cultura română — echivalează cu rezolvarea în cheie deceptivă a discipolatului: L. schiţează aici gesturile unei despărţiri simbolice de Noica, îngheţată totuşi, convenabil, la stadiul de preliminarii, de incertitudine tensionată. Un ecou al acestei indecizii de a repinge în nume propriu modelul noician al filosofiei sistemice — în fond un subansamblu esenţial al dispozitivului retoric prin care L. îşi construieşte identitatea — apare în culegerea de eseuri Cearta cu filosofia (1992). în spaţiul unui tablou taxinomic privind „Genurile filosofiei" poate fi identificată definiţia registrului predilect al scrierilor lui L.: „Jurnalul, epistola, cuvântarea, dialogul, fragmentul, eseul şi epica de idei pot fi numite genuri artistice ale filosofiei nu din cauza stilului, ci pentru că: 1. întreţin un raport mimetic cu gândirea naturală; 2. îşi primesc unitatea nu numai din perspectiva obiectului gândit, ci şi din aceea a eului cognitiv determinat ca individ, aşadar din perspectiva orizontului afectiv din care se desfăşoară gândirea". Despărţirea de facto se produce abia în Uşa interzisă. „Gândirea lor era într-o parte, iar viaţa lor într-alta", scrie L. aici despre filosofi. Jurnalul său recuperează anecdoticul autobiografic sub specia romanescului: gândirea şi viaţa ajung să se suprapună, să se amestece. Dacă în Jurnalul de la Păltiniş romanescul, deşi efectiv, era lăsat în planul secund, „tehnic", al prelucrării anecdoticii pentru a crea efectul de realitate necontingentă, în Uşa interzisă literatura este asumată făţiş, ca finalitate suficientă sieşi. Aspiraţia către rigorile unui sistem filosofic performant a rămas undeva în urmă; producerea de literatură este noul cuvânt de ordine, vocaţie, în fine, recunoscută ca legitimă din unghiul capacităţii ei de a face audibil în mod autentic murmurul „vibraţiei de fiinţă": „Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale». Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală." „Sentimentul conştient al insuficienţei personale", asumat în cuprinsul cărţii ca autoexplicitare a relativei sterilităţi care îi califică ansamblul scrierilor, îşi află astfel o compensare prin schimbare de „gen". Un astfel de finish era, în linii mari, previzibl. în spaţiul eclectic acoperit de cărţile lui L., accentul cade pe excelenţa stilistică, şi în plan secundar pe punerea în funcţiune a unui angrenaj performant, ideatic, şi nu retoric. Pe lângă cele două jurnale, paginile memorabile ale autorului sunt de găsit în Epistolar (1987), volum îngrijit în calitate de editor, compus din reacţiile provocate de Jurnalul de la Păltiniş, în speţă în „portretele" şi „scenele" din scrisorile către Alexandru Paleologu, în unele texte publicistice — preponderent de natură civic-moral-politică — din Apel către lichele (1996), în breviarul biografic dedicat lui Emil Cioran (Itinerariile unei vieţi. E.M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri — 1990, 1995), ca şi în pateticele „exerciţii de admiraţie" care alcătuiesc Declaraţie de iubire (2001), adresate lui Mihail Sebastian, Cioran, Virgil Ierunca, Monicăi Lovinescu, lui Andrei Pleşu ş.a. Mai puţin în lucrarea Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, care prefaţează, într-un tipar academic, preocuparea insistentă a lui L. pentru peratologie (aici inspirată şi susţinută în principal de o lectură a lui Nietzsche), sau în culegerea încercare în politropia omului şi a culturii (1981), alcătuită din eseuri inspirate cu precădere de domeniul artelor plastice. Un melanj de literatură şi filosofie, de eseu şi tratat, de ontologie şi etică este prelucrat în Despre limită (1994), volum liber de aparatul bibliografic al filosofiei academice, compus în siajul limbajului heideggerian. Traducerile din Platon şi Heidegger (acestea din urmă realizate în colaborare) sunt de o importanţă excepţională pentru cultura română. Scris cu un talent literar remarcabil, ce dubla în chip fericit înzestrarea filosofică a autorului său, Jurnalul reuşise să contureze o imagine foarte vie a micii comunităţi de „ucenici" într-ale culturii constituită în jurul lui Constantin Noica, gânditor a cărui vitalitate creatoare reînnoită se voia manifestată şi pe tărâmul unei pedagogii aparte, îndrumând spre realizarea „culturii de performanţă". Şi magistrul - de talie -, devenit „personaj", şi „modelul paideic în cultura umanistă", propus de el, erau de natură să trezească atenţia, îndreptăţind, în ambianţa socioculturală dată, cele mai diverse -uneori neaşteptate - alianţe sau „despărţiri". însuşi faptul ca atare, al existenţei „Păltinişului" ca instituţie sui-generis, ce deborda tiparele ştiute, contrazicea destule habitudini, putea fascina, putea surprinde, putea nelinişti sau revolta: noul, straniul „joc cu mărgele de sticlă" îşi oferea prismatic faţetele mai multor lumini. Ion Pop SCRIERI: Tragicul O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Bucureşti, 1975; încercare în politropia omului şi a culturii, Bucureşti, 1981; Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, Bucureşti, 1983; Dialoguri de seară (în colaborare cu Părintele Galeriu, Andrei Pleşu şi Sorin Dumitrescu), Bucureşti, 1991; Apel către lichele, Bucureşti, 1992; Cearta cu filosofia, Bucureşti, 1992; Despre limită, Bucureşti, 1994; Itinerariile unei vieţi. E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri — 1990, Bucureşti, 1995; Declaraţie de iubire, Bucureşti, 2001; Uşa interzisă, Bucureşti, 2002. Ediţii: Epistolar, Bucureşti, 1987; 61 Dicţionarul general al literaturii române Lilă Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Thomas Kleininger, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru), Introducere la bunătatea timpului nostru, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Marin Diaconu), Introducere la miracolul eminescian, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Marin Diaconu); Emil Cioran, Scrisori către cei de acasă, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Tania Radu, Dan C. Mihăilescu şi Theodor Enescu). Traduceri: David Amennius, Introducere în filosofie, introd. trad., Bucureşti, 1977; Norbert Groeben, Psihologia literaturii, pref. trad., Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Suzana Mihăilescu); Platon, Hippias Maior, în Platon, Opere, II, Bucureşti, 1976, Euthydemos, în Opere, III, Bucureşti, 1978, Phaidros, în Opere, IV, Bucureşti, 1983; Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Thomas Kleininger), Repere pe drumul gândirii, introd. trad., Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Thomas Kleininger), Introducere în metafizică, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Thomas Kleininger), Fiinţă şi timp, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Cătălin Cioabă); F. W. J. Schelling, Despre relaţia artelor plastice cu natura, în Schelling, Filosofia artei, Bucureşti, 1993. Repere bibliografice: Doinaş, Lectura, 381-387; Nicolae Mecu, „încercare în politropia omului şi a culturii", RITL, 1982,1; Condurache, Portret, 195-200; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1985, 206-211; Liviu Petrescu, Sus, la locul Păltiniş, ST, 1987,10; Dan Pavel, Cum pătrunde spiritul în lume, „22", 1992, 6; Gabriel Andreescu, Resurecţie spirituală la Păltiniş?, „22", 1992,6; Ierunca, Subiect, 159-173; Ioana Pârvulescu, Cunoaşterea limitelor, RL, 1994, 44; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 243-248; Edgar Papu, Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, 1994, 78-89; Ierunca, Semnul, 87-91; Ştefan Borbely, Gabriel Liiceanu, F, 1995,1; Papahagi, Interpretări, 97-103; Lovinescu, Unde scurte, IV, 351-356,361-366; Alex. Ştefănescu, Un dizident de azi, RL, 1996,8; Dicţ. esenţial, 455-457; Dicţ. analitic, II, 308-310; Micu, Ist. lit., 788-789; Pop, Viaţă, 95-100; Popa, Ist. lit., II, 1065-1066; Alex. Ştefănescu, Gabriel Liiceanu, RL, 2002, 20; Mircea Iorgulescu, Gabriel îngerul şi Liiceanu demonul, „22", 2002, 664, 665; Alex. Ştefănescu, Jurnalul lui Liiceanu, RL, 2002, 45; Constantin Abăluţă, Jurnalul unei traume, „22", 2003,671. ' M.l. LILĂ, Ion (17.11.1951, Alimpeşti, j. Gorj) prozator. A debutat cu poemul Eseu în „Caiet de poezie", supliment al „Vieţii româneşti", în 1970. Debutul editorial îl va reprezenta, în 1978, volumul de povestiri Ploaie amară. Colaborează la „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Ramuri" ş.a. Obţine premii la concursurile literare organizate de Festivalul Naţional,;Cântarea României", precum şi un premiu al Uniunii Tineretului Comunist. Tematica şi maniera narativă specifice scrierilor lui L. se conturează în nuvela eponimă a cărţii de debut. Pe autor îl interesează sondarea universului adolescentin, surprinzân-du-şi de regulă eroii în acele momente de criză care anticipează marile hotărâri. Idealişti, dornici de a lua viaţa în piept şi implicit de a se elibera de sub tutela familiei, ei simt preocupaţi în esenţă să-şi marcheze individualitatea. Se vor conduce, aşadar, după o variantă banală şi lipsită de profunzimea intelectuală a conceptului vivere pericolosamente, se vor lăsa ispitiţi de dificultăţi, vor lua adesea hotărâri cruciale etc. Problematica personajelor înglobează o serie de aspecte comune scrierilor de acest gen. Lipsite de profunzime, ele se pierd printre iţele unor conflicte convenţionale, deci pre- vizibile, iar supremele provocări de a înfrunta viaţa şi de a o trăi frenetic sunt stagiul militar şi şantierul. La suma de clişee ce caracterizează viziunea şi maniera narativă a acestor texte se mai adaugă unul: cel al finalului fericit, prevăzut cu o obligatorie încărcătură simbolică. Printr-un soi de „ploaie amară" izbăvitoare, trece, de pildă, Ciu Ispas, adolescent rebel plecat în căutarea propriei identităţi; în cele din urmă ajunge pe un şantier, unde îşi găseşte şi o soţie. Substanţa epică îşi trage sevele atât din analiza psihologică (realizată prin modalităţi standard ca monologul interior şi retrospectiva), cât şi din radiografierea mediilor parcurse de personaj. Aceeaşi problematică formează armătura şi în romanul Cu pieptul în bătaia vântului (1980), doar că acum autorul doreşte să diversifice miezul epic prin prezentarea unor destine paralele. Nucu Antim şi surorile sale, Moisa şi Tamina, trec prin tot felul de peripeţii amoroase, scopul fiind încheierea unei căsătorii. Personajele rămân mai degrabă nişte şabloane livreşti. De pildă, Paula şi Cornelia (între care oscilează Nucu) sunt două marote ale imaginarului scriitorului, alcătuite dintr-o sumă de clişee ţinând de melodramă sau de romanul sentimental: prima este seducătoarea ratată, care după o tentativă de suicid îşi găseşte fericirea în conjugalitate; a doua este o penelopă a statorniciei, lipsită de dramatism şi profunzime. Dacă în alte scrieri, precum nuvelele din volumul Cascadorul (1981) sau romanul învingătorului i se dau flori (1989), tematica şi tipologia sunt aceleaşi, registrul narativ se schimbă. De pildă, în Cascadorul, al cărui pretext narativ este realizarea unui film, personajele sunt surprinse atât pe platourile de filmare, cât şi în culise. în învingătorului i se dau flori procedeul povestirii în ramă se combină cu acela al dosarului de existenţe. Unul dintre personaje vede într-o zi pe stradă un bărbat ce seamănă cu locotenentul care îl avea în subordine în armată; întâmplarea este un prilej al rememorării şi constituie rama şi pretextul epic al scrierii. Dosarele de existenţă sunt un soi de nuvele, cu titluri date de numele protagoniştilor: Andrei, Petru, Marian ş.a., în care sunt relatate la persoana întâi detalii despre viaţa şi problemele fiecăruia dintre ei: unul a ratat admiterea la facultate, al doilea are dileme legate de alegerea profesiei, al treilea trece printr-o criză sentimentală etc. Toţi se vor întâlni în armată şi, evident, vor găsi soluţii mai mult sau mai puţin îndrăzneţe pentru problemele cu care se confruntă. Lumea, de la început (1984) şi Luna de pe cer (1988) reiau, compunându-i alte circumstanţe, subiectul din Cu pieptul în bătaia vântului. Anton şi Mura se regăsesc după o lungă despărţire. Happy-endul este strident: bărbatul îşi descoperă, uimit şi înduioşat, fiul, autorul vădind şi acum „nesiguranţe de debutant" (Valeriu Cristea). Să visezi în crângul de salcâmi (1985) se bazează exclusiv pe stratagema povestirilor paralele, bun prilej de a invita (prea) multe personaje în scenă şi de a sonda medii şi psihologii diverse; pericolul constă în repetitivitatea psihologiilor şi a poveştilor, precum şi în maniera de a forţa intersectarea destinelor. în colectivul unei întreprinderi oarecare sunt aduşi laolaltă oportunistul seducător şi grosolan (Tăchiţă), individul onest şi păgubos (Haralambie), femeia frivolă (Rozela) şi ambiţioasa sentimentală (Gabriela). Pe lângă aceştia, Limba Dicţionarul general al literaturii române 62 numeroase alte personaje joacă în roman roluri de simpli figuranţi (actriţa Viva, secretara Carmen). Tipurile nu sunt foarte complexe şi nici nu li se creează spaţiul epic necesar spre a se desfăşura. Rezolvările conflictelor vin brusc şi neverosimil. Autorul preferă şi aici finalul excesiv de sentimental, în care, privind spre cerul înstelat, protagoniştii îşi fac declaraţii bombastice de dragoste şi se asigură reciproc că pot lua lucrurile de la capăt. SCRIERI: Ploaie amară, Bucureşti, 1978; Cu pieptul în bătaia vântului, Bucureşti, 1980; Cascadorul, Bucureşti, 1981; Hai să fim prieteni, Bucureşti, 1981; Aventurile lui Pălăriuţă, Bucureşti, 1983; Peştele cel mic, Bucureşti, 1983; Lumea, de la început, Bucureşti, 1984; Să visezi în crângul de salcâmi, Bucureşti, 1985; O poveste cu pantofi, Bucureşti, 1986; Ca vântul pe câmpie, Bucureşti, 1987; Luna de pe cer, Bucureşti, 1988; învingătorului i se dau flori, Bucureşti, 1989; Oraşul cu prieteni, Bucureşti, 1989; Insula, Bucureşti, 1995; Hai să învăţăm, Bucureşti, 1997; Morco-veaţă cu dulceaţă, Bucureşti, 1999; Un cadou pentru tine, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Johana Botez, „Ploaie amară", CL, 1978, 11; Mircea Doru Lesovici, „Ploaie amară", CRC, 1979,17; Ioan Holban, Vitrine, oglinzi, măşti, CRC, 1982,12; Radu G. Ţeposu, Viaţa ca o aşteptare, RL, 1982,26; Iulian Constandache, „Peştele cel mic", SLAST, 1983,34; Elena Tacciu, „Eroul" şi personajele secundare, RL, 1983,36; Valentin F. Mihăescu, „Aventurile lui Pălăriuţă", CNT, 1984, 23; Valeriu Cristea, Talent şi experienţă, RL, 1984,43; Ioan Holban, „Lumea, de la început", CL, 1984,12; Adriana Iliescu, Proză realistă, RL, 1987,11; Doina Pologea, Fantezia la ea acasă, R, 1987, 5; Irina Petraş, „Ca vântul pe câmpie", ST, 1988,11; Adriana Iliescu, Documente omeneşti, RL, 1988,47; Dicţ. scriit. rom., II, 748-749; Popa, Ist. lit, II, 935; Firan, Profiluri, II, 411. O. S. LIMBA ROMANĂ, revistă apărută la Timişoara, de trei ori pe săptămână, între 22 ianuarie şi 19 iunie 1920, în limbile română, germană şi maghiară. Director — Camil Petrescu. Cea mai importantă rubrică a publicaţiei este „România de azi" şi vizează îndrumarea cititorilor spre „orizonturile şi adâncurile" vieţii contemporane. Dintr-o notă introductivă rezultă că revista urma să se ocupe „de instituţiile din Bucureşti, în special de şcolile de acolo, de teatre, de muzee, de presă, de reviste literare şi de specialitate, de bănci şi industrie, de literatură şi de muzică, de pictură şi arhitectură etc.". în acest program se înscriu articolele Presa bucureşteană, Reviste literare actuale, Revistele politice, Cum scriu autorităţile şi Limba română. în numărul 13 e prezentată Istoria literaturii române de Mihail Dragomirescu şi Gh. Adamescu. A. S. LIMBA ROMANĂ, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 martie 1929 şi 15 februarie 1932, sub redacţia lui Vladimir Corbasca. Publicaţia este destinată tinerilor dornici să se familiarizeze cu „literatura scriitorilor contemporani". Articolul Cuvânt la încheierea anului (15/1930) se vrea un rechizitoriu al „realităţilor morale, dacă nu imorale în care se zbate cartea", Vladimir Corbasca deplângând aici „copleşirea sufletului de o conştiinţă bolnavă a vremilor". De la numărul 1/1931 se publică separat un „Buletin al şcoalelor", supliment destinat elevilor. începând cu numărul 3/1932 redactori sunt AL Halunga şi VI. Corbasca. Colaborează cu versuri Tudor Arghezi, Perpessicius, Dan Petraşincu, Eugen Jebeleanu, Petre Strihan, Mihai Moşandrei, Virgil Gheorghiu, Artur Enăşescu, Constantin Nisipeanu, Tudor Măinescu, George Nichita, cu proză — N.N. Beldiceanu, AL Lascarov-Moldovanu, Ştefania Zottoviceanu ş.a. Sunt publicate sau reproduse multe contribuţii critice şi de istorie literară: E. Lovinescu (Comelius Tacitus, Judecata lui Tacit asupra împăraţilor, C. Hogaş, Mihail Dragomirescu, Matei Cantacuzino), Th. D. Speranţia (Şcoala Ardeleană şi curentul latinist), Aurel C. Vasiliu (Eminescu, un mare neînţeles, Faze în evoluţia literară şi sufletească a lui Eminescu, Ideile lui Eminescu în perioada 1869-1874), Em. Elefterescu (Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Bar ac, Timotei Cipariu, Simion Bămuţ), Paul I. Papadopol (Anton Pann), Ionel Jianu (Note asupra clasicismului). Camil Petrescu publică eseul Poezia pură şi un fragment din drama Danton. Perpessicius, Scarlat Struţeanu, Mihail Ilovici, Gh. H. Popa, VI. Corbasca şi Carol Drimer comentează cărţi de Ion Barbu (Joc secund), Lucian Blaga (Eonul dogmatic), Ionel Teodoreanu (Fata din Zlataust), Ion Călugăru (Omul de după uşă), Tudor Arghezi (Cartea cu jucării), Cezar Petrescu (întunecare), Ion Agârbiceanu (Arhanghelii), Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea- Veche), Mihail Sadoveanu (Zodia Cancerului). La „Cronica teatrală", Camil Petrescu semnează articolul Producţiile Conservatorului, iar AL Halunga scrie despre spectacolul de la Compania Bulandra cu Primul rol, comedie în trei acte de C. Martin. „Cronica sociologică" e susţinută de Mircea Vulcănescu, iar cea „plastică" de Paul B. Marian. Se publică traduceri din T. S. Eliot şi Henry de Regnier. Alţi colaboratori: Al. Bilciurescu, Dem. Bassarabeanu, Ion Pillat, Ilariu Dobridor, F. Aderca, Neagu Rădulescu, Vladimir Cavarnali, Victor Valeriu Martinescu, AL Raicu. A. S. LIMBA ROMANĂ, revistă apărută la Bucureşti, de şase ori pe an, între 1952 şi 1991, din 1997, şi lunar între 1992 şi 1996, editată de Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Redactor-şef: Dimitrie Macrea (1952-1958), Iorgu Iordan (1959-1982), Alexandru Graur (1982-1989), Ion Coteanu (1990-1997), Marius Sala (din 1998). Revista abordează studiul limbii române: gramatică, vocabular, onomastică, istoria lingvisticii româneşti, etimologie, dialectologie, ortografie, cultivarea limbii, filologie, limbă literară şi stilistică. începând cu numărul 4/1959 se publică bibliografia anuală a lucrărilor de lingvistică apărute în ţara noastră (în prima fasciculă cu bibliografie au fost cuprinşi anii 1944-1958). Pentru istoria literaturii sunt fundamentale articolele referitoare la stilistică, limba literară, filologie, editarea critică a textelor şi tehnica ediţiilor, problema începuturilor scrisului românesc, semnalări de texte vechi, chestiuni de natură textuală: filiaţie, localizare, datare, studiere a izvoarelor etc. Se cuvin amintite numerele dedicate lui Mihail Sadoveanu (5/1955, 4/1980), Tudor Arghezi (4/1980) şi Mihai Eminescu (5/1975). Un loc deosebit îl au cercetările referitoare la literatura română veche, unde se disting câteva direcţii: începutul scrisului în limba română (studiile înnoitoare metodologic publicate de I. Gheţie şi Alexandru Mareş de-a lungul mai multor ani au dus la 63 Dicţionarul general al literaturii române elaborarea lucrării de sinteză Originile scrisului în limba română, 1985); letopiseţe (P.P. Panaitescu despre letopiseţul lui Grigore Ureche şi editarea lui, Liviu Onu despre problema paternităţii Letopiseţului cantacuzinesc); cărţi populare (Alexandru Mareş despre Cele 12 vise ale lui Mamer, Floarea darurilor; Dosoftei şi cărţile populare, I. Gheţie şi Alexandra Roman-Moraru despre Floarea darurilor, Eugenia Dima despre Erotocritul, N.A. Ursu despre Critil şi Andronius şi Filerot şi Antusa, Gabriel Ţepelea despre Alexandria, I. Rizescu despre Varlaam şi loasaf, Mircea Anghelescu despre Halima); cărţi bisericeşti (Alexandru Mareş despre activitatea diaconului Coresi etc., Al. Rosetti despre Codicele voroneţean şi diaconul Coresi, despre curentele culturale din secolul al XVI-lea; despre alte cărţi bisericeşti: Dan Simonescu, Gabriel Ţepelea, Violeta Barbu); texte juridice (Gheorghe Chivu despre stilul textelor juridice şi administrative în secolele al XVI-lea — al XVII-lea, Alexandru Mareş despre Udrişte Năsturel şi Pravila de la Govora, Radu Constantinescu despre identificarea unor pravile inedite din secolul al XVII-lea); traduceri datorate mitropolitului Varlaam (Florentina Zgraon); despre Nicolae Milescu, Dosoftei şi Dimitrie Cantemir (Alexandru Mareş, Dragoş Moldovan, E. Petrovici, N.A. Ursu); problema editării critice a textelor vechi româneşti (Dan Simonescu, N. A. Ursu, Violeta Barbu, Mioara Avram, Florica Dumitrescu). Dintre studiile despre secolul al XVIII-lea, incluzând perioada Şcolii Ardelene, pot fi amintite articolele despre câteva probleme generale, semnate de Werner Bahner (Problemele îmbogăţirii lexicale în cadrul Şcolii Ardelene raportate la mediul european din secolul al XVIII-lea) şi I. Gheţie (Contribuţii la problema unificării limbii române literare. „Momentul 1750"), despre Petru Maior, semnate de Dimitrie Macrea (Petru Maior) şi N.A. Ursu (Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior), despre I. Budai-Deleanu, semnate de I. Gheţie (I. Budai-Deleanu, teoretician al limbii literare), Ladislau Găldi (încă o dată despre metrul „Tiganiadei") şi Florea Fugaru (Despre lectura manuscriselor lui Ion Budai-Deleanu şi Influenţa versificaţiei populare asupra poeziei lui Ion Budai-Deleanu), despre Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, semnate de N. A. Ursu (Modelul gramaticii lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai), Dimitrie Macrea (Gheorghe Şincai) şi Mioara Avram (200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române), despre Dimitrie Eustatievici, semnat de N.A. Ursu (Modelul latin al gramaticii lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul); articole despre Paul Iorgovici, semnate de N. A. Ursu (Un calendar istoric-literar publicat de Paul Iorgovici) şi de Crişu Dascălu (Iorgovici şi Condillac); despre literatura cu caracter didactic, semnate de Ileana Vîrtosu (Primele manuscrise româneşti ale „întâmplărilor lui Telemac". Descriere şi Un manuscris românesc al „întâmplărilor lui Telemac" de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate) şi de Florentina Zgraon (Tipăriturile vieneze din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi unificarea limbii române literare), un articol despre traducerile din Voltaire, semnat de Violeta Barbu (Cele mai vechi traduceri din Voltaire în limba română) ş.a. Scriitori români din perioada modernă şi contemporană sunt studiaţi mai ales din perspectivă stilistică (Costache Negruzzi, George Bariţiu, N. Filimon, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Limba Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Petre Ispirescu, B.P. Hasdeu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Barbu Delavrancea, Al. Macedonski, Ştefan Petică, G. Topîrceanu, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, V. Voiculescu, Marin Preda), articolele aparţinând unor specialişti precum Tudor Vianu, Lia Brad-Chisacof, Grigore Brâncuş, Gh. Bulgăr, Boris Cazacu, Ladislau Găldi, I. Gheţie, Dimitrie Macrea, Al. Niculescu, Marius Sala, Luiza Seche, Mircea Seche, Dan Simonescu, Flora Şuteu, G.I. Tohăneanu, N.A. Ursu ş.a. Deşi dedicată în primul rând cercetărilor de lingvistică, L. r. include contribuţii importante privind istoria literaturii române. M.A. LIMBA ROMÂNĂ, revistă apărută la Chişinău, trimestrial, din ianuarie 1991, editată de Ministerul Ştiinţelor şi învăţământului din Republica Moldova, cu concursul Societăţii „Limba noastră cea română"; din ianuarie 1993 revista devine bilunară şi este editată de un colectiv redacţional. Primul redactor-şef a fost Ion Dumeniuk (1991-1992). în 1993 din colegiul de redacţie fac parte Alexandru Bantoş — redactor-şef adjunct, Leo Bordeianu — secretar de redacţie, Vasile Bahnaru, Ion Ciocanu, Emil Mândâcanu — redactori. Din ianuarie 1994 redactor-şef este Alexandru Bantoş, în colegiul de redacţie fiind incluşi Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş ş.a. Apărută în urma desfiinţării revistei „Limba noastră", L. r. şi-a propus de la început să contribuie la trezirea şi menţinerea conştiinţei naţionale a cititorilor, să readucă în prim-plan obiectivele pentru care au militat românii basarabeni decenii în şir. Publicaţia înţelege să se adreseze tuturor celor pentru care limba română, „modelul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia" neamului, este averea inestimabilă a naţiunii, în primul rând a „pedagogilor, a studenţilor, elevilor, într-un cuvânt, a şcolii de toate treptele, unde se dă de fapt bătălia decisivă pentru revigorarea şi perpetuarea neamului şi graiului matern, pentru conştientizarea unităţii etnice şi spirituale a românilor de pretutindeni". Majoritatea materialelor publicate vor avea — se specifică în cuvântul inaugural — un caracter practic, aplicativ, fiind deopotrivă destinate specialiştilor în materie, şi celor care se află la început de drum în acumularea cunoştinţelor de limbă şi literatură. Rubrici: „Opinii şi atitudini", „Antologia «Limbii române»", „Obârşii", „Permanenţa clasicilor", „Fuziune şi redimensionare", „Analize şi interpretări", „Eminesciana", „Sociolingvistica", „Metodică", „Cum vorbim, cum scriem", „Laborator", „Prezentări şi recenzii" ş.a. Articolul, studiul, recenzia, consemnarea unor metode şi procedee din practica pedagogilor, poezia — în cadrul rubricii „Antologia «Limbii române»" — sunt instrumente folosite de colaboratorii de pe ambele maluri ale Prutului, ca şi din Occident, printre care se numără Eugen Coşeriu (Unitate lingvistică - unitate naţională, Latinitatea orientală), Constantin Ciopraga (Un urmaş al lui Parmenide: Ion Barbu), Fănuş Neagu (Cu dragoste din Bucureşti), Limbă Dicţionarul general al literaturii române 64 Ioan Alexandru (Luchian, zugravul), Mihai Cimpoi (Eminescu, homo folcloricus), Ion Ciocanu (în căutarea numitorului comun, Andrei Lupan şi limitele sale) Ion Hadârcă (Răzbunarea prin scris), Alexandru Gromov (Din vremile „ ciocălăilor de aur") ş.a. I. C. LIMBĂ Şl LITERATURĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, anual în 1955, bianual din 1964 şi trimestrial din 1968, editată de Secţia de filologie a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, în primii ani din comitetul de redacţie fac parte Al. Bistriţeanu, Gh. Bulgăr şi Emil Manu. în 1963 redactor responsabil devine Perpessicius şi redactor adjunct — Emil Boldan, iar din 1965 funcţia de redactor responsabil e îndeplinită succesiv de Al. Graur, Al. Dima, Boris Cazacu, Mircea Frânculescu, Ion Hangiu şi Florentina Sâmihăian. Revista se adresează cadrelor didactice din învăţământul mediu şi superior, propunându-şi să aducă „interpretări noi şi, în parte, materiale necunoscute". Rubricile obişnuite sunt „Lingvistică", „Istorie şi critică literară", „Folclor literar", iar în 1956 se adaugă „Texte şi documente". în 1995 Mircea Anghelescu scrie editorialul „Limbă şi literatură" la patruzeci de ani, în care evocă perioada de început a publicaţiei. El constată că materialele nu aveau „nici o temă centrală sau o idee coagulantă", erau „lipsite de actualitate, cu un risc ideologic scăzut", evidenţiind totodată că revista s-a bucurat de colaborarea unora dintre cele mai prestigioase personalităţi ale cercetării literare şi lingvistice: Ovidiu Papadima, Gheorghe Vrabie, Dan Simonescu, Aram Frenkian, Petre V. Haneş ş.a. De remarcat sunt textele publicate la rubrica „Documentar" despre „Courrier de Moldavie", identificări de vechi traduceri, scrisori inedite etc. Anul 1972 înseamnă o diversificare a rubricilor: „Limbă şi stil", „Limba română azi", „Teorie, critică şi istorie literară", „Analize de text", „Limba şi literatura română peste hotare", „Didactica modernă", „Cronică", „Recenzii şi note". La rubrica „Teorie, critică şi istorie literară" accentul cade pe probleme ale literaturii române, câteva studii de literatură universală fiind semnate în anii de început de Ion Brăescu, Tudor Vianu, Ovidiu Drimba, Valeriu Ciobanu. De mare interes sunt materialele referitoare la literatura română veche, aparţinând lui Virgil Cândea, Dumitru Velciu, Cătălinei Velculescu, lui Alexandru Duţu ş.a., micromonografiile unor reviste mai puţin cunoscute, realizate de Nae Antonescu, Ovidiu Papadima, Emilia Şt. Milicescu ş.a., studiile de estetică literară sau sintezele teoretice semnate de Tudor Vianu, Adrian Marino, Matei Călinescu, Livius Ciocârlie. Nu lipsesc nici articolele de sociologie literară, datorate lui Paul Cornea ş.a., sau cele dedicate noilor curente literare, scrise de Grigore Zmeu, Monica Spiridon ş.a. Rubrica „Analize de text" se axează pe interpretarea şi analiza unor creaţii poetice sau narative din literatura română, pentru a facilita elevilor şi studenţilor o înţelegere a sensurilor unei opere. Sunt de remarcat şi încercări de bibliografiere a unor probleme literare (Al. Bojin, Tudor Arghezi văzut de contemporani, Ion Brăescu, Literatura franceză în traducerea scriitorilor români ş.a.). Cei interesaţi de specificul lectoratelor de limba română din străinătate găsesc informaţii bogate despre activitatea acestora la rubrica „Limba şi literatura română peste hotare". Mai rar întâlnite în paginile altor publicaţii, articolele şi studiile de stilistică, incluse în rubrica „Limbă şi stil", se adresează celor atraşi de lingvistică şi în egală măsură celor ce studiază literatura. Antrenând în activitatea sa alături de specialişti profesori din învăţământul mediu şi studenţi, revista păstrează constant o ţinută academică, fiind preocupată de acurateţea şi rigoarea ştiinţifică, ca şi de accesibilitate, cu tendinţa marcată de a da la iveală date noi despre toate epocile literaturii române. Au mai colaborat Ioana Em. Petrescu, Ion Rotaru, Sorin Alexandrescu, Mircea Anghelescu, Dan Simionescu, D. Murăraşu. M.Ş. LIMBĂ Şl LITERATURĂ PENTRU ELEVI, revistă apărută la Bucureşti, trimestrial, începând din 1972. Editată de Societatea de Ştiinţe Filologice din România, în primii ani a fost tipărită sub îngrijirea unui colectiv din care făceau parte Al. Bistriţeanu (redactor responsabil), Mircea Frânculescu (redactor), Emil Giurgiuca, Ion Hangiu, G.G. Ursu, profesori de liceu şi elevi (Diana Adamek, Liviu Papadima, Florin Iaru). Din 1975 titlul se schimbă în „Limba şi literatura română", cu subtitlul „Revistă trimestrială pentru elevi". Noua redacţie, menţionată în numărul 1/1978, este alcătuită din Ion Hangiu, redactor-şef, Mircea Anghelescu şi Mircea Frânculescu, redactori. Medalioane critice, analize literare şi contribuţii documentare semnează G.G. Ursu, Florin Mihăilescu, Al. Dima (G. Călinescu estetician), Al. Balaci (Francesco Petrarca), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Tudor Vianu), D. Murăraşu (Liviu Rebreanu), D. Micu (St.O. Iosif Un veac de la naştere), Al. Săndulescu, Liviu Leonte (Constantin Negruzzi), Niculae Gheran (Liviu Rebreanu academician), Al. Piru (Titu Maiorescu) ş.a. Poezie şi proză sunt publicate la rubrica „Şantier de creaţie". Alte rubrici: „Caiet de analize", „Stil, compoziţie", „Analize, sinteze", „Tinere talente", „Fişier editorial", „Gramatică, vocabular", „Recenzii", „Dialoguri", „Curier". Revista răspunde unor necesităţi didactice imediate, întreţine pasiunea cercetării în rândul profesorilor şi încurajează preocuparea pentru cultură a elevilor (o secţiune este consacrată examenului de admitere în facultăţile de filologie). Alţi colaboratori: Ion Diaconescu, Aurelian Sacerdoţeanu, Boris Cazacu, Gh. Bulgăr, Roxana Sorescu, Ion Dumitrescu, Dan Simonescu, Al. Graur, Şerban Cioculescu, Dan Ion Nasta, G. I. Tohăneanu, Mioara Avram, Silviu Angelescu, Rodica Zafiu, Theodor Hristea, Teofil Răchiţeanu, I. Buzaşi. A.S. LIMES, publicaţie apărută la Zalău, trimestrial, din ianuarie 1997, editată de Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Sălaj. Redactor-şef este Cornel Grad, care în articolul-program De ce „Limes"?, afirmă că revista doreşte să reflecte înainte de toate realităţile social-culturale ale Sălajului dinspre trecut spre actualitate. în vederea acestui scop sunt deschise numeroase rubrici: „Historia", „Ethnos", „Literatură", „Confluenţe", „Poesis", „Philobiblon", „Patrimoniu cultural", „Literatură universală", „Semnal", „Caleidoscop". L. va include îndeosebi 65 Dicţionarul general al literaturii române Limite articole despre trecutul istoric şi oamenii importanţi ai locului, iniţiind chiar un fel de dicţionar de personalităţi sălăjene. Se publică materiale de istorie literară (Mircea Popa, Din corespondenţa politică a lui Octavian Goga), sunt prezentate cărţi şi tablouri de patrimoniu, se descoperă jurnalul de călătorie în Orient al unui român, datând din anii 1913 şi 1914 (Dumitru Nistor, De la Aden la Colombo). Cu poezii originale colaborează Viorel Tăuţan, Marcel Lucaciu, Dumitru Mureşan, iar proză semnează Constantin Zărnescu şi Gyorfi Deak Gyorgy. Se fac traduceri din Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva, Jacques Prevert, Antonio Amurri, Graham Greene şi Antoine de Saint-Exupery. Rubrica „Ethnos" scoate la lumină adevărate tezaure de descântece, ghicitori şi obiceiuri din partea locului. Echilibrat structurate sunt paginile în limba maghiară, unde pe lângă nume de oarecare notorietate (Balla Zsofia, Visky Andrâs), figurează colaboratori locali statornici. Sunt incluse, de asemenea, memoriale de călătorie în Italia sau Grecia, comentarii pe marginea unor cărţi recent ieşite de sub tipar şi consemnate diverse evenimente culturale, revista dorindu-se o oglindă fidelă a vieţii ţinutului. M. Pp. LIMITE, revistă de literatură apărută la Paris între septembrie 1969 şi noiembrie 1986; periodicitatea variază de la patru numere pe an (1970-1971) la trei (1972-1975), apoi la două (1975-1977, 1982-1985) şi chiar la unul singur, dublu (1978-1981). Redactori sunt Virgil Ierunca şi Nicolae Petra. Publicaţia are formatul „Biletelor de papagal" argheziene şi un număr de pagini ce creşte progresiv de la opt la patruzeci. L. este, prin varietatea şi calitatea textelor publicate şi prin prestigiul colaboratorilor, una dintre cele mai importante reviste româneşti din exil. înrudită structural cu celelalte publicaţii din Paris care au precedat-o („Luceafărul", „Caete de dor", „Fiinţa românească"), au apărut simultan sau au fost editate şi mai târziu („Ethos"), L. realizează o mai profundă cercetare a fenomenului literar românesc contemporan. Fără un articol-program propriu-zis, intenţiile şi atitudinea revistei se relevă totuşi de la primul număr: L. tinde să reprezinte, într-o formă sau alta, întreaga mişcare literară românească, să fie un periodic al exilului care manifestă o atitudine protestatară faţă de regimul din România şi apără permanent demnitatea scriitorului român, a culturii române în general. în editoriale sau în rubrici speciale — „Aspecte literare din ţară", „Sub zodia ipocriziei", „Insectar", „Curtenii de stil vechi" — sunt denunţate, sub semnătura Monicăi Lovinescu şi a lui y.J*, SJ. HKUACTOP.I: SEPTEMBRIE 1969 VIRGIL IERUNCA $1 X PETRA Virgil Ierunca, a lui Horia Stamatu, Paul Goma, Dorin Tudoran ş.a., tot mai vizibilele „vicii" ale vieţii literare româneşti, de la laşitate la „evazionism" şi duplicitate, de la „orchestrarea imposturii" la plagiat şi sfidare, de la trecerea sub tăcere a aspectelor neconvenabile la festivismul degradant, regimul comunist făcându-şi „din excesul de comemorări şi ceremonii un fel de normă şi de fanfară" (Virgil Ierunca, Eminescu nu e acasă). Sunt comentate congresele şi conferinţele scriitorilor, oglindind „nu numai precauţiile unui regim care se teme de scriitorii săi, dar şi oscilaţiile scriitorimii întru conştiinţa vagă a rolului pe care l-ar putea juca dacă ar fi cu adevărat unită, fără rivalităţile, invidiile şi interesele de moment" (Monica Lovinescu, Conferinţa scriitorilor din România, 10/1972), ca şi ravagiile cenzurii şi ale autocenzurii, care „i-a făcut pe unii nu numai să nu exprime ce gândeau, ci chiar să nu gândească ce gândeau" (Paul Goma, Cenzura, autocenzura şi paraliteratura). Revista militează pentru rezistenţa scriitorului român ca singura şansă de a duce literatura contemporană „pe poziţii cu adevărat fără întoarcere" (Monica Lovinescu, Evazionismul: o falsă problemă). Tabloul deteriorării vieţii literare sub presiunea politicului este completat de documente precum Memoriul scriitorului Dorin Tudoran adresat lui Nicolae Ceauşescu sau scrisoarea deschisă a lui Mircea Eliade, protestând faţă de publicarea trunchiată, în „Contemporanul", a interviului acordat lui Adrian Păunescu la Chicago (Mircea Eliade, Dezminţire). în plan literar, L. a promovat mai ales lirica exilului, cele mai importante şi mai frecvente semnături în revistă fiind Horia Stamatu, Virgil Ierunca, Miron Kiropol, Yvonne Rossignon, Ştefan Baciu, Nicu Caranica, Vintilă Horia, Ion Cuşa, Ion Caraion, G. Tomaziu, I. Negoiţescu, Ilie Constantin, Ben Corlaciu, Mihai Ursachi, Dorin Tudoran, Ion Pârvulescu, Antoaneta Bodisco, Elena Florica Lorinţ. Sporadic sunt publicate versuri de Ion Barbu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu ş.a., precum şi proză (D. Ţepeneag). Paginilor inedite de jurnal li se consacră în schimb un spaţiu larg, autorii fiind Ion Petrovici, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Grigore Nandriş, Mircea Eliade ori Dan Petraşincu, aceeaşi atenţie acordându-se evocărilor şi memorialisticii: Horia Roman (Mircea Grigorescu şi drama unei generaţii), Virgil Ierunca (Cei plecaţi: Constantin Fântâneru, Radu Gyr, Dinu Pillat), Horia Stamatu (Cronică la moartea Anişoarei Odeanu), Şt. Baciu (Omagiu lui Grigore Cugler), Al. Ciorănescu (Poetul întâlnit — despre Ion Barbu), Pavel Chihaia (Constant Tonegaru). Prin Monica Lovinescu, Horia Stamatu, Sanda Stolojan, Ioan Petru Culianu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Şerban Cristovici, critica literară, cronica şi recenzia de carte îmbrăţişează fenomenul literar românesc cvasiintegral, încercând să corecteze ignorarea unor cărţi şi scriitori în ţară şi practicând critica obiectivă, nesupusă rigorilor din documentele de partid ce ţinteau, în anii '70-80, dacă nu o „întoarcere la proletcultism", cel puţin „un nou compromis cu adevărul" (Monica Lovinescu, Noua gardă a compromisului). în rubrici precum „Semne bune", „Actualitatea literară", sunt semnalate apariţiile editoriale din ţară, alte spaţii găzduind comentarii critice pe marginea scrierilor lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Linia Dicţionarul general al literaturii române 66 Vintilă Horia, Lucian Blaga, Constantin Noica, Dumitru Radu Popescu, Pericle Martinescu, Olga Caba, Marin Preda ş.a. Consideraţiile critice vin adeseori în contradicţie cu aprecierile formulate în ţară, ca în cazul romanului Delirul de Marin Preda. La apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni, Monica Lovinescu remarcă însă cum „pentru prima oară un autor publicat în ţară dibuieşte esenţa răului în însuşi actul revoluţionar", sesizând că în vreme ce alţi scriitori „oferă doar fâşii de memorie, Marin Preda a mers cel mai departe în această carte, care merită într-adevăr titlul pe care nu-1 poartă: Era ticăloşilor". Virgil Ierunca, Şerban Cristovici, Paul Barbăneagră, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Lucian Bădescu, Ionel Jianu, Matei Cazacu, Matei Călinescu, Brutus Coste ş.a. consemnează la rubrica „Confluenţe", singura rubrică ce apare de la primul până la ultimul număr, activitatea literară şi culturală a emigraţiei române, mai multe generaţii de intelectuali şi scriitori întreţinând cu talent şi patriotism spiritul creator românesc. Sunt trecute în revistă publicaţiile exilului, cărţi şi reviste, expoziţiile de pictură şi sculptură (inclusiv cele venite din ţară), spectacole teatrale, apariţiile la televiziune, filmul, congresele Societăţii Academice Române la Paris, tipăriturile fundaţiilor culturale, activităţile cenaclurilor literare. Rubrica „Primite la redacţie" înregistrează volume ale autorilor români din emigraţie. Cu numărul 42-43/1979 debutează rubrica „Antologia ruşinii", ce adună fragmente de texte conjuncturale, scrise sau rostite de scriitori şi oameni de cultură din ţară. M.P.-C. LINIA DREAPTĂ, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 15 aprilie şi 15 iunie 1904, anunţând ca director pe V. Demer trius. Redacţia i se datorează însă cu precădere lui Tudor Arghezi (oprit, ca monah şi diacon la Mitropolie, să practice gazetăria), poetul folosind aici pentru prima oară pseudonimul devenit apoi celebru. Sub semnătura Redacţiunea, grifa scrisului arghezian se recunoaşte chiar în cuvântul introductiv, A.B.C..., care se referă expres la o conducere colectivă a revistei, vorbind despre „prietenii grupaţi în direcţiunea ei", cu privirile înălţate către acelaşi ideal. Preambulul nu asumă explicit un program, ci numai crezul autonomiei artei şi veghea de „a călca pe cât se poate mai puţin strâmb cu ideea şi cu condeiul" într-o lume literară care abundă în „publicaţiuni cu firmă" nerespectată sau „prost reprezentată". Nota polemică şi chiar dinamitardă vizează balastul convenţiilor, care „într-o climă mai relativă şi brutală" copleşesc absolutul artistic ideal. „Noi dăm Artei în concepţiune universală şi multiplă zona superioară" — e afirmaţia definitorie care opune concepţia echipei de la L. d. celei localiste, etnocentriste şi teziste a sămănătorismului în plină afirmare. Iar „convenţiunile" contingente, făcute să „încurce condeiul ca un bumbac", sunt contestate şi se cer abolite în numele libertăţii senine de expresie: „Acest bumbac ce pare din depărtare nori încărcaţi cu belşug [...] ne-a lăsat loc să năzuim la aprinderea lui totală. E un ideal pentru toată viaţa; răbdarea şi hotărârea sunt cu noi. Pentru ce orizontul atât de senin să fie spurcat, ci nu senin?" Fără o compartimentare pe rubrici, revista publică, în succesiune aleatorie, literatură şi asigură, în primele patru numere, o secţiune finală de „Note", în principal cu recenzii de carte. Poezia e ilustrată prin apariţia câtorva dintre arghezienele Agate negre (36, 3, 31, 21, 32, 4, 41), adevărat blazon al publicaţiei, şi numeroase poeme reflexive de V. Demetrius. Pentru proză, piesele de rezistenţă sunt îl osândesc juraţii?, mostră de literatură cu ţărani nonidilică şi conflictuală, Scrisori către Simforoza, semnate G. Galaction — încă un pseudonim impus de L. d. —, şi Lotar, o nuvelă poematică de Tudor Arghezi. Sub pseudonimul Radu Mihnea, V. Demetrius publică schiţele Marieta, Vrăjmăşie veche, Taifas la cafea, Poveste-vis, Norocul săracului (tipărită în volum cu titlul Găina), iar Constanţa Zissu poemul în proză Crina. Numărul 2 se deschide cu amplul eseu care marchează o dată în istoria modernismului românesc, Vers şi poezie de Tudor Arghezi (continuat în numărul 3), replică la opiniile pe această temă exprimate de G. Panu în „Săptămâna" şi „Epigonii". Mitologia sacralităţii harului şi concepţia despre lirismul intelectual al şcolii simboliste, în linia Mallarme-Valery, iar la noi — Al. Macedonski, sunt asociate în apărarea principiului artei pentru artă: „Arta nu e o meserie şi nu slujeşte în principiu decât sieşi, şi rolul ei nu e cel de a «produce efecte convingătoare» [...], nu e un apendice de vulgarizare. înţeleasă sau nu, trăieşte." Axa textului este disocierea versificaţiei de poezie, „dar al zeilor", sfidând „corsetul" de „cuvinte măsurate şi rimate la capăt" şi plutind „ca o vapoare ideală" printre stările sufletului omenesc; poetul e alesul care pune „poezia interioară" a celorlalţi „în stare de spasm şi ondulare către nelimitat"; „tonul de poezie cade-se a fi general, cu tendinţa de a condensa totul în ceva", fiindcă numai astfel „stârneşte poezia din cel care citeşte, poezia profundă a nostalgiei omeneşti". Combătând discreditarea simbolismului ca decadenţă, dar şi maimuţăreala joasă a curentului la noi, textul restituie simbolului străvechea lui demnitate în comunicarea gândirii, definind omul ca fiinţă simbolizantă. Un lung post-scriptum al articolului — demonstrând pe text incompetenţa în materie de poezie a lui G. Panu care profanează, încercând să şi-o explice, eminesciana Mortua est! - prilejuieşte aprecieri superlative ale modernului Arghezi pentru înaintaşul său romantic: „Eminescu [...], mai mult decât oricine, caută expresia fericită, sintetică şi o găseşte foarte des [...]. Lui Eminescu îi trebuiesc sinteze; d-lui Panu nu-i trebuiesc. Dar cine îl obligă? — Eminescu n-a scris decât pentru pricepători." Tot Tudor Arghezi (semnând şi I. Gabriol) comentează la „Note" Salonul de pictură Tinerimea artistică, ridiculizează prestaţia arhitecţilor şi a zugravilor unei noi biserici bucureştene şi recenzează acid câteva cărţi (Aphorismes du coeur de Lelia Georgesco, A New Catechism de Leclerc de Pulligny), cel mai dur tratament aplicându-1 Istoriei lui Ştefan cel Mare de N. Iorga, „scrisă greoi şi încurcat" în ciuda „erudiţiunii", vădind „reacţiuni retrograde, bizarerii, capricii" şi, prin urmare, condamnată la refuzul publicului de a o citi. Cu anunţul că numărul 6 al revistei va ieşi după lunile de vilegiatură, L. d. îşi încheie, de fapt, apariţia. G.O. 6 7 Dicţionarul general al literaturii române Lipatti LINIA DREAPTĂ, „revistă săptămânală de luptă naţională şi creştină" apărută la Bucureşti între 24 noiembrie 1935 şi martie 1938. Director: Al. Hodoş. Programul e spectacular-agresiv, de o agresivitate mimată, tipică mişcărilor de avangardă, într-un stil ce sugerează mai degrabă inconformismul vârstei decât rigiditatea şi intoleranţa unei orientări doctrinare: „Ne avântăm spre riscurile încăierării, cu viziera deschisă, cu lancea în cumpănire şi cu armurile fluturând spre cer, oricât de donquijotesc ar părea unora acest fel de atac, nepotrivit cu stilul tehnicii modeme. [...] Duşmănim demonstrativ şi suntem în dragoste statornici. Lovim cu sete în numele Tatălui şi ne aşezăm piepturile înainte pentru prieteni" (Al. Hodoş, Prezentare). Mai explicit, Octavian Goga vede L. d. ca „o rectificare de simţire a celor mulţi", sugestie prezentă în majoritatea articolelor publicate de revistă: Camil Petrescu, Sensul civilizaţiei, Pan M. Vizirescu, între literatură şi neam, George Acsinteanu, Destinul tineretului, Scarlat Struţeanu, Naţionalism şi democraţie, Dragoş Protopopescu, Dreapta europeană, Dreapta românească, Stat ţărănesc, stat naţionalist, Ţărănismul poetic. Alte comentarii sunt dedicate însă exclusiv problemelor de cultură: Toma Vlădescu, Caragiale, azi, Dragoş Protopopescu, De la Lucian Blaga la Tudor Muşatescu, Horia Teculescu, Un dascăl de naţionalism: Aron Pumnul, Un dar de lumină: Lucian Blaga, I.P. Prundeni, Cultul lui Eminescu, Bucur Ţincu, N. Iorga şi noua generaţie sau Al. Hodoş, Amintirea lui Eugen Goga. Numărul 11/1936 e închinat lui Octavian Goga. Semnează Paul I. Papadopol, Al. Hodoş, Ioan Lupaş şi Ioan Gh. Savin. Publică poezie Radu Gyr, George Gregorian, D. Ciurezu, Virgil Carianopol, Vlaicu Bârna, Grigore Diaconu, proză — George Acsinteanu (Aşteptare, nuvelă). Apar cronici la volumele Schimbarea la faţă de Emil Cioran şi Fortul 13 de Dragoş Protopopescu. Ion Agârbiceanu e prezent în paginile revistei cu File dintr-un carnet. Extrem de utilă este cercetarea lui Ion Banu, Ardealul şi „ Convorbirile literare". Cronica teatrală e susţinută de Ion Cantacuzino. Alţi colaboratori: T.C. Stan, Ion Molea, Vintilă Paraschivescu, Mihail Novac, Petre Paulescu, Alexandru Al. Leontescu, Ovid. Densusianu-fiul. A S. LINIA NOUĂ, revistă apărută la Craiova, lunar, din aprilie 1933 până în martie 1934. Director: Stelian Metzulescu. Publicaţia se dorea în primul rând o contribuţie la reînvierea spiritului şi la ceea ce G. Murnu numea „valorificarea eului colectiv" sau resuscitarea puterilor active ale sufletului românesc. în articolul Pentru începuturile „Liniei noi", Ion Marin Sadoveanu precizează că „într-o epocă mai puţin creatoare şi mai mult ordonatoare, o revistă poate contribui la revizuirea şi clarificarea ideilor". De altfel, programul e explicitat câteva numere la rând prin articole pe tema muncii şi a economiei (Iulian Teodorescu, Muncă, muncă şi... economie, Gr. Trancu-Iaşi, Munca naţională, G. Murnu, Spre înfăptuire). Revizuirea conceptului de viaţă publică (aflată în captivitatea cuvântului) şi afirmarea violentă a năzuinţei constructive („omul faptei" ca model de existenţă) reprezintă o orientare mai generală în epocă. L. n. face din ea „problema de bază a ţării", transformând-o într-un principiu de morală absolută. L. n. publică versuri, proză, recenzii şi rubrica „Spicuiri critice". Colaborează cu versuri G. Bacovia (Undeva, Poeme în proză), Radu Gyr, Dan Petraşincu, Constantin Nisipeanu, Gh. Şt. Cazacu, Aurel Marin, Al. Iacobescu, Dem. Bassarabeanu, Coca Farago, Agatha Grigorescu-Bacovia, G. Fonea, cu proză — G. Bacovia (Amăgire, Iarmaroc), N. Pora, Aurel Marin, cu eseuri — Eugen Herovanu (Ideea de patrie), Paul I. Papadopol (Grigorescu şi Hasdeu), G. Murnu, Gr. Trancu-Iaşi. „Cronica literară" este susţinută de Paul I. Papadopol, care polemizează cu G. Călinescu, cronicarul literar al „Adevărului literar şi artistic", iar „Cronica politică" îi aparţine lui Al. Şahighian. Alţi colaboratori: Eugen Relgis, Neagu Rădulescu. AS., I.H. LINŢA, Elena (15.1.1933, Constanţa - 22.VIII.1988, Bucureşti), slavistă şi traducătoare. Absolventă în 1956 a Facultăţii de Polonistică de la Universitatea }agellonă din Cracovia, L. şi-a început cariera pedagogică la Facultatea de Limbi şi Literaturi Slave a Universităţii din Bucureşti, unde a predat slava veche, gramatica comparată a limbilor slave şi gramatica istorică a limbii polone, promovând treptat până la gradul de conferenţiar (1974). îşi susţine doctoratul în 1970, cu o lucrare din domeniul lingvisticii. Publică numeroase articole în „Romanoslavica" şi în alte reviste de profil, tratând cel mai adesea probleme de slavistică, dar şi de istorie a literaturii române vechi ori, spre exemplu, creaţia poetică a lui Tadeu Hâjdeu. A tradus din clasicii polonezi, îndeosebi proză, semnând şi Elena Lintz. în 1974 a fost distinsă cu insigna Meritul Cultural Polonez. Traduceri: Iaroslaw Iuraszkievicz, Fuga lui Felek Okon, pref. trad., Bucureşti, 1959; Nuvele clasice polone, Bucureşti, 1963 (în colaborare); Ştefan Zeromski, Ecourile pădurii, pref. trad., Bucureşti, 1964; Julius Slowacki, Teatru, pref. Stan Velea, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Miron Radu Paraschivescu şi Constantin Nisipeanu); Maria Dombrowska, Nopţi şi zile, I-IV, pref. trad., Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); Henryk Sienkiewicz, Quo vadis, pref. Stan Velea, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Remus Luca), Aniela, Bucureşti, 1975; Alina şi Czesiaw Centkiewicz, Copiii din Ţara de gheaţă, Bucureşti, 1969, Nu i-a călăuzit Steaua Polară, pref. trad., Bucureşti, 1980; Anka Kowalska, Sâmburele, Bucureşti, 1972; J. I. Kraszewski, Contesa Cosei, Bucureşti, 1973; Krystyna Berwinska, Con amore, Bucureşti, 1982; Tadeu Hâjdeu, Scrieri alese, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1985. Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 96, passim; Stan Velea, Literatura polonă în România, Bucureşti, 2001, passim. St. V. LIPATTI, Valentin (26.111.1923, Bucureşti - 25.in.1999, Bucureşti), traducător şi eseist. Este fiul Anei (n. Racoviceanu) şi al lui Theodor Lipatti, diplomat; este frate cu pianistul Dinu Lipatti. Urmează liceul la Paris şi Bucureşti (1934-1942), apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1942-1945), după care este cadru didactic la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice (1947-1964); funcţionează în continuare la Ministerul Afacerilor Externe (1964-1984) ca reprezentant al României la UNESCO (1965-1971) şi Litera Dicţionarul general al literaturii române 68 ambasador cu misiuni speciale (1972-1975). Este primit în 1982 în Academia Europeană de Arte, Ştiinţe şi Literatură. I s-au decernat Steaua Republicii clasa a IV-a, Ordinul Muncii clasa a Il-a, Ordinul 23 August clasa a Il-a, Ordinul Naţional al Belgiei în grad de Mare ofiţer (1970) ş.a. Dacă preocupările didactice ale lui L. se concretizează într-un interesant şi fluent Cours de litterature frangaise (1967), revizuit şi adăugit pentru reeditarea din 1976, intitulată Le Dix-huitieme siecle frangais, în care atenţia este reţinută de capitolul consacrat relaţiilor româno-franceze în secolul Luminilor, ori în elaborarea câtorva manuale de limba franceză, contribuţiile critice şi istorico-literare vor fi adunate în două volume intitulate Valori franceze (1959-1968). întemeiate pe o ideologie de stânga, mărturisită cu onestitate şi curaj chiar şi după 1989, când o asemenea atitudine era blamată de mediile intelectuale, intenţiile cărţii sunt declarat polemice, cu o dublă finalitate în timp — una generală şi una imediată. în studiile din primul volum autorul află seve revigorante în moştenirea clasicilor. De aceea năzuieşte să readucă în actualitate personalităţi ale Franţei de odinioară, alături de „adevăraţii" scriitori ai Franţei de azi, pentru a susţine permanenţa umanismului în lume, rolul literaţilor francezi în promovarea idealurilor morale şi sociale. O primă secţiune cuprinde studii ample despre scriitori consacraţi, autorul argumentând cu rigoare analitică justeţea unor etichetări. Fără a demola opinii statornicite în istoria literară, L. rejudecă operele din unghiul câte unei trăsături definitorii pe care o enunţă încă din titlu. Sprijinindu-se în primul rând pe text, comentariul argumentează cu eleganţă şi nu evită formularea directă, fără echivoc a judecăţii de valoare. Accentele deliberat polemice feresc demonstraţiile de uscăciunea expunerilor documentar-universitare. A doua secţiune se încheagă mai ales din evocări ocazionale. Mai interesante sunt intervenţiile din cel de-al treilea grupaj, reprezentând răspunsuri la unele afirmaţii conjuncturale, ceea ce nu îndreptăţeşte seriozitatea cu care sunt combătute de autor. Spiritul disputei transmite comentariului o anume oralitate, absentă în studiile mai dezvoltate. Şi în unele, şi în altele răzbat modalităţi de tratare eseistică. Sumarul volumului al doilea evidenţiază aceleaşi structuri şi metode de analiză, îmbogăţind ilustrările de mai înainte. L. a completat interesul pentru „valorile franceze" prin mai multe traduceri. în ultimii ani de viaţă a publicat câteva cărţi legate de activitatea sa diplomatică. SCRIERI: Istoria literaturii italiene (de la origini până la 1900), Bucureşti, 1945; Montesquieu, gânditor iluminist, Bucureşti, 1955; Valori franceze, I-II, 1959-1968; Le Dix-huitieme siecle frangais, Bucureşti, 1976; Titulescu, notre contemporain (în colaborare cu George Gr. Potra, Constantin I. Turcu), tr. Micaela Slăvescu, Paris, 1982; Modigliani, Bucureşti, 1984; Strada Povernei 23. Memorii, Bucureşti, 1993; în tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, 1993; Război şi pace în Balcani, Bucureşti, 1994; Lumea în tranziţie, Bucureşti, 1995. Traduceri: Moliere, George Dandin sau Soţul păcălit, introd. trad., Bucureşti, 1951; I.L. Caragiale, Oeuvres, Bucureşti, 1952; Victor Hugo, Despre literatură, pref. trad., Bucureşti, 1957, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1958; Liviu Rebreanu, La Revolte, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1957; Jean Anouilh, Ciocârlia, Bucureşti, 1958; Louis Aragon, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1958; Honore de Balzac, Iluzii pierdute, pref. trad., Bucureşti, 1959; Constantin Prisnea, Bacchus en Roumanie, Bucureşti, 1962; Paul Vialar, Vremea impostorilor, pref. trad., Bucureşti, 1964; Teatru francez contemporan, Bucureşti, 1964 (în colaborare); Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla. Nunta lui Figaro, pref. Mihai Murgu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Anda Boldur). Repere bibliografice: Corneliu Nistor, „Valorifranceze", 0,1968, 9; George Pruteanu, „ Valori franceze", IL, 1968, 9; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, O nouă carte despre secolul XVIII francez, RL, 1976,47; Velea, Universalişti, 158-161; Dicţ. scriit. rom., II, 749-750. St. V. LITERA, revistă cultural-literară apărută la Arad, lunar, între 1 octombrie 1938 şi iunie 1939, sub direcţia lui Fane George Pajişte. Laconic, dar exaltat, Cuvântul înainte, semnat cu numele publicaţiei, anunţă: „Ne încolonăm în şirul revistelor care poartă pe umerii tineri şi viguroşi aspiraţia cea mai frumoasă, cea mai înaltă, de a ridica neamul românesc spre culmile apogeului cultural, spre culmile civilizaţiei." Adoptând, în climatul de escaladare a revizionismului postTrianon, o poziţie legalistă, L. susţine un program de argumentaţii juridice ale cauzei româneşti în domeniul istoric (Primatul statului naţional de George Sofronie, Oficialitatea şi problemele de cultură, Teoria dirijării de Ambrozie Melinte ş.a.) şi, fără manifestări şovine, sunt blamate — în concepţia utilita-ristă şi tezistă asupra artei — demisiile de la militantismul naţional. Comentarii şi texte literare sunt consacrate unităţii culturale româneşti, tradiţiei şi datinilor, temei obsedante a dacismului şi a Marii Dacii. Ca exponenţi ai acestor valori, un ciclu susţinut de Ion C. Pojana promovează Figuri arădene (Teodor Botiş, Augustin Aron Hamsea, Ioan Suciu). Literatura publicată e modestă. Versuri semnează (printre mulţi, inclusiv directorul revistei) D. Iov, Grigore Bugarin, Constantin Barca-roiu, Petru Sfetca, Ion Şugariu, I. Gh. Severeanu, Coriolan Bărbat, Ion Potopin, Romulus Fabian, Volbură Poiană-Năsturaş ş.a. M. Ar. Dan (Dion Mardan) şi Proor (F. G. Pajişte) publică epigrame. Sub genericul Din Ţara Soarelui, apar traduceri ale lui Al. T. Stamatiad din lirica japoneză. Reduse ca număr, textele de proză sunt datorate lui Eugen Mihailovici şi lui Eugen Victor Popa, activ şi cu eseuri: Romanul social românesc, Criza intelectualităţii româneşti, ca şi Ion Potopin, preocupat de condiţia geniului în Destinul marelui însingurat, sau Cuza Marinescu, descriind lupta pentru expresivitate în Dificultăţile şi eroismul poetului. Semnalabil e şi studiul doct al lui Florea Ţuţugan, Operele filosofice ale lui Dimitrie Cantemir. Sectorul animat al revistei este ilustrat de rubricile de cronici — literară, istorică, teatrală şi chiar sportivă — şi „Reviste". La „Cronica literară" F. G. Pajişte consemnează elogios volumele Shakespeare de Haig Acterian şi Sonete de G. Tutoveanu, Ştefan Codreş comentează Bilanţele literare, iar V. Iftode plachetele Jocul cuvintelor de Matei Alexandrescu şi Cartea dorurilor mele de Petru Stati; tot aici se consacră o evocare scriitorului George Mihail Zamfirescu. „Cronica teatrală" elogiază, sub semnătura lui V. Iftode, spectacolele Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan şi 69 Dicţionarul general al literaturii române Literatorul Hamlet cu Ion Manolescu, jucate în turneu la Cluj de trupe bucureştene, argumentând şi înfiinţarea unui teatru permanent la graniţa de vest a ţării. Printre recenziile de reviste — a căror selecţie implică mesajul integrităţii naţionale („Ideea naţională", „Gândirea", „însemnări ieşene", „Hotarul", „Societatea de mâine", „România literară", „Universul literar") —, câte un text de comentariu, ca Revistele provinciale de Ştefan Codreş, relevă emulaţia presei locale cu capitala, adesea surclasată de „atitudinea impecabilă" moralmente şi profesional a „provinciei". O menţiune se cuvine şi graficii revistei, cu xilogravuri de Marcel Olinescu. G. O. LITERATORUL, revistă literară apărută la Bucureşti, cu mari întreruperi, de la 20 ianuarie 1880 până în martie 1919, sub direcţia lui Alexandru Macedonski. în prima serie, până la 17 martie 1885, L. are o apariţie regulată, deşi din 1884 nu se cunosc decât cinci numere, nedatate, iar din 1885 (ianuarie-martie), şapte numere. Seria a doua (noiembrie 1886-mai 1887) are trei numere, iar a treia (1890), de asemenea trei numere. Din 15 iunie 1892 reapare lunar, însă în 1895, din cauza plecării lui Macedonski la Paris, ies numai două numere. în anii de până la apariţia unei noi serii, alte publicaţii macedonskiene, „Revista literară" (1885-1888), „Revista independentă" (un număr, 1887) şi „Liga ortodoxă" (1896-1897), sunt destinate să-i întreţină spiritul. L. reapare în 1899 (20 februarie-10 iunie), în 1900 (număr unic) şi în 1904 (două numere). în ultima serie, 29 iunie 1918-martie 1919, se subintitulează „Organ al grupării intelectualilor". Sufletul revistei a fost Al. Macedonski, directorul ei. în 1893 pe copertă este menţionat numele lui V. A. Urechia, preşedintele de onoare al Societăţii Literare, societate care a patronat revista. în 1892 şi 1893 figurează ca director, alături de Macedonski, şi mai mult onorific, principesa Maria D. Ghica, poetă de limba franceză, care susţinea materialiceşte publicaţia şi prin persoana căreia L. primea girul aristocraţiei, măgulitor pentru orgoliosul ei iniţiator. Redactor şi administrator al primei serii a fost Th. M. Stoenescu. în 1890 redactori sunt Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Carol Scrob, I. S. Spartali. în 1892 şi 1893 prim-redactor este Cincinat Pavelescu, iar în 1899 secretar de redacţie va fi Ştefan Petică. Revista, Numerul 20 bani A To lip ai a î)u:u'ii • I>iimineort, îJSO •VaiiiiarKi 1N8<) !: I** trei luni i lei jtt yn*t hm * l<:.— Aimnri>.rile: pe poyinn M ţi ii tiuia 3o b SfriMrlU i»(nwtt< ** rrUsi. Ai;nn\i siptamînalî ^ V. Iţ: ..eflti; *î.i\ Pîtţu‘™ «pa u Ettiffa de hm t&U t p( an .. mtinatn. o „ „ . :AÎ>MîNBTi:UŢU: BteaiU cu rece, 79 Dicţionarul general al literaturii române Liu în care „vrăjitoarele se vor transforma în râsuri tinere". Posibilitatea regenerării umanităţii o asigură, în viziunea lui, natura. Demonii veacului vor fi răpuşi de „făpturi noi", născute „din iarba aceasta nefiresc de verde, / De sănătoasă, plină de must" şi unde „Maci uriaşi, cu frunţile de adieri fierbinţi coapte, / Vor lumina efigii florale din cea mai îndepărtată noapte". Asemenea altor poeţi ai momentului imediat postbelic, L anticipează modalităţi şi experienţe lirice care aveau să se afirme începând din deceniul al şaptelea. Repere bibliografice: Emil Mânu, Generaţia literară a războiului, Bucureşti, 2000,128-135. D.Mc. LITZICA, Constantin (21.V.1875, Bârlad - 25.VI.1921, Bocşa Montană, azi Bocşa), filolog, bibliograf şi traducător. Absolvent al Liceului „Gh. Roşea Codreanu" din Bârlad (1891), L. se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1894. Pleacă la Paris cu o bursă acordată de Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor şi se specializează în filologie greacă şi bizantină (1895-1897). Titlul de doctor în filosofie l-a obţinut la Universitatea din Mtinchen, în 1898, cu teza Das Meyersche Satzschlussgesetz in der byzantinischen Prosa mit einem Anhang iiber Prokop von Kăsarea. întors în ţară, este profesor de latină la Liceul „Sf. Sava" şi profesor repetitor la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti, apoi, din 1907, conferenţiar de limbi orientale la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde din 1908 predă filologia bizantină. în 1913 devine profesor suplinitor la Catedra de studii bizantine a Universităţii din Bucureşti. începând din 1893 colaborează cu studii de literatură română, de lingvistică şi pedagogie la „Convorbiri literare", „Revista nouă", „Aurora", „Revista de filosofie şi pedagogie", „Revista generală a învăţământului" ş.a. între 1900 şi 1906 este membru în comitetul de redacţie al revistei „Convorbiri literare". A alcătuit manuale şcolare de limba franceză şi, împreună cu D. Evol-ceanu, de limba latină. A tradus din Dialogurile lui Lucian. După o lucrare de licenţă referitoare la opera poetului grec Herondas, reluată şi publicată în 1901, L. se dedică studiilor de elină şi bizantinologie, contribuţiile sale având un caracter documentar. Vreme îndelungată lucrează la clasarea manuscriselor greceşti aflate în Biblioteca Academiei Române. Astfel, realizează o bibliografie fundamentală pentru istoriografia şi istoria literară românească, Catalogul manuscriptelor greceşti (1909), în care înregistrează manuscrisele şi tipăriturile greceşti din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XlX-lea. Lucrarea va fi continuată de Nestor Camariano, care în 1940 publică al doilea volum. SCRIERI: Poezia religioasă bizantină, Bucureşti, 1899; Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, 1900; Herondas, Bucureşti, 1901; Catalogul manuscriptelor greceşti, I, Bucureşti, 1909; Studii şi schiţe greco-române, 1, Bucureşti, 1912; Procopie din Cesarea, Iaşi, 1926. Traduceri: Lucian din Samosata, Dialogii morţilor, Bucureşti, 1896; A. Papadopulos-Kerameus, Scrieri şi documente greceşti privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1914 (în colaborare cu G. Murnu). Repere bibliografice: D. Evolceanu, „Poezia religioasă bizantină", CL, 1900, 4; [Necrolog], U, 1921,143; I. Rădulescu-Pogoneanu, C. Litzica, CL, 1921, 6-7; Marin Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învăţământului superior, Bucureşti, 1928, 44-45, 122; [C. Litzica], „Almanahul literar", 1971, 204; Traian Nicola, Liceul „Gh. Roşea Codreanu", Bârlad, 1971, 214-216; Maria Marinescu-Himu, Adelina Piatkovski, Istoria literaturii eline, Bucureşti, 1972, 488; Bucur, Istoriografia, 242-243; Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1978, 115; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 162-163. *** LIU, Nicolae (14.111.1927, Sibiu), editor, bibliograf şi poet. Este fiul Măriei Liu (n. Poplăceanu), nepoată a lui Octavian Goga, şi al lui Anastasie Liu, aromân de origine, funcţionar vamal. Face primele clase de liceu la „Emil Gojdu" din Oradea, iar după 1940 învaţă la „Fraţii Buzeşti" din Craiova. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie în paralel cu Facultatea de Drept, fixându-se în cele din urmă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj (1945-1950); beneficiază aici de îndrumarea unor dascăli ca Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Ştefan Pascu, David Prodan şi activează în cercurile literare studenţeşti. După un an de stagiatură la Arhivele Statului din Cluj, urmat de profesoratul la ţară, se transferă la Bucureşti, la Biblioteca Academiei Române (1952-1968), apoi la Institutul de Istorie „N. Iorga" (1968-1982), unde se dedică activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniile bibliologie, istorie şi istorie literară. Ca poet, debutează în „Revista elevilor Liceului «Fraţii Buzeşti»" (1942). Colaborează la „Gazeta literară", „Limbă şi literatură", „Luceafărul", „Manuscriptum", „Revista de filosofie", „Revista de istorie", „România literară", „Steaua", „Studii şi cercetări de bibliologie", „Viaţa românească", „Literatorul" ş.a., dar şi la publicaţii din străinătate. Participă la numeroase reuniuni ştiinţifice în ţară şi peste hotare, organizează expoziţii pe teme culturale, este cofondator al Cenaclului „G. Călinescu". Versurile din Călătorie într-un cosmos interior (1988) aparţin unui spirit sensibil, rafinat, erudit, ce căutându-se pe sine îşi descoperă eul liric pendulând între oniric şi real. Ca editor, L. se remarcă prin ediţiile din scrierile lui Liviu Rebreanu: Opere alese (I-V, 1959-1961), o primă imagine de ansamblu a operei, ce include pe lângă retipăriri şi un bogat material publicistic identificat şi ales din toate compartimentele ziaristicii marelui prozator, Opere (I-III, 1968), în colaborare cu Niculae Gheran. O altă ediţie, N. Iorga, Eminescu (1981), cuprinde contribuţia lui Iorga la exegeza eminesciană. Ca bibliograf, L. realizează Catalogul corespondenţei lui lonGhica (1962), sursă de prim ordin pentru studiul istoriei Balcanilor. Participă ca iniţiator şi coordonator, alături de Valeria Trifu, la Bibliografia Mihai Eminescu. 1866-1970 (voi. I: Opera, 1976) şi face parte din colectivele care alcătuiesc Bibliografia literaturii române. 1948-1960 (1965), Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. 1867-1967. Cartea centenarului (1968) ş.a. Ca istoric, L. scrie cărţi ce prezintă interes şi pentru istoria literaturii, evidenţiind înrâurirea transformărilor instituţionale asupra istoriei ideilor şi a mentalităţilor: N. Iorga şi marea răscoală ţărănească din 1907 (1984), Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii (1994). în aceeaşi calitate, colaborează la Bibliografia istorică a României. Secolul XIX (1,1972, V, 1974) şi la Liuba Dicţionarul general al literaturii române 80 volumul Institutul de Istorie „N. lor ga" (1975). Publică studii, articole şi eseuri, principiul fundamental ce stă la baza lor fiind respectul faţă de document. SCRIERI: Catalogul corespondenţei lui Ion Ghica, Bucureşti, 1962; N. lor ga şi marea răscoală ţărănească din 1907, Bucureşti, 1984; Călătorie într-un cosmos interior, Iaşi, 1988; Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii, Bucureşti, 1994. Ediţii: Liviu Rebreanu, Opere alese, I-V, Bucureşti, 1959-1961, Opere, I-III, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Niculae Gheran); N. Iorga, Eminescu, Bucureşti, 1981. Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Nicolae Iorga, „Eminescu", RL, 1981,32; Ştefan Olteanu, Iorga şi mărturiile lui 1907, RL, 1984,43. ' / I.D. LIUBA, Sofronie (3.XII.1850, Măidan, azi Brădişoru de Jos, j. Caraş-Severin — 3.X.1929, Măidan, azi Brădişoru de Jos, j. Caraş-Severin), folclorist. După terminarea primelor clase în satul natal, învaţă la Oraviţa şi la Arad, revenind la Măidan ca învăţător. A fost un harnic colaborator al lui At. M. Marienescu, trimiţându-i balade din Măidan, între care şase variante despre Novăceşti. în colaborare cu ginerele său, preotul Aurel Iana, în 1895 a publicat în o monografie a satului Măidan, urmată de un studiu al lui At. M. Marienescu. Sub semnătura Liuba-Iana au mai apărut, în revista „Familia", cercetări de medicină populară (credinţe, leacuri şi descântece), balade şi poezii lirice, mici povestiri hazlii scrise în grai bănăţean, precum şi câteva texte ale jocurilor de copii, acestea la un apel al lui At. M. Marienescu. A răspuns, de asemenea, la chestionarele lui B. P. Hasdeu şi N. Densuşianu (împreună cu Aurel Iana). Interesante obiceiuri în legătură cu „frăţia de cruce" publică L. în „Foaia diecezană" din Caransebeş (1890). Continuă să culeagă anecdote şi fabule, pe care le trimite revistei „Munca literară şi ştiinţifică" din Piatra Neamţ (1905). A mai colaborat la „Tribuna", „Poporul român" şi la „Revista Societăţii «Tinerimea Română»", cu descrieri de „jocuri copilăreşti" şi de dansuri populare. SCRIERI: Topografia satului şi hotarului Măidan (în colaborare cu Aurel Iana), cu un studiu de At. M. Marienescu, Caransebeş, 1895. Repere bibliografice: Predescu, EncicL, 493; Dicţ. Ut. 1900, 513-514; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras, 152-153; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 46. L.Cş. LIUBAV1CI, Dimitrie (prima jumătate a sec. XVI), tipograf. Nepot al voievodului sârb Bojidar Vukovici, L. s-a refugiat şi a devenit editor de cărţi în limba slavă la Veneţia, dedicându-se meşteşugului imprimeriei în acest oraş, apoi la Gracianiţa (Serbia). Prin anul 1544 înfiinţează în Ţara Românescă, la Târgovişte, o tipografie, în care ieromonahul sârb Moise tipăreşte un Molitvelnic slavonesc (1545), cu o anexă, Pravila sfinţilor apostoli, considerată prima carte de legi apărută pe teritoriul românesc. Aici s-au format ucenici tipografi autohtoni, precum diecii Oprea şi Petre, care l-au ajutat pe L. să imprime, în 1547, un Apostol (în două ediţii, una pentru Ţara Românească, alta pentru Moldova). Cel mai de seamă discipol al tipografului a fost diaconul Coresi, semnatar, alături de Oprea logofătul, al ultimei cărţi ieşite din atelierul târgoviştean — un Triod-Penticostar (1558). Deşi inferioare sub aspect grafic tipăriturilor lui Macarie, lucrările realizate aici au meritul de a continua pe teritoriul românesc, după o întrerupere de peste treizeci de ani, o activitate fundamentală pentru dezvoltarea culturii. Mai mult, fiind una dintre puţinele tipografii slavoneşti ale vremii, aceasta furniza cărţi pentru aproape întreg spaţiul de cultură slavă. Repere bibliografice: [Note bibliografice], BRV, 1,23-32; Iorga, Ist. Ut., I, 171-173; Ciobanu, Ist. lit. (1947), 120-122; Ist. Ut., I, 247-250; Panaitescu, începuturile, 122-123; Tomescu, Ist. cărţii rom., 34-36; Ivaşcu, Ist. lit., 1,98-99; Dicţ. lit. 1900,514. C. T. LIVADĂ, Melania (28.11.1909, Bucureşti - 3.XI.1988, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiica Georgianei (n. Barbu) şi a lui Adolf Hayeck, contabil. A urmat la Bucureşti cursurile Şcolii Centrale de Fete, luându-şi bacalaureatul în 1930, şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1935. între 1939 şi 1965 a funcţionat ca profesoară la Ploieşti, Iaşi, Dorohoi, Cernăuţi şi Bucureşti. Debutează în 1933 la „Curentul", cu un articol semnat Melania Hayeck, şi colaborează la „Universul literar", „Bucovina literară", „Revista Fundaţiilor Regale", „Saeculum", „Contemporanul", „Viaţa românească" ş.a. Prima ei carte, Lucian Blaga. Comentarii la o discuţie filosofică, a apărut în 1944. Lucrarea de debut, entuziastă în sensul originar al cuvântului, încearcă o apărare a operei filosofice şi poetice a lui Lucian Blaga împotriva detractorilor care o aşezaseră sub semnul „iraţionalismului", „misticismului" etc. şi este urmată de un studiu despre acelaşi scriitor, Iniţiere în poezia lui Lucian Blaga, încheiat în 1947, dar publicat abia în 1974. într-o serie de scrisori trimise autoarei în anii 1946 şi 1947, Blaga califică drept „imanentă" critica acesteia. Textul e, într-adevăr, o introducere, păstrează virtuţile unei „iniţieri", a cărei utilitate ar fi fost pusă mai bine în valoare dacă ar fi apărut în 1947, adică la începuturile exegezei privind poezia lui Blaga. Probabil din motive conjuncturale (persista umbra asupra filosofului „iraţionalist"), L. desparte răspicat poezia de filosofia lui Blaga. Capitolele studiului enunţă, cu o bogată ilustraţie de citate (de fapt o mică antologie), principalele teme lirice: viziunea cosmică — sentimentul identităţii ontologice a lumii, relansat odată cu Nebănuitele trepte, când, crede L., sentimentul cosmic cedează locul problematicii personale şi apoi „umanizării şi clarificării"; misterul şi mitul (un mister „metafizic", nu „estetic", ca la alţi poeţi moderni); sentimentul tragic al vieţii („tragism psihic" ca „spaimă de neant şi de moarte"), nu însă şi nihilism (de la care îl salvează, în opinia autoarei, „echilibrul moral de esenţă stoică, simţul estetic, forţa mitică, puntea solidă cu sursele preclasice, convingerea unităţii şi armoniei ei cosmice, ingenuumul în forţa lucrurilor şi capacitatea de a înţelege"); panteismul (Dumnezeu e în lume, însă inactiv, prin contrast cu prezenţa păgânului Zamolxe); copilăria şi satul natal, erosul, inserţiile folclorice sub forme 81 Dicţionarul general al literaturii române Livescu originale etc. O paralelă stilistică Arghezi-Blaga relevă virtuozitatea „cuvântului adjectival şi atributiv" la primul, „poezia substantivului" la al doilea, respectiv sentimentul detaliului versus sentimentul întregului. Celelalte două cărţi, Pompiliu Constantinescu - „un Saint-Just al opiniei critice" (1981) şi G. Câlinescu - poet şi teoretician al poeziei (1982), sunt acumulări de locuri comune, într-un stil al exaltării, lipsite de capacitatea de a izola trăsătura dominantă şi specifică şi mai ales de a o conceptualiza convenabil. Locul expresiei pregnante este luat de indigeste descrieri în care citatul îşi pierde forţa de a defini, contopindu-se în platitudinea unui comentariu ce nu se poate desprinde de text. SCRIERI: Lucian Blaga. Comentarii la o discuţie filosofică, Sibiu, 1944; Iniţiere în poezia lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1974; Pompiliu Constantinescu - „un Saint-Just al opiniei critice", Iaşi, 1981; G. Câlinescu - poet şi teoretician al poeziei, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Cioculescu, Itinerar, II, 331-336, IV, 385-390; Mircea Zaciu, „Pompiliu Constantinescu - «un Saint-Just al opiniei critice»", ST, 1981, 12; Cristian Moraru, „G. Călinescu - poet şi teoretician al poeziei", LCF, 1983,16; Grigurcu, Peisaj, 1,100-103; Dicţ. scriit. rom., II, 750-751. N.M. LIVESCU, Cristian (24.XII.1945, Focşani), critic şi istoric literar. Este fiul Georgetei (n. Calogera) şi al lui Ioan Livescu, inginer constructor. După clasele primare şi liceale (Liceul „Petru Rareş") la Piatra Neamţ şi Brăila (bacalaureatul în 1963), a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1968), în cadrul căreia, între 1966 şi 1968, a condus Cercul studenţesc de teorie şi critică literară. în 1967 înfiinţează împreună cu Dan Mutaşcu, Dorin Liviu Zaharia şi Adriana Bittel Cenaclul Atlantida. între 1968 şi 1990 a fost redactor la ziarul „Ceahlăul" din Piatra Neamţ, iar începând cu 1990 activează în calitate de consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Neamţ. Din 1971 până în 1977 a condus Cenaclul „Calistrat Hogaş", apoi, în 1983, Cenaclul Scriitorilor, devenit din 1990 Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ. în 1997 a fondat Editura Crigarux, iar din 2000 conduce, în calitate de redactor-şef, revista „Antiteze". Debutează în 1973 la „Ateneu", colaborând ulterior la „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „Cronica", „Familia", „România literară", „Viaţa românească", „Teatrul", „Hyperion", „Asachi", „Convorbiri literare", „Poezia", „Antiteze". Cartea de debut a lui L., Introducere în opera lui Ion Pillat (1980), este o monografie în care criticul reuşeşte să identifice şi să caracterizeze metamorfozele prin care trece poezia lui Ion Pillat. Metoda utilizată este cea a criticii antropologice, cu ajutorul căreia se operează o lărgire a orizontului critic şi o mai atentă studiere a detaliului. Cele şapte capitole circumscriu două tendinţe fundamentale în poezia lui Pillat: pe de o parte, „identificarea unei incinte originare, care să favorizeze declanşarea imemorialului edenic al copilăriei", iar pe de altă parte, „interiorizarea spaţiului contemplaţiei poetice". L. argumentează, prin analiza poemelor, metamorfozarea operei lui Pillat într-o „mitologie poetică" şi încearcă să aducă în prim-plan arhetipurile şi simbolistica unei poezii aflate într-o permanentă mişcare şi transformare, ca o substanţă proteică, sesizabilă doar prin fixarea şi interpretarea fiecărui detaliu în parte. în Voluptatea labirintului (1995) autorul va aplica acelaşi tip de critică pe o arie de cercetare lărgită, eseurile de aici devenind „glose la o hermeneutică a insolitului". Accentul cade mai mult pe studiul prozei, dar este analizată şi „utopia eutanasică" la Mihai Eminescu. Prin prisma insolitului, L. întreprinde o exegeză aprofundată a povestirilor lui Mihail Sadoveanu sau îl interpretează pe Mircea Eliade ca pe un autor ce trece de la „dionisiacul fantastic" la „halucinaţia banalului". Cu întâiul Eminescu (1998) va încerca o reinterpretare a operei eminesciene din perspectivă contemporană, respingând festivismul şi mitizarea facilă. Izbutind să dizolve clişeul didactic cu care imaginea lui Eminescu a fost atât de des împovărată, exegetul nu se mai referă strict la text, ci încearcă plasarea acestuia în contextul literaturii universale şi în spaţiul, mai larg, al culturii. „Semnificaţia" propriu-zisă a textului investigat, „decriptarea" vor deveni obiective ale analizei numai după ce opera lui Eminescu va fi plasată în contextul filosofic adecvat; critica de tip antropologic primează şi în acest studiu, ducând într-o oarecare măsură la o aparentă dezinteresare de text. De fapt, demersul critic demitizează, dar şi reconstruieşte, având ca punct de reper tot timpul lectura proaspătă a textului. SCRIERI: Introducere în opera lui Ion Pillat, Bucureşti, 1980; Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982; Voluptatea labirintului, Iaşi, 1995; întâiul Eminescu, Piatra Neamţ, 1998; Copiii lui Saturn, Piatra Neamţ, 1998. Ediţii: Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Integrala prozei, pref. edit., Piatra Neamţ, 2003; Mihai Eminescu, Poemele Ondinei. Caietul vienez şi alte poezii ale începuturilor, Piatra Neamţ, 2003. Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, „Introducere în opera lui Ion Pillat", F, 1981,2; Laureţiu Ulici, Structurile imaginarului, RL, 1981,9; Dan C. Mihăilescu, Pertinenţa metodei, LCF, 1981,16; Dan Mutaşcu, Epica spaţiului poetic, SPM, 1981,531; Sorin Pârvu, Critică antropologică, CRC, 1981, 18; Mircea Muthu, „Introducere în opera lui Ion Pillat", CREL, 1982,2; Ion Simuţ, „ Scene din viaţa imaginară", ST, 1983,7; Vasile Spiridon, Iţe şi noduri ale fantasticului. Cristian Livescu, F, 1996, 10; Gheorghe Grigurcu, Ideea de geniu, RL, 1999,48; Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ, 141-142; Adrian Dinu Rachieru, De la lectură la statuie şi retur, LCF, 2000,1; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 138-140. C.Dt. LIVESCU, Ioan I. (19.111.1873, Ismail - 7.II.1944, Bucureşti), publicist, memorialist şi autor dramatic. Fiu de magistrat, L. învaţă într-un institut particular şi la liceele „Sf. Sava", „Matei Basarab" şi „Sf. Gheorghe" din Bucureşti. înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din capitală, o părăseşte spre a urma Conservatorul, completându-şi studiile de artă dramatică la Viena şi Paris. Actor la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la cel din Craiova, subdirector general al teatrelor, profesor la Catedra de dicţie şi artă dramatică a Conservatorului din Bucureşti, director artistic al Teatrului Popular (iniţiat de N. Iorga), în sfârşit director al Teatrului Naţional din Chişinău, L. este un om de teatru inteligent şi energic, cultivat şi Locusteanu întreprinzător. Excelează în roluri de compoziţie, desigur şi pentru că stăpânea până la nuanţă meşteşugul actoricesc, cunoscându-i componentele psihologice şi sociologice. Printre elevii lui se numără Elvira Popescu, Tina Barbu, Ion Sârbu, Ion Mânu, N. Bălţăţeanu ş.a. O vocaţie de profesor transpare şi din incursiunile în lumea şi istoria teatrului, popularizate prin conferinţe, publicate în gazete şi reviste sau în cărţile Din tainele scenii (1898), De-ale teatrului la noi şi-n alte ţâri (1907), Evoluţia teatrului românesc în ultimii 30 de ani (1937) ş.a. Nutrind în tinereţe visuri de poet şi autor dramatic, având şi o remarcabilă disponibilitate publicistică, L., care debutează în 1888 la „Revista societăţii «Studentul român»", este redactor la „România literară", „Fântâna Blanduziei", „Revista poporului", „Arhiva nouă" şi „Generaţia nouă", unde asigura şi direcţia literară. Mai colaborează la „Biblioteca familiei", „Românul literar", „Ilustraţiunea română", „Literatorul", „Liga literară", „Arta", „Literatură şi artă română", „Biblioteca modernă", „Rampa" ş.a. Bună parte din scrieri sunt republicate în „Revista theatrelor" (1893-1903), pe care o conduce. Semna şi Lear, Don Livio, Rex. Ca versuitor posteminescian, L. transpune, declamativ şi fără prea multă fantezie, discrepanţa dintre real şi ideal, invocând mândra izolare a poetului etc. Piesele în versuri, Floarea din Firenze („comedie-idilă", 1893), Cerşetorul („dramă-idilă", 1894) şi îngerii lui Rafael („fantezie", 1894), jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, construiesc, fluid şi inconsistent, pe o schemă romanţioasă. Cam în aceeaşi vreme L. traduce din poeţi felibri (Aug. Bărbieri şi Ch. Fuster) ori transpune pentru scena craioveană comedia Le Flibustier de Jean Richepin. în articole şi conferinţe, în scrierile despre teatru, există şi tentaţia comentariului literar. Dar aprecierile, altfel făcute cu distincţie, dintr-o perspectivă culturală, rămân mereu la suprafaţa lucrurilor. Mult mai inspirate sunt „profilurile din foaier", schiţe memorialistice şi impresii risipite în revistele de după 1900, precum şi paginile din Treizeci de ani de teatru (1925). Toate recompun o imagine, deopotrivă documentară şi pitorească, a unei etape din viaţa scenei româneşti. îndrăgostit de teatru şi de slujitorii lui, L. ştie şi să decupeze ironic varii tipuri umane, să facă figură de moralist ori să pledeze pătimaş pro domo. SCRIERI: Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1891; Floarea din Firenze, Bucureşti, 1893; Cerşetorul, Bucureşti, 1894; îngerii lui Rafael, Bucureşti 1894; Din tainele scenii, Craiova, 1898; De-ale teatrului la noi şi-n alte ţări, Bucureşti, 1907; Treizeci de ani de teatru, Bucureşti, 1925; Evoluţia teatrului românesc în ultimii 30 de ani, Bucureşti, 1937; Amintiri şi scrieri despre teatru, postfaţă Mihai Vasiliu, Bucureşti, 1967. Repere bibliografice: C. Rădulescu-Motru, „Treizeci de ani de teatru", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLVII, 1926-1927; Ioan Massoff, Ioan Livescu în intimitate, RP, 1932,4390; 40 de ani de activitate artistică-culturală (1892-1933). Volum omagial închinat maestrului Ioan I. Livescu, Bucureşti, 1933; 50 de ani de activitate artistică-culturală (1892-1942). Volum omagial închinat maestrului Ioan I. Livescu, Bucureşti, 1942; Eftimiu, Portrete, 226-229; Ist teatr. Rom., II, 343-345,524; Dicţ. Ut. 1900,514-515; Brădăţeanu, Istoria, II, 164-167. G.D. Dicţionarul general al literaturii române 82 LOCUSTEANU, Petre (1883, Bucureşti - 3.III.1919, Bucureşti), gazetar, prozator şi autor dramatic. Elev la Liceul Internat din Iaşi, apoi la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, L. prinde încă din ultimii ani de şcoală gustul actoriei. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică la clasa lui C.I. Nottara, dar, cum făceau şi alţii, se înscrie şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (luându-şi licenţa tocmai în 1917). Student încă, îi este acceptată colaborarea la „Belgia Orientului", precum şi la „Voinţa naţională", unde lucrează ca redactor. Renunţă după un timp la gazetărie, angajându-se în trupa Teatrului Naţional din Craiova. A mai jucat pe scena Naţionalului din Bucureşti, în 1915 fiind numit subdirector al acestei instituţii în care a activat şi ca secretar literar şi director de scenă. Când armata germană ocupă capitala, L. se refugiază la Iaşi, făcând aici, în ziarul „România" (1917-1918), cu a cărui administrare se vede însărcinat, o combativă, nu rareori exaltată publicistică. în 1911 se afla alături de C. Banu între cei care editează revista „Flacăra", una dintre publicaţiile de elită ale vremii, ilustrându-se ca un destoinic secretar de redacţie; în urma unor neînţelegeri, în 1914 demisionează. în 1916 scoate „Ziarul meu", de fapt o revistă „literară, socială şi artistică" pe care o scrie aproape singur, iar un an mai târziu, la Iaşi, face să apară foaia umoristică „Greierul" (1917-1918). Cu articole politice, cronici teatrale, cronici artistice, interviuri, note şi însemnări diverse (de multe ori cu accente zeflemiste), publicistul este prezent în „Epoca", „Liberalul" (Iaşi), „Viitorul", „Furnica", „Minerva", „Seara", „Rampa nouă ilustrată", „Mişcarea" (Iaşi), „Semnalul", „Universul". A mai semnat cu pseudonimele Aghiuţă, Sfredeluş (şi prescurtările Sf., Sfr., Sfred.), Spurcocea, Cronicarul Dâmboviţei (şi C. D.). Fire energică, jovială, cu manifestări histrionice de exuberanţă, L. şochează pe toată lumea, şi prieteni şi inamici, punându-şi capăt zilelor cu un foc de revolver. „Amator de glume", cum singur îşi zice, L. nu este, din păcate, atât de spiritual pe cât se crede. Uneori, poantele pe care le aruncă, aluziile persiflante, jocurile de cuvinte sunt izbutite, adesea însă, trase de păr şi fără un bob de sare, nu-1 servesc deloc. încercările sale literare se vor resimţi de această facilitate. Surprinzător, în publicistica de atitudine L ţine în mână alt condei: nervos, agresiv, patetic. însufleţirile de care se lasă cuprins pot lua, în „preumblările" prin Transilvania, Banat, Bucovina, expresia indignării sau trădează o emoţie ce îi umple ochii de lacrimi. Ghiduşul se dă peste cap luând o înfăţişare severă, încruntată, de cruciat al unor idei impregnate de radicalism. Câte „o fabulă de actualitate", nişte schiţe după natură, evocarea unor „figuri dispărute" constituie antrenamentul lui de portretist. Cu o îngustă percepţie a literaturii moderne (şi, în genere, a curentelor noi în artă), el nu vede în gesturile necanonice decât trăsneli şi „nerozii". Criteriul pare să fie acela al unui realism destul de strict. în ceea ce priveşte „chestiile teatrale", se dovedeşte a fi, în pofida înclinaţiei obişnuite spre rostirea mucalită, un cronicar serios. Cu meticulozitate, el povesteşte analitic subiectul, cântăreşte „valoarea dramatică" şi „valoarea tehnică" a textului pus în scenă, evaluând atent, cu un ochi avizat, însuşirile şi cusururile 83 Dicţionarul general al literaturii române Logan montării şi ale interpretării. Dând la o parte învelişul literar, insistă întotdeauna asupra „meşteşugului teatral". Dar nici nu se dă în vânt după piesele străine (ce lansau ostentativ tot soiul de „aberaţii psihologice şi îndrăzneli amorale"), oricât ar fi fost ele de dibaci articulate. A tradus, fiind inclusă în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti (stagiunea 1909-1910), piesa Fracul verde de Emile Augier şi Alfred de Musset. O „antologie eroică", însoţită de comentarii avântate, este Glasul vitejiei (1915), în care L. se include şi pe sine cu nişte versuri jucăuşe. O „încercare critică", oscilând între judecata de bun-simţ şi exagerări diletante, prefaţează „colecţia de hohote şi zâmbete" intitulată Umorul românesc (1915). Disociind între noţiuni (umor şi ironie, umor şi umoristic), teoreticianul de circumstanţă identifică specia franţuzească, apoi pe cea anglo-saxonă, pentru a se opri la „umorul naţional", ale cărui izvoare le află, bineînţeles, în producţia populară. Un umor cu tumbe burleşti în absurd se chinuie să înfiripe în prozele din Suntem nebuni... (1914). Simple crochiuri, eroii schiţelor de aici au câte o scrânteală care, podidindu-i cu „senzaţii ciudate", îi proiectează în plină bizarerie. Nătăfleţi, fanfaroni, fricoşi, neisprăviţii cochetează cu nonsensul. Sunt „fantaziile", aşa-zicând, ale unui condeier care se îndârjeşte să curteze o muză cam năzuroasă. Simţul dialogului (cu pigment caragialesc) e un atu, dar insuficient. înzestrarea, câtă este, a lui L. ţine de portretistică. Cartea Cincizeci figuri contimporane (1913), cu incisive desene de Iosif Iser, înşiruie ca într-o galerie de oglinzi „deformante" figuri de prim-plan ale vremii — membri ai familiei regale, oameni politici, scriitori, artişti. Uneori forţate, alteori închistându-se în clişeu, creionările lui L. sunt gata oricând să pună în relaţie opera cu înfăţişarea cuiva. Maliţia insinuantă, împletirea de contraste, sintagma pe alocuri frapantă îi stau la îndemână în executarea unor şarje care, dincolo de ieftinătăţi şi alte nepotriveli, îşi au subtilitatea lor. Vioaie, cu o replică promptă şi calambururi urmărind efectul de ilaritate, farsele lui L, Nevasta lui Cerceluş (1910) şi Funcţionarul de la Domenii (1911), şi-au avut micul lor succes la un public dornic să se amuze. Plecând de la motivul clasic al păcălitorului căzut în plasa propriilor urzeli, Nevasta lui Cerceluş pune în mişcare un frivol comic de situaţii. Pivotul comedioarei Funcţionarul de la Domenii este quiproquoul, şi nu se poate spune că L. nu-1 mânuieşte cu oarecare abilitate. Altfel, cele două compuneri sunt firave de tot. SCRIERI: Nevasta lui Cerceluş, Bucureşti, 1910; Funcţionarul de la Domenii, Bucureşti, 1911; Cincizeci figuri contimporane, cu desene de Iser, Bucureşti, 1913; Suntem nebuni..., Bucureşti, 1914; Comisarul Străjescu, Bucureşti, [1915]. Antologii: Umorul românesc, Bucureşti, [1915]; Glasul vitejiei, Bucureşti, 1915. Repere bibliografice: A. de Herz, Portretul unui portretist, RP, 1913, 383; G. Topîrceanu, Scrieri alese, II, îngr. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1971, 578-585; Arghezi, Scrieri, XXIII, 267-268, 369-371; Lovinescu, Opere, VIII, 163-165; Lovinescu, Scrieri, II, 187-189; Gaby Michailescu, Culise şi reflectoare, Bucureşti, [1937], 184-185; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944, 227-230; Ion Pas, Prezenţe, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1968,237-238; Umorişti de altădată, îngr. şi pref. Ion Roman, Bucureşti, 1969, 231-272; Ciopraga, Lit. rom., 577-579; Ist. teatr. Rom., II, 212-213; Vicu Mîndra, Istoria literaturii române. Evoluţia genului dramatic, partea II, Bucureşti, 1977, 176-180; Brădăţeanu, Istoria, II, 77; Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, II, Bucureşti, 1980, 208-209; Modola, Dramaturgia, 297-300; Dicţ. scriit. rom., II, 751-752; Faifer, Pluta, 103-106. F.F. LOGAN, Genoveva (pseudonim al Genovevei Pogorilovschi; 6.III.1938, Şcheia, j. Iaşi), prozatoare. Este fiica Elenei (n. Doboş) şi a lui Gheorghe Gherguţ, ţărani. A absolvit liceul în Roman (1957) şi Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1962). Se specializează în psihologie, domeniu în care îşi susţine doctoratul (1973). Lucrează la Institutul de Psihologie din Bucureşti până la începutul anilor '80, când în urma scandalului stârnit de meditaţia transcendentală, institutul este desfiinţat, iar membrii acestuia sunt daţi afară. Debutează în 1957 la „Cuvântul nostru", cu poezia Toamnă, semnată cu un pseudonim, Flavia Tennedo, atribuit de comitetul de redacţie al revistei. Mult mai semnificativă e prezenţa în paginile „Gazetei literare", cu povestirea, Tampon şi trambulină (1967). în acelaşi an va publica în „Ateneu" un eseu amplu pe tema etnopsihologiei. Ulterior colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Cronica", „Ateneu", „Contemporanul", „Hyperion" ş.a., cu proză scurtă, fragmente de roman, parodii, note polemice, recenzii. Prima carte este Idolii peşterii (1969), roman în care sunt urmărite cu umor şi compasiune deambulările unei promoţii de absolvenţi în complicatul proces de integrare socială şi profesională. Romanele semnate de L. sunt relativ omogene şi ca tehnică, şi ca teme, majoritatea personajelor, psihologi de meserie sau numai buni psihologi, fiind tineri absolvenţi, rebeli împotriva a tot ce poate însemna ipocrizie şi convenţie socială. Având o repulsie organică faţă de rutină, integrarea lor în cotidian este extrem de anevoioasă, cu atât mai mult cu cât nu reprezintă „cazuri izolate", ci aparţin unei generaţii de „inadaptaţi", de fapt inadaptabili, ce îşi caută refugiul în sensibilitate, în imaginaţie, în propria lume interioară. Găsindu-şi destui congeneri printre foştii colegi de studenţie, se întâlnesc adesea în câte un apartament (uneori închiriat chiar în acest scop) din care „evadează" în oraşe sau în insule imaginare, eliberaţi de orice fel de constrângeri. Perso-najele-femei, pe lângă toate încorsetările sociale, sunt apăsate până la depresie de rutina familială. Rareori (precum Anca Cerchez din Idolii peşterii) ele se sustrag de la aceste obligaţii împotrivindu-se firii şi refuzându-şi condiţia biologică şi socială. De aici fronda insistentă, exhibiţionismul, mizantropia, extravaganţele de vocabular sau de comportament puţin înţelese de critica vremii, care le considera lipsite de autenticitate. Tehnica aleasă de prozatoare este aceea a „vocilor" narative, textul nefiind altceva decât însumarea unor confesiuni pe care cititorul are sarcina de a le atribui diverselor personaje. S-a spus că L. aspiră la o literatură „complicată şi subtilă, o proză în care planul real şi cel imaginar să se suprapună între ele, fără să existe o delimitare precisă" (Sorin Titel), romanele sale fiind, în consecinţă, subsumate prozei de analiză de tip Virginia Woolf sau Hortensia Papadat-Bengescu. Loghin Dicţionarul general al literaturii române 84 Critica anilor '70 i-a mai imputat o contradicţie frapantă între „vocea" unor personaje masculine şi maniera feminină de scriitură, contradicţie care dispare când personajele simt femei, autoarei reuşindu-i, în asemenea situaţii, secvenţe de viaţă autentică. Vocaţia sa rămâne totuşi nu aceea de romancieră, ci aceea de nuvelistă sau de autoare de proză scurtă. Romanul Văzând şi făcând, scris înainte de 1989, dar apărut în 1994, este mai reuşit decât Idolii peşterii, Alergie (1973), Fără identitate (1982) şi Pentru toate vine o zi (1986). Propunând un subiect poliţist destul de alert, debarasat de balastul de verbozitate, scrierea se sprijină pe o intrigă centrată pe teoria hipnozei, care se dovedeşte în final şi o alegorie a manipulării persoanei în regimul comunist. SCRIERI: Idolii peşterii, Bucureşti, 1969; Alergie, Bucureşti, 1973; Fără identitate, Bucureşti, 1982; Pentru toate vine o zi, Bucureşti, 1986; Văzând şi făcând, Bucureşti, 1994; Papa Ioan Paul al II-lea şi România (în colaborare), Bucureşti, 1999; Pianul hipnotic, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Idolii peşterii", CNT, 1969,44; Damian, Intrarea, 141-144; Constantin Boureanu, „Alergie", AST, 1974,1; Val Condurache, „Alergie", CL, 1974, 2; Titel, Pasiunea, 169-172; Dana Dumitriu, Analiză, simpatie, patetism, RL, 1983, 34; Nicolae Georgescu, „Pentru toate vine o zi", LCF, 1987, 9; Victor Atanasiu, Un roman despre satul actual, RL, 1988,7; Micu, Ist. Ut., 544; Popa, Ist. lit, II, 864-865. C.Br. LOGHIN, Constantin (4.IX.1891, Budeniţ-Storojineţ — 23.11.1961, Gura Humorului), gazetar şi istoric literar. Este fiul Rozaliei şi al lui Leon Loghin, ţărani. A urmat şcoala primară în satul natal, terminând-o în 1903. Va absolvi în 1912 Liceul Clasic din Cernăuţi şi tot acolo, în 1919, Facultatea de Litere, specializându-se în limbile română şi latină. în anul următor este numit profesor la Şcoala Reală Superioară Greco-Orto-doxă din Cernăuţi (ulterior Liceul Ortodox „Mitropolitul Silvestru"), unde deţine o catedră până în 1940. în timpul ocupaţiei sovietice funcţionează alternativ la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, apoi din nou la Cernăuţi, la Şcoala Normală de Băieţi şi la Liceul Ortodox „Mitropolitul Silvestru". După 1944 este profesor la Liceul Comercial, la Colegiul Naţional „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara şi la Şcoala Pedagogică din Gherla, până în 1957. Pensionat, se stabileşte la Gura Humorului tot ca profesor de liceu. L. a fost o personalitate a culturii din Bucovina interbelică, în 1928 devine membru, apoi vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, impli-cându-se în activitatea acesteia timp de mai bine de un deceniu. în 1943 va publica o amplă şi documentată monografie a acestei societăţi, despre care a scris şi alte pagini, difuzate în presa timpului. A elaborat o monografie complexă a capitalei Bucovinei istorice (Cernăuţi, 1936). Corespondent şi redactor pentru Bucovina al ziarului „Universul" vreme de cincisprezece ani, a fost în acelaşi timp întemeietorul şi directorul Editurii Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, unde au apărut numeroase şi importante lucrări referitoare la provincia din nordul ţării. De asemenea, se numără printre fondatorii Societăţii Scriitorilor Bucovineni. A căutat să coaguleze viaţa culturală a bucovinenilor refugiaţi după 1940 în alte provincii. Preocupat în mod preponderent de literatura română scrisă pe teritoriul Bucovinei istorice, L. a colaborat, începând din 1923, la majoritatea periodicelor cernăuţene: „Poporul", „Glasul Bucovinei", „Codrul Cosminului", „Cuvântul ţărănimii", „Bucovina", „Tribuna", „Revista Bucovinei", „Bucovina literară", „Cronicar", „Junimea literară", „Spectatorul". Ocazional a semnat în „Adevărul literar şi artistic", „Unirea" (Bucureşti), „Familia" (Oradea). Intervenţiile sale completau cu documente noi anumite fapte legate de literatură şi de contextul în care acestea au avut loc. în acelaşi sens este concepută şi Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918 (1926), creaţia literară fiind studiată „în legătură cu evoluţia culturală şi politică". Periodizarea îmbină elemente de sociologie literară cu criterii privind evoluţia presei şi a vieţii politice. Literatura scrisă în Bucovina este analizată în perspectiva întregii literaturi române, iar comentariile vizează mai ales conţinutul etnic şi social. Utilă prin corectitudinea informaţiilor şi prin obiectivitatea analizelor este lucrarea Aron Pumnul - Mihai Eminescu (1943). Chiar dacă îşi propune „reabilitarea" lui Aron Pumnul, L. discută cu luciditate opiniile filologice şi literare ale profesorului cernăuţean şi cu discernământ relaţiile dintre aceste opinii şi opera eminesciană. După sumara şi incompleta antologie Scriitori bucovineni (1924), L. a alcătuit, în 1938, o lucrare în două volume, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, cuprinzând o selecţie reprezentativă şi biobibliografii bogate şi exacte. împreună cu 85 Dicţionarul general al literaturii române Loghinovski S. Drimmer a tipărit în 1934 Geschichte der rumănischen Literatur, carte care prezintă succint şi exact fenomenul literar românesc, de la folclor până la cenaclul Sburătorul. A editat, în 1924, Scrieri literare de Ion Grămadă, iar în 1943, volumul colectiv Eminescu şi Bucovina. L. a mai realizat o Istorie a literaturii române (1926), manuale de limba română şi tot pentru uz didactic a prelucrat, sub pseudonimul C. Frunză, o lucrare de J. Nestroy, cu titlul De-ale lui Păcală (1927), şi o dramatizare după Ţiganiada de I. Budai-Deleanu, sub titlul Tabăra ţiganilor (1931). SCRIERI: O sută de ani de la naşterea lui Alecu Hurmuzachi, Cernăuţi, 1924; Anul 1848 în cultura şi literatura Bucovinei, Cernăuţi, 1926; Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918, Cernăuţi, 1926; ed. îngr. şi pref. Alexandrina Cemov, Cernăuţi, 1996; Istoria literaturii române (de la început până în zilele noastre), Cernăuţi, 1926; Din trecutul Societăţii pentru Cultură (1862-1932), Cernăuţi, 1932; Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-1932), Cernăuţi, 1932; Geschichte der rumănischen Literatur (în colaborare cu S. Drimmer), Cernăuţi, 1934; Cernăuţi, Cernăuţi, 1936; Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-1942), Cernăuţi, 1943; Aron Pumnul - Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1943; Iancu cav. de Flondor, Bucureşti, 1944. Antologii: Scriitori bucovineni, Bucureşti, 1924; Antologia scrisului bucovinean până la Unire, I—II, Cernăuţi, 1938. Ediţii: Ion Grămadă, Scrieri literare, Cernăuţi, 1924; Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943. Repere bibliografice: Şt. Ciobanu, „Istoria literaturii române din Bucovina", „Ardealul", 1926, 39; Perpessicius, Opere, VIII, 153-155; Mircea Streinul, Scrisul bucovinean până la Unire, RFR, 1939,3; Mircea Lutic, Un mare bucovinean: Const. Loghin, LA, 1992,50; Satco-Pânzar, Dicţionar, 120-121; Dicţ. scriit. rom., II, 752-753. D.M. LOGHINOVSKI, Elena (26.VII.1932, Krasnoturinsk, Rusia), comparatistă şi traducătoare. Este fiica actriţei Maria Manşina şi a lui Vasili Loghinovski, geolog. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Ural, în 1971 obţine titlul de doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti şi devine lector la Catedra de literatura rusă a Institutului „Maxim Gorki" din acelaşi oraş (1954-1973), apoi la Catedra de literatură comparată şi universală a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (1973-1975). între 1975 şi 1990 lucrează la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Căli-nescu" al Academiei Române, iar în 1990 şi 1991 ca lector la Catedra de limba şi literatura rusă a Facultăţii de Limbi Străine din Universitatea Bucureşti. Este autoarea unor cursuri universitare şi a numeroase studii şi articole, eseuri şi recenzii despre literatura rusă şi universală publicate în „Secolul 20", „Viaţa românească", „România literară", „Adevărul literar şi artistic", ca şi în publicaţii din Rusia, Franţa, Italia, Olanda. De la Demon la Luceafăr (1979) este o bună introducere didactică în analiza unui motiv fecund, aria de investigare fiind precizată din subtitlu: Motivul demonic la Lermontov şi în romantismul european. Un excurs preliminar defineşte conceptul „daimon" — caracter vag, nesupus figurativului, aparţinând zonei obscure a simţămintelor, spirit înzestrat totodată cu însuşiri aparţinând naturii umane. Ipostaze vetero-testamentare şi gnostice sunt convocate pentru a contura îmbinarea celor două aspecte, divin-antidivin şi uman-anti- uman, ale daimonului, aşa cum se va regăsi el în literatură. Cain, Manfred, Conrad, Ghiaurul sunt tipuri intens personalizate, nonconformişti religioşi, cu conştiinţa deplină a negaţiei şi a aspiraţiei către ideal, dar şi a propriilor contradicţii lăuntrice. într-un capitol special sunt descrise motive demonice la câţiva urmaşi ai lui Eminescu (de la Ştefan Petică până la Nichita Stănescu) şi sunt enumeraţi predecesorii nemijlociţi ai lui Eminescu din poezia română. Reeditare a lucrării Eminescu în limba lui Puşkin (1987), studiul Eminescu universal (2000) este dedicat „spaţiului culturii ruse", şi anume traducerilor din opera eminesciană în limba rusă. Preliminariile teoretice reiau critic rezultatele stilisticii contrastive (Charles Bally) şi ale poeticii contrastive (Efim Etkind), asigurând „nivelele de comparaţie" între două sisteme de limbă, între sistemele de stil, între sistemele prozodice ale celor două limbi, între tradiţiile culturale ale celor două popoare, între două sisteme individuale (autorul şi traducătorul). Documentată cercetare comparatistă, Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii (2000) urmăreşte în diacronie asocierile contrastive şi convergente ale operei puşkiniene cu alte opere. O lectură a lui Puşkin prin Dostoievski, dar şi a lui Dostoievski prin Puşkin se referă la tema religioasă, mod de cunoaştere şi devenire a personalităţii: omul prevestit de cei doi este „omul în om"; omul solar al lui Puşkin şi omul sfâşiat între elanuri sublime şi ispite abjecte al lui Dostoievski întregesc visul armoniei în contradicţii care tentează conştiinţa. în relaţia Puşkin-Lermon-tov, L. descrie metamorfozele eului liric, travestirea acestuia în personaj liric, ca fenomen al unei literaturi care îşi găseşte substanţa emblematică într-o serie de personaje-pelerini, eroi ai unei spiritualităţi abisale. SCRIERI: De la Demon la Luceafăr. Motivul demonic la Lermontov şi în romantismul european, Bucureşti, 1979; Eminescu în limba lui Puşkin, Iaşi, 1987; ed. (Eminescu universal. Spaţiul culturii ruse), Bucureşti, 2000; Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii, Chişinău, 2000; Dostoievski şi romanul românesc, Bucureşti, 2003; Puşkin universal, Bucureşti, 2003. Traduceri: G. Ciprian, Faraon piatâi, Bucureşti, 1960; Paul Everac, Zapozdalâi vzrâv, Bucureşti, 1961; Marin Preda, Semia Moromete, Bucureşti, 1961; Eugen Barbu, Koneţ otpuska, pref. Paul Ionescu, Bucureşti, 1964; Ovidiu Drimba, Ovidii, poet Rima i Tom, Bucureşti, 1967; Tudor Vianu, Issledovania po estetike, Bucureşti, 1972; Victor Ion Popa, Viun-Letun, pref. Vicu Mîndra, Bucureşti, 1973; Mircea Sântimbreanu, Bolşie kanikulî, cu desene de Iurie Darie, Bucureşti, 1977; Costache Anton, Golubâe vecera, I—II, Bucureşti, 1978, Kanikulî, Bucureşti, 1986; Serghei Kozlov, Cum să prinzi un nor, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Costache Popa); Vladimir Colin, Zubî Hronosa, Bucureşti, 1979; Camil Petrescu, Poslednaia nod liubvi, pervaia nod voinî, Moscova, 1979; Profira Sadoveanu, Pokinutaia planeta, Bucureşti, 1980; Ionel Pop, Odinokii volk, pref. Titus Popovici, Bucureşti, 1980 (în colaborare); Nicolae I. Ştefănescu, Zagadka arhiva, Bucureşti, 1982; Nichita Stănescu, Pesni Rumânii, Bucureşti, 1987; Nichita Danilov, Ciomâi anghel, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Sorin Titel, Metamorfozele unui personaj, RL, 1979, 21; Nicolae Ciobanu, „De la Demon la Luceafăr", LCF, 1979, 43; Victor Ivanovici, Comparatisme moderne, REVR, 1980, 4; George Muntean, Versurile lui Eminescu traduse în limba lui Puşkin, CNT, 1987, 41; Monica Spiridon, După Babei, R, 1988, 7; Sorina Bălănescu, Lombard Dicţionarul general al literaturii române 86 „Eminescu în limba lui Puşkin", „Synthesis", 1988; Mihai Cimpoi, Dialog cu Elena Loghinovski, „Columna", 1990, 1; Constantin Crişan, Comparatismul textologic, ST, 1990, 2; Cornelia Cârstea, Pagini noi în hermeneutică, ALA, 1999, 559; Carmen Brăgaru, „Puşkin i literatura vecinâh voprosov bâtia", „Synthesis", 1999; Ioan Holban, Miracolul traducerii reuşite, „Kitej-grad", 2001, 1-2; Irina Marin, Roman „postdostoievskian", RL, 2003,33. E.M. LOMBARD, Alf (8.VII.1902, Paris - 1.III.1996, Lund, Suedia), filolog şi romanist suedez. Membru al Academiei Regale de Litere, Istorie şi Antichităţi a Suediei, membru corespondent (1947) şi membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al unor universităţi din Franţa, Suedia, Italia, Norvegia, Danemarca, România, L. este un cercetător şi un propagator asiduu al limbii şi culturii române, autor de evocări, consemnări de călătorie şi amintiri despre personalităţi şi locuri din România şi din ţările romanice, autor de studii docte asupra limbilor acestor ţări, dar şi asupra unor limbi slave şi germanice. La baza erudiţiei sale stau anii de liceu petrecuţi în Franţa, când a învăţat latina (materie principală şi la bacalaureat), franceza, germana, rusa. Reîntorcându-se în Suedia după moartea timpurie a tatălui său, se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Uppsala, specializându-se în limbile romanice. Foarte tânăr, a publicat, în 1926, lucrarea Limbile Europei, pe care a reluat-o târziu, cu amplificări şi documentări vaste, în Limbile de pe pământul nostru (1991). Şi-a luat licenţa în 1927 cu studiul Construcţiile nominale în franceza (1927); doctor în litere în 1930, docent la Uppsala, va fi preocupat să integreze studiul limbii române în învăţământul universitar al limbilor romanice, convins că această limbă este de fapt „al patrulea picior al mesei" pentru aria studiilor romanice, bazate pe franceză, italiană, spaniolă, limbi studiate pretutindeni în universităţile occidentale. în 1934 vine în România, sprijinit de Ovid Densusianu, şi învaţă româna, atras de peisajul spiritual şi geografic al ţării. Rămâne legat pe viaţă de limba română, căreia i-a consacrat o mare parte a activităţii sale de cercetare, de difuzare şi aprofundare a analizei structurilor, bogăţiei, originalităţii ei expresive. în 1935 a tipărit lucrarea La Prononciation du roumain, cu o riguroasă sistematizare a aspectelor fonetice, ortoepice, gramaticale ale rostirii literare româneşti. A fost începutul unor cercetări de profunzime, dar şi de mare întindere documentară asupra particularităţilor de construcţie a sistemului limbii române, de la fonetică şi lexic la gramatică şi stilistică. în octombrie 1936 L. a inaugurat la Uppsala primele cursuri de limba şi cultura română, mutându-le în 1938 la Universitatea din Lund, unde timp de peste treizeci de ani a predat şi a studiat, publicând numeroase studii cu tematică românească şi formând o şcoală de romanişti, unii specializaţi în limba română, capabili să realizeze teze de doctorat în acest domeniu. în timpul războiului L. a apărat în presa suedeză neutră drepturile României asupra Transilvaniei, protestând contra anexării părţii de nord a provinciei de către Ungaria prin Dictatul de la Viena, pe care îl considera o măsură injustă istoriceşte şi imorală diplomatic. Al. Rosetti şi Alf Lombard După război a făcut numeroase vizite şi a ţinut conferinţe în România, iar la congresele internaţionale de filologie romanică a abordat adesea teme româneşti. După o lungă elaborare, a tipărit în Suedia lucrarea Le Verbe roumain (I—II, 1954-1955), cea mai vastă analiză a unui capitol de morfologie romanică. în prefaţă citează câteva opinii de autoritate asupra importanţei limbii române, dintre care cea a lui V. Kiparski (savant finlandez), „în acelaşi timp slavist şi romanist", care a scris într-o revistă prestigioasă, în 1944, că „limba română [...] din punct de vedere lingvistic este cea mai interesantă din Europa", ceea ce explică ataşamentul constant şi atât de fertil al lui L. faţă de această limbă. După un deceniu a tipărit la Paris La Langue roumaine (1974), tratat despre specificul fonetic şi gramatical al limbii, cu o prefaţă densă, în care afirmă: „Româna, parte a familiei neolatine şi rudă apropiată, deci, a francezei, italienei, spaniolei şi portughezei, este limba maternă a douăzeci de milioane de oameni şi e una din marile limbi ale continentului nostru. [...] Fără această limbă nu ne-am putea face o idee cât de puţin completă despre ce a devenit în zilele noastre latina, fără ea nu putem comunica liber cu cea mai mare naţiune din sud-estul Europei, fără ea ne lipsim de orice contact direct cu una din marile literaturi ale Europei actuale." Ultima lucrare importantă a lui L. (în colaborare cu Const. Gâdei) este Dictionnaire morphologique de la langue roumaine (1981), care ilustrează tocmai originalitatea de structură a acestei limbi romanice şi sintetizează cercetările savantului suedez asupra unui domeniu care a stat în centrul activităţii sale ştiinţifice. L. a fost omul de ştiinţă străin care a făcut, poate, cel mai mult, pentru cunoaşterea şi difuzarea în lume a limbii şi culturii române. Ţinta lui permanentă a fost să situeze limba şi cultura română la acelaşi nivel de interes istoric şi ştiinţific cu celelalte culturi romanice occidentale, dată 8 7 Dicţionarul general al literaturii române Lorinţiu fiind persistenţa eroică a acestei romanităţi orientale în condiţii istorice de mare dificultate. SCRIERI: La Prononciation du roumain, Uppsala, 1935; Le Verbe roumain, I-II, Lund, 1954-1955; La Langue roumaine, Paris, 1974; Dictionnaire morphologicjue de la langue roumaine (în colaborare cu Const. Gâdei), Bucureşti, 1981. Repere bibliografice: Melanges de philologie offerts â Alf Lombard, Lund, 1969; D. Macrea, Alf Lombard, în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, 1973,62-65; Gh. Bulgăr, Un savant romanist, exeget al limbii române: Alf Lombard, „Comunicările Hyperion", 1993, 9-19; Marius Sala, Alf Lombard, LR, 1996,1-6; Florica Dimitrescu, Alf Lombard, RL, 1996, 12; Alexandra Roceric, Un gând la plecarea lui Alf Lombard, JL, 1996,5-8; Rusu, Membrii Academiei, 302. Gh.B. LORINCZI Lâszlo (21.1.1919, Ţeline, j. Sibiu), traducător. După ce învaţă la Colegiul Reformat din Cluj luându-şi bacalaureatul în 1937, urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din acelaşi oraş, obţinând şi titlul de doctor în drept. Face ulterior studii filologice şi economice în Italia şi în ţară. Este, succesiv, avocat şi judecător adjunct la tribunalul din Cluj (1942-1946), apoi se mută la Bucureşti, unde, după o scurtă perioadă în care activează ca secretar cultural al Alianţei Populare Maghiare (1946-1949), va fi redactor la Editura de Stat (1949-1951), fondator şi colaborator principal al cotidianului „Româniai Magyar Szo" şi al revistei „Muvelodesi Utmutato". între 1951 şi 1981 conduce subredacţia bucureşteană a revistei „TJj Elet". De numele lui L. se leagă o prodigioasă activitate de traducător. Transpune în limba maghiară deopotrivă din literaturile italiană, franceză, spaniolă, engleză, germană, rusă şi mai ales din română, oprindu-se la proza lui Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu. Din creaţia lui Tudor Arghezi realizează tălmăciri inspirate, publicate în mai multe ediţii. L. rămâne cel mai devotat traducător maghiar al lui Ioan Slavici, marea majoritate a nuvelelor şi povestirilor scriitorului circulând în această limbă în versiunile lui. Traduceri: Ioan Slavici, A kincs [Comoara], Bucureşti-Budapesta, 1954, A Jâszerencse malma es egyeb elbeszelesek [Moara cu noroc şi alte nuvele], Bucureşti, 1959, Az erdei lăny [Pădureanca], Bucureşti, 1973; Francisc Munteanu, A feleseg [Nevasta], Bucureşti, 1955; Mihail Sadoveanu, A Nyestfiak [Fraţii Jderi], Bucureşti, 1956; A balta — Baltagul, ed. bilingvă, Bucureşti-Budapesta, 1960, A parasztkapitâny [Neamul Şoimăreştilor], Bucureşti, 1969; Inasevek [Anii de ucenicie], Bucureşti, 1981, G. Călinescu, Ottilia titka [Enigma Otiliei], Bucureşti, 1964, Budapesta, 1965; Tudor Arghezi, Boldogasszony mosolya, Budapesta, 1972; B. Fundoianu, A kolto es aranyeka [Poetul şi umbra sa], Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Elteto Jozsef şi Majtenyi Erik); Mateiu I. Caragiale, Remember. Ovdrosi gavallerok [Craii de Curtea-Veche], Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Senczei Lâszlo). Repere bibliografice: Koppany Gyula, Francisc Munteanu, „A feleseg", UTK, 1956, 7; Greda Jozsef, „A Nyestfiak", magyarul, UTK, 1957, 13; Kakassy Endre, Sadoveanu, „A Nyestfiak", IGZ, 1957,3; Kakassy Endre, Ketnyelvii Sadoveanu-kiadas, UTK, 1960,1; Petre Pascu, Arghezi într-o versiune maghiară, VR, 1964,7; Constantin Olariu, Ldrinczi Lâszlo, LCF, 1968,12; V. Roxin, De vorbă cu Lâszlo Ldrinczi, FON, 1970,16; Beke, Fără interpret, 308-323; Rom. magy. ir. lex., III, 397-399. O.K. LORINŢIU, Cleopatra (26.IX.1957, Năsăud), poetă şi prozatoare. Este fiica Eleonorei (n. Leonte) şi a lui Virgil Lorinţiu, silvicultor. Urmează şcoala primară la Năsăud şi Bistriţa, apoi Liceul „Liviu Rebreanu" din Bistriţa (absolvit în 1976) şi Facultatea de Cibernetică a Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1976-1981). A lucrat o vreme la Institutul de Cercetări pentru Electrotehnică, iar din 1983 ca redactor la „Scânteia tineretului". în 1992 şi 1993 este producător al programului românesc de televiziune „Romanian Soul" din Chicago, iar din 1994 va fi realizator la Televiziunea Română. Debutează în revista şcolară „Zări senine", cu versuri şi articole; alte versuri îi apar în 1970 în revista „Tribuna", L. colaborând apoi cu poezie, proză, critică literară şi de artă la „Luceafărul", „România literară", „Amfiteatru", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Viaţa românească", „Tribuna" ş.a. Fervoarea sentimentală din prima carte, Regina cu paşi furaţi (1978; Premiul de debut al Editurii Dacia), nu se regăseşte în versurile din volumele ulterioare. Peisajul din care lipsesc (1981) dezvăluie un lirism neliniştit, cenzurat de cerebralitate, sentimente evanescente, topite în nostalgii şi resemnări. Aceeaşi formulă — sugestia şi ambiguitatea, elaborarea expresiei artistice, chiar estetizarea imaginilor şi un simbolism de sorginte culturală — duce la estomparea stărilor recuperate ca trăiri lirice şi în Terasa cu oleandri (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Moderne ca simţire poetică, versurile decupează dintr-un jurnal intim, cu precizie, cu luciditate de chirurg, stări de spirit surd-persistente, trezite de o imagine, o amintire (Aproape imaginară, 1987). Poemele vorbesc despre singurătate, teamă, tristeţe, analizate cu gravitate, dar lirica este mai curând intelectuală, căci îşi propune să surprindă inefabilul unei existenţe. Poeta construieşte după o logică a revelaţiei, tinzând spre obiectivarea vocii poetice. De aici lirismul în surdină, detaşarea, austeritatea discursului, ceea ce nu înseamnă însă nici o clipă răceală, golire de fiorul comunicării adevărate, vulnerabilă şi de aceea cu atât mai preţioasă. L. a mai publicat volumul Există un limpede loc (1989), cuprinzând reportaje despre zona Năsăudului şi a Bistriţei, şi romanul Iubirea nu trece (1992) — o poveste despre o iubire eşuată, pe care Grig, un chirurg promiţător, o rememorează în încercarea de a înţelege resorturile interioare ale femeii iubite, Unda, poetă sensibilă, fiinţă generoasă, dar misterioasă în dorinţa de a-şi păstra intact eul lăuntric. Spre final naraţiunea este agrementată cu scene şi peisaje din Italia şi cu o foarte expediată istorioară despre un agent de contraspionaj. L. a scris, de asemenea, proză şi versuri pentru copii (Ora culorilor, 1979, Libeluliada, 1982, Exerciţii de vacanţă, 1986). SCRIERI: Regina cu paşi furaţi, Cluj-Napoca, 1978; Ora culorilor, Bucureşti, 1979; Peisajul din care lipsesc, Bucureşti, 1981; Libeluliada, Bucureşti, 1982; Terasa cu oleandri, Cluj-Napoca, 1985; Exerciţii de vacanţă, Bucureşti, 1986; Aproape imaginară, Bucureşti, 1987; Există un limpede loc, Bucureşti, 1989; Coroniţă de premiant, Bucureşti, 1990; Iubirea nu trece, Bucureşti, 1992; Fără contract (în colaborare), Bucureşti, 1992; Ceaiul amanţilor, Bucureşti, 1993; Fetiţa care eram, Bucureşti, 1993; Cineva din trecut, Bucureşti, 1995; Un ghem de vise, Bucureşti, 1998; Loteanu Dicţionarul general al literaturii române 88 Simplă suflare - Souffle ephemere, ed. bilingvă, tr. Oana Cuzub, Botoşani, 2002. Traduceri: Kenneth Grahame, Vârsta de aur, pref. trad., Bucureşti, 1983, Am găsit o prinţesă, Bucureşti, 1994. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Interogaţii lirice, RL, 1978,37; Constanţa Buzea, „Regina cu paşi furaţi", AFT, 1978, 9; Valentin F. Mihăescu, „Peisajul din care lipsesc", LCF, 1981, 24; Ion Bogdan Lefter, Poezie sentimentală, RL, 1981, 31; Laurenţiu Ulici, Monografie lirică: Cleopatra Lorinţiu, „Peisajul din care lipsesc", CNT, 1981,35; Daniel Dimitriu, „Terasa cu oleandri", CL, 1985,6; Florin Costinescu, Poezie şi feminitate, CNT, 1988,10; Valentin F. Mihăescu, „Aproape imaginară", LCF, 1988, 9; Radu Comănescu, Un blazon de apărat, LCF, 1988, 42; Ioana Bot, Definiţii şi exemple, TR, 1992, 38; Tanco, Dicţ. Ut. Bistriţa, 201-202; Dicţ. scriit. rom., II, 753-755; Popa, Ist. Ut., II, 570. II.C. LOTEANU, Emil (6.XI.1936, Clocuşna, j. Edineţ - 18.IV.2003, Moscova), poet. A absolvit Institutul de Artă Cinematografică din Moscova (1962), după care a lucrat la studiourile Moldova-Film (Chişinău) şi din 1974 la Mosfilm (Moscova). A fost preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova. A primit titlurile de maestru emerit al artei din Republica Moldova (1969), artist al poporului din Federaţia Rusă (1980) şi este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1988). Filmele sale, între care Poenile roşii (1966), Lăutarii (1971), Şatra (1976), au fost premiate la mari festivaluri internaţionale. Volumele de versuri Zbucium (1956), Chemarea stelelor (1962) şi Ritmuri (1965), concepute în spiritul esteticii (neo)romantismului, se caracterizează prin impetuozitate şi tensiune lirică, prin activism civic şi elan mobilizator, printr-o sugestivitate metaforico-simbolică frapantă. Este o poezie oratorică, plină de contraste patetice şi de dramatism (uneori simulat), al cărei pivot îl constituie dorul de necunoscut. Sufletul ciocârliilor (1974) extinde şi aprofundează viziunea romantică. L. a semnat şi câteva cărţi de proză: Vioara albă (1963), Bucolica (1966) şi Lăutarii (1972), ultimele două fiind nuvele inspirate din viaţa ciobanilor şi a lăutarilor. Talentul lui L. se exprimă cu deosebire în arta cinematografică, în filmul poetic, pe subiecte frecvent „exotice", de un dramatism-limită, din lumea ţiganilor, a oamenilor de artă, a combatanţilor ş.a. SCRIERI: Zbucium, Chişinău, 1956; Chemarea stelelor, Chişinău, 1962; Vioara albă, Chişinău, 1963; Ritmuri, Chişinău, 1965; Ciuleandra, Chişinău, 1965; Bucolica, Chişinău, 1966; Versuri, Chişinău, 1970; Lăutarii, Chişinău, 1972; Sufletul ciocârliilor, Chişinău, 1974. Repere bibliografice: Mihail Dolgan, Coordonatele poeziei lui Emil Loteanu, RLSL, 1966,1; Serafim Saka, Emil Loteanu, „Nistru", 1970, 7; Mihail Dolgan, Idee şi imagine poetică, Chişinău, 1971, 262-278; A. Conunov, Emil Loteanu, Chişinău, 1968; L. Tarasenko, Ecran: Razmâşlenija i obzorî, Moscova, 1979,136-141; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 208. M.Dg. LOTREANU, Ion (pseudonim al lui Ion Lăbuşcă; 2.V.1940, Alimpeşti, j. Gorj - 22.V.1985, Bucureşti), poet, eseist şi prozator. Este fiul Măriei (n. Albeanu) şi al lui Petre Lăbuşcă, ţărani. După liceul urmat la Târgu Jiu şi Câmpulung Moldovenesc (1954-1957), face Şcoala Militară de Ofiţeri din Sibiu (1957-1960), activând apoi ca ofiţer instructor la Timişoara (1960-1967). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, dar se transferă la Universitatea din Bucureşti, unde obţine licenţa în 1970. Funcţionează ca redactor principal la „Viaţa militară" (1967-1973), secretar de redacţie la „Săptămâna" (1973-1984) şi secretar literar la Teatrul „Constantin Tănase" din Bucureşti (1984-1985). Colaborează la „Viaţa militară", „Amfiteatru", „Ateneu", „Săptămâna", Luceafărul", „Scrisul bănăţean" „Orizont", „România literară", „Astra", „Tribuna", „Ramuri", „Argeş", „Cronica", „Steaua", „Familia", „Contemporanul". Debutează în 1959 cu poezie în revista „Apărarea Patriei", iar editorial, în 1971, cu volumul de versuri Azimut Patria, locurile natale, natura, istoria neamului sunt teme frecvente mai cu seamă în primele volume, teme tratate într-o manieră destul de convenţională, în ciuda eforturilor poetului de a compensa, prin cizelarea versului şi metafore şocante, modestia elanului liric. Livrescă şi cerebrală, mai rar elegiacă, lirica lui L. îmbină un neotradiţionalism emfatic, retoric, cu unele îndrăzneli moderniste, vizibile încă din Lăcuste şi aeroporturi (1972), pentru a se accentua în Aerul de sub fluturi (1974; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), cartea cea mai bine primită de critică. Romanele Elvira şi locotenentul (1978), Iluzia (1981), Cârtiţa albă (1984) şi Cămaşa de mire (1985), cu tentă autobiografică, sunt destul de schematice şi teziste, nereuşind să compenseze, prin uşurinţa de a povesti, lipsa de 89 Dicţionarul general al literaturii romane Lovinescu autenticitate a dramelor, rezolvate neconvingător. Eseistul, în general informat şi cu apetit teoretic, abordează în Analogia suverană (1975), Creaţie şi implicare (1976), Caligrafii critice (1977), Teme şi variaţiuni (1979) chestiuni variate, de estetică, de teorie a poeziei, cu aplicaţii la literatura română şi universală, dar practică şi portretul literar, cronica, ambele nescutite pe alocuri de reflexe şi partizanate ideologizante. SCRIERI: Azimut; Bucureşti, 1971; Lăcuste şi aeroporturi, Bucureşti, 1972; Aici, lângă Carpaţi, Bucureşti, 1972; Aerul de sub fluturi, Bucureşti, 1974; Analogia suverană, Bucureşti, 1975; Creaţie şi implicare, Bucureşti, 1976; Punctul sensibil, Bucureşti, 1976; Caligrafii critice, Bucureşti, 1977; Acordul cu lumea, Bucureşti, 1978; Elvira şi locotenentul, Bucureşti, 1978; Ochiul mierlei, Craiova, 1979; Teme şi variaţiuni, Bucureşti, 1979; Introducere în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, 1980; Iluzia, Bucureşti, 1981; Despre analogie şi alte eseuri, Bucureşti, 1982; Cârtiţa albă, Bucureşti, 1984; Cămaşa de mire, Bucureşti, 1985. Repere bibliografice: Dan Laurenţiu, „Azimut", LCF, 1971, 10; Adrian Popescu, „Azimut", TR, 1971,12; Daniel Dimitriu, „Lăcuste şi aeroporturi", CL, 1972,11; Nicolae Manolescu, „Aerul de sub fluturi", RL, 1974, 8; Daniel Dimitriu, Naturalişti, caligrafi şi alţii, CL, 1974, 6; Liviu Călin, Ion Lotreanu, LCF, 1974,37; Eugen Dorcescu, „Aerul de sub fluturi", 0,1974, 43; Mircea Iorgulescu, Ion Lotreanu, LCF, 1975, 24; Lucian Alexiu, „Analogia suverană", 0,1975,39; Barbu, O ist., 206-208; Firan, Macedonski-Arghezi, 255-257; Mincu, Poezie, 190-192; Piru, Poezia, II, 347-348; Petru Poantă, „Punctul sensibil", ST, 1976, 6; Cristian Livescu, „Creaţie şi implicare", ST, 1977; 1; Ruja, Valori, 59-60; DanMutaşcu, Elanul temperat, T, 1979,6; H. Zalis, „Acordul cu lumea", RL, 1979, 28; Bucur, Poezie, 606-607; Mihai Dinu Gheorghiu, „Introducere în opera lui Mircea Eliade", CL, 1981, 2; Viorel Ştirbu, Locotenentul Dima sau Dilemele libertăţii, LCF, 1981,23; Firan, Profiluri, 1,431-436; Ulici, Lit. rom., 1,275-276; Dicţ. scriit. rom., II, 755-756; Popa, Ist. Ut., II, 1080. S.V. LOVINESCU, E.[ugen] (31.X.1881, Fălticeni - 16.VII.1943, Bucureşti), critic şi istoric literar, prozator şi traducător. Este al patrulea dintre cei şapte copii ai Profirei (n. Manoliu) şi ai lui Vasile T. Lovinescu (numele real — Vasile Teodorescu), profesor de istorie. La Gimnaziul „Alecu Donici" din localitatea natală, unde tatăl său este director, L. a fost coleg cu Mihail Sadoveanu (1892-1896). Absolvent (primul clasat) al Liceului Internat din Iaşi (1898), îşi începe studenţia la Facultatea de Litere din acelaşi oraş, transferându-se după scurt timp la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia limbi clasice, unde în 1903 obţine licenţa cu teza O chestiune de sintaxă latină. Ii audiase pe Titu Maiorescu, D. Evolceanu, Grigore Tocilescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densusianu, N. Iorga; printre colegi — Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea. Colaborează la ziarul „România jună", condus de A.C. Popovici (februarie şi aprilie 1900), dar L. apreciază drept debut („cea dintâi manifestare critică") studiul O tragedie antică..., despre Perşii lui Eschil, publicat la 22 octombrie 1903 în revista „Litere şi arte", supliment al cotidianului bucureştean „Adevărul". Colaborează ulterior la „Epoca" (1904-1906), foiletoanele publicate aici fiind strânse în Paşi pe nisip (I—II, 1906). Obţine locul întâi la examenul de capacitate şi devine profesor de limba latină la Şcoala Comercială, apoi la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti (1904-1906). Face studii în vederea unui doctorat la Sorbona (1906-1909). I se conferă doctoratul de stat după susţinerea tezei principale, Jean- Jacques Weiss et son oeuvre litteraire, şi a tezei complementare, Les Voyageurs frangais en Grece au XlX-eme siecle, ambele publicate în 1909, una prefaţată de Emile Faguet, cealaltă, de Gustave Fougeres. în octombrie 1910 se transferă la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, predând şi ore de istorie la Liceul „Spiru Haret". Docent la Facultatea de Litere din Bucureşti, ţine aici un curs despre Costache Negruzzi. în 1911-1912 este profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Drumul titularizării la Universitate fiindu-i barat — la concurs este preferat G. Ibrăileanu —, L. rămâne profesor la Liceul „Matei Basarab" şi, din 1928, la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti, de unde în 1938 se pensionează din motive de sănătate. Sporadic, îi suplinise pe Pompiliu Eliade (1912) şi pe Charles Drouhet (1919) la Universitatea din Bucureşti. După primul război mondial fondează „Lectura pentru toţi", magazin ilustrat (1918-1920), şi „Sburătorul" (1919-1922, 1926-1927). Colaborează de-a lungul timpului la „Convorbiri critice", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „Falanga", ■Mi Lovinescu Dicţionarul general al literaturii române 90 * -▼ .1 „Viitorul", „Cele trei Crişuri", „Noua revistă română", „Românul" (Arad), „Flacăra", „Rampa", „Adevărul", „Naţionalul", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Cuvântul liber", „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", „Revista Fundaţiilor Regale", „Capitala", „Vremea", „Viaţa", „Timpul", „Kalende" ş.a. Şi-a deconspirat ca pseudonime Delmonte şi Anonymus Notarius. Cele peste şaizeci de volume (critică, istoriografie literară, proză, traduceri) îl recomandau pentru un loc în Academia Română; este susţinut în 1936 de Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu, de elenistul G. Murnu, dar întâmpină opoziţia înverşunată a lui N. Iorga, care, tradiţionalist radical, nu accepta ideea de modernitate, ceea ce determină respingerea candidaturii la votul în plen. De numele lui L. se leagă însă activitatea şi prestigiul pe care îl are cenaclul literar Sburătorul, deschis tuturor din aprilie 1919 în locuinţa criticului, un amfitrion desăvârşit. Au trecut prin acesta, într-un sfert de veac, reputaţi creatori şi o sumedenie de aspiranţi, esenţială fiind însă contribuţia la modernizarea literaturii române. Imaginea criticului în posteritate îndreptăţeşte convingerea lui Eugen Simion că după Titu Maiorescu L. este „cel mai important critic român". Mărturii autobiografice diverse, pagini epistolare şi memorialistice vorbesc despre un L. înclinat spre autoscopie, solitar, sceptic, dar mai ales contemplativ; tentat să se afirme ca prozator, s-a stins îndoindu-se de sine, torturat de o adevărată dramă a nereali-zării: „Când mă gândesc la mine — îi scria Hortensiei Papadat-Bengescu la 10 august 1930 — mi-e ruşine de sterilitatea sufletului şi de mediocritatea debitului de lucru şi de expresie". Printr-o dreaptă compensaţie, numele criticului (care, în chiar această postură, este un excelent stilist) s-a fixat demult în conştiinţa generaţiilor: el este un critic de statură europeană, un clasic, a cărui autoritate în epoca interbelică, deşi contestată de unii, a fost enormă. „Nu mă interesa decât părerea a doi oameni din România: G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. De verdictul lor depindea întreaga carieră a mea şi încrederea în mine", afirmă G. Călinescu într-un interviu luat de Profira Sadoveanu. încă înainte de primul război mondial, cultivând „metoda impresionistă", criticul nu scăpa prilejul de a face un distinguo între impresionismul diletant al unor publicişti şi celălalt, sintetizator, esenţializant, organizat: „Divers apreciabil, impresionismul n-are nevoie de un fond bogat sufletesc, de o concepţie, de o putere de creaţie, dar are nevoie de alte însuşiri, fără de care nu mai e literar. El zugrăveşte anume în marginea vieţii curgătoare icoane repezi şi fugare, jocuri de lumină şi de umbre; arta de a închide în câteva linii o siluetă hotărâtă; însuşiri, de altfel, ale rasei noastre, isteţe, vioaie, artistice, fără răbdare şi fără adâncime, rasă iubitoare de lumină, de simplificare până la unitate." Cum impresionismul e „una din expresiile caracteristice ale literaturii franceze", definiţia se întregeşte cu tuşe suplimentare, vizând un climat în care „roiesc sute de cronice, spirituale, şerpuitoare, zâmbitoare şi limpezi, trase în marginea unui fapt neînsemnat al vieţii, cerând puţină fantezie, o cultură întinsă dacă nu şi adâncă, un zâmbet muiat într-o lacrimă, un zbor grăbit deasupra lucrurilor mici pentru a se ridica apoi la idei generale". Totuşi, un impresionism integral şi absolvit de orice intruziune a vreunei ideologii se dovedeşte impracticabil. în textele trimise de la Paris „Convorbirilor critice" — medalioane, siluete şi figurine „cu evidente intenţii de realizare artistică" — se vedeau la tânărul L. influenţe, franc recunoscute ulterior, din Emile Faguet, din Anatole France şi, mai puţin, din Jules Lemaitre, adică de la aşa-zişii impresionişti. Dezbaterea se ducea între câţiva parteneri de dialog imaginari „fixaţi tipologic", Agathon, Picrophonios, Glykion şi alţii (în tradiţia lui La Bruyere), criticul asumându-şi rolul de moderator, din necesitatea de „a armoniza părerile contradictorii" sau de a „determina sugestii personale". Primele două volume din Critice (1909-1910) dobândeau astfel un „caracter impresionist" tot mai accentuat, cu timpul repudiat, părăsit şi deplâns ca superficial. Stând şi judecând, foiletonistul de la „Convorbiri critice" era mai aproape de Lemaitre decât de Faguet, ambii academicieni şi perfect contemporani; îl preocupa prioritar, cum preciza în compendiul din 1937 — Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, aspiraţia „de a face din critică o categorie pur literară, un joc spiritual în jurul operelor de artă, o construcţie personală, care să poată rezista timpului dacă piloţii afirmaţiilor s-ar surpa". O astfel de critică pe bază de intuiţii, în genere „sceptică şi rafinată, cu un fond de cultură greacă", persistă şi la „Sburătorul" în prima lui serie, cu deosebire bogată în „profiluri" şi „figurine". în 1932, în al doilea volum de Memorii, un L. în plină audienţă, având 91 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu distanţa necesară retrospecţiei, nu ezita să releve la rece, detaşat, limitele „metodei impresioniste", care într-o primă etapă, cea a textelor din culegerea Paşi pe nisip comporta un stil „abrupt, familiar, anecdotic, dialectic şi mai ales prolix". Prin apelul la dialog se urmărea atunci un limbaj cât mai „natural", însă „calitatea artistică" a expunerii era astfel jertfită. în etapa primelor volume de Critice — „pur estetică" sub aspectul concepţiei — „confuzia criticii cu literatura" se reflecta în stilul „odihnitor şi cu deosebire clar şi înflorit", cu „volute graţioase" şi „tendinţe lirice", în timp ce, lipsit de „desen şi densitate", discursul „trăda şi mai mult absenţa voită a ideilor generale". Ecouri din cea de-a doua fază impresionistă durează şi în următoarea, de după război, acum cu vizibile tendinţe spre organizare, probabil trăsături caracteristice vârstei. Nu a dispărut din practica lovinesciană „intenţia expresiei literare", însă faţă de limbajul anterior, „exclusiv artistic", fraza înclină spre intelectualizare, ideile generale nemaifiind evitate „ca elemente caduce", dimpotrivă, articulându-se nu doar pentru a configura o sugestie, ci „şi pentru a trezi şi o convingere". Cum apelul la intelectualizare a fost luat drept dogmatism, cum impresionismul însuşi a putut fi adoptat de „spirite mai mult sau mai puţin dogmatice" (Faguet şi „chiar Taine") — iată motive de noi precizări metodologice. Faţă de dogmatisme mai vechi sau contemporane, faţă de raportarea „la un principiu stabil", deşi „arbitrar" — ca la Brunetiere, la Paul Souday ori la Mihail Dragomirescu —, în faza sa modernistă autorul Criticelor admite, în ce-1 priveşte, „existenţa unei infiltraţii dogmatice în afirmarea principiului de diferenţiere şi deci de înnoire a expresiei artistice, fără ca ea să fi luat însă niciodată un caracter de exclusivitate". Vechiul scepticism, oarecum empiric, evolua acum „spre un relativism estetic pur principial, reataşat la teoria cunoaşterii". Cele mai multe cărţi îmbătrânesc, mai multe încă mor repede; judecăţile de valoare despre atâtea cărţi se învechesc şi ele, devenind truisme sau anacronisme. De necesitatea revizuirii unor astfel de judecăţi (devenite prejudecăţi), mai exact de inerentele mutaţii în materie de gust şi receptare, frecventatorii lucizi ai artelor erau conştienţi de mult. Totuşi, pronunţându-se pentru reconsiderarea miturilor, pentru izgonirea locurilor comune, aducând argumente logice, adesea impecabile, L. se expunea, după primul război mondial, ironiilor în serie, dacă nu unei cabale. Depăşind faza criticii impresioniste, mentorul de la Sburătorul opunea atacurilor concertate împotrivă-i o ştiinţă şi o conştiinţă, ambele perfect adecvate momentului, de unde autoritatea şi interesul peste timp; odată cu revizuirile, apoi cu ideea modernizării literaturii, teze interferenţe în fond, se afirma ultimul mare critic de directivă, un reper de excepţie. „Lovinescu nu se revizuieşte", preciza el respingând incriminările despre inconsecvenţe imaginare, cu urmări de ordin axiologic. Redactând Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), scopul declarat expressis verbis era de „a stabili sub o formă determinată, în orice caz actuală, noua tablă a valorilor noastre literare", acestea urmând a fi considerate prin prisma altei concepţii decât, bunăoară, cea din „manualele didactice" ale lui Mihail Dragomirescu. Scep- ticismul nu trebuie condamnat, dar nici acceptat până la ultimele lui limite. „Problema supravieţuirii literare e conjuncturală şi, de altfel, şi relativă, deoarece măsurăm imensităţile cu măsurile noastre, iar destinul orb ne dezminte, trecând posterităţii opere din consideraţii imprevizibile şi sugrumând altele." Ce va deveni AL Vlahuţă peste timp? „Nu se poate şti de va rămâne ceva din opera lui", dar, deşi „sub acest aspect, dezarmată", critica „domină totuşi prin prejudecata ei, care n-are nevoie de valorificarea timpului". Cu trecerea anilor intră în acţiune o „critică tardivă", suprapusă „criticii sincronice"; entuziasmul se estompează progresiv, distanţele înlesnesc o anumită detaşare, reliefurile apar frapante prin comparaţie cu altele, din aceeaşi serie. „Devenită din dinamică statică, critica nu mai e o armă de luptă în serviciul unei formule noi, ci un instrument de preeiziune, pe care îl putem întrebuinţa după ce scriitorul şi-a fixat forma definitivă şi a pus între dânsul şi noi o perspectivă necesară, ce topeşte amănuntul şi desprinde linia întregului". Un comentariu consacrat romanelor lui Duiliu Zamfirescu începe cu date lămuritoare despre originalitate şi accent. Dacă romancierul Comăneştenilor a rămas într-un „con de umbră şi în indiferenţa publicului", e pentru că el „nu şi-a dat măsura talentului dintr-odată", cu o originalitate izbitoare. „Nimic nu fixează mai repede decât originalitatea, chiar când nu se sprijină Desen de Marcel lancu 93 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu pe un suport sufletesc mai mare şi pe un talent mai robust; accentul personal impresionează chiar de rămâne un simplu accent." Un Al. Macedonski frondeur, imprevizibil, teatral, un fantast, un egotist nutrit cu iluzii plutind pe suprafaţa realităţilor amintea de plăsmuirile navigatorilor greci întorşi din lungi călătorii; minţind „în povestirile lor despre oameni şi locuri", inventivitatea acelor navigatori a făcut să apară Odiseea. în relaţiile sociale obişnuite „invenţiunea e minciună, pe când în artă devine o funcţie estetică". A defini valoarea celor „revizuiţi" e totuna cu a stabili prin reducere la unitate gradul lor de obiectivitate sau, cum ar fi spus Ibrăileanu, sunetul unic (de caracterul „unic" exprimând valoarea aveau să vorbească ulterior Gabriel Marcel şi alţii). Un Brătescu-Voineşti lesne „reductibil la unitate" a putut fi caracterizat în „termeni identici" atât de Maiorescu, cât şi de Ibrăileanu, ca exponent al „echilibrului clasic"; dar spre deosebire de „critica sincronică", înclinată să privească opera cu „legitimă simpatie", rolul „criticii târzii" e de a merge spre opera integrală şi a o reevalua dincolo de ideile primite. Din această perspectivă, aprecierea centrată pe „echilibrul clasic" nu mai rezistă; altfel spus, fără să se prefacă într-un defect, meritul devine „de o importanţă secundară şi unilaterală". în esenţă, principiul revizuirilor propus de L. stă în picioare oricând. Frecvent se repetă ideea de axă polarizantă, care, devenită procedeu, manieră chiar, vrea să puncteze capacitatea unui creator de a da un sens personal unor elemente preexistente, amorfe ori disparate. Clasicul poem horaţian Adfontem Bandusiae constituie „axa întregii piese" Fântâna Blanduziei a lui Alecsandri, opera în cauză fiind o „cristalizare" sufletească în jurul unei axe stabile; pe axa unui pesimism fundamental „se grupează întreaga poezie a lui Eminescu, considerată sub toate aspectele ei, în poezia de dragoste sau filosofică, în satire ca şi în poeziile inspirate de natură [...]. îndărătul operei lui Macedonski nu găsim o unitate fecundă, un sentiment generator sau numai un simplu focar radiator: poezia lui nu e cristalizată şi organică, ci o simţi mobilă şi inconsistentă." Totuşi, căutând, „din nevoia psihologică a simplificării, o unitate în fiecare om", axa lui Macedonski ar fi nemulţumirea. Eroarea lui C. Dobrogeanu-Gherea, referindu-se la Năpasta, a fost de a vedea ca „figură centrală a piesei" nu pe Anca, ci pe Dragomir, „şi că axa în jurul căreia se răsuceşte acţiunea nu e răzbunarea femeii, ci remuşcarea bărbatului ucigaş". La Brătescu-Voineşti, prin aceeaşi reducere la unitate, „axa" e „resemnarea". Fondul din care derivă critica şi în genere cugetarea maioresciană este „credinţa în biruinţa binelui [...], singura axă cu putinţă a moralei, dincolo de care domneşte lumea instinctelor şi a patimilor". în căutarea sunetului unic al unor contemporani, autorul „revizuirilor critice" a putut greşi (de notat, bunăoară, subestimarea estetică a dramaturgiei cara-gialiene şi a prozei lui Slavici, negarea nuvelisticii lui Galaction, supraevaluarea unor Gh. Brăescu, Ion Iovescu, Camil Baltazar şi a altora), dar linia globală trasată de critic intră în categoria evaluărilor durabile./Nici o consonanţă de metodă nu leagă cele zece volume de Critice (1909-1929), de factură impresionistă, de tezele de doctorat în spirit sorbordan, observaţie aplicabilă şi studiilor monografice Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui (1910), Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui (1913) şi Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera lui (1921). în postură de istoriograf, L. unifică ceea ce Gustave Lanson numea „noţiunile pozitive asupra scriitorilor şi scrierilor", altfel spus, critica externă cu demersul estetic, înţelegând să pună în valoare ceea ce prestigiosul istoric al literaturii franceze numea „opiniile, impresiile, formele personale de gândire şi de sentiment, pe care le-a determinat contactul imediat şi perpetuu cu operele". Interesat de documente de arhivă, monografistul român privea lucrurile în perspectivă dihotomică (viaţa şi opera), punându-se „la curent cu cercetările noi", valorificând fapte biografice şi bibliografice, surse de tot felul, pentru ca în lumina lor să confrunte, să rectifice interpretări anterioare sau să revină asupra propriilor afirmaţii; studiile despre Alexandrescu şi Negruzzi comportă, de altfel, câte trei versiuni, iar acela despre Asachi, două. Un sens discret-testamentar aveau în ochii lui L. din ultimii săi ani studiile consacrate lui Maiorescu; masiva monografie din 1940, T. Maiorescu (I—II), în care biografia releva în fapt evoluţia ideilor, volumele T. Maiorescu şi contemporanii lui (I—II, 1943-1944) şi T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943), însumând aproape două mii de pagini, reprezentau în momentul apariţiei cercetări fundamentale. Li se alătură opusculul P. P. Carp, critic literar şi literat (1942) şi Antologia ideologiei junimiste (1943). O lucrare de profil sociologic, dar şi de filosofie a culturii este Istoria civilizaţiei române moderne, în trei volume: Forţele revoluţionare (1924), Forţele reacţionare (1925), Legile formaţiei civilizaţiei române (1925). Paralel cu examinarea structurilor sociale româneşti din secolul al XlX-lea şi din primele decenii ale celui următor, autorul formulează tezele despre imitaţie şi în special despre sincronism în cultură; acesta din urmă, transpus în plan literar, stă la baza pledoariei lovinesciene pentru modernitate. Declarat ori nu, amplul eseu vehiculând opinii fertile era o replică la Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu (1909). Pe scurt, „o cultură nu se verifică decât prin caracterul ei naţional"; vechea cultură religioasă, „străină prin limbă", deşi exaltată de tradiţionalişti, nu a produs „nimic românesc". Forţele revoluţionare înfrânte în 1848 au căutat modele în spaţiul apusean, „i-au imitat formele sociale". Teza maioresciană despre aşa-zisele forme fără fond e, principial, eronată: „Departe de a fi fost vătămătoare, prezenţa formelor a fost chiar rodnică; prin legea simulării-stimulării, ea a produs, în unele ramuri ale activităţii noastre, o mişcare siprefond până la desăvârşita lor adaptare [...]. Critica Junimii a fost lipsită de simţul contingenţelor istorice, pe care le-a reclamat altora." L. preluase termenul „imitaţie" de la Gabriel Tarde (Les Lois de Vimitation); practic, imitaţia şi sincronizarea sunt fenomene corelative, în strânsă interdependenţă. Realităţile isto-rico-sociale arată că „popoarele rămase înapoi nu refac evoluţiile popoarelor înaintate, ci se pun deodată în planul vieţii contemporane"; factorul receptor modifică însă datele în funcţie de împrejurări: de timpul când se împrumută, de locul VIAŢA OPERA 1881 1888-1892 1895 1892-1896 1896-1898 1898 1900 1902 1903 1904 1906 1907 1909 octombrie 31 Se naşte la Fălticeni Eugen Lovinescu, al patrulea dintre cei şapte copii ai Profirei (n. Manoliu) şi ai lui VasileT. Lovinescu (în realitate, Teodorescu, dar care adoptase patronimul unor rude, spre a evita, în şcoală, omonimia cu un coleg). Ambii părinţi descindeau din familii de preoţi. Tatăl, profesor de istorie, este directorul Gimnaziului „Alecu Donici", viitor deputat şi senator liberal. Urmează Şcoala Primară nr. 1 din Fălticeni. învaţă la Gimnaziul „Alecu Donici", în aceeaşi clasă cu Mihail Sadoveanu. Urmează Liceul Internat din laşi. octombrie înscris pentru două săptămâni la Facultatea de Litere a Universităţii din laşi, se decide brusc să vină la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie. Călătoreşte pentru prima oară în străinătate, cu prilejul unei excursii studenţeşti în Grecia. iunie Devine licenţiat în litere şi filosofie. Susţine examenul de capacitate la limba latină. Devine profesor la Şcoala Comercială, apoi la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“ din Ploieşti. toamna Călătoreşte la Munchen (unde urmează un tratament pulmonar), apoi la Florenţa, unde petrece iarna. toamna Pleacă la Paris pentru pregătirea unui doctorat în litere. primăvara Susţine examenul de docenţă la Universitatea din Bucureşti. vara Călătoreşte în Franţa şi Elveţia, octombrie Se transferă, tot ca profesor de latină, la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti; predă şi ore de istorie la Liceul „Spiru Haref. Susţine o serie de prelegeri libere la Universitatea din Bucureşti, despre Costache Negruzzi şi începuturile prozei româneşti. decembrie 8 Obţine titlul de doctor în litere la Sorbona, sub conducerea lui Emile Faguet şi a elenistului Gustave Fougeres. Potrivit unei mărturii din Memorii, trimite, sub pseudonimul Delmonte, încercări literare la ziarul socialist „Lumea nouă" al lui Ioan Nădejde. februarie, aprilie Colaborează la ziarul „România jună". octombrie 22 în „Litere şi arte", supliment al „Adevărului", apare studiul O tragedie antică..., despre Perşii lui Eschil. iunie 16 începe colaborarea la „Epoca“, cu un foileton despre volumul Povestiri al lui Mihail Sadoveanu. Momentul e apreciat de critic drept începutul celei mai lungi bătălii literare purtate în cultura română. Debutează în volum cu studiile filologice O chestiune de sintaxă latină şi Pronunţarea latină în epoca clasică. Colaborează la „Protestarea" şi la „Viaţa literară şi artistică1'. Adună foiletoanele din „Epoca" în două volume, sub titlul Paşi pe nisip. Apare drama De peste prag. iulie Este cooptat în comitetul de redacţie al „Convorbirilor critice". Trimite de la Paris colaborări la „Convorbiri critice" şi „Viaţa românescă“. Apare volumul Nuvele. iunie-octombrie în urma articolului Impresionismul în critică, publicat în „Convorbiri critice" (25 iunie), susţine o dispută cu Mihail Dragomirescu. Colaborează la „Convorbiri literare", „Noua revistă română", „Viitorul", „Cele trei Crişuri". Apare volumul I din Critice; seria se va încheia în 1929, cu volumul X. decembrie Publică, la Paris, cele două teze de doctorat, Jean-Jacques Weiss et son oeuvre litteraire, prefaţată de Emile Faguet, şi Les Voyageurs frangais en Grece au XlX-eme siecle, prefaţată de Gustave Fougeres. 1910 1911 1912 1913 1914 1915 1915 1916 1917 1918 1919 ianuarie-februarie Face parte din comitetul de conducere al revistei „Falanga literară", patronată de Mihail Dragomirescu. noiembrie Devine profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din laşi, unde predă un curs despre Gheorghe Asachi. iunie Ratează titularizarea la Catedra de literatură română a Universităţii ieşene, pentru care este preferat G. Ibrăileanu. Călătoreşte la Paris. toamna Suplineşte, la Catedra de literatură franceză a Universităţii din Bucureşti, pe Pompiliu Eliade, predând un curs despre romantism. septembrie La izbucnirea primului război mondial, care îl găseşte la Paris, revine în ţară. noiembrie Se căsătoreşte cu Ecaterina Bălăcioiu, profesoară de limba franceză. începe să locuiască în strada Câmpineanu nr. 40. începe colaborarea la „Convorbiri literare" de sub direcţia lui Simion Mehedinţi; scrie şi la „Noua revistă română". Piesa într-un act Cine era? e jucată la Teatrul Naţional din Craiova şi publicată în revista „Luceafărul". Apare monografia Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui. Colaborează la „Românul" (Arad), „Flacăra", „Rampa“. Apare volumul Scenete şi fantezii. Colaborează la „Flacăra" lui C. Banu, în special cu cronici dramatice. Apare culegerea de nuvele Crinul, reelaborare a volumului Nuvele 6\n 1907. Apar monografia Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, comedia Cine era?şi romanul Aripa morţii. martie Publică, în „Flacăra", articolul Zece ani de critică, primul bilanţ dintr-o suită continuată cu Douăzeci de ani de critică (1923), După treizeci de ani de critică (1935) şi Cariera mea de critic (1942). în perioada neutralităţii, duce în „Naţionalul" şi „Flacăra" o ferventă campanie proantantistă şi împotriva literaţilor germanofili. iulie Deschide, în revista „Flacăra", un serial sub genericele Revizuiri literare şi, din decembrie până în ianuarie 1916, Revizuiri morale, pe subiecte foarte sensibile: „Filosofia“ lui Eminescu, Lipsa de originalitate a teatrului lui Caragiale, Un fetiş modern: poezia populară, episoadele consacrate cărţii O luptă literară de N. Iorga combat sămănătorismul; cele despre T. Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea reclamă necesitatea unei critici literare „ieşită din scutecele criticii culturale". N. Iorga, Tudor Arghezi, Al. Busuioceanu, D. Caracostea publică replici dure la tezele provocatoare ale „revizuirilor". Colaborează la „Rampa nouă ilustrată" cu cronici teatrale şi la „Naţionalul". august 15 România intră în război de partea Antantei. Se oferă voluntar; este mobilizat la Cenzura Militară a Poştei, noiembrie Aflat în refugiu, predă la gimnaziul din Fălticeni. Deschide, la Fălticeni, cursuri particulare pentru refugiaţi, octombrie începutul revoluţiei bolşevice îl găseşte în refugiu la Odessa. toamna încep, în locuinţa sa din Bucureşti, reuniuni literare care se vor cristaliza într-un cenaclu. ianuarie-mai Predă, ca suplinitor al lui Charles Drouhet la Catedra de literatură franceză a Universităţii din Bucureşti, zece prelegeri despre influenţa literaturii franceze asupra literaturii române. aprilie Au loc primele şedinţe publice ale cenaclului Sburătorul. Se tipăreşte volumul de publicistică Pagini de război, care va intra în librării în 1918. Apare traducerea Tacit, Anale, I, II. decembrie Conduce hebdomadarul „Lectura pentru toţi", care va apărea până în aprilie 1920. aprilie 19 Apare primul număr al revistei săptămânale „Sburătorul", cu orientare de centru, „eclectică", între tradiţionalismul doctrinar sămănătorist şi „extremismul1' avangardist; prima serie îşi încheie apariţia la 7 mai 1921. 1919 1920 1921 1922 1923 noiembrie 19 Se naşte, la Bucureşti, fiica sa, Monica Lovinescu. 1924 1925 mai 3 în articolul Cei ce vin, din numărul 3 al „Sburătorului“, considerat adevăratul program al primei ei serii, revista se deschide manifest promovării tinerilor, decembrie 6 Publică în „Sburătorur articolul Un poet nou, consacrat lui Ion Barbu, semnalând coincidenţa simbolică dintre intrarea poetului pe scena literară şi înmormântarea lui Al. Vlahuţă. Polemizează cu „însemnări literare", „Hiena", cu Mihail Dragomirescu, N. Iorga şi Tudor Arghezi. Sunt editate volumele în cumpăna vremii, în marginea epopeei, Note de război — reunind articolele din campania anticolaboraţionistă susţinută în „Naţionalul", „Flacăra" şi „Lectura pentru toţi". Apare romanul Comedia dragostei. Apar romanul Lulu, volumul Epiloguri literare, cu publicistica din „Sburătorul", şi, în ediţia a doua, mult revizuită, Critice, l-IV. septembrie 17 Sub titlul „Sburătorul literar", periodicul lovinescian reapare într-o a doua serie până la 22 decembrie 1922; ţinând pasul cu literatura tinerilor, „revista alunecă spre modernism"; deşi se recunoaşte a fi un „temperament tradiţionalist, de cultură clasică", directorul publicaţiei acceptă presiunea realităţii literare şi devine teoretician al modernismului, într-o formă nu încă doctrinară, ci numai „empirică". Apar monografia Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera lui, Critice, V, VI, şi Antologie critică. octombrie 6-27 Apare în „Sburătorul literar" suita de articole Există o literatură română?, replicând vehement lui B. Fundoianu care, în Prefaţa la Imagini şi cărţi din Franţa, contestase individualitatea literaturii naţionale, precum şi tezelor despre simbolism ca adevăratul început al literaturii române moderne, susţinute de N. Davidescu şi Ovid Densusianu. Colaborază la „Adevărul literar şi artistic", septembrie 4 Face primele însemnări în „jurnalul" („agendele") cenaclului Sburătorul, pe care le va continua, cu întreruperi nesemnificative, până în ajunul morţii. La Teatrul Naţional din Bucureşti e pusă în scenă dramatizarea romanului Lulu, la care cooperase Hortensia Papadat-Bengescu. Colaborează la „Mişcarea literară", „Cuvântul liber", „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice". Apare primul volum, Forţele revoluţionare, din Istoria civilizaţiei române moderne; volumele II, Forţele reacţionare, şi III, Legile formaţiei civilizaţiei române, sunt publicate în 1925. ianuarie Revista „Convorbiri literare", prin l.C. Filitti, atacă Istoria civilizaţiei române moderne, contestându-i paternitatea ideilor. mai C. Rădulescu-Motru combate, într-o şedinţă a Academiei Române, teoria sincronismului. Revista „Viaţa românescă" lansează o campanie de contestare a Istoriei civilizaţiei române moderne, G. Ibrăileanu acuzîndu-l pe autor de plagiat după propria-i lucrare, Spiritul critic în cultura românească. 1925 octombrie Devine membru al Comisiunii istorico-filologice a Editurii Casa Şcoalelor. 1926 1927 1928 octombrie Devine profesor de limba latină la Liceul bucureştean „Mihai Viteazul". 1929 noiembrie întreprinde o călătorie de lucru la Paris. 1930 1931 1932 1933 iulie Revista „Gândirea11 defineşte disputa tradiţionalism versus europenism, aprinsă de Istoria civilizaţiei române moderne, drept „procesul cel mare al anului11. Prin controversa cu adeziuni şi contestări la fel de energice, cartea a contribuit decisiv la impunerea deplină a mişcării moderniste, începe, la Editura Ancora-Benvenisti, ediţia definitivă a Criticelor, care se va încheia în 1929 cu volumul VII. martie 6 Reapare, lunar, ultima serie a revistei „Sburătorul11, care nu se mai defineşte ca revista „celor ce vin11, ci a „celor care au venif: Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Camil Baltazar, Gh. Brăescu; periodicul îşi încetează apariţia în iunie 1927. Apar volumul I, Evoluţia ideologiei literare, şi volumul II, Evoluţia criticei literare, din Istoria literaturii române contemporane şi volumul Figuri ardelene. Apare volumul III, Evoluţia poeziei lirice, din Istoria literaturii române contemporane. Ion Barbu contestă, în „Ideea europeană11, tezele din Evoluţia poeziei lirice. Poetul e susţinut de G. Călinescu în „Viaţa literară11. Răspunde tirurilor concertate împotriva Istoriei civilizaţiei..., polemizând cu Mihai Ralea, Nichifor Crainic, Scarlat Struţeanu, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea; cu G. Călinescu polemizează în problema sincronismului şi a diferenţierii. D. Caracostea strânge în volumul Un mare critic român modernist: domnul Eugeniu Lovinescu o suită de articole-rechizitoriu. Apare volumul IV, Evoluţia poeziei epice, din Istoria literaturii române contemporane. Inaugurează, la Editura Ancora, colecţia „Biblioteca clasicilor români11, în care va edita nouăsprezece volume. Apare volumul VI, Mutaţia valorilor estetice, din Istoria literaturii române contemporane şi romanul Viaţa dublă (contopind, într-o nouă elaborare, Comedia dragostei şi Lulu). începe, la Paris, redactarea Memoriilor. noiembrie 23 Un număr omagial al revistei „Vremea" e consacrat aniversării semicentenarului şi deceniilor de activitate literară a criticului. decembrie G. Călinescu îi dedică aproape integral un număr omagial din „Capricorn" şi începe, la „Vremea", studiul Masca apoloniană a lui E Lovinescu. Apare primul volum din Memorii, marcând un reper în portretistica literară românească, vara La Fălticeni, lucrează „frenetic" încheind volumul 11 al Memoriilor şi publică şapte ediţii şcolare de texte latine, aprilie 3 „Vremea" consacră un număr revistei „Sburătorul11. Ies de sub tipar Memorii, II, şi Bizu, primul dintr-un ciclu de cinci romane cu substanţă autobiografică. Memorii, II, declanşează reacţii negative ale criticii şi scriitorilor portretizaţi: Mihail Sebastian, Nicolae Roşu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Anton Holban, Eugen lonescu ş.a. Camil Petrescu îşi adună violentele foiletoane în volumul Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile. Publică traducerea în proză a Eneideide Vergiliu. 1934 1935 1935-1937 1936 1937 1938 1939 1940 1941 1942 septembrie încheie prin divorţ căsătoria cu Ecaterina Bălăcioiu. iunie Ion Petrovici îl convinge să candideze la un fotoliu academic devenit vacant prin decesul lui G. Bogdan-Duică. După intervenţia lui N. Iorga, este respins la votul în plen. octombrie 14 Părăseşte locuinţa din Câmpineanu nr. 40 (programată pentru demolare), închiriind un apartament pe aceeaşi stradă, la nr. 31. decembrie Devine membru în consiliul de administraţie al Societăţii „Adevărul", prezidat de Mihail Sadoveanu. ianuarie, mai Moartea nepotului său, Anton Holban, apoi a Profirei Lovinescu, mama sa, determină un sever examen al propriilor cenzuri afective. Prin influenţa şi autoritatea pe care o avea, N. Iorga contribuie la respingerea lui de !a Premiul Naţional pentru critică, în favoarea lui Mihail Dragomirescu. decembrie 30 Suprimarea ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa" de către guvernul Goga — Cuza îi răpeşte principalele tribune de expresie, cu grave urmări în echilibrul său moral, primăvara Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte. octombrie 25 Se instalează în locuinţa din Bulevardul Elisabeta. Se pensionează din postul de profesor la Liceul „Mihai Viteazul", vara Petrece ultima vacanţă de lucru în casa de la Fălticeni, care urmează a fi vândută. iunie 29 „Agenda" consemnează cea din urmă şedinţă a cenaclului Sburătorul. Monografia T. Maiorescu este respinsă de la Premiul „Hamangiu" al Academiei Române. Apar Firu-n patru, al doilea roman din „ciclul lui Bizu", şi Mite, primul dintr-un proiectat triptic biografic romanţat consacrat lui Mihai Eminescu şi prelucrând recent publicatele amintiri ale Mitei Kremnitz. Apare Bălăuca, al doilea roman din ciclul eminescian, evocând relaţia dintre Eminescu şi Veronica Micle. Publică traducerea în proză a Odiseiei, la care lucrase aproape două decenii. Colaborează la „Adevărul" şi „Dimineaţa" cu „scene din viaţa literară", fragmente din viitoarea Istorie a literaturii române contemporane şi cu articole de atitudine. Romanele Mite şi Bălăuca îi atrag o virulentă contestare instrumentată de N. Iorga în cadrul unei lungi campanii „împotriva pornografiei", a cărei principală ţintă este, alături de Tudor Arghezi. Angajat în bătălia împotriva „spiritului retrograd" al controlului oficial asupra libertăţii de expresie, apără scriitorii condamnaţi pentru imoralitate şi invocă energic „patronatul" maiorescian. Apar romanele Mili şi Diana. Apar Memorii, III, şi Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, care „năzuieşte la rolul de îndreptar literar al generaţiei actuale", pe baza „înregistrării şi consfinţirii unor situaţii de fapt bine stabilite şi necontestate de critica literară" de orientare estetică. iunie Publicaţiile iorghiste „Cuget clar" şi „Neamul românesc" susţin, pe parcursul mai multor luni, o nouă campanie, acum împotriva Istoriei literaturii române contemporane. 1900-1937. în replică, ziarul „Adevărul" îi consacră o pagină omagială semnată de principalii critici ai momentului. în împrejurări vitrege, lucrează la o nouă traducere a Eneidei de Vergiliu, „o carte tragică", reuşind să o publice în noiembrie, septembrie Sub restricţiile cenzurii, începe să publice, după şapte luni de tăcere, la „Lumea românească", texte dintr-un proiectat ciclu de „bucolice", inclus mai târziu în volumul Aqua Colaborează la „Revista Fundaţiilor Regale", „Timpul", „Comuna", „Capitala". Apare monografia în două volume T. Maiorescu. iulie 13 Consemnează în „agendă" începutul redactării romanului Mălurenii, râvnită consacrare ca prozator şi al cărui manuscris (rămas inedit) va număra peste patru mii de pagini. Apare Aqua forte, considerat al patrulea volum de memorii, iunie — octombrie începe să publice, în „Vremea", fragmente din romanul Mălurenii. Apare P.P.Carp, critic literar şi literat. Postfaţează volumul omagial E. Lovinescu, apărut la Editura Vremea, cu o (auto)biografie (semnată Anonimus Notarius) şi cu o conferinţă, Cariera mea de critic (radiodifuzată în februarie). 1943 mai Internat în sanatoriul doctorului N. Lupu, criticul îşi trăieşte ultimele săptămâni de viaţă. iulie 16 E. Lovinescu moare la Bucureşti, în locuinţa sa din Bulevardul Elisabeta. iulie 18 Este incinerat la Crematoriul „Cenuşa". 1944 Apar Antologia ideologiei junimiste, Antologia scriitorilor ocazionali, T. Maiorescu şi contemporanii iui (volumul I), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică. mai 13 Apare, în ziarul „Viaţa", scrisoarea-manifest de adeziune lovinesciană, împotriva neosămănătorismului localist ardelean, semnată de membrii Cercului Literar de la Sibiu, mai 27 Se publică, tot în „Viaţa", Răspunsul d-luiE, Lovinescu la scrisoarea Cercului Literar din Sibiu, compendiu al situaţiei literare a momentului şi bilanţ testamentar personal, mai 29 în ziarul „Informaţia zilei“, Tudor Arghezi pune capăt unei vechi stări conflictuale publicând o scrisoare de elogiu şi suport moral. mai 31 Răspunde, în acelaşi ziar, scrisorii lui Tudor Arghezi, printr-un suprem elogiu pentru artist şi o dureroasă reflecţie asupra propriului absolutism raţional şi estetic, sub care îşi „ignorase bătăile inimii". iunie — iulie „Timpul" şi „Kalende" îi publică ultimele texte. Se tipăreşte postum, prin grija lui Pompiliu Constantinescu, volumul II din T. Maiorescu şi contemporanii iui. de unde se împrumută şi de condiţii speciale, încât diferenţierea e fenomen normal. în viziunea lovinesciană, prin sincronism se înţelege ceva analog cu germanul Zeitgeist, un spirit al timpului. Puncte de vedere şi idei din Istoria civilizaţiei... aveau să fie reluate în Istoria literaturii române contemporane. în volumul introductiv (Evoluţia ideologiei literare) se luau în dezbatere principalele tendinţe (sămănătorism, poporanism, mişcarea modernistă), operaţia implicând redefinirea conceptelor de tradiţionalism şi modernism, încorporând polemici cu N. Iorga şi G. Ibrăileanu, precizări vizând statutul romanului şi observaţii despre influenţe străine. Strâns legate de aceste direcţii, comentariile din al doilea volum, centrate pe Evoluţia criticei literare, demonstrau prin trimiteri la Dobrogeanu-Gherea „confuzia eticului cu esteticul", iar prin referiri la N. Iorga, totdeauna tratat cu răceală, cea a „etnicului cu esteticul". Odată cu următoarele două volume — Evoluţia poeziei lirice şi Evoluţia poeziei epice -erau schiţate profiluri şi fizionomii/scriitorii fiind grupaţi pe curente sau în funcţie de afinităţi, în capitole ca Poezia de „sentiment", Poezia de „fantezie", Poezia de tendinţe „extremiste", Contribuţia „Sburătorului" la epica urbană şi la obiectivare, Contribuţia „Gândirii" la poezia epică ş.a. Substanţa următorului volum, Evoluţia poeziei dramatice, redactat ulterior, poate fi dedusă din compendiul Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937. Relevând mutaţiile estetice în poezie de la tradiţionalism şi neoclasicism la modernism, iar în proză de la subiectiv la obiectiv şi de la rural la urban, L. vede în fenomenul de diferenţiere, luat în sens creator, „adevăratul agent al progresului şi [...] singurul reactiv împotriva multiplicării în serie şi a continuităţii vegetative". Al şaselea volum adună concluziile sub semnul ideii din titlu, Mutaţia valorilor estetice, introducând în demonstraţie conceptul de relativism, adică de gust variabil, deschis reevaluărilor. Prin imitaţie, zice criticul, valorile se difuzează de la o cultură la alta, dar imitaţia nu se încheie cu o „transplantare integrală", ci „se continuă prin asimilare, adaptare şi elaboraţie sub o formă proprie, în care factorul rasei are un rol important"; aceasta fiindcă, „trecând de la un mediu la altul, invenţiile se refractă şi unghiul de refracţie, pe lângă facultatea de creaţie proprie, constituie, în cea mai largă parte, originalitatea fiecărui neam". Aplicativ, originalitatea literaturii române ţine de „caracterul unic al refracţiei în structura etnică a scriitorului", ca şi de „materialul în care ea se încorporează", de unde armonia distinctă din Somnoroase păsărele de Eminescu în raport cu modelul german Gute Nacht. De vreme ce în artă originalitatea „se resoarbe, în bună parte, în talent şi în capacitatea de a produce emoţia estetică", nu poate fi vorba de o originalitate ţinând strict de teme, cum credeau unii tradiţionalişti. Prin scriitori mai vechi (Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc) sau mai noi (Sadoveanu, Agârbiceanu, Goga, Hogaş, Brătescu-Voineşti, Rebreanu, Pillat ş.a.), „sufletul românesc nu se ridică numai până la o expresie artistică întâmplătoare, ci până la o artă naţională, conştientă de solidaritatea ei şi profund originală". Diferenţierea în funcţie de un moment literar implică o adaptare la un nou stil, la alte coduri, evoluţia intrând în logica nesfârşitelor căutări individuale şi colective. Sustrăgându-se procesului firesc de sincronizare, sămănătorismul („un cimitir al poeziei române") reprezintă o „epocă de decadenţă poetică" întru nimic diferenţiată de epoci mai vechi. O „rezultantă a sincronismului" e poezia modernistă, expresie a unei orientări Lovinescu Dicţionarul general al literaturii române 100 diferenţiate, dar nu în manifestările ei extremiste, respinse de critic. Invocat în preambulul la Istoria literaturii române contemporane, conceptul de „moment" indică un „spaţiu de timp" relativ scurt, în care „sensibilitatea estetică suferă variaţiuni destul de apreciabile", meritând, ca atare, a fi cercetate de istoria literară; neexistând o „ştiinţă a literaturii" în sens pragmatic, ci numai o „istorie a ei", aceasta din urmă nu va relaţiona valorile la un „imutabil ideal estetic", ci le va raporta la „momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul". Metoda, succint definită astfel în primele pagini ale Istoriei literaturii..., relua în linii mari principii enunţate în Istoria civilizaţiei române modeme, scriitorii fiind văzuţi din perspectivă sincronă, în raport cu „dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale [...], cu multiplele întretăieri de curente ideologice, dar şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte". Privind literatura contemporană, criticul schiţează portrete de reţinut. Frapantă la Tudor Arghezi ar fi antinomia; personaj „faustian", în el sălăşluiesc nu numai „două suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modem". La Lucian Blaga, un anxios lirico-reflexiv, atrage atenţia „cugetarea plasticizantă". în cadrele modernismului, Blaga e „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre", excelând în descoperirea corelaţiei dintre idee şi fenomenele lumii materiale. Sensibil la „noul alfabet stilistic" al prozei argheziene, criticul e refractar la Mihail Sadoveanu, cu motivarea că nimic din literatura lui nu ar aparţine creaţiei moderne. Vivacitatea ideatică, limpezimea, eleganţa frazării, constante ale Criticelor, au făcut impresie de la primii „paşi"; în posesia unui limbaj nuanţat, de remarcabilă ţinută literară, L. a năzuit însă toată viaţa să fie beletrist. Peste cincisprezece volume şi opuscule sub semnătura sa învederează o perseverenţă îndârjită. Iniţial tentat de dramaturgie, dăduse texte fără nerv, nejucate vreodată: De peste prag, dramă în trei acte (1906), Cine era?, comedie într-un act (compusă în 1910) şi douăsprezece Scenete şi fantezii (1911). Inexpresive se dovedesc şi nuvelele cu subiecte florentine, incluse într-un volum din 1907; din fuziunea a două romane, Comedia dragostei (1919) şi Lulu (1920), s-a ivit Viaţa dublă (1929), proză cu tramă psihologică. Oarecare ecou au avut însă romanele Bizu (1932), Firu-n patru (1934), Mili (1936), Diana (1936) şi Acord final (publicat fragmentar în „Revista Fundaţiilor Regale", în 1938 şi 1939, editat în 1974), constituind ciclul Bizu. în căutarea unei serenităţi ideale, Bizu (care nu se confundă întocmai cu autorul, deşi implică răsfrângeri ale acestuia) întregeşte galeria intelectualilor nepractici, nostalgici, din prozele lui Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu; patru personaje contrastante, incongruente se înseriază în situaţii definitorii: un Bizu delicat, sfios, deschis reveriei, radical diferit de vărul său, Lică Scumpu, acesta arivist abject, fără scrupule; paralel, o Diana Verea, perversă, înşelând iluziile lui Bizu, şi o suavă Mili, soţie a funestului Lică. Naratorul, un observator în contemporaneitate, e un moralist amar. Romane ale iubirilor lui Eminescu sunt Mite (1934) şi Bălăuca (1935), contestate la vremea lor de N. Iorga şi de G. Călinescu. Datelor biografice verificabile li se suprapun trăsături fictive, derivate din lirica poetului, de unde un serafism romantic patetic, alternând cu sentimentul incompletitudinii ca sursă de nefericire. Dacă orizontul erotic eminescian e unul de lungă aşteptare neîmplinită, de perpetue nelinişti şi exaltări, dacă totul focalizează în perspectiva iluzionării şi a morţii, Poetul, depăşind servitutile omeneşti, se ridică suveran în etern. Speranţe îşi punea L. în Mălurenii (peste patru mii de pagini manuscrise), roman nedefinitivat, la care lucrează în ultimii ani de viaţă; fragmente au apărut în „Vremea" (1941 şi 1942). Romanul („cea mai mare lucrare a vieţii mele") era o saga românească extrem de complicată, începând cu un Udrea Mălureanu, boier oltean de la sfârşitul secolului al XVI-lea; un descendent al acestuia, viforosul Pană (Celebiul), aventurier la Stambul, ulterior întors în Oltenia natală şi ţinându-se de tot soiul de răutăţi, apoi alţi Mălureni, în nota balcanicilor lui N. Filimon şi a „crailor" lui Mateiu I. Caragiale, unii, teribil dezmăţaţi, ajung la măriri în capitala României interbelice. Retrospecţia istorico-socială se vrea una de suflu larg. în lipsa textului integral e greu de estimat dacă naratorul construise 101 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu caractere puternice, cu psihologii diferenţiate. Memorialistica, alt capitol al operei lui L, nu va înceta să încânte, în ea relevându-se un prozator de mare rafinament stilistic. Publicate la maturitate, volumele de Memorii (I—III, 1930-1937), Aquaforte, 1941, fiind considerat al patrulea volum) încheiau, provizoriu, un panoramic ce urma să fie rotunjit cu un al cincilea. Zeci de profiluri de intelectuali începând de pe la 1900, profesori de la Liceul Internat din Iaşi, figuri din „ambianţa universitară" de la Bucureşti şi Paris (contactele cu Faguet, doctoratul), relaţiile cu diverşi scriitori înainte de război urmate de portrete şi scene din viaţa literară postbelică (în special climatul de la cenaclul Sburătorul) se succedă în reconstituiri pe bază de anecdotism psihologic şi de portretistică morală. Prima constatare e că metoda din mai vechile „figurine" nu suferă modificări importante; de altminteri, L. a simţit nevoia unor precizări, el fiind cel dintâi memorialist român care, ca autor, teoretizează inteligent despre problemele genului. „Purificare prin despersonalizare", iată direcţia preconizată; aceasta implică un transfer programatic de la tensiunea în conştiinţă la trăsături „mai stinse", estompate, „mai amorţite prin stilizare, strămutând interesul brut al faptelor în planul unui interes exclusiv psihologic şi în cadrul unei portretistice morale oarecum generalizată, dar nu şi abstractizată". în actul de valorificare a semnificaţiilor, criticul împinge pe scriitor de la spate, aducându-1 în prim-plan. Apăsarea insistentă, pentru efecte scenice, pe note de caracter relevante demonstrează la memorialist mai curând propensiune spre şarjă decât dorinţa pătrunderii psihologice. Moralist sever, criticul îşi ia toate precauţiile să apară în faţa posterităţii sub masca unui ironist detaşat sau chiar a unui observator clasic, educat să cultive serenitatea. Resemnarea, întâlnită frecvent şi în corespondenţă, e negreşit sinceră. Incontestabil, L. ştie să stoarcă din anecdotă promisele semnificaţii cu ecou psihologic-etic, cărora le dă utilizare unde nu te aştepţi; pigmentându-şi expunerea cu amănunte tăioase, picante sau tandre, anecdota devine o dată surâs, altă dată caricatură. Tehnica plastică a colajului atinge în savurosul capitol despre N. Iorga (de fapt un tur de orizont despre ambianţa universitară antebelică) o netă virtuozitate. Ca vorbitor, Iorga impresionează, fără îndoială, la catedră el fiind un „animator", un vraci dominând sala în alt mod decât Maiorescu. în pagina scrisă, acelaşi tumult vital nestăpânit, dar şi excese neiertate: „Informaţia parazitară se răsfaţă trufaş, fără procedeul eliminării metodice, ci cu o risipă de fişe scăpate dintr-o vastă bibliotecă, pe o rază de lună, într-o noapte de Walpurgis". L. însuşi contaminat, încălzit, deşi pornind de la date verificate, le topeşte în cuptorul imaginaţiei, fantazând şi dând despre Iorga pagini de cea mai bună literatură. Fragmentul de început, în care „se prăbuşeau Tocilescu, Urechia, Xenopol şi chiar Hasdeu" şi „se despica pământul" lăsând să apară triumfător ca un zeu N. Iorga, e magistral şi, fără îndoială, i-a servit ca model lui G. Călinescu în portretul consacrat istoricului. Nici V. Pârvan, „îmbrăcat în negru ca un pastor protestant" (detaliu preluat de Călinescu: „Pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagră"), nu e cruţat, cu toate că i se recunoaşte ştiinţa. Din obedienţa tânărului Pârvan faţă de Iorga, profesorul său, se trag concluzii defavorabile pentru caracterul marelui arheolog. în portretul în cărbune al lui Sadoveanu, ca şi în cel al lui Pârvan, asperităţile, estompate discret, nu sar în ochi. Faţă de Camil Petrescu însă, „tânăr scriitor vioi, inteligent, cu siguranţă mai mult dramaturg decât poet", nici o reticenţă; dimpotrivă, peniţa muiată în acid tare îngroaşă, divulgă şi zdrobeşte orgoliul omului, văzut ca o infirmitate, dezarticulat, ironizat, persiflat prin reducere la absurd. Deasupra altor schiţe de portret e prinsă câte o tăbliţă explicativă, traducând simpatia sau preţuirea. Astfel, Dan Petraşincu, Ieronim Şerbu şi Horia Liman sunt „discobolii", iar Mihail Celarianu „seraful pogorât printre oameni". Deli-mitându-se, memorialistul era în fond un cerebral ultrarafinat, care îşi revendica de la latini interesul pentru expresia clară, „liniară, geometrică, arhitecturală", iar de la „rasa" sa de moldoveni, un anumit echilibru. Pagini de jurnal evocând ambianţa de la Sburătorul au fost date la iveală de Monica Lovinescu (fiica criticului), Gabriela Omăt, Alexandru George şi Margareta Feraru în Sburătorul. Agende literare (I-VI, 1993-2002). Dincolo de punctele de vedere amendabile, a devenit de mult evident că evoluţia lui G. Călinescu, a lui Pompiliu Constantinescu şi Perpessicius, cea a lui Vladimir Streinu şi a lui Şerban Cioculescu au fost înlesnite de modelul lovinescian. Timpul probează că L. rămâne una dintre personalităţile tutelare ale criticii literare române. Cariera sa a străbătut toate etapele unei mari vocaţiuni, cu o strădanie elaborată în forme diverse; de la cronică a trecut la portret, de la studiu s-a îndreptat spre monografie şi construcţia de sinteză. între primii săi Paşi pe nisip şi Istoria civilizaţiei şi Istoria literaturii contemporane şi-a creat o metodă, o tehnică a scrisului şi o ideologie de o prestanţă pe care n-am mai întâlnit-o de la Titu Maiorescu în celelalte popasuri ale criticei naţionale. în momentul de faţă, personalitatea sa domină genul prin întinderea şi varietatea operei, prin formula unui stil şi a unei structuri intelectuale, ca şi printr-un punct fix de vedere teoretică. [...] Opera sa afirmă prima etapă strălucită a unei creaţii critice la nivelul modem al genului, pe treapta posibilă a comparaţiei cu un Faguet, un Anatole France, un Jules Lemaitre. Pompiliu Constantinescu Criticul literar se dovedeşte cu deosebire neîntrecut. Nici unul dintre înaintaşi sau urmaşi nu are puterea de percuţie a observării critice şi a formulării ei. El este unic la noi prin capacitatea de a cuprinde în fraza cea mai economic restrânsă personalităţi oricât de arborescente. Prin limpezime, proprietate şi concizie latină, chiar când scrisul lui, de obicei dens şi lapidar, i se eliberează în lărgimi şi boltituri sintactice, ca în ultima perioadă de activitate, marele critic a dat stilului studiilor literare, între Maiorescu şi Călinescu, o altă vârstă a maturităţii lui. Vladimir Streinu Revizuirea nu-i deci expresia unei elasticităţi morale, ci opera unui spirit critic ieşit din comun, un act de asceză spirituală. La nici un alt Lovinescu Dicţionarul general al literaturii române 102 critic român nu se observă un atât de dramatic efort de a smulge din operă inima adevărului ei, o împresurare mai abilă şi mai stăruitoare pentru a găsi o cale spre secretul artei. Eugen Simion SCRIERI: Paşi pe nisip, I-II, Fălticeni, 1906; De peste prag, Ploieşti, 1906; Nuvele, Bucureşti, 1907; Jean-Jacques Weiss et son oeuvre litteraire, pref. Emile Faguet, Paris, 1909; Les Voyageurs frangais en Grece au XlX-eme siecle, pref. Gustave Fougeres, Paris, 1909; Critice, I-X, Bucureşti, 1909-1929; ed. 2,1-IV, Bucureşti, 1920; ed. definitivă, I—VII, Bucureşti, 1925-1929; Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1910; ed. 2, Bucureşti, 1928; ed. 3 (Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui şi corespondenţa lui cu Ion Ghica), Bucureşti, 1928; Scenete şi fantezii, Bucureşti, 1911; Crinul, Bucureşti, 1912; Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1913; ed. 2, Bucureşti, 1924; ed. 3, Bucureşti, 1940; Cine era?, Iaşi, 1913; Aripa morţii, Bucureşti, 1913; Pagini de război, Bucureşti, 1916; în cumpăna vremii, Bucureşti, 1919; în marginea epopeei, Bucureşti, 1919; Note de război, Bucureşti, 1919; Comedia dragostei, Bucureşti, 1919; Epiloguri literare, I, Bucureşti, 1920; Lulu, Bucureşti, 1920; Antologie critică, Bucureşti, 1921; Gheorghe Asachi. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1921; ed., Bucureşti, 1927; Portrete literare, Bucureşti, [1921]; Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, 1924-1925; ed. îngr. şi introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1972; ed. Bucureşti, 1992; ed. Bucureşti, 1997; Figuri ardelene, Arad, 1926; Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti, 1926-1929; Viaţa dublă, Bucureşti, 1929; Memorii, I, Bucureşti, 1930, II, Craiova, 1932, III, Bucureşti, 1937; Bizu, Bucureşti, 1932; Firu-n patru, Bucureşti, 1934; Mite, Bucureşti, 1934; Bălăuca, Bucureşti, 1935; Mili, Bucureşti, 1936; Diana, Bucureşti, 1936; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937; T. Maiorescu, I—II, Bucureşti, 1940; ed. pref. Alexandru George, Bucureşti, 1972; Aqua forte, Bucureşti, 1941; P. P. Carp, critic literar şi literat, Bucureşti, 1942; T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943; T. Maiorescu şi contemporanii lui, I—II, Bucureşti, 1943-1944; ed. I—II, îngr. Z. Ornea şi Maria Simionescu, pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1974; Texte critice, îngr. şi introd. Ion Negoiţescu, Bucureşti, 1968; Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982; Mite. Bălăuca, îngr. şi introd. Ion Nuţă, Iaşi, 1980; Acord final, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Cluj-Napoca, 1974; Articole vorbite, Bucureşti, 1974; Corespondenţă cu M. Dragomirescu şi Elena Farago, îngr. şi introd. C. D. Papastate, Craiova, 1976; Scrisori şi documente, îngr. şi pref. N. Scurtu, Bucureşti, 1981; Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, introd. Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992; Sburătorul Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002; Memorii. Aqua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998; Revizuiri, îngr. şi introd. Ion Simuţ, pref. Mircea Martin, Piteşti, 2003. Antologii: Antologia ideologiei junimiste, Bucureşti, 1943; Antologia scriitorilor ocazionali, Bucureşti, 1943. Traduceri: James Caterly [George B. Ştirbei], Românii, Bucureşti, 1910; Homer, Batracomiomahia, în Critice, I, Bucureşti, 1909, Odiseia, Bucureşti, 1935; Tacit, Analele, I-II, Bucureşti, 1916, Pagini asupra epocii lui Tiberiu, Arad, 1927; Horaţiu, Odele şi epodele, Bucureşti, 1923, Satire şi scrisori, Bucureşti, 1923; Vergiliu, Eneida, Bucureşti, 1933; versiune nouă, Bucureşti, 1938. Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 112-114, 191-198, 438-439, 444-449; Aderca, Contribuţii, 1,100-110,255-257,530-531,544-548, II, 16-21, 58-61, 104-107, 371-372, 434-438, 442-447, 460-461, 506-507; Perpessicius, Opere, II, 420-435,440-446, III, 43-56,196-200,252-265, IV, 319-324, V, 263-267, VI, 50-54, VII, 107-108,232-233,329-330, IX, 55-78,282-287,379-384, X, 78-84,126-132,159-163, XII, 527-528,561; Constatinescu, Scrieri, III, 305-462, IV, 259-263, 365-367; D. Cara-costea, Un mare critic român modernist: domnul Eugeniu Lovinescu, Bucureşti, 1927; Cioculescu, Aspecte, 329-339, 563-574, 698-700, 704-705,721-723; Camil Petrescu, Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, Bucureşti, 1933; Streinu, Pagini, I, 136-149, 162-179, 202-208, IV, 111-114,186-201; Călinescu, Ist. lit (1941), 715-724, Ist. lit. (1982), 799-808; Vianu, Opere, I, 227-233, III, 144-148, 416-417, V, 255-258; Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, E. Lovinescu, Bucureşti, 1942; Arghezi, Scrieri, III, 409-410; Simion, Orientări, 301-314; Ileana Vrancea, E. Lovinescu critic literar, Bucureşti, 1965; Negoiţescu, Scriitori, 335-339; Regman, Cărţi, 257-263; Felea, Reflexii, 195-201; Piru, Panorama, 481-486; Ileana Vrancea, E. Lovinescu, artistul, Bucureşti, 1969; I. Negoiţescu, E. Lovinescu, Bucureşti, 1970; Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Bucureşti, 1971; Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, 1972; E. Lovinescu interpretat de..., îngr. şi introd. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1973; Ungheanu, Pădurea, 173-184; Raicu, Structuri, 15-25; Cioculescu, Itinerar, I, 210-213, II, 286-290, V, 406-431; George, Sfârşitul, I, 134-141, II, 158-165, IV, 130-141, 148-161; Baltazar, Evocări, 107-116; Zaciu, Bivuac, 11-15; Popa, Spaţii, 48-64; Ungheanu, Arhipelag, 287-292; Crohmălniceanu, Literatura, III, 119-159; Negoiţescu, Engrame, 189-194; Ileana Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV-VII, pref. George Macovescu, Bucureşti, 1975; Alexandru George, în jurul lui E. Lovinescu, Bucureşti, 1975; G. Gheorghiţă, Sburătorul, Bucureşti, 1976; Steinhardt, între viaţă, 206-216; Papahagi, Exerciţii, 147-177; Cristea, Arcadia, 133-138; Ungureanu, Contextul, 154-164; Ileana Vrancea, între Aristarc şi Bietul loanide, Bucureşti, 1978; Dobrescu, Foiletoane, I, 28-43, III, 207-216; Mancaş, Teatrul, 85-93; Iorgulescu, Ceara, 78-82; Săndulescu, Portrete, 219-229; Raicu, Calea de acces, 135-183; Zaciu, Viaticum, 252-258; Paleologu, Alchimia, 54-71; Trandafir, Dinamica, 125-148; Holban, Proza, 9-175; Grigurcu, între critici, 12-26; Păcurariu, Scriitori, II, 116-124; Steinhardt, Critică, 194-198; Manolescu, Teme, IV, 7-11, VII, 5-10; Papahagi, Critica, 39-57; Sângeorzan, Anotimpurile, 34-44; Dimisianu, Lecturi, 10-12; Lăzărescu, Romanul, 14-17, 118-129; Ciopraga, Propilee, 214-235, 317-327; Ornea, Actualitatea, 122-125; Scarlat, Ist. poeziei, III, 63-67; Zamfir, Cealaltă faţă, 92-103; Vasile, Conceptul, 222-231; Florin Mihăilescu, Portret de critic la maturitate, ST, 1990, 11-12; Lovinescu, Unde scurte, I, 52-56, IV, 28-33; Ierunca, Româneşte, 38-44; Steinhardt, Monologul, 324-328; Alexandru George, „Reacţionarul" E. Lovinescu, RL, 1991,29; Nicolae Manolescu, Lecţia lui E. Lovinescu, RL, 1991,46; Negoiţescu, Ist. lit., 1,176-180; [E. Lovinescu], RL, 1993,26 (semnează Horia Roman Patapievici, Andreea Deciu, Z. Ornea, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George); Gheorghe Grigurcu, Pledoarie pentru E. Lovinescu, VR, 1993,6-7; Mircea Braga, E. Lovinescu sau Moralitatea revizuirilor, ST, 1993,7; Z. Ornea, Un eveniment: jurnalul lui Lovinescu, RL, 1993,35; Tania Radu, Mizantropul sociabil, LAI, 1993, 40; E. Lovinescu, CC, 1993,10-12 (semnează Eugen Simion, Al. Piru, Dumitru Micu, Alexandru George, George Bălăiţă, Z. Ornea, Gabriel Dimisianu, Florin Iaru, Nicolae Iliescu, Andrei Grigor, Nicolae Bârna, Octavian Soviany, Valeriu Cristea, Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Horia Roman, Vlaicu Bârna, Ioana Postelnicu, Gabriela Omăt, Carmen Brăgaru, Alexandra Crăciun, Dinu Pătulea); Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi contemporanii săi, ST, 1993,12; Gheorghe Grigurcu, Consideraţii asupra lui E. Lovinescu, RL, 1994, 2; Nae Antonescu, Jurnalul lui E. Lovinescu, ST, 1994,4-5; Nicolae Manolescu, Mai este E. Lovinescu actual?, VR, 1994, 5-6; Gheorghe Grigurcu, Agendele lui E. Lovinescu, VR, 1994, 9-10; Aurel Sasu, Eul suveran. Paradigme lovinesciene, Cluj-Napoca, 1994; Borbely, Grădina, 51-61; Gheorghe Grigurcu, E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori, 103 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu postfaţă Monica Lovinescu, Bucureşti, 1997; Dicţ. analitic, III, 45-49; Valentina Marin Curticeanu, E. Lovinescu. Critic şi istoric literar, Bucureşti, 1998; Horia Stamatu, Locul lui Eugen Lovinescu în literatura română, JL, 1999, 21-24; Ion Negoiţescu, Despre E. Lovinescu, Piteşti, 1999; Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, I-II, Bucureşti, 1999-2001, passim; Dicţ. esenţial, 457-461; Eugen Dimitriu, Lovineştii, îngr. şi pref. Constantin Severin, Suceava, 2001, 39-72, passim; Gabriela Omăt, E. Lovinescu... victimă a mitului eminescian, RL, 2002, 49; Nicolae Manolescu, „Agendele" lui Lovinescu, RL, 2003, 7; Săndulescu, Memorialişti, 146-161. C.C. LOVINESCU, Horia (20.VIII.1917, Fălticeni - 15.IX.1983, Bucureşti), dramaturg. Este fiul Anei (n. Cetăţeanu), descendentă din Ion Budai-Deleanu, şi al lui Octav Lovinescu, avocat, frate mai mare al criticului literar E. Lovinescu; este frate cu eseistul Vasile Lovinescu. Face şcoala primară şi Liceul „Nicu Gane" (1932-1936) în localitatea natală, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1942. îşi ia doctoratul la Iaşi, în 1946, cu o teză despre poezia lui Arthur Rimbaud, premiată de cenaclul Sburătorul, dar publicată abia în 1981. Lucrează la Institutul de Statistică din Bucureşti şi la Radiodifuziunea Română. Debutează în 1953 la „Viaţa românească", cu piesa Lumina de la Ulmi, care va fi pusă în scenă în acelaşi an (premiera la 23 decembrie) la Teatrul Municipal din Bucureşti şi va fi distinsă cu Premiul de Stat. Urmează o perioadă de activitate intensă, când scrie piese de succes pentru marile teatre, dar şi pentru teatrele de amatori, scenarii radiofonice şi de film sau face traduceri din dramaturgia străină. în 1960 devine director al Teatrului „C. I. Nottara" din Bucureşti. Este ales de mai multe ori în conducerea Uniunii Scriitorilor; în ultimii ani ai vieţii este vicepreşedinte al secţiei române a PEN-Club. A fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural", Ordinul Muncii, Ordinul „Steaua Republicii". I s-au acordat numeroase premii: Premiul de Stat pentru Citadela sfărâmată (1955), Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române pentru Şi eu am fost în Arcadia (1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1978) ş.a. Ambiţionând — caz rar — să fie numai dramaturg, L. este, fără îndoială, cel mai interesant scriitor de teatru român al epocii de după 1948, autorul care a dat cea mai importantă operă dramatică, luându-şi ca subiect contemporaneitatea, transformările şi conflictele sociale, metamorfoza oamenilor în aceste decenii. Chiar dacă suferă de oscilaţii valorice semnificative, întrucât nu a putut evita întotdeauna imperativul ideologic, teza oficială a momentului, creaţia sa este foarte unitară sub aspectul problematicii. Pentru a transpune dramaturgie o epocă istorică plină de contradicţii derutante, L. adoptă ca premisă un fel de luciditate amintind „oglinda" stendhaliană „purtată de-a lungul unui drum". El face parte din acea categorie de artişti rari al căror ideal de personalitate este anonimatul total. Păstrându-şi originalitatea pentru actul analitic precreator, care ajunge cu timpul să devină o Weltanschauung, aceştia creează opere a căror viaţă este independentă, aproape fără relaţie necesară cu artistul; în faţa unei astfel de opere, spectatorul sau cititorul va atribui insatisfacţiile sale mai degrabă istoriei, nu autorului. L. este dramaturgul care a asimilat integral experienţa unui strălucit înaintaş, Camil Petrescu, în datele ei esenţiale, încercând să substituie individualismul „dramei absolutului" prin căutarea de soluţii dincolo de acesta, în social. Poate că — asemenea eroului din Febre (1961) — el găseşte justficată „convingerea că, atunci când oamenii sunt de bună calitate, nu există drame irezolvabile. Totul e o chestiune de voinţă şi demnitate." într-o aspiraţie vag prezumţioasă (dacă nu e şi conjuncturală) va căuta în haosul realităţii istorice ideile, simbolurile, miturile în stare să dea lumii dacă nu armonie, cel puţin coerenţă, dacă nu veşnicie, măcar un sens - „să sugereze saltul omului într-un ev, să se înalţe până la mit". Aşa, tânărul burghez din Citadela sfărâmată — „arcă a lui Noe eşuată" —, trezit de revoluţie la realitatea vieţii, încearcă să se facă util prin cunoştinţele lui muzicale, prilejuind altui personaj din piesă evocarea miticilor Orfeu şi Acteon, ca sugestie a incompatibilităţii dintre clasele sociale, purtând amprenta sociologismului anilor '50. Ca şi la Camil Petrescu, unul dintre personajele lui L., artist, face teoria necesităţii restrângerii la câteva motive artistice, încontinuu aprofundate prin noi interpretări, mereu îmbogăţite prin alte idei: „Opera tuturor artiştilor — afirmă Manole din Moartea unui artist (1965) — e Lovinescu Dicţionarul general al literaturii române 104 construită în jurul unui număr foarte restrâns de motive, de idei creatoare". Şi într-adevăr, opera dramaturgului se dezvoltă pe câteva coordonate fundamentale, urmărite în felurite întrupări şi din variate unghiuri de vedere. Se disting clar între acestea destinul creatorului în raport cu societatea, dualitatea dramatică a fiinţei umane — combinaţie inconsistentă de dragoste şi ură, sublimare monstruoasă sau ideală a unuia dintre cele două principii esenţiale, soarta tragică a individului închis în citadela singurătăţii, iubirea — vrajă devastatoare a vieţii omului, iar înainte de toate, credinţa în puterea artei de a înrâuri perfectibilitatea umanităţii. Această din urmă idee, primordială în concepţia lui L. ca dramă a „obsesiei responsabilităţii" scriitorului faţă de oameni, a atras atenţia asupra sa încă de la debut: „Mulţime de oameni vor primi cuvintele drept în inimă şi poţi să-i faci mai buni, mai tari". Astfel, odată cu scriitorul Emil Comşa se deschide seria personajelor care se confruntă direct cu societatea într-o raportare de ample implicaţii filosofice, cu transfigurări dintre cele mai diverse: contemporane — filosoful Matei din Citadela sfărâmată şi doctorul Toma din Febre; istorice — domnitorul Petru Rareş, ca în piesa Petru Rareş sau Locţiitorul (1967); folclorice şi mitice — artistul şi constructorul Manole din Moartea unui artist şi din Omul care şi-a pierdut omenia (1957); chiar ştiinţifico-fantastice, parodiate în Paradisul (1974). Piesa Omul care şi-a pierdut omenia este oarecum drama-sinteză, cuprinzând totalitatea problemelor fundamentale care îl animă dintru început pe dramaturg, de la rostul şi ţelul creaţiei la dualitatea sufletului, pe întreaga spirală a experienţei creatorului. Manole este personajul complet, întruchipând eroul-creator, care parcurge până la ultimele consecinţe criza de însingurare „supraumană". Deşi simbolul îl apropie de Peter Schlemihl, „omul care şi-a pierdut umbra", Manole nu vizează atât cunoaşterea, cât creaţia, care „să-i facă pe oameni mai buni şi mai înţelepţi", iar intenţia lui secretă este chiar să devină, cum spune ucenicul său, „omul care a detronat zeii şi le-a luat puterea", ceea ce îl şi apropie de familia lui Faust. Dar Manole îşi va ispăşi prin sacrificiu păcatul rătăcirii sale de supraom, descoperind astfel „piatra unghiului" — „simţul umanului, solidaritatea cu omul". Deşi piesa, ca orice „moralitate medievală", se petrece într-un timp imemorial, mitic, implicaţiile ei se vor actuale şi chiar premonitorii prin personajul homo tehnicus/homo abstractus, „monstru prorocit să apară doar pe la anul 2000". Viziunea duală a sufletului omenesc este întrupată în „negativul" personaj „oribil" Eloman (anagrama lui Manole), ucenicul goethean ale cărui înfăţişări succesive — robot, păcat, deznădejde — au menirea de a susţine drama şi de a delimita treptele sortite creatorului. Citadela sfărâmată şi mai ales cehoviana Surorile Boga (1959) sunt drame ale revoluţiei, în care toate raporturile dintre oameni, dintre idei capătă brusc un caracter acut, necesitatea opţiunii devenind imperioasă. Revoluţia socială se dezlănţuie asupra individului în mod neaşteptat, fiind ceva „mai presus de toate". Oamenii, „nişte frunze pe apă, duse de curent", sunt zdrobiţi dacă nu au luciditatea înţelegerii realităţii în mişcarea ei, iar nu în dorinţele lor, dacă nu îşi găsesc un loc în imensul şi complicatul angrenaj. Personajele acestor drame apar astăzi ca fiind lucrate prin simplificare, iar acţiunile lor, schematice; e drept, adevăratele explozii ale timpului simplifică şi schematizează prin ele însele, nu însă şi întru totul. Comunistul Pavel vede în revoluţie un fel de dialectică devenită tranşantă şi implacabilă: „Putregaiul se curăţă numai cu toporul. De abia după aceea trebuie alte unelte"; omenirea stă pe două roţi care se contrabalansează, iubirea şi ura, altfel „nu e bine, se răstoarnă"; desigur, el vede „toate aceste lucruri nu ca scopuri în sine, ci ca trepte şi mijloace. La capătul lor omenirea va găsi fericirea." Şi deloc în mod paradoxal, valoarea umană, semnificaţia mai profundă a acestor drame sunt de găsit tocmai în personajele rivale revoluţiei, neschematice şi neconvenţionale, refuzând să se integreze şi acceptând condamnarea. Aşa, în Citadela sfărâmată, Matei Dragomirescu, tip de Narcis fatalist care profesează filosofic teoria vivere pericolosamente, dar se retrage într-o iubire-vrajă, ca în povestea medievală a lui Tristan şi a Isoldei, şi eşuează în suicid: „Poate nici dragostea noastră nu e făcută pentru timpurile astea". Sculptorul Manole Crudu este tipul cel mai conturat de artist biruitor, echilibrat şi armonios, un adevărat „clasic în viaţă", care — asemenea lui Beranger din Rinocerii lui Eugen Ionescu — crede că „în imensitatea unui univers ostil sau indiferent, unica soluţie pentru om e de a rămâne cu înverşunare fidel lui însuşi, de a rezista fricii de abis, de a se bate împotriva necunoscutului şi de a câştiga teren pentru ordinea lui umană"; pentru un astfel de artist „funcţia artei e să afirme şi să ordoneze, nu să nege şi să dizolve", convins fiind că „arta este, înainte de orice, semnul puterii omului asupra haosului şi morţii". Faţă de interpretarea în tonalitate comică la Aurel Baranga sau în cheie tendenţios-minoră la Paul Everac, dramaturgia lui L., însumând zece piese mari şi o duzină de piese într-un act, mult jucate nu numai pe scenele româneşti, dar şi în URSS, China, SUA, Franţa, Ungaria, Germania, Bulgaria, Cehoslovacia, ilustrează poate cel mai bine tipologia şi conflictele epocii comuniste într-o modalitate teatrală care încearcă însă să depăşească realismul primar, critic sau socialist, prin moralism, proiecţii simbolice şi mitice, folclorice şi chiar prin sugestii expresioniste, într-un stil reflexiv, care prelungeşte spectacolul/lectura în interogaţie şi meditaţie. Citadela sfărâmată, întemeindu-se pe observarea realităţii contemporane, dădea autorului posibilitatea să zugrăvească un tablou de moravuri, cu tipuri şi conflicte uşor de recunoscut în jurul nostru. Hanul de la răscruce ni se înfăţişează ca o construcţie dramatică menită să ilustreze o idee. [...] Observatorul realist al societăţii contemporane a făcut deci loc unui dramaturg cerebral, pentru care conflictele se desfăşoară mai degrabă între ideile întâmpinate de personajele sale decât între oameni urmăriţi în împrejurările concrete ale vieţii lor. [...] Simbolismul generalizator al personajelor, înfăţişate printr-una singură din trăsăturile lor de caracter, prezentarea lor în reacţiunea tipică faţă de acelaşi eveniment înrudesc [...] drama lui Horia Lovinescu cu moralităţiie medievale sau ale epocii următoare. Tudor Vianu 105 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu SCRIERI: Lumina de la Ulmi, Bucureşti, 1954; Citadela sfărâmată, Bucureşti, 1955; Oaspetele din faptul serii, Bucureşti, 1955; Elena, Bucureşti, 1956; Hanul de la răscruce, Bucureşti, 1957; Omul care şi-a pierdut omenia, Bucureşti, 1957; O întâmplare, Bucureşti, 1958; ...Şi pe stradanoastră, Bucureşti, 1959; Surorile Boga, Bucureşti, 1959; Revederea, Bucureşti, 1962; Teatru, Bucureşti, 1963; Moartea unui artist, Bucureşti, 1965; Teatru, Bucureşti, 1967; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă. O casă onorabilă, Bucureşti, 1968; Al patrulea anotimp, Bucureşti, 1969; Maria, Bucureşti, 1970; Şi eu am fost în Arcadia, Bucureşti, 1971; Teatru, Bucureşti, 1971; Teatru, I-II, Bucureşti, 1973; Paradisul, Bucureşti, 1974; Ultima cursă, Bucureşti, 1976; Adolescentul, Bucureşti, 1977; Patima jură sfârşit, Bucureşti, 1977; Picu, Bucureşti, 1978; Teatru, I-II, Bucureşti, 1978; Rimbaud, Bucureşti, 1981; Noaptea umbrelor. Oraşul viitorului. Karamazovii, Bucureşti, 1983; Negru şi roşu, Bucureşti, 1984. Traduceri: Mihail Şatrov, în numele revoluţiei, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Nadia Lovinescu); M. Sizova, Mica balerină (Galina Ulanova), Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Nadia Lovinescu); Andrei Veiţler, Alexandr Mişarin, Cântecul vântului, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Nadia Lovinescu). Repere bibliografice: Traian Liviu Birăescu, „Lumina de la Ulmi", O, 1955,1; Traian Şelmaru, „Citadela sfărâmată", „Scânteia", 1955,14 iunie; Vicii Mîndra,„Citadela sfărâmată", GL, 1955,39; Constantin Ciopraga, Construcţia eroilor din „Citadela sfărâmată", IL, 1955, 12; Mihai Botez, „Febre", LCF, 1962, 6; Mihai Botez, „Teatru", LCF, 1963, 24; Gabriel Dimisianu, „Teatru", GL, 1963, 43; Ion Pascadi, înfruntarea valorilor, LCF, 1964, 9; Râpeanu, Noi, 187-190; Căprariu, Jurnal, 132-141; Ştefănescu, Preludiu, 227-232; Cubleşan, Teatrul, 157-161; Iorgulescu, Critică, 144-147; Brădăţeanu, Istoria, III, 210-223; Vartic, Modelul, 276-282; Cocora, Privitor, III, 63-68; Faifer, Dramaturgia, 71-79; Diaconescu, Dramaturgi, 82-105; Horia Lovinescu interpretat de..., îngr. şi pref. Radu G. Ţeposu, Bucureşti, 1983; Literatur Rumăniens. 1944 bis 1980, Berlin, 1983, 238-245; Silvestru, Un deceniu, 264-267; Natalia Stancu, Horia Lovinescu. O dramaturgie sub zodia lucidităţii, Cluj-Napoca, 1985; Horia Lovinescu, DRI, III, 119-204; Durnea, Orizonturi, 241-261; Dicţ. analitic, 1,183-185, III, 88-90; Dicţ. esenţial, 461-463; Ghiţulescu, Istoria, 214-225; Eugen Dimitriu, Lovineştii, îngr. şi pref. Constantin Severin, Suceava, 2001,98-112, passim; Popa, Ist. lit., 1,1055-1056; Alex. Ştefănescu, Horia Lovinescu, RL, 2003,14. M. Dţ. LOVINESCU, Monica (19.XI.1923, Bucureşti), critic literar, eseistă, jurnalistă şi traducătoare. Este fiica Ecaterinei Lovinescu (n. Bălăcioiu), profesoară de limba franceză, şi a criticului literar E. Lovinescu. După ce urmează în particular şcoala primară, îşi continuă studiile la Liceul „Notre Dame de Sion" din Bucureşti (1934-1942), iar bacalaureatul îl trece la Şcoala Centrală. în 1946 obţine licenţa, cu specializare în limba franceză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Devine asistentă a lui Camil Petrescu la Seminarul de regie experimentală, organizat pe lângă Universitatea bucureşteană. în paralel susţine cronica dramatică la săptămânalul „Democraţia", condus de Anton Dumitriu. în septembrie 1947 pleacă la Paris ca bursieră a statului francez şi în august 1948 obţine azil politic, stabilindu-se în Franţa. Revista „Dimineaţa copiilor" îi publică, în 1931, un basm. O altă scriere în proză, intitulată Stanca, îi apare, pe când era încă elevă, în ianuarie 1942, în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români". Tot atunci, câteva schiţe şi scenete îi sunt tipărite în „Vremea" şi în „Kalende" sub semnătura Ioana Tăutu, iar la „Era nouă" va publica cu pseudonimul Monica Dan. Numai după moartea lui E. Lovinescu semnează, în câteva numere din „Revista Fundaţiilor Regale", cu numele real, fragmente din romanul în contratimp. La Paris este angajata unor companii teatrale, realizând în colaborare regia câtorva piese de avangardă; lucrează totodată pentru o agenţie literară, încercând să promoveze editorial literatura română în Franţa. Temându-se pentru soarta mamei ei, rămasă ostatică în ţară, apoi încarcerată şi lăsată să moară în penitenciar, publică, sub pseudonim; semnează Stepan Lighton, cartea Amerique n'a pas encore parle (1949), scrisă în colaborare cu Virgil Ierunca, Monique Saint-Come traducerea în limba franceză a romanului lui Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25 (1949), şi Claude Pascal versiunea franceză a scrierii memorialistice La început a fost sfârşitul (1951), aparţinând Adrianei Georgescu, şefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, prim-ministru între decembrie 1944 şi ianuarie 1945. îşi începe activitatea radiofonică în 1951, la Radiodifuziunea Franceză (unde lucrează până în 1975 ca realizatoare a unor emisiuni literare şi muzicale), iar în 1962 trece la Biroul de corespondenţă din Paris al Europei Libere, până la închiderea acestuia, în 1992. Aici, timp de trei decenii, L. a realizat săptămânal emisiuni literare, iar din 1967 o cronică de carte românească la rubrica „Actualitatea Lovinescu culturală" şi o radiografie a climatului intelectual parizian, intitulată „Teze şi antiteze la Paris". Paradoxal, cea mai semnificativă recunoaştere a impactului cultural, moral şi civic major al emisiunilor sale rămâne încercarea de asasinat politic din 18 noiembrie 1977, când este transportată în comă la spital, după ce fusese agresată de un terorist palestinian în solda lui Nicolae Ceauşescu. Activitatea publicistică începută la Bucureşti îşi află un făgaş nou la Paris. Studiile şi articolele sale consacrate literaturii române apar în limba franceză în periodicele „Preuve", ,,L'Alternative", „Les'Cahiers de l'Est", „Temoignages", „La France catholique", iar în limba rusă, în revista „Kontinent". Colaborează, de asemenea, la revista „East Europe" din Statele Unite. Redactează capitolul despre dramaturgia românească din volumul L'Histoire du spectacle, în seria „Encyclopedies de la Pleiade" (1965). Revistele româneşti din exil o numără printre colaboratorii consecvenţi („Luceafărul", „Limite", „Caete de dor", „Ethos", „Cuvântul românesc", „Fiinţa românească", „Dialog", „Agora", „Lumea liberă", „Contrapunct" ş.a.). A mai semnat I. Cristu, Ina Cristu. în 1978 Editura Limite din Madrid îi tipăreşte cronicile radiofonice difuzate între 1962 şi 1971, cu titlul Unde scurte. Ca traducătoare mai publică, sub pseudonimul Claude Jaillet, Journal d'un heretique (1976), versiunea franceză a jurnalului lui Miron Radu Paraschivescu. în nume propriu, se asociază cu Eugen Ionescu pentru a transpune în franţuzeşte piesele lui I.L. Caragiale O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută (Theâtre, 1994). L. revine pentru prima oară în ţară în 1990. Cu acest prilej este aleasă membră de onoare a Uniunii Scriitorilor, care îi acordă Marele Premiu al anului, pentru întreaga activitate. După 1989 e prezentă cu articole în „România literară", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „Vatra", „Ramuri", „Familia", „22", „Contrapunct", „Apostrof", „Jurnalul literar", „Calende" ş.a. Editura Humanitas tipăreşte seria Unde scurte (I-VI, 1990-1996) — cronici dintre 1972-1992, completate de „partea a doua", Postmicrofon,\mde simt incluse câteva texte apărute în revistele româneşti „22", „Viaţa românească" şi „Vatra" (1992-1995). în 1992 iese de sub tipar volumul întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler. Ciclul editorial Unde scurte, iniţiat în 1990, are simptomele evidente ale unei recitiri. L. şi-a revăzut textele, le-a regrupat ataşându-le câte unui reper contextual esenţial şi ţintuindu-le sub titluri sugestive: Seismograme (1993), Posteritatea contemporană (1994), Est-etice (1994), Pragul (1995) şi Insula Şerpilor (1996). Citite, textele redactate din mers şi difuzate ritmic sub un voltaj emoţional înalt, îşi revelează valoarea documentară inalterabilă. Privite în ansamblu, ele reconstituie panorama culturală a aniilor '70-90, cu tropismele, obsesiile, personajele şi lexicul lor inconfundabil. Dacă se poate vorbi de un gen proxim al ciclului Unde scurte, nu se pot trece cu vederea nici diferenţele specifice. Ele ţin mai ales de strategia retorică şi, în funcţie de aceasta, volumele pot fi repartizate în trei grupe. în prima intră primele patru. Referindu-se la reţeta lor narativă, autoarea le distribuie într-o clasă formală numită Jurnal indirect. Un asemenea model de expresie cultivă distanţa Dicţionarul general al literaturii române 106 formală dintre autor şi personaje, consacrată mai ales de romanul zis obiectiv, la persoana a treia. Sub presiunea clandestinităţii, transmisia pe unde scurte a afişat cu ostentaţie strategică o anumită rezervă securizantă; ea îi proteja pe autorii comentaţi de excesele cenzurii, când nu de represiune. A doua categorie este ilustrată de volumul Pragul. Acesta face trecerea de la etapa conspirativă la cea desfăşurată la scenă deschisă. Prin urmare, autoarea dublează vocea relativ prudentă din textele anterioare, existentă şi aici în prim-plan, cu alta, care se exprimă într-un Jurnal direct. Acesta intervine contrapunctic, revelând faţa ascunsă a evenimentelor prezentate în Jurnal indirect. E vorba mai ales de complicitatea responsabilă, dar subterană dintre exilul extern şi cel intern. Contextul particular al textului critic din Jurnal indirect devine astfel public, îşi pierde calitatea de subtext. în decembrie 1989, textul şi contextul se întâlnesc în prag. Un prag în primul rând de conştiinţă, căruia autoarea îi consacră pagini cu un statut aparte. Ele nu sunt nici recitite, nici reinterpretate în vederea publicării. Ca să nu compromită starea ingenuă de graţie care urmează coşmarului, autoarea le retranscrie pur şi simplu, cu o emoţie bine strunită. în fine, a treia categorie este reprezentată de ultimul volum, Insula Şerpilor, acoperind perioada 1990-1992. Textele ţin pasul cu prezentul, făcându-i radiografia cu luciditate. Inovaţia constă în contextualizarea insistentă a comentariilor critice, situate comparativ în orizontul cultural european; cel din Vest şi cel din Est. Prin comentariile critice sagace, prin luciditatea şi demnitatea intelectuală a autoarei lor, ca şi prin contribuţia sa semnificativă la perpetuarea axiologică a creaţiei în limba română în condiţii potrivnice, L. rămâne una dintre figurile marcante ale vieţii intelectuale româneşti contemporane. Memorialistă în La apa Vavilonului (I-II, 1999-2001) şi diaristă în Jurnal (I—III, 2002-2003), L. oferă, ca şi Virgil Ierunca în Trecut-au anii..., mărturii de prim ordin, energic subiective, dar de neînlocuit, asupra destinului propriu şi asupra destinului intelectualilor români sub zodia cortinei de fier. Asemenea articolelor critice din Unde scurte, şi această literatură subiectivă e publicată sub regimul recitirii şi, după drastice amputări (mărturisite), al rescrierii. Caracterizat chiar de autoare ca un „jurnal al Jurnalului", La apa Vavilonului reproduce şi comentează — cu distanţări atât de severe încât acuză pe alocuri „o criză de identitate", dar şi cu regăsiri afectuoase — pagini din jurnalele de tinereţe, ţinute între iunie 1941 şi septembrie 1947 (sosirea la Paris); ele alternează acum cu sonde memorialistice în viaţa familiei, a prietenilor din studenţie, a lumii literare interbelice. Jurnalul restituie, tot selectiv, însemnări de exil, ale anilor '80, până în imediata actualitate postdecembristă. Cu un condei incisiv, dar şi ironic, tandru sau chiar nostalgic pentru rarele momente de graţie ale unei existenţe eminamente angajate, mereu somată de opţiuni grave, sunt decupate crochiuri în spectacolul uman al exilului românesc sau al contactelor clandestine ori oficiale, loiale ori ipocrite, cu emisari ai lumii literare din ţară. Canalele de informare şi convenirea strategiilor de combatere prin microfonul Europei Libere a politicii oficiale din ţară, agitaţia 107 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu montării unor campanii, cu succese, eşecuri, înşelări şi dezînşelări, riscuri şi represalii, într-o luptă necurmată de câteva decenii, sunt aduse la lumină în pagini scrise cu nerv şi densitate. Renegându-şi categoric scrisul de tinereţe şi recunoscătoare dezastrelor istoriei, care „împiedicându-mă să duc la îndeplinire vastele mele planuri literare m-au salvat nu doar de eşec, dar şi de ridicol", L. recuperează în literatura sa nonfictivă un statut cert de prozator. Capabilă să dezvolte fraze arborescente şi să găsească jocuri de cuvinte semnificative, [...] Monica Lovinescu se aventurează în exprimarea unor idei foarte greu de exprimat. Paginile ei eseistice sunt torenţiale şi polifonice, elanul intelectual asociindu-se cu sarcasmul cel mai caustic. Puţini scriitori reuşesc; prin talentul lor; să acopere un atât de întins registru al afectivităţii, de la entuziasm (eruptiv şi solemn) şi până la dispreţ. [...] Talentul ei literar, remarcabil, se manifestă cu predilecţie în dramatizarea ideilor [...]. Chiar şi când este vorba doar de idei, şi nu de personaje, ea reuşeşte să realizeze un spectacol, al argumentării, al contrazicerii, al reducerii la absurd. Povestită de Monica Lovinescu, viaţa ideilor devine la fel de importantă şi pasionantă ca viaţa. Alex. Ştefănescu SCRIERI: LAmerique n'a pas encore parle (în colaborare cu Virgil Ierunca), Paris, [1949]; Unde scurte, Madrid, 1978; Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996; întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992; La apa Vavilonului, I-II, Bucureşti, 1999-2001; Diagonale, Bucureşti, 2002; Jurnal 1981-1984, Bucureşti, 2002; Jurnal. 1985-1988, Bucureşti, 2003; Jurnal. 1990-1993, Bucureşti, 2003. Ediţii: E. Lovinescu, Sburătorul Agende literare, I-VI, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002 (în colaborare cu Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru). Traduceri: Constantin Virgil Gheorghiu, La Vingt-cinquieme heure, pref. Gabriel Marcel, Paris, 1949; Adriana Georgescu, Au Commencement etait la fin, Paris, 1951; Miron Radu Paraschivescu, Journal d'un heretique, Paris, 1976; I. L. Caragiale, Theâtre, Paris, 1994 (în colaborare cu Eugen Ionescu). Repere bibliografice: Ion Simuţ, Un exerciţiu al speranţei, F, 1990,12; Ovidiu Pecican, Departe, aproape, ST, 1990,11-12; I. Negoiţescu, în cunoştinţă de cauză, Cluj-Napoca, 1990, 140-142,; George Pruteanu, Monica Lovinescu sub zodia intransigenţei imperturbabile, RL, 1991, 5; Nicolae Manolescu, Cel mai ascultat cronicar literar, RL, 1991,11,12; Gheorghe Grigurcu, O Cassandrâ a criticii: Monica Lovinescu, VR, 1991, 5; Alex. Ştefănescu, Gloria de a vorbi într-un pustiu, FLC, 1991,22; Tania Radu, Lecţia distanţei, LAI, 1993, 26; Doina Tudorovici, Cine-şi uită trecutul e condamnat să-l repete, CNT, 1993, 42; Ovidiu Pecican, Seismografia literară ca politică, ST, 1993,10; [Monica Lovinescu], VTRA, 1994, 3 (semnează Al. Cistelecan, Mihai Dragolea, Sanda Cordoş, Iulian Boldea, Angela Marinescu, Gheorghe Crăciun); Gheorghe Grigurcu, între judecată şi prejudecată (Monica Lovinescu), VR, 1994,3-4; Jean-Pierre Thibaudat, M'sieur Caragiale face ă la traduction, „Liberation", 1994,25 mai; Irina Mavrodin, A inventa o nouă limbă, RL, 1994, 26; Al. Niculescu, Vâltorile unui text, RL, 1994, 26; Ioana Pârvulescu, Depărtarea care apropie, RL, 1994,32; Tania Radu, începutul sfârşitului, LAI, 1994, 34; Tania Radu, Tăcere de sprijin, LAI, 1994, 37; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 248-250; Simuţ, Incursiuni, 329-332; Gabriela Adameşteanu, Obsesia politicii, Bucureşti, 1995,18-30; Horia Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Bucureşti, 1995,158-163; Ungureanu, La vest, 1,165-173; Monica Spiridon, Dincoace şi dincolo de prag, LCF, 1996, 3; Tania Radu, Sfârşit de capitol, LAI, 1996, 3; Al. Niculescu, Prezentul continuu, APF, 1996, 3; Monica Spiridon, Pentru o morală a urgenţei, LCF, 1996, 33; Dorin Tudoran, Această Monica de necrezut!, RL, 1997,19; Alex. Ştefănescu, Monica Lovinescu, RL, 1998,6; Monica Spiridon, Omagiu aniversar. Monica Lovinescu la 75 de ani, R, 1998,10; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998,179-183; Mănucă, Perspective, 168-177; Ce vă spune astăzi numele Monica Lovinescu?, JL, 1998,21-24; Gheorghe Glodeanu, întrevederi pe unde scurte, JL, 1998,21-24; Alexandru George, O luptătoare, LCF, 1999, 41,42; Alexandru George, Dincolo şi dincoace de cortină, LCF, 1999,43; Z. Ornea, O voce inconfundabilă, RL, 2000, 10; Dimisianu, Lumea, 108-118; Dicţ. esenţial, 463-466; Alex. Ştefănescu, Pagini de mare literatură, RL, 2001, 12; Behring, Scriit. rom. exil, 65-67, passim; Manolescu, Lista, III, 155-162; Pop, Viaţă, 135-140; Eugen Dimitriu, Lovineştii, îngr. şi pref. Constantin Severin, Suceava, 2001,113-126, passim; Gheorghe Grigurcu, Un jurnal est-estic, RL, 2002, 50; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalerilor, Bucureşti, 2002, 67-143; Mircea Iorgulescu, Stenogramele destrămării, „22", 2003, 721; Manolescu, Enciclopedia, 452-458; Dicţ. anali tic, IV, 579-581. M.S. LOVINESCU, Tania (9.XII.1924, Ploieşti), poetă şi prozatoare. Este fiica Rebecăi Goldenberg (n. Feldman), învăţătoare, şi a lui Herman Goldenberg, chimist. A absolvit Liceul „Cultura" şi Facultatea de Fizico-Chimice din cadrul Universităţii bucureştene, luându-şi licenţa în 1949. A lucrat la Radiodifuziunea Română (1949-1983), la Institutul Român de Relaţii Culturale cu Străinătatea (1953-1955), la Consiliul Naţional al Femeilor (1955-1967), la revista „Agricultura socialistă", devenită „Satul socialist" (1967-1975). în 1989 a emigrat în Israel. Debutează în 1957, cu un reportaj, la revista „Femeia" şi mai colaborează la „România liberă", „Contemporanul", „Magazin", „Albina", „România literară". Debutul editorial îl reprezintă volumul de poezie Oamenii, visele (1968), căruia îi urmează alte cărţi de versuri: Arpegii de toamnă (1973), Pescăruşii (1984), Exerciţii de luciditate (1985), Abel (2001). Este laureată a Premiului internaţional de poezie „Iacob Groper" (1979), a Premiului oraşului Haifa (1992) şi a Premiului ACMEOR (1998). L. a început prin a scrie o poezie cantabilă, de care nu era străină conlucrarea sa cu numeroşi compozitori. Tonalitatea se schimbă însă treptat, şi în Reversul unui zbor (1993), antologie de autor, locul dominant îl ocupă invocarea elementelor evreieşti biblico-istorice şi contemporane. Regele David devine astfel prototipul clasic, întrupând victimele persecuţiilor, dar şi seria urmaşilor glorioşi. Tema atât de dificilă a holocaustului şi-a aflat mai greu aici echivalenţe stilistice pregnante. Mai izbutite apar poemele delicate şi memorabile ale nostalgiei, ale stingerii. Moartea părinţilor, succesiunea generaţiilor, drama bătrâneţii sunt transpuse în versul muzical şi nostalgic al postsimbolismului românesc. Ca topică şi structură lexicală, poezia aceasta se reclamă din tradiţia clasicilor. L. trece la roman după ce acumulase suficientă experienţă lirică şi gazetărească. în centrul câtorva dintre construcţiile ei epice — Aproapele meu (1979) şi Femeia lui Loth (1990) — se află criza sociopolitică a unor cupluri. Sunt romane de familie, pe Lovinescu Dicţionarul general al literaturii române 108 fundalul cărora personajele feminine au de înfruntat propria memorie traumatizată de malaxorul fascismului, care a strivit fie viaţa, fie sănătatea părinţilor şi a familiilor pe drumurile prigoanei. Bărbatul de care acestea se apropie, aparţinând de regulă etniei române, străbate şi el în anii dictaturii comuniste o criză psihologică şi socială. Profesiunea de gazetar îl pune pe un asemenea personaj în faţa adevărului văzut ca dilemă. Dacă îl va spune răspicat, va plăti cu ostracizarea la „munca de jos" sau poate şi mai rău. Dacă îl va tăinui, conştiinţa şi imperativul estetic al artei îi vor transforma viaţa în infern. Femeia lui Loth, din romanul cu acelaşi titlu, se numeşte Tisa şi păcătuieşte, ca şi personajul biblic, prin curiozitatea de a şti şi a vedea lucruri teribile. Ea sondează drama spirituală a lui Adrian, care începe să-şi ascundă tot mai greu ostilitatea faţă de regimul totalitar şi-şi asumă afectiv trauma de familie a Tisei. Tatăl iubitei, ucis în pogromul din ianuarie 1941, mama rămasă de atunci cu sufletul strivit şi mintea rătăcită sunt chemări ale unei realităţi din trecut pe care nici nu o bănuise. Tragedia iernilor bucureştene din anii '80, cu procesiuni de bătrâni porniţi prin nămeţi spre cozile din faţa Alimentarelor, situează naraţiunea în sinistra „epocă de aur". Bucureştiul vremii oferă puţine consolări: colegul lui Adrian, Mauriciu, e concediat din cauza demersurilor oficiale pentru emigrare, presa caută „ţapi ispăşitori" pentru ilustrarea tezelor lansate de plenarele Comitetului Central, iar Alexandru, personaj misterios, fost înalt demnitar, trezit acum la realitate şi ostil puterii, ţine un jurnal secret şi decide să-şi adăpostească periculosul manuscris tocmai la Adrian. Toate aceste agresiuni ale epocii îi leagă şi mai mult pe îndrăgostiţii ce au tăria să spere în umanism şi dreptate. împrejurări imprevizibile de ieri şi de azi joacă rolul destinului, apropiind şi despărţind oamenii în crepusculul sistemului comunist. Mă numesc Alzheimer, roman scris în Israel şi apărut în 1995 la Bucureşti, nu mai are aceeaşi incisivitate socială. Localizarea e ambiguă: poate fi în România sau în Israel. Dar acest contur fluctuant se explică prin unghiul tematic. Romanul este dosarul psihologic al unei boli fără cruţare, ce loveşte „vârsta a treia", nimicind aspiraţiile întregii familii, degradând relaţiile cuplului, făcând din ritualurile calde ale căminului un jalnic şi patologic substitut. Solo, soţul arhitectei Gala, profesionista mândră de succesele ei, începe să dea semne clare de involuţie intelectuală după ani de subordonare faţă de un autoritar director de instituţie. Medicii, total dezarmaţi, nu fac efortul minim de a sprijini familia derutată. Luciditatea o ajută pe Gala să-şi păstreze calmul şi să regizeze ritualul cotidian, ca şi cum „piesa continuă". De fapt, ea descoperă cu oroare că începe să renunţe la propria meserie, asumată, cu pasiune, de decenii. Meritul cărţii nu stă nici în introspecţie, nici în dureroasa patologie a degradării, ci în sufocarea simbolică tot mai densă din strâmta casă a Galei. Ca scenă de tensiune epică este de reţinut golirea fostului birou al lui Solo de toate rechizitele sale, în vreme ce bolnavul stă impasibil, detaşat, inconştient, privind peste umărul soţiei sale cererea de internare definitivă, fără a şti că e vorba despre el. Chiar şi casa, adăpost cu simbolism feminin, se goleşte de pulsaţia vieţii, ca şi trăirea pe vremuri debordantă a eroinei principale. Romanul, scris cu sensibilitate lucidă, a avut nu doar succes de public şi de critică, dar a provocat şi simpatie şi solidaritate faţă de cei atinşi de teribila maladie. SCRIERI: Oamenii, visele, Bucureşti, 1968; Arpegii de toamnă, Bucureşti, 1973; Aproapele meu, Bucureşti, 1979; Pescăruşii, Bucureşti, 1984; Exerciţii de luciditate, Bucureşti, 1985; Femeia lui Loth, Tel Aviv, 1990; Reversul unui zbor, Tel Aviv, 1993; Mă numesc Alzheimer, Bucureşti, 1995; Abel, Bucureşti, 2001. Repere bibliografice: A. B. Yofe, Copilăria pierdută, „Hamiş-mar", (Ierusalim), 1981,7 iunie; Barbu Cioculescu, „Aproapele meu", RL, 1980, 30; Adriana Kisseleff, Pledoarie pentru „aproapele meu", SPM, 1980, 1 august; Felicia Antip, însemnări din Londra, TBR, 1981,15 aprilie; Elena-Esther Tacciu, Memoria necruţătoare, „Ultima oră" (Tel Aviv), 1990,3 octombrie; Armând Gufrin, „Femeia lui Loth", „Adevărul" (Tel Aviv), 1990, 2 noiembrie; I. Suhor, „Femeia lui Loth", RCM, 1991, 1 octombrie; Sadi Rudeanu, „Femeia lui Loth", „Facla" (Tel Aviv), 1991, 7 noiembrie; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1994, 173-176; Eugen Campus, „Mă numesc Alzheimer", „Minimum" (Tel Aviv), 1995, octombrie; Sebastian Costin, „Mă numesc Alzheimer", „Tribuna" (Tel Aviv), 1996,5 iunie; Gina Sebastian Alcalay, Pe urmele altora, Bucureşti, 1997,77-81; Cristofor, Ţara Sfântă, 1,137-139; Nicolae Cajal, încleştarea cu viaţa, „Realitatea evreiască", 2000, 31 ianuarie; Aczel, Scriitori rom. Israel, 94-96. E.-E. T. LOVINESCU, Vasile (17.XII.1905, Fălticeni - 14.VIII.1984, Fălticeni), eseist. Este primul copil al Anei (n. Cetăţeanu) şi al lui Octav Lovinescu, avocat, frate mai mare al criticului literar E. Lovinescu. L. este frate cu dramaturgul Horia Lovinescu. Urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Fălticeni, iar liceul la Colegiul „Sfântul Sava" din Bucureşti, absolvindu-1 în 1925. Se înscrie la Facultatea de Drept şi îşi ia licenţa în 1929. între 1930 şi 1942 este membru al Baroului Ilfov, ulterior funcţionând în calitate de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa, până la pensionare. L. îşi va dedica însă întreaga viaţă studiului ştiinţelor „tradiţionale", devenind unul dintre cei mai subtili cunoscători şi hermeneuţi ai fenomenului. Şi-a început cariera scriitoricească în anii '30, când după contactul hotărâtor cu opera lui Rene Guenon începe să publice în revistele vremii studii de prezentare şi popularizare a ezoterismului. Tot acum (1935 şi 1936) face pelerinaje la Muntele Athos, la Amiens (Franţa) şi Basel (Elveţia). îşi desăvârşeşte pregătirea spirituală după război, când, renunţând o perioadă la scris, se dedică lecturilor şi meditaţiei. în 1948 înfiinţează la Bucureşti, împreună cu Mihail Vâlsan, un grup de preocupări ezoterice, iar după 1959 un cerc de studii şi meditaţii asupra ştiinţelor tradiţionale. îşi reia activitatea de scriitor în 1964, dar lucrările îi rămân în manuscris până la apariţia volumului Al patrulea hagialâc (1981), urmat, după moartea sa, de Creangă şi Creanga de aur (1989), Monarhul ascuns (1992), Incantaţia sângelui (1993), Mitul sfâşiat (1993) ş.a. A colaborat la „Viaţa literară", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Credinţa", „Familia", „Azi", „Vremea", „România literară", „Convorbiri literare", „Orizont" ş.a. 109 Dicţionarul general al literaturii române Lovinescu Opera lui L. se structurează în cercuri concentrice, reprezentând o continuă căutare şi adâncire a „misterului ultim" al lumii, a „miezului de semnificaţii" care dă sens existenţei umane şi universale. Pe urmele lui Rene Guenon, mentorul său spiritual, L. aprofundează cu fiecare scriere secretele ştiinţelor aşa-numite tradiţionale, ştiinţe care, transmise prin iniţiere de la maestru la discipol, sunt socotite a perpetua de-a lungul generaţiilor adevărul metafizic primordial, revelat unui număr restrâns de „aleşi". Iar calea cea mai sigură pentru surprinderea acestui adevăr este studiul mitului. Spre deosebire de mentalitatea modernă, pentru care mitul nu este altceva decât o fabulă, o poveste, ştiinţele tradiţionale îl consideră a fi explicaţia ontologică a lumii, „adevărul penultim", în spatele căruia se întrezăreşte, într-o străfulgerare, chipul Creatorului. Pentru exeget, mitul este o „realitate ambiguă", „echivocă", a cărei esenţă antinomică nu poate fi surprinsă cu mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific, încercarea de explicare, de definire a mitului de către antropologie şi istoria religiilor, în lipsa considerării relaţiei cu adevărul primordial, nu poate duce decât la pierderea irevocabilă a înţelesului originar. Este şi motivul pentru care L. îl învinovăţeşte pe Mircea Eliade de a fi „amputat mitul de jumătatea superioară a lui": „Fără primul fond metafizic, mitologia este un haos de puerilităţi, un muzeu de superstiţii, o magazie de recuzite". Mitul nu trebuie explicat, el trebuie „trăit", prins într-o „învăluire spirală", care, sporindu-i ambiguitatea, asigură transmiterea „misterului". Este, aşadar, o viziune apropiată de aceea a lui Lucian Blaga din Poemele luminii. Simbolologia, ştiinţa care se ocupă cu aprofundarea misterelor conţinute de mituri, este, conform hermeneutului, o ştiinţă exactă în adevăratul înţeles al cuvântului, „mai riguroasă decât celelalte ştiinţe, pentru că procede din principii axiomatice, imuabile, vechi de când lumea" (Al patrulea hagialâc). Una dintre formele cele mai răspândite în care s-a păstrat, criptat, adevărul mitic este basmul, iar L. face din studiul acestuia una dintre preocupările sale cele mai importante. Adoptând punctul de vedere al lui Guenon, conform căruia literatura populară nu este o creaţie spontană a geniului poporului, ci o formă de transmitere a unor adevăruri ezoterice încredinţate memoriei colective din cauza stingerii unei organizări iniţiatice, autorul interpretează basmele şi baladele populare româneşti în acord cu istoriile sacre de la începutul lumii. Istoria Muşatinilor, începând cu Ştefan cel Mare, precum şi referirile la Ciubăr Vodă în operele lui Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu sunt puse în legătură cu ceea ce ştiinţa tradiţională desemnează drept „monarhul ascuns", „regele lumii", cel care dirijează universul din punct de vedere spiritual. De asemenea, toate basmele lui Ion Creangă, ca şi povestea Crailor de Curtea- Veche a lui Mateiu I. Caragiale (trecută într-o „exegeză nocturnă") sunt analizate din perspectiva adevărurilor oculte prezente în aceste scrieri sub aparenţa de fabulă. O menţiune specială merită jurnalul scriitorului, denumit de el însuşi „alchimic": neavând, cu excepţia notării datei, nimic din ceea ce se înţelege de obicei printr-un jurnal, însemnările lui L. transpun pas cu pas desăvârşirea sa spirituală ca transmutare iniţiatică în acord cu regulile ştiinţei tradiţionale — a trecerii „plumbului" existenţei cotidiene în „aurul" adevărului revelat. Toată critica mateină a vorbit de ezoterismul Crailor... V. Lovinescu vrea sa dovedească mai mult decât atât: Craii... este o scriere deliberat hermeticâ, un Athanor, un «vas filozofai» alchimic, în care aflăm toate simbolurile hermeneutice fundamentale (de la «crucea cosmică» la culorile heraldice). [...] Unele explicaţii ajung departe şi par [...] cam fanteziste. Autorul are însă prevederea să declare în mai multe rânduri că lectura lui este una posibilă, nu absolută. Adevărul este că lectura simbolologică vine în întâmpinarea unei curiozităţi a cititorului, provocată de critica tradiţională care s-a mărginit să vorbească mereu de stratul ezoteric al Crailor de Curtea-Veche, dar n-a explicat niciodată în ce constă el. Unele ipoteze sunt verosimile prin coerenţa lor interioară (Curtea-Veche ca o Cetate Primordială sub masca unei «cetăţi a Smintelii», simbolistica multiplă a Crailor...) şi deschid o cale de analiză ce duce spre subsolurile textului matein. Eugen Simion SCRIERI: Al patrulea hagialâc. Exegeză nocturnă a „Crailor de Curtea-Veche", Bucureşti, 1981; La Dacie hyperboreenne, Puisseaux (Franţa), 1987; Creangă şi Creanga de aur, Bucureşti, 1989; Monarhul ascuns, îngr. Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, pref. Ştefan S. Gorovei, Iaşi, 1992; Incantaţia sângelui. Câteva elemente ezoterice din iconografia şi literatura cultă, îngr. Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, pref. Petru Bejan, Iaşi, 1993; Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Bucureşti, 1993; Mitul sfâşiat. Mesaje străvechi, îngr. şi introd. Petru Bejan, Iaşi, 1993; Dacia hiperboreeană. Steaua fără nume, Bucureşti, 1994; Jurnal alchimic, pref. Florin Mihăescu, Iaşi, 1994; Scrisori crepusculare, îngr. Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 1995; O icoană creştină pe Columna Traiană, îngr. Roxana Cristian, Florin Mihăescu şi Dan Stanca, Bucureşti, 1996; Dacia hiperboreană. însemnări iniţiatice, îngr. Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 1996; Meditaţii, simboluri, rituri, Bucureşti, 1997; Exerciţii de meditaţie, îngr. Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, „Al patrulea hagialâc", CL, 1982,4; Simion, Scriitori, III, 568-570; Ioan Holban, Creangă după Creangă, CRC, 1990, 3; Cornel Ungureanu, Creangă al sărbătorilor, O, 1990, 3; Virgil Cândea, Viziuni ale Daciei arhaice în perspectiva istoriei ideilor, VR, 1990, 2; Florin Mihăescu, Vasile Lovinescu, ST, 1992, 1; Romaniţa Constantinescu, Străfulgeraţi de priviri feline, RL, 1992, 27; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 99-103; Maria Genescu, Ivan Turbincă: o interpretare ezoterică, RL, 1993, 7; Cornel Ungureanu, Vasile Lovinescu şi tradiţia hermeneutică, 0,1993,9; Simona Sora, Logica lui „hop-de-o parte", RL, 1993, 17; Elisabeta Lăsconi, „Literatura de sertar" şi criticul-„sacerdot", CC, 1993,5-6; Simona Sora, Ravagiile bunului-simţ, RL, 1993,27; George, Sfârşitul, IV, 102-112; Dan Stanca, Sacrificiu şi anamneză, VR, 1994, 3-4; Simbolologul Vasile Lovinescu, CC, 1994, 9-11 (semnează Eugen Simion, Valeriu Cristea, Florin Mihăescu, Roxana Cristian, Radu Vasiliu, Silvia Chiţimia, Jana Morărescu, Aluniţa Cofan şi Dan Stanca); Ştefan Borbely, Un ezoteric: Vasile Lovinescu, APF, 1995, 3-4; Dan Stanca, Contemplatorul solitar. Introducere în opera lui Vasile Lovinescu, Iaşi, 1997; Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, tr. Florin Dumitrescu, Lozovan Dicţionarul general al literaturii române 110 pref. Philippe Baillet, postfaţă Răzvan Codrescu, Bucureşti, 1997, 105-114; Dicţ. scriit. rom., II, 768-771; Simion, Fragmente, IV, 237-258; Eugen Dimitriu, Lovineştii, îngr. şi pref. Constantin Severin, Suceava, 2001,85-97, passim; Claudio Mutti, Genon în România, tr. Elena Pîrvu, pref. Florin Mihăescu, prezentare Enrico Montmari, Bucureşti, 2003, 64-79. ' L.H. LOZOVAN, Eugen (2.V.1929, Bucureşti - 3.XII.1997, Copenhaga), filolog, istoric literar, jurnalist, memorialist, traducător şi poet. Este descendentul unei vechi familii boiereşti din Basarabia, cu uric de la Alexandru cel Bun, datat 25 aprilie 1420. Urmează cursurile gimnaziale şi liceale la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, încheindu-le cu un „bacalaureat clasic" în 1947. Primeşte, în acelaşi timp, o bună educaţie muzicală din partea mamei, absolventă a Conservatorului. în 1947 devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, frecventând secţiile de filologie franceză-italiană şi engleză-germană; optează pentru ultima, plus filologie romanică şi lingvistică generală. în vacanţe munceşte ca brigadier pe şantierul Bumbeşti-Live-zeni. în noiembrie 1950, aflat la Viena cu o delegaţie studenţească, trece în zona liberă apuseană, ajutat de Marcel Fontaine, director al Institutului Francez din Bucureşti, şi de I. V. Emilian, fondatorul ziarului „Stindardul" din Miinchen. îşi continuă studiile — graţie burselor acordate de Fundaţia Regală Universitară „Carol I" din Paris şi de Colegiul Europei Libere din Miinchen — la Sorbona, la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (1953-1957) şi la Universitatea din Strasbourg. Obţine licenţa în litere şi limba italiană în 1951, iar în 1953 o „diplome d'etudes superieures", echivalând cu încă o licenţă. Cunoaşte toate personalităţile exilului românesc, care îi înrâuresc formaţia. Debutează în 1954 la revista „Orbis" din Louvain (Belgia), fondată şi condusă de Sever Pop. Participă la marile congrese de filologie ale vremii şi călătoreşte în Europa de Apus, în Brazilia, Argentina, SUA, Antile, Mexic, Africa de Nord. în 1957 este chemat la Institutul de Romanistică al Universităţii din Copenhaga, unde va funcţiona patru decenii, până la pensionare. Profesor invitat la mai multe universităţi străine (printre care Universitatea din La Plata, Argentina, unde este încununat cu titlul de doctor honoris causa în 1968, şi la Universitatea Harvard, 1975-1976), este unul dintre fondatorii, în 1957, ai Societăţii Academice Române de la Roma şi membru al Academiei Internaţionale Libere de Ştiinţă. între 1954 şi 1961 lucrează ca redactor la revista „Bibliographie linguistique" din Utrecht, Olanda, iar în 1968 este cooptat în colegiul de redacţie la „Revue des etudes roumaines". Contribuţia esenţială a lui L. aparţine lingvisticii şi filologiei. Dar preocupările multiple, la hotarul dintre filologie, istorie (chiar arheologie şi epigrafie), folcloristică, istoria culturii şi a civilizaţiei, îl apropie de domeniul literaturii, invocată ca perspectivă şi sursă în mai toate studiile sale. în paralel cu lucrările strict ştiinţifice, L. a fost şi un asiduu comentator, prezent în „Stindardul" mai bine de un deceniu, al fenomenului literar din ţară şi de peste hotare, abordând concomitent memorialistica (dedică pagini de evocare lui N. I. Herescu şi D. Găzdaru), traducerile (din Konstantinos Kavafis, de pildă) şi chiar lirica. între altele, trebuie menţionate polemicile pe teme literare cu personalităţile înregimentate politic. O chemare specială a simţit L. faţă de marile figuri enciclopedice ale culturii române, congenere preocupărilor sale, precum D. Cantemir, B. P. Hasdeu, ca şi faţă de poeţii Ovidiu şi Eminescu. într-un proiect de structurare editorială a scrierilor proprii, dedica — în afara volumelor consacrate istoriei şi lingvisticii (Dacia fără Roma şi Miscellanea) — trei volume masive cercetărilor şi notaţiilor de istorie literară: Studii ovidiene, Studii despre D. Cantemir şi Articole româneşti din diverse publicaţii. O mică parte din contribuţiile sale, cu caracter compozit, a fost selectată după o viziune proprie în culegerile Pătimirea moldovenilor (1993), mult amplificată sub titlul Scolii paralele (1997), şi Glose istorico-literare (1994). în fine, Dacia Sacra (1999), tipărită postum, cuprinde în afara studiilor de istorie referitoare la perioada veche şi medievală a romanităţii dunărene, corespondenţa autorului cu Constantin Noica. Erudiţia, stilul viu, nuanţat şi mai ales patosul ce străbate toate intervenţiile, ca şi infiltraţiile filosofico-moraliste sau aluziile la cotidian dau operei lui L. o aură deosebită, apropiind-o, pe o bună parte a întinderii ei, de sfera literaturii. SCRIERI: Pătimirea moldovenilor, pref. AL Duţu, Aalborg (Danemarca), 1993; ed. (Scolii paralele), Aalborg (Danemarca), 1997; Glose istorico-literare, Aalborg (Danemarca), 1994; Dacia Sacra, tr. Mihai Popescu, îngr. şi postfaţă I. Oprişan, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Al. Duţu, „Glose istorico-literare", RITL, 1995,1; Alexandru Niculescu, Eugen Lozovan (1929-1997), RL, 1997, 51-52; Dicţ. scriit. rom., II, 771-775; Fănuş Băileşteanu, Personalităţi culturale româneşti din străinătate, Bucureşti, 1999, 120-122; Manolescu, Enciclopedia, 459-463. I. O. LUCA, B. (pseudonim al lui Luca Bernstein; 6.VI.1873, Bucureşti — 22.111.1931, Râmnicu Sărat) dramaturg, poet şi prozator. Total necunoscut în lumea literară până la vârsta de patruzeci de ani, timp în care a practicat comerţul, L. publică primele versuri în „Revista copiilor şi tinerimii" (1913) şi în „Acţiunea" (1913-1914) în urma unei tragedii familiale, moartea unui copil. Până în 1925 va colabora cu versuri, proză, fragmente dramatice, articole pe subiecte literare, sociale şi politice la numeroase reviste şi ziare, în 1919 figurând chiar ca redactor al unei publicaţii efemere din Craiova, „Zorile". Semnează în „Flacăra", „Noua revistă română", „Egalitatea", „Versuri şi proză", „Rampa nouă ilustrată", „Absolutio" (Iaşi), „Scena", „Săptămâna ilustrată", „Sburătorul" „Cuvântul liber" ş.a. Editorial, debutează cu placheta de versuri Reflex de suflet (1915), căreia îi urmează, până în 1922, alte cinci volume. A rămas în manuscris poemul dramatic Soarele, din care publicase un fragment în presă (1923). Câteva scene din piesa Omul de mâine apar în „Almanahul ilustrat al ziarului «Adevărul»" (1925). Ultimii ani ai vieţii lui L. n-au mai înregistrat nici o tangenţă cu literatura sau cu publicistica. Modest şi puţin luat în seamă de critica literară a vremii, L. se dovedeşte în scrierile sale un observator atent al realităţii, pe 111 Dicţionarul general al literaturii române Luca care o transpune şi o comentează cu accente de sinceritate şi de patos participant. După ce în Reflex de suflet şi în Primitive (1916) poetul, în dispoziţie contemplativă, se apleacă asupra propriilor stări şi trăiri afective, în Golgota (1918) el ocoleşte orice poetizare a întâmplărilor, versurile aducând „icoane şi momente din război" şi avansând o literatură de notaţii realiste, care evocă viaţa aspră de pe linia frontului, cu frustrările şi deseori cu tragediile trăite de combatanţi. Şi în acest volum, şi în proza scurtă din Păcate (1918) consideraţiile sunt vii, directe, demitizante, cuprinse în notaţii abrupte, relevante. Lui E. Lovinescu L. îi apare ca un precursor al literaturii române de condamnare a războiului, versurile sale oferind imaginea unui prim material, insuficient prelucrat artistic, regăsit în poeziile de gen ale lui Camil Petrescu. Dacă proza şi mai ales versurile i-au fost comentate în câteva cazuri cu ostilitate explicită, autorului reproşându-i-se „brutalităţile senzuale", „decadentismul modern", „nota morbidă", „indiferentismul estetic", „nihilismul formei" şi chiar „denigrarea neamului" prin zugrăvirea procesului de dezumanizare la care este supus luptătorul din tranşee, dramaturgia — Omul de prisos (1921), Teatru. Creditorii, Şacalii, Turmele (1922) — a cunoscut o bună primire din partea criticii, exceptând câteva reacţii şovine irelevante. S-a mers până la unele exagerări comice în efortul de a-1 plasa pe L. printre reprezentanţii emblematici ai dramaturgiei româneşti; un obscur recenzent craiovean al piesei Creditorii îl compară cu Ibsen, desco-perindu-i chiar calităţi superioare, rezultate din eliminarea rezolvărilor absurde în situaţiile psihosociale. Fără a putea emite pretenţii deosebite, teatrul lui L. se aliniază tonului general al producţiei cultivate în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al XX-lea, rezistând unei raportări la valoarea medie a acestei dramaturgii. Autorul se simte atras de problematica relaţiei individ-colectivitate socială, laitmotiv prezent, în diferite variante, în toate piesele sale. Se pot recunoaşte şi aici trăsături comune cu creaţia lui Camil Petrescu, argumentul conflictului dintre individul cu aspiraţii înalte, vizând atingerea absolutului, şi societatea preocupată doar de interese mărunte şi imediate oferind substanţa pledoariei dramatice. Personajele centrale ale pieselor sunt revoltaţi revendicându-şi dreptul la o existenţă dacă nu desăvârşită, cel puţin corectă. Omul de prisos şi Creditorii abordează această problematică din unghiul comentariului moral, în Şacalii primează demonstraţia psihologică, iar în Turmele subiectul este dezvoltat cu apel preponderent la instrumentarul sociologicului. Cu o singură excepţie, cea a lui Sever, protagonistul din Turmele, celelalte personaje sfârşesc prin a fi învinse. Andrei, din Omul de prisos, revenit de pe front, nu se mai poate integra familiei sale, contaminată grav de amoralitatea instalată în climatul de nesiguranţă şi de libertinaj al războiului. Stroe, din Creditorii, vizionar şi idealist iremediabil în relaţiile cu o lume dominată de compromis şi de fals, sfârşeşte în închisoare, pentru că nu poate accepta calea abaterii de la principii considerate sacre nici atunci când datoria morală faţă de „creditorii" săi, soţia şi copiii, îi solicită apelul la mijloace neortodoxe de îmbogăţire. Ines, din Şacalii, se sinucide pentru a se salva de la tratamentul înjositor la care este supusă, prin conjugarea agresivităţii lor senzuale, de fostul prieten, de soţul bătrân şi de fiul vitreg. Sever, din Turmele, rezistă imposturii şi lipsei de principii doar după ce îşi găseşte aliaţi în alţi oameni, la fel de dornici ca el să aşeze relaţiile dintre grupurile umane într-un făgaş corect. Scrierile teatrale ale lui L. beneficiază de acţiuni concentrate, autorul distingându-se printr-o bună stăpânire a tehnicii dramatice, prin siguranţa în conducerea conflictului şi printr-un dialog viu, antrenant, fluent, cu o imagistică bogată. Incursiunile în psihologia şi în motivaţia personajelor principale sunt abile şi de o logică densă, calitate care nu se regăseşte întotdeauna şi în cazul personajelor secundare, insuficient urmărite. SCRIERI: Reflex de suflet, Craiova, 1915; Primitive, Craiova, 1916; Golgota. Icoane şi momente din război. 1916-1918, Craiova, 1918; Păcate, Craiova, 1918; Omul de prisos, Bucureşti, 1921; Teatru. Creditorii, Şacalii, Turmele, Bucureşti, 1922. Repere bibliografice: Rodion [A. Steuerman], „Reflex de suflet", „Opinia", 1915, 2557; Tudor Vianu, „Golgota", L, 1918, 8; Rodion [A. Steuerman], „Golgota", „Opinia", 1918,3425; A. H. [Alfred Hefter], „Şacalii", „Lumea", 1921,704; I. Ludo, „Omul de prisos", „Mântuirea", 1921,692; Lovinescu, Scrieri, IV, 498-500, VI, 121; Carol Drimer, Viaţa şi opera lui B. Luca, „Pe drum" (Piatra Neamţ), 1927,3-4; Doctorul Ygrec [I. Glicsman], A murit B. Luca, DMN, 1931,8733; Podoleanu, 60 scriitori, 175-178; G. Păun, „Creditorii", „Fapta", 1945,270; Ion Pas, Carte despre vremuri multe, Bucureşti, 1963, 181-182; Encycl. jud., XIV, 426; Saşa Pană, Evocări, RCM, 1972,277; Marius Mircu, Filantropia, RCM, 1972, 285; Dicţionarul personalităţilor doljene, Craiova, 1999,124. C. P. LUCA, Eugen (pseudonim al lui Israel Leibovici; 21.VI.1923, Iaşi - 13.VII.1997, Haifa, Israel), critic şi istoric literar. Urmează la Iaşi Liceul Naţional (1933-1941) şi Facultatea de Litere, absolvită în 1946. înainte de 1949 a semnat cu pseudonimul Ion Lucreţiu în „Opinia" şi „Lupta Moldovei"; mai târziu devine redactor la „Contemporanul". Colaborează la „laşul nou", „laşul literar", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească". în 1976 emigrează în Israel, unde din 1985 este redactor la revista literară „Izvoare", editată la Tel Aviv de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de limbă română; aici îi apare, printre altele, şi eseul Despre caracterul contribuţiei evreilor la literatura română. Va colabora şi la „Shevet Romania", „Viaţa noastră", „Ultima oră", „Minimum" (Tel Aviv) ş.a. Prima carte a lui L., monografia Poezia lui Marcel Breslaşu (1959), îl aşază între criticii literari ai primului val proletcultist. Supralicitat apologetic, conceptul poetului-militant este aplicat inadecvat, analiza textului şi consideraţiile interpretative lipsesc, iar câteva aprecieri pertinente referitoare la ascendenţa melodică din poezia lui Breslaşu sunt minate de un limbaj precar, emfatic şi găunos („zguduitorul cânt de leagăn" ş.a.). La fel se întâmplă şi în „materialul documentar" din Poezia tinereţii avântate: Nicolae Labiş (1966), unde sporadicele note critice cu o amprentă oarecum personală sunt axate pe o paralelă între „moartea căprioarei" şi mitul Meşterului Manole. întoarcerea parţială la valorile tradiţionale se face Luca Dicţionarul general al literaturii române 112 treptat, începând cu studiul Grigore Alexandrescu, poet satiric, din volumul colectiv Literatura noastră clasică (1971). Dincolo de exagerările sociologizante, ţinând într-un fel de o ideologie, se vede, greu de depăşit, în Mihail Sadoveanu sau Elogiul raţiunii (1972) atitudinea critică valabilă ar consta în corecta considerare a procedeelor ce aparţin „artei tăcerii", precum şi în analiza manierei de echilibrare între marele şi micul cosmos. Mai puţin vulnerabile sunt comentariile din Demers critic (1973), oscilând mereu între canon şi anticanon, epurate, mai bine zis reformate în oarecare măsură în capitolele despre I. L. Caragiale, Al. A. Philippide, Marin Preda, Perpessicius ş.a. Zgura realismului socialist rămâne aproape compactă în aserţiunile referitoare la Eugen Jebeleanu, G. Călinescu, C. Dobrogeanu-Gherea ş.a. După stabilirea în Israel L. este preocupat de holocaust, ca în volumul memorialistic Pogrom. Iaşi, duminică, 29 iunie 1941 (1989). SCRIERI: Poezia lui Marcel Breslaşu, Bucureşti, 1959; Poezia tinereţii avântate: Nicolae Labiş, Bucureşti, 1966; Mihail Sadoveanu sau Elogiul raţiunii, Bucureşti, 1972; Demers critic, Cluj, 1973; Aproximaţii pe teme generale, Tel Aviv, 1982; Pogrom. Iaşi, duminică, 29 iunie 1941, Tel Aviv, 1989. Repere bibliografice: Leon Baconsky, „Poezia lui Marcel Breslaşu", SUB, Philologia, 1959,192-194; AL Dobrescu, „Mihail Sadoveanu sau Elogiul raţiunii", CL, 1972,24; Florin Mihăilescu, „Mihail Sadoveanu sau Elogiul raţiunii", VR, 1973, 6; Ana Selejan, Literatura în totalitarism, Bucureşti, 1996, passim; Gabriela Melinescu, Eugen Luca - In memoriam, RL, 1997, 34; Dicţ. scriit. rom., II, 775-776; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 70-76; Aczel, Scriitori rom. Israel, 97-99; Manolescu, Enciclopedia, 463-464. A.V. LUCA, Gherasim (pseudonim al lui Salman Locker; 23.VII.1913, Bucureşti — 9.II.1994, Paris), poet, prozator şi eseist. Este fiul lui Beri Locker, croitor. După absolvirea Liceului „Matei Basarab" din Bucureşti, se pare că s-a înscris la Institutul Politehnic. Debutează la şaptesprezece ani în revista „Alge" (1930), al cărei colaborator este alături de Aurel Baranga (director), Jules Perahim, Sesto Pals ş.a. Scrie în continuare la „unu", „Muci" (număr unic, editat de colectivul redacţional de la „Alge"), „Cuvântul liber", „Meridian" ş.a. Poeziile publicate între 1930 şi 1933 ar fi trebuit să apară într-un volum cu titlul Bumerang, anunţat în „Alge", dar niciodată tipărit. în 1933, după ce revistele de avangardă „Alge" şi „Contimporanul" îşi încetaseră apariţia, L. se alătură lui Geo Bogza, editorul unicului număr al revistei „Viaţa imediată". Aici ei semnează manifestul Poezia pe care vrem s-o facem, text ce reprezintă un moment important în migrarea avangardei româneşti spre suprarealism. Unele scrieri apărute în periodice le-a semnat cu pseudonimele Costea Şor sau Petre Malcoci (acesta utilizat împreună cu Virgil Teodorescu). Tot acum publică (anti)romanele Roman de dragoste (1933) şi Fata Morgana (1937) — pus sub motouri din Marx şi Lautreamont. Intervalul 1934-1938 constituie o perioadă de iniţiere în suprarealism, ani în care, revenind în ţară după o expoziţie pariziană prefaţată de Andre Breton, pictorul Victor Brauner se manifestă ca mesager al mişcării din Franţa. L. şi Gellu Naum, discipolii cei mai fervenţi ai lui Victor Brauner, îl urmează la Paris în 1938, unde frecventează cercurile suprarealiste. La izbucnirea războiului, în iunie 1940, când Brauner, ca de altfel toţi ceilalţi suprarealişti francezi, se refugiază în sudul Franţei, L. se întoarce acasă împreună cu Gellu Naum. Pe drum, în tren, dincolo de Triest, se naşte ideea unui suprarealism românesc, după cum afirmă Gellu Naum în confidenţele şi relatările cuprinse în cartea lui Remy Laville, Gellu Naum. Poete roumain prisonnier au château des aveugles (Paris, 1994). Anii războiului sunt ani de elaborare a unor texte ce vor fi publicate ulterior, în cadenţă strânsă, între 1945 şi 1947. în 1945, împreună cu D. Trost, dă publicităţii un manifest, Dialectique de la dialectique, adresat mişcării suprarealiste europene. Aceasta este şi perioada în care L. începe să scrie în limba franceză, pregătindu-şi „paşaportul" pentru Franţa (cum va declara Gellu Naum, cu maliţie, biografului său francez). Adoptând limba franceză, el se îndreaptă către o nouă identitate culturală şi un nou destin literar, pe urmele unor Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Claude Sernet sau B. Fundoianu. Din 1948, când Grupul suprarealist român se dizolvă trebuind să cedeze locul realismului socialist, până în 1952, anul în care părăseşte definitiv România emigrând în Israel, L. nu mai poate publica. Ajuns în Franţa regăseşte fervoarea libertăţii, mediul propice pentru a-şi continua experienţa poetică începută la Bucureşti. Cărţile publicate acum, atestând o extraordinară îndrăzneală 113 Dicţionarul general al literaturii române Luca în aprofundarea „cabalei fonetice" şi în destructura-rea-restructurarea limbajului poetic, îi atrag aprecierea lui Gilles Deleuze: „Gherasim Luca este un mare poet, printre cei mai mari". La mijlocul lunii martie 1994, mai multe ziare pariziene anunţau moartea lui L., poet „francez de origine română", găsit înecat în Sena. Primele texte poetice ale lui L. sunt încă marcate de o retorică grandilocventă, mascând cu greu „reziduurile" sentimentaliste ale ultimilor simbolişti români. Dar în afara acestor ecouri perfect explicabile în climatul literar românesc al epocii, se observă, chiar şi aici, utilizarea, cu o surprinzătoare uşurinţă, a ultimelor achiziţii ale poeticii moderne. Tânărul L. îşi bazează discursul poetic pe deconstrucţia sintaxei, pe reînnoirea limbajului poetic şi pe imagine, considerată loc de întâlnire a realităţilor celor mai îndepărtate. Un text reprezentativ din această perioadă este poemul Femeia Domenica d'Aguistti, publicat în „Alge". Violenţa percepţiei aminteşte de Jurnal de sex al lui Geo Bogza: „Femeile cu părul pe piept, / femeile au pumnii închişi în mâini, / femeile au dinţi în gură, / femeile au dinţi în unghii, / femeile care fug după mine au toţi / ogarii în picioare, / femeile care se învârtesc în mine / au numai ceasornice în sânge, / femeile care-mi sparg capul cu / ciocane / sunt femeile care-mi beau creierii / şi-mi culeg bucăţile de ţeastă / ca bucăţile de pâine". Poemul are valoarea unui test: el pune la încercare cuvintele pentru a se asigura că acestea pot să exprime inexprimabilul, emoţiile puternice ce se reclamă de la o nouă sensibilitate. Dar Femeia Domenica d'Aguistti este, de asemenea, în accepţia mediilor avangardiste, o sfidare de ordin social: femeia cu acest nume era o prostituată faimoasă în epocă, frecventată de tinerii de la „Alge" (informaţie furnizată de Jules Perahim). A-i consacra un poem era un gest de îndrăzneală poetică, dar şi un act de nonconformism social. în alt text, publicat în 1933, ofensiva contestatară are drept obiectiv literatura institu-ţionalizată, cu tentaţiile ei ierarhizante: „poetul şi câinele gherasim luca urlă în mijlocul străzii / câinele ăsta e un câine de valoare / îi vom transmite felicitările noastre / şi îi vom da locul al 3642-lea în literatura română". La douăzeci de ani poetul parcursese deja o etapă şi se îndrepta către alte orizonturi, presimţite în manifestul Poezia pe care vrem s-o facem. Semnatarii se despart de poezia practicată de predecesorii lor avangardişti şi se declară în favoarea „unei estetici elementare a vieţii". Ecourile doctrinei lui Andre Breton din Manifeste du surrealism (1924) sunt prezente în acest text. La beaute convulsive de care vorbea Breton devine în textul românesc „frumuseţea violentă". La fel, cuvântul de ordine preluat de suprarealişti din Lautreamont, la poesie sera faite pour tous, se regăseşte în manifestul din „Viaţa imediată", abia modificat în „o poezie pentru toţi". L. se apropie treptat de suprarealism; ceea ce ar putea părea în scrierile sale gesticulaţie, retorism sau pur joc de mim, constituie, de fapt, latura „trăită" a unei estetici care nu va mai separa literatura de viaţă. în ţesătura scrierilor începe să-şi facă loc reflecţia asupra literaturii; literatură şi manifest, lirism şi autodescriere sunt de aci înainte inseparabile. Cărţile scrise în anii războiului, după experienţa pariziană, sunt Desen de Perahim asemenea texte în care literatura, metaliteratura şi discursul programatic coexistă. Volumele Un lup văzut printr-o lupă şi Inventatorul iubirii. Parcurg imposibilul. Moartea moartă, ambele tipărite în 1945, sunt sonde aruncate în profunzimea temelor suprarealiste: hazardul obiectiv, iubirea, visul, conştientul şi inconştientul, natura, imaginea poetică. Obiectivul pe care şi-l fixează autorul este nu numai estetic, dar şi ontologic: el vizează construirea unui univers nonoedipian, eliberat de constrângerile şi frustrările mitului grec, reinterpretat de Freud. Carte după carte, L. îşi urmăreşte proiectul cu o remarcabilă coerenţă. Toate descoperirile suprarealiştilor sunt puse în serviciul acestei ontologii, chiar dacă ea nu este decât una de uz personal. Un sfert de secol mai târziu, Gilles Deleuze, el însuşi autor împreună cu Felix Guattari al tratatului Anti-Oedipf îl va omagia pe L. ca pe un deschizător de drumuri. „Dialectica demoniacă" va fi instrumentul său preferat, pentru că noua construcţie teoretică este clădită pe negarea lumii, aşa cum există ea de la creaţia primordială, o lume dominată de relaţii oedipiene. Negarea şi reinventarea iubirii, a morţii, a naturii, a relaţiilor dintre oameni, depăşirea ipostazei omului născut din complexul de castrare şi din traumatismul natal — acestea sunt obiectivele. Hazardul obiectiv, visul şi înlocuirea realului prin posibil sau contopirea lor reprezintă bazele noii construcţii a lui L. Inventatorul iubirii, datat 24 octombrie 1942, introduce în literatura română un tip de îndrăzneală morală şi estetică nemaiîntâlnită. Această formă de iubire poate fi calificată, este de părere L. însuşi, „ca orice formă de simplificare mitică şi legendară", drept sadism. Teribila pasiune pentru sacrilegiu se explică prin refuzul Luca Dicţionarul general al literaturii române 114 violent, total, fără rest, „a tot ce există". Autorul îşi ia libertatea de a nu iubi o imagine, o fiinţă creată. în opoziţie cu „una din acele tumori parfumate ale filosofiei idealiste", femeia iubită este increată, este fructul imaginaţiei şi al reflecţiei. Iubirea devine în felul acesta mijlocul de a atinge miraculosul, le merveilleux, cuvânt-cheie şi punct de sosire al oricărei creaţii suprarealiste. Moartea moartă este negarea morţii „cu o singură dimensiune", acea „moarte grosolană, naturală, traumatică şi mai castrantă chiar decât naşterea pe care o reflectă şi o completează", moartea ca obstacol, ca opresiune, ca tiranie, ca limită, ca inamic personal. Cele cinci tentative de sinucidere descrise în continuare, însoţite de comentarii şi de texte grifonate în chiar timpul experienţelor pentru a proba funcţionarea gândirii în acea stare-limită, sunt, în maniera autorului, prima victorie „reală şi virtuală" împotriva „acelui Paralitic General Absolut care este moartea". Ca la toţi suprarealiştii, analogia ajunge nu numai figura retorică preferată, dar şi modalitatea privilegiată de cunoaştere. Sensul figurat al cuvintelor fiind abandonat, nu se reţine decât sensul lor propriu, funcţia lor denotativă. De vreme ce Niciodată destul (1947) este un poem tipărit, în stil suprarealist, ca foaie volantă, Inventatorul iubirii... este ultima carte publicată în limba română şi, simetric, ultimul text transpus de poet în limba franceză, editat abia în 1994, la Paris. într-o perfectă continuitate, L. îşi mută obsesiile pe teritoriul limbii franceze, ca semn al deplinei aderenţe la suprarealism, dar, poate, şi pentru alt motiv: dorinţa de a pune la încercare „rezistenţa" scrisului său la confruntarea cu altă limbă, în contextul altei culturi. Le Vampire passif (1945, difuzat la Paris, însă imprimat la Bucureşti) reprezintă căutarea corespondenţelor misterioase din univers, pe care el încearcă să le capteze prin Obiectul Obiectiv Oferit (O. O. O.) şi prin relaţii mediumnice. Asemenea lui Tristan Tzara, care în Grains et issues (1935) reda visului caracterul de „fenomen social activ" într-o lume care va face loc gândirii „nedirijate", L. predică venirea unui timp în care fenomenele mediumnice, ca proiecţii ale inconştientului, vor deveni o calitate comună. Asemenea celorlalţi membri ai Grupului suprarealist român, L. explorează toate temele mitologiei suprarealiste, aducând un plus de fervoare în căutarea miraculosului, în inventarea iubirii şi în admirabila dialectică a negării morţii. Ca toţi suprarealiştii, Luca sugerează „o oră mediumnică, permanent mediumnică", un timp şi un spaţiu permeabile la mister, aflate în aşteptarea tensionată a unor «mesaje» tainice. [...] Stranietăţii tulburătoare a unor imagini tipic suprarealiste i se adaugă [...] acel proces de remodelare şi transformare a plasmei sonore a cuvintelor antrenate în jocul complex al combinărilor (pe bază de paronomasii, omonimii, redistribuiri spectaculoase ale grupurilor de litere (sunete), sugerând acea „permanentă stare de disponibilitate" a spiritului şi a cuvântului. Ion Pop SCRIERI: Roman de dragoste, Bucureşti, 1933; Fata Morgana, Craiova, 1937; Quantitativement aimee (exemplaire unique orne de 944 plumes d'acier), Bucureşti, 1944; Un lup văzut printr-o lupă, cu trei vaporizări de D. Trost, Bucureşti, 1945; ed. (Un Loup ă travers une loupe), tr. autorului, Paris, 1998; Inventatorul iubirii. Parcurg imposibilul. Moartea moartă, Bucureşti, 1945; ed. (L'Inventeur de l'amour), tr. autorului, Paris, 1994; Le Vampire passif, Bucureşti, 1945; ed. Paris, 2001; Dialectique de la dialectique. Message adresse au mouvement surrealiste internaţional (în colaborare cu D. Trost), Bucureşti, 1945; Presentation de graphies colorees, de cubomanies et d'objets (în colaborare cu D. Trost), Bucureşti, 1945; Les Orgies des Quanta. Trente-trois cubomanies non-oedipiennes (în colaborare cu D. Trost), Bucureşti, 1946; Infra-Noir (în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Niciodată destul, Bucureşti, 1947; Amphitrite. Mouvements sur-thaumaturgiques et non-oedipiens, Bucureşti, 1947; Le Secret du vide et du plein, Bucureşti, 1947; Eloge de Malombra. Cerne de l'amour absolu (în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Le Sabie nocturne (în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), în Le Surrealisme en 1947. Exposition Internationale de Surrealisme presentee par Andre Breton et Marcel Duchamp, Paris, 1947; Heros-limite, cu o gravură şi desene de Jacques Herold, Paris, 1953; Ce Château pressenti, cu o gravură de Victor Brauner, Paris, 1958; La Cle. Poeme-Tract, Paris, 1960; La Lettre, Paris, 1960; L'Extreme-Occidentale, cu gravuri de Victor Brauner, Max Ernst, Wilfredo Lam, Jacques Herold, Laussane, 1960; Sept slogans ontophoniques, Paris, 1964; Poesie elementaire, Vaduz, 1966; Apostroph' apocalypse, cu gravuri de Wilfredo Lam, Milano, 1967; Sisyphe geometre, Paris-Geneva, 1967; Droit de regard sur les idees, Paris, 1967; Deferes devant un tribunal d'exception (în colaborare cu Jacques Herold), Paris, 1968; De-monologue, Paris, 1969; La Fin du monde, Paris, 1969; Le Chant de la cârpe, Paris, 1973; Paralipomenes, Paris, 1976; Theâtre de bouche, Paris, 1984; Satyre et Satrape, Barfleur, 1987; La Proie s'ombre, Paris, 1991; Le Cri, Paris, 1995; La voici la voie silanxieuse (9 cubomanii), Paris, 1997; Heros-limite. Le Chant de la cârpe. Paralipommes, pref. Andre Velter, Paris, 2001; Inventatorul iubirii şi alte scrieri, îngr. şi pref. Ion Pop, Cluj-Napoca, 2003; Presence de l'imperceptible, Chatelet, f.a. Repere bibliografice: Arestarea unei bande de întinători ai scrisului, U, 1933, 190; G. Călinescu, Anul literar 1937, ALA, 1938, 891; Mihail Cosma, „Inventatorul iubirii", „Tinereţea", 1945,6; Virgil Ierunca, „ Un lup văzut printr-o lupă", „Victoria", 1945,11; G.D. [Geo Dumitrescu], Carnet, „Victoria", 1945, 306; Petru Dumitriu, Gherasim Luca, „Victoria", 1946,400; Piru, Panorama, 120-128; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969,237-251; Munteanu, Opera, 132-138; Claire Parnet, Gilles Deleuze, Dialogues, Paris, 1977,10; Piru, Ist. lit., 434; Dictionnaire general du surrealisme et de ses environs, coordonatori Adam Bir o şi Rene Passeron, Fribourg-Paris, 1982, 250-251; Robert Sabatier, Histoire de la poesie frangaise, voi. II: La Poesie du XXe siecle. Evolutions et conquetes, Paris, 1982, 566-567; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 139-184; Simion, Scriitori, III, 59-60; Mincu, Eseu, 302-303; Pop, Avangarda, 324-334; Gerard de Cortanze, Le Monde surrealiste, Paris, 1991,114-115; Marina Vanci-Perahim, Le Surrealisme en Roumanie. Un peu, beaucoup, „passionnement", „Opus internaţional" (Paris), 1991, 123-124; Ioan Mihuţ, Modernismul, Bucureşti, 1992, 21; Romaniţa Constantinescu, Gherasim Luca, „Euresis", 1993, 1-2; Bernard Heidsiech, Gherasim Luca, „Euresis", 1993, 1-2; Ion Pop, Gherasim Luca, „Euresis", 1994, 1-2; Jean-Christophe Bailly, Moartea lui Gherasim Luca, F, 1994,3; Valeriu Stancu, Ce-ai fi zis de asta, Gherasifne?, CRC, 1994, 15, 16; Petre Răileanu, „La Dialectique demoniaque". Le Parcours roumain de Gherasim Luca, „Melusine" (Paris), 1995, 14-15; Marina Vanci-Perahim, Gherasim Luca en Roumanie: d'„Alge" â „Amphitritte", „Superieur Inconnu", 1996,5; Pericle Martinescu, O vizită (ratată) la Malraux, RL, 1996,41; Dicţ. scriit. rom., II, 776-777; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii 115 Dicţionarul general al literaturii române Luca în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001, 148-157, 195-197; Ion Pop, Publicistica lui Gherasim Luca, RL, 2003,15; Dicţ analitic, IV, 301-305; Manolescu, Enciclopedia, 464-466; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003, 218-229, passim. P.R. LUCA, Ion (7.XII.1894, Roman — 30.1.1972, Bucureşti), dramaturg. Este fiul Emiliei şi al lui Emanoil Luca, croitor militar. Frecventează şcoala primară în oraşul natal şi la Bacău, după care se orientează spre teologie şi urmează Seminarul „Veniamin Costache" din Iaşi, absolvind, cu diplomă de învăţător, în 1915. între 1915 şi 1919 va fi student la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş, susţinându-şi doctorate în ambele discipline (1920 şi 1921) la Bucureşti. Funcţionează o vreme (1919-1922) ca diacon şi profesor suplinitor de limba latină la Liceul „Ferdinand I" şi la Şcoala Normală „Ştefan cel Mare" din Bacău. între 1922 şi 1948 este pofesor de religie la Şcoala Normală de învăţătoare, iar din 1948 până în 1952 predă limba română la o şcoală elementară tot în Bacău. în 1949 se retrage la Vatra Dornei, într-o vilă „pentru creaţie şi odihnă", unde va locui până la sfârşitul vieţii, întreţinându-se cu destule dificultăţi dintr-un salariu de profesor de limba rusă, dintr-o mică pensie obţinută în 1955 şi din drepturile firave de autor pe care le primeşte. Membru al Societăţii Autorilor Dramatici din România, în 1948 este ales şi membru al Uniunii Scriitorilor; în 1934 şi în 1940 a fost distins cu Marele Premiu al Teatrului Naţional din Bucureşti. Fire ciudată şi neliniştită, dominată de suspiciuni continue şi de un narcisism care a dăunat nu doar omului, ci şi receptării operei sale, L. a confundat în relaţiile sociale şi literare orgoliul absolut cu demnitatea creatorului, fapt care l-a condus spre o izolare autoimpusă, spre o continuă stare de nemulţumire şi de frondă explicită. Ambiţionând o singularizare care să îi aducă recunoaşterea de a fi cel mai important dramaturg român din toate timpurile, a abordat, până după al doilea război mondial, o tematică inspirată de mitologie şi de trecutul românesc sau de zonele romantice ale istoriei Egiptului şi a Bizanţului. între 1933, când debuta cu trei lucrări dramatice — tragicomedia Alb şi negru (Constantin Vodă Cantemir), poemul dramatic în zece scene Icarii de pe Argeş şi Iuda din Cariot, dramă scrisă în colaborare cu Gheorghe Ciprian, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti —, şi 1971, când lucra încă la piesa, rămasă neterminată, Emilia, a oferit scenei în jur de patruzeci de titluri, un sfert dintre ele fiind tipărite, restul păstrându-se, dactilografiate, în bibliotecile unor teatre. Fără a impune prin calităţi deosebite ale tehnicii construcţiei sau prin excelenţa mesajului, piesele atrag şi reţin atenţia în mod diferit de la o lucrare la alta, prin rigoarea uneori excesivă a demonstraţiei, prin vigoarea limbajului dramatic, prin controlul permanent exercitat asupra componentei lirice şi prin robusteţea caracterelor care se implică în întâmplările narate. Nu poate trece însă neobservat un anume schematism păgubitor pentru flexibilitatea destinelor omeneşti investigate, după cum restricţia deliberată în ce priveşte rimele, folosite în perechi care să nu se repete pe toată întinderea textului, se răsfrânge cu un efect similar asupra tehnicii poetice, ca şi asupra fluidităţii şi firescului replicii. Dramaturgia lui L. propune o paletă destul de largă: Ra (1936), cu titlul Amon-Ra în următoarele ediţii, lucrare cu implicaţii filosofice, îşi plasează acţiunea în Egiptul antic; Salba reginei (1947), variantă nouă a dramei Iuda din Cariot, acum aparţinând integral lui L., prezintă o faţetă a vieţii cristice; Evdochia (1938), cu titlul Femeia cezarului în următoarele ediţii, şi Năframa iubitei (1944) îşi extrag pretextele dramatice din viaţa Bizanţului şi au evident ţeluri teologice; Icarii de pe Argeş apelează la motivul Meşterului Manole; Cele patru Marii (în Teatru, 1968) stăruie asupra domniei lui Ştefan cel Mare, propunând patru ipostaze posibile ale feminităţii; Alb şi negru, Rachieriţa (1934) şi Chiajna (în Teatru, 1968) dezvoltă subiecte din trecutul istoric naţional, ultimele două relevând puternice caractere feminine; Dumitra (Fata din flori) (1958), Cuza-Vodâ (în Teatru, 1968) şi Leana vrăjitoarea (în Teatru, 1968) evocă evenimente şi personalităţi din secolul al XlX-lea; Javra pământului (1942) aşază în centrul acţiunii figura enigmatică a lui Rasputin; Neliniştea Doamnei (nepublicată) abordează problema maternităţii; Morişca (1937) este o satiră socială inspirată de realităţi româneşti interbelice; Felina (în Teatru, 1963) rememorează momente ale răscoalelor ţărăneşti din 1907 ş.a.m.d. După 1945 L. încearcă o aliniere la cerinţele literaturii Luca Dicţionarul general al literaturii române 116 realist-socialiste, producând scrieri lipsite de valoare dramatică şi literară, câteva dintre ele montate în spectacole efemere, una singură publicată — Apele-njug (în Teatru, 1963). Piesele Femeia cezarului, Femeia, fiica bărbatului şi Morişca i-au fost traduse în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă, autorul manifestându-şi interesul pentru finalizarea unor astfel de transpuneri. Deceniul al patrulea, în care debutează dramaturgul, consemnează, în general, scrieri pentru scenă cu o atenţie acordată preponderent contemporaneităţii. Spre deosebire de confraţi, L. se arată preocupat de trecut şi de mit, adică de o tematică ostentativ romantică. Teatrul lui nu stă sub semnul unei idei, singurul element stabil de legătură între cele mai reprezentative creaţii dramatice ale sale fiind componenta mistică declarată sau implicită. Mistica devine şi mijloc de vehiculare a unor consideraţii filosofic existenţialiste cultivate în epocă. Conflictul este, de regulă, dispersat într-o atmosferă poematică, structurată potrivit cerinţelor genului dramatic, iar arhitectonica lucrărilor este concepută cu rol de ilustrare a ideii-nucleu. Rezultatul vădeşte o constrângere procustiană a logicii întâmplărilor şi a comportamentului personajelor, care trebuie să evolueze, rigid, către un deznodământ prestabilit. Tenta moralizatoare a finalurilor este evidentă, formaţia teologică, dar şi nonconformismul funciar al autorului rimând inevitabil cu un astfel de teatru strunit. Amon-Ra, poem dramatic alimentat de întâmplări imaginare din Egiptul antic, propune o ambianţă dominată egal de perfidie şi de inocenţă. Iubirea, incriminată fariseic de autoritatea religioasă ca blasfemie, se relevă ca un atribut al împlinirii şi al continuităţii, iar oamenii se mişcă sub semnul zeului solar Ra, care înseamnă viaţă. Pe căi diferite, marele preot Bubasta şi faraonul Amenhotep caută să-şi apropie dragostea frumoasei preotese Ti, fiinţă fragilă, din familia celor care cred în puritateă sentimentului. Personajele parcurg cu emoţie şi cu participare drumul ce desparte efemerul de etern, cunoscând tensiunea ezitărilor, a întrebărilor aparent fără răspuns, gustul abandonului şi al clipei de fericire. Bubasta, un Iago al Egiptului antic, va triumfa, împingându-1 pe Amenhotep în viciu şi ruină morală, în vreme ce Ti, dezamăgită în dragostea sa, se va sinucide. Dincolo de aparenta distanţă dintre conflictul acestei lucrări şi zona de interes a dramaturgiei româneşti interbelice, meditaţiile şi destinele personajelor au numeroase tangenţe cu cele propuse de Camil Petrescu, V.I. Popa sau G.M. Zam-firescu. Femeia cezarului îşi plasează acţiunea în Bizanţul secolului al V-lea, concentrându-se asupra unor conflicte religioase, declanşate de interese întru totul pământene. Dragostea adulteră şi imposibil de împlinit a soţiei împăratului pentru Paulinus se confruntă cu apriga dorinţă de putere a cumnatei sale, Pulcheria. Pledoaria dramatică situează datoria femeii de a naşte viaţă înaintea sentimentului. Ucigând rodul dragostei neîngăduite, Evdochia trăieşte o dramă a culpabilităţii, prelungită în criză mistică. Explicabilă omeneşte, această stare limită ar fi putut genera o demonstraţie dramatică densă. Cazul în sine este abandonat în favoarea teoretizării dogmatice, care diminuează fiorul poetic al piesei. Lucrările dedicate istoriei româneşti comunică un sentiment statornic de patriotism, construcţia vădeşte rigoare, personajele participă motivat la evenimentele prezentate. Nici piesele din această categorie nu sunt absolvite de tributul plătit preconcepţiei, unei scheme căreia naraţiunea i se subordonează. Rachieriţa, dramă a dedublării, este considerată o reuşită a teatrului istoric scris de L. întâmplările înfăţişate, având drept punct de plecare cronica lui Ion Neculce, se petrec în secolul al XVII-lea, sub domnia lui Dumitraşcu Vodă, şi glosează pe motivul romantic al purităţii maculate de viciu. Simt surprinse realităţi proprii unei perioade de gravă criză, în care boierii moldoveni şi cei venetici se angajează în turniruri fals principiale, contradicţiile de fond trebuind căutate în situarea cât mai avantajoasă pe scara profitului imediat şi substanţial. Aniţa, femeie de condiţie modestă ajunsă în postura de favorită a domnitorului, este un personaj de excepţie, care se pliază stării de compromis pentru a putea îmblânzi măcar în parte soarta ingrată a celor dintre care se ridicase. Duplicitatea devine arma de apărare cea mai eficace împotriva marilor corupţi. Aparenta acceptare a situaţiei este, la acest personaj, similară cu cea a lui Vlaicu din piesa lui Al. Davila, care trebuie să câştige timp pentru ceea ce şi-a propus, după cum relaţia cu bătrânul domnitor, hulită de toată lumea, aduce aminte de stratagemele unor personaje precum Anca din Năpasta lui I.L. Caragiale sau Nastasia din Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu. Finalul piesei este unul în notă pesimistă, virtutea dovedindu-se copleşită de impostură: Aniţa şi iubitul ei, cântăreţul Dan, vor sfârşi tragic. L. izbuteşte uneori studii de caracter relevabile, ca în Chiajna, unde căutările personajului central sunt ecoul unei conştiinţe neliniştit-active, meditând la şansele de împlinire fără a apela la vanităţi, concomitent cu gândul armonizării cu lumea din jur; este o modalitate diferită de abordare demitizată a personalităţii istorice. Comedia satirică Morişca are în atenţie lumea ziariştilor care tratează conştiinţele oamenilor ca pe un obiect de schimb oarecare. De aici până la cercurile de interese ale politicienilor este un singur pas, pe care L. îl face preluând discret sugestii de la înaintaşi ca I.L. Caragiale, Camil Petrescu sau Liviu Rebreanu. Scriitura este vioaie, inventivă, fluentă, iar personajele ilustrează izbutit categorii sociale sau comportamentale. Comicul rezidă în ridicolul gesturilor şi al pretenţiilor faunei care populează întâmplările, în contradicţia permanentă dintre aparenţă şi substanţă. SCRIERI: Alb şi negru (Constantin Vodă Cantemir), Bucureşti, 1933; Icarii de pe Argeş, Bucureşti, 1933; Rachieriţa, Bucureşti, 1934; Ra, Bucureşti, 1936; ed. (Amon-Ra), Bacău, 1940; Morişca, Bacău, 1937; Evdochia, Bacău, 1938; ed. (Femeia cezarului), Bacău, 1940; Femeia, fiica bărbatului, Bacău, 1938; Javra pământului, Bacău, 1942; Femeia cezarului. Morişca, Bucureşti, 1943; Năframa iubitei, Bucureşti, 1944; Salba reginei, Bucureşti, 1947; Cuscrii Gherghinei, Bucureşti, f.a.; Dumitra (Fata din flori), Bucureşti, 1958; Teatru, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1963; Teatru, Bucureşti, 1968; Alb şi negru, îngr. şi pref. Sanda Anghelescu-Mogoş, Bucureşti, 1976; Jertfa care creează, pref. Marin Cosmescu Delasabar, Bacău, 1994. Traduceri: A. Panteleev, Prima săptămână, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); AL Voloşin, Pământul Kuzneţkului, postfaţă Ion Călugăru, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Elena Constantinescu); Leonid Andreev, Minciuna. Manuscrisul unui nebun, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Romicus [Romulus Seişanu], „Iuda", U, 1934, 79; Sandu Teleajen, Piesa confraţilor I. Luca şi G. Ciprian: „Iuda", 117 Dicţionarul general al literaturii române Luca „Lumea", 1934, 4776; Al. Kiriţescu, „Iuda", „Gazeta", 1934, 64; Papadima, Creatorii, 477-482; Erasm [Petru Manoliu], „Rachieriţa", „Credinţa", 1935,376; G. Dem. Loghin, „Icarii de pe Argeş", „Cetatea Moldovei", 1941, 11-12; Ciorănescu, Teatr. rom., 247-250; Şerban Cioculescu, „Năframa iubitei", „Semnalul", 1946,1374; Gala Galaction, Cu prilejul unui eveniment teatral, „Jurnalul", 1946, 607; Arghezi, Scrieri, XXVII, 379-381; Râpeanu, Noi, 154-174; Aurel Leon, Totuşi, un dramaturg, CRC, 1972,6; Mircea Mancaş, Ion Luca, dramaturgul, ATN, 1973,1; Marin Cosmescu Delasabar, Debutul dramaturgului Ion Luca, ATN, 1975, 2; Barbu, Momente, 199-201; Valentin Silvestru, Clio şi Melpomene, Bucureşti, 1977,143-146; Massoff, Teatr. rom., VII, 85, 96, 136, 301, 419; Carol Isac, Permanenţe în dramaturgie, Iaşi, 1982, 9-85; Brădăţeanu, Istoria, III, 173-177; Stanca, Fragmentarium, 211-212; [Ion Luca], ATN, 1994,11 (număr omagial); Valeriu Anania, „... Mistuiam dramele lui Luca...", TR, 1994,51; Iordan Datcu, Centenar Ion Luca, ALA, 1994,246; Ion Luca, DRI, III, 208-222; Nicolae Cârlan, Dramaturgul Ion Luca între alb şi negru, CL, 1998,4; Dicţ. esenţial, 466-467; Ghiţulescu, Istoria, 82; Marin Cosmescu Delasabar, Ion Luca, o jertfă creatoare, Bacău, 2000. C.P. LUCA, Remus (25.V.1923, Târgu Mureş), prozator. Este fiul Zamfirei Luca (n. Pop), croitoreasă, şi al lui Ştefan Luca, ofiţer de poliţie; este frate cu scriitorul Ştefan Luca. învaţă la Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş, apoi la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj, unde familia se refugiază în 1940, după Dictatul de la Viena, luându-şi bacalaureatul în 1943. Debutează în acelaşi an la „Revista Fundaţiilor Regale", cu un ciclu de poeme (Vitrina cu păpuşi de porţelan). între 1943 şi 1946 face Şcoala de Ofiţeri, fiind lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent. Se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, dar o abandonează. Lucrează o vreme ca învăţător. între 1946 şi 1951 este redactor la ziarul judeţean din Târgu Mureş. în 1951 şi 1952 urmează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Debutează editorial în 1952, cu povestirea într-o gară, într-un volum ce cuprindea şi povestirea Preşedintele de Ion Istrati. Din 1952 până în 1974 lucrează ca redactor la „Viaţa românească", unde o vreme (1956-1957) a condus secţia de proză, încurajând şi înlesnind debutul unor scriitori ca Titus Popovici, Francisc Munteanu, Nicolae Ţie, Radu Petrescu ş.a. A colaborat cu proză, eseuri, recenzii, cronici etc. la „Viaţa românească", „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul" şi la ziarele „România liberă" şi „Scânteia tineretului". Prima carte personală tipărită este nuvela Ana Nucului (1953). Scrierile lui L. din primul deceniu de după debut sunt marcate de caracteristici contradictorii: vădesc, pe de o parte, cedarea în faţa tezismului politico-propagandistic impus în epocă, iar pe de altă parte, constituie o manifestare pregnantă a vigorii talentului său, revelată în abordarea tematicii rurale. Tezismul a contribuit decisiv la perimarea acestor scrieri, care îi aduseseră o glorie oficială în anii când era considerat un reprezentant de frunte al realismului socialist, fiind traduse şi editate în ţările „frăţeşti" şi în limbi de circulaţie internaţională, ca opere exemplare ale „noii literaturi". Fibra epică ar îndreptăţi considerarea acestor pagini cu mai mult interes decât cărţile ulterioare, din anii '60, din care tezismul e eliminat treptat, dar care nu se mai remarcă prin originalitate. Lumea prozelor rurale ale lui L. este cea din jurul oraşului său natal şi, în sens mai larg, a câmpiei transilvane (în esenţă, lumea din nuvelistica lui Pavel Dan sau din memorialistica lui Ion Vlasiu); momentul istoric al evocării surprinde instaurarea şi consolidarea orânduirii social-politice de după 1948. Ana Nucului, compromisă de tezismul afişat, reia în context istoric diferit schema din Popa Tanda de Ioan Slavici, fiind o pledoarie pentru efectul edifiant al exemplului personal şi al tenacităţii. Cartea, cu o protagonistă ţărancă „promovată" directoare de cămin cultural, include numeroase clişee, dar reuneşte pasaje descriptive, pagini de observaţie, portrete, creionări de situaţii diverse nu lipsite de interes. Prezentarea vieţii rurale, desluşirea complexităţii psihologice a oamenilor aşa-zis simpli, interesul pentru savoarea anecdoticii cotidianului sătesc prilejuiesc autorului pagini compuse cu autenticitate şi expresivitate lingvistică, în pofida schematismului şi a falsităţii ideii de ansamblu, de altfel copleşitoare. Cam aceleaşi trăsături divergente se manifestă şi în celelalte scrieri cu subiecte din lumea satului. După 1960 prozatorul abandonează tematica rurală, dar nu regăseşte în investigarea mediului urban şi a vieţii moderne formula epică proprie, într-o măsură individualizatoare, de până atunci. Proza din anii '60-70 indică o scădere a interesului scriitorului pentru domeniul social-politic şi concentrarea atenţiei asupra relaţiilor din cuplu, asupra erotismului, a vieţii de familie şi chestiunilor de morală din sfera cotidianului. Ilustrative pentru această manieră sunt romanul Cu ce se şlefuiesc diamantele (1966), de fapt o naraţiune „cu sertare" alcătuită dintr-o serie de povestiri distincte grupate după tehnica Decameronului, şi volumul de nuvele Nume (1972). Romanul Drum de soartă şi de răzbunare (1970), subintitulat „o baladă din Ardeal", evocă figura haiducului ardelean Văleanu, iar Astă-seară îl arestăm pe asasin (1967) ilustrează genul romanului poliţist. SCRIERI: într-o gară, Bucureşti, 1952; Ana Nucului, Bucureşti, 1953; Prostul, Bucureşti, 1953; Povestiri, Bucureşti, 1955; Liniştea iernii, Bucureşti, 1956; Cămaşa de mire, Bucureşti, 1958; Dimineaţă de mai, Bucureşti, 1959; Revedere şi alte schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1960; Poveste de dragoste, Bucureşti, 1962; Ziua întâlnirilor, Bucureşti, 1963; Cu ce se şlefuiesc diamantele, Bucureşti, 1966; Astă-seară îl arestăm pe asasin, Bucureşti, 1967; Drum de soartă şi de răzbunare, Bucureşti, 1970; Nume, Bucureşti, 1972; Apocrife, Bucureşti, 1975. Traduceri: Asztalos Istvân, Inimă tânără, Bucureşti, 1953; Siito Andrâs, Candidatul necunoscut, Bucureşti, 1954, A şaptea bucurie, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Alexandru Aldea), Cireşe tomnatice, pref. Gâlfalvy Zsolt, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Constantin Olariu, Alexandru Aldea şi Nicolae Străvoiu); Jozsef Attila, Csoszongyi - bătrânul cizmar, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu T. Cozma); Papp Ferenc, Rugina, Bucureşti, 1955; Simon Magda, Nunta mare, Bucureşti, 1959; Szabo Gyula, Neamul Gondoşilor, Bucureşti, 1967; Henryk Sienkiewicz, Quo vadis?, pref. Stan Velea, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Elena Linţa); Ranko Marinkovic, Mâinile şi alte povestiri, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Voislava Stoianovici); Fodor Sândor, Mofeta, Bucureşti, 1972; Kahâna Mozes, Şase zile şi a şaptea, postfaţă Lucian Cursaru, Bucureşti, 1972; Nagy Istvân, Nepoţii oltenilor, pref. D.R. Popescu, Bucureşti, 1972. Repere bibliografice: Sergiu Fărcăşan, „Ana Nucului" - nuvelă de Remus Luca, „Scânteia", 1953, 24 decembrie; Petru Dumitriu, Un Luca Dicţionarul general al literaturii române 118 prozator autentic, VR, 1953, 10; Lucia Olteanu, „Ana Nucului", CNT, 1954,8; Titus Priboi, „Ana Nucului", „Tânărul scriitor", 1954,4; Ovid S. Crohmălniceanu, Trei nuvelişti: Silviu Podină („Mlaştina"), Francisc Munteanu („Lenta"), Remus Luca („Ana Nucului"), VR, 1954,6; Dumitru Solomon, „Povestiri", GL, 1955,36; Mira Iosif, Pe marginea povestirilor lui Remus Luca, „Tânărul scriitor", 1955,10; Lucia Olteanu, Eroii lui Remus Luca, CNT, 1956, 2; Lucian Raicu, Aspecte noi în nuvelistica actuală, VR, 1956, 5; Sa vin Bratu, „Liniştea iernii", GL, 1957, 10; Perpessicius, „Liniştea iernii", „Tânărul scriitor", 1957,5; Ion Vitner, Creatori şi opere: Remus Luca, VR, 1959,3; Lucian Raicu, „Dimineaţă de mai", VR, 1959, 8; Ion Sârbu, Proza lui Remus Luca, IL, 1959, 9-10; Eugenia Tudor, „Revedere", LCF, 1960,12; Paul Georgescu, „Dimineaţă de mai", GL, 1960,15; Ion Lungu, Subiect şi conflict, TR, 1960,19; S. Damian, „Revedere", GL, 1960,23; Ion Lungu, Avantajele şi dezavantajele povestirii. Marginalii la volumul „Revedere" de Remus Luca, TR, 1960,24; Ion Vitner, Prozatori contemporani, Bucureşti, 1960,280-295; Damian, Direcţii, 270-273; Georgescu, Păreri, 273-276; Ovid S. Crohmălniceanu, „Ziua întâlnirilor", GL, 1964,6; Silvian Iosifescu, Artă şi arte, Bucureşti, 1965,104-108; Valeriu Cristea, „Cu ce se şlefuiesc diamantele", GL, 1966, 14; Victor Crăciun, Să discutăm despre eroii literari (la Remus Luca), LCF, 1966,16; Ciobanu, Nuvela, 218-227; Eugenia Tudor, „Drum de soartă şi de răzbunare", VR, 1971,3; Dicţ. scriit. rom., II, 779-781. N.Br. LUCA, Ştefan (7.IX.1924, Berghia, j. Mureş - 13.1.1991, Bucureşti), prozator. Este fiul Zamfirei Luca (n. Pop), croitoreasă, şi al lui Ştefan Luca, ofiţer de poliţie; este frate cu scriitorul Remus Luca. Urmează Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş (1935-1937) şi Şcoala Normală din aceeaşi localitate (1937-1940). în 1940, după Dictatul de la Viena, familia se refugiază la Blaj. Absolvind Şcoala de Ofiţeri (1944), L. participă la luptele din regiunea Mocrea-Sebiş-Arad. întors de pe front în 1945, funcţionează o perioadă ca pedagog în comuna Dumbrăveni din judeţul Sibiu, apoi, din 1946, ca redactor la „Ardealul nou". între 1952 şi 1954 urmează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. începând din 1954 desfăşoară o intensă activitate ziaristică. Este repartizat la „Contemporanul", iar ulterior devine redactor la „Narodnaia Rumânia" şi la „Gazeta literară". Din 1969 este lector la Editura Eminescu. Colaborează la „Viaţa românească", „Vatra", „Albina", „Luceafărul", „Tribuna", „Familia". în presă debutează în 1953 la „Viaţa românească", cu schiţa Cişmele şi noroi, iar editorial în 1954, cu volumul Cişmele şi noroi, cuprinzând şase schiţe satirice în spiritul vremii, la adresa moralei şi a comportamentului burghezului mărunt. înrâurit în mare măsură şi de exerciţiul ziaristic, scrisul lui L. se transformă cu timpul atât la nivel stilistic, cât şi tematic. Culegerile Aventurile lui Nucu (1956), Din satul meu (1956), Zile de iulie (1956), An de şcoală (1957), în majoritatea lor includ pagini autobiografice, povestiri cu sursa în viaţa satului lovit de cel de-al doilea război mondial. De altfel, imaginea satului transilvănean, cu transformările de după 1945, va reveni sistematic în proza lui L. Reportajele „la ordinea zilei" din Călător pe întinsul patriei (1960), construite fără excepţie pe antiteza trecut-prezent, în maniera realist-socialistă caracteristică epocii, subordonează cele câteva calităţi evidente de bun povestitor şi portretist care reuşeşte de multe ori să sugereze atmosfera locurilor evocate. Va scrie o mulţime de nuvele şi romane, inegale, fără să depăşească întotdeauna schematismul tipologic şi conflictual. Balul intelectualilor (1961), roman de analiză caracterologică (sau „procesul spiritului mic-burghez", cum l-a definit Eugen Luca), concentrează întreaga acţiune în doar câteva ore, înfăţişând, tendenţios, burghezia de provincie la un bal tradiţional, ce are loc chiar înaintea alegerilor din 1946. Romanul Penumbre (1969), ilustrând crâmpeie din lupta pentru eliberarea ultimelor brazde de pământ românesc, prezintă hiperbolic războiul, văzut ca o grozăvie insuportabilă de către tinerii dintr-o şcoală de ofiţeri din Transilvania. în literatura lui conformistă, fie că este vorba de război, de amintiri din copilărie, de anii de ilegalitate şi de aşa-zisă afirmare a Partidului Comunist sau de prefacerile din lumea satului sau a micilor oraşe de provincie, autorul dovedeşte meşteşug, fiind un povestitor meticulos. SCRIERI: Cişmele şi noroi, Bucureşti, 1954; Aventurile lui Nucu, Bucureşti, 1956; Din satul meu, Bucureşti, 1956; Zile de iulie, Bucureşti, 1956; An de şcoală, Bucureşti, 1957; Lala, Bucureşti, 1957; S-a-ntors Achim, Bucureşti, 1957; Drumul trece prin pădure, pref. Cezar Drăgoi, Bucureşti, 1960; Călător pe întinsul patriei, Bucureşti, 1960; Balul intelectualilor, Bucureşti, 1961; Itinerar neobişnuit, Bucureşti, 1962; însemnările unui învăţător, Bucureşti, 1963; Septembrie pe Crişuri, Bucureşti, 1963; Moştenirea, Bucureşti, 1964; Servieta Eleonorei, Bucureşti, 1964; Salcia supărată, Bucureşti, 1965; Sub cerul toamnei de atunci, Bucureşti, 1965; Cuib cu viespi, Bucureşti, 1966; Penumbre, Bucureşti, 1969; Nu e senină dimineaţa, Bucureşti, 1970; Cheia de fa, Bucureşti, 1972. Traduceri: Fây Andrâs, Fabule, Bucureşti, 1955. Repere bibliografice: Dumitru Carabăţ, „Cişmele şi noroi", VR, 1954, 9; Gh. Achiţei, „Balul intelectualilor", GL, 1961,24; Ion Lungu, Un roman izbutit, TR, 1961, 25; Eugen Luca, „Balul intelectualilor" sau Procesul spiritului mic-burghez, VR, 1961,7; Nicolae Manolescu, „Zile de iulie", CNT, 1962,14; Virgil Ardeleanu, „Zile de iulie", ST, 1962,3; Dumitru Solomon, „Itinerar neobişnuit", GL, 1962, 21; Camil Baltazar, „însemnările unui învăţător", GL, 1963,10; Valeriu Cristea, „Septembrie pe Crişuri", GL, 1964,14; Constantin Cubleşan, „Moştenirea", TR, 1965, 10; Valeriu Cristea, „Moştenirea", GL, 1965,14; Ardeleanu, însemnări, 220-224; Mircea Iorgulescu, Cronica reeditărilor. „Balul intelectualilor", ARG, 1971,11; Sorin Titel, „Cheia de fa", RL, 1973, 30; Popa, Dicţ. lit. (1977), 320; Dicţ. scriit. rom., II, 781-782; Ana Cosma, Scriitori români mureşeni, Târgu Mureş, 2000,76-77. C.Br. LUCEAFĂRUL, gazetă politică apărută la Craiova, săptămânal, între 8 aprilie şi 2 octombrie 1890. La această publicaţie cu o uşoară atitudine anticonservatoare, director şi prim-re-dactor este V. Ştefănescu, iar redactor politic şi literar, începând din luna august, Traian Demetrescu. Poetul cra-iovean şi-a publicat aici câteva schiţe şi impresii de călătorie, precum şi un inspirat articol dedicat lui Mihai Eminescu, care atrage atenţia mai ales prin paralela cu Alfred de Musset şi prin afirmaţia că la 1890 Eminescu era poetul de predilecţie al tineretului. în ultimul număr Traian Demetrescu tipăreşte recenzia Poveştile lui Ion Creangă, în care comentează, printre cei dintâi, comuniunea de sentimente şi de cugetare dintre povestitor şi oamenii simpli, de la ţară. R.Z. 119 Dicţionarul general al literaturii române Luceafărul LUCEAFĂRUL, revistă literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 10 septembrie şi 8 octombrie 1900. Director al acestei publicaţii, promiţător subintitulată de „literatură, artă, ştiinţă, politică", este Ludovic Dauş şi tot el, probabil, autorul unui articol-program care anunţă intenţia de a combate „bisericuţele" literare, mercantilismul, nechemaţii în literatură. L. publică beletristică, cronici de teatru şi artă plastică, articole politice, ştiri din viaţa literară, caricaturi. H.G. Lecca, Dem. Moldoveanu, Al. Obedenaru, N. Ţincu, Radu D. Rosetti, Ludovic Dauş şi N.G. Rădulescu-Niger sunt prezenţi cu versuri, iar Constanţa Dunca-Schiau, C. Săteanu, N.G. Rădulescu-Niger, Ludovic Dauş şi Charles-Adolphe Cantacuzene, cu proză. R.Z. LUCEAFĂRUL, revistă literară apărută la Budapesta între 1 iulie 1902 şi 1 octombrie 1906, la Sibiu între 15 octombrie 1906 şi 15 august 1914, apoi la Bucureşti între 1 ianuarie 1919 şi septembrie 1920, cu o periodicitate variabilă: bilunar, săptămânal, lunar. în articolul în loc de program, semnat de Al. Ciura în primul număr, publicaţia îşi propune să fie în primul rând „o revistă literară a tinerimii academice" şi să promoveze „cultura naţională", pentru ca mai târziu să se rezume - declarativ — la a fi „o revistă a tinerimii" în general. în 1904 sunt anunţate câteva iniţiative menite să îmbunătăţească conţinutul, de pildă cooptarea drept colaboratori a scriitorilor „de valoare", semnalarea „cărţilor literare bune" ş.a. Se menţionează, de asemenea, că se va lua „notă de publicaţiunile în limba ungară care ne privesc şi pe noi". în articolul Acasă de Oct. C. Tăslăuanu, publicat în 1906 în primul număr apărut la Sibiu, e afirmată hotărârea de a se realiza „propovăduirea culturii în popor", de a se acorda o mai mare atenţie literaturii, dar şi celorlalte arte, de a se păstra obiectivitatea în judecăţile emise, aşezând la baza acestora „adevărul, gândurile bune şi cinstite". în acelaşi timp e exprimată dorinţa de a se „întrebuinţa toate mijloacele [...] pentru a apropia pe ai noştri de cultura mai înaintată din Regat şi de graiul mai desăvârşit şi mai frumos de acolo". începând cu numărul 24/1911, conform celor afirmate de Oct. C. Tăslăuanu în articolul Reorganizarea revistei „Luceafărul", publicaţia îşi propune să vizeze şi problemele politice şi „să fie o oglindă a tuturor frământărilor vieţii româneşti [...] prin prisma judecăţii ardelene, care îşi are caracterul ei specific". De la numărul 31/1912 se renunţă la problematica politică, profilul urmând a fi acela de „revistă de familie artis-tică-literară, care va îmbrăţişa mişcarea culturală de la noi şi din străinătate". Rubrici mai importante: „Foi răzleţe" (în care se reproduc pagini valoroase din literatura română şi din alte literaturi), „Din popor" (folclor), „Pagini străine", „Dări de seamă", „Bibliografie", „Cronică", „Poşta redacţiei". Cu poezie, principalul colaborator este Octavian Goga, care s-a lansat şi s-a afirmat prin intermediul L. El dă aici (semnând şi cu pseudonime) majoritatea versurilor incluse ulterior în volumul de debut, Poezii (1905), ca şi numeroase altele. Alături de O. Goga, condeiele care conferă prestigiu acestui sector al revistei sunt Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel (ultimii doi inclusiv în ipostaza colaborării lor sub pseudonimul A. Mirea), Victor Vlad-Delamarina, Elena Văcărescu, G. Topîrceanu, Mihai Codreanu, Mihail Săulescu, Aron Cotruş (care debutează cu Noaptea, 11-12/1908), Nichifor Crainic, Lucian Blaga, V. Voiculescu. Se tipăresc şi versuri de George Coşbuc, dar dintre cele destinate copiilor, parodia lui I.L. Caragiale după Bolintineanu, Paşa din Silistra, iar în numărul 5/1914 figurează o poezie inedită de Gh. Asachi, Viitorul. între colaboratori: Maria Cunţan, Zaharia Bârsan, Ecaterina Pitiş, I. Borcia, I.U. Soricu, G. Rotică, Teodor Murăşanu, Elena Farago, D. Nanu, Victor Eftimiu. Prozatorul lansat de L. a fost Ion Agârbiceanu, cu schiţa Badea Niculae, în numărul 10-11/1902, prezent apoi cu numeroase proze scurte (Mătuşa Stana, Mistreţul, Costea Pădurarul, Domnişoara Linuţa, Ghiuţu, Copilul Chivei, Melentea, Din Luncşoara, Două iubiri ş.a.), dar şi cu romanele Povestea unei vieţi (în 1912) şi Arhanghelii (în 1913). Au mai colaborat I. L. Caragiale, I. Slavici, Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu (schiţa Codrea), Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, I.A. Bassarabescu. După război li se alătură Gala Galaction, Gh. Brăescu, Gib I. Mihăescu (care debutează aici în februarie 1919 cu schiţa Linia Budapesta, 15 Iulie tu 1902. REVISTĂ LITERARĂ APARE: u 1 şi 15 a fiecărei iun!, dupâ stil Preţul umi? esempiar 50 bani REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA: VI , STRADA VdRdSMARlT 60a CEVA PESPRE DRAM*te,DEM,E;*) Sălăşluit este în sufletul omului un dor care nu poate să deca3£ Xcele biruinţe sunt de a să avânta tot mal mult peste marginile biruinţele paclnice ale raţiunii asupra barbariei; acestei vieţi materiale,de a se smulge din ghia- acei imperiu e neperitoriul imperiu al artelor." rele cinicei realităţi. Această tendinţă s’a vali- (Macaulay). ditat din timpurile cele mal vechi, putem zice, Ajuns omul în mâna artelor, tendinţa ge- că deodată cu omul. Şi e şi natural Proza neralâ nesuprimabilă a sufletului omenesc sg ocupaţiuniîor omeneşti e atât de seacă, încât sbate dupănou şi iară nou* Sufletul omului omul are lipsă de ceva, care să-l scoată din tinde să să înalţe tot mal mult, să să apropie această monotonie, să-î şteargă de pe frunte tot maî mult de perfecţiune, creţele încordării şi să verse în inima lui un Această tendinţă a dat naştere artei dra- balsam nobil, care să-l învioreze, să-I facă să matice, celuî maî desăvârşit ram al artelor, mte sbuciumuî luptei pentru esistenţă şi să-i Drama $ă ridică pe cel maî înalt piedestuî sădească iii suflet dorui şt plăcerea de a trăi. artistic, drama nu lucră numai asupra senti- Viaţa de toate zilele cu toate peripeţiile ei e menteior: asupra voinţei omului ţinteşte ea direct, stăpânită de un caracter animalic, de puterea Prin frumseţea composiţiunel te delectează, te instinctelor diabolice, cari n’au alt scop, decât înseninează, prin acţiune însă îţi atinge coar- susţinerea în patimi a acestei vieţi şi cari, dele raţiunii şi-ţi determină voinţa spre fapte dandu-te pradă lor, te aruncă în întunerecut nobile. stupidităţii. OmuMnsă ca singura fiinţă raţi- Acţiunea, aceasta este puterea, care ridică onală şi cea mal înaltă creaţmne are lipsă de drama peste toate celelalte ramuri de artă. ceva nobil, care să-I ridice în sferele ideali- Prin acţiune să apropie arta dramei mal mult smuluî şi să-l apropie tot mal mult de perfecţiune. Acesta e frumosul, care să manifestă prin creaţiunile artistice ale celor patru ramuri de artă. Sub impresia productelor de artă uiţi realitatea vieţii, sufletul să înalţă în sfere senine, inima să eliberează de cătuşele moieşiril, puterea boldurilor animalice să tîmpeşte, sentimentele să nobiiitează şi în imperiul raţiunii răsare lumină şi seninătate, „Didicisse fideliter artes emollit mores, nec sinit esse feros" — zice Gvid. In sbuciumuî vieţii de toate zilele, în lupta realităţii foarte adeseori să întâmplă, că isbânda planurilor noastre e necredincioasă armelor, de cari ne folosim. „Sunt însă biruinţe, cari nu sunt urmate de înfrângeri, este un imperiu, de om. Acţiunea face ca noi să vedem arta întrupată pe scenă în fiinţe omeneşti, ca şi noi, din cânte şi oase şi prin aceasta influinţa asupra noastră e cu mult mal adâncă, decât a tuturor celorlalte arte. Drama ne deschide orizontul privirii, ne pune înaintea ochilor lumea cu toate virtuţile, cu toate păcatele ei, singură drama nu să sfi-eşte să desbrace omenimea de haina neagră a patimilor şi să ne-o presinte în toată golătatea, aşa cum într’adevăr lucră şi nu cum să manifestează în afară. Şi prin aceasta loveşte foarte fin în conştiinţa privitorului, care îşi compară inconştiu acţiunile sale cu ale persoanelor dramatice şi acţiunile bune şi nobile îî transpun într'o stare de adâncă mulţămire sufletească, pe când cele mârşave şi păcătoase îl fac în Luceafărul Dicţionarul general al literaturii române 120 revriG reriTRU gumu--r*. wrsymjRa şi awa amjitxr.siBim iwr. wirl rm 19 ar irastCTOROOT e rasuauariti: ÎS* i . t K- ftpti-cs _C«%'S*s®î sa M'»îr - ,ni Cazare t »r- ps^"fy ..:-: 1.1 ţ|, ■ - f1®rl si âîîi ifRtjteT: ' ÎB fW« ■■ ■ - Cfaiţc (peegteţ. 1 f-îf&'s . , ^ tifisv: >:..w - fc- =. I f i cele din paganismu, si cele din crestinisrau, partea mitologica adeca religinnaria e cea mai de frunte, In aclsta parte poeţii pot dă sborulu mai mare framuse si gigaatice, ici crea/a,— si se arfta poeţi de vatore. Dar’ sborulu spiritului se marginescc prin faptele lor, pe la romanii vechi au fost siatem’a de 12 dici, poetulu mi mai pote adange catra ei, — Jupiter a avut fulgerelu in mana, poetulu na i pote di arcnln ; Cristosu numai cu insusirile, ce se afla despre el in religiunea creştina se p6te represeubt. Aci poetulu nu are nimic de a erei, ci numai insusirile le pote aretA in diferite acti-vitati, si faptele in diferita forme, inse in spiri-tulu si elcmentulu lor original. E lucru naturalu dara, câ celu ce nu scio mitologi'a epocei respective, cela ce nu scie isvorele creştine, nn >e va margini prin adevern, ei va faco ilustratiuni nefidele si nenimerite, — ai prin acest'a partea de frânte a epopeici ae de-rima, si epopeia remane far' de pretiu. Apoi, nu e destulu ci poetulu carele scie epopeia. se aiba limb’» curata si u>i6ra, si se aiba idei frumose pentru poesii. Atata e pri putieun pentru de a scrie o epopeia. De lipsa si de frunte e, ca poetulu se-»i creeite ptannlu epopeiei, o nime cu fiiutie se aiba vi£ti’a organiaata in acest planu — adeca poetulu tiebue so fia arcbitectu pentru opulu seu, innainte se otardaca materialulu, form'a si locala pentru fia-earole, — innainte trebuia se «ie ei LUMINĂTORIUL, gazetă politică şi literară apărută la Timişoara, de două şi de trei ori pe săptămână, între 5 martie 1880 şi 25 decembrie 1893. Proprietar este Meletie Drăghici, iar redactor responsabil, Pavel Rotariu. După ianuarie 1886 I.V. Barcianu apare ca asociat la conducerea foii, în calitate de „colaborator primar". Orientarea politică şi culturală a gazetei îşi are sursele în programul mai general al grupărilor politice româneşti care luptau pentru egalitatea în drepturi a popoarelor din Imperiul Austro-Ungar şi pentru activarea socială şi intelectuală a românilor din Banat. în paginile gazetei sunt prezenţi cu texte de atitudine politică Pavel Rotariu, I.V. Barcianu, I. Slavici, Paul Vasici, Vincenţiu Babeş, Iosif Vulcan şi se reiau articole apărute în jurnalele din Bucureşti sau Iaşi, printre care unele ale lui T. Maiorescu. în iulie 1889 L. este implicat într-un proces de presă intentat de autorităţile maghiare din Timişoara. Din decembrie 1893 condiţiile politice şi sociale cerând acţiuni mai directe şi mai moderne, L. este înlocuit de cotidianul „Dreptatea", care îi preia nu numai sarcinile politice, ci şi pe acelea culturale şi literare. Literatura promovată are, în bună parte, un caracter local, gazeta fiind mai ales un mijloc de exprimare politică şi literară al intelectualilor bănăţeni. Au colaborat cu versuri şi proză T.V. Păcăţian, At. M. Marienescu, D. Popovici, I. Siriteanul, T. Daul, I. Nicorescu, I. Simu, Petre Broşteanu, Aurel C. Popovici. Redactorii au încurajat studierea folclorului românesc din Transilvania şi chiar de pe întregul teritoriu locuit de români, găzduind literatura populară culeasă de At. M. Marienescu, P. Ispirescu, I. Lupulescu, T. Daul, D. Stăncescu, I. Pop-Reteganul, Aurel Iana, S. FI. Marian, Tit Bud ş.a. în 1889 s-a tipărit articolul Despre adunarea poeziilor populare al lui Petre Dulfu, iar un an mai târziu, un Apel literar scris de S. FI. Marian în scopul stimulării culegătorilor de literatură populară. G. Popa susţine ideea înfiinţării bibliotecilor „poporane", prin care să se pună la dispoziţia ţăranilor cărţile cele mai bune sub aspect naţional, educativ şi artistic. Contribuţii de filologie şi istorie, precum şi recenzii la volumele unor scriitori din Banat semnează Iosif Tempea, Elie Trăilă, Gr. Silaşi, Simion Mangiuca, G. Candrea ş.a. S-au publicat în traducere fragmente din Dante (Maria Chiţu), din Boccaccio (S. Properţiu), din Principele lui Machiavelli (G. Popa). Câteva pasaje ale Contractului social de J.-J. Rousseau s-au tălmăcit, probabil, în redacţie, iar mai multe nuvele ale scriitorilor Emile Zola şi H. Zschokke au fost transpuse în româneşte de I.S. Spartali şi P. Pesteanu. L. a fost prima publicaţie importantă a românilor bănăţeni şi a contribuit efectiv, în anii premergători evenimentelor Memorandumului, la lupta naţională, politică şi culturală, alături de celelalte gazete transilvănene. R.Z. 141 Dicţionarul general al literaturii române Lungianu LUMINIŞURI, publicaţie apărută la Craiova, lunar, din ianuarie până în mai 1932. Cuvântul înainte, semnat de Mircea Lepădatu, vorbeşte de nevoia de „unitate în şirul generaţiilor noi", cu idei mergând în direcţia tradiţionalismului şi denunţând faptul că „etnicul se înăbuşă". Semnează poezii Lucian Costin, Leonard Divarius, V. Oprescu- Spineni. Proza e reprezentată de I. P. Ţuculescu, V. Măceşeanu şi Şt. Cră-ciunoiu. în cadrul paginilor de comentariu literar, mai multe articole sunt închinate lui O. Goga (I.P. Ţuculescu, Vasile Măceşanu), apar cronici la Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu, Ţara de peste veac de Nichifor Crainic şi la Atitudini politice şi literare de D. Tomescu. Al. Iacobescu traduce poezie neogreacă. Mai semnează Eugen Nicolescu şi Dan Spineanu (Centenarul lui Goethe). M.Pp. LUNGIANU, Mihail (13.XII.1876, Rucăr, j. Argeş - 21.1.1966, Bucureşti), prozator şi publicist. Este al şaselea dintre cei opt copii ai Zamfirei (n. Cojanu; provine dintr-o familie de preoţi de lângă Braşov) şi ai lui Ion Lungianu, preot (fiu al preotului Ion Lungu, luptător în oastea lui Avram Iancu). Face două clase primare în satul natal, apoi învaţă la o şcoală din Câmpulung. încheie ca bursier Seminarul „Nifon" din Bucureşti şi în 1902 îşi pregăteşte examenul de bacalaureat, funcţionând în acelaşi timp ca pedagog la Institutul „Clinciu şi Popa". Urmează în paralel teologia şi dreptul la Universitatea din Bucureşti, în 1906 fiind dublu licenţiat. Se îndepărtează de tradiţia clericală a familiei şi îmbrăţişează cariera juridică. în 1907, ca tânăr recrut, este martor al răscoalelor ţărăneşti, ce îi vor lăsa o impresie puternică. Din anul următor avea să ocupe funcţii mărunte în Ministerul de Finanţe, ulterior angajându-se ca magistrat stagiar la ocoluri din judeţele Argeş şi Muscel. Ajunge administrator pentru plasa Vâlsan din judeţul Argeş (1909-1913) şi director de prefectură (1913-1918). Se întoarce în capitală ca inspector general în Ministerul de Interne (1920), inspector la Direcţia Culturii din Casa Culturii Poporului (1922), la ministerele Cultelor, al Educaţiei şi învăţământului, în fine, la Casa Şcoalelor, unde între 1932 şi 1940 (când se pensionează) este consilier literar. Din 1918 a practicat şi avocatura. L. publică versuri patriotice în „Revista şcolarilor", anecdote şi scurte povestiri în revista „Satul" (Teişani-Prahova), însă debutul propriu-zis are loc în 1905, la revista „România ilustrată" (unde este redactor, bucurându-se de încrederea profesorului Em. Grigorovitza), cu schiţa Brezaia. Peste puţină vreme îi apare în „Viaţa literară" altă schiţă legată de datini, Focu' lu' Sâmedru, iscălită Mihai de la Rucăr. Va continua să semneze, cu pseudonimele Freamăt, Boldur, Baştea, Argeş, Melun ş.a., versuri epigonice în paginile publicaţiilor ieşene „Floare albastră", „Evenimentul literar" ş.a. Mai frecvent colaborează cu versuri, schiţe şi povestiri pe teme de inspiraţie rurală, cu cronici dramatice, articole politice sau despre religie etc. în „Viaţa literară", „Curentul", „Arhiva", „Albina", „Lumina", „Convorbiri literare", „Sburătorul literar", „Mi-nerva", „Convorbiri critice", „Universul literar şi artistic", „Gorjanul", „Glasul Argeşului", „Muscelul", „Voinţa naţională", „Zorile Romanaţiului" ş.a. De asemenea, îşi dă concursul la tipărirea revistelor „Calendarul nostru" pe anul 1918 şi „Florile dalbe". Din punct de vedere valoric, scrierile lui L. nu evoluează semnificativ de la primele schiţe din reviste până la ultima carte publicată. întâiul volum, în sărbători (1910; Premiul Academiei Române, în 1923), nu face decât să înşire, entuziast, obiceiuri populare ori să descrie superstiţii (în noaptea de Sfântul Gheorghe, La moară ş.a.). Pasionat de subiecte rurale („icoane de la ţară"), dar neavând abilitatea de a le transpune literar, prozatorul e considerat mai degrabă un cronicar realist al satului. Scrisul lui, deşi vădeşte înrudiri cu sămănătorismul, se diferenţiază de acesta printr-un fel de sinteză personală. Când nu se limitează la înfăţişarea idilică a îmbelşugatei vieţi a ţăranilor (în pacea înserării, La polog etc.), prozele sale acuză injustiţia şi se pătrund de un mesianism artificial, uneori strecurat în versuri populare inautentice (Dreptate, La focuri, Mateiu Hurezan ş.a.) Primului volum de povestiri îi succedă multe altele, izvorâte din aceeaşi matrice: Icoane din popor (1911), La cruci (1911), Din umbra satelor (1913), Zile senine (1913) şi însăilări (1914; Premiul Academiei Române), Gura iadului (1915), Clacă şi robot (1916) ş.a. Nuvela titulară a culegerii Pădurarul Stoichiţă (1957) ilustrează tipic incapacitatea prozatorului de a conferi o armătură durabilă unei materii remarcabile. Scenele în care, întorşi de la un proces nedrept, moşierul şi arendaşul sunt atacaţi şi sfâşiaţi de lupi, iar pădurarul, om de bine, scapă, dar cu minţile rătăcite, rămânând să plătească pentru două crime de care nu e vinovat, au tensiune, însă aceasta e subminată de arta rudimentară a naraţiei. Vocabularul scrierilor lui L. se păstrează în mod artificial în registrul popular şi regional, motiv pentru care unele cărţi sunt prevăzute cu glosare. Câteva scrieri pe teme sociale şi mai multe volume de basme şi povestiri pentru copii, destul de apreciate — Poveşti (1923), Alte poveşti (1929), Comoara lui Prâslea (1936), Din ţara lui Alb-împărat. Basme pentru toate vârstele (1936), Făpturi şi năstimiri. Mituri şi legende (1936), Zmei şi zâne (1937), Bucoavne şi izvoade (1939), Basme (1961), Legende şi basme (1965), Basme noi (1967) ş.a. — se adaugă la tabloul unor naraţiuni fără mare relief. SCRIERI: în sărbători, Bucureşti, 1910; Icoane din popor, Bucureşti, 1911; La cruci, Bucureşti, 1911; Din umbra satelor, Bucureşti, 1913; Zile senine, Bucureşti, 1913; însăilări, Bucureşti, 1914; Postelnicul Cumpănă, Bucureşti, 1914; Gura iadului, Bucureşti, 1915; Războiul cel mare, Piteşti, 1915; Clacă şi robot, Bucureşti 1916; însăilări. însemnări şi povestiri. Sfârşituri, Bucureşti, 1922; Mucenicii neamului, Bucureşti, 1922; Poveşti, Bucureşti, 1923; Săracu' Gealapu, Bucureşti, 1928; Alte poveşti, Bucureşti, 1929; Poveşti pentru tineri şi bătrâni, Bucureşti, 1934; Comoara lui Prâslea, Bucureşti, 1936; Din ţara lui Alb-împărat. Basme pentru toate vârstele, Bucureşti, 1936; Făpturi şi năstimiri. Mituri şi legende, Bucureşti, [1936]; Zmei şi zâne, Bucureşti, 1937; Atotputernicul pe lume, Bucureşti, 1938; Bucoavne şi izvoade, Bucureşti, 1939; Răncurele, Bucureşti, 1939; Licăriri în beznă, Bucureşti, 1940; Pădurarul Stoichiţă, Bucureşti, 1957; Basme, Bucureşti, 1961; Vremuri apuse, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1962; Legende şi basme, Bucureşti, 1965; Basme noi, Bucureşti, 1967. Traduceri: Henry Bordeaux, Teama de viaţă, Bucureşti, 1922. Lungu Repere bibliografice: Lovinescu, Opere, IV, 185-186; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 845, Ist. Ut. (1982), 930-931; Ciopraga, Lit. rom., 542-543; Teodor Vârgolici, Aspecte istorico-literare, Bucureşti, 1973,166-183; Ion Cruceană, Mihail Lungianu, în Momente şi figuri argeşene, I, Piteşti, 1980, 103-109; Dicţ scriit. rom., II, 783-785. ' ' ' V.P.S. LUNGU, Alexandru (13.IV.1924, Cetatea Albă), poet. Este fiul Anei Lungu (n. Vlasie), învăţătoare, şi al lui Alexandru Lungu, inginer. Urmează şcoala primară la Buzău, iar liceul, din 1934, la „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, „Andrei Şaguna" din Braşov, „Gh. Bariţiu" din Cluj, „George Coşbuc" din Năsăud; în 1940, refugiat la Buzău, termină aici studiile secundare şi în 1942 susţine bacalaureatul. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1949), devenind medic la Institutul de Endocrinologie al Academiei RSR, unde este cercetător până în 1973. Concomitent, până în 1956, a predat şi la Catedra de endocrinologie a Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. In 1973 pleacă în Germania, unde profesează ca medic până în 1989, când se stabileşte la Bonn şi se va dedica exclusiv literaturii. Este membru al Academiei de Ştiinţe din New York şi al Societăţii Internaţionale de Biometeorologie. Şi-a tipărit primele versuri în 1939, în revista „Prepoem". Editorial a debutat în 1941, cu volumul Fata din brazi. Spre sfârşitul liceului, împreună cu Ion Caraion scoate la Buzău „revista de poezie modernă" „Zarathustra" (1940-1941), iar la Bonn, împreună cu soţia sa, Micaela Lungu, editează revista de poezie „Argo". A colaborat, mai ales cu versuri, la „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „Lumea", „Curentul literar", „Viaţa Basarabiei" ş.a. După o perioadă de absenţă din presă, cuprinsă între 1947 şi 1964, reîncepe să publice în „Tribuna", „Viaţa românească", „Steaua", „România literară" ş.a. După 1973 poeziile îi apar în reviste româneşti ale exilului: „Ethos", „Limite", „Mele", „Micron" ş.a. L. şi-a făcut apariţia — după cum se autodefineşte — în zodia acelei „generaţii ieşite în lume sub semnele cumplite ale războiului, dar purtând cu sine şi pentru toţi o poezie curată şi dreaptă". Este poezia din anii imediat postbelici, temperată în raport cu excesele experimentelor avangardiste şi cu delirurile imagistice suprarealiste, ale căror sechele teribiliste se mai percep totuşi în dicţie. Poemele din prima lui plachetă, Ora 25 (1946; distinsă în manuscris cu Premiul pentru poezie „Ion Minulescu") se deschid cu o imagine insolită, generatoare, la rândul ei, de alte jerbe de artificii, însă o bună tehnică a versificării este evidentă în acest discurs epicizat al aflării sinelui prin mijloace diferite de cele metaforice. Volumele apărute după mai bine de două decenii de absenţă editorială — Dresoarea de fluturi (1968), Timpul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Poeme (1971), Armura de aer (1973^ — nu comportă schimbări de ton sau de manieră poetică. In perioada proletcultistă, când poetul îmbrăcase „cămaşa de forţă a tăcerii", iar poezia sa fusese considerată de critica oficială „decadentă şi afectată de morbul putreziciunii burgheze", imaginarul i-a fost impregnat de simboluri care vorbeau despre irealitate, inconsistenţă, fragilitate şi volatilitate, ca un reflex al circumstanţelor istorice opresive. L. Dicţionarul general al literaturii române 142 este — în perioada liberalizării culturale de la sfârşitul anilor'60 - un poet al rigorii suave, al lucidităţii fragile („puterea florii"). în acelaşi timp, limbajul i s-a înfăşurat în voalurile manierismului şi a devenit mai criptic. Preocupat de exerciţiul poetic formal, de ceea ce numeşte „răstimp de litere" (titlul unui ciclu de poeme din volumul Armura de aer), L. ajunge în impasul nenumitului, rostindu-şi neputinţa de a se exprima. în această ipostază, poetul îi apărea lui I. Negoiţescu ca „un fel de Don Quijote al necuvintelor". Odată cu anii exilului, L. se vede obligat să intre într-o nouă perioadă de tăcere, din cauza barierelor idiomului străin şi a riscurilor aculturaţiei. în colecţia proprie, „Semn", scoate de sub tipar, în condiţii grafice de excepţie şi în tiraje aproape confidenţiale, peste o duzină de plachete de versuri. Grafician şi pictor, fin caligraf, L. este convins de capacitatea artei de a restitui în contemporaneitate sincretismul pierdut al începuturilor omenirii. La nivelul poeticităţii ca atare, indecizia formelor şi a culorilor sporeşte impresia de irealitate. Sugestiile alchimice („în fiecare clipă/ se împlineşte o nuntă/ între tăria consoanelor/ şi unduirea născândă din vocale/ focul şi apa") interferează cu cele biblice (divinul Cuvânt întrupat), cristice (constructe parabolice, naşterea, botezul, jertfa, pătimirea, mântuirea) ori ezoterice (trimiteri la Kabbala, Bahir, Zohar şi Thora). De asemenea, îşi face simţită prezenţa o undă de farmec discret al trecerii, amintind de Lucian Blaga („vremea adumbrită", „răstimpi în destrămare", „târzielnicele ape", „Eutopia, mândra grădină"). Poemele din exil, adevărate reculegeri anxioase, folosesc un limbaj diferit faţă de cel al 143 Dicţionarul general al literaturii române Lungu creaţiei anterioare, tinzând spre arhaieizare ecleziastă sau incluzând construcţii metaforice, termeni şi sufixări ce respiră aerul de incantaţie liturgică al poeziei tradiţionaliste interbelice. Pasionat de marile mistere, de arhetipuri şi de simbolismul hieroglifelor, L. practică un lirism al esenţelor şi îmbină fervoarea religioasă cu graţia formală. SCRIERI: Ora 25, Bucureşti, 1946; Dresoarea de fluturi, Bucureşti, 1968; Timpul oglinzilor, Bucureşti, 1968; Altceva decât umbra, Bucureşti, 1969; Ninsoarea neagră, Bucureşti, 1970; Poeme, Bucureşti, 1971; Armura de aer, Bucureşti, 1973; Elegiile malteze, Raubach (Germania), 1980; Litera şi legământul, Raubach, 1981; Trei parabole, Raubach, 1981; Septuopre-poeme, Raubach, 1981; Umerii lui Elohim, Raubach, 1981; Nutreţ pentru demoni, Raubach, 1982; Spaima viorilor, Raubach, 1982; Clavicula mundi, Raubach, 1983; Fapta şi întâmpinarea, Raubach, 1984; Judecata fără de apoi, Raubach, 1984; Piatră-apă-soartă, postfaţă Mihai Niculescu, Raubach, 1985; Steaua neizbucnită, Raubach, 1986; Trei poeme, Raubach, 1986; Fuga din privelişti, Raubach, 1987; Elegiile cretane, Raubach, 1989; Pardes, Aarhus (Danemarca), 1989; Cheia din miresme, Raubach, 1990; Stigmate şi lauri, Raubach, 1993; Zariştea din timp, Raubach, 1994; ed. bilingvă (Zariştea din timp - En glauta ur tid), tr. Gabriela Melinescu şi Bo Herlin, Oradea, 1997; Auzelişti, şaptesutedouăzecişicinci versuri şapte desene, semn, Raubach, 1996; Ochiul din lacrimă - Das Auge aus der Trăne, ed. bilingvă, tr. Sorin Anca, Bucureşti, 1998; Roua de apocalips, Bucureşti, 1998; Teascul de taină, Bucureşti, 1999; Ninsoarea neagră; I-II, pref. Nicolae Ţone, postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2000; Răscrucea şi semnul — The Crossing and the Sign, ed. bilingvă, tr. Luiza Carol şi Carol Stieber, Piteşti, 2000; Pictopoeme (în colaborare cu Sorin Anca), Bonn, 2001; Cerneala şi sângele, Bonn, 2002; Misterul poeziei între turnul de fildeş şi zgomotul istoriei, Piteşti, 2003. Repere bibliografice: Negoiţescu, Scriitori, 393-397; Streinu, Pagini, II, 140-143; Piru, Panorama, 173-176; Cioculescu, Aspecte, 249-255; Grigurcu, Teritoriu, 93-98; Caraion, Duelul, 73-77; Munteanu, Opera, 117-121; Constantin, A doua carte, 118-121; Cristea, Un an, 75-77; Mircea Zaciu, „Revenirea mea în viaţa literară a fost o trecere din carcera tăcerii în groapa cu lei" (dialog cu Alexandru Lungu), F, 1991,10,11; Ion Cristofor, Poetul „neliniştilor limpezi", TR, 1991,50; Gheorghe Grigurcu, O corabie a poeziei, CNT, 1992, 8; Gheorghe Grigurcu în dialog cu Alexandru Lungu, RL, 1994, 16; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 250-254; Ion Deaconescu, Alexandru Lungu, ST, 1994, 6; Poetul Alexandru Lungu în dialog cu Titu Popescu, ST, 1995, 4-5; Gheorghe Grigurcu, O poetică mistică, RL, 1996, 44; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 302-307; Dicţ. scriit. rom., II, 785-789; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei, Iaşi, 1999,34-41; Cistelecan, Top ten, 70-72,129-131; Grigurcu, Poezie, II, 5-28; Marin Mincu, Poeticitatea românească postbelică, Constanţa, 2000, 75-78; Micu, Ist. lit., 340-341; Popa, Ist Ut, II, 386-387; Al. Pintescu, Un orfic de la Septentrion, „Poesis", 2002, 89; Gheorghe Grigurcu, Răspunsurile poetului Alexandru Lungu, RL, 2003, 33; Manolescu, Enciclopedia, 468-469. E.H. LUNGU, Alexandru D. (8.IV.1928, Miorcani, j. Botoşani), prozator şi dramaturg. Absolvent al Institutului de Artă Cinematografică, secţia actorie (1954), L. se va remarca în montări după I. L. Caragiale. Concomitent începe să scrie, mai întâi la revista „Albina" (1958). Debutul editorial are loc în 1960, cu volumul de nuvele Hotar. Nuvela Ploaie curată va fi premiată de „Gazeta literară" în 1964. Prozatorul reprezintă o combinaţie fericită, având „candoarea moldovenească şi umbra de umor regăţenesc" (D. R. Popescu). Este un observator minuţios al satului contemporan, de obicei alegând ca loc al întâmplărilor comuna natală. Dincolo de ţăranii săi certăreţi, înţelepţi şi hazoşi, rămâne esenţial ca personaj un loc — Miorcani, un fel de Humuleşti modern. în Lacătul apei (1986), de exemplu, L. foloseşte o modalitate ficţională tradiţională, cu subiecte aparent cuminţi: Calul, naraţiune unde şi animalul îmbătrâneşte odată cu satul, Stânca de săpun, relatând călătoria iniţiatică a unor copii, Identitate, despre lumea ţiganilor nomazi, Aproape de nuci, povestea unui cimitir semifantastic, legând miraculos lumea celor plecaţi de cei vii, Luna în crivăţ, imaginea copilăriei furate etc. Cea mai reuşită nuvelă este Ploaie curată, având ca motiv central dragostea; izbutită este şi Lacătul apei, un „scurt roman", unde personajul principal, Petre Găitan, un om dârz, puternic, dependent iremediabil de glia sa, pare un amestec de Ion şi Ilie Moromete. Povestirile refac un peisaj familiar, idilic, pitoresc, dar uneori violent, dur, şi conturează psihologii aparte, vizibilă fiind predispoziţia autorului spre istorioare cu tâlc. Moarte măruntă (1997) este romanul dorului de casă pe care îl trăieşte un personaj donquijotesc, Adam Ficioru. înglobând într-o parabolă înfruntări şi dezbateri morale, cartea devine un docu-ment-acuză la adresa comunismului, agent al distrugerii vieţii patriarhale rurale. în Duminicile unei veri (1991, ediţia a doua, din 2001, este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor), L. se opreşte asupra unei lumi magice prin intermediul unui personaj feminin plin de candoare, Ruxandra, o fetiţă care face pasul dinspre „Edenul pierdut" către maturitate. O piesă de teatru, Salonul japonez, nominalizată în 1997 la Concursul Uniter, devine metafora unui spaţiu utopic, unde fiecare are dreptul de a visa şi a face tot ceea ce îşi doreşte. Dar personajele sunt, chiar prin plăcerea de a povesti de dragul poveştilor şi prin obsesia călătoriilor pentru satisfacţia rătăcirii, dornice de o libertate la care uneori nu au acces din cauza îngrădirilor sociale. Şi „întoarcerile" devin uneori imposibile, oamenii se complac în pesimism şi cultivă compensator vorba de duh: istorisind, ei simt că devin mai buni. Chilipir de om pe jos (2002) este cea mai semnificativă scriere a lui L. Se foloseşte aici artificiul scrisorilor intercalate în poveştile cu miez, misive trimise unui judecător generic, iar personajul central, Moş Mandache Lupaşcu, un narator model, repovesteşte, ca o Şeherezadă modernă sau ca o Ancuţă sadoveniană, momentul istoric fiind însă crunt: comunismul anilor '60. Ca în mai toate celelalte cărţi, preeminente sunt monologurile în care e comprimată înţelepciunea arhaică, alături aflându-se contra-punctic dialogurile, între un El şi o Ea de la ţară, Conu Leonida şi soaţa sa într-un sat devenit caragialesc, privit cu blândeţe, ironie şi umor. Dincolo de atmosfera voit enigmatică, autorul ascunde un cert fond liric, turnat însă uneori în formule uzate, de la toposul „acasă" şi până la o altă „Poiană a lui Iocan". SCRIERI: Hotar, Bucureşti, 1960; Cristal, Bucureşti, 1967; Cu soarele în braţe, Bucureşti, 1968; A opta minune, Bucureşti, 1972; Oraşul cu o Lungu Dicţionarul general al literaturii române 144 singură stradă, Bucureşti, 1983; Varianta a dom, Bucureşti, 1983; Lacătul apei, Bucureşti, 1986; Duminicile unei veri, Bucureşti, 1991; Moarte măruntă, Bucureşti, 1997; Salonul japonez, pref. D. R. Popescu, Botoşani, 2002; Chilipir de om pe jos, Bucureşti, 2002. Traduceri: Miguel Delibes, Cinci ore cu Mario, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Odette Marga-ritescu Lungu); Antonio Buero Vallejo, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1971; 20 de titluri din antologia umorului spaniol, Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Marin Mincu, „Cristal", GL, 1967, 34; Emil Mânu, „Cu soarele în braţe", „Viaţa militară", 1969,2; Mircea Oprea, Sensibilitate, savoare, umor, ATN, 1983, 9; Nicolae Georgescu, „Lacătul apei", LCF, 1987,30; Daniel Nicolescu, Călătorii morale, RL, 1987,16; Dumitru Ţiganiuc, Călătoria rătăcirii şi imposibila întoarcere, „Hy per ion", 1997,1-2; Micu, Scurtă ist., III, 120; Popa, Ist Ut, II, 941; Andrei Milca, Alexandru D. Lungu şi credinţa în a fi scriitor, „Cronica română", 2003,3086. A. Ml. LUNGU, Dan (15.IX.1969, Botoşani), poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Ilenei Lungu (n. Daneliuc) şi al lui Alexandru Lungu, operator chimist. Urmează Liceul „A. T. Laurian" din Botoşani (1984-1988) şi Facultatea de Filosofie, secţia socio-logie-politologie, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1990-1995). Din 1995 este cadru didactic la facultatea absolvită. în 2001 obţine titlul de doctor în sociologie al Universităţii ieşene. Debutează cu poezie în „Caiete botoşănene" (1984) şi editorial cu volumul de versuri Muchii (1996). Este membru fondator al Club 8 (din 1996) şi, din 2001, vicepreşedinte. A fost redactor al revistei „Hyperion" din Botoşani (1995-2000) şi redactor-şef al revistei ieşene „Timpul" (2001-2002). A colaborat la „Amphion", „ArtPanorama", „Contrapunct", „Calende", „Cronica", „Convorbiri literare", „Dacia literară", „Hyperion", „Luceafărul", „Observator cultural", „România literară", „Timpul", „Vatra", „Virages" (Canada) şi „Wienzeille" (Austria), precum şi la revistele în format electronic „Ecrits...vains", „Griselda", „Norii". „Respiro" şi „Tiuk". Indiferent de gen, toate scrierile lui L. îşi propun să realizeze o radiografie a societăţii româneşti din comunism şi postcomunism, urmărind cu precădere relaţia dintre indivizi şi instituţii, dintre privat şi public. O excepţie parţială fac poemele din Muchii, unde, contaminate de un incurabil morb elegiac, versurile oscilează între solitudinea angoasantă şi nostalgia unei comuniuni universale. Acesta este sensul simbolului din titlu, care celebrează întâlnirea dintre două fiinţe („suprafeţe"): „Vino tu, furnică roşcată, gândac/ sau coropişniţă să stăm sub camion/ sub motorul ca un soare negru/ şi să cugetăm la toate muchiile/ care se întâlnesc în ochiul lui Dumnezeu" (Rugăciunea vietăţilor mici). în rest, cărţile lui L. constituie o suită de incizii în contemporaneitate sau, cel mult, în istoria recentă. Astfel, bazată pe teoriile lui Pierre Bourdieu şi B. Lahire, Construcţia identităţii într-o societate totalitară (2003) constituie un temeinic studiu de caz focalizat asupra societăţii comuniste româneşti, percepută ca o permanentă „negociere a resurselor identitare între actorii sociali şi partidul-stat". „Actorii sociali" aleşi pentru exemplificare sunt scriitorii, ale căror reacţii oscilează între un pol „ontologic" (atitudinea constantă) şi unul „pragmatic" (adaptarea conjunc- turală). Fără a emite judecăţi morale, autorul realizează o clasificare şi o analiză minuţioasă a „strategiilor identitare" din lumea literară, de la rezistenţa poltică până la autocenzură. O temă similară abordează şi studiul Povestirile vieţii (2003), situat la joncţiunea între sociologie, psihologie şi naratologie. Folosindu-se metoda abordării biografice, în care subiecţii - în cazul de faţă lucrători într-o întreprindere socialistă - sunt încurajaţi să-şi povestească trecutul, se urmăreşte din alt unghi acelaşi proces al configurării structurilor identitare. Culegerea de proză scurtă Cheta la flegmă (1999) - republicată, într-o variantă amplificată cu titlul Proză cu amănuntul (2003) -cartografiază, din perspectiva unui microrealism dus până la patologic şi absurd, o umanitate suspendată între remanenţele comuniste şi „minunata lume nouă" a tranziţiei. Asamblate după un algoritm cronologic, în funcţie de vârstele protagoniştilor (de la copilărie la senectute), povestirile se structurează după principiul temei cu variaţiuni, prelevând eşantioane reprezentative pentru mentalităţile postcomuniste. Autorul evită însă un potenţial tezism sociologic, lăsând pe seama personajelor filtrarea reflexivă a evenimentelor şi extinzându-şi observaţia pe o plajă caracterologică diversă. Dar, oricare ar fi pretextul epic al povestirilor - un grup de studenţi în postura de „peţitori" ai câinelui Leuţu' în Eroi şi eroi, un psihotic care îşi inventează o viaţă conjugală bogată cu o femeie care îl ignoră în Cinci, cinci şi jumătate, un bătrânel cam zurliu care foloseşte umplerea buteliilor ca modalitate de seducţie în Ca de fiecare dată —, ele se desfăşoară după o logică a detaliului rebel şi acaparant, ce destramă iluzia realistă şi împinge epicul către grotesc şi monstruos: „Amănuntele se substituiau întregului, încet, încet, mintea îi lucra meticulos ca un animal care-şi mestecă prada" (Proză cu amănuntul). Mai puţin distilată estetic este piesa de teatru Nuntă la parter (2003), o parabolă a universului concentraţionar coagulată în jurul crizei identităţii. Deşi ireproşabil sub aspect tehnic — prin proliferarea şi uzurparea identităţilor personajelor, dezagregarea limbajului şi simetria dintre spaţiul cazon şi spaţiul clinic —, aici textul dezvăluie o neinspirată intenţie demonstrativă. SCRIERI: Muchii, Iaşi, 1996; Cheta la flegmă, pref. Ovidiu Nimigean, Iaşi, 1999; ed. (Proză cu amănuntul), Iaşi, 2003; Nuntă la parter, pref. Alina Nelega, Iaşi, 2003; Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Iaşi, 2003; Incursiuni în sociologia artelor, Iaşi, 2003; Povestirile ineţii, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Codrin Liviu Cuţitaru, Despre poezie, „Timpul", 1998,1; Radu Voinescu, Fotografii, scrisori, obiecte personale..., L, 1999, 44; Alex. Ştefănescu, O carte frumoasă cu un titlu stupid, RL, 1999,47; C. Rogozanu, „Cheta la flegmă", OC, 2000,1; Antonio Patraş, Farmecul amar al cotidianului, „Timpul", 2000,2; Codrin Liviu Cuţitaru, Despre isprăvile periferiei în drumul său către centralitate, OC, 2000, 5; Cristea-Enache, Concert, 2 79-284. A. Tr. LUNGU, Emilia (1853, Sânnicolau Mare - 16.XII.1932, Timişoara), poetă şi prozatoare. Este fiica lui Traian Lungu, învăţător. După ce a absolvit Institutul Catolic „Notre-Dame" din Timişoara, L. devine ea însăşi învăţătoare, din 1874 predând la cea dintâi şcoală primară de fete din Banat, 145 Dicţionarul general al literaturii române Lungu înfiinţată la Izvin. în particular a absolvit şi Preparandia din Arad. începând tot din 1874 colaborează cu versuri şi proză la „Familia", „Amicul familiei", „Noua bibliotecă română", „Rândunica" şi la „Dreptatea" din Timişoara. Articole despre învăţământul în limba română, despre utilitatea înfiinţării de şcoli pentru fete scrie în revista „Biserica şi şcoala". îi aparţin pseudonimele Bănăţeanul Călător, Bănăţeanul June, Bănăţeanul Moş. Căsătorită în 1887 cu ofiţerul croat Isac Puhallo de Brlog, se mută la Sarajevo, în Bosnia, pe urmă la Mostar, în Herţegovina. După câţiva ani revine în Banat, dar activitatea publicistică şi-o reia abia în 1905, ca redactor la „Dreptatea poporului" din Timişoara. Aici, ca şi la „Drapelul" din Lugoj ori la publicaţii în limba română apărute în SUA, L. reface imaginea feministei de odinioară. Cu un talent firav, tânăra învăţătoare compune versuri care vorbesc cu naivitate despre iubire, durere, credinţă, speranţă. Romanul Elmira, ca şi nuvelele, schiţele, pronunţat didacticiste, indică preferinţa autoarei pentru schemele romanţioase. Descriind mici drame sentimentale, L. trece personajelor poate ceva din fiinţa ei: tristeţe, resemnare, virtute neînţeleasă etc. în însemnările din timpul şederii la Sarajevo, unele rămase în manuscris, transpar emoţii mult mai puţin convenţionale. SCRIERI: Barbu Cobzariul, Gherla, 1887; Doina, Timişoara, 1905. Repere bibliografice: Suciu, Lit. ban., 130-134; N. Iorga, încă un nume literar: Emilia Lungu-Puhallo, „Cuget clar", 1940, 27; Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Timişoara, 1977,103-113; Dicţ. lit. 1900,521-522. G.D. LUNGU, Eugen (1.X.1949, Hăsnăşenii Mari, j. Bălţi), eseist. Este fiul Olgăi şi al lui Gherasim Lungu, ţărani. După ce a absolvit în 1975 Universitatea de Stat din Chişinău, este redactor la Editura Literatura Artistică, redactor-şef la Editura Enciclopedică „Gh. Asachi" şi, din 1995, redactor-şef al Editurii Arc. Scrie cronici despre literatura contemporană, articole de sinteză referitoare la fenomenul literar basarabean şi la literatura română clasică, în care se relevă ca un bun diagnostician şi un comentator critic inteligent; cultivă o formulă simpatetică, poetică, având o dominantă eseistică. Portretist de excepţie, L. este fenomenologul optzecismului în antologia Portret de grup (1995) şi al creaţiei poeţilor din epoca Eminescu în antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu (1990). Antologii: Poeţi de pe vremea lui Eminescu, Chişinău, 1990; Portret de grup, Chişinău, 1995. Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 276; Gheorghe Grigurcu, Contemporani cu Eminescu, RL, 2000,12; Cistelecan, Top ten, 36-39. M.C. LUNGU, Ion (18.VI.1921, Valea Mare, j. Arad - 19.VII. 2001, Bistriţa), istoric literar şi prozator. Este fiul Anei (n. Bacoş) şi al lui Vasile Lungu, ţărani. Urmează liceul la Brad şi Deva, susţinându-şi bacalaureatul în 1942. După abandonarea Facultăţii de Medicină, studiază, din 1943, filosofia la Sibiu, Cluj şi Leningrad (1946-1947) şi obţine licenţa la Universitatea clujeană în 1948. Activează în calitate de conferenţiar universitar la Catedra de marxism a aceleiaşi universităţi (1948-1950), apoi este bibliotecar (1950-1953), cercetător la Institutul de Istorie din Cluj (1953-1958) şi redactor la revista „Tribuna" (din 1958). în 1967 şi 1968 conduce secţia română a redacţiei din Cluj a Editurii pentru Literatură. A făcut parte din redacţiile periodicelor „România viitoare" (1944-1945), „Tribuna nouă" (1945-1946), „Adevărul Ardealului", „Făclia" ş.a. în volumul de debut, Itinerar critic (1965), reuneşte articole şi cronici publicate îndeosebi în „Tribuna", în care analizează din perspectivă sociologizantă cărţi contemporane de proză şi reportaj sau tratează în conformitate cu ideologia epocii probleme ale raportului dintre conştiinţa artistică şi exigenţele vieţii. în 1976 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză privitoare la Şcoala Ardeleană, reluată în lucrarea Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă (1978; Premiul „B. P. Hasdeu" al Academiei şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), în care cercetează riguros şi sistematic, sub aspect social, filosofic, istorico-literar şi ştiinţific, ideologia mişcării iluministe ardelene, urmărind cu precădere cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Transilvania în contextul mişcării de idei din Europa vremii. în activitatea sa beletristică, L. experimentează formula romanului-parabolă prin Regele pălăriilor (1967), unde ilustrează rolul hazardului în desfăşurarea spectacolului vieţii omeneşti, plecând de la evoluţia unui tânăr artist însetat de ideal, într-o lume degradantă, situată cronologic pe la 1600. Cu Recviem rustic (1973) prozatorul se înscrie în tradiţia romanului ardelean cu tematică rurală: el reconstituie, prin intercalarea planurilor narative, biografia erotică sinuoasă a unui ins impulsiv şi pătimaş, a cărui siluetă se detaşează pe fundalul satului transilvănean dintre anii 1916 şi 1946. La graniţa dintre memorialistică şi opera de ficţiune se situează volumul Pe undele misterioase ale memoriei (1995), în care autorul alătură fragmente memorialistice unor eboşe de roman pentru a comenta, direct sau prin intermediul unor personaje reale ori cvasifictive, evenimente care i-au marcat existenţa între 1944 şi 1965. SCRIERI: Itinerar critic, Bucureşti, 1965; Regele pălăriilor, Bucureşti, 1967; Recviem rustic, Bucureşti, 1973; Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978; Pe undele misterioase ale memoriei, Bucureşti, 1995; Timp trecut, îngr. Maria Lungu, Bistriţa, 2002. Antologii: Silvania, Zalău, 1979 (în colaborare cu Domiţian Cesereanu). Traduceri: Howard Fast, Cei mândri şi liberi, Bucureşti, 1952. Repere bibliografice: M. N. Rusu, „Itinerar critic", LCF, 1965,10; Al. Săndulescu, „Itinerar critic", GL, 1965,17; Mihai Ungheanu, Doi critici, „Scânteia tineretului", 1965, 4989; Constantin Cubleşan, „Regele pălăriilor", TR, 1967, 37; Marian Popa,  propos de..., LCF, 1967, 38; Nicolae Buliga, „Regelepălăriilor", VR, 1967,12; Mircea Vaida, Ospăţul lui Trimalchio, Cluj, 1970, 16-26; Val Condurache, „Recviem rustic", CL, 1973, 8; Eugen Uricaru, „Recviem rustic", ST, 1973, 19; Ion Lungu, „Şcoala Ardeleană" (masă rotundă), T, 1978,13; Domiţian Cesereanu, Exeget al Şcolii Ardelene, TR, 1981, 24; Negoiţă Irimie, Un ctitor al Lungu Dicţionarul general al literaturii române 146 „Tribunei", „Mesagerul transilvan", 1996, 29-30 iunie; Ion Oarcăsu, Farmecul relatării directe, TR, 1996,15; Mircea Popa, O carte eşuată, TR, 1996,15; Dicţ. scriit. rom., II, 789-790; Constantin Cubleşan, Ion Lungu -la 80 de ani, „Adevărul de Cluj", 2001,25 iunie. *** LUNGU, Vera (9.X.1938, Straja, j. Alba), poetă. A făcut liceul şi studii universitare de filologie la Bucureşti. în 1971, când este invitată la un congres al poeţilor în Irlanda de Nord, nu se mai întoarce în ţară. Obţine o bursă, trăieşte un timp în Anglia, apoi în Germania şi în cele din urmă se stabileşte la Paris. O vreme lucrează ca vânzătoare, bonă, bucătăreasă; după ce termină o şcoală de design la Londra, este angajată la arhiva fotografică a săptămânalului de modă „Vogue" din Paris. Publică, rar, versuri în revista „Limite". L. a debutat cu poezie în 1961, la revista „Contemporanul", şi în volum în 1965, cu Amiaza mării, care anunţă câteva dintre notele considerate de critică definitorii pentru poetă: luciditate, impersonalizare, capacitate de a esenţializa, de a înscena abstracţiuni, într-o manieră lirică nespecific feminină, deşi „amiaza" invocată e cea a intensităţii trăirilor. Tonul abrupt, crispat, monocord, amintind unora de „nervii" şi obsesiile bacoviene, încifrările discursului metaforic sunt menite să ţină sub control fracturile de adâncime dintre fiinţa materială şi aspiraţia comunicării cu transcendentul, acutizarea spaimei sau a culpabilităţii. Atunci când i se acordă spaţiu, confesiunea ia aspecte oraculare sau magic-incantatorii, capătă inflexiuni elegiace sau se lasă transpusă în viziuni halucinante, coşmareşti. Aceasta în special în Moralizând fără glorie (1970), carte în care profilul poetei apare deplin cristalizat. Viziunea personală îndrăzneaţă — alimentată, probabil, în parte şi de o deschidere a imaginarului în anii debutului lui Nichita Stănescu — se relevă în tratarea temelor biblice şi a traumelor interioare privite ca un spectacol de care eul pare străin şi căruia i se refuză dimensiunea sacră. Aspiraţia către ideal se face totuşi simţită, poezia născându-se sub presiunea acestuia şi a demolărilor la care el este permanent supus. Cuvântul articulează interogaţiile ce se ivesc din acest conflict şi desenează cu sobrietate şi decizie meandrele îndoielii. I s-au reproşat autoarei o tratare prea detaşată a sentimentului şi o supralicitare a insolitului, care, alături de sintaxa frântă şi eliptică şi de un anume ermetism, au generat câteodată impresia unor „exerciţii de stil" lipsite de consistenţă lirică. SCRIERI: Amiaza mării, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1965; Poezii, Bucureşti, 1968; Moralizând fără glorie, Bucureşti, 1970; Alexandros, Bucureşti, 1971; Alexandros, tr. Anne Beresford în colaborare cu autoarea, Londra, 1979. Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, „Amiaza mării", „Scânteia", 1965, 5001; Mircea Anghelescu, „Amiaza mării", GL, 1965, 26; Crişu Dascălu, „Amiaza mării", 0,1965,8; Dumitru Micu, „Poezii", RL, 1969, 9; Ileana Mălăncioiu, „Poezii", LCF, 1969, 11; Dan Laurenţiu, „Moralizând fără glorie", LCF, 1970,18; Gheorghe Tomozei, Sub violet bacovian..., RL, 1970,20; Gheorghe Grigurcu, „Moralizând fără glorie", TR, 1970, 22; Dana Dumitriu, Emoţie vizionară, ARG, 1970, 10; Dan Mutaşcu, „Alexandros", 0,1971,6; Nicolae Ciobanu, „Alexandros", LCF, 1971,22; Sanda Stolojan, „Alexandros" (poeme traduse în limba engleză), „Limite", 1979,28-29; Manolescu, Enciclopedia, 469-470. S. V. LUNGU-PLOAIE, Raisa (15.VIII.1928, Mihăileni, j. Edineţ), prozatoare. Este fiica Măriei şi a lui Ion Ploaie. A absolvit cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1964). A fost profesoară la o şcoală de cultură generală, redactor la revistele „Nistru" şi „Femeia Moldovei". Volumele Povestiri (1960), Cântecul unei viori (1962), Mărţişoare (1964), Pana albastră (1972), Zări albe (1974) se impun prin fineţea analizei psihologice şi prin sobrietate. Ele configurează un moment aparte în proza feminină datorită unor texte cu dimensiune dramatică, în care personajele „se prăbuşesc în golurile dintre iluzia bovarică a vieţii şi situaţiile ei vitrege" (Mihai Cimpoi). Romanul Dragostea de peste o viaţă (1982) evocă momente din viaţa plină de dăruire şi sacrificiu a medicilor. A tradus din Daniel Defoe (Robinson Crusoe), Konstantin Paustovski (Trandafirul de aur), Cinghiz Aitmatov (Adio, gulsar) ş.a. SCRIERI: Povestiri, Chişinău, 1960; Cântecul unei viori, Chişinău, 1962; Mărţişoare, Chişinău, 1964; Culorile fermecate, Chişinău, 1966; Poiana de argint, Chişinău, 1966; Floarea cerului, Chişinău, 1968; Aventurile lui Licurici, Chişinău, 1971; Pana albastră, Chişinău, 1972; Ştii tu cum râde soarele?, Chişinău, 1973; Casapoveştilor, Chişinău, 1974; Zări albe, Chişinău, 1974; Dragostea de peste o viaţă, Chişinău, 1982; Pisoii năzdrăvani, Chişinău, 1982; Ce frumoasă e Laura..., Chişinău, 1989; Scrieri alese, Chişinău, 1991. Repere bibliografice: Haralambie Corbu, Creionări, Chişinău, 1964, 138-145; Mihai Cimpoi, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 348-351; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 188; Femei din Moldova. Enciclopedie, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,177. A.B. LUPAN, Ana (12.IX.1924, Mihuleni, j. Orhei - 23.11.1998, Chişinău), prozatoare. Este fiica lui Pavel Lupan, ţăran, şi sora scriitorului Andrei Lupan. A absolvit Şcoala Agricolă din Cucuruzeni (1950) şi cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1960). Debutează în presă cu schiţa Stejarul (1953), iar editorial în 1955, cu volumul Drumul spre sat, alcătuit din povestiri ideologizate despre satul basarabean în regimul sovietic. în romanele Regăsirea (1963), Ţarină fără plugari (1963), La cântatul cucoşilor (1966), Neagră-i floarea de cireş (1977), Vâltoarea (1988), L. reia clişeele propagandei sovietice. A publicat şi câteva povestiri valoroase (Valencea, 1982, Povestiri, 1989 ş.a.), care fac dovada unei bune cunoaşteri a tehnicilor genului narativ scurt. A scris istorioare pentru copii, adunate în La fântâna Stănculesei (1962), Gângurel prinde la minte (1964), Moara copilăriei mele (1967), Bijuteriile bunicii (1986). în teatru, a dat, între altele, comedia Las' că-i bine şi drama Roata vieţii (1966). Scrierile i-au fost traduse în limbile rusă, ucraineană şi lituaniană. SCRIERI: Drumul spre sat, Chişinău, 1955; Lasă vântul să mă bată, Chişinău, 1957; Clopoţel, Chişinău, 1958; Flori de toamnă, Chişinău, 1960; La fântâna Stănculesei, Chişinău, 1962; Piese, Chişinău, 1962; Regăsirea, Chişinău, 1963; Ţarină fără plugari, Chişinău, 1963; Buruieni de dragoste, Chişinău, 1964; Gângurel prinde la minte, Chişinău, 1964; La cântatul cucoşilor, Chişinău, 1966; Roata vieţii, Chişinău, 1966; Moara copilăriei mele, Chişinău, 1967; Povestiri, Chişinău, 1969; Toaca iernii, Chişinău, 1970; Popas de-o noapte, Chişinău, 1975; Neagră-i floarea de dres, 147 Dicţionarul general al literaturii române Lupan pref. Eliza Botezatu, Chişinău, 1977; Scrieri alese, I-II, pref. Haralambie Corbu, Chişinău, 1981; Valencea, Chişinău, 1982; Bijuteriile bunicii, Chişinău, 1986; Vâltoarea, Chişinău, 1988; Povestiri, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: IonC. Ciobanu, Tăria slovei măiestrite, Chişinău, 1971, 169-184; Vladimir Beşleagă, Suflul vremii, Chişinău, 1981, 161-178; Ion Ciocanu, Nuvelistica Anei Lupan, „Nistru", 1983, 9; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 214-215; Femei din Moldova. Enciclopedie, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,177-178. N. Bl. LUPAN, Andrei (15.11.1912, Mihuleni, j. Orhei - 24.VIII.1992, Chişinău), poet, dramaturg, eseist şi traducător. Este fiul lui Pavel Lupan, ţăran, şi frate cu prozatoarea Ana Lupan. A absolvit Şcoala Agricolă din Cucuruzeni (1929), Şcoala de Viticultură (1934) şi Facultatea de Agronomie din Chişinău (1941). Debutează în 1932, cu versuri, la „Adevărul literar şi artistic". în „Viaţa Basarabiei" şi în alte reviste publică, până la război, poezii, multe de factură modernistă, şi publicistică militantă de stânga, semnând cu pseudonime, între care L. Andriu şi A. Cudric. între 1946 şi 1962 a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar din 1956 până în 1971, secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS. Din 1956 a deţinut numeroase funcţii în ierarhia superioară a statului moldovenesc şi a Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, fiind distins cu titluri, ordine şi medalii. Era considerat unul dintre „fondatorii literaturii sovietice moldoveneşti" şi a promovat consecvent ideologia bolşevică. Chiar raptul Basarabiei de către fosta URSS, în 1940, a fost glorificat de L. Colectivizarea forţată a agriculturii este prezentată în drama Lumina (1948) ca o izbăvire a ţăranului basarabean de grijile şi necazurile vieţii. în nenumărate poezii L. se afirmă perseverent ca ideolog comunist. Versurile lui, doar rareori străbătute de oarece căldură sufletească, de cele mai multe ori prea încărcate cu metafore, au duritate şi asprime, fiind împânzite cu expresii neaoşe (Din amintiri ş.a.). Se cuvin totuşi remarcate poeziile satirice, în care combate metehne individuale şi plăgi sociale. în Legea găzduirii (1966) şi Gromovnic (1973) cultivă o poezie civică de oarecare vibraţie, concesiile fiind aici mai rare. A scris şi eseuri despre scriitorii clasici (Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu ş.a.) şi despre limba literară. A contribuit la lansarea editării clasicilor români în Republica Moldova şi la trecerea de la alfabetul latin la cel chirilic. A tradus mult, fără să exceleze: Hamlet de William Shakespeare, Cântecul şoimului de Maxim Gorki, Vladimir Ilici Lenin de Vladimir Maiakovski ş.a. SCRIERI : Poezii, Chişinău, 1947; Lumina, Chişinău, 1948; O zi neuitată, Chişinău, 1952; Doina mulţumirii, Chişinău, 1954; Intrare în baladă, Chişinău, 1954; Haz de necaz, Chişinău, 1957; Meşter faur, Chişinău, 1958; Frate al pământului, Chişinău, 1959; Mijatca, Chişinău, 1962; Legea găzduirii, Chişinău, 1966; Versuri, Chişinău, 1967; Cărţile şi răbojul anilor, Chişinău, 1969; Gromovnic, Chişinău, 1973; Scrieri, I—III, pref. Haralambie Corbu, Chişinău, 1973; Magistrale, Chişinău, 1976; Sat uitat, Chişinău, 1978; Versuri - Stihi, ed. bilingvă, Chişinău, 1982; Poezii, pref. Haralambie Corbu, Chişinău, 1985. Repere bibliografice: Ramil Portnoi, Andrei Lupan, Chişinău, 1958; George Meniuc, Iarba fiarelor, Chişinău, 1959, 180-187; Vladimir Beşleagă, Suflul vremii, Chişinău, 1981, 95-114; Haralambie Corbu, Letopiseţ al timpului, Chişinău, 1982; Ion Druţă, Scrieri, IV, Chişinău, 1987,476-504; Eliza Botezatu, Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, 1988, 221-276; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 176; Alexandru Burlacu, Critica în labirint, Chişinău, 1997,139-152; Literatura română postbelică, Chişinău, 1998, 188-204, 240-266; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-30, Chişinău, 2002,136-138. I. C. LUPAN, Radu (23.111.1920, Galaţi), traducător, eseist şi poet. L., care a primit la naştere prenumele Raymond, este fiul Esterei (n. Vigder) şi al lui Josef Lupan, funcţionar. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Contemporanul", lector la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti, redactor-şef la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor (1959-1983).  predat la Universitatea din Huli (Marea Britanie). După 1960 a fost unul dintre cei mai activi traducători din limba engleză. Numă-rându-se printre puţinii eseişti cărora li se publicau articole despre literatura occidentală contemporană, a contribuit la popularizarea unor autori printr-o serie de prefeţe şi prin două prezentări monografice, lipsite însă de rigoare şi de originalitate: George Bernard Shaw (1958) şi Hemingway, scriitorul (1966). Are meritul de a fi semnat versiuni româneşti din scrierile lui Ernest Hemingway, John Dos Passos, John Updike, William Faulkner şi James Joyce. Bibliografia sa de traducător îi mai cuprinde pe William Somerset Maugham, Thornton Wilder, Richard Aldington, Terence Rattigan, Saul Bellow ş.a. După o serie de încercări nereuşite în proză — romanul Războiul ascuns (1961) — L. revine relativ spectaculos ca poet, cu un volum intitulat Ca şi cum (1980). Sunt meditaţiile unui intelectual ce trăieşte într-un univers dominat de ziduri — zidul fiind şi un loc al memoriei, atunci când poartă înscrise numele celor morţi în lagăr — şi care gustă mediat voluptatea culorilor şi sunetelor lumii, ceea ce dă un sens special subtitlului Călătorii. Concomitent, publică în reviste literare însemnări de călătorie în diverse ţări. Cartea de eseuri Text şi context, în două volume (1983-1988), al doilea subtitulat Moderni şi postmodemi, reuneşte pagini dedicate unor scriitori americani (William Faulkner, Norman Mailer, John Dos Passos, Vladimir Nabokov, John Updike, J.D. Salinger), precum şi note de călătorie în SUA, pe urmele acestora. Aici figurează şi un eseu de teorie a prozei narative (un comentariu pe marginea dezbaterii, de actualitate în epocă, în legătură cu raportul fiction/faction în literatura americană), ilustrând o linie de preocupări ce se regăseşte în colaborarea la realizarea versiunii în limba română a cercetării lui Dan Cristea dedicate scriiturii autobiografice, Versiune şi subversiune (1999), dar mai cu seamă în cartea Viziuni americane. Romanul american contemporan (1997). Lucrarea a fost scrisă în anii '80, în ambianţa universitară nord-americană; simt tratate, în termenii cercetării naratologice mai noi, „spaţiul verbal" şi strategiile narative şi stilistice ale unor scriitori ca William Faulkner, Norman Mailer, Thomas Pynchon şi John Barth, subliniindu-se pionieratul experimentelor americane în domeniul nonficţiunii şi contribuţia acestora la „transformarea lumii într-o carte". Lupescu Dicţionarul general al literaturii române 148 SCRIERI: Lupta pentru pace a oamenilor muncii din ţările marshalizate, Bucureşti, 1950; Tineretul lumii luptă pentru a-şi apăra viitorul, Bucureşti, 1951; George Bemard Shaw, Bucureşti, 1958; Războiul ascuns, Bucureşti, 1961; Hemingway, scriitorul, Bucureşti, 1966; Ca şi cum. Călătorii, Bucureşti, 1980; Text şi context, I-II, Bucureşti, 1983-1988; Viziuni americane. Romanul american contemporan, Bucureşti, 1997; Proust/Joyce. Anticipări, Bucureşti, 2002. Traduceri: Krishan Chandar, Flacăra şi floarea, Bucureşti, 1951; Harvey Matusow, Martor mincinos, Bucureşti, 1956; Terence Rattigan, Suflete împietrite, Bucureşti, 1957; Graham Greene, Americanul liniştit, Bucureşti, 1957, Omul nostru din Havana, Bucureşti, 1960; Ernest Hemingway, Adio, arme. A avea şi a nu avea, pref. trad., Bucureşti, 1961, Câştigătorul nu ia nimic, pref. trad., Bucureşti, 1964, Povestiri despre Nick şi alte povestiri, Bucureşti, No vi Sad, 1979, A avea şi a nu avea, Bucureşti, 1992, Povestiri, Bucureşti, 1994; John Galsworthy, Mărul în floare, Bucureşti, 1961; William Hoffman, O lume fără eroism, Bucureşti, 1963; Richard Aldington, Moartea unui erou, Bucureşti, 1964; Friedrich Diirrenmatt, Pana de automobil, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Mara Giurgiuca); William Faulkner, Ursul, pref. trad., Bucureşti, 1966, Lumină de august; Bucureşti, 1973, Gambitul calului, Bucureşti, 1993; Thornton Wilder, Oraşul nostru, în Teatru american contemporan, Bucureşti, 1967; John Dos Passos, SUA, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1968; George Bernard Shaw, Pagini alese, Bucureşti, 1971; William Somerset Maugham, Vălul pictat, Bucureşti, 1972; John Updike, Muzee şi femei, Bucureşti, 1980; James Joyce, Corespondenţă, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1983; Saul Bellow, Herzog, Bucureşti, 1992; Tom Wolfe, Rugul deşertăciunilor, Bucureşti, 1996; George Orwell, Omagiu Cata-loniei, pref. Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, 1997; Johnlrving, Hotelul New Hampshire, Bucureşti, 1997; Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, îngr. trad. în colaborare cu Henry Hardy, Bucureşti, 2001. Repere bibliografice: Zaharia Stancu, însemnările unui ziarist, VR, 1956,7; Dumitru Solomon, „Războiul ascuns", LCF, 1961,20; G. Neagu, „Războiul ascuns", CNT, 1961,41; Andrei A. Lillin, „Războiul ascuns", O, 1962, 1; Georgeta Horodincă, Despre insesizabil, RL, 1981, 4; Aurel-Dragoş Munteanu, „Text şi context", LCF, 1983, 44; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 238-242; Dicţ. scriit rom., II, 790-791; Irina Marin, Revendicări, RL, 2003,23. C. Pp. LUPESCU, Ioan (1837, Bucureşti - 21.VI.1893, Focşani), autor dramatic. Este fiul Amaliei şi al lui Alexandru Lupescu. După ce învaţă un timp la şcoala de la mănăstirea „Domniţa Bălaşa", încearcă să-şi câştige existenţa ca lăcătuş. Termină o şcoală de meserii şi deschide, în asociaţie, un mic atelier. Prinzând gust pentru teatru, joacă în diferite spectacole, ca diletant, şi se remarcă, de vreme ce este angajat la Teatrul Naţional din Iaşi. L., care avea să devină un comic foarte popular, îşi alcătuieşte el însuşi mici trupe, cu care colindă Moldova şi Muntenia. în 1868, la Iaşi, inaugurează Teatrul Lupescu de vodevile române, închis de autorităţi în anul următor. Având priză la public, începe să devină incomod, făcând oarecare concurenţă Teatrului cel Mare de la Copou. Poate şi din cauza unor şicane, se strămută la Focşani, unde construieşte un teatru, deschis în 1873. Sărăcit, cu sănătatea şubrezită, moare de cancer. L. a scris mult, mai ales farse şi vodeviluri (în parte, traduceri şi localizări), canţonete şi „cânticele comice". Cu unele a obţinut succese mari, de pildă cu vestita, în vremea ei, comedie Vlâduţu mamei (1875). Piesa, cu muzică de Eduard Caudella, i-a inspirat lui Avram Goldfaden comedia Şmendrik. Alte titluri: Cornetul (1855), Paragrafu 37 sau Palestina în Iaşi (1875), Bismarcu oraşului (1881), Cina fără sfârşit, Otrăviţii, Prostia din născare (1881). Sunt, în general, farse cu personaje aiurite, slabe cu duhul, nătăfleţi (ca „Vlăduţu mamei"), aproape întotdeauna cel mai cu minte jucând o festă, să-i fie de învăţătură, celui rătăcit. Acţiunea, cu mici variaţii, se încadrează în câteva scheme. Din felul naiv-burlesc cum sunt numite personajele (Pungăşescu patriot, avocatul Fleoncănel ş.a.), se observă că autorul era preocupat să contureze tipuri. Confecţionate la repezeală, textele sunt superficiale, cu un aer de improvizaţie, practicând un umor ieftin, bazat pe facile jocuri de cuvinte. Amuzante totuşi, înviorate de un duh ghiduş, ele se vor fi urmărit cu plăcere. Comediograful ia în răspăr fie cusururi şi năravuri dintotdeauna, fie stridenţe şi caraghioslâcuri ale epocii, de la limbajul franţuzit la demagogia patriotardă. Extrăgându-şi subiecte din letopiseţe, L. compune şi drame istorice, nehotărâte între melodramă şi comedie (Ştefăniţă Vodă al V-lea, Vlad Ţepeş sau Ospăţul de sânge din ziua de Paşti, Lăpuşneanu Vodă, Ştefan Tomşa ş.a.). în 1885 şi 1886 scoate revista „Comicul", în care îşi publică scrierile dramatice, mai rar anecdote în proză sau versuri satirice, semnate cu pseudonime năstruşnice. SCRIERI: Cornetul, Bucureşti, 1855; Vlăduţu mamei, Focşani, 1875; Paragrafu 37 sau Palestina în Iaşi, Focşani, 1875; Bismarcu oraşului, Focşani, 1881; [Teatru complet], voi. I: Ofiţerul şi ordonanţa. Pălăria neamţului. Doi cocoşi politici, voi. II: Cina fără sfârşit Otrăviţii. Prostia din născare, voi. III: Vlăduţu patriot Trenul accelerat. Olga sau O viaţă artistică. După război, Focşani, 1881; Trei comedii complecte, Focşani, 1890. Repere bibliografice: Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, îngr. şi pref. I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1975,477-480, 531-532, passim; Dicţ. Ut. 1900,522. ' F.F. LUPI, Gino (23.XII.1892, Bondeno, Italia - 20.X.1982, Milano, Italia), românist italian. Face studii de germanistică la Frankfurt pe Main, iar ulterior de orientalistică, îndeosebi de cultură iraniană. înfiinţează în 1931, la Milano, sprijinit de Aron Cotruş, un lectorat de limba şi literatura română, unde mulţi ani este profesor. Colaborează la „Annuario del R. Liceo-Ginnasio «A. Manzoni»" (Milano), „Europa Orientale" (Roma), iar în România, la „Neamul românesc", „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Cuget clar" ş.a. între româniştii italieni, de la G. Vegezzi-Ruscala, Giulio Bertoni, Ramiro Ortiz, Mario Ruffini până la Carlo Tagliavini şi Rosa del Conte, L. deţine un loc distinct, fiind definit ca „un studios înarmat cu un frumos arsenal informativ şi înzestrat cu o patimă a frumosului" (Mircea Zaciu). Perspectiva din care abordează fenomenul românesc este cuprinzătoare, interesul lui îndreptându-se deopotrivă spre istoria românilor (inclusiv a celor din Basarabia, Transnistria, Pind şi Macedonia) şi spre limba şi literatura lor. De la micromonografii — Umorismo romeno (1939), Damian Stănoiu (1940), Mihail Eminescu (1943), La Junimea e le correnţi antijunimiste (1943), Alecsandri (1946) va 149 Dicţionarul general al literaturii române Lupta trece la lucrări ample, ca Grammatica della lingua romena (I—III, 1949), Storia della letteratura romena (1955) şiNovecento letterario romeno (1966). Receptarea scrierilor sale în România a cunoscut atât contestarea, ba chiar negaţia, îndeosebi prin G. Călinescu, cât şi abordarea atentă, echilibrată a meritelor pe care le au. Recenzând Storia della letteratura romena, G. Călinescu crede că autorul ei este „un «profesor» în cel mai peiorativ sens al cuvântului, plin de precepte, compilativ", care a dat verdicte false despre Tudor Arghezi, poet perceput ca fiind lipsit de cultură clasică, ca un primitiv, ori despre I. L. Caragiale, din opera căruia nu sunt preferate comediile, ci proza. Un alt reproş, de factură conjuncturală, se referă la faptul că L. a acordat atenţie şi literaturii române din exil. în fine, Călinescu este nemulţumit de modul cum i-a fost utilizată istoria literară din 1941, pe care românistul italian ar fi aşezat-o „sub un teasc greu, storcând şi aruncând din ea tot ce era dulce şi îmbălsămat şi oferindu-ne pe farfurie o ceară aridă de fagure, redusă la starea de nisip". Analizând cu atenţie lucrările Storia della letteratura romena şi Novecento letterario romeno, Mircea Zaciu remarcă şi carenţe, precum interpretarea unor personalităţi ale interbelicului românesc într-o altă lumină decât cea reală, sistematizarea nu întotdeauna fericită a materiei, omisiunile, insuficienta cunoaştere a periodicelor româneşti, însă admite că spiritul expunerii este caracterizat de „ponderea critică şi echilibrul ierarhizării". Romania antica e moderna (1994), antologie postumă, cuprinde o selecţie a studiilor despre istoria, limba şi literatura românilor, cu capitole despre Ion Creangă, I.L. Caragiale (elogiat ca „o minte universală"), Mihai Eminescu, Nichifor Crainic, Liviu Rebreanu (văzut ca un romancier verist), Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ioan Slavici (apreciat pentru „fineţea umoristică"), B.P. Hasdeu, Aron Cotruş şi o secţiune privind relaţiile culturale italo-române. Mai multe pagini privesc istoria românilor, de la sigiliul Romei asupra Daciei la Ştefan cel Mare şi chestiunile privind Transilvania şi Banatul, în fine, până la reflectarea în presa din Milano a domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Aşa cum remarca Mircea Anghelescu, L. „şi-a format treptat, prin mijlocirea literaturii, dar şi prin repetate călătorii în România, o imagine de ansamblu asupra poporului şi a spiritului său, asupra culturii româneşti şi a tradiţiilor care o guvernează, astfel încât comentariul său cuprinde progresiv elementele de substanţă ale tabloului general, nu numai pe cele superficiale, încifrate în manifestări trecătoare sau puţin semnificative". SCRIERI: Umorismo romeno, Milano, 1939; Damian Stănoiu, Milano, 1940; Mihail Eminescu, Roma, 1943; La Junimea e le correnti antijunimiste, Roma, 1943; Alecsandri, Brescia, 1946; Storia della letteratura romena, Florenţa, 1955; ed. (La letteratura romena), Milano, 1968; Novecento letterario romeno, Milano, 1966; Romania antica e moderna, îngr. Luminiţa Fassel şi Rudolf Windisch, Wtirzburg, 1994. Traduceri: N. Iorga, L'ultima delle dee, Lanciano, 1930 (în colaborare cu Aron Cotruş), Frate Francesco. Mister in cincjue tempi, Milano, 1931; Mihail Sevastos, La via dei Giardini, Lanciano, 1940. Repere bibliografice: G. Călinescu, Divinul rătăcitor, CNT, 1956,11; Zaciu, Glose, 218-223; Dan Mănucă, „Romania antica e moderna", RL, 1994,34; Mircea Anghelescu, Literatura română în Italia, „ Associazione latina degli studi r omeni", 1995,9. /. D. LUPTA, periodic politic şi literar apărut la Iaşi, apoi la Bucureşti, de trei ori pe săptămână, între 19 iulie 1884 şi 30 noiembrie 1895. A fost întemeiat de G. Panu, director al publicaţiei până la 15 ianuarie 1892, când se retrage de la conducere, rămânând în continuare proprietar şi îndrumător politic. Intitulându-se la început „ziar liberal-opoziţionist", L. a devenit ulterior organ al Partidului Radical înfiinţat de Panu, în dezacord cu principiile de guvernare ale lui I.C. Brătianu. în paginile ziarului directorul a tipărit numeroase articole antidinastice, acuzându-1 pe rege de a fi acceptat şi tolerat un guvern liberal corupt. în urma acestei campanii G. Panu a fost condamnat la închisoare, dar, în cele din urmă, graţiat, îndrăzneala articolelor sale, fermitatea pe care a arătat-o în combaterea atât a lui I.C. Brătianu, cât şi a monarhiei, logica strânsă şi captivantă a celor mai multe articole au făcut din L. unul dintre cele mai citite jurnale ale epocii. Publicaţia a inclus în paginile sale şi coloane de literatură şi critică literară. S-au reprodus numeroase schiţe şi nuvele de Al. Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Duiliu Zamfirescu, I. N. Roman, Paul Bujor şi N. Volenti, s-au publicat fragmente din romanul Dinu Milian al lui C. Miile, scriitor căruia i-au apărut şi câteva schiţe „după natură", fiind evidentă orientarea redacţiei spre naturalism. Un reviriment cunoaşte proza apărută în L. odată cu cronicile lui ANCI, I. — IVo. Cî. UN NUMEB 10 BANI . DUMINICA 29 IULIE 1884 <âOMh$Şz'' ■ B 1 . ■' ■■■ , . I I I 1 Unrimlinp. V..n._. -7 .. 1 1 Ml ^4“^. ZIAR LIBERAL-OPOSIŢIONIST *^2?^ " DIRECTOR POLITIC,«. PJLIHJ. ^ Ziarul X.VPT* ii aucha In Utall» resolaţlnnea lnat& In tntraal-mtfKwi de la * Iulie In Bucureşti j In earind alarul noitra t» începe o chestie, a spus’o in Cameri, respuniind D-lui Soaetti. ■ Citeasci cineva acel discurs şi are si re-mini îmirmurit, cu ce dispreţ, cu ce aer autoritar pilmuia presa. Dar ce si mni continuim cu generalitiţi; este destul pentru a se vedea sentimentele ce hrineşte colectivitatea relativ la presi, sia-mintesc cnvintele luceafărului grupului (D nul Britianu fiind soarele) adeci a D-lui Stitescu. Eati faptul : Cand dupi ce Camera, îş manţine araanda-inentul siu primitiv, art. 105 din Constituţie este trimes din nou la Senat j atunci D-nul Stitescu, cn aerul unui sibil care oficiaţi şi care are a prezite . viitorul si sue la tribuni şi roagl pe Senat, ca ei adopte fi el aman-damentiU Camerei. Dar motivele ? Pe ce motive ? De sigur, cei ce nu le ştiu, si aşteapti ca si le spunem ci D-nul Stitescu, a ciutat si dovidea-sci insimnitatea libertiţei presei, legaţi de competenţa exclusivi a juraţilor in aceasti materie. Ki bine nu, de o mie de ori nu. „Fiind-ci Conservatori ea D-nul L. Catar-„giu, susţin libertatea pressei de aceea noi „(colectivitatea), şa nu ne arilim mai puţin „liberali de cit ei Lucrul este limurit. Nu convingerile, nu credinţa şi binefacerile presei, ci concurenţa, ci teama de a na fi luaţi pe dinainte de alţii, eati motivele adevarate. Persiflârd pe alţii— odroiată D-nul Sti-tescu, aceasti libertate poporului suveran. Are curagiul in o chestie gravi, si faci petiiflage şi pe cind fie-care vorbi a D-sale, si intoarcea asupri'i şi asupra colec-tiviUţei. : „Su voim 8ă ne arfttitm mai reacţionari „de cil reacţionarii'1 eati singurul argument invocat 1 Cu alte cuvinte, zicea D-nul Stitescu, noi in noi înşine, suntem acum mai reacţionari de cit D-nul Catargiu, nu moi credem in u-topiile şi nebuniile liberale, noi am devenit oameni foarte practici, minţi foarte echilibrate ; noi ne îngrijim de libertatea presei, ca de ceea ce si petrece in centrul Africei! dar fiind ci adversarii noştri, s’au avizat si susţie libertatea presei, suntem ti noi nevoiţi «i o minţinem! Eati la ce a ajuns liberalismul acestor oa- Nu mai fie in ţara aceasta niminea care si ceari libertatea presei, a intrunirelor etc. şi toate acestea ar fi suprimate cu grăbi de omol de la 48 şi de adepţii lui. Nu gisisci cea mai mici rezistenţi, fie ei lasaţi la inspiraţia şi voinţa lor proprie, atunci s’ar vedea in toati întinderea, cum curs de 40 de ani, nu au avut aceşti oameni decât neadevirulingură, de cit mistificarea in acte. Ca să cunoaşteţi—independent de forme—dacii o ţară, îi libera sau nu. există o normă ce nici odată na inşalft. Nu ai de căt să te uiţi ce rol joacă Prefectul de Potiţte din capitală şi ce insămnaiate are. Este el simplu privighitor al ordinei nu politice, dar al ordinei prevăzută in legile civile şi penale, atunoi sigur că acea ţară e liberă. Este din contra un personagiu influent. acaparant, cu autoritate politică nemărginită, factotum al Primului Ministru, urechea dreaptă al şefului Statului, iniţiat in toate secretele, având glasnl său in Consiliul de Miniştri, mai mare de căt Miniştrii şi mai tare de căt toţi Prefecţi din ţară; in acestcaz săseştiebinoc&instituţiele ţărei, ori căt de libere s’ar părea nn insamnă nimic, şi că acea ţară este liberă numai cu numele. Mai mult, puterea Prefectului depo-lifio in o ţară, nu este numai semnul absolutismului, ea mai insămnează Încă că guvernul, nu poate a se sprijini pe opinia publică, nici a se susţinea prin aotele sale. Să ştie că Napoleon al 111-lea, guverna Franţa cu Prefectul de Poliţie al Parizului. Haussman era inima imperiului, păzitorul Iui Napoleon, a-cesta ll credea indispensabil stafailităţei dinastiei sale. Uitese cineva, ce insămnătate are Prefectul de Poliţie in Busia. Este personagiul cel mai puternic şi mai influent. Unde auzi Insă vorbindu-se de Prefectul de Poliţie de la Londra. Nioi nu există propriu zis aseminea funcţiune. Cine mai vorbeşte acum de Prefectul de Poliţie al Parizului ? Dacă ne intoaroem acum la noi, toată lumea poate constata că rolul care'l joacă Prefectul de Poliţie de la Petei- Iassy 28 Iulie 1884. Ceea ce s'a vizat in Cameri din partea guvernului şi a Busţiitorilor, ca ocazia discuţiei articolelor Constituţionale, privitoare la libertatea preasei, a pus in evidenţi nu antipatia, dar ura, dar înverşunarea de care sunt cuprinşi, in contra acestei achiziţii mo- Era un spectacol revoltător, cum toţi a-ceşti parveniţi al liberalismului, toţi aceşti cari a'au ridicat unde sunt acum ' pe spetele libertiţei presei, vociferau, spumegau şi in* jurau presa liberi. Unul cerea incatuşarea ei, pentru almzul ce se face cu dtlnsa, altul in numele femeiei şi al copiilor lui, unul al treilea in numele vieţai sole private, un al patrulea fiind ci ea . si leagi de D-nul Britlanu. Fie-care avea un motiv personal, o răni inel deschişi, o mici rezbunare de indepli-nit, un act de linguşire de pus la ireali. Unul macar nn a fost in stare si considere chestiunea in mod liniştit, şi dezbricin-du-se de personalitatea sa. Iţi ftcea efectul, uitândute la dânşii cam gesticulau şi scriş-neau din dinţi, nu a legiuitori regulind o mare chestie sociali, ce a unui numir de babe povestindu-şi cu volubilitate pono-surele, clevetind şi eomplotind in contra nnei duşmane comune. Tot trecutul lor, tot n&molul de fraze pe tema libertiţei presei, şi toate injuriele as-virlite odati reacţionarilor, totul şi toate dis-ptruse. Ei aveau acum nevoe ca presa si nu mai fie liberi, ca si nu se mai ocupe de ei. Aceasti necesitate imperioasi, primea ori-ce considerent, iniduşea ori-ce sentiment sau remişiţi de sentiment de pudoare, Discuţi, daci poţi, principii eu nişte oameni care n’au ştint nici odati ce sunt aaiea şi care s’an servit de ele cum si serveşte cine-va de drumul de fer ca si ajungi mai degrabă de cit cu trisura, la destinaţie. Daci libertatea presei a scăpat numai ştirbiţi. ear nu loviţi de moarte, cnm si complotase lucrul, aceasta si datoreşte presei fi opinii» publice şi nimirui altuia. Senatul a revenit asupra votului siu con-strlns, ruşinat şi furios in sine; D-nul Bri-tianu, a cedat de frici şi de nevoie. Ceea ce Iţişi liberalul de la 48, gindeşte in aceasti Lupta Dicţionarul general al literaturii române 150 D. Teleor pe marginea unor fapte diverse, susţinute de procedee umoristice de bună calitate (Amor ars, Un cartofor). Ziarul a publicat poezii cu totul sporadic (AL Vlahuţă, Gheorghe din Moldova ş.a.) ori numai când a socotit că puteau servi intereselor politice ale momentului. Din când în când, în afara unor romane mediocre în foileton, datorate unor scriitori ca Ad. Belot, Paul Bourget, A. Matthey, apăreau şi schiţe ori nuvele de Balzac (Războiul civil), Flaubert (un fragment din Doamna Bovary), Alphonse Daudet, Georges Courteline, Henri Murger, Maurice Rollinat. Dar preferinţa redactorilor merge către reprezentanţii naturalismului francez, cu deosebire spre Emile Zola, din care se traduc Nantas, Preotul Mouret, Pentru o noapte de amor ş.a., şi spre Guy de Maupassant, cu O moştenire. Literatura germană este reprezentată prin neînsemnaţii Fr. Gredel şi Fr. Holzer, iar din cea maghiară se traduce, prin intermediul limbii franceze, un fragment dintr-un roman al lui Jokai Mor. Din literatura rusă alegerea s-a oprit asupra unor schiţe ale lui Lev Tolstoi şi Turgheniev. De o atenţie specială s-a bucurat critica literară. Se remarcă importanţa acordată realismului, considerat singurul criteriu valabil în judecarea operelor literare. Participând la polemica „artă pentru artă" sau „artă cu tendinţă", L. a luat făţiş atitudine în favoarea celei de-a doua fie reproducând articolele lui C. Dobrogeanu-Gherea, fie popularizând ideile acestuia prin articole semnate de Ovid Densusianu şi Eduard Dioghenide. în primii ani de apariţie cronica literară săptămânală este semnată de C. Miile. Interesul acestor cronici provine din opţiunea pentru estetica naturalistă. Din 1891 cronica literară este susţinută un timp de N. Iorga. Argumentate şi temperate ca ton, articolele acestuia au sporit prestigiul ziarului prin fermitatea şi maturitatea judecăţilor, fiind ferite de exclusivismul pe care îl dovedise uneori Miile. Cronicile dramatice, semnate fie de I. C. Bacalbaşa, fie de D. Teleor, se disting prin intransigenţă în combaterea localizărilor şi în susţinerea repertoriului de calitate, cu sursa în problemele specifice societăţii româneşti. D. M. LUPTA, cotidian apărut la Budapesta de la 24 decembrie 1906 până la 1 decembrie 1910. Organ al Partidului Naţional al Românilor Transilvăneni, din 1909 are subtitlul „Organ politic naţional". Director (din 1907) este Al. Vaida-Voevod, în fruntea unui comitet de redacţie compus din Ştefan C. Pop, Aurel Novac, Aurel Vlad, cunoscuţi militanţi pentru drepturile românilor din Ungaria. Ziarul este unul de informare (mai ales cu ştiri privitoare la viaţa socială şi politică din România) şi de atitudine civică. Un punct important din program se referă la dreptul de a folosi limba română în şcoală, în condiţiile dificile impuse de legea Apponyi. Poezie semnează OctavianGoga şi Zaharia Bârsan. Sunt prezenţi cu proză C. Sandu-Aldea, D.N. Ciotori, N. Dunăreanu, iar cu articole de atitudine, N. Iorga, Ioan Slavici, Al. Ciura, Aron Cotruş. în cursul anului 1907 apar diverse reportaje despre evenimentele din timpul răscoalelor ţărăneşti. Se publică numeroase traduceri din Alphonse Daudet, Anatole France, Marcel Prevost, Edmondo de Amicis, Heinrich Heine. Faptul că L. reproduce articole din revistele „Neamul românesc literar", „Luceafărul", „Vieaţa nouă", precum şi prezenţa în paginile ei a semnăturii lui N. Iorga denotă o orientare spre sămănătorism ca formulă ideologică şi literară. Alţi colaboratori: Petre Dulfu, Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghibu (cu pseudonimul N. Foişor), Victor Eftimiu. C.Tt. LUPTA LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti la 19 şi 26 aprilie 1887, sub direcţia lui B. Delavrancea. Grupând câţiva tineri scriitori de orientare radicală şi democratică — Al. Vlahuţă, O. Carp (G. Proca), C. Miile —, revista susţine literatura inspirată din realitatea socială autohtonă. Delavrancea publică suita de articole O familie de poeţi (despre Carol Scrob, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, Theodor Şerbănescu), care conţine numeroase critici la adresa direcţiei junimiste, şi Din cultura noastră, precum şi întâia formă a nuvelei Hagi- Tudose, sub titlul Hagiu. Al. Vlahuţă e prezent cu poezia Mamei, C. Miile cu mai multe poezii, la fel ca O. Carp şi Artur Gorovei, iar Petre Ispi-rescu publică basme. Aşa cum se înţelege din rubrica „Poşta redacţiei", C. Dobrogeanu-Gherea promisese că va trimite articole pentru L. I., dar această colaborare nu s-a realizat. R.Z. 30 BAHI EXEMPLARUL LUPTA LITERARA Director: BARBU STEP. DE X.A VRAKTCEA APARE IN TOATE DUM1N I C£L E ^stxSi?ov^ir^iftE®Atrîi^^ r.:~nr PSHTBTT AB0SAMS3JTJS ŞI iSîTKţlOBI, TEDÎ PAGiSA BIS CUM A ;f r; :\ 3STo. 1, ' : *■■■■■ ' ; ; v ■' M, m’.mw' a: itiuli Imi mk c SUMARUL : :varkt, si cuvintelş, uL-fo şi irnvî' ■ a mv O FAMILIE Di-' WBŢt ik- IX 1,J n.,.; -v. hb-V ir! ’V t'hiifisfi. : 15 Ca ivvoiî.: a ^ ubw ; avaiwjw. spătos a.- />. : n... svwfe! 3 ^ ...v,; mn/.J mu j . .. , ;! ,,.1 om Ml-i; soiix \ -j J r v i>/\ ( VI ff fi •• , t , /•'.V/i Jc O. am. I î'W-K a, 111 (Amm'osin-srj. .-o-.- . 0 FAMILIE DE P0ET1 : LUPU, Nicolae (9.X.1947, Veleşti, j. Dolj - 8.IV.1999, Bucureşti), poet şi prozator. A absolvit Liceul de Artă din Craiova (1961-1967), Facultatea de Arte Plastice a Institutului Pedagogic din Bucureşti (licenţa în 1971) şi Şcoala de Pictură şi Restaurare a Patriarhiei Române (1971). între 1971 şi 1990 este profesor de desen la şcoli generale din Roşiori de Vede. După 1990 devine redactor la cotidianul „Teleormanul liber" şi consilier al Inspectoratului de Cultură din judeţul Teleorman, lucrând totodată ca pictor restaurator de monumente religioase. Participă cu lucrări de pictură şi grafică la expoziţii de grup şi, din 1993, are şi expoziţii personale. Debutează cu versuri în „Luceafărul" (1970). Colaborează la „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", „Familia", „Tomis", 151 Dicţionarul general al literaturii române Lupulescu „Teleormanul", „Tribuna Teleormanului" ş.a. Redactor la „Pagini teleormănene" (1988-1989), redactor-şef la „Carul solar" (1991) şi la „Curierul de Teleorman" (1992-1993), a condus şi cenaclul „Gala Galaction" din Roşiori de Vede (1978-1984). De la pastelul elegiac la cenuşiurile plictisului provincial şi de la incandescentele imnice la fantasticul macabru, L. rămâne un virtuoz al imaginii. Cu toată diversitatea genurilor, stilurilor şi registrelor abordate, care prin receptivitatea la influenţe de tot felul trădează o voinţă de disciplinare „literară" a inspiraţiei, scriitorul are o sensibilitate în primul rând vizuală şi, firesc, o educaţie plastică a ochiului. încă din volumul de debut, Dospirea ploii (1971), este evidentă această predispoziţie de a trata pictural detaliile, ascultând mai puţin de logica extatic-contemplativă a temei şi mai mult de stilistica barocă a aglomerării şi contorsiunilor, dezvoltată în următoarele cărţi de versuri, Nuntă călătoare (1974), Paznic al grădinilor (1975), Ce se cuvine (1977), Insomniile trandafirilor (1983). La nivelul secvenţelor scurte, juxtapuse în frize decorative, gramatica descripţiei este deja constituită pe un principiu de abolire violentă a perspectivei, ceea ce duce la dizolvarea departelui în aproape şi a transcendentalului în organic; aluviuni de materie opacă şi grea se revarsă peste desenul firav al sublimului convenţional. Aceste miniaturi rămân multă vreme artizanale, închegându-se în viziune abia cu întocmirea chipurilor (1980) şi Singuri şi fericiţi (1984), care deschid seria romanelor (Cocoşul de tablă, 1989, învierea lui Lazăr, 1994, Păcatele lui Dumnezeu, 1995, Liturghia satanică, 1996) şi a culegerilor de povestiri printr-o mitologie htonică a unei comunităţi rurale de regn incert, înfiptă în lut prin fiziologii vegetale, trăind în subteran prin rădăcini şi tuberculi şi amestecându-se la suprafaţă cu fauna domestică. Cocoşul de tablă este un roman autobiografic scris la persoana întâi, care narează viaţa unui copil dintr-un sat din Oltenia, fiu de ţărani săraci, născut cam în acelaşi an cu autorul. Bolnav de poliomielită la începutul anilor '50, purtat prin spitale şi sanatorii, rămas cu o mână paralizată, micuţul urmează şcoala de arte plastice şi se înţelege că va deveni pictor. Romanul urmăreşte, din perspectiva protagonistului, evoluţia unei conştiinţe în formare. Viaţa rurală, cu relaţiile interumane tradiţionale, cu realităţile ei uneori dure, generatoare de suferinţă, este consemnată cu autenticitate, în pagini uneori izbutite. Un tărâm explorat şi exploatat destul de consistent, totuşi fără mare originalitate în raport cu orizontul „romanului de formare" din literatura română mai veche, este descoperirea prin şcoală a modului de viaţă de la oraş, a artei şi culturii, dar şi a unor aspecte ale naturii umane (prietenia, invidia, competiţia etc.), a erotismului. Destul de plat în ansamblu, stufos fără strălucire, aparţinător unei poetici prozastice deloc revoluţionare, bogat însă în detalii, romanul transpune în cele din urmă destul de plauzibil constituirea unei personalităţi. SCRIERI: Dospirea ploii, pref. Marin Sorescu, Bucureşti, 1971; Nuntă călătoare, Bucureşti, 1974; Paznic al grădinilor, Bucureşti, 1975; Ce se cuvine, Bucureşti, 1977; întocmirea chipurilor, Bucureşti, 1980; Alegoria timpului şi a iubirilor, Bucureşti, 1981; Insomniile trandafirilor, Bucureşti, 1983; Singuri şi fericiţi, Bucureşti, 1984; Livada cu aripi, Bucureşti, 1988; Cocoşul de tablă, Bucureşti, 1989; Prăbuşirea îngerilor, Alexandria, 1994; învierea lui Lazăr, Alexandria, 1994; De prea puţină vreme pe pământ, Alexandria, 1995; Păcatele lui Dumnezeu, Bucureşti, 1995; Liturghia satanică, Bucureşti, 1996; Valea răsturnată. Sicriul de argint, Alexandria, 1996. Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, „Dospireaploii", LCF, 1971,35; Constantin, A doua carte, 201-203; Dan Cristea, „Dospirea ploii", RL, 1971,39; Nicolae Manolescu, Debuturi în poezie, CNT, 1971,46; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1974,8; Mircea Iorgulescu, „Nuntă călătoare", LCF, 1974, 15; Petre Got, „Nuntă călătoare", VR, 1974, 6; Mircea Iorgulescu, Profil: Nicolae Lupu, LCF, 1975,25; Dorin Tudoran, Imagine şi cuvânt, LCF, 1975,40; Dana Dumitriu, Iubirea grădinarului, RL, 1975, 44; Valeriu Cristea, „Pe uşă-mi forfoteau aureole", RL, 1976, 35; Iorgulescu, Scriitori, 93-94; Firan, Profiluri, 438-439; Romul Munteanu, Semnele realului şi dimensiunea fantastică, LCF, 1996, 10; Cristea, Teleorman, 381-383. N.Br. LUPULESCU, Iosif (24. VII. 1937, Bichigi, j. Timiş), prozator. După ce urmează cursurile primare şi gimnaziale în comuna natală, se înscrie la o şcoală profesională din Reşiţa (1952-1955), iar ulterior, în paralel cu angajarea ca muncitor la Hunedoara şi Reşiţa, urmează liceul, pe care îl termină în 1964. Este, în 1964 şi 1965, învăţător, apoi inspector. Din 1970 a lucrat ca asistent de regie la Buftea şi director de producţie la Studioul Cinematografic „AL Sahia" din Bucureşti. Inclus în sumarele volumelor colective Cântec pentru început (1966) şi Timpul împlinirilor (1970), L. debutează editorial în 1970, cu o culegere de povestiri, Aş fi vrut să fie marţi. Aici îşi valorifică experienţa de viaţă şi încearcă să transpună la nivelul substanţei narative dileme existenţiale ale tinerilor, majoritatea furnalişti, oţelari, ingineri, învăţători. Singur în curtea şcolii, Vacanţă şi gelozie, Când va ninge, Am pierdut o rază de soare sunt texte în care se insistă asupra frământărilor sentimentale, trăiri surprinse în pasaje pline de lirism, prejudiciate însă de recurenţa tematică. Natura intrigii din proza scurtă — în 1988 îi va mai apărea volumul de schiţe Echipa de filmare — se regăseşte în construcţiile romaneşti, variaţii identificându-se doar din punctul de vedere al contextului: analiza unei relaţii eşuate, consecinţă a unor rememorări din timpul câtorva zile de concediu petrecute la Poiana Braşov (în umbra stăpânului, 1971), atmosfera dintr-o şcoală profesională, unde un tânăr pedagog reuşeşte să câştige încrederea şi respectul elevilor săi (Pariu pe alb, 1973), surprinderea stării de nelinişte şi îndoială din etapa premergătoare unei opţiuni esenţiale (Şansa, 1974). SCRIERI: Aş fi vrut să fie marţi, Bucureşti, 1970; în umbra stăpânului, Bucureşti, 1971; Pariu pe alb, Bucureşti, 1973; Şansa, Timişoara, 1974; Echipa de filmare, Timişoara, 1988; Ora 6 şi pătratul, Bucureşti, 1989. Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Prozatori timişoreni, O, 1970,9; Alex. Ştefănescu, umbra stăpânului", LCF, 1971,42; Sorin Titel, Cărţi pentru tineret, RL, 1973,44; A. Balthazar, „Pariu pe alb", O, 1973, 49; Valeriu Cristea, Transcriere şi transfigurare, RL, 1974, 3; Al. Covaci, Şansele unui romancier, TR, 1974, 43; Eugen Dorcescu, „Şansa", 0,1974, 48; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Lugoj, 1996,176-177. C. M. B. Luscalov Dicţionarul general al literaturii române 152 LUSCALOV, Petre (15.VIL1927, Chişinău), prozator. Este fiul Ariadnei şi al lui Constantin Luscalov, căpitan. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1949. Prin articolele sale publicate în presa anilor '50 L. se dovedeşte un înfocat susţinător al comandamentelor de partid în domeniul literaturii. Astfel, el dă sfaturi unor poeţi sau critică „umanizarea" personajelor prin „boli" şi „slăbiciuni". între 1952 şi 1959 este redactor-şef adjunct al Redacţiei de scenarii a Cinematografiei Române, funcţie din care va fi demis pentru „îndrumare ideologică greşită". Postul i-a facilitat, probabil, acum ca şi mai târziu, ecranizarea unora dintre cărţile proprii, între 1960 şi 1968 este secretar literar al Teatrului „C. I. Nottara" din Bucureşti. Prima carte a lui L., Nufărul roşu (1950), este un roman pentru copii scris în maniera didactică a lui Arkadi Gaidar, dar şi a altor autori sovietici „la modă". în general, povestirile, nuvelele, scenariile de film şi romanele lui se adresau copiilor şi adolescenţilor, încadrându-se în cerinţele oficiale, care vizau „educarea" şi „integrarea" în societate, în sistem. Propaganda ideologică este însă slujită de prozator cu mijloacele unor specii de consum — literatura poliţistă şi de aventuri, care se conduc după schemele clasice, agrementate cu clişeele epocii: diferenţele zdrobitoare dintre Est şi Vest, contrastele, văzute maniheist, dintre sisteme, din perspectiva cărora românii sunt mereu „cei buni şi drepţi", iar occidentalii — „băieţii răi", spionii, criminalii. în cel mai izbutit roman al său, Fiul munţilor (1979), L. pune într-o lumină mai mult decât favorabilă contraspionajul românesc. în alte cărţi — unele publicate sub formă de foileton în reviste pentru tineret, precum „Cutezătorii" — păstrează o ţinută oarecum decentă, de îndrumător cultural, folosindu-se de tiparele literaturii de aventuri pentru a realiza implicit o bună propagandă lumii din care face parte. Ostrovul lupilor (1969) sau Extraordinarele peripeţii ale lui Scatiu şi ale prietenului său Babuşcâ (1974) tind să se înscrie în filiaţia Jules Verne-Mark Twain. Acţiunea este inteligent construită, vie, personajele sunt nişte copii-model, puşi în situaţii pline de neprevăzut. Succesul acestor cărţi, ca şi al filmelor turnate după ele, este astfel explicabil. SCRIERI: Nufărul roşu, Bucureşti, 1950; 80 000 de prieteni, Bucureşti, 1950; Alarmă în munţi, Bucureşti, 1955; Puiul de raţă sălbatică, Bucureşti, 1961; Tăuraşul, Bucureşti, 1963; Zona abstractă, I-II, Bucureşti, 1964-1966; Jaguarul roşu, Bucureşti, 1967; Cerbul alb, Bucureşti, 1968; Ostrovul lupilor, Bucureşti, 1969; Extraordinarele peripeţii ale lui Scatiu şi ale prietenului său Babuşcă, Bucureşti, 1974; Iubire interzisă, Bucureşti, 1974; Fiul munţilor, Bucureşti, 1979; Pasărea măiastră, Bucureşti, 1981. Repere bibliografice: Andrei Roman, „Fiul munţilor", LCF, 1979, 36; Piru, Ist. lit., 536; Micu, Scurtă ist., III, 297; Popa, Ist. lit., II, 1064-1065. A.MI. LUSTIG, Adrian (29.IX.1953, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Lucreţiei Lustig (n. Ilieş), redactor la Radiodifuziunea Română, şi al lui Oliver Lustig, scriitor. Urmează Liceul „I.L. Caragiale" din Bucureşti (1968-1972), apoi Facultatea de Automatică, secţia calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, absolvind în 1977. Până în 1989 lucrează ca inginer şi cercetător, pentru ca ulterior să devină om de afaceri. Debutează în presă în 1979, la revista „Luceafărul", iar editorial în 1982, cu romanul Romanţă cu stagiari. Pornind de la acest roman, în 1987 a realizat un scenariu de televiziune. în 2002, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, i se joacă prima piesă, Circul Matteo. L. a reţinut atenţia criticii cu două romane, mai târziu intrând într-un con de umbră explicabil prin diluarea manierei şi prin autopastişă. Romanţă cu stagiari dezvoltă în registru comic, într-un „stil bazat pe limba comună şi pe jargon" (Marian Popa), tribulaţiile tipice pentru anii '80 ale unui grup de patru absolvenţi de facultate tehnică, repartizaţi în provincie. Talentul autorului pentru naraţiunea de consum este valorificat â rebours în Legea timidităţii universale (1985), roman în care sunt preluate clişee curente într-o astfel de literatură (intriga poliţistă, consecuţia plină de suspans a unor evenimente misterioase ori senzaţionale) sau aiurea (povestirea în ramă) pentru a le resemnifica ironic prin parodiere. Textul abundă în trimiteri de tip intertextual, prelucrarea unor surse sobre făcându-se în aceeaşi cheie parodică, eficientă din punctul de vedere al comicului vizat. Performanţa într-o astfel de combinaţie între literatura de gradul al doilea şi literatura de consum se voalează odată cu Un loc pe roată (1986), ficţionalizare frivolă pe tema unei călătorii în Italia. După alte două romane, Un băiat ura o fată (1990) şi Un ceai cu tipele de sâmbătă (1991), L. pare să renunţe la scris, însă după o pauză de doisprezece ani se relansează cu volumul de teatru Poker şi alte doua comedii (2003), revenind, cu toată schimbarea de gen literar, la registrul predilect. SCRIERI: Romanţă cu stagiari, Bucureşti, 1982; Legea timidităţii universale, Bucureşti, 1985; Un loc pe roată, Bucureşti, 1986; Un băiat ura o fată, Bucureşti, 1990; Un ceai cu tipele de sâmbătă, Bucureşti, 1991; Poker şi alte două comedii, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, La Vie en rose, RL, 1983,1; Ioan Holban, Sub semnul arbitrariului, CRC, 1983,18; Ioan Holban, Parafraze şi epistole, CRC, 1986,39; Ţeposu, Istoria, 131-132; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, I, Piteşti, 2000,169-174; Popa, Ist. lit, II, 936; Iuliana Alexa, Viaţa ca un poker, RL, 2003,31. M. I. LUSTIG, Oliver (4.XI.1926, Şoimeni, j. Cluj), prozator şi memorialist. Este fiul Iolandei (n. Herman) şi al lui Edmund Lustig, notar. între 1937 şi 1944 urmează şapte clase de liceu la Cluj. Deportat împreună cu familia la Auschwitz în iunie 1944, îşi pierde în camerele de gazare părinţii şi trei fraţi, cunoscând ulterior experienţa altor lagăre de concentrare. întors acasă termină liceul şi se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii clujene, pe care o va absolvi în 1950. Lucrează în redacţia organului central de presă al armatei, „Apărarea Patriei", fiind redactor-şef adjunct din 1956 până în 1986, când se pensionează cu gradul de colonel. Aici debutează în 1949, iar primul volum din însemnări din preajma crematoriului îi apare în 1957. A editat antologia Ecouri din holocaust în literatura universală (2003). 153 Dicţionarul general al literaturii romane Lustig Scrierile lui L. au ca referent obsesiv secvenţa tragică pe care autorul o trăieşte în timpul celui de-al doilea război mondial, în contextul dramei colective a populaţiei evreieşti. Literatura devine astfel în primul rând un vehicul al memoriei, a cărei funcţie de transmitere privilegiază cu minime variaţii discursive calitatea documentară a textului. SCRIERI: însemnări din preajma crematoriului, I-II, Bucureşti, 1957-1958; Din umbra crematoriului, Bucureşti, 1960; Viaţa în imperiul morţii, Bucureşti, 1969; Cronică în marş (în colaborare cu Gheorghe Bejancu), I-II, Bucureşti, 1974-1978; Atunci, acolo... la Auschwitz, Bucureşti, 1977; Destin blestemat, Bucureşti, 1980; Dicţionar de lagăr, Bucureşti, 1982; Scrisori de dragoste spânzurate, Bucureşti, 1985; Martorii n-au dreptul să tacă, Bucureşti, 1986; Jurnal însângerat, Bucureşti, 1987; Limbajul morţii, Bucureşti, 1990. Antologii: Ecouri din holocaust în literatura universală, Bucureşti, 2003. Traduceri: Eva Heymann, Am trăit atât de puţin, Bucureşti, 1991. Repere bibliografice: Radu Popescu, „Din umbra crematoriului", CNT, 1960,709; Victor Bârlădeanu, Romanul-document. între reportaj şi ficţiune, „Presa noastră", 1969, 10; Radu Cosaşu, Alte balade ale soldatului, „Cinema", 1975, 1; Emil Mânu, Rechizitoriu antifascist, „Viaţa militară", 1978,4; Sorin Titel, Un roman antifascist, RL, 1981,18; DanMutaşcu, Literatura mărturisirii, SPM, 1981,549; Alex. Ştefănescu, Un dicţionar acuzator, „Apărarea Patriei", 1983,6 aprilie; Tania Radu, Memorie şi ficţiune, FLC, 1986,25; Radu Vaida, „Martorii n-au dreptul să tacă", LCF, 1987,15. Ml M Macedonski, Alexandru Maiorescu, Titu Minulescu, Ion MOFTUL JtQfViilN ssmtA smrrmm tumosihi. i,,r- 8SCÎI.ÎS&!#** ‘ Moftul român 157 Dicţionarul general al literaturii române Macarie MACARIE, episcopul (? — 1.1.1558), cronicar. S-a format în mediul mănăstirii Neamţ, sub oblăduirea unui distins cărturar, Teoctist al II-lea (sau al III-lea în numerotarea lui N. Iorga), viitor mitropolit al Moldovei. Ştia limba greacă în chip desăvârşit, de vreme ce a tradus în slavonă Sintagma lui Matei Vlastaris. A ajuns, probabil înainte de 1523, egumen al mănăstirii Neamţ, unde a întreţinut o atmosferă de lucru cărturăresc şi a format discipoli. A fost hirotonit episcop de Roman la 23 aprilie 1531. Iliaş Rareş, fiul lui Petru Rareş, îl dă jos în 1550 din jilţul episcopal, dar celălalt fiu al lui Rareş, Ştefan, îi redă demnitatea ecleziastică în 1551. M. s-a aşezat la lucru din porunca lui Petru Rareş, povestind, în limba slavonă, evenimentele scurse în Moldova de la moartea lui Ştefan cel Mare şi până în 1542 — într-o primă redacţie, continuată de Eftimie —, întinse apoi până în anul 1551 — în cea de-a doua versiune, dusă mai departe de Azarie. în cronicar literatura română din secolul al XVI-lea a întâlnit, în chip fericit, pe primul mare narator şi în acelaşi timp un scriitor cu o veritabilă vocaţie de întemeietor. în textul său, împodobit cu „împletituri rituriceşti", meşteşug învăţat de la bizantinul Constantin Manasses, poziţia privilegiată este rezervată panegiricului, cu un „obiect" selectat, de data aceasta, din spaţiul nontranscendent. Petru Rareş, patronul, transformat în model de umanitate, venit pe tron prin revelaţie divină, va fi împodobit cu toate virtuţile posibile de imaginat pe un traseu în care nimic nu este imprevizibil: ascendenţă ilustră („odraslă a veşnic pomenitului Ştefan"), vitejie fără seamăn, neîncovoiat în vremuri de restrişte, drept şi generos cu cei ce îşi recunosc greşelile, neîndurător cu uneltitorii (îi dă „hrană săbiei"), arbitru ascultat al treburilor de prin prejur, cârmuitor înţelept, ctitor pios şi părinte grijuliu. în zugrăvirea chipului „celui cu pieptul tare", M. nu osteneşte a scotoci în depozitele de ornamente pe care le frecventa în mod obişnuit. Eroul depăşeşte obstacolele — construcţiile în cronică fiind fundamental antitetice, toate nişte „încercări", numeroase, dar lovite cumva de monotonie —' şi avansează spre cucerirea unei glorii irevocabile. Campaniile militare (cele „transilvănene", mai ales), cu preparative ce dau impresia că e vorba de pregătirea unei cruciade, se bucură de atenţia cronicarului. La fel adversarii (inamicul etern al bunelor alcătuiri, diavolul, lipseşte surprinzător), uneltitorii, conspiratorii (un oarecare Mihul, discreditat ca alogen, înşelător, diseminator de turburări, duplicitar), duşmanii istoriei — „marele împărat al turcilor", nimeni altul decât Soliman Magnificul, care „s-a sculat urlând cumplit ca leul", aducând cu sine mulţime de fiare „păgâneşti" (funcţionează în continuare antica cristalizare „creştini-păgâni"), ce îi dau prilej lui M. să construiască nişte (foarte europene) povestiri care pot fi intitulate „Decrementa atque incrementa Domini Petri" şi să facă din domnul Moldovei un personaj tragic, părăsit de prieteni, nevoit să se refugieze. Astfel, repliindu-se către Ardeal, Petru Rareş străbate un peisaj alpestru, a cărui descriere e împrumutată de la Manasses, şi se mişcă într-un tablou gigantic, imagine a jalei omeneşti şi a durerii cosmice. M. ştie să întreţină constant ritmul unei povestiri complicate, cu destule ramificaţii ce ar fi putut frânge sau întrerupe pe alocuri tensiunea epică. El cunoaşte destule taine ale compunerii povestirii, căci, chiar atunci când face o pauză, umple acest interval cu fapte ce participă direct la menţinerea unui tonus ridicat: nenorocirile pe care le provoacă „oastea barbarilor" ce invadase „Moldovlahia", jefuirea cruntă a ţării, pasagerele domnii ale unui Ştefan Lăcustă, în vremea căruia ţara a fost bântuită de o „foamete cumplită", sau Alexandru Cornea. Specia de „publicistică politică" practicată implică desluşit prezenţa portretelor. în fixarea, pentru viitorime, a trăsăturilor cutărui sau cutărui personaj pana cronicarului nu şovăie. Nu se simte nici o timorare pricinuită de responsabilitatea, imensă, a judecăţii formulate pentru istorie. M. îmbracă rar haina de sacerdot învestit cu puteri supreme, cum va face Miron Costin. îi convine ipostaza de scriitor, de cărturar (inventator al unor sisteme complicate de datare şi utilizator al unui nomenclator de demnităţi bizantine) ce nutreşte simpatii şi antipatii. Nu îi lipseşte însă măsura. Cheltuieşte multă osteneală pentru edificarea elogiului, dar nu transformă istoria vieţii şi întâmplărilor lui Petru Rareş într-o hagiografie. El face din Rareş o figură exemplară, dar îl păstrează în rândul oamenilor, nu îl suie, forţând, pe o platformă unde insul să comunice cu divinitatea. Ceilalţi sunt apreciaţi prin raportare la un sistem de norme morale sau la un antecesor-model, spre pildă, Iliaş Rareş faţă de tatăl său ori Ştefan, alăturat damnatului său frate, în schimb, portretul mitropolitului Teoctist nu uzează de corelaţie, ci înmănunchează doar faptele personajului. Cu gratitudinea discipolului, M. elogiază fapta unui mare cărturar, „învăţător al Moldovei" (sintagmă vest-europeană ca structură), „vrednic de cunună". Este lauda unui cărturar făcută de alt cărturar, căci cronicarul, beneficiar al instrucţiei („eu, care m-am hrănit cu cuvintele lui duhovniceşti ca şi cu lapte şi am fost învăţat de dânsul cu dragoste părintească"), face din necesitatea acestei glorificări o importantă problemă de conştiinţă şi meditează la responsabilităţile ce îi incumbă. în felul acesta, la nivelul retoricii textului, lângă chipul cavalerului apare — potrivit dispoziţiilor vechiului topos for titudo et sapientia — şi cel al învăţatului, semn al unei înţelegeri profunde a rostului omului de carte în faţa semenilor. M. nu mai are nimic din smerita umilinţă a unui medieval. SCRIERI: Cronica lui Macarie, în Ioan Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891,149-162, 198-312, în Ioan Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1908-1909, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,77-105, în LRV, 172-190. Repere bibliografice: Bogdan, Scrieri, 320-335,340-348,360-363,431-438; I.G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897,298; Iorga, Ist. Ut. XVIII, 1,75, II, 438-440,447-448; Iorga, Ist. Bis., 1,155-158; D. Russo, Elenismul în România. Epoca bizantină şi fanariotă, Bucureşti, 1912,36-39; Iorga, Ist. Ut., 1,151-156; Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925,66-98; Puşcariu, Ist. Ut, 46; Cartojan, Ist. lit., I (1940), 38-39,41-42; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 19-20, Ist. lit. (1982), 14-15; P.P. Panaitescu, Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, 74-77; Scarlat Porcescu, Episcopul Macarie al Romanului (1531-1558), MM, 1960,5-6; Piru, Ist. lit., 1,33-35; Lăudat, Ist. lit, 1,39-41; Ist. lit., 1,261-264; Panaitescu, începuturile, 24; Mihăilă, Contribuţii, 104-163; Ivaşcu, Ist. lit., I, 83-85; G. Mihăilă, Macarie Dicţionarul general al literaturii române 158 Cronica episcopului Macarie, LRV, I, 168-171; G. Mihăilă, Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris şi începuturile lexicografiei româneşti (secolele XV-XV1I), „Studii de slavistică", 1969; Dicţ. lit. 1900,525-526; Mazilu, Lit. rom., 280-304; Mazilu, Proza, 266-288; Mazilu, Recitind, 1,120-122, 165-168,210-218, III, 23-28; Dicţ. scriit rom., III, 3-5. D.H.M. MACARIE, ieromonahul (a doua jumătate a sec. XV — începutul sec. XVI), tipograf. Probabil călugăr sârb, M. a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, de unde a revenit cu o tipografie cu litere chirilice la Cetinje (Muntenegru). După ce a tipărit câteva cărţi bisericeşti între 1493 şi 1495, ocupaţia turcă îl sileşte să fugă şi ajunge într-un târziu în Ţara Românească. La cererea domnului muntean Radu cel Mare, M. tipăreşte în slavonă un Liturghier (1508), un Octoih (1510) şi un Tetra-evangheliar (1512). Se pare că această activitate a fost întreruptă după 1512 de alegerea sa ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, sub domnia lui Neagoe Basarab. Cărţile au un aspect grafic elegant, cu bogate ornamentaţii şi reproduc, probabil, manu- Evangheliarul lui Macarie, 1512. Pagini ornamentate cu stema Ţării Româneşti scrise autohtone, dar nu conţin specificaţii în legătură cu locul unde au apărut. Argumente generale, de ordin istoric, social, cultural, ca şi dovezi concrete conţinute în paginile acestor incunabule au dus la concluzia că a fost înfiinţată o tipografie în Ţara Românească, în care au lucrat meşteri locali conduşi de M. Astfel, cele trei cărţi sunt primele tipărituri pe acest teritoriu, foarte valoroase pentru data la care au apărut, dar şi pentru că au oferit textele necesare fie unor reeditări, fie unor traduceri în limba română. SCRIERI: [Rânduiala dumnezeieştii slujbe şi în ea a diaconilor], f.l., 1508; ed. (Liturghierul lui Macarie), îngr. şi introd. P.P. Panaitescu, indice bibliografic Angela şi Alexandru Duţu, Bucureşti, 1961; [Octoih], f.l., 1510; [Tetraevangheliar], f.l, 1512. Repere bibliografice: A.I. Odobescu, Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate la mănăstirea Bistriţa. Prima tipografie din Ţara Românească, „Revista română", 1861,807-830; Nerva Hodoş, începuturile tipografiei în Ţara Românească, CL, 1902,11; [Note], BRV, 1,1-20; P.P. Panaitescu, „Octoihul" lui Macarie (1510) şi originele tipografiei în Ţara Românească, BOR, 1939, 9-10; Virgil Molin, Dan Simonescu, Tipăriturile ieromonahului Macarie pentru Ţara Românească, BOR, 1958, 10-11; Barbu Teodorescu, Prima tipografie a Ţârii Româneşti (Macarie, 1508-1512), BOR, 1958, 10-11; Damaschin Mioc, Date noi cu privire la Macarie tipograful, STD, 1963,2; Virgil Molin, Observaţii şi opinii noi în legătură cu tipăriturile ieromonahului Macarie (1508-1512), MM, 1967,5-6; Ist. lit., 1,245-247,253; Tit Simedrea, Epilogul din „Octoihul slavon" (m. Dealu, 1510) şi identitatea de tipograf a lui Macarie din Ţara Românească (1508-1512) cu Macarie din Muntenegru (1493-1496), MO, 1970, 7-8; Dicţ. lit 1900, 526-527; Păcurariu, Dicţ. teolog., 237-238; Dicţ. scriit. rom., III, 3-5; Ursu, Contribuţii, 155-164. C. T. MACARIE, Gheorghe (25 .IV.1940, Sadova, j. Suceava), istoric literar şi editor. A urmat Liceul „Grigore Ghica" din Dorohoi şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi (1957-1962). Devine profesor la liceul din Şiret (1962-1963), asistent la Institutul Pedagogic din Iaşi (1963-1968), cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza". A mai predat cursuri de estetică şi istoria artei la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi, la Academia de Artă „George Enescu". Este doctor în filologie din 1976. Debutează în 1965 la „laşul literar" şi colaborează cu articole de teorie literară şi comentarii de artă la „Cronica", „Convorbiri literare", „Studii şi cercetări de istoria artei", „Arta plastică", „Ateneu", „Moldova" ş.a. A folosit uneori pseudonimul George Perfir. Preocupat de delimitarea conceptului de sentiment al naturii în opera literară, M. i-a consacrat o substanţială monografie, Sentimentul naturii în proza românească a secolului al XlX-lea (1978), punctele de referinţă fiind romanticii paşoptişti („o viziune unitară a naturii"), A.I. Odobescu („între clasicism şi romatism"), Mihai Eminescu („magia naturii"), B. Delavrancea („picturalitatea naturii"), Calistrat Hogaş („evaziunea al-pestră") şi Al. Macedonski (în special „cromatica"). Acelaşi aspect, conceput pe un plan extins, face şi obiectul volumului Geografie literară. Orizonturi spirituale în proza românească (1980), în care se conturează, prin intermediul unei selecţii de texte comentate, o viziune a naturii în sensibilitatea românească, analiza mergând de la „cadrul fizic" până la „sentimentul 159 Dicţionarul general al literaturii române Macedonski timpului". Examinarea interferenţelor dintre literatura română şi literaturile străine i-a ocazionat criticului, printre altele, o lectură a operei lui Ion Creangă din perspectiva primului său monograf, Jean Boutiere. Critic şi istoric de artă, analist al confluenţei dintre literatură şi artele plastice, M. a urmărit locul şi rolul acestora din urmă în creaţia unor scriitor români şi străini. Ca editor, a republicat scrierile lui Dumitru Furtună şi Tiberiu Crudu. SCRIERI: Sentimentul naturii în proza românească a secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1978; Geografie literară. Orizonturi spirituale în proza românească, Bucureşti, 1980; Dimitrie Hârlescu, Bucureşti, 1986; Mănăstirea Horaita, Iaşi, 1997; între literatură şi arte plastice, Iaşi, 1998; Interferenţe spirituale italo-române, Iaşi, 2002. Ediţii: Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrâni, pref. edit., Bucureşti, 1973, Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă, pref. edit., Iaşi, 1990 (în colaborare cu Manuela Macarie); L-au cunoscut pe Dumitru Furtună, pref. edit., Botoşani, 1996 (în colaborare cu Filaret Furtună, Ionel Bejenaru şi Filaret Aprotosoaie); Tiberiu Crudu, De pe la noi ce-a fost odată, I-II, Botoşani, 1997 (în colaborare cu Manuela Macarie). Repere bibliografice: L. Volovici, Sentimentul naturii, CRC, 1978,38; Mihai Zamfir, Sentimentul naturii în proza românească, LL, IV, 1978; George Bădărău, „Geografie literară", CL, 1981, 7; Satco-Pânzar, Dicţionar, 131-132; Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni, 130-131; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 267-268. A.N. MACEDONIA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între februarie 1932 şi 25 decembrie 1936. Director fondator este Naum Nance, iar secretar de redacţie şi administrator — C. Ionescu. începând cu numărul 12/1936, revista are subtitlul „Organ de luptă naţionalistă şi spirituală a românilor de pretutindeni", de la numărul 17/1936 subtitlul devine „Tribună de luptă naţional-economică a românilor de pretutindeni", iar în ultimele două numere este operată a treia schimbare: „Făclie şi organ de propagandă naţionalistă". Publicaţia este în primul rând un organ de informaţie şi propagandă pentru problemele aromânilor. Cultura şi literatura vor fi, aşadar, prezente în măsura în care sunt relevante pentru această comunitate. Favorizate sunt studiile dialectale (structura dialectului, influenţe, lexic, onomastică etc.), de obicei reproduse din volume sau din presă. M. publică, de asemenea, portrete, culegeri de folclor dialectal, corespondenţă inedită (a unor personalităţi politice îndeosebi), note, ştiri, informaţii. Literatura este aproape în exclusivitate în aromână. Colaborează cu versuri Victor Eftimiu, Vasile Muşi, George Murnu, R.M. Nicolau, Petre Florescu, Gabriel Drăgan, Nicolae Dobre. Lui Tudor Arghezi i se tipăreşte o proză poetică intitulată Târla. Se publică un scurt fragment, transpus în aromână, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, precum şi două texte (sub titlul Orientale) de I.L. Caragiale. în sumar mai intră studii şi articole de Dimitrie Guşti, Ion Goskin (Despre literatura maceâo-română), Gr. L. Trancu-Iaşi şi sunt reproduse două fragmente din volumul Românii nomazi de Theodor Capidan, apărut la Cluj (1926). în 1932 este inserată replica (favorabilă) a lui E. Lovinescu la poziţia revistei în problema literaturii dialectale. Alţi colaboratori: Toma N. Riconti, Ion Exarhu, Mihail Negru, N. Mihuţiu-Bănăţanu. C. 77. MACEDONSKI, Alexandru (14.IIL1854, Bucureşti - 24.XI.1920, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Măriei, fiică a pitarului Dimitrie Pârâianu, dintr-o veche familie boierească din Oltenia, şi al lui Alexandru D. Macedonski, general şi ministru de război în timpul lui Al. I. Cuza (acesta se declara descendent al casei Biberstein-Rogala, familie princiară polonă domnitoare în Lituania, dar tatăl său, Dimitrie, sârb din Macedonia, venise în ţară după înfrângerea răscoalei împotriva turcilor, condusă de Gheorghi Petrovici, supranumit Cel Negru sau Karagheorghe). Moartea neaşteptată a generalului, în 1869 (s-a presupus că a fost otrăvit), aruncă familia, care până atunci dusese o existenţă seniorială, în dificultate şi lasă să se instaleze la adolescentul M. ideea persecuţiei, a ostilităţii mediului. El a primit, acasă, de la un preceptor, învăţătură în limba franceză, apoi în limba română, la liceul din Craiova, certificându-i-se absolvirea clasei a IV-a (1867-1868). Având sănătatea şubredă, este trimis pentru tratament şi studiu în străinătate. La şaisprezece ani străbate singur Austria, Italia, Elveţia, din nou Italia. Cu Dorinţa poetului, apărută în „Telegraful român" din Sibiu în 26 noiembrie 1870, debutează în literatură. în 1872 e în Bucureşti, pentru a pregăti volumul de poezii Prima verba, apărut în acelaşi an. Fusese înscris — mai mult de formă — la Institutul Schewitz şi chiar la Facultatea de Litere. Situaţia tot mai Macedonski Dicţionarul general al literaturii române 160 precară a averii familiale, „personalismul său acut" (Adrian Marino) şi complexul genialoid, legat, de acum, indestructibil, de o conştiinţă a misiunii poetului (dar grefat pe mândria sa aristocrată), îl determină să se arunce în politică, în care vedea o cale directă către reuşită şi succes. Intră în Partidul Liberal, editează ziarul „Oltul" (1873-1874) şi se lansează, aici, în atacuri antidinastice (soldate în 1875 cu arestarea şi încarcerarea pe trei luni la Văcăreşti, dar şi cu un proces a cărui vâlvă, aducându-i popularitate, i-a dat mari satisfacţii). Reia atacurile în „Telegraful" (1875). Dezamăgit de a nu se afla pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră, intră în disidenţa condusă de N. Blaramberg şi — împreună cu Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu şi G. Fălcoianu — scoate „Stindardul" (1876), apoi „Vestea" (1877-1878). Solicită un post de ataşat de legaţie. După ce în 1876 fusese director al Prefecturii judeţului Bolgrad (a demisionat după câteva luni), este numit director al Prefecturii judeţului Silistra Nouă (1878) şi administrator al plasei Sulina (1879), funcţii pe care nu le socotea pe măsura posibilităţilor sale. Prin revista satirică „Tarara" (1880) continuă să lovească în liberali şi în rege. Pornit să cucerească gloria literară, concepe „Literatorul" — apărut în ianuarie 1880 — ca publicaţie antijunimistă. Citeşte în decembrie 1881 Noaptea de noiembrie la Junimea, dar cum pentru junimişti rămâne o figură ciudată, un iremediabil ratat, el se dezlănţuie în atacuri pline de venin împotriva lui V. Alecsandri (acesta primea Premiul Academiei Române, în timp ce M. concurase fără succes în 1878 cu o traducere din Byron, Parisina) şi împotriva poeziei eminesciene („imperfectă" formal). Petre Th. Missir dă o recenzie distrugătoare la volumul Poezii (1882), Eminescu îl atacă în „Timpul" (Naţionalitate şi cosmopolitism). în 1883 M. publică o penibilă epigramă, ce îl ridiculizează pe Eminescu, atunci bolnav. Gestul ridică împotrivă-i un mare val de indignare („Ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat"). Caută să se disculpe, însă toate gazetele îi refuză cuvântul. Abonaţii returnează „Literatorul", cenaclul din jurul revistei se destramă. Pe stradă e arătat cu degetul, devine obiect al oprobriului public. Hotărăşte să plece la Paris (se căsătorise între timp cu Ana Rallet Slătineanu, care-i adusese o dotă substanţială). Apare în „L'Elan litteraire" (Liege), în „Bulletin officiel de Y Academie des Muses Santonnes". La întoarcerea în ţară încearcă, fără succes, să ducă mai departe „Literatorul". Dezaprobarea publică îl va urmări în continuare multă vreme. „Ghimpele", „Moftul român" fac din M. un trist personaj de comedie. Refugii îi vor fi poezia, cenaclul, colaborarea la revista simbolistă „La Wallonie" (Liege), la „Revue frangaise" şi la „Revue du monde latin". Reapar „Literatorul" (doar câteva numere, 1886-1887) şi „Revista independentă" (un număr, 1887). încercări de a se salva de sărăcie sunt efemerele „Stindardul ţărei" (1888) şi „Straja ţărei" (1889). Cu „Literatorul" din 1890 începe lupta pentru impunerea simbolismului. Articolul Poezia viitorului (1892) este primul manifest simbolist la noi. Poetul trece prin grele lipsuri materiale şi nu o dată recurge la gesturi de cerşetorie deghizată. Tragedia Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu, i se joacă în 1893, dar volumul Excelsior, din 1895, nu se bucură de nici o semnalare favorabilă. „Am fost izbit pentru această epigramă mai mult decât poate îndura un om", crede M. Este amestecat în scandalul stârnit de caterisirea mitropolitului Ghenadie, prin „Liga ortodoxă" (1896-1897), gazetă scoasă de el şi de care se leagă debutul lui Tudor Arghezi, poet prezentat elogios, ca un deschizător de drum. Tot aici, lovea vehement în Carol I, acuzat de persecutarea lui Ghenadie şi de subminarea Bisericii naţionale (publicaţia apărea cu subvenţiile mitropolitului caterisit). La Paris, în 1897, i se tipăreşte culegerea de versuri în limba franceză Bronzes, prefaţată de Al. Bogdan-Piteşti. Ziarul „Forţa morală", pe care îl editează în 1901-1902, îl acuză pe I.L. Caragiale de plagiat. M., dezlănţuindu-se împotriva dramaturgului într-o conferinţă la Ateneul Român, este fluierat şi el răspunde fluierând. Cartea de aur (1902), însumând producţia sa nuvelistică, nu trezeşte nici un ecou. Poetul se interesează de ezoterism şi magie, pune la punct invenţii fanteziste (un perpetuum mobile). Consolatoare e buna primire făcută la Paris romanului său Le Calvaire defeu, tipărit aici în 1906 şi prezentat în „Mercure de France" şi „Le Thyrse". încearcă să impună piesa Le Fou? pe scena franceză. Macedonski Dicţionarul general al literaturii române 162 Frecventează boema pariziană, cafenelele Vachette, Closerie de Lilas. Prezintă Institutului Franţei un memoriu despre propagarea luminii în vid. Prin strădaniile discipolilor M. începe să fie recunoscut. Volumul Flori sacre (1912) este prezentat de E. Lovinescu în „Convorbiri literare". Cenaclul macedonskian va fi frecventat de tânăra generaţie de scriitori impusă în preajma primului război mondial sau imediat după: Ştefan Petică, Ion Pillat, Gala Galaction, G. Bacovia, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Barbu ş.a. Salonul era dominat de tronul pe care oficia poetul, iar cititorii erau răsplătiţi cu nestemate... false. Ceremonialul îi frapa pe contemporani prin insolit. M. lucrează la Thalassa, versiunea românească a romanului Le Calvaire defeu, „Marea Epopee", cum îl numea. Publică în „Flacăra" din 1916 fragmente ale scrierii şi rondeluri. în ultima serie a „Literatorului" (1918-1919) se pronunţă pentru alianţa cu germanii. Ovid Densusianu, care tocmai propusese candidatura lui M. la Academie, îşi retrage propunerea. Este pensionat de la Comisia Monumentelor Istorice, unde fusese numit în 1906; pensia fiind una de mizerie, va face apel la caritatea publică. îi atacă pe Ovid Densusianu, E. Lovinescu, O. Tăslăuanu în pamfletul POB8II PRIMA-VERB A Al. A. MACEDONSKI «Ytm'rxT in HJCURESCI TmMJIUPHJA E, FBTKKSCt! - CONCURAŢII 4’i, Strada 42 8/2. Zacherlina în continuare (1918). Este prezent în presa literară cu noi cicluri de rondeluri (strânse postum în volumul Poema rondelurilor. 1916-1920, 1927). Din ce în ce mai bolnav, se stinge, făcând un ultim, şi simbolic, gest: pe patul de moarte, cere şi inspiră parfum de roze. Dincolo de ecourile unor influenţe neasimilate (Cezar Bolliac şi D. Bolintineanu, dar şi Hugo, Musset, Byron) şi de căderile frecvente în prozaism, discursivitate grandilocventă şi anecdotic, începuturile poeziei macedonskiene prefigurează viitoarele-i teme şi atitudini lirice. Cu tot sentimentalismul ei, poezia socială, de un patetic suflu umanitar-romantic, şi satira, încă stângace, cu accente rechizitoriale uneori, alteori defor-mant-caricaturale, anunţă marile înverşunări antiburgheze caracteristice Nopţilor. Tonalitatea lamentoului romantic (însuşită prin conformarea la moda poetică a vremii) nu convine eului liric macedonskian, energic, incandescent atât în desfăşurarea viziunilor ideale, cât şi în prăbuşirile în lutul realităţii. De aceea, nostalgia vârstei revolute, pure, a copilăriei este secondată de gestul orgolios al înfruntării destinului vitreg (Mângâierea dezmoştenirii); meditaţia sumbră asupra morţii inexorabile, care urmează capriciilor „norocului" (Destinul, Filosofia morţii), se prelungeşte, vindicativ, în ideea generalizatoare (şi egalizatoare) de condiţie umană supusă legii supreme a stingerii. Chiar tendinţa evaziunii în iluzoriu şi himeric, deja schiţată, apare ca o revanşă în imaginar a eului macedonskian, lovit şi încarcerat în real. Imaginea romantică a geniului, demiurg al unui univers ideal, şi mişcarea fundamentală de eliberare din real îşi corespund, configurând axa în jurul căreia se organizează întreaga reţea de motive şi teme. Repulsia în faţa unei lumi dominate de „tâmpită burghezime", conştiinţa adversităţilor de tot soiul („Am fost paria-n mijlocul ţării mele") şi solitudinea, când mândră, când dureroasă, a geniului converg în mitul liric al damnării, al sorţii potrivnice, căreia poetul i se sustrage prin proiecţia demonică sau demiurgică a eului, prin înălţarea în zonele ideale ale artei, prin integrarea într-o natură vitalistă, frenetică, prin evaziunea în spaţii exotice sau timpuri apuse şi în vis, prin voluptatea senzorială şi jocul gratuit al artei-capriciu. La originea configuraţiei specifice a lirismului macedonskian stau reacţiile unei structuri psihice complexe, scindate interior („sunt şi culme şi abis"), şi o complicată dialectică a compensaţiilor interioare, la care participă deopotrivă sarcasmul amar şi lucid, iluzia şi mirajul idealului, etosul unei înfruntări sisifice a destinului şi laitmotivul speranţei. Egocentrismul, egolatria sunt corolare ale ideii romantice de damnare, dar în acest mit al poetului — dezmoştenit al sorţii — se întrevede, dincolo de complexul frustrării, sentimentul unei incompatibilităţi definitive între aspiraţiile geniului şi obtuzitatea, trivialitatea lumii: „Poetul trebuie să fie îngerul-om". Ceea ce le reproşează el contemporanilor este insensibilitatea la valorile superioare ale spiritului; ostilitatea şi ingratitudinea împing spre mizantropie (La bestii), tensiune vindicativă (Ură) şi orgoliu al solitudinii (Moise, Leul). Adversitatea destinului şi încercările dureroase de a-1 depăşi sunt reluate într-o amplă orchestraţie romantică în câteva dintre Nopţi: viziunea grotescă 163 Dicţionarul general al literaturii române Macedonski a înmormântării, prefigurare a „farsei" posterităţii din Noaptea de noiembrie, este impregnată de cruzime demistificatoare; în Noaptea de martie, chiar naşterea — trecere din „nemărginirea" increatului în finitul existenţei-calvar — este privită ca o eroare; Noaptea de ianuarie deplânge soarta cântăreţului ivit într-o lume opacă la frumuseţe, lipsită de vocaţia proiectării în ideal şi de respect faţă de „focul sacru". Când nu e râsul distructiv, una dintre cele mai tipice reacţii ale sufletului macedonskian ulcerat va fi întoarcerea spre trecut, adevărată punere în paranteză a prezentului ingrat. Copilăria şi tinereţea, vârste paradisiace ale candorii şi elanurilor pierdute („Oh! sufletul! — curatul argint de odinioară"), devin tărâmul sacru al pelerinajelor memoriei (Rondelul trecutului, O umbră de dincolo de Styx). Graţioase sau hieratice gravuri pe motive antichizante evocă un timp legendar, al omului semizeu, pretext de abandonare în ficţiune a convenţiilor lumii moderne, de exaltare a unei vitalităţi fruste, estetizată prin stilizarea mitologic-idilică sau prin sculpturalitate parnasiană: „Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,/ Trec, vârtej de aur roşu, de nesip înfăşurat/ Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,/ Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat". Ca în Naiada, Avatar, Stepa, în acelaşi spirit al regăsirii energiilor primare, natura declanşează o violentă furie a simţurilor, o senzualitate frenetică, iresponsabilă, care conferă erosului atmosfera specific macedonskiană, de „idilă brutală"; adâncul obscur al instinctului, prins în Faunul, deşi are unele atingeri cu imaginea naturalistă a omului, trimite de fapt la una din feţele „diabolice" ale romantismului. în Noaptea de mai integrarea omului în ritualul zămislitor al naturii se sublimează în nota de idealitate a speranţei, care renaşte şi creşte în suflete cu impetuozitatea şi exuberanţa sevelor de primăvară: „Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei/ Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin". Beţia odorifică nu a devenit încă o tehnică a introducerii în extaz, ca în Rondelurile rozelor, ci trădează şi ascunde farmecul imaterial şi intens al naturii, viaţa ei secretă şi tulburătoare. Zborul fanteziei, stimulat de spaţiul silvestru enigmatic (Pădurea), ca şi oaza de calm contemplativ şi reflexiv din Mănăstirea ori grandoarea extatică din Lewki sunt ipostazele tămăduirii prin comunicare cu sublimul naturii („Şi chiar sufletul meu este rază, cântec şi magie!"). Mitul central al liricii lui M. este simbolicul „excelsior", biruinţă asupra limitelor ultime, eliberare şi înălţare din real prin poezie. Desprinderea de pământ se face pe aripile inspirării, care îl preschimbă pe muritor în semizeu (Avânt). Sufletul macedonskian ţinteşte „perihelia", apoteoza solară, integrarea în absolut şi pur. Capodopera sa, Noaptea de decemvrie, concentrează semnificaţiile tensiunii real-ideal în legenda alegorică a emirului (geniul) fascinat de viziunea Mekăi (idealul — depăşire a lumescului în atingere cu divinul: „Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare"). Filosofia practică infuzată alegoriei este sceptică (triumful „drumeţului pocit", care urmează drumul ocolit şi sigur), dar pe intransigenţa emirului (hotărârea de a ţine drumul drept, înfruntând „jarul pustiei") se întemeiază nobleţea eroică a căutării înseşi, chiar ducând la eşec: „Dar visu-i nu este un vis omenesc — / Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc — / Iar alba cetate rămâne nălucă". Sublimării în simbol a ecourilor propriilor ciocniri cu adversităţile, sugestiei de complexă dialectică, în care sacrificiul şi fascinaţia sunt feţele aceluiaşi destin, poetul le adaugă un mare rafinament descriptiv, infuzat de oniric, şi o ritmare de o muzicalitate obsesivă, dând una dintre marile poeme ale literaturii române (comparabilă cu Mioriţa, cu Luceafărul lui Eminescu sau cu Zburătorul lui Heliade-Rădulescu). Când nici întoarcerea spre trecut sau natura tămăduitoare, nici înverşunările satirice ori înălţarea în perihelie nu pot atenua obsesia „soartei", poetul are sentimentul acut, dureros al relativităţii universale (Psalmi moderni, Dialogul morţilor). Se naşte atunci o stare de oboseală profundă a sufletului (Nepăsare), din care unica ieşire posibilă duce spre paradisurile artificiale ale visului şi himerelor, spre spaţiile imaginarului exotic şi spre plăsmuirile gratuite ale fanteziei graţioase sau macabre. Virtuozităţile picturale din Acşam Dovalar, Banchet la curte, decorativul miniatural şi stilizat din Rondelurile de porţelan sunt de orientare parnasiană, ca şi unele viziuni clasicizante (Ospăţul lui Pentaur), cu „exotismul" lor temporal. De simbolism îl apropie pe M. muzica vagă a trecerii (Fântâna, Rondelul lucrurilor, Rondelul lunei), penumbra melancolică a instantaneelor „impresioniste" (Pe balta clară), nostalgia plecărilor, atracţia himericului (Tutunul, Castele-n Spania), anticipative tonalităţi bacoviene (Rondelul oraşului mic) şi voluptăţile senzuale, de mare rafinament, mai ales olfactiv (Rondelul crinilor, Rondelurile rozelor). Utilizarea pe scară largă VIAŢA OPERA 1854 martie 14 Se naşte la Bucureşti Alexandru Macedonski, al treilea copil al Măriei (n. Pârâianu) şi al maiorului Alexandru D. Macedonski. 1854-1867 îşi petrece copilăria în Oltenia, la moşia Pometeşti — Adâncata, şi la Craiova, în casa bunicilor din partea mamei. învaţă acasă cu un preceptor şi, poate, la Şcoala Primară nr. 1 din Craiova. 1859 ianuarie 23-24 Tatăl său, din 1857 colonel, având ca sarcină să împrăştie mulţimea care manifesta pentru Unire, o lasă să pătrundă în perimetrul Adunării Elective şi, sub presiunea populaţiei, are loc alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Alexandru D. Macedonski, avansat la gradul de general (mai), este numit ministru de Război, apoi prim-adjutant al domnitorului (iunie), dar demisionează din postul de ministru în urma unor conflicte cu domnitorul (august). 1869 septembrie 24 Generalul Macedonski moare subit; soţia sa susţine că ar fi fost otrăvit. noiembrie 29 Alexandru Macedonski obţine un certificat de absolvire a patru clase de liceu la Craiova. 1870 1870-1872 Călătoreşte în Europa (Austria, Italia, Elveţia) pentru a se instrui şi pentru a-şi pregăti intrarea la Facultatea de Litere. Studiile pe care le-ar fi făcut rămân nesigure, existenţa sa e boemă. 1871 Este înscris la Institutul Schewitz din Bucureşti. Se înscrie şi la Facultatea de Litere, dar nu o frecventează. 1872 mai 28 Se întoarce în ţară. 1873 mai 25 Este din nou trimis în străinătate de mama sa, speriată de ecourile pe care le-ar fi putut avea satira 10 Mai. Vizitează locuri îndrăgite din Austria şi Italia. septembrie Revine acasă, poposind la moşia din Oltenia. 1875 aprilie Este arestat din cauza atacurilor din „Oltul". Judecat şi achitat, va fi eliberat după mai bine de două luni de încarcerare la Văcăreşti. 1876 iulie 21 Este numit director al Prefecturii judeţului Bolgrad. 1877 1878 noiembrie 26 Debutează în „Telegraful român" din Sibiu cu poezia Dorinţa poetului, trimisă din Viena. septembrie îi apare cel dintâi volum, Prima verba. Colaborează cu poezie la „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice" şi la „Telegraful". mai 23 în „Telegraful", publică satira antidinastică 10 Mai. noiembrie 14 Apare, sub conducerea sa, ziarul liberal „Oltul", care se va defini ca o publicaţie antimonarhică (îşi încetează apariţia la 22 decembrie 1874). Colaborează la „Familia" şi „Telegraful". martie 25 Apare „Stindardul", foaie a disidenţei liberale, la care va fi redactor timp de o lună. noiembrie Colaborează la „Revista contimporană", publicaţie de orientare antijunimistă. aprilie 4 lese ziarul „Vestea", al cărui director şi proprietar va fi (publicaţia îşi încetează apariţia în martie 1878). martie 8 Ţine la Ateneul Român conferinţa Mişcarea noastră literară în cei din urmă zece ani. Apare în volum poemul Ithalo. 1879 noiembrie 13 Este numit director al Prefecturii judeţului Silistra Nouă. aprilie E numit administrator al plasei Sulina. 1880 1881 1889 1890 1892 septembrie Este decorat cu medalia Bene Merenti clasa I. 1882 septembrie Este numit de V. A. Urechia comisar extraordinar al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi inspector al monumentelor istorice. 1883 februarie 10 Se căsătoreşte cu Ana Rallet Slătineanu. 1884 februarie 41 se naşte primul copil, George (mort în 1886). vara Pleacă, împreună cu soţia sa, la Paris. Compune versuri în limba franceză, îşi face relaţii în cercurile literare. 1885 ianuarie Revine în ţară. aprilie 211 se naşte al doilea fiu, Alexis Macedonski, viitor pictor. 1885-1886 1886 1887 1888 iunie 17 Se naşte Nichita Macedonski, viitor literat, cu preocupări de chimie şi invenţii fanteziste. Trăieşte umilinţa lipsurilor materiale şi îl revoltă tot mai mult nepăsarea contemporanilor. 1893 august 17 Se naşte Pavei Macedonski, viitor literat şi ziarist. ianuarie 6—aprilie 6 Scoate gazeta satirică „Tarara", reluând aici versurile antidinastice din „Telegraful". ianuarie 20 Apare primul număr din „Literatorul1', revista prin care Macedonski va face şcoală literară — modernistă, antijunimistă. în poezia Destul, neagă romantismul minor eminescian, noiembrie 15 La Teatrul Naţional din Bucureşti i se joacă piesele ladeş şi Unchiaşui Sărăcie. iulie 141 se reprezintă piesa 3 decembrie. noiembrie Apare volumul Poezii {pe copertăeste datat 1882). decembrie Citeşte ia Junimea Noaptea de noiembrie. iulie O epigramă la adresa lui Mihai Eminescu, bolnav, adună adversităţi mai vechi într-un adevărat val de vehemenţă îndreptat împotriva sa. Cercul de la „Literatorul" se destramă sub presiunea oprobriului public. martie 17 „Literatorul" îşi suspendă apariţia; este reluat, sub conducerea lui Ştefan Vellescu şi a lui Th. M. Stoenescu, cu titlul „Revista literară'4 la 7 aprilie (până în mai se păstrează subtitlul „Literatorul"). Macedonski colaborează la publicaţii de limbă franceză: „L’Elan litteraire" (Liege), „La Wallonie", una dintre primele reviste simboliste din Europa, „Revue franşaise" (Paris), „Revue du monde latin" ş.a. noiembrie Reapare „Literatorul" (până în mai 1887). Apare, sub direcţia sa, „Revista independentă" (un număr), martie 6 — aprilie 10 Scoate „Stindardul ţărei", bisăptămânal de atitudine antimonarhică. aprilie-mai împreună cu Bonifaciu Florescu preia pentru un timp conducerea revistei „România literară". mai 21 lese primul număr al ziarului conservator „Straja ţărei", pe care îl editează. Colaborează la „Românul". iunie-octombrie Apar alte trei numere din „Literatorul". Macedonski îşi regrupează discipolii în cenaclul care se întruneşte la cafeneaua Fialkowski din Bucureşti, iunie 15 Reia editarea revistei „Literatorul" (până în noiembrie 1894). Publică aici manifestul simbolist Poezia viitorului. aprilie-iunie I. L. Caragiale îl parodiază în „Moftul român", decembrie 28 La Teatrul Naţional din Bucureşti are loc premiera piesei Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu. 1894 1895 1896 octombrie însoţit de Constantin Cantilli, parcurge pe bicicletă drumul dintre Bucureşti şi Braşov şi retur. mai Caterisirea mitropolitului Ghenadie îi prilejuieşte noi manifestări antidinastice. 1897 1898 1899 1900 1901 noiembrie 4 I se naşte al cincilea copil, Constantin-Hyacint Macedonski, viitor actor. 1902 1904 1905 1905-1906 1906 Se înscrie în Partidul Conservator. Face un sejur la Paris în căutarea unui editor pentru romanul Le Calvaire de feu. aprilie Macedonski este confirmat cercetător de documente istorice la Comisia Monumentelor Istorice. 1907 1908 în urma propunerii făcute de Camille Flammarion, devine membru în Societe Astronomique de la France. 1909 1910-1912 1912 1913-1914 Se află la Paris, frecventează boema şi cercurile literare de aici, definitivează piesa Le Fou?. îi cunoaşte pe Jean Moreas, Paul Fort, Stanislas de Guaita, Laurent Tailhade. 1915 aprilie 5 Scoate ziarul „Lumina" (până 112 iulie). martie Apare volumul de poezii Excelsior, recenzat ironic de LLCaragiale. iulie 20 Apare sub direcţia sa „Liga ortodoxă", ziar finanţat de mitropolitul Ghenadie, cu un supliment literar săptămânal (îşi încetează apariţia la 1 ianuarie 1897). lese de sub tipar, la Paris, volumul de versuri în limba franceză Bronzes. Cenaclul macedonskian îşi reia întrunirile la cafeneaua Bulevard din Bucureşti. februarie Cu prilejul vizitei la Bucureşti a ocultistului Josephin Peladan, organizează recepţia în onoarea acestuia. Publică în broşură pamfletul Falimentul clerului ortodox român. februarie 20-iunie 10 „Literatorul" reapare, avându-l ca secretar de redacţie pe Ştefan Petică. Din cenaclul pe care îl patronează fac parte Mircea Deme- triade, Al. Obedenaru, Ştefan Petică, luliu Cezar Săvescu, Al. Bogdan-Piteşti, pictorii Ştefan Luchian şi Nicolae Vermont. Se editează un număr din „Literatorul'1. octombrie 28 Conduce, până la 17 februarie 1902, ziarul „Forţa morală", în care îl atacă, prin C. Al. lonescu-Caion, pe I.L.Caragiale, învinuindu-l de plagiat. lese de sub tipar culegerea de nuvele şi schiţe Cartea de aur. Apar două numere din „Literatorul". Colaborează la „Liga conservatoare". Mihail Cruceanu, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Sperantia, George Gregorian intră în cenaclul macedonskian. Apare, la Paris, romanul Le Calvaire de feu. Se preocupă de propagarea luminii în vid, de structura materiei, de electricitate. Proiectele sale, fanteziste, poartă în manuscris titlul Paradoxe şi utopii ştiinţifice. septembrie Scoate, în număr unic, „Revista de critică şi literatură". Colaborează la „Vocea dreptăţii". februarie Este elogiat de discipoli în „Rampa", octombrie Apare, prin grija lui Ion Pillatşi a lui Horia Furtună, volumul de versuri Flori sacre. La şedinţele cenaclului, dominat acum de „tronul poetului", participă Al. T. Stamatiad, Horia Furtună, Ion Pillat, Gala Galaction, G. Bacovia, Tudor Vianu, Adrian Maniu, I. Peltz, Ion Barbu ş.a. septembrie 27-noiembrie 29 Scoate „Cuvântul meu“, foaie în care militează pentru neutralitatea României. 1916 Publică în „Flacăra" fragmente din Thalassa, versiunea românească a romanului Le Calvaire de feu, şi un ciclu din Poema rondelurilor. Lucrează la drama Moartea Iul Dante Alighieri. 1918 mai îi apare pamfletul Zacherlina în continuare. iunie 29 Reapare „Literatorul'4 (până în martie 1919). 1919 Redactează Mustrări postume către o generaţie neînţelegătoare, scriere rămasă în manuscris. 1920 Boala de inimă a poetului se agravează. februarie Este pensionat de la Comisia Monumentelor Istorice. Continuă să publice din seria rondelurilor. noiembrie 24 Alexandru Macedonski se stinge din viaţă la noiembrie 14 în „Universul literar" îi apare poezia Rondelul Bucureşti. apei din ograda japonezului, cea din urmă încercare de a nega Este înmormântat în cimitirul Bellu. timpul şi moartea. a refrenului, încercările instrumentaliste, sinesteziile, apelul incidental la versul alb (Hinov), revenirea la câteva simboluri dominante fac din mentorul „Literatorului" un precursor al simbolismului românesc şi sub aspectul tehnicii poetice. Poetul este un plăsmuitor de viziuni. De o virtuozitate unică sunt însă micile cântece, cu „inefabila" lor simplitate (în Arhanghel, Libelule, Rondelul domniţei), miniaturile delicate şi graţioase, lucrate cu artă de bijutier, pe motive mitologice sau orientale. Multe reiau, din perspectivă impersonală, vechi şi stabile teme macedonskiene, implicate într-un descriptiv simbolic: Rondelul cupei deMurano sau Rondelul apei din ograda japonezului propun simboluri ale elevaţiei şi purităţii artei (ipostază a motivului „excelsior"); chiar formula artistică a acestor jocuri de virtuozitate gratuită corespunde idealului „periheliei", al desprinderii prin contemplaţie de pământ, de relativ („Dând răsunet de cristale/ Apei lui de prin ogradă"). De o mare coerenţă în complexitatea ei, poezia relevă o structură romantică dominată de tensiunea real-ideal, de obsesia eului şi a „soartei". Amară în fulgerările ei satirice, atrasă de mitul trecutului paradisiac şi de un naturism păgân, tonifiant, ispitită şi de spaţiile imaginarului exotic, ea se distanţează de tiparele romantismului prin absenţa aproape totală a strunei elegiace, prin intuiţia sugestiei muzical-simboliste, prin „magia" senzitivă şi vocaţia stilizării parnasiene. în reuşitele sale M. este marele poet al epocii, alături de Eminescu, de care se distinge fundamental prin fondul tonic, de „încredere în absolut", şi prin sinteza dintre romantism şi prefigurări ale simbolismului, parnasianismului, ale modernismului poetic de după 1900. Simbolişti (G. Bacovia, Ion Minulescu, Ştefan Petică, D. Anghel), parnasieni (Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, Mateiu I. Caragiale) şi mari individualităţi ale liricii din perioada interbelică (Tudor Arghezi, Ion Barbu, ALA. Philippide) se află, în unele note ale operei lor, în descendenţă macedonskiană, ceea ce confirmă virtualităţile moderne ale acestei poezii. Teoretizările lui M., nesistematice, dar bazate pe intuiţii de mare fineţe, pe contactul cu ideile literare apusene, se organizează în cea mai completă şi mai nouă concepţie despre poezie din epocă. Incertitudinile şi un demon al noutăţii îl împing spre mereu alte iniţiative poetice, nu o dată contra- dictorii în orientările lor. Fronda faţă de Junimea, deschisă prin „Literatorul", se va reduce la elogiul tradiţiei paşoptiste şi la conceptul de poezie socială. De la poezia cugetată, bărbătească, ţâşnită din durere, cu destinaţie social-umanitară, pe care o propunea în 1882 în prefaţa volumului Poezii, M. ajunge în sfera influenţei hugoliene, eul poetului unindu-se cu suflul întregii omeniri (Despre poemă). Noţiunile de teorie literară cu care operează sunt romantice: poezia cuprinde viaţa totală, idealitatea şi, deopotrivă, realitatea; ea face posibile abstragerea din real şi înălţarea către frumos — „esenţa ei divină". Sinceritatea, ca manifestare a unui fond liric irepetabil, şi entuziasmul sunt fundamente ale artei. Chiar simbolismul este privit ca o reînviere a romantismului: e operă de imaginaţie, „de sacru entuziasm", ivită într-o mişcare contrară excesului de vulgaritate al naturalismului. Concomitent cu idealul „ieşirii din real", al libertăţii prin fantezie, M. propune - şi cultivă - respectul pentru ordine, simetrie, armonie, condiţii ale frumuseţii clasice. Cultul formei, stimulat şi de exigenţe parnasiene, este în viziunea lui esenţial. Tot el a dat însă o teorie senzorialistă a poeziei (starea de nevroză, de acuitate extremă a simţurilor naşte poemul; la idee se ajunge prin intermediul senzaţiei — Simţurile în poezie). Autorul român se apropie astfel de unele dintre tendinţele liricii moderne, înainte ca simbolismul francez să se fi impus, atrăgea atenţia asupra logicii speciale a poeziei în raport cu proza — prima e „absurdă", „nelogică în mod sublim" (Despre logica poeziei, 1880) — şi întrevedea trăsături pe care simbolismul le va absolutiza: inefabilul şi muzicalitatea („poezia — muzica sufletului", „arta versurilor e arta muzicii"). Apar la el şi germeni ai instrumentalismului: scara alfabetică e o scară muzicală. M. nu a gândit instrumentalismul în felul lui Rene Ghil, aprecierile sale precedându-1 pe acesta cu câţiva ani, dar l-a văzut, alături de simbolism, ca pe ultimul cuvânt al geniului omenesc. Articolele Poezia viitorului (1892) şi Simbolismul (1901) sunt cele dintâi manifeste ale simbolismului în literatura română. Poetul are noţiunile de sugestie, de muzicalitate, de sinestezie, ce îl sincronizează cu simbolismul. Totuşi, în faţa triumfului european al acestui curent (între pionierii căruia se numără şi prin colaborarea la revista „La Wallonie"), se va retrage pe poziţii romantice şi clasice. M., care în 1880 dăduse Macedonski Dicţionarul general al literaturii române 168 prima poezie în vers liber (Hinov) într-un moment când acesta nu era utilizat nici în lirica franceză, devenise în 1918 (Versul decadent) adeptul retoricii clasice. Delimitându-se de valul imitaţiilor decadente, el identifică versul alb cu nonpoezia şi se proclamă precursor al versului simfonic. Prototip, pentru contemporani, al poetului decadent, M. a fost un inamic al decadentismului, al imitaţiei şi formelor goale (Decadentismul, 1902), dar nu a ezitat să aducă în discuţie noi criterii de apreciere pentru frumosul literar, pregătind înţelegerea modernă a poeziei. Proza lui M. este prin excelenţă lirică, autobiografică: el se caută pe sine şi confesiunea dezvăluie obsesii şi reprimări esenţiale. Rememorarea se întoarce ades spre siluetele şi umbrele copilăriei, văzută în lumina unui conservatorism aristocratic, idilic şi patriarhal (pe care îl va impune proza discipolului său, Duiliu Zamfirescu). Firul epic este aproape inexistent. Descripţia, tabloul formează nucleul central. Din experienţa poemului în proză autorul reţine paralelismul sintactic şi orchestrarea frazei, iar din simbolism — metafora animistă, transpoziţia de senzaţii, infuzia sentimentului în peisaj, jocul nuanţelor, sugestia. O noapte în Sulina, Pădurea Ulmilor, Soare şi grâu, Moara pe Dunăre, veritabile proze simboliste, sunt reluări amplificate ale unor poeme. Notaţia luminii în schimbare aduce în descriere tuşe fluide, impresioniste. Chiar lucrurile, în excelente naturi moarte, primesc un puternic suflu de viaţă: obiectele vorbesc, prin ele însele, despre timp, oameni şi obiceiuri (Casa cu no. 10). M. este între primii noştri prozatori citadini, peisagist urban, evocator al Bucureştilor. Preferinţele sale se îndreaptă spre colţurile cu o viaţă tihnită, copleşite de invazii florale (Bucureştii lalelelor şi ai trandafirilor). în descriere introduce ordinea artificialului prin comparaţii savante, aluzii mitologice, ornamente stilistice. Viziunea asupra naturii este cea a estetului şi a citadinului obosit. M. este şi autorul unor pagini de umor negru (între coteţe) şi de explorare a himericului şi a patologicului (Nicu Dereanu). Cu Thalassa el impune romanul liric şi simbolic. Cartea închide într-un conflict erotic o puternică obsesie macedonskiană: coruperea idealului prin brutalitatea vieţii şi nostalgia smulgerii din această cursă. Thalassa, adolescent din Smirna, paznic al Insulei Şerpilor, este chinuit de fantasmele dorinţei, dar şi de un vis al iubirii absolute. Prin Caliope, singura supravieţuitoare dintr-un naufragiu, va cunoaşte dragostea, ura şi rănile orgoliului. Obsedat de încătuşarea iubirii în senzualitate, o omoară pe fată şi se sinucide, cu speranţa că se vor regăsi amândoi pe alte ţărmuri, antrenaţi în fascinantul circuit al forţei incoruptibile. Moartea este privită ca ultimă împlinire a individualităţii ce îşi domină destinul. Cu ecouri din Gabriele D'Annunzio (Triumful morţii) şi Longos (Daphnis şi Chloe), romanul rămâne punctul de convergenţă al unora dintre cele mai profunde tendinţe ale autorului -violenţa orgoliului şi magia voinţei, himera idealului, forţa copleşitoare a visului, erosul arzător unit cu aspiraţia spre puritatea platonică —, remarcabil prin fina transcriere a senzaţiilor elementare şi excelentele descripţii marine, dinamizate de jocul savant al luminii şi culorii. Din nefericire, Al. Macedonski împreună cu poeţii Oreste şi Ion Pavelescu metaforismul baroc, limbajul crud (ce i-a şocat pe contemporani), digresiunea filosofică au trecut Thalassa (pe care autorul a dorit-o operă de complexă sinestezie) în uitare. Dar intelectualizarea emoţiei, lucrătura artistă şi analiza de senzaţii vor face o lungă şi rafinată carieră la D. Anghel, Mateiu I. Caragiale, Tudor Arghezi. în teatrul lui M. doar interesul pentru mutaţiile imaginii interioare a persoanei umane, răsfrântă în ceilalţi, adevărat motiv pirandellian, din Le Fou? putea interesa. Moartea lui Dante închipuie apoteoza marelui florentin (în destinul căruia poetul hulit de contemporani şi mistic îndrăgostit de poezie se regăsea pe deplin), iar în Saul el se proiectează în legendarul David, cântăreţul înaripat. îadeş!, Unchiaşul Sărăcie, 3 decembrie sunt simple adaptări. Ca traducător, a dat o versiune a tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta cu mari libertăţi faţă de original, s-a oprit la scena de magie din Faust de Goethe, la versurile lui Byron, geniul său tutelar, la Theophile Gautier şi Maurice Rollinat, Putrezirea (1884) şi Năluca crimei (1887) fiind între primele tălmăciri în româneşte din Rollinat. Rămânând înainte de toate un mare poet, la confluenţa romantismului său fundamental cu parnasianismul şi, mai ales, cu simbolismul, creator al unui mit 169 Dicţionarul general al literaturii române Machina interior al „excelsiorului" şi al „periheliei", precum şi al unei tonalităţi lirice specifice, remarcabil şi prin meditaţia asupra poeziei, M. este precursor al unor direcţii estetice şi stiluri impuse de poezia şi proza de după primul război mondial. Fără îndoială că Macedonski e un poet inegal Luat în toată dimensiunea, el nu suportă comparaţia cu Eminescu, poet profund şi mai ales poet naţional. Dar pesimismului eminescian, nimeni ca el nu i-a adus o replică mai trăită de încredere în absolut. Câte strofe din opera lui Macedonski rezistă sunt ale unui poet mare, tot aşa de mare ca şi Eminescu, în punctul cel mai înalt atins. Macedonski nu putea fi înţeles decât după formaţia limbii şi după ce o satisfăcătoare evoluţie poetică scotea opinia publică din prejudecăţile curente despre poezie. G. Călinescu Macedonski este poetul dematerializărilor succesive, al transfigurărilor graduale, care introduc în univers organizări şi modificări calitativ noi, cu tendinţa convertirii la regimul spiritual a întregii materii şi existenţe. Aceasta este şi marea sa vocaţie, atributul suprem al originalităţii sale literare. Cu nota - particulară şi ea - că întreaga ascensiune macedonskiană nu se consumă lin, aerian şi impasibil. Multă vreme desfăşurarea se produce în tensiune, efervescenţă, cu sentimentul unor profunde contrarietăţi interioare. Ea trece printr-o serie întreagă de puncte nodale, de alternanţă şi ambiguitate, în care „materia" începe să fie contrabalansată, anihilată şi în cele din urmă total absorbită de „spirit". Adrian Marino SCRIERI: Prima verba, Bucureşti, 1872; Ithalo, Bucureşti, 1878; Poezii, Bucureşti, 1882; Dramă banală, Bucureşti, 1886; Excelsior, Bucureşti, 1895; Bronzes, pref.’Al. Bogdan-Piteşti, [Paris], 1897; ed. (Bronzuri), tr. Eugen Tănase, îngr. Ion Iliescu, Timişoara, 1997; Cartea de aur, Bucureşti, 1902; Le Calvaire de feu, Paris, 1906; Flori sacre, Bucureşti, 1912; Cartea nestematelor, pref. Gala Galaction, Bucureşti, 1923; Poema rondelurilor. 1916-1920, Bucureşti, 1927; Poezii, îngr. Ion Pillat, Bucureşti, 1939; Albine de aur, Bucureşti, f.a.; Năluci din vechime, Bucureşti, f.a.; Opere, I-IV, îngr. şi introd. Tudor Vianu, Bucureşti, 1939-1946; Poezii, îngr. şi pref. Mihu Dragomir, Bucureşti, 1958; Poezie şi proză, îngr. şi pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Opere, voi. I-V, îngr. şi introd. Adrian Marino, Bucureşti, 1966-1969, voi. VI-VII, îngr. Elisabeta Brâncuşi şi Adrian Marino, Bucureşti, 1973-1980; Poema rondelurilor, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1968; Excelsior, îngr. Adrian Marino, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1968; Versuri şi proză, îngr. Adrian Marino, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1969; Poemele Nopţilor, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1972; Poezii, îngr. şi postfaţă Dana Dumitriu, Bucureşti, 1972; Rondeluri. Psalmi. Nopţile, îngr. şi postfaţă Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1975; Poeme - Poemas, ed. bilingvă, tr. Omar Lara, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1979; Cartea de aur, îngr. şi pref. Mihai Zamfir, Bucureşti, 1986; Versuri şi proză, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1996; Versuri, îngr. Aureliu Goci, Bucureşti, 1997; Excelsior, îngr. şi pref. Viola Vancea, Bucureşti, 2000. Traduceri: Byron, Parisina, Bucureşti, 1878; [La Fontaine, Nicolas-Joseph Gilbert, Collin d'Harle viile, Beranger, Chateaubriand, Lamartine, Rollinat, Hugo, Alfred de Musset, Theophile Gautier, Iwan Gilkin, Byron, Goethe, Schiller, Heine, Heinrich Zschokke, Teocrit, Petofi], în Opere, III, Bucureşti, 1967. Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, I, 267-283; Davidescu, Aspecte, 333-337; Vianu, Opere, I, 204-217, II, 472-584, 675-678, IV, 485-488, V, 203-209; Mihail Dragomirescu, De la misticism la raţionalism, Bucureşti, 1924, 392-393; Eugen Pahonţu, Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1934; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 1,354-356; Munteano, Panorama, 138-143; Constantinescu, Scrieri, III, 463-477; Perpessicius, Opere, VIII, 217-231, XI, 13-34, XII, 160-179; Charles Drouhet, Influenţa franceză în poezia lui Macedonski, Bucureşti, 1940; Vianu, Arta, II, 65-74; Călinescu, Ist. lit (1941), 456-468, Ist lit (1982), 517-529; Pillat, Tradiţie, 230-244; D. Caracostea, Critice literare, II, Bucureşti, 1944, 199-210; V.G. Paleolog, Viziunea şi audiţia colorată sinestezică la Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1944; Baconsky, Poeţi, 57-76; Micu, Literatura, 223-238; Bote, Simbolismul, passim; Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1966; Negoiţescu, Scriitori, 65-90; Streinu, Versificaţia, passim; Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1967; Manolescu, Metamorfozele, 7-12; Adriana Iliescu, „Literatorul", Bucureşti, 1968, passim; Tomuş, 15 poeţi, 46-61; Nicoletta Corteanu Loffredo, Alexandru Macedonski - perspettive critiche di ieri e di oggi, Napoli, 1969; Mincu, Critice, 1,58-75; Ciopraga, Lit rom., 144-151; Micu, început, 144-151; Zaciu, Glose, 39-45; Rotaru, O ist., 1,513-537; Ulici, Recurs, 128-131; Comentarii macedonskiene, îngr. Florea Firan, Bucureşti, 1971; Găldi, Introducere, 249-279; Zamfir, Proza poetică, 249-288; Matei Călinescu, Conceptul modem de poezie, Bucureşti, 1972,239-245; Zaciu, Colaje, 114-118; Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Al Macedonski, Bucureşti, 1972; Piru, Varia, 1, 184-196; Ist. lit., III, 449-523; Alexandru Macedonski interpretat de..., îngr. şi pref. Fănuş Băileşteanu, Bucureşti, 1975; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975,165-173; Cioculescu, Itinerar, II, 219-225, V, 236-252; Dicţ. lit 1900, 527-534; Petrescu, Configuraţii, 151-155; Cheie-Pantea, Palingeneza, 54-84; Piru, Ist lit, 248-254; Dima, Viziunea, 68-72; Modola, Dramaturgia, 115-133; Scarlat, Ist. poeziei, II, 146-155, 211-221, 249-261; Marin Beşteliu, Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii, Craiova, 1984; Craia, Orizontul, passim; Flămând, Intimitatea, 54-63; Damei Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Iaşi, 1988; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 35-46; Negoiţescu, Ist. lit., 1,154-160; I. Funeriu, Al Macedonski. Hermeneutica editării, Timişoara, 1995; Florea Firan, Constantin M. Popa, Macedonski. Bacovia. Simbolismul românesc, Craiova, 1993, 1-154; Z. Cârlugea, Alexandru Macedonski - Palatul fermecat. Eseu asupra barocului macedonskian, Târgu Jiu, 1997; Dicţ. analitic, 1, 145-146, II, 34-36, III, 83-84,146-148, IV, 226-228; Nicolae Oprea, Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, Cluj-Napoca, 1999; Dumitru Chioaru, Poetica temporalităţii, Cluj-Napoca, 2000,65-85; Dicţ. esenţial, 468-474; Firan, Profiluri, II, 9-21; Mircea Popa, Inserţii, Cluj-Napoca, 2003,44-54. S.C. MACHINA, revistă apărută la Râmnicu Sărat, lunar, între octombrie 1924 şi mai 1925, sub direcţia lui Octavian Moşescu. Publică literatură, cronici, portrete, informaţii, articole economice şi politice. Articolele de fond poartă semnătura lui Octavian Moşescu. Cu versuri preponderent simboliste colaborează Ion I. Pavelescu, Victor Dimitriu, Ion Gane, George Baiculescu. Publică schiţe Nicu Protopopescu şi Const. Anastasiu. în 1925 se reproduc două scrisori (preluate din „Gazeta săteanului") aparţinând lui I.L. Cara-giale şi Al. Vlahuţă, adresate redactorului-şef al respectivei gazete (C.C. Datculescu). Alţi colaboratori: G. Lazăr Demetrescu, Virgil T. Sotirescu. C. Tt. Macovescu Dicţionarul general al literaturii române 170 MACOVESCU, George (28. V .1913, Joseni, j. Buzău), prozator, critic literar şi publicist. Este fiul Măriei Macovescu (n. Trestio-reanu) şi al lui Nicolae Macovescu, învăţători. Urmează primele clase în comuna natală şi îşi continuă învăţătura la Bucureşti, unde frecventează Liceul „Sf. Sava" (1925-1932). Debutează în 1929 cu un articol în revista liceului. în 1939 va absolvi cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Desfăşoară încă din tinereţe o susţinută activitate ziaristică, îndeosebi în publicaţiile de stânga. Numele său poate fi întâlnit în „Adevărul" şi „Dimineaţa", dar şi în „Cuvântul liber", „Bluze albastre", „Veac nou", „Reporter", „Era nouă", „Clopotul", „Manifest", M. autodeclarându-se mai târziu „soldat al Partidului". Se împrieteneşte cu Şt. Roii şi Al. Sahia. în 1944 face parte din conducerea Sindicatului Unic al Ziariştilor, alături de N.D. Cocea, Tudor Teodorescu-Branişte, Eugen Jebeleanu, Octav Livezeanu ş.a. Va parcurge o lungă carieră diplomatică şi universitară. Astfel, între 1945 şi 1947 este secretar general în Ministerul Informaţiilor, între 1947 şi 1949 însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Marea Britanie, între 1949 şi 1952 director în Ministerul de Externe, între timp, în 1950, îşi publică primele volume: Contradicţii în Imperiul Britanic (semnat cu pseudonimul Victor Duran) şi încercarea monografică Viaţa şi opera lui Al Sahia. în paralel, între 1949 şi 1980 va fi şeful Catedrei de teoria literaturii din Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1954 şi 1955 — redactor-şef adjunct la „Gazeta literară", între 1955 şi 1959 — director general al Cinematografiei, între 1977 şi 1981 — preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Ministru plenipotenţiar al României în SUA (1959-1961), ministru adjunct (1961-1967), prim-adjunct (1967-1972) şi titular (1972-1978) al Ministerului de Externe. Cele două monografii ale lui M„, Viaţa şi opera lui Al Sahia şi Gheorghe Lazăr (1954), respiră aerul comun al studiilor literare din anii '50, deformând biografiile prin exploatarea sau inventarea tezistă a unei aşa-zise psihologii revoluţionare şi reducând opera scriitorului analizat la caracterul ei militant. Unele probleme ale reportajului literar (1956) reprezintă o scriere de promovare a unui gen cultivat din imperative strategice, cuprinzând şi un set de sfaturi practice cu privire la redactarea unui reportaj în „lumina" ideologiei oficale, dar şi o denunţare, pe poziţii teziste, a revistelor şi scriitorilor care nu se conformează acestui tip de gazetărie. în aceeaşi linie se încadrează şi publicistica lui M., desfăşurată timp de câteva decenii şi reunită în volumele Oameni şi fapte (1957) şi Vârstele timpului (1971), cărora li se adaugă o carte de „învăţături" pentru tineri, Catargele înalte (1972), colecţie de pseudoeseuri politice, alternând tonul sfătos cu prezentarea liricizantă a realităţilor comuniste. Mai interesantă este culegerea Farmecul pământului (1977), revizuită şi retipărită în 1982 cu titlul Parfumul amar al pelinului verde. Subintitulată Jurnal la marginea dintre vis şi viaţă, scrierea este una hibridă: amestec de memorialistică (idealizând satul natal şi începuturile sale publicistice), însemnări cotidiene, jurnal de călătorie cu numeroase intruziuni eseistice pe teme de artă şi literatură, încheindu-se cu o succintă filosofare metaforică asupra vieţii. Se reţine în special „dosarul de existenţe" pe care îl înglobează scrierea, M. făcând portrete reuşite unor contemporani, printre care Al. Sahia, Şt. Roii, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, Mihail Sado-veanu, Tudor Vianu. SCRIERI: Contradicţii în Imperiul Britanic, Bucureşti, 1950; Viaţa şi opera lui Al Sahia, Bucureşti, 1950; Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1954; Unele probleme ale reportajului literar, Bucureşti, 1956; Oameni şi fapte, Bucureşti, 1957; Introducere în ştiinţa literaturii, Bucureşti, 1962; Vârstele timpului, Bucureşti, 1971; Catargele înalte, Bucureşti, 1972; Farmecul pământului. Jurnal la marginea dintre vis şi viaţă, Bucureşti, 1977; ed., (Parfumul amar al pelinului verde), Bucureşti, 1982; Semnul dintre ochi, Bucureşti, 1983; Undeva, cândva, Bucureşti, 1985; Trecânde anotimpuri, Bucureşti, 1988. Repere bibliografice: Sasu, Progresii, 165-167; Tomuş, Răsfrângeri, 256-260; Stănescu, Jurnal, 1,271-275; Cristea, Faptul, 208-212; Raicu, Fragmente, 411-415; Raicu, Descoperirea, 179-189; Dicţ. scriit. rom., III, 13-15. ' O.S. MADAN, Gheorghe (16.VIII.1938, Truşeni — Chişinău), prozator. Este absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1960). Colaborează la „Tinerimea Moldovei" şi „Moldova socialistă". Cartea de debut a lui M., culegerea Povestiri, apărută în 1962, include o suită de nuvele pe teme rurale, situate la hotarul dintre schiţa publicistică şi povestirea propriu-zisă. Romanul Semne bune anul are (1965) este afectat de sociologism vulgar, ca şi alte scrieri: Piatra de temelie (1980) şi nuvelele din Botezul (1984). Pe de altă parte, romanele Spicul visului (1973), Cruciş de săbii (1977), ce evocă personalitatea lui Dimitrie Cantemir, şi povestirea Calea lupilor (1989), consacrată figurii spătarului Nicolae Milescu, folosesc un limbaj uşor arhaizat, alimentat de maniera stilistică prezentă în proza istorică tradiţională, cu deosebire în naraţiunile sadoveniene, a căror înrâurire este evidentă. SCRIERI: Povestiri, Chişinău, 1962; Semne bune anul are, Chişinău, 1965; La gura grădinilor, Chişinău, 1969; Spicul visului, pref. Vasile Badiu, Chişinău, 1973; Cruciş de săbii, Chişinău, 1977; Piatra de temelie, Chişinău, 1980; Botezul, Chişinău, 1984; Ape subterane, Chişinău, 1985; Calea lupilor, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: George Meniuc, Povestiri multicolore, „Nistru", 1963,2; Vasile Badiu, Din perspectiva actualităţii, Chişinău, 1975,156-176; Eugeniu Rusev, Pivotul documentar-cronicăresc al romanului istoric, „Nistru", 1979, 7; Ion Ciocanu, Clipa de graţie, Chişinău, 1980,232-239; Andrei Hropotinschi, Reflecţii critice, Chişinău, 1986,263-282. N. Bl. MADAN, Gheorghe V. (5.X .1872, Truşeni, j. Lăpuşna — 21.XI.1944, Piteşti), folclorist, prozator şi publicist. Fiu de ţărani, M. face, până în 1891, studii teologice la Chişinău. La vârsta de nouăsprezece ani trece clandestin Prutul şi ajunge la Bucureşti, unde ia legătura cu B.P. Hasdeu şi cu românii basarabeni. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică şi este doi ani actor la Teatrul Naţional. Prieten cu C. Dobro-geanu-Gherea, îl însoţeşte la Ploieşti şi devine un fel de director al restaurantului acestuia. Figurează în redacţia revistei 171 Dicţionarul general al literaturii române Magazin „Floare-albastră" (1898-1899), condusă de Al. Antemireanu. întors în Basarabia, scoate la Chişinău ziarul „Moldovanul" (14 ianuarie 1907-26 octombrie 1908) şi conduce, între 1908 şi 1912, prima trupă de teatru românesc din această parte a ţării. A mai colaborat la „Literatură şi artă română", „Epoca", „Cuvânt moldovenesc", „Viaţa Basarabiei", „Poetul", „Gazeta Basarabiei", „Almanahul ziarelor «Basarabia» şi «Bucovina»", „Argeşul", „Noua revistă română", „Universul", „Viaţa", „Adevărul ilustrat", „Solia satelor", „Soarele" ş.a. în 1897 M. tipăreşte, la îndemnul lui C. Dobrogeanu-Gherea, culegerea de poezii populare Suspine, care conţine texte de cântece lirice şi balade din ţinuturile Orhei, Bălţi şi Bender. Tematica lor este aceeaşi cu a întregului folclor românesc, cum remarcă şi G. Coşbuc în prefaţa volumului: „Explicarea acestui fapt e un lucru aşa de mângâietor şi însufleţitor în ce priveşte cestiunea unităţii de limbă şi de sentimente la toţi românii". Deşi în alte două cărţi — Răsunete din Basarabia (1935) şi De la noi din Basarabia (1938) - există şi pagini de proză, precum Ciuboţelele lui Ionel, nota generală o dau articolele de etnografie şi în mod special cele despre satul natal: Un sat râzăşesc din Basarabia. Truşenii, Truşenii pe vremea turcilor şi tătarilor; Truşenii tinereţelor mele. De altfel, autorul avea să scrie o monografie despre Truşeni, rămasă în manuscris. SCRIERI: Răsunete din Basarabia, cu desene de Victor Ion Popa, Bucureşti, 1935; De la noi din Basarabia, Bucureşti, 1938; Văzute şi trăite, îngr. şi pref. Vasile Badiu, Chişinău, 1989. Antologii: Suspine. Poezii populare din Basarabia, pref. G. Coşbuc, Bucureşti, 1897; Cântece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1904. Repere bibliografice: Bogdan Istru, „Răsunete din Basarabia", VBA, 1937,5-6; Gheorghe Cardaş, Gheorghe V. Madan, PBU, 462-489; Petre V. Ştefănucă, „De la noi din Basarabia", VBA, 1939,6; George Mărgărit, Basarabia în literatură, „Curier ieşean", 1941,7-9; Haneş, Scriitorii, 293, 295; Bezviconi, Profiluri, 314; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990,135-141; Iordan Datcu, „Răsunete din Basarabia", JL, 1991,21-22; Iordan Datcu, Un Creangă basarabean: George Madan, ST, 1991, 12; Vasile Badiu, Sinteza activităţii lui Gheorghe V. Madan, RLSL, 1992, 6; Sava Pânzaru, Ziarul „Moldovanul". Câteva constatări preliminare, REF, 1993,1-2; N. Băieşu, Gheorghe V. Madan, „Revista de etnologie", 1995, 1; Mihai Cimpoi, Un romantic tradiţionalist, L, 1995,13; Un om, un destin, îngr. Grigore Botezatu, Vasile Ciocanu, T. Macovei, pref. Haralambie Corbu, Chişinău-Truşeni, 1997; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 115-116; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 51-52. I.D. MAFTEI, Ionel (12.IX.1932, Dăneşti, j. Vaslui), lexicograf. A urmat şcoala primară în comuna natală (1939-1945), liceul la Vaslui (1945-1948), după care a făcut studii pedagogice la Iaşi (1948-1952). Lucrează în învăţământ la Româneşti, judeţul Iaşi (1952-1955), apoi ca bibliotecar în Codăeşti (1955-1959) şi Iaşi (1959-1968), iar din 1968 până în 1990 în calitate de consilier la Comitetul de Cultură al judeţului Iaşi. M. a elaborat dicţionarul Personalităţi ieşene (1972-2001), în nouă volume, dintre care primele cinci au fost distinse cu Premiul „Vasile Conta" al Academiei Române (1987). Lucrarea este consacrată prezentării vieţii şi activităţii unui număr impresionant de personalităţi ştiinţifice şi culturale, între care numeroşi scriitori. Mulţi oameni de cultură fac pentru prima dată obiectul unei astfel de lucrări, căreia stilul sobru, informaţia bogată, bine selectată îi conferă un caracter de referinţă. SCRIERI: Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001. Ediţii: C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, I-II, Chişinău, 1991. Repere bibliografice: AL Husar, O carte la timp, „îndrumătorul cultural", 1972,11; I.D. Lăudat, „Personalităţi ieşene", CRC, 1978,28; Mircea Popa, Un dicţionar al personalităţilor ieşene, ST, 1978, 9; Paul Balahur, „Personalităţi ieşene", CRC, 1982, 31; Nicolae Turtureanu, Personalităţi şi oportunităţi ieşene, CRC, 1997,11; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 270. ' , I.D. MAGAZIN, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 12 octombrie 1957 şi 9 decembrie 1961. Publicaţie de informaţie generală, M. se ocupă de fenomenul cultural în măsura în care acesta reprezintă o „ştire". Abundă, aşadar, informaţiile, reportajele şi interviurile cu privire la teatru şi film. Se manifestă cu insistenţă aici şi cultura benzii desenate, revista realizând cicluri după Arthur Conan Doyle, Jack London, Victor Hugo sau chiar după Cervantes. Pe parcursul ultimilor doi ani de apariţie se renunţă aproape în totalitate la evenimentul cultural, paginile devenind din ce în ce mai obediente ideologic, proletarizate, favorizând materialele economice şi de divertisment. Colaborează cu poezie Olga Brateş, iar proza este semnată de Ana Cristea, Simion Săveanu, Radu Dinescu, Traian Coşovei. M. găzduieşte sporadic şi interviuri, realizate cu respectarea restricţiilor ideologice. Apar, astfel, foarte scurte interviuri cu Marin Preda, Cezar Petrescu, Nina Cassian. Dintre studiile incluse accidental în sumar, menţio-nabile sunt Literatura memorialistică de H. Zalis şi un eseu monografic despre I.L. Caragiale, avându-1 ca autor pe Ioan Massoff. Scriu cronici literare Vasile Nicolescu, Victor Ernest Maşek, Mariana Pârvulescu, Boris Buzilă ş.a. Cronicile teatrale şi cinematografice sunt realizate de Silvia Kerim, Eugen Atanasiu, Mariana Pârvulescu. Alţi colaboratori: Al. O. Teodo-reanu, Toma George Maiorescu, Al. Mirodan, Ioana Tudor, HoriaMedrea. C.Tt. MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA, revistă editată la Bucureşti între 1845 şi 1848 de August Treboniu Laurian şi Nicolae Bălcescu. Prospectul-program, scris de Bălcescu şi difuzat cu şase luni înainte, arată intenţia redactorilor, realizată în mare parte în cele cinci tomuri apărute, de a scoate o publicaţie pentru românii din toate provinciile, care să stimuleze cunoaşterea şi studierea istoriei naţionale. Reflectând concepţia lui Bălcescu despre istorie, precum şi preocupările filologice şi arheologice ale lui A.T. Laurian, fiecare tom e alcătuit din mai multe secţiuni. Acestea cuprind cronici din Ţara Românească şi Moldova (ale lui Radu Greceanu, Radu Popescu, cronici anonime), editate aici pentru prima dată, cu o atentă grijă filologică, acte, hrisoave şi scrisori oficiale, traduceri din cronici sau lucrări istorice străine referitoare la români, inscripţii de pe monumente vechi, ca şi prezentări critice ale celor mai însemnate cărţi sau colecţii de documente. Revista Magazinul Dicţionarul general al literaturii române 172. îmbină editarea izvoarelor istorice cu publicarea unor studii parţiale sau de sinteză asupra istoriei românilor de pe întreg teritoriul vechii Dacii. Bălcescu tipăreşte câteva din scrierile care îl vor impune ca istoric de mare profunzime şi rigoare: Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Românii şi fanarioţii, Despre starea soţialâ a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, biografii istorice ş.a., iar A.T. Laurian, Discurs introductiv la istoria românilor. O secţiune rezervată publicării de poezii şi tradiţii populare cu interes istoric, anunţată în prospect, nu a mai fost realizată. După plecarea lui Bălcescu în străinătate (1846), de editarea revistei se ocupă Laurian, ceea ce se resimte şi în ortografia latinizată cu care sunt reproduse textele în ultimele două tomuri. Tot el a încercat, la Viena, în 1851, să continue tipărirea revistei într-o formă schimbată, dar nu a editat decât un volum şi o fasciculă, cu circulaţie foarte restrânsă, cuprinzând petiţii ale ardelenilor. Salutată cu entuziasm încă de la apariţie de fruntaşii intelectualităţii din Moldova, Muntenia şi Transilvania, publicaţia a cunoscut o răspândire neobişnuită, contribuind hotărâtor la sporirea interesului pentru istoria naţională, manifestat de cărturarii şi scriitorii paşoptişti şi îndeosebi la naşterea istoriografiei române moderne. L. V. MAGAZINUL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din decembrie 1930 până în octombrie 1945. Un timp director este Adrian Maniu, din martie 1939 figurează ca director Nic. Constantin, iar mai târziu, Tudor Teodorescu-Branişte. M., publicaţie „pentru literatură, artă şi turism", anunţă un profil menit să acopere orizontul de aşteptare al unui public divers. Programul editorial se amplifică odată cu apariţia unui supliment ce intenţionează să publice numai texte literare, supliment redus ulterior, atunci când se simt efectele războiului mondial. Revista focalizează varii zone de interes, deşi puţine rubrici sunt constante: cozeriile lui Ion Pas, „Eri...az...mâine", semnată de Victor Eftimiu, „Foto şi cinema", „Pagina de şah", „Jocurile «Magazinului»", „Horoscop", rubrica de artă plastică ţinută de H. Blazian. Reportajele, redactate într-o manieră variată şi inedită — consemnări burleşti, fotografice, filosofice, literare ori sub forma notelor de călătorie —, sunt semnate de F. Brunea-Fox, Sandu Vornea, L. Miron, Margareta Nicolau, Nic. Constantin ş.a. M. reflectă caleidoscopic o lume preocupată să-şi contureze viaţa particulară şi socială (se demarează şi o anchetă în acest sens, nefinalizată însă). De aceea, se publică teste de inteligenţă, interviuri cu vedete ale ecranului, bucăţi muzicale de succes însoţite de partitură şi text, reguli din codul bunelor maniere etc. Literatura găzduită este, de asemenea, relevantă pentru gustul publicului interbelic. Cu proză scurtă, de o remarcabilă valoare, e prezent Tudor Arghezi („mărţişoare" şi tablete satirice), alături de Scarlat Callimachi, Şt. Roii, F. Aderca, Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu, AL O. Teodoreanu, Al. A. Philippide. Tot proză scriu şi Gh. Vlădescu, Otilia Ghibu-Silviu, Ad. Byck, Dimitrie Lesnea, Ion Pribeagu, Vasile Găină ş.a. Apar nuvele fanteziste, istorice (pe subiecte chinezeşti şi japoneze), semnate de C. Gane, Gh. Brăescu, V. Demetrius, Margareta Nicolau ori transpuse din alte literaturi. Poezie dau Ion Minulescu, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, G. Topîrceanu, Al. O. Teodoreanu, Al. A. Philippide, P. Ioanid (Ion Pas), Ion Pribeagu. Dramaturgia este reprezentată de Sică Alexandrescu, Tudor Muşatescu, Ion Cantacuzino, George Mihail Zamfirescu, C. Gane, Isaiia Răcăciuni, Paul B. Marian, Alice Gabrielescu; E. Achille, Deteste (D. Stănescu), Ana Canarache, G. Rădulescu, Ad. Byck transpun proză de Andre Maurois, Aldous Huxley, A.P. Cehov, Franz Kafka, Mario Bontempelli, Rene Dunan, H. Kesten, Albert Joachim Fischer, High Wiley, F.T. Marinetti ş.a. Se traduc nuvele şi romane de Agatha Christie, Henri Robert, Knut Hamsun, Wilkie Collins, D. Ph. Williamson, Rosita Girardot, Stephen Leacock, Aldous Huxley, dar şi piese de Shakespeare, G.B. Shaw, Somerset Maugham, Andre Brisson. Se remarcă şi interesul pentru studiile de sociologie ale lui Bertrand Russel. I. T. MAGAZINUL ARDEALULUI Şl BANATULUI, publicaţie apărută la Timişoara, anual, între 1937 şi 1939, redactori fiind Teodor Baloş şi Carol Iacob. Primul număr are titlul „Magazinul Banatului", iar cu numărul următor subtitlul devine „Ediţie de propagandă pentru dezvoltarea vieţii culturale, sociale şi economice naţionale". în afara articolelor sociale şi economice, se publică articole de istorie, geografie istorică şi folclorică, literatură, eseuri, precum şi o „revistă a revistelor". M.A. şi B. tinde spre o ţinută ştiinţifică, dar textele selectate nu impresionează. Colaborează cu poezie Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, cu proză — Dorel Drăguescu, Teodor Baloş, Lya Baloş. Semnează studii Aurel Contrea („Altarul cărţii" şi promovarea scrisului bănăţean, cu privire la problema cenaclurilor şi a editurilor ca medii şi instrumente de promovare a producţiei literare), Aurel Bugnariu (Astra şi realizările sale pe tărâmul culturii naţionale) şi Mircea T. Bandu (Pentru literatura bănăţeană, o pledoarie împotriva noţiunii de „provincialism cultural"). Alţi colaboratori: Cezar Petrescu, Ioachim Miloia, Gh. Atanasiu, Romulus Fabian. C. Tt. MAGDU, Lia (2.XII.1930, Nicolinţ, Serbia), filolog şi memorialistă. Este fiica Paraschivei (n. Ruja) şi a lui Teodor A. Ciobanu, preot. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi Liceul Român din Vârşeţ şi Şcoala Superioară de Pedagogie din Zrenjanin, secţia limba şi literatura română-limba şi literatura sârbo-croată. între 1957 şi 1966 funcţionează ca profesoară la şcoala elementară din Ecica şi în Redacţia programului în limba română de la Radio Novi Sad. în 1970 obţine licenţa la Facultatea de Filologie a Universităţii din Belgrad, specialitatea limba şi literatura română. îşi ia doctoratul în filologie cu teza Normă şi dialect în limba scriitorilor bănăţeni de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, susţinută la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1979). Din 1974 este lector de limba română la Facultatea de Filosofie din Novi Sad, unde parcurge treptele universitare până la cea de profesor. Debutează la „Lumina" 173 Dicţionarul general al literaturii române Magheru (Pancevo), în 1973, cu articolul Elemente dialectale şi populare în proza lui Ion Popovici- Bănăţeanul Colaborează la publicaţiile româneşti din Voivodina — „Lumina", „Analele Societăţii de Limba Română", „Libertatea", „Cuvântul românesc", „Tribuna tineretului" ş.a. Interes literar prezintă volumul Cugetări (1996), care însumează reflecţii asupra celor mai diverse teme, dar îndeosebi în amurg (2002), carte care, aşa cum precizează subtitlul, conţine „memorii, confesiuni, însemnări de călătorie" ce vizează un interval de şapte decenii. Străbătute de un bine susţinut suflu autobiografic, însă cu surprinzător de rare accente subiective, paginile configurează un context semnificativ, familiar autoarei: mişcarea literară, ştiinţifică şi culturală a românilor din Voivodina, a cărei istorie vie e scrisă aici. Niciodată patetică, exprimarea se dovedeşte exactă şi egală, având în sprijin o curată limbă românească. Proza scriitorilor români din Voivodina (1986) propune cercetarea operei a zece autori care au publicat între 1945 şi 1985, întreprinsă dintr-o perspectivă lingvistică şi stilistică. SCRIERI: Normă şi dialect în limba scriitorilor bănăţeni de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Novi Sad, 1980; Proza scriitorilor români din Voivodina, Pancevo, 1986; Cugetări, postfaţă Ştefan N. Popa, Novi Sad, 1996; în amurg. Memorii, confesiuni, însemnări de călătorie, Timişoara- Pancevo, 2002. Repere bibliografice: Ioan Baba, Compendiu bibliografic. Scriitori, „Lumina" (Pancevo), 1996, 1; Popa, Lit. rom. Voivodina, 289-290. C.D. MAGHERU, Darie (pseudonim al lui Aurel Zaharia Moldo-veanu; 25.X.1923, Lunca Câlnicului, j. Braşov — 25.X.1983, Braşov), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Valeriei (n. Nicolescu) şi al lui Simion Moldoveanu, funcţionar. După şcoala primară la Săcele, frecventează Liceul „Dr. Ioan Meşotă" din Braşov, luând bacalaureatul în 1943. între 1948 şi 1950 face studii de actorie la Conservatorul Dramatic din Iaşi. Ia parte la activităţile Cenaclului Scriitorilor din acest oraş, înfiinţat în 1945, şi este prezent cu versuri în almanahul „Pentru pace şi cultură luptăm!" (1949). Va fi actor la Braşov, Ploieşti şi Arad. Arestat în 1955, implicat fiind în „afacerea dr. Gheorghiu", este întemniţat un an şi jumătate la Suceava. Revine în viaţa literară cu poemul dramatic Eu, Meşterul Manole (1957). îşi continuă cariera actoricească la Braşov şi Botoşani, iar între 1964 şi 1966 funcţionează ca profesor la Şcoala Populară de Artă din Braşov. împreună cu Ştefan Stătescu, Emil Micu, George Boitor ş.a. realizează publicaţia trimestrială „Caiete de literatură" (1968-1969). Colaborează cu versuri, proză, teatru la „Lupta Moldovei", „ Astra", „România literară", „Tribuna", „Luceafărul", „Vatra", „laşul literar" ş.a. Personaj incomod, boem fantast şi pitoresc, M. era în fond un om grav, serios, delicat. Debutează editorial la vârsta de optsprezece ani, cu placheta Cu barda-n porţi de veac (1941). în celelalte culegeri de versuri publicate în timpul vieţii, Eu, Meşterul Manole, Poeme (1968), Caprichos (1970), Schiţe iconografice (1973), Guernica (1974), Zeu orb cu flori (1982), arată o largă disponibilitate pentru experienţele de ordin formal. Poemele, realizate fie ca scurte compoziţii libere („capricii"), ca experimente în stil avangardist („schiţe iconografice") sau în forme fixe (sonetul), fie ca piese de largă respiraţie (poemul dramatic în versuri), atrag atenţia atât prin vigoarea şi echilibrul unora, cât şi prin aplecarea spre jocurile de cuvinte şi retorismul altora. Varietatea de atitudini este a unui parnasian fantezist şi elegiac, „cu un pronunţat gust al tanaticului şi cavernosului" (Cornel Regman). Temele predilecte sunt mitul şi istoria (Gebeleizis, Apolodor din Damasc, Meşterul Manole, Ioan Vodă cel Cumplit, Vlad Ţepeş, războaiele daco-romane etc.), reluate şi în dramaturgie (Tragicul Domn Ion al Cămilelor, Eu, Meşterul Manole, Forum Traiani, Ion Ursu din AVoac). Versurile şi proza editate postum constituie o adevărată surpriză. Literatura „ascunsă" modifică imaginea scriitorului M. Bunăoară, romanul Nemuritorul în solitudine şi durerea (1995), conceput între 1961 şi 1964, este „un gen original de antiroman" (Romul Munteanu), în care tema detenţiei, a experienţei carcerale se înscrie într-o dimensiune metafizică şi fabuloasă, elocventă estetic. Este o triplă proiecţie, cristalizată în trei secvenţe — Sisif uitând, Pod la Drobeta şi Nemuritorul în solitudine şi durerea. Tot ca antiroman este construită şi altă scriere, Cărămida cu mâner, publicată fragmentar în „Astra". SCRIERI: Cu barda-n porţi de veac, Braşov, 1941; Eu, Meşterul Manole, Bucureşti, 1957; Poeme, Bucureşti, 1968; Caprichos, Bucureşti, 1970; Schiţe iconografice, Bucureşti, 1973; Guernica, Bucureşti, 1974; Zeu orb cu flori, Bucureşti, 1982; Exclusiv tauri, Braşov, 1991; Nemuritorul în solitudine şi durerea, postfaţă Olga Lascu şi Adrian Hamzea, Braşov, 1995; Pygmalion şi alte poeme, Braşov, 1996; Forum Traiani, îngr. Olga Lascu, pref. Miruna Runcan, Braşov, 1998. Repere bibliografice: D. Florea-Rarişte, „Eu, Meşterul Manole", ST, 1957,6; Voicu Bugariu, „Caprichos", AST, 1970,12; Constantin, A doua carte, 203-206; I. Bălan, Darie Magheru, AST, 1973,6; Adrian Popescu, „Schiţe iconografice", ST, 1973,16; Lucian Alexiu, „Schiţe iconografice", 0,1973,11; ConstantinHârlav, „Guernica", AST, 1975,3; Lit. rom. cont., 1,488-489; Regman, Noi explorări, 174-181; M.N. Rusu, Darie Magheru, AST, 1985,10; A.I. Brumaru, Darie Magheru, scriitor naţional, AST, 1995, 2-3; George Zori, Tragicul Domn al Poeziei, AST, 1995, 2-3; Mihaela Malea Stroe, Al patrulea perete, AST, 1995, 2-3; Corneliu Merlău, Conştiinţa de sine a scriitorului, AST, 1995, 2-3; Munteanu, Jurnal, VI, 185-190; Grigore Cojan, Amintiri cu scriitori braşoveni, I, Braşov, 2000, 94-103; Dicţ. scriit. rom., DI, 15-16; Mihaela Malea Stroe, Darie Magheru. Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion, Braşov, 2002. C. H. MAGHERU, George (17.XII.1892, Craiova - 17.VIII.1952, Bucureşti), poet şi dramaturg. Nepot al generalului paşoptist George Magheru, M. este fiul Anei, fiica lui Ion Ghica, şi al lui Romulus Magheru, colonel. Rămas orfan, îşi petrece copilăria la moşia părintească de la Ghergani, unde primeşte de la rudele sale materne o educaţie artistică — muzicală, literară, plastică — de excepţie. învaţă la Şcoala „Sf. Gheorghe" din Bucureşti (1899-1902) şi urmează tot aici Liceul „Gh. Lazăr" (1903-1911). îşi începe studiile la Facultatea de Medicină din capitală, întrerupte de participarea ca medic la războiul din 1916-1918, şi încheiate abia în 1920. Devine cercetător la Institutul de Seruri şi Vaccinuri condus de Ioan Cantacuzino, Mailat Dicţionarul general al literaturii române 174 unde va lucra, cu unele întreruperi din cauza bolii, până la sfârşitul vieţii. Permanent suferind, se retrage, între anii 1923 şi 1925, la Sinaia. Colaboreză cu versuri la puţine reviste, dintre care, cel mai frecvent, la „Adevărul literar şi artistic", unde debutează în 1929, la „Ramuri" şi „Viaţa românească". Primul compartiment al operei lui M. este reprezentat de piesele de teatru: dramele Tudor Ardeleanu (1926), O legendă (1927), făcând parte din ciclul Latinii la Dunăre, comediile Domnul Decan (1939), Egoistul (1939), un „pretext dramatic pentru meditaţiune" intitulat Piele de cerb (1937) şi tragedia Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune (1944). Cea mai importantă piesă este Tudor Ardeleanu, singura, de altfel, care se pare că a fost pusă în scenă. Personajul principal este un idealist absolut, şeful „partidei tradiţionale", care vede pretutindeni valori ireductibile, precum binele şi adevărul, şi îşi exercită voinţa de a împăca utopic idei mai vechi cu altele noi şi chiar reuşeşte în oarecare măsură. Eroul îşi caută, în acelaşi timp, echilibrul afectiv, alături de femeia pe care o iubise încă din copilărie, în mod paradoxal, adeptă ferventă a celuilalt tip de idealism, socialist. De aici, ruptura morală şi psihică şi, simultan, breşa de ordin dramatic ce se produce între intenţia iniţială a autorului, cu deschidere tragică, şi rezultanta, în ton minor, privind indecizia protagonistului, un om care nu ştie ce vrea. Demonstraţia cu nuanţe etice este procedeul predilect şi în comediile şi feeriile cu inflexiuni de basm, una originală, cealaltă fiind o dramatizare după George Meredith, şi ţine de o anumită dezabuzare, de convingerea că lupta socială e inutilă. De altfel, M. poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori balcanici români, în sensul echivalării acestui balcanism cu ironia. Mărturie stau volumele de poezii, întâiul dintre ele, Capricii (1929), remarcat de Perpessicius şi datorită faptului că îngemănează, original, „fantazia" de sorginte eminesciană cu eludarea ludică a morţii, aşa cum se va întâmpla şi în Coarde vechi şi noi (1936). Aptitudinea pentru jocul liric, lexical şi ideatic i-a adus lui M. eticheta de poet bizar, grav şi ludic în acelaşi timp. în Poezii antipoetice (1933), cu un titlu polemic inspirat de Adrian Maniu, se observă totuşi un echilibru interior, asigurat de esenţe foarte pământeşti şi, iarăşi, balcanice, precum mărgeanul, rodiul, portocalul, şofranul, nardul, măslinul ş.a. Poeme în limba păsărească (1936) se aşază pe fundamentul folcloric şi mitic din Balcani, având ca „locaţii" lirice Epidaur, Egina, Cipru şi ca personaje imaginare pe Melia, Afrodita, Lotis, Elados, o sumedenie de nimfe şi oceanide. De altfel, crezul poetului e, până la un punct, parnasian: el afirmă că poezia nu e sentiment, nu e cunoştere, ci tehnică, ceea ce înseamnă că arta poeziei ar reveni la antica tekhne. Instrumentaţia verbală plină de virtuozitate, care preia uneori cuvinte de la, de pildă, George Murnu, e caracteristică pentru acest poet la care savantlâcurile şi balcanismele conlocuiesc în bună simbioză în Poeme balcanice (1936), carte care vrea să spună „Suntem Orient. Să ne dezorientăm!" M. este un bufon liric cu accente antonpanneşti şi barbiene, la care componenta înţelepciune este implicită, aşa cum se poate constata în ciclul însemnările lui Balkaneus. Tendinţele cosmopolite — alimentate şi de numeroase călătorii în Grecia, Italia, Franţa, Austria, Anglia, ca şi de relaţiile cu artişti de valoarea unor George Enescu, Jean Steriadi, Theodor Pallady, D. Ghiaţă — îşi găsesc ilustrarea în abundenţa substantivelor, în enumeraţii, în imaginile de bâlci excentric, în teribilismul voit naiv şi în aglomerarea de bazar: roşcove, mânătărci, „opintivi, vin citadin, porumb de lapte cicantin, morcovul cel mucalit" şi multe altele; în aceeaşi tonalitate sunt înşiruiţi, asemenea obiectelor, şi strategii, mercantilii, dandy, cameleonii, gentlemenii, giamgiii, sufleurii, poeţii famelici, gastronomii, fulminanţii, cei atinşi de normalie, globetrotterii, gimnaştii, şampionii, autocraţii, geniile, piraţii, spuma lumii, cerealiştii, realiştii, un drac în frac, toată societatea şi mulţi, mulţi alţii, care, cu toţii, stau la masa de joc în poemul Europa decadentă. Pentru M. poezia nu e un scop în sine, ceea ce contează este grăuntele de plaisir din ea şi preocuparea cvasibarocă de a nu o lăsa să piară „pre limba ei". SCRIERI: Tudor Ardeleanu, Bucureşti, 1926; O legendă, Bucureşti, 1927; Capricii, Bucureşti, 1929; Poezii antipoetice, Bucureşti, 1933; Coarde vechi şi noi, Bucureşti, 1936; Poeme în limba păsărească, Bucureşti, 1936; Poeme balcanice, Bucureşti, 1936; Piele de cerb, Bucureşti, 1937; Domnul Decan, Bucureşti, 1939; Egoistul, Bucureşti, 1939; Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune, Craiova, 1944; Poezii antipoetice, îngr. Romulus Vulpescu, pref. Perspessicius, Bucureşti, 1966; Teatru, pref. B. Elvin, Bucureşti, 1972; Cântece la marginea nopţii, îngr. şi pref. Marin Sorescu, Craiova, 1982. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IV, 259-264, VI, 116-118, VII, 217-219,229,270-271, VIII, 286-289, XI, 106-112; Constantinescu, Scrieri, III, 472-483; Tudor Teodorescu-Branişte, „Tudor Ardeleanu", ADV, 1927,13 323; Lovinescu, Ist. lit rom. cont., 142-143; Călinescu, Ist. lit. (1941), 930, Ist lit. (1982), 1032; Mircea Ciobanu, „Poezii antipoetice", LCF, 1967,8; I. Negoiţescu, „Poezii antipoetice", GL, 1967,11; Ovidiu Ghidirmic, Poemele balcanice ale lui George Magheru, R, 1968,11; Piru, Varia, I, 430-438; Rotaru, O ist., II, 340 ; Sorescu, Uşor cu pianul, 319-330; Scarlat, Ist. poeziei, III, 113-115; Negoiţescu, Ist. lit., 1,318-319; Micu, Ist. lit., 241-242; Dicţ. analitic, III, 384-386; Dicţ. scriit. rom., III, 17-19; Firan, Profiluri, II, 21-24.. A. V. MAILAT, Marla (17.IV.1953, Târgu Mureş), prozatoare, poetă şi publicistă. Este fiica Elisabetei şi a lui Dumitru Mailat. învaţă la Târgu Mureş, unde în 1972 va absolvi Liceul „Belyai Farkas". Urmează cursurile Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1972-1976). Este pedagog la o şcoală ajutătoare, apoi funcţionară şi redactor la revista „Vatra" (până în 1984). în 1986 emigrează în Franţa. Debutează la „Vatra" în 1972, iar editorial în 1985, cu volumul de proză scurtă Intrare liberă. A fost căsătorită cu Dan Culcer. M. cultivă o proză neagră, caustică, pe alocuri crudă, scrisă într-un limbaj adecvat. Schiţele din Intrare liberă sunt pline de drame mici, compuse cinematografic, uşor exasperante. Prozatoarea mânuieşte perfect procedeele optzeciste, dar fără obişnuitele comentarii ironice, ci cu îndrăzneală, patetism şi „inhibiţie controlată". Contactul cu o lume depreciată şi rea se adânceşte în imagini pătimaşe, violente, nevrotice. Romanul-manuscris Neputinţa, tradus în franceză cu 175 Dicţionarul general al literaturii române Maior titlul S fil est defendu de pleurer (1988), este un pamflet-invectivă, fără o deosebită valoare estetică. M. figurează cu o suită de poeme (Stop-cadru) în volumul colectiv Unsprezece poeţi (1981). SCRIERI: Intrare liberă, Bucureşti, 1985; S'il est defendu de pleurer, tr. Alain Păruit, Paris, 1988; Cailles en sarcophage, Soisy-sur-Seine, 1997; Sainte Perpetuite, Paris, 1998; Trans-Sylvania, Paris, 1998; Klothe, Paris, 1999; La Grâce de l'ennemi, Paris, 1999; Quitte-moi, Paris, 2001; Avânt de mourir en paix, Paris, 2001. Repere bibliografice: Ion Horea, Tineri poeţi din Târgu Mureş, RL, 1981, 29; Cristian Livescu, „Stop-cadru", CRC, 1982, 20; Dumitru Mureşan, Poezia debutanţilor, VTRA, 1983,9; Gabriel Dimisianu, Proză scurtă, RL, 1986, 7; George Eliade, „Intrare liberă", VTRA, 1986, 2; Ştefan Borbely, „Intrare liberă", F, 1986,5; Cornel Ungureanu, „Intrare liberă", 0,1986, 37; Cornel Ungureanu, Arta dialogului, TR, 1991,42; Dicţ. scriit. rom., III, 19-20; Manolescu, Enciclopedia, 480. N. I. MAIOR, Petru (c. 1760, Târgu Mureş - 14.11.1821, Buda), istoric, filolog şi scriitor bisericesc. Este fiul Anei (n. Munteanu) şi al lui Gheorghe Maior, protopop, nepot al unor preoţi şi „nobili de Diciosânmărtin". învaţă la gimnaziile din Târgu Mureş şi Blaj (1769-1774), însuşindu-şi limbile latină şi maghiară, retorica şi poetica. Remarcat, M. este călugărit şi trimis, împreună cu profesorul său, Gheorghe Şincai, la Colegiul De Propaganda Fide din Roma (1774), pentru a studia filosofia şi teologia. La întoarcere se opreşte la Viena, unde în 1779-1780 va audia şi cursuri de drept canonic şi natural la Universitate, dar mai cu seamă va intra în contact direct cu ideile şi atitudinile iluministe. Revenit la Blaj, intră în monahism primind numele Paul şi este numit profesor de logică, metafizică şi drept la Seminarul Teologic. Intre 1785 şi 1808, renunţând la călugărie, este paroh la Reghin şi protopop al ţinutului Gurghiu şi are prilejul să acţioneze direct în sensul educării şi instruirii sătenilor şi copiilor prin predici şi lecţii sub cerul liber, să realizeze câteva obiective în favoarea obştii româneşti. Din 1809, după ce obţine postul de cenzor la Tipografia Universităţii din Buda, pentru poliglotul şi eruditul M. începe cea mai fecundă perioadă a vieţii, când scrie şi publică, colaborează la Lexiconul de la Buda, face traduceri şi îngrijeşte calendarele româneşti ale tipografiei. Toate se constituie într-o operă complexă, care răspundea principalelor deziderate ale iluminismului transilvan, dând substanţă Şcolii Ardelene. Prima scriere a lui M., Procanonul (alcătuită în 1783, dar publicată abia în 1894), este şi cea dintâi atestare a alinierii sale la spiritul timpului. Urmărind îndeaproape argumentele unei lucrări a lui Justinus Febronius, el propune limitarea prerogativelor Bisericii Catolice, în special ale papei, denunţând imixtiunile laice şi abuzurile clerului. Spirit critic şi talent polemic, înarmat cu argumente derivate din dreptul natural, din interpretarea raţională a Bibliei şi a istoriei creştinismului, el militează, în fond, pentru liberalizarea şi democratizarea vieţii sociale. Asemenea precepte şi sensuri iluministe sunt prezente în opera omiletică — Didahii adecă învăţături pentru creşterea fiilor... (1809), Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi (1809), Prediche sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului (I—III, 1810-1811) —, integral apărută în tipografia de la Buda. Rezultat direct al practicii preoţeşti, cuvântările revelează totodată reperele gândirii lui M.: încrederea în raţiune, în eficienţa educaţiei, în posibilitatea perfecţionării omului prin instrucţie şi norme morale adecvate. Pentru a completa învăţăturile, el traduce din maghiară şi germană câteva cărţi de popularizare a unor cunoştinţe din domeniul economiei agrare, apărute între 1812 şi 1816, urmărind şi lărgirea capacităţii de exprimare a limbii române. Stăpânit de ideea obţinerii de drepturi politice pentru români (în 1791 participase la elaborarea documentului Supplex libellus valachorum Transilvaniae), M. a lucrat cu febrilitate pentru fundamentarea acestui deziderat. Incitat de afirmaţiile tendenţioase şi nefondate ale unor istorici străini, el scrie Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), operă polemică şi demonstrativă. Materialul istoric devine argument perpetuu, nuanţat şi interpretat în sensul tezelor emise: originea pur romană, continuitatea neîntreruptă pe teritoriul vechii Dacii, unitatea etnică a tuturor românilor. In prima parte din Istoria Besearicei românilor, atât acestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre (1813), cercetarea răspândirii creştinismului în Transilvania furnizează noi dovezi despre vechimea românilor şi despre permanenţa existenţei lor pe acest teritoriu în perioada imediat următoare cuceririi romane. A doua parte este o analiză critică a împrejurărilor şi efectelor unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică, autorul militând pentru restabilirea autonomiei religioase a românilor, pentru respectarea drepturilor stipulate iniţial. înrudită îndeaproape cu Maior Dicţionarul general al literaturii române 176 Istoria Besearicei.... este Protopapadichia (publicată abia în 1865-1866, în revista „Sionul românesc" din Viena, şi editată în 1997), o pledoarie la fel de vie pentru apărarea prerogativelor funcţiei de protopop, după canoanele ortodoxe. în spiritul aceloraşi imperative şi al convingerii iluministe că un mijloc de ridicare a unui popor este cultivarea limbii, M. a fost preocupat de formarea şi istoria limbii române, revenind cu observaţii şi teorii care se constituie în argumente şi concluzii ale dezbaterii despre originea şi continuitatea poporului. Ideea că româna este urmaşa nealterată de influenţe străine a latinei populare este insistent susţinută în câteva texte speciale: Disertaţie pentru începutul limbei româneşti Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor (ambele publicate ca anexe la Istoria pentru începutul..) şi Dialog pentru începutul limbei române între nepot şi unchi (tipărit împreună cu Orthographia romana sive latino-valachica, 1819). Necesitatea revenirii la scrierea cu caractere latine, a elaborării unui dicţionar făcea acută problema ortografiei, abordată sistematic în lucrarea Orthographia romana..., unde M. propune norme care să evidenţieze prototipul latin al cuvintelor, folosind unele sugestii de notare a sunetelor din italiană. Ideile şi criteriile sale în acest domeniu au servit şi ca norme în alcătuirea unei lucrări lexicografice colective începute de Samuil Micu, apărută postum sub titlul Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc (1825), a cărei revizie finală M. o începuse cu puţin înainte de moarte. Pe lângă contribuţiile teoretice, toate scrierile sale au dus la dezvoltarea limbii literare, îmbogăţind lexicul, definind şi nuanţând sensuri, activând sintaxa. Participarea afectivă dă, în general, un aspect subiectiv, de scriere beletristică operei sale. In special în cazul predicilor, deşi respectă regulile genului omiletic, conţinutul este plin de realităţi şi observaţii din viaţa rurală a vremii, pentru că, în dorinţa de a îndrepta, autorul descrie o mulţime de obiceiuri, relatează fapte şi atitudini. Fondul sentenţios este ilustrat şi cu numeroase pilde, proverbe, comparaţii, apelân-du-se şi la regionalisme expresive şi familiare auditoriului. Spiritul polemic imprimă stilului o tensiune permanentă. Dar deosebit de elocvent devine M. în Răspunsul la cârtirea, care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior... (tipărit în 1814 într-o broşură nesemnată) — un patetic fragment autobiografic — sau în trei luări de poziţie împotriva unui critic vienez al Istoriei pentru începutul..., publicate în limba latină între 1814 şi 1816, traduse şi retipărite de Damaschin T. Bojincă în ediţia din 1834 a Istoriei..., sub titlul general Disputaţiile asupra Istoriei... Aceste texte dovedesc un polemist redutabil, iscusit în mânuirea cuvântului şi a probelor, cu o subtilă ştiinţă a minimalizării adversarilor şi a impunerii propriului adevăr. Indiferent de domeniu (inclusiv în corespondenţa cu congregaţia De Propaganda Fide sau cu episcopul Ioan Bob), M. scrie pagini vii, convingătoare, în care stringenţa logicii, inteligenţa inventivă şi asociativă, subtilitatea deducţiilor, efervescenţa spirituală sunt dublate de o ironie savuroasă, ce incendiază tonul până la pamflet şi invectivă. Un ingenios joc al aluziilor şi insinuărilor, al disimulării, urmat brusc de revelarea adevărului, folosirea doctă a figurilor de stil, dar şi a expresiilor de coloratură populară definesc şi concretizează atitudini, idei, intenţii. Devenit memorialist în ultima parte a Istoriei Besearicei...., M. conturează un tablou afectiv al epocii, cu personaje prinse cu umor sau cu sarcasm. Tradusă după o versiune italiană a scrierii lui Fenelon, întâmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseus) (1818) este considerată o adevărată realizare literară la nivelul expresiei, poetică, fluentă. Graţie împrejurărilor, dar şi abilităţii sale, cărturarul a izbutit să-şi publice cea mai mare parte a operei, făcând-o astfel mult mai cunoscută şi mai eficientă decât lucrările celorlalţi mari reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. îndeosebi Istoria pentru începutul românilor... i-a entuziasmat pe tinerii intelectuali, având un rol decisiv în formarea spiritului naţional şi revoluţionar al generaţiei paşoptiste. I. Heliade-Rădulescu, Timotei Cipariu, G. Bariţiu, Mihail Kogălniceanu, N. Bălcescu se declară, cu pietate, fiii spirituali ai lui M. în special în Transilvania a fost întreţinut un adevărat cult pentru opera şi memoria sa. Petru Maior [...] dă nume unei însemnate epoci nu numai pentru că s-a integrat total spiritului ei, ci şi pentru că i-a putut întrezări devenirea, proeminenţele activei sale gândiri urcând până în pragul mişcării paşoptiste, spre a se înscrie apoi ca permanenţe în patrimoniul valorilor culturii româneşti. In succesiunea generaţiilor, aceste permanenţe au fost receptate ca atare, deşi fiecare din ele a redimensionat în maniera ei semnificaţiile scrisului lui Maior, în funcţie de fluctuaţia idealurilor şi a gustului propriu, în funcţie de modificarea raportului dintre operă - mereu aceeaşi - şi lector -mereu altul. Constantă şi definitivă a rămas însă imaginea cărturarului erudit şi a patriotului militant, încadrat unei generaţii eroice. MariaProtase SCRIERI: Didahii adecă învăţături pentru creşterea fiilor..., Buda, 1809; Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809; ed. îngr. Elie Dăianu, Cluj, 1906; Prediche sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului, I-III, Buda, 1810-1811; Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812; ed. îngr. Iordachi Mălinescu şi Damaschin T. Bojincă, Buda, 1834; ed. I—II, îngr. Florea Fugariu, introd. Manole Neagoe, Bucureşti, 1970; ed. pref. Gavril Istrate, Iaşi, 1990; Istoria Besearicei românilor, atât acestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre, Buda, 1813; ed. îngr. şi introd. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995; Răspunsul la cârtirea, care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorului Istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814; ed. îngr. G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923; Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia..., Buda, 1814; Reflexiones in Responsum Domini Recensentis Viennensis..., Buda, 1815; Contemplatio Recensionsis in valachicam anticriticam..., Buda, 1816; Orthographia romana sive latino-valachica, Buda, 1819; Dialog pentru începutul limbei române între nepot şi unchi, îngr. Alex. I. Stoicescu, Bucureşti, f.a.; Procanonul, îngr. C. Erbiceanu, Bucureşti, 1894; Scrisori şi documente inedite, îngr. şi pref. Nicolae Albu, Bucureşti, 1968; Scrieri, I-II, îngr. Florea Fugariu, pref. Maria Protase, Bucureşti, 1976; Protopapadichia, îngr. şi introd. Ioan Chindriş, Cluj-Napoca, 1997; Scripta minora (Ars literaria. Anima adversiones. Epistolarium. Ultimae), tr., îngr. şi pref. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1997. Traduceri: Fenelon, întâmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseus), Buda, 1818. Repere bibliografice: At. M. Marienescu, Viaţa şi operele lui Petru Maior, Bucureşti, 1883; G. Bogdan-Duică, Petru Maior, Cernăuţi, 1893; 177 Dicţionarul general al literaturii române Maiorescu Iorga, Ist. lit., III, 237-265,310-314; Călinescu, Ist. lit. (1941), 68-69, Ist. lit. (1982), 62-63; Popovici, Studii, 1,111-114,227-246,252-260; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, îngr. George Ivaşcu, Bucureşti, 1966, 128-133, 187-207; Ivaşcu, Ist. lit., I, 312-316, 590-591; Cornea, Originile, 475-476; Maria Protase, Petru Maior - un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, 1973; I. Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, Bucureşti, 1973, passim; Macrea, Contribuţii, 31-47; Dicţ. lit. 1900,535-538; Serafim Duicu, Pe urmele lui Petru Maior, Bucureşti, 1990; Mazilu, Vocaţia, 131-139; Dicţ. esenţial, 474-477. C. T. MAIORESCU, Ioan (28.1.1811, Bucerdea Grânoasă, j. Alba - 2.VIII.1864, Bucureşti), filolog. Este fiul unui ţăran care se numea Trifu, iar M. a purtat acest nume până în 1837. După ce a semnat o vreme şi Maioreanu, pentru a sublinia înrudirea, prin mamă, cu Petru Maior, a adoptat definitiv numele Maiorescu. A urmat şcoala primară în satul natal, fiind înscris apoi la Gimnaziul din Blaj, unde va absolvi în 1829 cursul de filosofie. Din anul următor devine student în filosofie la Cluj, apoi la Seminarul din Pesta, pe care îl şi termină în 1835. Din acelaşi an, primind o bursă, încearcă să obţină doctoratul în teologie la Colegiul „Sf. Barbara" din Viena, dar peste un an, nedorind să se dedice carierei preoţeşti, părăseşte oraşul. în 1836, trecând munţii, primeşte postul de profesor la şcoala din Cerneţi. Căsătorit cu Maria Popasu, M. este numit din 1837 inspector şcolar şi profesor de istorie şi de „stilul naţional" la Şcoala Centrală din Craiova. Fire întrucâtva rigidă, greu adaptabilă, M. se distinge prin sinceritatea şi promptitudinea opiniilor, dar stârneşte şi multe antipatii. în 1838 tipăreşte în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" o violentă critică a vieţii culturale din Ţara Românească şi îşi atrage cu acest prilej numeroase inimiciţii. în 1842 va fi destituit din învăţământ. Chemat în Moldova, acceptă un post de profesor la Seminarul din Iaşi. Părăsindu-1 însă în 1843, în urma unui conflict cu direcţia, se întoarce la Craiova, unde este repus în drepturi. în 1847 devine inspector al şcolilor din Oltenia. Izbucnind revoluţia, M., care întreţinea de mai multă vreme relaţii de prietenie cu unii dintre viitorii conducători ai mişcării, participă activ la evenimente. Trimis în Transilvania pentru a stabili legături între revoluţionarii din Ţara Românească şi cei de acolo, primeşte însărcinarea de agent al Guvernului Provizoriu pe lângă Dieta din Frankfurt, unde rămâne până la înfrângerea revoluţiei din Principate, desfăşurând o intensă activitate diplomatică. Se stabileşte după aceea la Viena, hotărât să continue lupta pentru afirmarea şi susţinerea drepturilor românilor din toate provinciile la independenţă naţională. Este angajat translator la Ministerul de Justiţie din Viena, post din care e îndepărtat prin pensionare în 1857, din cauza activităţii politice. în iunie-iulie 1857 întreprinde o călătorie la românii din Istria, pe care o va repeta în 1861. Despre această călătorie scrie Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român, lucrare editată postum de Titu Maiorescu, în 1874. Profesor la Şcoala de la „Sf. Sava" şi director al Eforiei Instrucţiunii Publice, profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti, alcătuieşte, împreună cu Florian Aaron, A.I. Odobescu, August Treboniu Laurian şi P.I. Cernătescu, proiectul de statut al Societăţii Literare Române (Academia Română). M. a privit toate problemele de limbă şi de literatură pe care le-a luat în discuţie într-un larg ansamblu de factori culturali. Era adversar al imitării manifestărilor sociale specifice altor popoare, cerând adaptarea lor la condiţiile particulare ale societăţii româneşti. Prin energica afirmare a acestei opinii, el a fost unul dintre cei care au anticipat teoria junimistă a „formelor fără fond". Intervenţiile sale, apărute cea mai mare parte, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1838-1850), urmăresc să combată formarea unei „culturi superficiale", ai cărei germeni considera că au şi început să se manifeste în literatură, în limbă şi, în genere, în întreaga viaţă socială a vremii. Era de părere că o mare parte din literatura română imită literatura franceză mediocră, demonstrând gustul rătăcit al publicului şi judecata alterată a criticii şi constată că sporirea numărului scriitorilor şi traducătorilor, a ziarelor şi revistelor, precum şi extinderea gustului pentru lectură sunt subminate de superficialitate şi de neadaptare la specificul naţional. A condamnat aspectele minore ale romantismului, pentru motivul că îndepărtează pe cititor de problemele vieţii practice, Maiorescu Dicţionarul general al literaturii române 178 şi a recomandat studierea clasicilor Antichităţii greco-latine. Atras şi de problemele limbii literare, a adus câteva contribuţii la demonstrarea latinităţii limbii române şi în stabilirea unor premise pentru formarea limbii artistice. A dedicat o cercetare specială dialectului românesc din Istria, contribuind la întemeierea dialectologiei noastre. SCRIERI: Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român, îngr. şi pref. Titu Maiorescu, Iaşi, 1874; ed. Bucureşti, 1900. Repere bibliografice: George Bariţiu, Ioan Maiorescu, T, 1877, 14; VA. Urechia, Un episod din istoria culturii noastre, CL, 1891,6; Vasile Mihăilescu, O încercare de „Junime“ a lui Ioan Maiorescu la Craiova, Bucureşti, 1911; N. Bănescu, V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, Bucureşti, 1912; Ion Muşlea, Ioan Maiorescu despre naşterea şi copilăria sa, Bucureşti, 1938; Petru Iroaie, Ioan Maiorescu, întemeietorul dialectologiei române, CL, 1941, 7; N.A. Ursu, Preocupările lingvistice ale lui Ioan Maiorescu, ALIL, t. XII, 1961,2; Cornea, Originile, 514-515; I. Maiorescu, [Scrisori către G. Bariţiu. 1838-1863], în George Bariţ şi contemporanii săi, I, Bucureşti, 1973, 203-419; Dicţ. lit. 1900, 539-540; Mănucă, Analogii, 266-276; Dicţ. scriit. rom., III, 24-27. DM MAIORESCU, Titu (15.11.1840, Craiova - 18.VI. 1917, Bucureşti), critic literar şi estetician. Este fiul filologului Ioan Maiorescu, înrudindu-se după tată cu Petru Maior şi cu Timotei Cipariu, iar după mamă, Maria (n. Popasu), cu episcopul Ioan Popasu. între 1846 şi 1848 urmează primele două clase elementare la şcoala din oraşul natal, însuşindu-şi acasă şi primele noţiuni de limba latină. în 1848 pleacă, împreună cu mama şi cu sora lui, Emilia, la Bucureşti, Braşov şi apoi la Sibiu. Sub protecţia lui Avram Iancu, familia ajunge la Blaj, în decembrie 1848, apoi revine la Braşov, unde rămâne câţiva ani. De la 1 noiembrie 1850 M. este înscris elev în clasa întâi a primului gimnaziu românesc din Braşov, înfiinţat şi prin stăruinţa unchiului său, episcopul Popasu. După terminarea anului şcolar pleacă la Viena, unde, între timp, se stabilise tatăl său. Din octombrie 1851 devine elev extern al Academiei Theresiane. învaţă limba germană, pe care va ajunge să o cunoască perfect şi în care va alcătui, peste câţiva ani, încercări literare (piese de teatru şi versuri). Continuarea studiilor la Viena, între 1855 şi 1858, îi este înlesnită de o bursă oferită de Episcopia Blajului. în urma rezultatelor excelente la învăţătură, va fi primit, din 1856, ca elev intern al aceleiaşi şcoli. Citeşte extrem de mult, mai ales literatură germană clasică şi romantică (Lessing, Goethe, Schiller), literatură engleză (Shakespeare) şi franceză (Corneille, Racine, Moliere). Merge frecvent la spectacole teatrale, învaţă să cânte din flaut. îşi formează o cultură solidă şi multilaterală, întemeiată mai ales pe capodoperele literaturii universale. Studiază, tot acum, franceza, engleza, italiana, latina şi greaca. încă elev, tălmăceşte o povestire din Jean Paul, pe care o trimite, în 1857, la „Gazeta Transilvaniei", însoţind-o de câteva rânduri în care blamează literatura franceză de foileton, dar apreciază literaturile engleză şi germană. Tălmăceşte de asemenea din scrierile lui Lessing şi Klopstock. Termină şcoala în iulie 1858, fiind clasificat cel dintâi în promoţie. După o scurtă vacanţă în ţară, se înscrie, la 9 noiembrie, ca student în filosofie, la Universitatea din Berlin. Un timp predă psihologia la diverse pensioane particulare. Dorind să-şi scurteze perioada studiilor universitare, părăseşte Universitatea berlineză, transfe-rându-se la cea din Giessen, unde, acordându-i-se scutire de frecvenţă, obţine doctoratul în filosofie magna cum laude, la 2 iulie 1859, cu teza Das Verhăltnis. în toamna lui 1859 pleacă la Paris, continuându-şi studiile cu o bursă a Eforiei Şcoalelor. în 1860 scrie lucrarea Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, cu care dobândeşte, la 17 decembrie, şi titlul de licenţiat în litere la Sorbona. Conferenţiază despre vechea tragedie franceză şi muzica wagneriană (Die alte jranzosische Tragodie und die Wagnersche Musik) la 10 martie 1861, în cadrul Societăţii Filosofice din Berlin, al cărei membru corespondent era şi la a cărei revistă, „Der Gedanke", va colabora cu câteva articole. Conferinţa o va repeta la Paris, în Cercle des Societes Savantes. La 28 noiembrie 1861 obţine şi diploma de licenţiat în drept, cu teza De jure dotium. Du regime dotai. Manifestările salş din străinătate, bine primite de presa de specialitate, provoacă ecouri favorabile şi în ţară, unde M. se întoarce spre sfârşitul anului 1861, refuzând propunerea de a rămâne în Prusia ca director de ziar. După nici o lună, la 10 decembrie, începe în 179 Dicţionarul general al literaturii române Maiorescu Bucureşti un ciclu de prelegeri publice, Despre educaţiunea în familie, pe care le continuă până în primăvara anului următor. Prin intervenţia directă a domnitorului Al. I. Cuza, la 2 iulie 1862 i se acordă un post de supleant la Tribunalul Ilfov, fiind înaintat procuror peste puţin timp. La 16 noiembrie 1862 e numit profesor la Universitatea din Iaşi, iar la 3 decembrie, director al Gimnaziului Central din acelaşi oraş. La 9 decembrie îşi inaugurează cursul Despre istoria republicii romaneL la care va renunţa la 23 ianuarie 1863, pentru a începe, din iniţiativa Ministerului Cultelor, altul, de filosofie (psihologie). Cu acest prilej introduce, primul în România, metoda seminarizării studenţilor. între februarie şi septembrie 1863 a funcţionat ca decan al Facultăţii de Filosofie, iar la 18 septembrie 1863 a fost ales rector pentru o perioadă de patru ani. La 8 octombrie 1863 e numit şi director al Şcolii Normale „Vasile Lupu", ale cărei cursuri le redeschide la 8 ianuarie 1864, după o scurtă călătorie de documentare la Berlin, efectuată din însărcinarea lui A.I. Odobescu. Predă pedagogia, gramatica română, psihologia, compunerea şi iniţiază, cel dintâi la noi, practica pedagogică a viitorilor învăţători. Se îngrijeşte şi de apariţia primului anuar şcolar din Principate („ Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862-1863"). La 10 februarie 1863 începuse în Iaşi un ciclu de conferinţe publice despre educaţia în familie în lumina principiilor psihologice şi estetice. După un an, la 9 februarie 1864, asociindu-se cu alţi tineri întorşi din străinătate (P.P. Carp, Iacob Negruzzi, V. Pogor, Th. Rosetti), iniţiază o nouă serie de conferinţe, care, sub numele de „prelecţiuni populare", marchează începutul activităţii publice a Junimii, societate la a cărei întemeiere M. a avut un rol decisiv. în vara anului 1864 împotriva sa este dezlănţuită o campanie de calomniere, condusă de unul dintre adversarii săi politici, N. Ionescu. Fără o cercetare prealabilă, este suspendat la 9 octombrie 1864 din toate funcţiile pe care le deţinea. A fost reintegrat la 26 mai 1865, după achitarea pronunţată, la 8 februarie, în procesul de imoralitate care i se intentase. Continuă prelegerile la Universitate (unde predă şi estetica), precum şi activitatea de conducere a Şcolii Normale, de la a cărei direcţie va fi însă înlăturat, fără motiv, la 16 ianuarie 1868. M. profesează acum şi avocatura (fusese admis în Baroul Iaşi la 10 ianuarie 1866). Partizan convins al unităţii tânărului stat român, a desfăşurat o intensă activitate politică, mai ales în paginile ziarului „Vocea naţională" (1866), pentru a combate mişcarea separatistă, susţinând în acelaşi timp alegerea unui domn străin. După urcarea pe tronul României a lui Carol I, avea să rămână un monarhist convins. M. scrie cea mai mare parte a cuvântului introductiv la primul număr, din 1 martie 1867, al „Convorbirilor literare", unde publică, în următorii ani, studii şi articole cu un larg răsunet în cultura română. La 20 iulie 1867 devine membru al Societăţii Academice Române, dar demisionează la 10 octombrie 1868, nefiind de acord cu orientarea latinistă a majorităţii membrilor ei (va reveni în 1879). Pledează în câteva procese angajate mai dinainte, ceea ce dă prilej adversarilor politici să provoace destituirea sa de la catedră la 24 martie 1870. După scurt timp este reintegrat de P.P. Carp, ajuns ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. în mai 1871M. este ales deputat în Parlament, la ale cărui lucrări participă din iarna aceluiaşi an, motiv pentru care va fi considerat demisionat din învăţământ, ultima sa prelegere la Universitatea ieşeană datând din 15 noiembrie 1871. în 1874 părăseşte definitiv laşul, stabilindu-se la Bucureşti. Numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 7 aprilie 1874, el încearcă să traducă în fapt unele din ideile sale: alcătuieşte un proiect pentru reorganizarea învăţământului rural, introduce limba română ca materie de studiu în licee, se ocupă de organizarea învăţământului superior politehnic. Demisionează însă la 28 ianuarie 1876, deoarece proiectul său de lege este respins. La 1 mai 1876 primeşte numirea de agent diplomatic la Berlin, funcţie la care renunţă la 19 iulie. întors în ţară, conduce ziarul „Timpul" în perioada ianuarie-aprilie 1877. în ianuarie 1878 e ales deputat, prilej cu care se stinge şi procesul intentat împotriva sa, ca şi a altor foşti miniştri conservatori, de către guvernul liberal (i se imputase, între altele, acordarea unor burse de studii în străinătate lui A. Lambrior, G. Panu, G. Dem. Teodorescu, Spiru Haret, C. Meissner). Reales în Adunarea Constituantă la 4 mai 1879, se distinge prin spiritul său de larg VIAŢA OPERA 1840 februarie 15 Se naşte la Craiova Titu Liviu Maiorescu, fiul Măriei (n. Popasu) şi al lui Ioan Maiorescu, filolog. 1846-1848 Urmează şcoala primară la Craiova. 1850-1851 învaţă la gimnaziul românesc din Braşov. 1851 octombrie Este înscris elev la Academia Theresiană din Viena. 1855 Primeşte o bursă din partea Episcopiei Blajului pentru a-şi continua studiile la Viena. 1857 1858 iulie Termină, primul din promoţie, studiile la Academia Theresiană. noiembrie 9 Se înscrie la Universitatea din Berlin pentru studii de filosofie. 1859 iulie 2 Obţine doctoratul în filosofie magna cum laude la Universitatea din Giessen. octombrie La Paris, se înscrie la Sorbona pentru a studia dreptul. 1860 decembrie 17 Obţine titlul de licenţiat în litere, acordat de Sorbona. 1861 Devine membru corespondent al Societăţii Filosofice din Berlin, noiembrie 28 îşi susţine la Sorbona teza de licenţă în drept. Se întoarce în ţară, la Bucureşti. 1862 iulie 21 se acordă un post de supleant la Tribunalul Ilfov, unde în scurtă vreme va fi avansat procuror. Se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. noiembrie 16 Este numit profesor la Universitatea din laşi. decembrie 3 Este numit director al Gimnaziului Central din acelaşi oraş. 1863 februarie Funcţionează ca decan al Facultăţii de Filosofie (până în septembrie). martie 28 Se naşte fiica sa, Livia Maiorescu. septembrie Este ales rector al Universităţii ieşene, octombrie 8 E numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“, unde va preda pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. îi cunoaşte pe lacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Petre P. Carp. împreună cu aceştia, spre sfârşitul anului, pune bazele societăţii Junimea. 1864 vara împotriva sa începe o campanie de calomniere, urmată de un proces în care e acuzat de imoralitate, octombrie 9 Este suspendat din învăţământ. 1865 februarie 8 Este achitat în procesul care i se intentase, acuzaţiile fiind găsite nefondate. mai 26 Este reintegrat în învăţământul universitar şi îşi reia postul de director la Şcoala Normală. Devine membru al Lojei Masonice din laşi. Face primele însemnări în jurnalul său intim. Trimite la „Gazeta Transilvaniei" două traduceri, din Charles Dickens şi din Jean Paul. Publică articolul Măsurarea înălţimii prin barometru în revista „Isis sau Natura", apărută la Bucureşti. îi apare, la Berlin, lucrarea Einiges Philosophische in gemein-fasslicher Form. Ţine două conferinţe, la Paris şi la Berlin. decembrie 10 Deschide un ciclu de prelegeri publice, Despre educaţiunea în familie. decembrie 9 începe un curs de istorie la Universitatea ieşeană, ianuarie Ţine lecţia de deschidere a cursului de filosofie (psihologie). februarie 10 Inaugurează un ciclu de conferinţe publice, începe să publice în „Anuariul Gimnaziului şi Internatului din iaşi“, în care îi vor apărea mai multe studii. februarie 9 Iniţiază o nouă serie de „prelecţiuni populare", primă formă de manifestare a societăţii Junimea. Publică, la laşi, Regulele limbei române pentru începători. 1866 1867 1868 1869 1870 1871 1872 1873 1874 1876 1877 1878 1879 1880 1881 1883 1884 1885 1886 1887 1888 1889 1890 1892 1895 1897 1900 1901 1902 ianuarie 10 Este admis în Baroul de laşi. întemeiază, împreună cu alţi profesori, Institutul Academic (Liceul Nou). iulie 20 Este membru fondator al Societăţii Academice Române, ianuarie 16 Este înlăturat de la conducerea Şcolii Normale, octombrie 10 Demisionează din Societatea Academică Română. august 9 Se naşte fiul său, Liviu Maiorescu. martie 24 Este destituit câtva timp de la catedră, mai Este ales deputat în Parlamentul României, noiembrie 15 Ţine ultima prelegere ia Universitatea din laşi. iunie îl întâlneşte, pentru prima dată, pe Mihai Eminescu. Se stabileşte la Bucureşti. aprilie 7 Este desemnat ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. ianuarie 28 Demisionează din postul de ministru. mai 1 E numit agent diplomatic la Berlin, dar în iulie renunţă la funcţie. ianuarie Este ales deputat. Reintră ca membru în Academia Română, aprilie Este vicepreşedinte al forului academic (până în aprilie 1884); va mai fi vicepreşedinte între aprilie 1886 şi martie 1887. Formează gruparea politică junimistă. octombrie 10 Este reintegrat în învăţământ, la Universitatea din Bucureşti, unde va preda logica şi istoria filosofiei. Se desparte de soţia sa, Clara. Se recăsătoreşte cu Ana Rosetti. martie 23 Este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, martie 29 Demisionează din funcţia de ministru. Este desemnat preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române (până în 1891); va mai avea această funcţie în 1893-1894,1902-1904,1907-1909. noiembrie 16 Este din nou ministru al Cultelor (renunţă la portofoliu în februarie 1891). octombrie Este ales rector al Universităţii din Bucureşti. Demisionează din funcţia de rector. iulie 7 Funcţionează ca ministru de Justiţie (până în 13 februarie 1901). martie 3 Demisionează din învăţământ, dar continuă să-şi ţină cursurile. lese de sub tipar, la laşi, lucrarea Despre scrierea limbei române. martie 1 Apare revista „Convorbiri literare"; participă la elaborarea cuvântului introductiv. Aici îi vor apărea mai toate articolele, studiile şi traducerile. Publică articolul Despre poezia română, reluat în volum cu titlul Poezia română. Cercetare critică. îi apar articolele Limba română în jurnalele din Austria şi în contra direcţiei de astăzi în cultura română. lese de sub tipar lucrarea Contra şcoalei Barnuţiu. Publică articolul Observări polemice. Apare prima parte din articolul Direcţia nouă, continuat în 1872. Publică separat un prim „studiu de patologie literară", Beţia de cuvinte în „Revista contimporană“ urmat de al doilea, Răspunsurile „Revistei contimporane“. Apare, la Bucureşti, volumul Critice. lese de sub tipar Logica. Traduce, în „Convorbiri literare", din aforismele lui Artur Schopenhauer. ianuarie-aprilie Conduce ziarul „Timpul". Citeşte la Academia Română proiectul pentru o nouă ortografie. Apar articolele tn contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea. decembrie Publică prima ediţie din Poezii de M. Eminescu. Apare articolul Comediile d-lui I. L. Caragiale. Publică articolul Eminescu şi poeziile lui. Apare în traducerea sa volumul Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă de Arthur Schopenhauer. Publică articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului. Ies de sub tipar două volume intitulate Critice (volumul al treilea este editat în 1893). Apare articolul Contraziceri? Tipăreşte Copilul Eyolf, traducere din teatrul lui H. Ibsen. Publică primele două volume de Discursuri parlamentare (alte trei apar în 1899,1904 şi 1915). Apare articolul Oratori, retori şi limbuţi. 1906 Prezintă la Academia Română şi publică raportul de premiere asupra volumului Poezii de Octavian Goga. 1907 Semnează rapoartele de premiere pentru Povestiri de Mihail Sadoveanu şi în lumea dreptăţii de I. Al. Brătescu-Voineşti. 1908 Este tipărită ediţia completă Critice, în trei volume. 1909 martie 9 La cererea sa, este pensionat definitiv. 1910 Este sărbătorit la vârsta de şaptezeci de ani. decembrie 29 Este numit ministru de Externe. 1912 martie 29 la conducerea Consiliului de Miniştri (renunţă la funcţie la 31 decembrie 1913), iar în iulie e numit, scurt timp, ministru de Justiţie. 1913 iulie Prezidează Conferinţa de Pace de la Bucureşti. 1914 aprilie 28 Moare, la Heidelberg, soţia sa, Ana Maiorescu. 1916-1917 Rămâne în Bucureşti şi refuză orice legătură cu armata germană de ocupaţie. 1917 iulie 18 Titu Maiorescu se stinge din viaţă la Bucureşti. Este înmormântat în cimitirul Bellu. umanism, cu prilejul discutării regimului juridic al străinilor din România. Trăind din avocatură, M. nu neglijează preocupările literare, continuând să găzduiască în casa sa, aşa cum o făcuse şi la Iaşi, întrunirile Junimii. Deşi în acest timp nu face parte din guvern, publică un articol în „Deutsche Revue" (1881) prin care susţine necesitatea încheierii unei alianţe între România şi puterile Europei Centrale — orientare politică pe care a păstrat-o întreaga viaţă. La 10 octombrie 1884 este reintegrat în învăţământul superior, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor de logică, urmând a ţine şi un Curs de istoria filosofiei (germane, franceze, engleze) în secolul 19. Mai ales al doilea curs s-a bucurat de un larg răsunet. Cu acest prilej M. s-a ocupat îndeosebi de idealismul german, de pozitivismul francez şi de empirismul englez. în 1886 se desparte de prima soţie, Clara, născută Kremnitz (din această căsnicie se născuse Livia Maiorescu), recăsătorindu-se cu Ana Rosetti, sora soţiei lui Iacob Negruzzi. La 23 martie 1888 e numit, pentru a doua oară, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. îşi dă demisia la 29 martie 1889, deoarece îi fusese respins şi cel de-al doilea proiect de reorganizare a învăţămîntului. La 16 noiembrie 1890 va fi numit din nou ministru al Cultelor, dar renunţă la portofoliu în februarie anul următor. Pentru puţin timp (7 iulie 1900 — 13 februarie 1901) a fost şi ministru de Justiţie. Atât ca om politic influent, cât şi ca ministru, i-a sprijinit pe românii transilvăneni în revendicările lor naţionale, ajutându-i în mod direct ori de câte ori a avut prilejul. Ales rector al Universităţii din Bucureşti în octombrie 1892, reales peste patru ani, demisionat în 1897 din motive politice, M. publică cel dintâi anuar al acestui lăcaş de învăţătură. Renunţă la profesorat în 3 martie 1901, dar continuă cursul, la rugămintea ministerului, până la 9 martie 1909, când, la cererea sa, este pensionat definitiv. La 29 decembrie 1910 e numit ministru de Externe, iar în iulie 1912 din nou, pentru o scurtă perioadă, ministru de Justiţie. La 29 martie 1912 ia conducerea Consiliului de Miniştri, fiind numit prim-ministru în acelaşi an, la 10 octombrie. După războiul româno-bulgar, desfăşurat în timp ce el era prim-ministru, prezidează Conferinţa de Pace de la Bucureşti (iulie 1913). La funcţia de prim-ministru a renunţat la 31 decembrie 1913, după ce, scurt timp de la alegere, renunţase şi la şefia Partidului Conservator. în timpul primului război mondial a rămas în Bucureştiul cotropit de armata germană, refuzând să ia legătura în orice fel cu ocupanţii. Răpus de o boală de inimă, a fost înmormântat la cimitirul Bellu, lângă tatăl său. Impresionantă forţă morală, caracter ferm, uneori rigid, inteligenţă profundă, posedând întinse, sistematice şi temeinice cunoştinţe îmbogăţite mereu prin lecturi, M., însemnat om politic şi orator de renume, s-a impus totodată ca unul dintre cei mai prestigioşi oameni de cultură români din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. întreaga sa activitate a răspuns cerinţelor epocii, fiind determinată de dezvoltarea societăţii româneşti, la al cărei progres a contribuit în mod substanţial. A fost înzestrat cu aptitudini deosebite pentru filosofie, către care a vădit o înclinaţie timpurie. în formarea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, o influenţă decisivă asupra sa a avut-o filosofia lui Kant, prin prisma căreia a receptat ulterior o parte din concepţiile lui J. Fr. Herbart, ale pozitivismului lui A. Comte, ale empirismului lui H. Spencer şi ale filosofiei lui Schopenhauer. M. pleacă de la ideea că orice judecată directă asupra fenomenelor naturii trebuie să se bazeze pe date concrete, accesibile senzorial. Era de părere că filosofia se întemeiază pe legi desprinse din observarea directă a naturii. Cât despre metafizică, a considerat că rezultatele ei trebuie să fie supuse, cu timpul, verificărilor ştiinţei, convins că numai experienţa şi practica sunt capabile de a confirma sau de a infirma o teorie. în virtutea acestei concepţii, s-a arătat un adversar statornic al dogmelor şi al motivărilor subiective şi a admis legitatea, socotind legile drept concepte universale, valabile pentru toate domeniile existenţei. Adept al teoriilor evoluţioniste, pe care le-a aplicat în câmpul activităţii umane, 183 Dicţionarul general al literaturii române Maiorescu el a fost ostil teoriei fixismului. Din unghiul pozitivismului a privit şi cercetarea activităţii spirituale, considerând că ştiinţele oferă, prin observaţiile şi legile lor, un suport solid în acest sens. După el, fenomenele psihice sunt strâns legate de cele biologice şi, în consecinţă, cerea psihologiei să ţină seama de rezultatele fiziologiei. De pe această poziţie, acceptând ideile lui Ludwig Feuerbach, M. a fost un ateist, considerând că religia, pe care totuşi nu a respins-o integral, închide calea spre progres, căci se opune prin dogmatismul ei investigării ştiinţifice. Susţinând că ştiinţele pozitive îşi exercită influenţa şi asupra eticii, a împărtăşit numai o parte a concepţiilor lui Schopenhauer, nefiind de acord cu unele din principiile fundamentale ale acestuia. Astfel, admitea pesimismul ca o parte integrantă a oricărei concepţii despre viaţă, dar nu îl considera unica atitudine esenţială; admitea durerea ca factor pozitiv, dar atribuia acelaşi rol şi plăcerii. Apreciind în mod deosebit arta scriitoricească a lui Schopenhauer, traduce un fragment din Parerga und Paralipomena sub titlul Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (1890), după ce în 1870 tălmăcise un text mai puţin cunoscut, Despre filosofia la Universitate. O primă versiune, fragmentară, a traducerii aforismelor a apărut în „Convorbiri literare" în 1872, fiind reluată şi publicată integral, în aceeaşi revistă, peste patru ani. Nemulţumit de rezultat, reface traducerea, publicând şi reluând noua versiune în numeroase ediţii. Contribuie astfel la cunoaşterea la noi a filosofului german cam în acelaşi timp când el începuse a se bucura de popularitate în Europa. Umanismul profund al lui M. reiese şi din afirmaţia potrivit căreia nici o creaţie durabilă, în ordinea spiritualităţii, nu se poate realiza în cercul individualismului, ci numai prin ridicarea în sfera de interese a omenirii. Raţionalist ponderat, el a năzuit către o filosofie practică, nu speculativă, marcându-şi influenţa asupra unei întregi serii de gânditori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. De orientare pozitivistă este şi Logica sa, aflată sub influenţa lui John Stuart Mill. Apărută în 1876, lucrarea a cunoscut numeroase reeditări şi a avut un rol deosebit în formarea şcolii româneşti de logică. Difuzată de la catedrele universităţilor din Iaşi şi, mai ales, din Bucureşti, ca şi prin numeroase conferinţe, gândirea filosofică a lui M. a îndrumat hotărâtor spiritul public românesc din ultimele două decenii ale secolului al XlX-lea către spiritul ştiinţelor moderne. Nu mai puţin important a fost rolul său în crearea terminologiei filosofice româneşti moderne. Din tendinţele pozitiviste ale gândirii sale decurge şi preferinţa pentru o estetică în care primatul revine legii sau, mai exact, principiilor. Judecata de valoare este supusă principiilor care, în decursul timpului, se schimbă în funcţie de experienţele literare ale fiecărei epoci. Ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice deţine în concepţia lui M. un loc important, atenuând în mare măsură statutul de subordonare al aprecierii critice. Din acest motiv, el a susţinut că în estetică determinantă este nu teoria, ci realitatea artei. Tocmai de aceea a căutat să deducă principiile estetice din evoluţia fenomenului literar, acordând o mare importanţă capodoperelor, pe care le considera capabile să ofere trăsăturile caracteristice ale modelului ideal. Şi-a întemeiat argumentările pe exemple luate din literatura universală (Homer, Shakespeare, Goethe) şi română (Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri), din folclorul literar autohton. Cu toată atenţia dată conceptului de lege, a avut grijă să delimiteze domeniul esteticii de cel al epistemologiei, bazându-se pe opoziţia, socotită de el ireductibilă, dintre artă şi ştiinţă; cea dintâi ar reda intuirea directă, individuală a naturii, cea de a doua ar reflecta natura prin abstracţii generalizatoare. Acordând o importanţă deosebită personalităţii artistului, esteticianul defineşte arta drept un colţ al naturii văzut impersonal şi exprimat printr-un temperament individual. Prima parte a afirmaţiei a fost contestată de C. Dobrogeanu-Gherea (1886). Polemica iscată cu acest prilej a evidenţiat aspectul complementar al principiilor estetice ale celor doi combatanţi, a căror dispută stă la temelia criticii literare româneşti moderne. Sprijinindu-se pe teoriile lui Platon şi mai ales pe ale lui Schopenhauer, M. afirmă impersonalitatea artistului în perceperea lumii: în cursul acestui act artistul se uită pe sine şi se înalţă în sfera unui „entuziasm impersonal", izvorât din altruism, pătrunzând astfel în natura absolută a lucrurilor şi reuşind să redea nu particularul, ci generalul. Prin depăşirea cercului de interese individuale se creează o operă de valoare universală cu atât mai evidentă, cu cât artistul posedă o concepţie profundă despre viaţă. Rădăcinile artei sunt fixate astfel în activitatea psihică, deşi li se recunoaşte şi un statut propriu. Arta — susţine M. — este o cale de cunoaştere a lumii, alături de cea ştiinţifică; ea se bazează pe contemplaţia dezinteresată şi lipsită de finalitate practică, iar în măsura în care nu face aceasta, se autodistruge, deoarece se îndepărtează de principiul ei fundamental. Arta exclude orice element raţional luat ca atare (politic, ştiinţific, istoric); fiindu-i contrar din principiu, acest element este acceptat numai în măsura în care serveşte la generarea unor pasiuni şi sentimente. Obiectul artei nu e dat de noţiuni (de care se ocupă alte domenii), ci de pasiuni şi sentimente, care simt eterne. La temelia artei stă frumosul, considerat, în spirit hegelian, drept aparenţa sensibilă a ideii. Frumosul înseamnă contopirea ideii cu latura sensibilă, tinzând spre sublim (când predomină cea ^ J) •> 185 Dicţionarul general al literaturii române Maiorescu dintâi) şi spre plăcut (când predomină cea de-a doua). Preferând frumosul propriu-zis şi condamnând excesele, M. îşi evidenţiază nu atât clasicismul concepţiei, cât înclinaţiile şi gustul. în ceea ce priveşte raportul dintre operă şi cititor, el susţine, înrâurit de Schopenhauer, că opera exercită o profundă influenţă moralizatoare dar nu în mod direct, ci prin înălţarea cititorului în lumea aşa-zisei „ficţiuni ideale", care este o aparenţă a realităţii şi nu realitatea însăşi; altfel, arta ar copia realitatea. Lumea „ficţiunilor ideale" îl ridică pe cititor deasupra intereselor cotidiene, egoiste şi îl determină să se uite pe sine ca individ. Pentru a atinge acest scop, artistul trebuie să fie de o sinceritate desăvârşită şi să ocolească imitaţia. Aceasta din urmă este un principiu distructiv cu atât mai primejdios, cu cât duce la neglijarea individualităţii naţionale a poporului din care face parte artistul. Specia literară cea mai aptă de a releva specificul naţional i se părea a fi romanul, îndrumat spre un „realism popular", prin care să se fixeze asupra unor personaje din lumea rurală. în ceea ce priveşte poezia, M. a considerat că esenţa ei se află în stabilirea unui raport între lumea materială şi cea intelectuală. Un rol esenţial îi revine imaginii, care constituie materialul poetic propriu-zis, în timp ce cuvintele nu ar fi decât un vehicul, de o importanţă totuşi hotărâtoare, întrucât fără ele poezia nu poate exista. O condiţie fundamentală este noutatea imaginii; clişeele, când se apelează la ele, trebuie aşezate într-un context înnoitor. Preferând poezia concisă, construită pe principiul gradaţiei, excluzând diminutivele şi cuvintele vulgare, cerând unitate a compoziţiei, justeţe şi logică a comparaţiilor şi metaforelor, M. a introdus în literatura română o serie de norme a căror aplicare a contribuit la împământenirea unor criterii ferme, extrem de eficace în epocă. Majoritatea ideilor sale despre artă constituiau bunuri comune în estetica europeană şi fuseseră cunoscute la noi şi mai înainte (V.A. Urechia, B.P. Hasdeu, Radu Ionescu, Gh. Sion ş.a.). Dar în articolele sale, cu deosebire în Despre poezia română (1867, iniţial inclus în volum cu titlul Poezia română. Cercetare critică, cunoscut ulterior sub denumirea O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), precum şi în Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885), Eminescu şijpoeziile lui (1889), Contraziceri? (1892), aduce o viziune unitară, chiar dacă nu originală, despre artă, susţinută cu argumente superioare şi întemeiată pe o gândire fermă. în domeniul criticii, acţiunea fundamentală a lui M. constă în delimitarea obiectului artei de cel al ştiinţei, al moralei, al istoriei şi al politicii, ceea ce presupunea o vastă operaţie de apreciere valorică atât a literaturii române de până atunci, cât şi a celei contemporane. Chiar de la început estetica sa îşi dezvăluie funcţia eminamente practică. Activitatea de critic literar a desfăşurat-o cu deosebire între 1867 şi 1886, perioadă în care a mai publicat în contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871-1872) şi cele două studii de „patologie literară", Beţia de cuvinte în „Revista contimporană" şi Răspunsurile „Revistei contimporane" (1873). După 1890 s-a ocupat mai puţin de critică, deşi a continuat să fie prezent în viaţa literară. Direcţiile principale ale activităţii sale de critic au vizat atât formarea unei opinii publice corecte, cât şi sporirea exigenţei scriitorilor faţă de propriile creaţii. El a căutat să îndrepte gustul cititorilor către valorile artistice durabile, oferind în acest scop o serie de principii de judecare desprinse din capodoperele literaturii universale şi naţionale. întreaga sa critică, pe care o legitima în măsura în care ajuta la dezvăluirea şi înlăturarea răului, a fost o replică faţă de starea literaturii române dintre 1860 şi 1870, când beletristica se confunda adesea cu istoria, politica, morala ori cu ştiinţa, iar frumosul — cu binele şi adevărul. Efectuând distincţia cuvenită şi afirmând că obiectul criticii este relevarea frumosului din opera de artă, M. a combătut cu vehemenţă epigonismul literar de după 1850, afirmând că mediocritatea e cu atât mai periculoasă, cu cât se manifestă într-o cultură începătoare. în consecinţă, a ridiculizat scrierile mediocre bazându-se atât pe gustul propriu, cât şi pe principii. Una din principalele lui acţiuni critice a constat în impunerea unor criterii valorice deduse numai din analiza operei, ceea ce a dat autoritate afirmaţiilor, contribuind la constituirea criticii literare româneşti într-un domeniu axiologic autonom. Din acest punct de vedere, M. poate fi considerat cel dintâi reprezentant al criticii literare româneşti moderne. Cerând criticului o largă receptivitate, el a impus respectul faţă de operă şi judecarea ei obiectivă. A pus totdeauna pe primul plan realitatea operei şi nu speculaţia teoretică, ceea ce i-a permis să exprime aprecieri durabile. Este cel dintâi care a reliefat valoarea poeziilor lui Mihai Eminescu, iar ulterior pe aceea a comediilor lui I.L. Caragiale. Având o mare autoritate intelectuală, el a atras atenţia cititorilor asupra poeziilor lui O. Goga (cărora le-a evidenţiat valoarea patriotică), a povestirilor lui M. Sadoveanu (cărora le-a subliniat naturaleţea), a nuvelelor lui I. Al Brătescu-Voineşti. A relevat cu deosebire specificul naţional al operei literare, pe care l-a transformat într-un alt criteriu valoric, îndată după cel estetic. întrunindu-i pe scriitorii junimişti sub ideea combaterii lipsei de autenticitate în literatură, a proclamat drept principiu suveran luciditatea, exigenţa în creaţie şi în apreciere — trăsături distinctive a ceea ce el însuşi a numit „noua direcţie". Născută ca o reacţie împotriva nonvalorii, „noua direcţie" s-a remarcat, sub raportul criticii, prin negarea violentă a frazeologiei patriotarde, prin opoziţia permanentă faţă de excesele de orice fel şi prin afirmarea consecventă a valorilor. M. este cel dintâi care introduce în critica noastră literară spiritul de şcoală, pe care a căutat să îl cultive şi să îl dezvolte la fiecare dintre membrii Junimii. Faţă de colegii de grupare a arătat multă bunăvoinţă, înrudită uneori cu părtinirea, bunăvoinţă vădită nu numai în manifestări publice, ci şi în lectura atentă şi meticuloasă a textelor, numeroase, ce i se trimiteau, sugerând modificări şi întreţinând cu membrii cenaclului ori cu cei ce urmau să devină membri o corespondenţă întinsă, din care nu lipseau sfaturile şi îndrumările. M. a contribuit substanţial la crearea celei mai importante manifestări unitare de spirit critic în literatura noastră. Noua direcţie animată de el continuă, într-un plan superior, mişcările literare anterioare. Profund naţională, „direcţia nouă" a îndrumat literatura către realitatea autohtonă, pe care criticul o dorea transpusă într-o Maiorescu Dicţionarul general al literaturii române 186 haină artistică originală. Refractar spiritului provincial, a militat pentru o largă deschidere către cultura europeană, cerând însă o receptare critică, şi nu o imitaţie servilă. Ca factori de referinţă recomanda atât tradiţia artistică (mai ales din perioada 1830-1850), cât şi literatura populară. Acesteia din urmă i-a acordat o importanţă deosebită sub raport estetic, fără a-i neglija valoarea socială. Invocând valoarea artistică a folclorului, a condamnat mediocritatea şi imitaţia, a dezavuat simbolismul şi i-a preţuit pe V. Alecsandri, Victor Vlad-Dela-marina sau pe I. Popovici-Bănăţeanul. O atenţie aparte a dat M. problemelor limbii artistice, preocupat de ruptura care s-ar ivi între literatura cultă şi popor, în cazul în care latinismul şi-ar impune punctele de vedere. Pentru el, „direcţia nouă" însemna, între altele, şi o nouă orientare în aprecierea limbii operelor literare, căreia îi cerea să fie naturală şi expresivă. De aici, condamnarea exceselor stilistice şi preferinţa pentru o limbă echilibrată şi armonioasă, din care a făcut un alt criteriu valoric. A apreciat scriitori de o valoare modestă, care se remarcau însă prin acurateţea lingvistică a exprimării (Theodor Şerbănescu, Dimitrie Petrino, Matilda Cugler-Poni). El însuşi a folosit în scrierile critice o limbă ce poate fi considerată model de precizie şi de eleganţă. A apelat la o terminologie critică modernă, care, începând, cu el s-a impus în literatura română. Un 4 rol esenţial în afirmarea opiniilor l-a avut şi stilul criticului. Mânuind cu abilitate ironia, el se servea de argumentul logic pentru a sublinia, distant, inferioritatea adversarului, pe care îl desfiinţa de obicei prin citate ridicole, selectate cu cruzime. Critica literară pe care o practică e un reflex al criticii sale culturale. De-a lungul întregii activităţi el a judecat cultura română contemporană în legătură strânsă cu viaţa socială. Considerând că societatea românească, aflată într-o perioadă de tranziţie, este, chiar prin acest fapt, imperfectă, vedea în critică singurul mijloc de îndreptare, pornind de la principiul că circumstanţele istorice explică o stare de fapt, dar nu o pot scuza. Consecventă acestui punct de vedere, critica sa culturală, vehementă uneori, nu acceptă compromisul. Cel dintâi atac de proporţii a avut loc în 1867-1868, odată cu apariţia articolului Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bamuţiu (tipărit separat în 1868 şi inclus în volume cu titlul Contra şcoalei Bamuţiu). Adversar, prin temperament şi formaţie, al oricăror excese, adept al organicismului şi al sistemelor filosofice pozitiviste şi criticiste, M. a condamnat cu duritate şovinismul şi demagogia, pe care le considera responsabile de impasul culturii române, la temelia căreia socotea că s-ar afla aşezat „neadevărul". Rădăcinile acestei situaţii le găseşte în perioada anterioară. Constată că ideea latinităţii limbii şi a poporului nostru, cât şi concepţiile care animaseră generaţia trecută au degenerat după 1859, devenind cu timpul o frână. Caută să le combată de pe o poziţie situată între conservatorism şi liberalism (deşi va ajunge până la demnitatea de şef al Partidului Conservator, M. nu a fost un conservator convins). Critica sa nu propune niciodată întoarcerea spre trecut, ci vizează doar o cale spre progres. Partizan al evoluţionismului, combate tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele şi socialismul, căruia i se opune sistematic. Credea într-o evoluţie socială cu parcurgerea obligatorie a tuturor stadiilor. Din această pricină va fi un adversar tenace al împrumuturilor străine nejustificate, pe care le consideră, după o formulă căreia el i-a dat o largă circulaţie, „forme fără fond". Generate de procesul rapid al modernizării României, acestea sunt considerate primejdioase, deoarece duc la crearea unei rupturi grave între popor şi cultură. Rod al unei generaţii avide de înnoiri, dar incapabilă să le asimileze, cultura astfel apărută ar fi superficială. Lipsită de tradiţie, alcătuită din forme goale, ce imită civilizaţia occidentală, ea ignoră specificul naţional şi pune sub semnul întrebării însăşi existenţa poporului român, căci un popor poate trăi fără cultură, dar cu o cultură falsă dispare. Remediul propus constă în adaptarea grabnică a acestor forme la fondul specific naţional, pentru a se crea premisele unei culturi adevărate, în care energia naţională să nu mai fie consumată într-o direcţie eronată. Continuând acţiunea începută de Alecu Russo şi V. Alecsandri, M. a iniţiat o campanie îndelungată împotriva exagerărilor latiniste, condusă de pe poziţii ştiinţifice moderne şi după principiul că limba asigură conservarea naţionalităţii. In acest scop a recomandat consecvent cultivarea limbii populare, socotind că un idiom evoluează după uzul 187 Dicţionarul general al literaturii române Maiorescu vorbitorilor, nu după legi inventate de filologi. Aportul său principal constă în soluţionarea problemelor ortografiei, chestiune spinoasă, pe care a abordat-o mai întâi în lucrarea Despre scrierea limbei române (1866), în spiritul unui fonetism raţional. El a atacat sistemele ortografice etimologizante, grăbind abandonarea lor de către majoritatea filologilor vremii. Propunerile sale au reprezentat cea mai mare parte a raportului prezentat (în numele comisiei însărcinate cu elaborarea ortografiei) şi aprobat de Academia Română la 8 aprilie 1880. Reluate şi perfecţionate în 1903, ele constituie norme fundamentale ale ortografiei româneşti moderne şi au avut însemnătate deosebită în păstrarea specificului limbii. Acelaşi scop e urmărit şi în articolul Limba română în jurnalele din Austria (1868), care a avut o contribuţie decisivă la apărarea individualităţii limbii române din provinciile aflate sub ocupaţia austriacă: Transilvania, Bucovina şi Banat. A condamnat, în egală măsură, şi excesul de împrumuturi lexicale (In contra neologismelor, 1881), stabilind o sumă de principii riguroase şi în această direcţie. Convins că o cultură adevărată se edifică numai de jos în sus, s-a arătat sensibil la aspectul educativ al problemelor culturale, încercând să atragă de partea sa oameni tineri. A sprijinit, atât materialiceşte, cât şi moraliceşte, un număr apreciabil de scriitori şi oameni de ştiinţă aflaţi la începuturile activităţii lor. I.L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici, Samson Bodnărescu, Ed. Gruber, A. Lambrior, Spiru Haret, G. Coşbuc, Jan Urban Jarnlk s-au bucurat de sprijinul său dezinteresat. De Eminescu s-a preocupat în mod special, atât înainte de declanşarea bolii, cât şi mai târziu. A alcătuit cea dintâi ediţie a versurilor lui — considerată printre cele mai bune —, drepturile de autor folosin-du-le pentru îngrijirea poetului, iar după moartea acestuia pentru înfiinţarea unor burse destinate studenţilor merituoşi. M. are un merit principal în orientarea Junimii până într-atât, încât numele său a fost confundat cu acela al societăţii. Activitatea sa nu poate fi concepută în afara grupării ieşene, căreia i-a fost îndrumător eficace şi care i-a sprijinit în mod substanţial manifestările. La întrunirile junimiste ţinute în locuinţele sale din Iaşi ori din Bucureşti au fost citite cele mai de seamă lucrări ale literaturii române din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Venind de timpuriu în contact cu capodoperele literaturii universale, M. s-a simţit îndemnat către creaţia literară. Spectator pasionat de teatru, încă din copilărie, începe prin a alcătui comedii: Die Blodsinnige (1855) şi Ein Lustspiel ohne Namen (1856). Din aceşti ani datează şi primele încercări poetice, tot în limba germană. Meditaţii adolescentine, poeziile trădează aspiraţia către prietenie şi dragoste, însoţită de un pesimism uşor melodramatic, specific vârstei. în versurile scrise mai târziu, la maturitate, acest pesimism dispare, făcând loc introspecţiei stoice. Calităţi literare au discursurile parlamentare, reunite în cinci volume, apărute între 1897 şi 1915. Oratorul se dovedeşte un priceput mânuitor al procedeelor retorice, are ştiinţa de a folosi o limbă transparentă şi precisă, o frază amplă şi echilibrată. Aceste însuşiri, care conferă stilului său o structură de tip clasic, sunt evidente şi în Istoria contimporană a României (1866-1900), editată postum, în 1925. începute în 1855 şi continuate până în preajma morţii, însemnările zilnice pot fi considerate printre cele mai reprezentative jurnale intime ale literaturii române. Ele sunt un document revelator asupra formării personalităţii lui M. şi, în genere, a intelectualului român. Cititor pasionat, bun cunoscător al câtorva limbi, M. s-a încercat şi în traduceri. încă din 1857 trimisese la „Gazeta Transilvaniei" două tălmăciri, care însă nu au fost publicate: una din Charles Dickens, iar cealaltă din Jean Paul. A mai tălmăcit un fragment din partea întâi a lui Faust de Goethe (1870), semnând numai cu iniţiala numelui de familie, şi o scurtă poezie de Byron (1884). îndreptate către literatura de factură realistă, preferinţele l-au determinat să aleagă şi să traducă nuvele de Bret Harţe (1870) şi de P.A. de Alarcon (1881). Fără a o preţui în mod deosebit, a tradus şi una dintre dramele lui H. Ibsen, Copilul Eyolf(1895), dar şi romanul Vechilul moşiei Siekala de suedezul H.S. Greth ori povestirea La moartea unui căţeluş de Maurice Maeterlinck. T. Maiorescu este, prin urmare, omul a două revoluţii: cea dintâi împotriva formei fără fond; cea de-a doua în slujba eliberării fenomenului estetic din simbioza elementelor cu care se amestecă adese, punând, astfel, bazele ideologice ale criticii estet ice,fără a o fi practicat sau măcar a-i fi înţeles legitimitatea, aşa cum avea să se dezvolte chiar sub ochii lui într-una din cele mai însemnate discipline a timpurilor noastre. în amândouă revoluţiile, el n-a plecat de la o idee originală, originalitatea fiind nespus de rară şi T. Maiorescu neavând nici un fel de inventivitate: în prima, a pornit de la istoricismul german şi de la evoluţionismul englez; în cea de-a doua, de la estetica idealistă a lui Platon, filtrată întâi prin Hegel şi apoi prin Schopenhauer. Meritul lui stă în a le fi aplicat în chip judicios împrejurărilor vieţii noastre culturale. E. Lovinescu Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi de excepţională, implică şi ea acestă contradicţie: nu numai năzuinţa de a fi cel dintâi, Marele Preot al culturii, dar şi imposibilitatea de a se desprinde cu totul de trecut [...]. Structura însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului „religios" al întemeietorului îi răspunde spiritul „polemic" al celui care neagă. [...] Spiritul „religios" şi cel „polemic" nu sunt însă, la Maiorescu, numai simultane: adesea, ele se confundă [...]. Dacă există o ratare, o renunţare în cazul lui Maiorescu, rădăcina ei trebuie căutată în zonele cele mai adânci şi mai obscure ale geniului său, acolo unde înclinaţia către polemică şi înclinaţia către impersonalitate se confundă, acolo unde spiritul negativ, ce există prin opoziţie, şi spiritul pozitiv, edificator în absolut, nu se pot despărţi. Cât de adânc merge această contradicţie în structura operei lui Maiorescu ne putem da seama analizând două categorii opuse de articole: pe acelea curat polemice şi discursurile. Vom constata că polemicele, expresia cea mai directă a opoziţiei, tind către impersonalitate, iar discursurile, expresia cea mai directă a impersonalităţii, tind către polemică. Nicolae Manolescu Maiorescu Dicţionarul general al literaturii române 188 SCRIERI: Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1861; Regulele limbei române pentru începători, Iaşi, 1864; Despre scrierea limbei române, Iaşi, 1866; Poezia română. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii, Iaşi, 1867; Contra şcoalei Bamuţiu, Iaşi, 1868; Beţia de cuvinte în „Revista contimporană". Studiu de patologie literară, Iaşi, 1873; Răspunsurile „Revistei contimporane". Al doilea studiu de patologie literară, Iaşi, 1873; Critice, Bucureşti, 1874; Critice, I-III, Bucureşti, 1892-1893; ed. I-III, Bucureşti, 1908; ed. I—III, îngr. şi pref. I. Rădulescu-Pogo-neanu, Bucureşti, 1926-1930; Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, I-V, Bucureşti, 1897-1915; ed. I-V, îngr. şi pref. Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2001-2003; Istoria contimporană a României (1866-1900), îngr. şi pref. I.A. Rădulescu-Pogoreanu, Bucureşti, 1925; ed. (Istoria politică a României sub domnia lui Carol I) îngr. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1994; însemnări zilnice, I-III, îngr. şi introd. I.A. Rădulescu-Pogoreanu, Bucureşti, 1937-1943; Gedichte, îngr. şi pref. I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940; Jurnal şi Epistolar, I-IX, îngr. şi pref. Georgeta Rădulescu-Dul-gheru şi Domnica Filimon, introd. Liviu Rusu, Bucureşti, 1975-1989; Opere, I-IV, îngr. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, introd. Eugen Todoran, Bucureşti, 1978-1988; Prelegeri defilosofie, îngr. Grigore Traian Pop şi Alexandru Surdu, pref. Grigore Traian Pop, Craiova, 1980; Scrieri de tinereţe, îngr. şi pref. Simion Ghiţă, tr. Alex. Ionescu, Radu Stoichiţă, Ion Herdan, Tudor Vianu, I.E. Torouţiu, Cluj-Napoca, 1981; Cugetări şi aforisme, îngr. şi introd. Simion Ghiţă, Bucureşti, 1986; Scrieri de logică, tr. şi introd. Alexandru Surdu, pref. Sorin Vieru, Bucureşti, 1988; Critice, îngr. Domnica Filimon, introd. Dan Mănucă, Bucureşti, 2000. Traduceri: Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Bucureşti, 1890; ed. îngr. Domnica Filimon-Stoicescu, pref. Liviu Rusu, Bucureşti, 1969; Patru nuvele, pref. trad., Craiova, 1882; H. Ibsen, Copilul Eyolf, pref. trad., Bucureşti, 1895. Repere bibliografice: Procesul Maiorescu, Iaşi, 1865; C. Dobro-geanu-Gherea, Studii critice, I—II, îngr. şi pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1976, passim; Mihail Dragomirescu, Criticele domnului Titu Maiorescu (Studiu de critică generală), CL, 1893,1,3; Lui Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909,59-87; Panu, Junimea (1943), I—II, passim; România Jună lui Titu Maiorescu. Scriere omagială, Suceava, 1910; G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, Bucureşti, 1921; Negruzzi, Junimea, passim; Soveja [S. Mehedinţi], Titu Maiorescu, Bucureşti, 1925; Vianu, Opere, II, 142-183, 318-366, III, 373-374, 387-403, V, 75-82; Constantinescu, Scrieri, III, 379-383, 412-452, 484-546; Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913), publ. Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1937; G. Juvara, T. Maiorescu. Fragmente de istorie politică, Bucureşti, 1939; D. Cara-costea, Semnificaţia lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1940; E. Lovinescu, Titu Maiorescu, I—II, Bucureşti, 1940; I. Petrovici, T. Maiorescu, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 343-365, Ist. Ut. (1982), 397-419; E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, I-II, Bucureşti, 1943-1944; E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. Ut., 149-178; Zaciu, Masca, 57-68; Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970; George Ivaşcu, Titu Maiorescu, Bucureşti, 1972; Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu, Bucureşti, 1974; Gafiţa, Faţa lunii, 65-147; Simion Ghiţă, Titu Maiorescu filosof şi teoretician al culturii, Bucureşti, 1974; Mihăilescu, Conceptul, I, passim; Zaciu, Bivuac, 119-132; Ornea, Junimea, passim; Eugen Todoran, Maiorescu, Bucureşti, 1977; Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, îngr. Z. Ornea, Filofteia Mihai, Rodica Bichis, pref. Z. Ornea, Bucureşti, 1978; Drăgan, Lecturi, 9-176; Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978,101-158; Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucureşti, 1979; Dicţ. Ut. 1900, 540-547; Virgil Vintilescu, Polemica Maiorescu-Gherea, Timişoara, 1980; Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983, passim; Scarlat, Ist. poeziei, II, 20-30; Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, 1986-1987; Petru Ursache, Titu Maiorescu esteticianul, Iaşi, 1987; AL Dobrescu, Introducere în opera lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1988; Holban, Literatura, 27-53; Negoiţescu, Ist. lit., I,104-106; Maria Cornelia Bârliba, Titu Maiorescu, Bucureşti, 1992; Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României, Iaşi, 1995, passim; Mănucă, Analogii, 266-288; I. Oprea, Terminologia filozofică românească modernă, Bucureşti, 1996, 158-162; Titu Maiorescu comentat de N. Mecu, Bucureşti, 1996; Doru George Burlacu, Revenirea la Maiorescu, Cluj-Napoca, 1997; Zaciu, Departe, 9-13; Dicţ. esenţial, 477-482; Dan Mănucă, Principiile criticii literare junimiste, Iaşi, 2000, passim; Simion, Ficţiunea, III, 103-151, 209-211; Cornel Moraru, Titu Maiorescu, Braşov, 2003; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,69-130. ' DM MAIORESCU, Toma George (8.XII.1928, Reşiţa), poet, prozator, eseist şi publicist. Este fiul Boriskăi (n. Marosy) şi al lui Ştefan Mayer, funcţionar de bancă. Urmează şcoala primară la Reşiţa, gimnaziul şi liceul la Caransebeş şi Timişoara, luându-şi bacalaureatul în 1947, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie la Cluj (1947-1948) şi Bucureşti (1948-1949), iar ca bursier al statului român, Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1949-1954). După terminarea studiilor lucrează ca redactor la „Contemporanul" (1954-1971) şi ca redactor-şef adjunct la „România pitorească" (1971-1982). în 1990 devine preşedinte-fondator al Mişcării Ecologiste din România, membru în Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale, iar mai târziu, deputat. Editează, din 1990, în calitate de director, săptămânalele „Eco" şi „Eco magazin", iar mai târziu, lunarul „Ecosofia". Preocupat de problemele ecologismului, aspiră să fundamenteze o disciplină nouă, desemnată ca „ecosofie". Desfăşoară activitate didactică în cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti, ca titular al Catedrei de ecosofie. A debutat în presă în 1945, iar prima carte, placheta Lespezi pe un veac apus, i-a apărut în 1947. A colaborat la „Contemporanul", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Orizont", „Flacăra", „România liberă", „România pitorească", „Viaţa militară" ş.a. A publicat poezie, proză, reportaj, publicistică, eseistică, multe scrieri fiindu-i traduse (uneori de scriitori ca Evgheni Evtuşenko sau Pablo Neruda) şi editate în rusă, portugheză, germană, suedeză, hindi, franceză, neogreacă, turcă, spaniolă, ivrit, cehă, maghiară, bulgară şi esperanto, în România şi în străinătate. Ca poet, M. s-a exprimat în primele două decenii de activitate pe coordonatele liricii angajate politic, cu mesaj explicit antifascist, anticapitalist şi procomunist, conform ideologiei epocii. Pe lângă temele oficiale — lupta antifascistă ilegală, instituirea şi construcţia socialismului real, glorificarea dezvoltării industriale, înfierarea imperialismului, dezarmarea etc. —, sunt „cântate" şi dragostea, peisaje evocatoare, locurile copilăriei. în anii '60, odată cu relativa relaxare a presiunilor ideologice, poetul se regăseşte pe sine şi procedează la o primenire a emisiei lirice. Momentul este marcat de apariţia 189 Dicţionarul general al literaturii române Majtenyi volumului Timp răstignit (1969), prin care se manifestă ca modernist radical, neofuturist îndrăzneţ în ideaţie, exprimare şi chiar în grafie, recurgând la artificii tipografice de inspiraţie avangardistă. Cultivă versul alb, imaginea frapantă, uneori arborescentă şi contrariant bizară, un anumit pitoresc sau „exotism" al juxtapunerilor neaşteptate. Asemănarea cu avangarda rezidă mai ales într-o relativă truculenţă caleidos-copică, în ebuliţia imaginaţiei, în culoare, în zeflemeaua cumpătată, blândă, de fapt în recursul la bizarerii, la alăturări ciudate. Cu trecerea anilor poetul îşi mai temperează întrucâtva avangardismul, abandonează îndrăznelile prea căutate, adoptând treptat o perspectivă melancolică, cu toate că dă expresie în continuare exasperării existenţiale şi nu renunţă la starea de căutare febrilă. Caracterizat de o mobilitate uimitoare, el are capacitatea de a recurge ocazional la gestul pastişei nobile, scriind poezii izbutite în maniera câte unui mare poet. Bunăoară, textul intitulat Cu Nichita despre Nichita e într-adevăr un poem „ca de Nichita" despre Nichita. Se poate spune că scrierile autorului se articulează ca un lung poem, prin care el se străduieşte să-şi împărtăşească trăirile afectiv-intelectuale şi reflecţiile în marginea existentului. Cu şansa de a fi ascultat. Fiindcă, fără a fi un mare reformator în literatură, în ştiinţă sau în reflecţia moral-filosofică, M. este un bun difuzor, un excelent tălmaci, raportor, comentator, raisonneur şi rezonator. Un reporter nu numai al peisajului fizic sau social şi istoric din ţinuturile îndepărtate străbătute cu diferite prilejuri, ci şi un „reporter" al propriei interiorităţi, ca şi al peisajului teoriilor şi doctrinelor ştiinţifice sau religioase etc. Contribuţia lui ca publicist, prin volumele de convorbiri, reportaje şi însemnări de călătorie, rămâne notabilă, cu observaţia că, la fel ca şi în poezie, textele din anii '50-60 sunt marcate de scăderile decurgând din compromisurile specifice epocii. O menţiune specială merită Ucigaşul şi floarea (1970), un „antiroman aleatoriu şi poliţist în urmărirea ideii", un fel de parabolă ambiguă, cu instrumentar radical modernist. E o naraţiune de aparenţă absurdă, urmuziană, etalând, după cum semnala Mircea Iorgulescu, „o zeflemea sarcastică în marginea unor lucruri foarte grave: războiul, umilirea individului, tehnocraţia şi esenţa umană" ca expresie a „unei exasperări existenţiale, transpuse cu mijloacele grotescului şi ale absurdului". Eseistica lui M., cultivată cu precădere în ultimul deceniu, nu e propriu-zis literatură, dar nici discurs ştiinţific sau filosofic în sens strict, şi nici publicistică obişnuită, întrunind trăsături proprii fiecăruia dintre cele trei domenii, ea învederează în primul rând marca distinctivă a personalităţii care o enunţă şi de aceea se cere considerată în relaţie cu restul operei. SCRIERI: Lespezi pe un veac apus, Reşiţa, 1947; întoarcerea în patrie, Bucureşti, 1955; Călătorie prin vreme, Bucureşti, 1956; Ritmuri contemporane, Bucureşti, 1960; Unde se întorc cosmonauţii, Bucureşti, 1962; Ochii Danielei, Bucureşti, 1963; Paşi peste ape, Bucureşti, 1965; Zeii desculţi, Bucureşti, 1966; Dialog... cu secolul şi oamenii lui, I-II, Bucureşti, 1967-1972; Timp răstignit, Bucureşti, 1969; Ucigaşul şi floarea, Bucureşti, 1970; Operaţiunea 0,17. Escale mediteraneene, Bucureşti, 1972; Insula cu orhidee mbv, Bucureşti, 1973; Jurnalul unei pasiuni, Bucureşti, 1975; Călăreţul albastru, Bucureşti, 1975; Hoinar pe meridiane, Bucureşti, 1976; La echinox de toamnă, Bucureşti, 1977; Fata din Piaţa Sfârşitului, Bucureşti, 1980; Singur cu îngerul, Bucureşti, 1982; O invitaţie romantică, Bucureşti, 1983; Răstimp între cuvinte, Bucureşti, 1984; Poeme, Bucureşti, 1985; Noapte bună, Sâgetătorulel, Bucureşti, 1989; Strategie şi supravieţuire, Chişinău, 1992; Poezii - Poemes, ed. bilingvă, tr. Radu Cretzeanu, Andree Fleury, Ion Matei şi Paul Miclău, Bucureşti, 1997; Proze, Bucureşti, 1998; Ecosofia, Bucureşti, 2001; îmblânzirea fiarei din om sau Ecosofia, Bucureşti, 2001; Sub 50 de stele, Bucureşti, 2002; Convorbiri în amurg, Bucureşti, 2002; Cinci jurnale de bord şi coroana de spini, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Dumitru Solomon, Elogiul pământului natal, GL, 1955, 39; Eugen Atanasiu, „întoarcerea în patrie", RMB, 1955, 3430; Victor Bârlădeanu, Două cărţi despre realitatea sovietică, CNT, 1957,4; Ion Dodu Bălan, „Ritmuri contemporane", LCF, 1960,9; Dumitru Micu, „Ritmuri contemporane", CNT, 1960,15; Al. Căprariu, Experienţe poetice, TR, 1960,18; Dinu Săraru, „Ritmuri contemporane", GL, 1960, 20; Al. Andriţoiu, în ritm cu timpul, RMB, 1960,4888; Dumitru Micu, „Timp răstignit", RL, 1969, 28; Mircea Iorgulescu, „Ucigaşul şi floarea", RL, 1971, 4; Valentin Taşcu, „Ucigaşul şi floarea", TR, 1971, 16; Mircea Iorgulescu, „Dialog... cu secolul şi oamenii lui", LCF, 1972, 23; George Muntean, „Dialog... cu secolul şi oamenii lui", RL, 1972, 35; Lucian Alexiu, „Insula cu orhidee mov", 0,1974,1; Nicolae Dragoş, „Jurnalul unei pasiuni", „Presa noastră", 1975,7; Constantin Zărnescu, „Jurnalul unei pasiuni", TR, 1976, 1; Dumitru Micu, „Călăreţul albastru", CNT, 1976,13; Dana Dumitriu, Interpretări lirice, RL, 1976,13; Ion Drăgănoiu, „Călăreţul albastru", RMB, 1976,9851; Adrian Popescu, „La echinox de toamnă", ST, 1978,7; Cornel Ungureanu, „Fata din Piaţa Sfârşitului", O, 1980,5; Doina Uricariu, Jurnalul unei demitizări, LCF, 1980,23; Mircea Vaida, „Fata din Piaţa Sfârşitului", TR, 1980, 27; Victor Atanasiu, Formele spontaneităţii, RL, 1980,42; Adrian Popescu, Sub semnul elegiei, ST, 1983,6; Mircea Popa, „Răstimp între cuvinte", TR, 1984,17; Ştefan Aug. Doinaş, Cele şase cercuri ale lui Toma George Maiorescu, RL, 1988, 52; Adriana Iliescu, Fantezie şi cultură, RL, 1989,36; Constantin Crişan, Simbolistică şi misteriologie, ST, 1991, 9; Paul Miclău, Definitivarea lui Toma, LCF, 1998,45; Aurelian Titu Dumitrescu, Când memoria devine iluzie, VR, 1999,1-2; Micu, Ist. lit., 414; Dicţ. scriit. rom., III, 34-36; Titus Vâjeu, Un recital baroc al memoriei, „Diplomat Club", 2003,2. N.Br. MAJTENYI Erik (19.IX.1922, Timişoara - 22.1.1982, Bucureşti), traducător. După terminarea a patru clase de liceu în oraşul natal, lucrează ca muncitor (1939-1940). în timpul dictaturii antonesciene este internat la Târgu Jiu pentru activitate antifascistă, iar în toamna anului 1944 va fi întemniţat din cauza originii sale germane. După eliberarea din închisoarea de la Jilava îşi începe cariera de ziarist la „Drapelul roşu" din Timişoara (1946-1948), apoi se mută la Bucureşti, ca redactor la săptămânalul „Ifjumunkâs" (1949-1954), la Editura Tineretului (1952-1953) şi la ziarul „Elore" (1953-1954). în anii 1955 şi 1956 este secretar al Uniunii Scriitorilor din România, după care devine colaborator intern al revistelor „Igaz Szo" (1957), „Muvelodes" (1958-1959), „Utunk" (1963) şi din nou la „Elore" (1964-1982). In activitatea lui M. un loc important îl ocupă traducerile din literaturile română, germană, franceză şi rusă în limba maghiară. Din literatura română transpune scrieri ale clasicilor şi poezie, proză şi dramaturgie contemporană. Traduce astfel din Al. Vlahuţă, B.P. Hasdeu, Malai Dicţionarul general al literaturii române 190 G. Coşbuc, Magda Isanos, Emil Isac, Radu Boureanu, Virgil Teodorescu, B. Fundoianu, Tudor Arghezi, Gellu Naum, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Marcel Breslaşu, Theodor Constantin, Maria Banuş, Mihu Dragomir ş.a. Traduceri: George Coşbuc,Mese a libâkrol [Povestea gâştelor], Bucureşti, 1952; Eugen Jebeleanu, Bălcescu, Bucureşti, 1954, Vâlogatott versek [Versuri alese], Târgu Mureş, 1958; Marcel Breslaşu, Donca bolcsodala [Cântec de leagăn al Doncăi], Bucureşti, 1955, Kdpcdske [Bondocei], Bucureşti, 1958, Enek a csudafârâl Vâlogatott versek 1934-1962 [Cântec despre copacul minunat Versuri alese 1934-1962], Bucureşti, 1963; Tudor Arghezi, A mehesben [Prisaca], Bucureşti, 1956; Gellu Naum, Kicsi Sari [Aşa-i lumea], Bucureşti, 1956, Zebegeny, a pingvin [Cartea cu Apolodor], Bucureşti, 1963, Zebegeny ujabb kalandjai [A doua carte cu Apolodor], Bucureşti, 1964; Maria Banuş, Vâlogatott versek [Versuri alese], Bucureşti, 1956; Al. Vlahuţă, Koltemenyek [Poezii], Bucureşti, 1957, Hideg tuzhely mellett [Lângă vatra rece], Târgu Mureş, 1959 (în colaborare); Nina Cassian, Nyâvogâherceg [Prinţul Miorlau], Bucureşti, 1958; Magda Isanos, Versek [Versuri], Bucureşti, 1959; Theodor Constantin, Oszlik a sotetseg [Se destramă noaptea], Bucureşti, 1961; Ion Pas, A huncut egerek [O istorioară cu şoareci], Bucureşti, 1961; Nicolae Ţie, Reggel hatkor [Ora şase dimineaţa], Bucureşti, 1961; Emil Isac, Oszi enek. Vâlogatott versek [Cântec de toamnă. Versuri alese], Bucureşti, 1962; Petre Ispirescu, Ifjusâgunk ifjusâga, elet, amely nem erveget [Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte], Bucureşti, 1962; Radu Boureanu, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1964; Mihu Dragomir, Egyediil az urben [Omul planetar], Bucureşti, 1964; Antologia literaturii maghiare, II-IV, Bucureşti, 1966-1969 (în colaborare); Aurel Storin, Az oroszlân [Leul], Bucureşti, 1966; B.P. Hasdeu, Răzvan es Vidra [Răzvan şi Vidra], Bucureşti, 1967; B. Fundoianu, A kolto es ârnyeka [Poetul şi umbra], Bucureşti, 1972; Virgil Teodorescu, Messzirol messzire [Cât vezi cu ochii], Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Szemler Ferenc, Jebeleanu, „Bălcescu"-jaMajtenyi Erik forditâsâban, UTK, 1954, 44; Antal Peter, Magda Isanos, „Versek", IGZ, 1959,11; Kis Gâbor, Alexandru Vlahuţă, „Hideg tuzhely mellett", IGZ, 1959,11; Korda Istvân, Theodor Constantin, „Oszlik a sotetseg", IGZ, 1962, 7; Mâţe Gâbor, Emil Isac magyarul, KOR, 1963,9; Kovâcs Jânos, Majtenyi Erik, LCF, 1964, 22; Popa, Dicţ. lit (1971), 355-356; Balotă, Scriitori maghiari, 309-313; Rom. magy. ir. lex., III, 451-453. O.K. MALAI, Toader (pseudonim al lui Toader Păunei; 5.XI.1890, Năduşită, j. Soroca — 20.XI.1938), poet. Este fiul lui Calistrat Păunei, ţăran. A urmat şcoala primară în satul natal. în 1918 a plecat în Rusia, unde a participat la războiul civil. A lucrat ca redactor la gazete raionale din Slobozia şi Râbniţa, apoi ca redactor literar la gazeta „Plugarul roşu" şi la Editura de Stat din Tiraspol. M. a căzut jertfă represaliilor staliniste. Două culegeri — Oţelul viu (1929) şi Versuri alese (1936) — conţin versificări ocazionale, cu caracter agitatoric bolşevic. Un anume interes prezintă doar amplul poem Stejar Valută (1931), în care M., valorificând modalităţi folclorice, evocă lupta haiducilor pentru dobândirea dreptăţii şi libertăţii. A mai publicat o culegere de povestiri pentru copii, Ştefan Senin (1930), şi mai multe traduceri din operele lui Vladimir Maiakovski şi Demian Bednâi. SCRIERI: Oţelul viu, Balta, 1929; Ştefan Senin, Tiraspol, 1930; Stejar Valută, Tiraspol, 1931; Versuri alese, Tiraspol, 1936; ed. pref. Petru Zadnipru, Chişinău, 1957; Oţelul viu, pref. Mihai Dolgan, Chişinău, 1978. Repere bibliografice: Mihai Dolgan, Poezia sovietică moldovenească din anii '20-30, Chişinău, 1979, passim; I. Grecul, Din iureşul vieţii, Chişinău, 1981, 135-143; A. Moraru, N. Movileanu, Calvarul sau Pagini inedite din viaţa lui Toader Malai, „Nistru", 1989, 1; Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997,299. M. Dg. MALAMEN, lolanda (28.IV.1948, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Este fiica Ştefaniei (n. Dumitrescu) şi a lui Gheorghe Malamen, medic. Urmează la Ploieşti Şcoala Medie nr. 3 şi Liceul „A.Toma", absolvit în 1965, şi studiază trei ani (1967-1970) medicina veterinară la Iaşi. Debutează cu poezii la revista „Cronica" în 1967, iar editorial în 1971, cu volumul de versuri Starea de graţie. A avut mai multe expoziţii personale de pictură. Poezia scrisă de M. începe prin a fi naivă şi sentimentală. Primele cărţi —Starea de graţie, Călătorie în natură (1973), Pământ sub zăpadă (1976) — reverifică resursele inervării lirice în decoruri naturale, solicitate pentru puritatea lor necomplicată şi facil de trecut în regim poetic: „Era ca o izvorâre, ca un semn de lumină/ ca o frunză plutind peste ca oricare altă frunză,/ iar sufletu-mi/ cânta auzindu-se până departe./ O, nici linia simplă nu te desfată,/ plângi cu fruntea atinsă de fragi,/ dar îţi cânt: era ca o dimineaţă/ aerul bun, respirat în patria bună." Apărut după o mare pauză editorială, îngerul coborât în stradă (1997) aduce o schimbare radicală, măcar în ceea ce priveşte construirea discursului. Din exclamativ, acesta devine mai interiorizat, mai puţin transparent, se nara-tivizează, caută să semnifice într-o simbolistică mai opacă şi, tematic vorbind, revelează predispoziţii tanatice. Poezia arborează doliul şi se deschide către zone crispate, sumbre ale emoţionalului, autosugestionându-se în acelaşi timp în sensul fervorii onirice de tip dark: „El va veni şi ne va pregăti pentru Dincolo;/ s-au pregătit muribunzii extraordinari ce-şi dezveleau/ dinţii mărunţi şi încă sunau din dulcele corn, dar era/ cu putinţă să-mi povestească desfătarea din groapa cu vinişoare/ de cârtiţă — sărisem prin fereastra deschisă şi trebuia/ să intru în pielea lor, dar fără măsură desfătarea mea,/ iubirea mea acoperită de măslinul roditor mi-ai închis/ ochii pe jumătate; ţi-am strivit mila,/ rătăcirea mea a început odată cu rana." Formula este similară în Triumful dantelei (1997), doar că îşi pierde semnele de punctuaţie: „întotdeauna spre ziuă uruie jucăria de gheaţă/ cu roţile bolnave/ de-acum am să frământ dantele potcovite cu mătase de carne/ vine pe urmele noastre întunericul Libertăţii/adică rămăşiţele degetelor Oferta". Proza publicată de M. — Eu, meseria de călău şi melancolica regină (1997), Felipe şi Margherita (2000), Casa Verdi (2001), Măcelul cămătarilor (2002) —, precar sangvinizată epic, poate fi descrisă ca un flux discursiv, fărâmiţat, influenţat de neaderenţa logică în regim suprarealist, cultivând bizareria şi neevitând prolixitatea, chiar pe spaţii mici. SCRIERI: Starea de graţie, Bucureşti, 1971; Călătorie în natură, Bucureşti, 1973; Pământ sub zăpadă, Bucureşti, 1976; O piatră albă pe o piatră neagră, Bucureşti, 1978; Floarea care merge, Bucureşti, 1983; îngerul coborât în stradă, Bucureşti, 1997; Eu, meseria de călău şi melancolica regină, Bucureşti, 1997; Triumful dantelei, Bucureşti, 1997; A doua Islandă, 191 Dicţionarul general al literaturii romane Maliţa Bucureşti, 1999; Felipe şi Margherita, Bucureşti, 2000; Casa Verdi, Bucureşti, 2001; Măcelul cămătarilor, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Corneliu Popel, „Starea de graţie", CRC, 1971, 50; Mircea Iorgulescu, „Călătorie în natură", LCF, 1973,22; Barbu, O ist, 405-406; Raicu, Practica scrisului, 375-377; Horia Bădescu, „O piatră albă pe o piatră neagră", ST, 1980,8; Dana Dumitriu, „ Visare, imaginaţie, melancolie", RL, 1984, 5; Geo Vasile, „Mă salvasem de viaţă prin viaţă" (interviu cu Iolanda Malamen), LCF, 1997, 32; Gheorghe Grigurcu, Intre candoare şi teamă, RL, 1997, 40; Bucur Demetrian, O călătorie în infern, R, 1997,12; Geo Vasile, Din violenţă se întrupează rugăciunea, LCF, 1998, 2; Ioan Moldovan, Deznădejde, F, 1998, 3; Evelina Cârligeanu, „Triumful dantelei", TMS, 1998, 3; Nicolae Coande, „îngerul coborât în stradă", CL, 1998,7; Mihaela Ursa, Doi poeţi, ST, 1998, 7-8; Octavian Soviany, Sărbătorile morţii, CNT, 1999, 4; Angela Marinescu, Meseria de a scrie, RL, 1999,22; Octavian Soviany, Memoria „ruptă", CNT, 1999,36; Cistelecan, Top ten, 126-128; Grigurcu, Poezie, II, 29-33; Marius Chivu, Spectacolul cuvintelor din spatele tabloului, RL, 2001,24; Dicţ. scriit. rom., III, 36-37; Marius Chivu, Pornind de la pictură, RL, 2002,45; Bianca Burţa, „Casa Verdi", OC, 2003,157; Bianca Burta, Cartea oglinzilor, OC, 2003,164. M. I. MALARCIUC, Gheorghe (6.VI.1934, Bursuc, j. Soroca - 30.X.1992, Chişinău), prozator şi dramaturg. Este fiul lui Pavel Malarciuc, ţăran. După ce termină Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău (1956), lucrează ca redactor-şef al publicaţiei „Scânteia leninistă", şef de secţie şi redactor la Studioul Moldova-Film (1963-1969), iar din 1970 până la sfârşitul vieţii este corespondent pentru Republica Moldova al săptămânalului „Literaturnaia gazeta" din Moscova. Debutează cu volumul de nuvele Revedere (1957), urmat de Firicel de iarbă verde (1959) şi La Piatra Cucului (1963). Caracteristica scrisului lui M. din anii de început este evocarea istorică de sugestie sadoveniană, având în centru personalităţi precum mitropolitul Varlaam sau Ion Creangă. începând cu 1963 prozatorul îşi modifică radical tematica, aplecându-se preponderent asupra figurilor de revoluţionari bolşevici: Victoria Haei Lifşiţ (1963), Eroica (1964), Zile de foc, de apă şi de pământ (1974), Marsilieza (1984). Procedează la fel şi în scenariile de film: Serghei Lazo (1967), Viscolul roşu (1971) ş.a. Piesele — Nu mai vreau să-mi faceţi bine (1963), Evadarea din rai (1964), Cel mai bun om (1974) ş.a. — au fost puse în scenă la teatrele din Chişinău. Retorismul grandilocvent este atenuat doar în cărţile pentru copii. SCRIERI: Revedere, Chişinău, 1957; Graiul cifrelor, Chişinău, 1959; Din moşi-strămoşi, Chişinău, 1959; Firicel de iarbă verde, Chişinău,1959; Victoria Haei Lifşiţ, Chişinău, 1963; Copilul şi luna, Chişinău, 1963; La Piatra Cucului, Chişinău, 1963; Ce mai minge grozavă, Chişinău, 1964; Eroica, Chişinău, 1964; Debut în teatru, Chişinău, 1967; Legende despre Lazo, Chişinău, 1971; Patru paşi pe harta Americii, Chişinău, 1972; Badea Cozma, Chişinău, 1974; Zile de foc, de apă şi de pământ, Chişinău, 1974; Scrisori din casa părintească, Chişinău, 1980; Lazo: întâlnire cu eroul, Chişinău, 1981; Marsilieza, Chişinău, 1984; Scrieri alese, Chişinău, 1985. Repere bibliografice: Vasile Badiu, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 394-397; Andrei Hropotinschi, Evoluţia prozei contemporane, Chişinău, 1978, 271-303; Ion Ciocanu, Publicistica lui Gheorghe Malarciuc, „Nistru", 1984, 2; I.C. Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău, 1986, 57-64; Ion Ciocanu, Imprevizibilul Gheorghe Malarciuc, „Moldova suverană", 1993, 20 ianuarie; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 202-203; Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997,299-300. N.BI. MALEV, Vera (5.X.1926, Chişinău - 28.1.1995, Chişinău), prozatoare. A absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1961). Din 1966 este secretară a Comitetului Republican pentru acordarea Premiilor de Stat în domeniile literaturii şi artei. Este maestru emerit al artei (1982), laureată a Premiului de Stat al Republicii Moldova (1996, post mortem, pentru romanul Recviem pentru Maria). M. publică din 1947, când îi apar primele scrieri în revista „Octombrie", iar editorial debutează în 1956, cu volumul Meleag nesupus, despre cel de-al doilea război mondial. Tematica aceasta o va preocupa şi mai târziu, în povestirile Zile de arşiţă (1966) şi Tăcere şi strigăt (1977). Tendinţa de a sparge clişeele şi de a introduce soluţii artistice proaspete este proprie şi romanelor Cântecul îşi face cale (1961), unde, în dorinţa de a evita discursivitatea, autoarea imprimă discursului epic un elan romantic, şi Cumpăna (1970). Romanul Vârsta de argint (1979) coboară până la nivelul unei publicistici fade. Opera cea mai izbutită e romanul Recviem pentru Maria (1986), în care, bazându-se pe date arhivistice şi pe amintirile contemporanilor, pe intuiţie şi invenţie, pe real şi convenţional, prozatoarea reconstituie destinul cântăreţei de operă Maria Cebotari. M. şi-a exersat cu succes pana şi în domeniul literaturii pentru copii: Prietenii mei (1959), Revedere (1964), Flori de dumitriţă (1967). Publicistica şi-a adunat-o în volumul Paşii vremii (1975). SCRIERI: Meleag nesupus, Chişinău, 1956; Prietenii mei, Chişinău, 1959; Cântecul îşi face cale, Chişinău, 1961; Zi de vară până-n seară, Chişinău, 1962; Revedere, Chişinău, 1964; Zile de arşiţă, Chişinău, 1966; Taina vechiului conac, Chişinău, 1966; Flori de dumitriţă, Chişinău, 1967; Cumpăna, Chişinău, 1970; Tăcere şi strigăt. Zile de arşiţă. Taina vechiului conac, Chişinău, 1972; Paşii vremii, Chişinău, 1975; Cumpăna. Cântecul îşi face cale, Chişinău, 1976; Tăcere şi strigăt, Chişinău, 1977; Vârsta de argint, Chişinău, 1979; Scrieri alese, I-II, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1984; Recviem pentru Maria, Chişinău, 1986. Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 399-406; Andrei Hropotinschi, Evoluţia prozei contemporane, Chişinău, 1978, 249-271; Mihai Cimpoi, Pasiunea reconstituirii, „Moldova socialistă", 1986,4 octombrie; V. Gherman, „Recviem pentru Maria", LA, 1988, 15 septembrie; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990, 344-361; Femei din Moldova. Enciclopedie, îngr. Iurie Colesrdc, Chişinău, 2000,184. N.BI. MALIŢA, Mircea (20.11.1927, Oradea), eseist. Este fiul Veturiei (n. Chirilă) şi al lui Pavel Maliţa, avocat. începe liceul la Oradea, terminându-1 în 1945 la Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti (1949), doctor în matematici (1972); a urmat şi cursuri la Facultatea de Litere (1945-1949). între 1950 şi 1956 este director al Bibliotecii Academiei Române. Parcurge în paralel o lungă carieră diplomatică (1956-1984) şi o carieră universitară (din 1950). în perioada 1970-1972 ocupă funcţia de ministru al învăţământului. Este membru al Academiei Române, preşedinte al Maliţa Dicţionarul general al literaturii române 192 Comisiei de Studii Prospective a Academiei Române, membru al Academiei Mondiale de Arte şi Ştiinţe, membru al Academiei de Prospectivă Socială şi al Clubului de la Roma, preşedinte fondator al Fundaţiei Universitare Marea Neagră, profesor de relaţii internaţionale la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Deţine două premii ale Academiei Române (pentru matematici şi eseu) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1975). Debutează în „Ţara visurilor noastre", revista Liceului „Em. Gojdu" din Oradea (1938), iar în volum, cu Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti (1966, în colaborare cu Virgil Cân-dea şi Dinu C. Giurescu). A colaborat la „Viaţa românească", „Familia", „Ramuri", „Contemporanul", „Secolul 20" ş.a. Scrierile eseistice ale lui M. cuprind două serii: „eseuri de călătorie", dintre care sunt de menţionat Repere (1967), Pietre vii (1973), Fire şi noduri (1975), şi „eseuri rostite" — Cronica anului 2000 (1969) şi Aurul cenuşiu (I-III, 1971-1973). „Reperele" despre care scrie sunt locuri şi monumente celebre de pe toate meridianele, a căror contemplare îi revelează întrebări esenţiale pentru conştiinţa omului contemporan. Ceea ce particularizează demersul său este forţa de a trece dincolo de impresiile de călătorie în aria istoriei şi a civilizaţiei umane, autorul proiectând asupra vestigiilor seculare comentariile unui prezent ce le-a asimilat firesc. Ocolind notaţia pitorească, M. surprinde un peisaj din punct de vedere cultural-istoric, iar atenţia sa reanimă momente şi personalităţi ale civilizaţiei universale, mereu în căutarea sensurilor devenirii istorice, însemnările de călătorie devin prilej de meditaţie asupra destinului uman de-a lungul epocilor, dar şi în frământările secolului al XX-lea, asupra existenţei unor corespondenţe sau sincronizări în evoluţia zonelor culturale. Acuitatea observaţiei, fervoarea căutării unor înţelesuri în creşterea şi destrămarea civilizaţiilor definesc cărţile lui M., adevărate eseuri de filosofia culturii, scrise fluent şi elegant, fără afectări erudite. Şi a doua serie — „eseurile rostite", scrieri prospective, plasate între literatură şi ştiinţă — răspunde unor dileme majore ale contemporaneităţii, pronunţându-se asupra viitorului. Cronica anului 2000, tradusă în cinci limbi, evită predicţiile spectaculoase, convingându-şi cititorul prin sobrietatea argumentelor şi rigoarea analizelor despre locul şi rolul ştiinţei în prezent şi în perspectivă. Autorul abordează raportul omului cu concretul existenţei şi cu sfera ideaţiei, urmărind resorturi, strategii, tipuri de activităţi. Aurul cenuşiu dezbate relaţia dintre efortul raţional şi societate, abordează problema cuprinderii globale a realităţii şi a operării eficiente asupra ei. Gândirii moderne i se descoperă unsprezece atribute: practică, globală, probabilistă, modelatoare, operatoare, pluridisciplinară, prospectivă, laică, optimistă, educabilă, economică. Incitante sunt şi glosele despre esenţa inteligenţei umane şi modelarea ei în funcţie de interesele unei lumi complexe ori reflecţiile asupra limitelor şi corectivelor inteligenţei în raportul creier-maşină, în situaţia extinderii utilizării calculatorului şi a limbajului matematic, a interpunerii câtorva ecrane între om şi obiecte. „Ideile, deşi nu au realitate materială, au identitate tangibilă. Ele pot fi văzute în mers [...] [fiindcă] după cum banii nu sunt bani când stau, ci când circulă, tot aşa ideile în momentul în care s-au oprit nu înseamnă nimic." Bazat pe această convingere exprimată chiar din primele pagini, Idei în mers (I-II, 1975-1981) dezvoltă motive şi întrebări prioritare în dezbaterile epocii, structurându-le în „Paradigmele viitorului" — despre existenţă şi dezvoltare — şi în „Paradigmele formaţiei umane" — despre educaţie. între ele simt inserate, în virtutea preţuirii dialogului şi a reflecţiei critice, punctele de vedere a zece renumiţi autori asupra unor probleme vitale: pace, război, creştere economică, relaţiile est-vest, oferindu-se şi o viziune asupra evoluţiei istoriei în viitorul apropiat sau mai depărtat. Discursul aparţine omului de ştiinţă temeinic informat şi credibil în demonstraţii, dar eseistul iese la rampă provocând cu întrebări incitante, în vreme ce politologul nuanţează constant în favoarea conlucrării, a cooperării, a consensului. împătimit de cunoaşterea ştiinţifică, autorul taxează drept folclor urban opiniile conform cărora ştiinţa îl alienează pe om. Astfel, într-o viziune simplistă, „tehnica dezumanizează şi cultura salvează, înnobilând pe om. [...] Drept corolar rezultă că odată ce tehnica este profund utilitaristă, culturii salvatoare îi revine prin contrast menirea să rămână fără scop şi să fie un exerciţiu gratuit al spiritualităţii. Nimic nu este mai absurd ca gratuitatea culturii. Rolul ei este de o copleşitoare şi decisivă importanţă socială; fără cultură n-am putea comunica între noi." Aceasta pentru că termenii, semnele, conceptele, „numai în parte încărcate cu sensul experienţei personale", sunt „fructele culturii, rezumând o experienţă seculară a omenirii" (Societate = Cultura). Cultura, ca măsură a nevoii de comunicare dintre oameni, sintetizează viziunea unui umanism de factură modernă, elastic şi mobil, în concordanţă cu imperativul interdisciplinarităţii, ce caracterizează abordarea intelectuală actuală, iar Grigore Moisil, care a făcut o cauză personală din aplicarea metodelor matematice în domeniul studiului omului şi al societăţii este elogiat ca un umanist împlinit (Moisil umanistul). Alimentată de dezbaterile la care autorul a participat în „centre internaţionale de reflecţie" legate de destinul omenirii şi susţinută de o bogată bibliografie, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie (1998) analizează modernitatea actuală prin prisma raportului dintre culturi (o multitudine) şi civilizaţie (una singură). Optând, din şirul considerabil de termeni pe care literatura critică l-a lansat pentru cel de geomodernitate, M. consideră vocaţia globalistă ca fiind trăsătura definitorie a lumii contemporane. în paralel are însă loc, cu egală intensitate, un proces de atomizare care „sparge omenirea în grupuri şi regiuni, în comunităţi şi fragmente", generând conştiinţa varietăţii şi identitatea culturală cu corolarul ei, diferenţa. Odată stabilită disocierea culturi/ civilizaţie, autorul întreprinde o fină analiză a relaţiilor dintre cei doi poli privind influenţarea reciprocă, interacţiunea, aportul specific, cu deschideri pertinente spre chestiuni intens vehiculate în discursul filosofic contemporan: problema contactelor dintre culturi, relativismul cultural, disonanţele apărute în procesele modernizării între cultură şi civilizaţie, „intrarea" culturilor în civilizaţie (testul „intrării în timp"). Produs a ceea ce raportul Clubului de la Roma numeşte prima revoluţie globală, 193 Dicţionarul general al literaturii române Mama geomodernitatea, transformare radicală a modernităţii, implică şi nevoia oamenilor de a înţelege o multitudine de schimbări, de a se acomoda la starea de contingenţă indusă de globalizare. SCRIERI: Repere, Bucureşti, 1967; Sfinxul, Bucureşti, 1969; Cronica anului 2000, Bucureşti, 1969; Aurul cenuşiu, I—III, Cluj, 1971-1973; Pietre vii, Bucureşti, 1973; Fire şi noduri, Bucureşti, 1975; Idei în mers, I—II, Bucureşti, 1975-1981; Zidul şi iedera, Bucureşti, 1977; Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Marin Sorescu, „Repere", AST, 1968, 9; Al. Andriţoiu, Cartea unui erudit, RL, 1969,23; Demostene Botez, „Repere". „Sfinxul", VR, 1969, 5; Dumitru Isac, Mircea Maliţa. Pledoarie pentru inteligenţa creatoare, TR, 1971,24; Şerban Cioculescu, Semnele timpului nostru, RL, 1971,27; Nicolae Balotă, Lauda inteligenţei, LCF, 1971,31; Grigore C. Moisil, Metalurgia aurului cenuşiu, CNT, 1971, 35; Mircea Tomuş, „Aurul cenuşiu", T, 1972,7; Şerban Cionoff, O carte a viitorului posibil, LCF, 1972,41; Virgil Nemoianu, Iluminism şi spirit modern, F, 1972,10; Sorin Stati, „Pietre vii", RL, 1974,14; George Arion, Călătoriile unui cărturar, FLC, 1975, 46; Constantin Ţoiu, Forţa comunicării, RL, 1975, 51; Voicu Bugariu, Vibraţie şi argument, LCF, 1976, 9; Paul Alexandru Georgescu, Mircea Maliţa - investigator al lumii hispanice, ST, 1976, 9; Martin, Acolade, 184-187; Constantin Crişan, Nostalgia comunicării, Cluj-Napoca, 1978,52-57; Baltag, Polemos, 86-87; Regman, Explorări, 97-105; Ioniţă Olteanu, Speranţa în om, Bucureşti, 1987, 225-246; Mariana Sora, Despre, despre, despre..., Bucureşti, 1995, 101-109; Dicţ. scriit. rom., III, 37-39. II. C. MALLA, Ioan D. (16.111.1854, Bucureşti - 13.V.1924, Bucureşti), autor dramatic şi critic teatral. Este fiul Alexandrinei (n. Brătescu) şi al lui Dumitru Malla şi se trage dintr-o veche familie boierească. A învăţat în Bucureşti, la „Sf. Sava". îşi ia licenţa în drept la Toulouse (1875), iar doctoratul la Paris (1876). La înapoierea în ţară este numit procuror la Tribunalul Ilfov; concomitent avea o catedră de franceză la Gimnaziul „Cantemir Vodă" din Bucureşti. în 1880 se înscrie în Baroul capitalei; în 1882 era consilier judeţean de Argeş. în urma alegerilor din 1895 reuşeşte să intre în Camera Deputaţilor, din partea Partidului Liberal. în 1896 este ales în comitetul de conducere al Teatrului Naţional din Bucureşti. A mai fost preşedinte la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, prim-preşedinte al Societăţii Lyra Română. A condus gazeta literară „Curierul duminicei", colaborând şi la alte publicaţii, precum „Ghimpele", ,,L'Orient", „Stindardul ţărei", „La Liberte roumaine", „Globul", „La Patrie", „Naţionalul", „Liberalul", „Secolul", „Gazeta poporului". Semnând, în „Curierul duminicei", cu pseudonimele Alma şi Strapontin, M. face, cu destulă pricepere, cronică dramatică. Ca autor, debutează în 1874 cu vodevilul Le Cid d'antichambre, interpretat în Franţa, la o serbare studenţească. în 1877 i se pun în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti un vodevil, Limba portarului, cu muzica de Ecaterina Malla, şi comedia Plouă, o traducere. Un vodevil e şi Hangiu (după Albin Valabregue), scris împreună cu Sever Moschuna. A semnat şi alte traduceri şi localizări după Georges Feydeau, Edouard Pailleron ş.a. Vodevilurile şi farsele sale (Din glumă, Nevasta dracului, Furiile tinereţei ş.a.) e greu de spus cât sunt de originale. Un mare succes de public a cunoscut comedia 423, care s-a jucat, din 1892, unsprezece stagiuni la rând. Vodevilul în pragul scenei (publicat în 1894) îşi ia subiectul din viaţa intimă a actorilor. Alegoria 1848-1898 încearcă să reconstituie momente ale revoluţiei din Ţara Românească. M. a scris şi drame, ca de pildă Castel istoric. în colaborare cu Frederic Dame produce o „dramă naţională", Hatmanul Drăgan (1880), a cărei muzică e compusă de George Stephănescu. Cu o acţiune desfăşurată la voia întâmplării, cu personaje parazitare, textul, în care se amestecă şi elemente de comedie sau de melodramă, a fost ridiculizat, într-o cronică, de Pantazi Ghica. Altfel, M. era, se pare, un bun orator, cultivat, pledoariile sale vădind un talent care în compunerile dramatice e mult mai discret. SCRIERI: Furiile tinereţei, Bucureşti, 1880; Hatmanul Drăgan (în colaborare cu Frederic Dame), Bucureşti, 1880; în pragul scenei, Bucureşti, 1894. Repere bibliografice: Arutnev [Grigore Ventura], „Hatmanul Drăgan", „LTndependance roumaine", 1880, 999; Pantazi Ghica, „Hatmanul Drăgan", „Portofoliul român", 1881, 1; George D. Nico-lescu, Albert Hermely, Deputaţii noştri, Bucureşti, 1896,94; Ioan D. Malla, „Ilustraţiunea naţională", 1924, 100; Nicolae I. Malla, Ioan Dimitrie Malla, îl, 1957; Dicţ. lit. 1900,548-549. F.F. MAMA ROMÂNĂ, revistă apărută la Iaşi în aprilie şi în iulie 1930, purtând subtitlul „Artă, literatură, educaţie". Publicaţia nu are un articol-program propriu-zis, însă din sumar reiese că tematica reflectă ambiţia redacţiei de a se adresa „tuturor mamelor din România", ca o componentă a unui proces educativ. Educaţia (privită de pe poziţiile unui sămănătorism moderat) se bizuie pe respectarea preceptelor creştine, tinzând a-şi asocia şi idealul naţional. Rubricile se conturează abia în al doilea număr: „Revizuiri literare", „Traduceri", „Din galeria maeştrilor dispăruţi", „Cronica socială", „Critica literară", „Cronica cinematografică". Genurile abordate sunt diverse şi bine reprezentate: poezie, proză, dramaturgie, publicistică, critică, traduceri şi adaptări din literatura străină. Colaboratori prestigioşi, precum Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Victor Eftimiu, se alătură unor nume semnificative pentru specificul revistei, ca Elena C. Meissner, de pildă, aflată în conducerea organizaţiei Reuniunea Femeilor Române din Iaşi, sau altor publicişti entuziaşti. Printre realizări se află cele două texte ale lui Sadoveanu — unul de publicistică, Manole şi cucul, altul de proză, Caliacra —, prezenţa lui Victor Eftimiu şi republicarea unor pagini de Duiliu Zamfirescu, precum şi articolele Elenei C. Meissner, din care se degajă un anumit pragmatism. D. C. -E. MAMA Şl COPILUL, revistă literară pentru copii editată la Bucureşti, săptămânal, între 4 iulie 1865 şi 24 aprilie 1866, sub direcţia Măriei Rosetti, soţia lui C. A. Rosetti. Publicaţia se adresează, printre primele în istoria presei româneşti, deopotrivă femeilor, promovând articole cu caracter de popularizare din Mancaş Dicţionarul general al literaturii române 194 domeniul educaţiei morale, şi copiilor, pentru care se tipăresc scrieri uşoare, istorice şi literare. Colaborează C.A. Rosetti, Mircea C.A. Rosetti (cu traduceri), Dimitrie Bolintineanu, Pantazi Ghica, Iulian Grozescu, V.A. Urechia. Traducerile, făcute mai ales de directoarea revistei, sunt din Chateaubriand, Erckmann-Chatrian, J.-P. Stahl. R.Z. MANCAŞ, Mircea (2.III.1905, Iaşi - 2.VII.1995, Bucureşti), estetician, istoric literar şi istoric al teatrului. Este fiul Anei Mancaş (n. Gavrilescu), institutoare, şi al lui Ion Mancaş, jurist. Urmează şcoala primară, Liceul Internat şi Facultatea de Litere şi Filosofie (licenţa în 1929) în oraşul natal. îşi începe cariera didactică universitară tot aici, ca asistent, apoi şef de lucrări şi conferenţiar. în 1940 şi-a susţinut doctoratul cu teza Condiţionarea psihologică a artei, iar în 1946 a devenit profesor de estetică la Conservatorul Dramatic din Iaşi. în 1951 s-a transferat, tot ca profesor, la Institutul de Artă Teatrală din Cluj, iar în 1955 la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, unde a predat până la pensionare, în 1971. A colaborat la „Gândul nostru", „Adevărul literar şi artistic", „Manifest", „Revista de filosofie", „însemnări ieşene", „Jurnalul literar", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Convorbiri literare", „Teatrul" ş.a. Debutează editorial în 1933 cu volumul Gânditori şi aspecte, în care se află in nuce multe idei caracteristice ale scrierilor sale de mai târziu. Axa teoretică e constituită de asocierea sistematică a esteticii cu psihologia, în sensul în care le asociau în epocă influentele cărţi ale lui Henri Delacroix. M. era la curent cu mişcările de idei din istoria şi teoria artei; a fost, de pildă, unul dintre cei dintâi în cultura română care au sesizat importanţa metodei morfologice a lui Leo Frobenius, aplicată de savantul german la cercetarea culturii primitive în lucrarea Kulturgeschichte Afrikas, care avea să devină celebră la sfârşitul anilor '30; M. o cunoştea din 1936, când a elaborat şi a publicat studiul Mentalitatea primitivă în arta primitivă. Treptat, esteticianul român se va îndrepta mai ales spre problemele artei teatrale, cu precumpănire spre cele ale teatrului românesc, care formează substanţa preocupărilor sale didactice de după 1946. Determinantei psihologice i se adaugă acum, din ce în ce mai evident, elemente ale cercetării istorice şi altele, privitoare la sensul formativ al valorilor estetice. Ampla lucrare Trecut şi prezent în teatrul românesc (1979) e construită pe temeiul unei asemenea sinteze şi reprezintă un studiu, conceput cu sobrietate şi cu acribie, al evoluţiei gândirii teatrale româneşti, privită într-o permanentă conexiune cu evoluţia celor mai semnificative teorii ale teatrologiei universale. M. a colaborat la tratatele academice Istoria filosofiei moderne (1938) şi Istoria teatrului în România (1,1965). SCRIERI: Gânditori şi aspecte, Iaşi, 1933; Mentalitatea primitivă în arta primitivă, Bucureşti, 1936; Curente din filosofia franceză: spiritualismul, neocriticismul şi neospiritualismul indeterminist, Bucureşti, 1938; Psihologia urâtului în artă, Bucureşti, 1938; Condiţionarea psihologică a artei, Bucureşti, 1940; Contribuţii la psihologia fenomenului estetic, Bucureşti, 1941; Studii şi cercetări de estetică, Iaşi, 1943; Opinii estetice şi literare, Bucureşti, 1945; Aristizza Romanescu, Bucureşti, 1957; Orientări în cultura contemporană, Iaşi, 1976; Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979. Traduceri: Margaret Kennedy, Nebunul familiei, Bucureşti, 1946; Leonid Leonov, Cucerirea Velikosumskului, Bucureşti, 1947 (în colaborare cu E. Hariton). Repere bibliografice: Ecaterina Ţarălungă, „Orientări în cultura contemporană", RL, 1976,35; Titu Popescu, Critică şi estetică, T, 1976,10; Ioan Groşan, „Trecut şi prezent în teatrul românesc", RL, 1979,28; Romulus Diaconescu, Antologii şi sinteze, R, 1979,7; N. Barbu, „Trecut şi prezent în teatrul românesc", CL, 1979,8; Constantin Cubleşan, „ Trecut şi prezent în teatrul românesc", T, 1979,9; Dicţ. scriit rom., III, 39-41. D. G. MANEA, Norman (19.VII.1936, Burdujeni, j. Suceava), prozator şi eseist. Este fiul Janetei (n. Braunştein) şi al lui Marcu Manea, contabil. Urmează cursurile unui liceu evreiesc, apoi Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, absolvit în 1954, şi Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcţii din Bucureşti (1954-1959). Este inginer la Suceava (1959-1960), Ploieşti (1960-1965) şi Bucureşti (1965-1968), apoi cercetător (1968-1974). Debutează în „Povestea vorbii", supliment al revistei „Ramuri", fiind prezentat de Miron Radu Paras-chivescu (1966). Colaborează la „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Steaua", „Tribuna", „Familia", „Echinox", „Secolul 20" ş.a. Din 1986 trăieşte în Germania, iar din 1988 în Statele Unite ale Americii, unde ajunge ca bursier Fulbright. în 1999 primeşte cetăţenia americană. Din 1989 este profesor la Bard College (New York), iar din 1996 ocupă poziţia de profesor titular la Catedra 195 Dicţionarul general al literaturii române Manea „Francis Fournoy" in European Studies and Culture, Language and Literature. în 1992 a beneficiat de o bursă Guggenheim. A fost distins cu Premiul Fundaţiei „MacArthur" (1992) şi cu Premiul Internaţional Nonino pentru opera omnia (Italia, 2002). Volumul de povestiri Noaptea pe latura lungă (1969) înseamnă pentru cariera de prozator a lui M. lansarea unui program. Textul, pulverizat în secvenţe aparent insolubile diegetic, sugerează traiectoria unor personaje marcate de izolare. Personajul se vede rupt de propriul sine, de propriul destin ratat, de lume - o lume captivă care îl împinge pe un drum anevoios, impunându-i un itinerar iniţiatic abia desluşit. Sunt teme şi motive ce vor reveni obsesiv. Povestirile din Noaptea... — pe care, în prefaţă, Miron Radu Paraschivescu le aşază în descendenţa Anei Langfuss din Sări, Barbara! — sunt individualizate stilistic printr-o frazare scurtă, concentrată. Surprinderea intimităţii nu se realizează prin prospectarea psihologizantă, ci este lăsată pe seama iniţiativei auctoriale omnisciente. Următoarele cărţi vor accentua cercetarea fluxului psihic, înfăţişat în instantanee disparate, ce corespund dinamicii extrem de mobile a eului aflat în continuă schimbare sau chiar alterare: pot fi surprinse ipostaze ale unor maladii derivate din masa amorfă, cenuşie, covârşitoare a cotidianului. Microtextele romanelor ce corespund acestui proiect înfăţişează secvenţe de viaţă cu substanţa psihică şi reacţia afectivă expurgate, marcată fiind intervenţia autorului, care a renunţat la situarea în postura omniscientă şi acum, poate fi descoperit sub diferite măşti ale unui erou bimorf: martor sau anchetator (critica a vorbit despre rolurile limitate jucate de personajele lui M., acestea reducându-se în esenţă la acelea de erou, martor sau anchetator). Acesta este motivul pentru care M. îşi defineşte ciclul compus din romanele Captivi (1970), Atrium (1974), Cartea fiului (1976) şi volumul de povestiri Primele porţi (1975) drept „variante la un autoportret": ele caută să ofere „o reprezentare a imaginii proprii, în chip de oglindă a lumii" (Mircea Iorgulescu). Captivi vizează prin incizii condi-ţional-optative un viitor verosimil în anii 70: un viitor inert, virtual, amorţit, ferit de şocuri neplanificate. Procedeele, căutările inovatoare sunt mai evidente în Atrium. Construit prin aceleaşi mărci gramaticale ale viitorului potenţial, romanul abordează realitatea prin măşti ale personajului. O temă centrală este şi aici criza de identitate a protagonistului (în desenul căruia pot fi detectate varii ipostaze autobiografice ale autorului), captiv al propriului eu. Acesta este supus unui autointerogatoriu insistent şi chinuitor. Simbolistica numelui nu se opreşte la titlu: romanul este „traversat" de un râu, sugestie a sinuozităţii itinerarului eului. Aşadar, nu întâmplător următorul volum al „variantelor la un autoportret" este intitulat Primele porţi. Povestirile de aici lasă fante în spaţiul închis din scrierile anterioare, făcând posibilă evadarea. Naraţiunea este în aceeaşi măsură una a seriilor catastrofice, a actelor ratate şi a dezastrelor latente, dar şi a grotesc-deri-zoriului izvorât din imaginaţia crudă şi veselă a vieţii. în măsura în care, după cum a observat critica, o temă constantă la M. este „conservarea identităţii, apărarea individului, opoziţia faţă de simplificare şi indistinct", variantele acestui autoportret descriu un univers interior al diferenţierii, o rezistenţă în faţa uniformizării sociale. în Cartea fiului apare în cadru „obsedantul deceniu", împreună cu interogatoriile şi programele de „tratament" psihic. M. vorbeşte oblic despre o serie de teme cum ar fi funcţia artei într-un regim dictatorial sau libertatea interioară şi libertatea politică. Romanul Zilele şi jocul (1977) prezintă personaje cu apariţii episodice, care reapar în scenă sub alte măşti, păstrându-şi însă fişa de bază, ca fiinţe devitalizate, animate de pulsiuni carnale, cu un proiect jucat în falsa alternativă moralitate slabă — imoralitate mediocră. Volumul Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) e constituit din două secţiuni, prima cuprinzând eseuri sau recenzii empatice despre Geo Bogza, Marin Preda, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mario Var gas Llosa, Italo Svevo, Saul Bellow ş.a., iar a doua fiind compusă din „fişe" despre persoană (personalitate, personaj) ca variantă. August, tip de paiaţă, apropiat de Polichinelle, „omul care primeşte palmele" şi încurcă treburile altora, are variantele sale: Caţavencu, proletcultistul (sunt prezentate articole din presa vremii, „voci" ale unor personaje de jurnal) ş.a. Pe contur (1984) reuneşte eseuri repartizate în mai multe secvenţe. Colegiale e dedicată unor scriitori ca Paul Georgescu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosaşu, altele se intitulează Dialoguri şi Interferenţe, aceasta din urmă eseizând despre Robert Musil, Elias Canetti, filmele lui Ingmar Bergman ş.a. Despre Octombrie, ora opt (1981) s-a spus că este cartea cea mai reprezentativă pentru proza lui M., pentru faptul că „mizează... pe dubla funcţie de explorare a prozei — în sens artistic şi în sens moral"(Mircea Iorgulescu). Relaţiile din cadrul raportului om-istorie sunt reconstituite aici într-o continuitate temporală corespunzând biografiei autorului în punctele sale esenţiale. Despre clovni: dictatorul şi artistul (1997) este o continuare la Anii de ucenicie... Textele de aici vorbesc despre formare ca deformare, despre scriitor în societatea totalitară, despre premiul ce i-a fost retras autorului la apariţia volumui Pe contur, despre cenzură, despre exil şi limbă, despre demitizări. Intervenţiile lui M. în presa americană, reluate în ţară, au suscitat discuţii în spaţiul cărora chiar şi comentatori liberali ai fenomenului aderenţei oamenilor de cultură la forme de extremism au replicat prompt şi nu totdeauna favorabil. în numărul din 5 august 1991 scriitorul publică în „The New Republic" din Washington DC eseul Happy Guilt (Felix culpa), în care analizează simpatiile de extremă dreapta ale lui Mircea Eliade, iar în aceeaşi revistă, la 20 aprilie 1997, în marginea recenziilor din ţară la Jurnalul lui Mihail Sebastian, accentuează ideea unor reflexe rasiste în spaţiul cultural românesc contemporan. Titlul celei mai bune cărţi a lui M., romanul autoficţional întoarcerea huliganului (2003), singularizează două întoarceri diferite. Prima întoarcere este în trecut. Sunt rememorate „iniţierea" din Transnistria, unde familia sa a fost deportată între 1941 şi 1945, o scurtă experienţă de utemist, care îl dezgustă curând, închiderea tatălui în colonia penitenciară din Periprava, detaliile unei cariere apatice Mangiuca Dicţionarul general al literaturii române 196 de inginer constructor, câteva amoruri, începuturile carierei literare. Securitatea este un personaj vizibil prin apendicele sale: un prieten apropiat devine informator şi îl ţine la curent pe „obiectiv", adică pe scriitor, cu mersul turnătoriilor. Urmează plecarea în Europa şi după aceea în SUA — o plecare parţială, întrucât M. rămâne scriitor român, limba română fiind o „casă a melcului". A doua întoarcere o reprezintă călătoria de douăsprezece zile în România anului 1997. Psihologia celui care se întoarce este a unui vizitator care revede cu neplăcere nişte locuri cândva familiare, dar care acum nu îi trezesc decât o combinaţie alienantă de sentimente din zona nevrozei şi a umoralului sau chiar a paranoiei. Episodul acesta nu trece, în cele mai multe pagini, de o superficialitate cvasidiaristică. întoarcerea nu e autentică, este o vizită — grăbită, neplăcută. Simptomatic, caietul de notaţii făcute în zilele petrecute în ţară este uitat în avion: e ca şi când umbra celor douăsprezece zile ar fi dispărut, în urma unui pact cu uitarea. Or, ceva care nu lasă umbră nu există. Amplificarea primei întoarceri, chiar dacă dă un plus de simetrie cărţii, rămâne în afara efectului iradiant al acesteia. M. scrie proză nonfictivă într-un fel apropiat de eseistică. Nu încearcă să dea un ritm coerent naraţiunii, pe care o împrăştie în secvenţe mai apropiate de o fotogramă decât de „scenă". Liantul îl aduc mai degrabă digresiunile, evadarea din realitatea pe care încearcă să o smulgă memoriei şi să o treacă în reflexivitatea care pune laolaltă cuvintele ce o exprimă. Trecutul se naşte în această proză ca dintr-un lichid amniotic, şi chinurile acestei naşteri construiesc efectul empatic al romanului. Celelalte două romane, Atrium (1974) şi Plicul negru (1986), a căror încărcătură din acelaşi material obiectiv, din aceeaşi materie primă amăgitoare, supusă însă controlului de către artistul acum stăpân pe sine, care ştie cum să distribuie, cum să ordoneze ceea ce posedă, au o importanţă specială în literatura noastră de azi. [...] Sub pavăza neînsemnătăţii ei, în lumea romanelor lui Norman Manea se insinuează, se infiltrează, cu o perseverenţă şi o putere ce nu se dezmint, frica, plictiseala şi suspiciunea, ca date umane intrinseci, o lume în care oroarea de alienare, fuga de alienare nu cunosc altă soluţie decât „pustiul domestic", ce nu mai puţin o erodează cu forţa lui anihilantă, căreia nimic nu i se poate opune. Ion Negoiţescu SCRIERI; Noaptea pe latura lungă, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1969; Captivi, Bucureşti, 1970; Atrium, Bucureşti, 1974; Primele porţi, Bucureşti, 1975; Cartea fiului, Bucureşti, 1976; Zilele şi jocul, Bucureşti, 1977; Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Bucureşti, 1979; Octombrie, ora opt, Cluj-Napoca, 1981; ed. Cluj-Napoca, 1997; Pe contur, Bucureşti, 1984; Plicul negru, Bucureşti, 1986; Roboterbiographie und andere Erzăhlungen, tr. G. Csejka, E. Wichner, Dieter Schlesak, Paul Schuster, Gottingen, 1987; Fenster zur Arbeiterklasse, tr. Paul Schuster, Gottingen, 1989; Leergeld, Menlenhoff (Olanda), 1989; Le The de Proust et autres nouvelles, tr. Alain Păruit, Andre Vornic şi Marie-France Ionesco, Paris, 1990; Der Trenchcoat, tr. Ernest Michner, Gottingen, 1990; Le Bonheur obligatoire, tr. Alain Păruit şi Andre Vornic, Paris, 1991; On Clowns: The Dictator and the Artist, tr. Irina Livezeanu, Joel Agee, Anselm Hollo şi Alexandra Bley-Vroman, New York, 1992; ed. (Despre clovni: dictatorul şi artistul), Cluj-Napoca, 1997; Compulsory Happiness, tr. Lynda Coverdale, New York, 1993; ed. (Fericirea obligatorie), Cluj-Napoca, 1999; Casa melcului (Dialoguri), Bucureşti, 1999; întoarcerea huliganului, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Petrescu, Scriitori, 112-117; Cristea, Domeniul, 283-286; Titel, Pasiunea, 73-76; Vlad, Lectura, 182-187; Georgescu, Volume, 62-71; Raicu, Practica scrisului, 255-263; Iorgulescu, Scriitori, 210-214; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,203-217; Raicu, Contemporani, 47-51; Moraru, Semnele, 227-233; Culcer, Serii, 167-170; Simuţ, Diferenţa, 146-149; Raicu, Fragmente, 364-370; Titel, Cehov, 176-180; Iorgulescu, Prezent, 230-234; Holban, Profiluri, 248-258; Ion Holban, Când „a povesti" înseamnă „a fi", CRC, 1990,32; Ov. S. Crohmălniceanu, Exerciţiul cotidian al terorii, RL, 1991,42; Mircea Handoca, Mircea Eliade - fascist, legionar, antisemit?, JL, 1992,13-14; George, Sfârşitul, IV, 300-304; Alexandru Vlad, Amurgul clovnilor, VTRA, 1993,4; Ştefan Borbely, Artistul şi dictatorul Trei trepte pentru un dezacord admirativ, APF, 1993, 9; Liviu Petrescu, Univers carceral, ST, 1994, 1-2; Simuţ, Incursiuni, 164-167; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 254-256; Papahagi, Interpretări, 125-128; Marco Cugno, Norman Manea rătăcitorul, APF, 1995, 3-4; Virgil Nemoianu, Profil Norman Manea, ST, 1996, 7-8; Matei Călinescu, „Plicul negru", ST, 1996, 7-8; Ruxandra Cesereanu, Amintiri despre circul totalitar, ST, 1997,8; Claudiu Groza, România cu oameni şi clovni, APF, 1997, 10; Marta Petreu, Să mergem la bibliotecă, APF, 1997,19; Gheorghe Grigurcu, Norman Manea între clovni, RL, 1997,44; Z. Ornea, Eseurile lui Norman Manea, RL, 1997, 50; Dorin Tudoran, Gimnastica de întreţinere sub pretextul Sebastian, RL, 1998,11; Nicolae Manolescu, Ce înseamnă să fii rasist, RL, 1998,19; Ion Simuţ, Norman Manea - un scriitor evreu, român şi american, deopotrivă, F, 1999,2; Dicţ. esenţial, 482-484; Ştefan Borbely, „...vin din pustiu, vin de nicăieri", APF, 2001,1; Behring, Scriit. rom. exil, 163-182, passim; Dicţ. analitic, III, 193-194, 346-350; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 169-175; Manolescu, Enciclopedia, 480-483; Ion Bogdan Lefter, Prima carte/ prima întoarcere din exil, OC, 2003,185; Ovidiu Şimonca, Strania revanşă a celui care nu aşteaptă laurii noştri veştejiţi, OC, 2003,185. E.M., M.I. MANGIUCA, Simion (2.IX.1831, Broşteni, j. Caraş-Severin — 4.XII.1890, Oraviţa), folclorist. Este fiul Călinei (n. Bercean) şi al lui Ioachim Mangiuca, preot. Studiază la Oraviţa, Seghedin, Lugoj şi Oradea. în 1855 îşi ia doctoratul în drept la Universitatea din Pesta, iar în 1858, după ce termină şi teologia la Vârşeţ, va fi profesor de limba şi literatura română la gimnaziul din Timişoara. Intrând în administraţie, e numit prim-pretor la Craşova, Iam şi Sasca Montană, iar din 1861 la Satu Nou. Nu se înţelege cu superiorii, şi în 1869 se stabileşte în Oraviţa, ca avocat. Aici, M., om cu o întinsă cultură, are prilejul de a impulsiona viaţa intelectuală a românilor. A redactat un „Calendar iulian-gregorian şi poporal român" (1882, 1883), a publicat numeroase lucrări de etnografie şi folclor în „Albina", „Luminătoriul" şi „Familia", precum şi în „Romănische Revue". în 1890 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Prieten cu At. M. Marienescu, M. a cules folclor literar şi a elaborat studii privind folclorul românesc. Dar activitatea sa este/în mare măsură, influenţată de latinism, el susţinând că poporul român a conservat intactă mitologia greco-romană (.Martirii, un cult al zeului Marte). De aceea, încearcă să afle corespondentele unor sărbători, datini şi obiceiuri româneşti în mitologia latină. Astfel, el vede în colindă urme ale unui vechi 197 Dicţionarul general al literaturii române Manifest cult al soarelui, trecut de la romani direct în folclorul românesc, care l-ar fi păstrat fără modificări. Cu toate acestea, studiile sale, depăşind orientarea latinistă, reuşesc să aducă numeroase date şi fapte noi. M. este cel dintâi care, înaintea lui S. FI. Marian, s-a ocupat pe larg de obiceiurile de înmormântare la români, în studii precum Strigarea zorilor la mort, Petrecerea mortului, Moşii sau Sacrificiul morţilor. Cu această ocazie publică unul dintre primele texte de zori. S-a ocupat şi de colinde, făcând o clasificare a lor (colinda colindătorilor, a plugu-şorului, a piţărăilor, a colindeţilor, a junilor). Lucrarea Păcală de origine din Italia este una din primele cercetări de folclor comparat în România. Dar cea mai de seamă contribuţie adusă la cunoaşterea folclorului românesc este De însemnătatea botanicei româneşti, apărut în „Familia" (1874), primul studiu românesc de etnobotanică mai amplu. Materialul a fost cules dintr-o regiune care avea drept centru Oraviţa, uneori M. notând fie numele culegătorului, fie data culegerii. El împarte numele de plante în mai multe categorii, studiate separat: mitologice, poetice, de descântece şi vrăji, de leacuri, mito-logice-poetice. Preocupat permanent să aducă date noi în sprijinul dovedirii romanităţii limbii şi poporului român, M. a scris şi diverse lucrări de istorie şi lingvistică, pe care le-a strâns în volumul Dacoromanische Sprach- und Geschichtsforschung (1,1890). El discută aici chestiuni privind fonologia şi morfologia limbii române, dă un studiu despre Cronica lui Huru, altul despre colindă şi se referă la semnificaţiile istorice ale cuvintelor valah şi vlah. SCRIERI: Dacoromanische Sprach- und Geschichtsforschung, I, Oraviţa, 1890. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 182-183; At. M. Marienescu, Simeon Mangiuca, F, 1889, 51; Ilie Rusmir, Viaţa şi operile lui Simeon Mangiuca, Oraviţa, 1931; Ion Taloş, Activitatea folclorică şi etnografică a lui Simion Mangiuca, AMET, 1962-1964; Bârlea, Ist. folc., 205-208; Doina Babeu, Activitatea lingvistică a lui Simion Mangiuca, Timişoara, 1978; Dicţ. lit. 1900, 549; Dicţ. scriit. rom., III, 44-45; N. Deleanu, Academicianul Simeon Mangiuca, Reşiţa, 2002. AL MANI, losif I. (1816, Aiud — 30.IV.1851, Blaj), traducător, poet şi prozator. A urmat liceul în oraşul natal, apoi la Blaj, unde a studiat şi teologia, devenind, după călugărire (1840), profesor de „principie". Un timp preceptor în familia contelui Nemeş (1843-1847), e din nou profesor la Blaj (1847-1848,1850-1851). în timpul revoluţiei a fost închis la Alba Iulia. Din 1838 M. este unul dintre cei mai activi colaboratori la publicaţiile lui Timotei Cipariu şi G. Bariţiu, cu care era şi bun prieten. Debutase însă în foaia manuscrisă „Aurora". Articolele pe teme educative sau politice şi încercările literare sunt fie semnate cu numele său (uneori scris Many), fie cu pseudonimul Aurelie Ardeleanu, fie cu diverse abrevieri ale numelui sau pseudonimului. A publicat îndeosebi la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1838-1848), la „Organul luminărei" (1847-1848) şi „învăţătoriul poporului" (1848), la ultimele două fiind şi redactor împreună cu Aron Pumnul, într-o perioadă când preocupările pentru literatură erau sporadice printre cărturarii şi publiciştii ardeleni, M. are meritul de a fi cultivat poezia, meditaţia în proză, povestirea şi nuvela, chiar dacă valoarea scrierilor sale este modestă. A scris elegii stângace, meditaţii în proză despre viaţă şi moarte, despre trecerea timpului, uneori într-o limbă surprinzător de fluentă, precum şi câteva povestiri şi nuvele (Tatiana, Avesalom, Tetera Cazacul ş.a.). Sub semnătura lui, dar fără a fi originale, au apărut numeroase aforisme şi cugetări, alegorii în proză, anecdote. A pus în circulaţie, prin scurte traduceri sau prelucrări din franceză, germană, maghiară, poate şi din engleză, alături de producţii literare de foileton, numeroase fragmente din scrierile lui La Rochefoucauld, J.-J. Rousseau, Voltaire, Lessing, Klopstock, Schiller, Uhland, Herder, Heine, Dickens. Din literatura maghiară, pe care o cunoştea bine, a tradus pagini din Erdely, Kisfaludy, Vorosmarty ş.a. Din 1843 circula în manuscris traducerea lui după Paroles d!un croyant, scrierea lui Lamennais, iar în 1848, după înlăturarea cenzurii, câteva fragmente au putut apărea în „învăţătoriul poporului", sub titlul Cuvintele unui credincios frâne. De asemenea, Frăgminte din cărţile pribegirei a lui Mickiewicz sunt transpuse de M. în limba română, desigur pentru înrudirea lor cu opera lui Lamennais. Repere bibliografice: Ilarie Chendi, Preludii, Bucureşti, 1903, 137-138; Iorga, Ist. lit XIX, II, 237-238,242-243; Predescu, Encicl, 518; Nicolae Comşa, Dascălii Blajului, Blaj, 1940,76; Ion Breazu, Lamennais la românii din Transilvania, SL, 1948; Ideologia 1848,100,211; George M. Marica, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Bucureşti, 1969, passim; Zamfir, Proza poetică, 101,110-113,121; Dicţ. lit. 1900,549-550. L. V. MANIFEST, revistă apărută la Iaşi, neregulat între 5 octombrie şi decembrie 1934, apoi lunar între ianuarie 1935 şi 25 ianuarie 1936, având subtitlul „Literar, social, artistic". Iniţial director este Mihail Fridan, redactor — losif Ion Baiu, redactor responsabil — George Moroşanu, ulterior George Ivaşcu, care din 1935 figurează în calitate de redactor. Publicaţie de stânga, M. tipăreşte un articol-program (Pornim la drum) ce reprezintă mai curând un discurs de tribună decât o declaraţie de intenţii, configurând, într-un stil polemico-patetic, înrolarea în sfera ideologiei socialiste. Literatura, precum şi studiile critice şi monografice incluse în sumar tratează prin excelenţă autori şi texte cu o declarată orientare de stânga, iar polemismul din paginile revistei vizează în exclusivitate dreapta politică şi culturală, în speţă mişcarea legionară aflată în plină ascensiune, precum şi fenomenele culturale pe care aceasta le-a generat sau influenţat. Versurile promovate se revendică, în general, de la trei modalităţi de scriitură: pe de-o parte, o lirică romantic-elegiacă, cu secvenţe de pastel (pe un fond poetic posteminescian încă viu şi activ în epoca interbelică), pe de altă parte, o scriitură de nuanţă avangardistă şi simbolistă, dar în primul rând aici se cultivă o serie de producţii poetice de tip socialist, proletar, în care mesajul social şi simplismul estetic prefigurează cu claritate producţiile proletcultiste. Proza propune alte tipuri de scriitură, oscilând între textul memorialistic sau ficţiunea romantic meditativă şi textul de implicaţie socială (mai exact socialistă), care, din necesităţi polemice, tinde către un soi de neonaturalism zolist. începând cu anul al doilea de Maniu Dicţionarul general al literaturii române 198 apariţie se renunţă treptat la ambiţiile culturale şi M. devine mai degrabă o tribună de lansare a ideologiei socialiste şi un instrument de polemică la adresa orientărilor de dreapta. Se va miza pe chestiuni politice şi sociale, în detrimentul fenomenului cultural. Evenimentul artistic devine simplă informaţie şi doar în măsura în care se pliază pe sfera de interes ideologic a publicaţiei. Colaborează cu poezie George Moro-şanu, Victor Măgură, Ştefan Baciu, Ion Manolescu, E. Zaharia, Al. Voitinovici (Al. Voitin), Neagu Zamfir, Teodor Scarlat, George Lesnea, Ştefan Ciubotăraşu. Proză dau Aurel Lam-brino, G.M. Zamfirescu, Profira Sadoveanu, Ionel Teodoreanu (un scurt „fragment din romanul Liceenii"), Mihai Popa. Semnează traduceri George Lesnea (din Serghei Esenin), George Ivaşcu, care sub pseudonimul Raluca Rodan transpune un fragment din romanul Le Temps du mepris de Andre Malraux şi semnând Mania Comşa tălmăceşte din Rainer Maria Rilke. Studiile critice şi de istorie literară debutează, oarecum insolit, cu articolul lui Mihail Fridan intitulat H.G. Wells, în care autorul descoperă filiera romanului „ştiinţific modern". Mircea Ceauşu semnează articolul Influenţa franceză în literatura egipteană, Iorgu Iordan e prezent cu două studii de factură monografică (Unamuno şi ideea de progres şi Alexandru Philippide), iar Gherasim Luca trimite articolul Aragon, scriitorul generaţiei istorice, în care insistă asupra mutaţiei dinspre suprarealism („mişcare intelectuală lipsită de orice valoare, având pronunţate atitudini reacţionare, ascunse într-o frazeologie fals revoluţionară", se afirmă într-o notă a redacţiei) spre o literatură ce se revendică de la ideologia socialistă. în aceeaşi direcţie a studiilor biografice se înscrie şi articolul intitulat Panait Istrati, datorat lui Mircea Mancaş. Cronicile literare sunt realizate de G. Ivaşcu, care, de altfel, debutează în paginile revistei. Radu Paul susţine cronica publicistică, George Pascu, Petre Pascaru şi Mihai Popa asigură cronica plastică şi pe cea muzicală, iar Profira Sadoveanu, cronica cinematografică. Alţi colaboratori: Gh. Agavriloaiei, Al. Claudian, Al. Dimitriu-Păuşeşti, Costache Popa, Emilian Bâcov. C. Tt MANIU, Adrian (6.II.1891, Bucureşti - 20.IV.1968, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Călinescu) şi al lui Grigore Maniu, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Pictoriţa Rodica Maniu e sora lui. M. a urmat la Bucureşti şcoala primară, apoi studii secundare la liceele „Gh. Lazăr" şi „Matei Basarab", obţinând bacalaureatul în 1910. în 1913 îşi ia tot aici licenţa în drept, dar fără să o valorifice vreodată. Debutează cu poezia Lăsat de sec la revista şcolară „Răsăritul", în februarie 1906. După colaborări, în 1912, la „Insula", „Simbolul", apoi la „Noua revistă română" şi la „Cronica" (1915-1916), intră în redacţia revistei „Flacăra". Prima carte, Figurile de ceară, îi apare în 1912. Instalat provizoriu la Cluj, se află între cei care lansează în 1921 „Gândirea". întors în Bucureşti, desfăşoară o bogată activitate publicistică. Rămâne în redacţia revistei „Gândirea", la „Universul" ţine ani în şir o rubrică de însemnări cu caracter literar. Publică, de asemenea, la „Chemarea", „Fapta", „Hiena", Desen de Jean Steriadi „Rampa", „Viaţa românească", „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Bilete de papagal", „Boabe de grâu", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Este redactor la „Urzica" (1918), „Voinţa" (Cluj, 1920-1922), un timp, din 1931, la „Dimineaţa", iar între 1930 şi 1933 conduce programul vorbit al Societăţii Române de Radio. Atracţia pentru teatru se materializează în mai multe adaptări (unele făcute împreună cu Scarlat Froda, Ion Pillat sau Al. O. Teodoreanu); în stagiunea 1926-1927 este angajat ca regizor la Teatrul Naţional din Craiova. în anii '30 încredinţează tiparului cărţile care îl definesc ca poet: Drumul spre stele (1930), Cartea Ţării (1934), Cântece de dragoste şi moarte (1935), urmate de o ediţie definitivă, Versuri (1938); li se adaugă două volume în care proza fantastică se alătură celei poematice: Jupanul care făcea aur (1930) şi Focurile primăverii şi flăcări de toamnă (1935). Rafinat colecţionar de artă, grafician şi cronicar plastic, a fost mult timp (1928-1946) inspector, apoi inspector general în Ministerul Artelor. în 1933 Academia Română îl cooptează ca membru corespondent. 199 Dicţionarul general al literaturii române Maniu Angajat în campania dusă de Ion Vinea, mai târziu şi în cea a lui Tristan Tzara, marcat de Baudelaire şi Oscar Wilde, la douăzeci şi unu de ani semnatar al plachetei de proze poematice Figurile de ceară, M. se mişcă iniţial în paradox şi insolit. Poza dezabuzat ironică şi-o va păstra, de altfel, tot timpul. Micile lui snobisme, reacţii destinate să epateze, se traduc în inocente veleităţi nobiliare. Bunăoară, fragmente din poemul Salomeea (1915) apăruseră întâi în periodice, sub semnătura Adrian de Maniu. Nonconformistul, fostul colaborator la revistele de frondă literară „Insula" şi „Simbolul" crede că un scriitor e „un bolnav care nu îşi poate stăpâni artezianismul gândurilor şi revarsă ediţii de dureri prostituate întru hrănirea publicului". Chiar dacă acestea sunt înscrise într-o ficţiune, ca opinii ale unui schelet (figurând într-un tablou straniu, cumpărat de la un anticar parizian), îndărătul lor se profilează, lângă paharul cu otravă, poetul. Pretextul e în fond wildean, detectabil în Portretul lui Dorian Gray. Vizualizarea, plastica imaginii relevă în alte pagini nostalgii de vechi „zugrav" — cu trimiteri la Rembrandt şi El Greco. într-o fântână părăsită foiesc salamandre: nişte „balauri mici, cu ochi de drac roşu, cu pielea umedă, pătată de armonia monotonă a bălţăturilor galben-roşcate pe fond de smoală neagră" (Primăvara sălbatică). Icoane şterse „îmbracă pereţii cu nuanţe de aur rece", turnurile unui castel se desenează în brun pe albastrul cerului (Alba). Că insurgentul modernist e dublat, la început discret, de un explorator în arhaic, iată semnul unei mobilităţi in nuce. Metafore ostentativ prozaice, un senzualism multiform, etalări de pietre preţioase în manieră simbolistă, o retorică minu-lesciană, o gestică apropiată farsei alternează, în Poemele trupeşti, cu manifestări afective bântuite de trecut. în momentul publicării, Salomeea, poem în opt părţi, cu fragmente dialogate, a părut unora isprava unui excentric. Asta şi urmărea autorul: să şocheze. Liniile grave se clatină, făcând ca tragicul să cedeze grotescului, artificialului ori parodicului; se ajunge la Galgenhumor — la „umorul de spânzurătoare". Pare limpede că Herodiada lui Mallarme a dictat împărţirea în cântece, inclusiv apelul la secvenţe dialogate. Propensiunea spre grotesc stă însă şi sub influenţa Salomeei lui Jules Laforgue, de unde resorturi funambuleşti, tentaţia de a descompune un profil, o scenă consacrată, pentru a le reface apoi parodic. De la autorul Moralităţilor legendare provine ideea subtitrării, încât modelul Hamlet sau urmările pietăţii filiale înlesnesc formula: Salomeea sau Urmările unei proaste educaţiuni. La o radiografiere atentă se văd în dramoleta lui M. urme din Salomeea lui Oscar Wilde, poem de intensă vibraţie dramatică (scris direct în franceză, pentru tragediana Sarah Bernhardt), percutante fiind detaliile de ordin vizual-cromatic ale ambientului oriental. Când, aproape octogenar, M. îşi marginaliza poemul, plasându-1 la sfârşitul volumului secund de Scrieri (1968), autorul îşi situa Salomeea în categoria unor juvenilia. Pământul, ancestralul, cultura populară — acestea acţionează sinergetic în tot ce întreprinde poetul după primul război mondial. Titlul volumului din 1924, Lângă pământ, anunţă un program. Semantic vorbind, gravitarea spre pământ nu e, în fapt, o întoarcere la mentalităţi arhaice, la tipare consacrate, ci o reinterpretare a noimelor milenare în eterna lor devenire. Dramatizările semnate acum de poet — Fata din dafin (1918, în colaborare cu Scarlat Froda), Meşterul (1922), Tinereţe fără bătrâneţe şi altele —, impregnate de mitologie şi legendă, implică, vizibil ori estompat, contacte cu spiritualitatea abisală. Faza de început a construcţiei fusese îndeosebi una sfărâmă-toare de clişee; la maturitate, spiritul de ordine al autorului se traduce printr-o ceremonialitate consonantă fiinţei etnice, prin mirări şi căderi în rutină, prin sondaje şi partituri ţintind spre organicitatea de substanţă. E momentul fast în care Arghezi, Blaga, Brâncuşi, Enescu, fiecare din alt unghi, operează sinteze, topind, stilizând, eliminând şi potenţând, revitalizând şi interogând, cu aspiraţii spre totalitate. Ca poet al timpului în mers, M. se vrea deopotrivă un explorator al efemerului şi al eternităţii. Totuşi, el e mai puţin un meditativ, cât un constatator, în ochii căruia ideea de tradiţie pare mai degrabă o sumă a experienţelor succesive, lăsând drum deschis progreselor viitoare. Nu sunt de găsit acuitatea filosofică a lui Blaga, dubiile, anxietăţile, convulsiile şi paroxismele acestuia, dar în textura tradiţie-modernitate el aduce anumite sunete particulare, contribuind la impunerea unui nou profil de scriitor. Ironia sa, cu efecte în remodelarea limbajului, nu e numai o frână a emoţiei şi un mod al defilosofării. Ilustrând ortodoxismul gândirist într-o manieră proprie, se orientează spre forme oculte, spre apocrif, în conotaţii sinuoase de magie tulbure. Pentru elegiacul excedat, chinuit de a fi „singur în singurătate", o biserică în ruină, „inimă moartă", devine — ca în Melancolie, poezia eminesciană — o oglindă a sinelui lânced: „E cântec sau rugăciune ce simt acum?/ E cântec sau rugăciune faptul că trec pe lângă zidurile dărâmate?..." De îndată ce văluri de întuneric împiedică vederea, fantezia se complace în mister; la malul apelor, focuri nocturne „vestesc comori" (Cântec sau rugăciune), jos, „lângă pământ", paznici şi Maniu Dicţionarul general al literaturii române 200 câini dormitează, pe când „focuri blestemate scot limba pe comori". Poetul e interesat de arhetipuri, dar nu în măsura în care ele îi acaparează pe Blaga şi pe Voiculescu. Aproape despuiate de aura vechimii, aici funcţia lor e mai curând de nuanţă decorativă, fără tentaţii de cunoaştere mitico-magică. La Blaga şi Voiculescu fluidul poetic vine din adâncuri tectonice străvechi, la M., mai mult dinspre superstiţii decât dinspre mituri. Despre relaţiile poetului cu „artele-surori", revelatoare este această frază-credo: „Poezia trebuie să oglindească în vers adevăruri pe care le cucereşte deopotrivă muzica, pictura, arhitectura" (Revăzând manuscrisul). Lui G. Călinescu poetul i se pare manierist, „mai puţin preocupat de a reprezenta", cât de a avea „paleta, anatomia, contururile lui", pe scurt, „a găsi o deformaţiune nouă a realităţii e pentru el a crea". Imputarea surprinde, căci ce altceva decât deformaţii şi îngroşări practică Modigliani, Braque ori Matisse în faza lor analitică, preexpresioniştii Van Gogh şi Munch ori arbitrarul Chagall. Mostre de pictură „naivă" se găsesc, bunăoară, în Grădini de zarzavat (din Drumul spre stele), unde deformarea dezinvoltă, neaşteptată răstoarnă sensurile consacrate. Lucrurile intră în raporturi noi, generatoare de surprize: „între răzoare de spanac,/ varză roşie şi ardei,/ pică un cântec de pitpalac// [...] cerul, stropit cu stele, s-a împrospătat,/luna, fostă floare-a-soarelui, se pleacă.// Pe urmă un fluier se îngână cu pitpalacul,/ dar un greier îi întrece întruna.../ Ce e mai frumos e spanacul./ Şi pe urmă luna..." Anticipând pictura lui Ion Ţuculescu, poetul se entuziasma de simbolistica şi cromatica scoarţelor ţărăneşti, diversificate după provincii şi relief, în scrisul lor intrând „ un văz gândit", „basm sau cântec" (Covorul românesc). Plastic vorbind, citadinul M. ştia să piardă o nuanţă, un detaliu, pentru a face loc altora, în percepţii fluid vibratile, sintetizatoare, apte să sugereze răsărirea, înverzirea, înserarea, înnoptarea, desfrunzirea, să capteze stările vaporoase, vedeniile, nelămuritul. în reprezentarea fenomenelor lumii materiale şi psihice, românii au putut împrumuta sugestii de la alţii, însă „arta bizantină o simţi că e numai altoi într-o mai veche înfăptuire" — nota eseistul, interesat de izvoade, într-o pagină din Focurile primăverii şi flăcări de toamnă, mutându-şi privirea de la gramatica poeziei moderne spre arhetipuri şi practicând stilizarea în frescă. Ia naştere o pictură narativă cu rădăcini în basme, legende şi balade, în magic. Nu s-ar putea spune că Drumul spre stele, lansat odată cu Joc secund de Ion Barbu, cu Stânci fulgerate de Al. A. Philippide, ar fi o replică la orizonturile din Lângă pământ. Deşi include câteva piese excelente, volumul nu aduce sunete noi, iar o Rugăciune, de fapt un mic psalm introductiv, nu relevă tendinţe verticalizante, învăpăieri argheziene, nici mari nelinişti metafizice. Discursul liric — observa Perpessicius — se desfăşoară „sub zodia morţii, şi culegerea întreagă se organizează, creşte şi se înalţă sub cerul de safir al nopţii de-a pururi, ca un mausoleu luminat cu aştri, ca un balet funebru, grav şi solemn pentru însoţirea Pro-serpinei pe drumurile ei spre Hades". De remarcat, ca la Blaga, duhuri nocturne „urnind pământul", fluturi cap-de-mort, vestitori de drame. O căprioară, „făptură cu ochi de fecioară", urmărită de gonaci, sare peste un altar căzut (Elegie), prin mărăcini şi scorburi se văd „piei de şarpe lepădate", în ziduri „sfredeleşte cuib pasărea neagră", lângă trepte măcinate nechează „telegari aripaţi", iar din „potcoava Necuratei" sar scântei, dar în pofida prezenţelor întunecate, totul se petrece mai degrabă în basm decât în orizont metafizic. în fond, chiar dacă are aspiraţia drumului spre stele, M. se compalce în terestru, uneori ascultând adâncurile. Lângă vechi ctitorii, motiv în Poveste tăinuită, lângă bolţi de mănăstire în „lumină străvezie", mişună „crapi negri prin adâncul verde", foşnesc trestii, bubuie puşca nevăzută. Astfel de detalii senzoriale plasează lucrurile pe o axă a timpului veşnic. Ca în Mănăstirea din adânc, poem antologic, locurile sunt bântuite de duhuri diavoleşti şi de puteri pângăritoare ale sacrului, iar fantezia liberă, tentată de bizantin, se nutreşte din eresuri. Acolo unde altădată „clopote sunau, răsunau" de „clocotea şi vuia cuprinsul", acolo unde veneau „ologi în cârje, târgoveţi în butci" — pretext de frescă feudală - „stareţul roşu" bea vin din potirul făcător de miracole, sacrilegiu urmat de scufundarea mănăstirii în Ostrov. După o lungă etapă de contemplare în peisaj, odată cu Cântece de dragoste şi moarte, titlul amintind de Cânt despre dragostea şi moartea stegarului Christoph Rilke, recitativul devine psalmodie, de unde Cântec sau rugăciune, Cântecul de pe drum ori Cântecul întâiului domnitor, toate cu infiltrări elegiace. Noutatea e de a descoperi la pictorul suprafeţelor clare un discret mister, ecouri ale spaţiului în lumini vaporoase, difuze. Senzaţia de ambiguitate dintr-un Cântec de jale cheamă în memorie acel „parcă sunt şi nu mai sunt" dintr-o confesiune argheziană. întrebările metafizice şi reculegerea merg împreună, într-o legănare muzicală. Este, oare, M. un poet al tragicului? Un devorat de spectrul morţii? 201 Dicţionarul general al literaturii române Maniu Paşii lui spre infinit nu merg prea departe. Un greier al cărui cânt se opreşte brusc îi amplifică subit starea de vid existenţial: „Sunt singur, bat cu pumnul în pământ,/ De ce-ai tăcut? Mai singur-singur sunt..." E asaltat poetul de vedenii negre? Neliniştile lui se convertesc de regulă în mâhniri, similare uneori celor sadoveniene (Viaţa asta trece, Planeta moartă, Semne în noapte, Noapte nebună), în reflecţii despre ineluctabil: „Viaţa asta trece, ca o zi,/ peste cireşi în rod sângeraţi,/ peste câmpuri cu miei aurii,/ peste munţii albi şi curaţi..." Variante la primul vers reiau ritmic ideea: „Viaţa asta cade ca un zbor...", „Viaţa asta piere ca un foc..." Performanţe în sintetizarea liniilor de forţă relevă, fragmentar, Cartea Ţării, suită de poeme-definiţii deschizând drum viitoarelor îmne ale lui Ioan Alexandru. Ţara e un spaţiu de explorări pluriperspectiviste, punct de sprijin în concretul fizic, în etnos şi mitologic, dar mai ales tărâm afectiv. Vârstnic, poetul se voia un perfecţionist. Curată eroare a fost ideea de a întreprinde, târziu, restaurarea la rece a textelor de odinioară, cu argumentul că arta e o „îndeletnicire în devenire", perpetuă nostalgie a desăvârşirii. Remaniindu-şi operele, în 1965 restauratorul lucid din Cântece tăcute nu se mai identifica emoţional cu cel care altădată vorbea de partea hipnotică a poeziei, adică de starea de graţie, irepetabilă, echivalând cu arătarea sau cu revelarea. Autenticul M., deschizătorul de perspective noi în care Basil Munteanu vedea un primitiv rafinat, trebuie descoperit în primele ediţii. Poezia lui Adrian Maniu [...]e triumful stilisticei şi al manierei. Aci nu există un conţinut şi un stil, ci maniera însăşi este cuprinsul şi scopul operei de artă. Trăit în cercuri artistice, poetul e înrâurit profund de mediul de atelier [...]. Deşi nu în teme, Adrian Maniu este spiritual primul poet bizantinizant, precursor cu un deceniu al lui Lucian Blaga. De la început, el are preferinţă pentru poemul-panou ori gravură şi o poezie nu-i decât comentariul unei icoane primitive în tonuri tari, galben, albastru, roşu, negru [...]. Ca şi Th. Gautier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie. Dar de ar fi ales paleta, n-ar fi fost un Delacroix, ca poetul francez, ci un pictor din secolul XIV ori un iconar bizantin, însetat de aurărie, coloare focoasă şi hieratism liniar. G. Călinescu SCRIERI: Figurile de ceară, Bucureşti, 1912; Salomeea, Bucureşti, 1915; Din paharul cu otravă, Bucureşti, 1919; Fata din dafin (în colaborare cu Scarlat Froda), Bucureşti, 1918; Meşterul, Bucureşti, 1922; Lângă pământ, Bucureşti, 1924; La Gravure sur bois en Roumanie, Bucureşti, 1929; Drumul spre stele, Bucureşti, 1930; Jupanul care făcea aur, Bucureşti, 1930; ed. îngr. şi pref. G. Gheorghiţă, Bucureşti, 1975; Cartea Tării, Bucureşti, 1934; Focurile primăverii şi flăcări de toamnă, Bucureşti, 1935; Cântece de dragoste şi moarte, Bucureşti, 1935; Th. Aman, Bucureşti, f.a.; Pictorul Alexandru Satmary, Bucureşti, 1935; Versuri, Bucureşti, 1938; Cântece tăcute, introd. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1965; Versuri în proză, Bucureşti, 1965; Scrieri, I-II, Bucureşti, 1968; Lupii de aramă, îngr. şi pref. Doina Modola-Prunea, Cluj-Napoca, 1975; Versuri, Bucureşti, îngr. şi postfaţă G. Gheorghiţă, 1979. Traduceri: H. Ibsen, Peer Gynt, Bucureşti, 1925, Casa cu păpuşi (Nora), pref. Vera Călin, Bucureşti, 1957, Pretendenţii coroanei (Os domnesc), Bucureşti, 1958; Carmen Sylva, Poezii, Bucureşti, cu desene de Rodica Maniu, 1936; Gerhart Hauptmann, Clopotul scufundat, Bucureşti, 1939; A.S. Puşkin, Basme, Bucureşti, 1953; Katona Jozsef, Bank Ban, Bucureşti, 1953; Balade populare ruse, pref. FI. Caloianu, Bucureşti, 1954; Moliere, Nechibzuitul sau Boroboaţele, în Moliere, Opere, I, Bucureşti, 1955; M.I. Lermontov, Cântecul despre ţarul Ivan Vasilievici, despre tânărul opricinic şi despre vrednicul neguţător Kalaşnikov, Bucureşti, 1957; A.S. Griboedov, Prea multă minte strică, Bucureşti, 1957; Li-Tai-Pe, Din cântecele lui..., Bucureşti, 1957; Cântecul Nibelungilor, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1958; Cântece bătrâne şi poveşti în versuri. Din limba rusă, cu ilustraţii de Demian, Bucureşti, [1967]. Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, I, 322-325; Davidescu, Aspecte, II, 152; Perpessicius, Opere, II, 132-135, III, 32-33, IV, 210-213, 346-350, VII, 28-31, 227-228, XII, 248, 296, 529-530; Paul Zarifopol, Răspunsul d-lui Paul Zarifopol la întrebările „Adevărului", ALA, 1926, 279; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., I, 610-615, II, 169-170; Constantinescu, Scrieri, IV, 5-19; Boz, Cartea, 113-122; Streinu, Pagini, I, 52-56, II, 50-70, IV, 45-48; Şerban Cioculescu, Despre poezia d-lui Adrian Maniu, RFR, 1936,1; Călinescu, Ist. lit. (1941), 739-743, Ist lit (1982), 822-826; Vianu, Arta, II, 220-225; Negoiţescu, Scriitori, 154-162; Mihail Petroveanu, Studii literare, Bucureşti, 1966,11-72; Martin, Poeţi, I, 29-35; Baconsky, Marginalii, 313-349; Manolescu, Metamorfozele, 27-29; Tomuş, 15 poeţi, 165-192; Piru, Varia, II, 339-347; Rotaru, O ist, II, 518-529; Ciopraga, Personalitatea, 86-111; Crohmălniceanu, Literatura, II, 124-149; Micu, „Gândirea", passim; Muthu, Lit. rom., 216-228; Pop, Transcrieri, 42-46; Pillat, Itinerarii, 3-62; Brădăţeanu, Istoria, II, 269-272; Mihail Iordache, Adrian Maniu, Iaşi, 1979; Petre Stoica, Inelul poetului, ST, 1981,4; Craia, Orizontul, 167-171; Gheorghe Lăzărescu, Adrian Maniu, Bucureşti, 1985; Pop, Jocul, 57-79; Nicolae Manolescu, Adrian Maniu '95, RL, 1986,6; Scarlat, Ist poeziei, III, 5-7, 80-94; Daniel Dimitriu, O experienţă poetică irepetabilă, CRC, 1991, 7; Negoiţescu, Ist. lit, 1,286-291; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 30-31; Popa, Estuar, 91-97; Cornelia Pillat, Un om din alte timpuri, RL, 1998,18; Dicţ. analitic, I, 78-79, 197-199, II, 71-72, 78-80, 353-355,394-395, IV, 70-73,599-601; Dicţ. esenţial, 484-488. C. C. MANIU, Vasile (29.XII.1824, Lugoj - 10.111.1901, Bucureşti), publicist şi autor dramatic. Este fiul Elenei (n. Costin) şi al lui Alexandru Popovici Maniu, comerciant. Face clasele primare la Lugoj, trecând apoi la Şcoala Normală Germană din Caransebeş. Urmează gimnaziul la Lugoj şi Arad, liceul la Timişoara şi Facultatea de Drept şi Filosofie la Pesta (1844-1846). După absolvire e numit subprefect la Orăştie. în 1847 se mută la Bucureşti, unde, în anul următor, va lua parte la revoluţie. După înfrângerea mişcării se refugiază în Transilvania, îndeplinind aici mai multe funcţii administrative, şi în Banat. Stabilit definitiv din 1858 la Bucureşti, M., care îşi câştigă o bună reputaţie cu avocatura (a fost în 1868-1869 şi preşedinte al Curţii Apelative din Iaşi), face politică liberală, fiind ales deputat în perioada 1876-1888. în 1876 este primit în Societatea Academică Română (secţia istorică). M. nu e, de fapt, un istoric. El este un gazetar cu o temeinică informaţie, gata oricând să susţină, împotriva unor aserţiuni tendenţioase, originea latină a neamului nostru, vechimea şi continuitatea lui. „Disertaţiunile" sale, risipite prin diferite publicaţii („Columna lui Traian", „Românul", „Trompeta Carpaţilor", „Buciumul român") sau adunate în broşuri, nu sunt demonstraţii de erudiţie ale unui savant, ci impetuoase pledoarii politice. O idee care iese în relief este aceea a unirii tuturor românilor sub oblăduirea naţiunilor de stirpe latină. în Manolache Dicţionarul general al literaturii române 202 pasiunea pe care o investeşte în susţinerea „cauzei române", el are ceva de tribun. Prin vehemenţă şi sarcasm, unele dintre articole par scrise cu pana unui pamfletar, autorul lor fiind un spirit eminamente polemic. Actor mai întâi în Banat, în trupa lugojeană a lui Iosif Farcaş, apoi la Bucureşti, sub conducerea lui Costache Caragiali, M. promitea, se pare, o bună carieră pe scenă. Renunţă însă la actorie în 1848, apucându-se să scrie piese de teatru. Dar pe acest tărâm argumentele lui simt destul de îndoielnice. Amelia sau Victima amorului (1849) este o melodramă aservită tuturor clişeelor genului. Monumentul de la Călugăreni (1871), unde se preamăresc virtuţile străbune, învederează, în artificiozitatea ei, un simţ artistic deficitar. Maniera e bombastică şi preţioasă, exprimarea firească fiind mai degrabă întâmplătoare. Tot o piesă istorică, mizând pe o anume pedanterie a reconstituirii, este Congiuraţiunea lui Catilina („Columna lui Traian", 1872). Apreciată entuziast în „Literatorul", drama Proscrisul (1880) indispune prin stilul sentenţios şi grandilocvent. Unele pasaje, de aridă dezbatere pe teme politice, sunt curat gazetăreşti. M. a tradus piese de Angeli şi Szigligeti Ede. SCRIERI: Amelia sau Victima amorului, Bucureşti, 1849; Disertaţiune istorico-critică şi literară tractândă despre originea românilor din Dacia Traiană, Timişoara, 1857; Unitatea latină sau Cauza română în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere istoric, juridic şi politic, Bucureşti, 1867; Misiunea occidentului latin în oriintele Europei, Bucureşti, 1869; Monumentul de la Călugăreni, Bucureşti, 1871; Studii asupra scrierei profesorului dr. I. Jung intitulată „Romanii şi românii din Ţările Dunărene", Bucureşti, 1878; Proscrisul, Bucureşti, 1880; Mişcarea literaturei istorice în România şi în străinătate cu referinţă la români în anul 1879, Bucureşti, 1880; Românii în literatura străină, Bucureşti, 1883; Şapte scrisori deschise cătră Majestatea Sa Carol I, regele României, Bucureşti, 1888. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 170-172; Laţia, Cărturari, 22-24; Suciu, Ut. băn., 296-297; Lupaş, Cronicari, 1,198-202; Breazu, Studii, I, 144-146; Dicţ. Ut. 1900,550-551; Victor Neumann, Vasile Maniu, pref. Paul Comea, Timişoara, 1984; Rusu, Membrii Academiei, 316. F.F. MANOLACHE, Constantin (14.11.1883, Iaşi - 21.1.1954, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Ecaterinei (n. Hristea) şi al căpitanului Gavril Manolache. începe cursurile secundare la Liceul Internat şi le continuă la Liceul Militar din Iaşi, apoi urmează Şcoala de Ofiţeri la Bucureşti, absolvind în 1904. Participă la campania din Balcani (1913) şi la primul război mondial, fiind decorat cu Steaua României în grad de cavaler şi Coroana României. Licenţiat în drept la Universitatea din Iaşi (1920), se înscrie în barou, profesând avocatura. Mutat la Bucureşti cu gradul de general şi cu misiunea de a reorganiza justiţia militară (1928-1938), funcţionează în paralel ca profesor (1932-1936) la Institutul Superior de Ştiinţe Penale al Universităţii, fiind şi autorul unor lucrări de drept militar. Fondează şi conduce „Lumea militară ilustrată" (1935-1939) şi e în colegiul revistei „Pandectele militare" (1937-1938). îşi încheie cariera militară la începutul anului 1940. A debutat cu traduceri din Victor Hugo în „Floarea darurilor" (1907), iar editorial, cu piesa de teatru Rândunica (1914), reprezentată anterior la Teatrul Naţional din Iaşi. A colaborat cu poezii, proză, articole şi traduceri (din Alfred de Musset, Victor Hugo, Sully Prudhomme) la revistele sămănătoriste „Sămănătorul", „Ramuri", „Neamul românesc literar", „Floarea darurilor", „Freamătul", „Arta românească", apoi şi la „Daruri", „Oraşul nostru", „Viitorul", „Unirea", „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa românească", „însemnări ieşene" ş.a., semnând uneori cu pseudonimul Măceş. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, al Societăţii Dramaturgilor Români şi al Societăţii Publiciştilor Români. începuturile literare ale lui M. stau sub semnul poeziei (a lăsat şi un manuscris cu titlul Din caier, datat „1904-1905"), influenţată vădit de sămănătorism, cu reminiscenţe romantice, ale cărei teme sunt exaltarea trecutului glorios, liniştea vieţii patriarhale, frumuseţea naturii, scurgerea nemiloasă a timpului. Dintre numeroasele piese, unele reprezentate pe scenele teatrelor din Iaşi, Craiova, Bucureşti (Rândunica, Nebunul, Camaradul Vâltoare, Datorii uitate, Dragoste cu contract, Când reînfloresc salcâmii, Migrena asiatică, S-a stins candela), altele rămase în manuscris, mai închegată, cu nerv dramatic şi replici pline de miez ar fi drama Nebunul (1926), tributară şi ea viziunii maniheiste a autorului, înfruntării dintre idealismul eroului (aparţinând speciei „oamenilor din lună" sadovenieni) şi vulgaritatea vieţii din jurul său, subsumată „răului". Bine primită a fost S-a stins candela, dramatizare a povestirii Răzbunarea lui Eremia Runcu din volumul Destăinuirile colonelului Mihu (1934). Tot pentru scenă M. a tradus din Edmond Rostand (Puiul vulturului, 1924) şi din Henry Bataille (Făcliile, rămasă în manuscris). Proza — secţiunea mai rezistentă — a fost abordată relativ târziu de autor. Mai întâi cu Iconiţa Zorinei (1931), o poveste pentru copii, cu infuziuni poematice, având atingere cu motivul tinereţe fără bătrâneţe, apoi cu povestiri din lumea satului, a cazărmii şi a războiului, reunite în volumele Destăinuirile colonelului Mihu şi Camaradul Spiruş (1939). Au urmat romanele Sfânta dreptate (1936; Premiul Academiei Române), Catrinel (1937), Târgul mausului (1940), intitulat, la ediţia a doua, Maioreasa (1945), Povara recunoştinţei (1944), Poezia trupului (1947) şi Fraţii Valbudea (nepublicat). Sfânta dreptate, cel mai important dintre romane, merge, în notă sămănătoristă, pe tema revoltei ţărăneşti împotriva arendaşilor spoliatori. însetat de dreptate, Petre Leahu, tânăr din Prigoreni, sare în ajutorul unui ţăran bătut de fiul arendaşului, apoi încearcă să strângă întreaga obşte împotriva acestuia. Părăsit de toţi, e judecat şi condamnat la închisoare, unde se împrieteneşte cu un socialist. După împlinirea pedepsei, intră în mişcarea muncitorească ieşeană, prilej pentru studierea psihologiei mediului urban. Trimis, în timpul revoluţiei din Rusia, la Odessa spre a cunoaşte realităţile revoluţionare, e şocat de abuzurile şi nedreptăţile săvârşite în numele idealului socialist. Dezvăluindu-le într-o adunare, e închis fără judecată. Lecuit de revoluţie, evadează şi trece în ţară, dar, învinuit de spionaj şi acţiuni împotriva statului, e trimis la ocnă, unde îşi găseşte sfârşitul. Pentru realismul înfăţişării scenelor barbare ale revoluţiei ruse, romanul avea să fie interzis în 1946. Compus sub forma unui jurnal pe care preotul ocnei îl citeşte după moartea eroului, Sfânta dreptate e deopotrivă un roman al iubirii (dintre Petre Leahu şi Profira) şi de analiză psihologică, unde autorul îmbină epicul, liricul şi 203 Dicţionarul general al literaturii române Manolescu introspecţia analitică. Sub semnul aceleiaşi simpatii faţă de viaţa de la ţară stă şi romanul Catrinel, aducând în mediul mahalalei provinciale un personaj pe care autorul îl vrea exemplar ca frumuseţe, puritate morală şi candoare sufletească. încercarea nu reuşeşte, şi romanul suferă de tezism, nefiresc şi caricatural. M. recurge şi la experienţa sa cazonă, lumea rurală este părăsită în favoarea oraşului de provincie. în Târgul mausului, de pildă, frământările mărunte şi luptele politice, toate orgoliile şi aspiraţiile unui „loc în care nu se întâmplă nimic" sunt concepute ca fundal al confruntării dintre doi ofiţeri ai batalionului de curând adus în localitate, întrupări ale binelui şi răului (primul fiind un alter ego al autorului). Farmecul cărţii e dat mai ales de cele două prezenţe feminine care stăpânesc gândurile şi preocupările protagonistului: maioreasa, o frumoasă şi orgolioasă văduvă, şi Irinel Grecescu, o serafică poetă, pictoriţă şi compozitoare, în creionarea căreia autorul a pornit de la datele biografice ale luliei Hasdeu. Iubirea pentru ele închipuie forme diferite ale aspiraţiei către ideal. De altfel, femeia, obiect de idealizare şi adoraţie, e înzestrată cu o aură de mister, ceea ce poate trimite la personajele lui Gib I. Mihăescu. Situaţia se repetă chiar şi în cazul personajelor feminine duplicitare (Nina Plaiu din Povara recunoştinţei). Din păcate, proza e minată nu o dată de stilul diluat, de lipsa de inventivitate narativă, de utilizarea unui limbaj căutat arhaic, neaoş, în maniera lui Ion Creangă, ca şi de folosirea unor tehnici ale romanului foileton şi a procedeelor romanţioase de înrămare a naraţiunii. Un loc cu totul aparte în scrisul lui M. îl ocupă două biografii aşa-zis romanţate, Scânteietoarea viaţă a luliei Hasdeu (1939) şi Tragedia lui Petru Cercel (1941), scrise cu nerv şi fantezie interpretativă pe baza unui material documentar vast. Cel puţin Scânteitoarea viaţă a luliei Hasdeu e un veritabil document în sine, datorită preluării unor informaţii şi mărturii orale de la cei care au cunoscut-o pe poetă. SCRIERI: Rândunica, Iaşi, 1914; Nebunul, Iaşi, 1926; Iconiţa Zorinei, Bucureşti, 1931; Destăinuirile colonelului Mihu, Bucureşti, 1934; Sfânta dreptate, Bucureşti, 1936; Catrinel, Bucureşti, 1937; Scânteietoarea viaţă a luliei Hasdeu, Bucureşti, 1939; ed. îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2000; Camaradul Spiruş, Bucureşti, 1939; Târgul mausului, Bucureşti, 1940; ed. 2 (Maioreasa), Bucureşti, 1945; Tragedia lui Petru Cercel, Bucureşti, 1941; Critică şi onestitate (răspuns d-nului Ş. Cioculescu), Bucureşti, 1941; S-a stins candela, Bucureşti, 1942; Povara recunoştinţei, Bucureşti, 1944; Poezia trupului, Bucureşti, 1947. Traduceri: Edmond Rostand, Puiul vulturului, Iaşi, 1924. Repere bibliografice: Mihail Sorbul, „Rândunica", „Scena", 1914,4; Gh. Voina, „Camaradul Voitoare", „Mişcarea", 1915,34; Ştefan George, „Nebunul", „Gândul nostru", 1926,6; Em. Manoliu, „Migrena asiatică", „Opinia", 1927, 6133; Emil Serghie, „Când reînfloresc salcâmii", „Lumea", 1928,3087; Izabela Sadoveanu, „Sfânta dreptate", ALA, 1936, 788; Ovidiu Papadima, „Sfânta dreptate", G, 1936, 2; Erasm [Petru Manoliu], „Catrinel", „Lumea românească", 1937, 187; Izabela Sadoveanu, „Catrinel", ALA, 1937,887; Eusebiu Camilar, „Catrinel", IIŞ, 1938, 2; N. Iorga, „Scânteietoarea viaţă a luliei Hasdeu", „Gazeta cărţilor", 1940,1-2; Octav Şuluţiu, „Tragedia lui Petru Cercel", G, 1941, 3-4; Cioculescu, Aspecte, 426-4=32; Alexandru Raicu, „S-a stins candela", SE, 1942,1284; Al. C. Ionescu, Autori, actori şi regizori, Bucureşti, 1943, 119-122; Murăraşu, Ist. lit., 410-411; Perpessicius, XII, 214-217, 549; Dicţ. scriit. rom., III, 51-53. /.O. MANOLESCU, Florin (11.1.1943, Bucureşti), critic şi istoric literar, eseist. Este fiul Herminei (n. Jochemko) şi al lui Dragoş Manolescu, avocat. învaţă la Bucureşti, unde urmează Şcoala Generală „Ienăchiţă Văcărescu" (1950-1957), Liceul „Gheorghe Şincai" (1957-1961) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-germană, luându-şi licenţa în 1968. Peste zece ani, în 1978, i se acordă titlul de doctor în filologie cu o teză despre I.L. Caragiale. Din 1968 până în 1990 este asistent universitar, în 1990 devenind conferenţiar la Facultatea de Litere. între 1972 şi 1974 a funcţionat ca lector la Universitatea din Dortmund. în 1993 este trimis lector la Universitatea Ruhr din Bochum, în 1995 devenind aici profesor la Seminarul de Romanistică. Debutează încă din studenţie în „Contemporanul" (1964) şi colaborează la mai multe reviste, deţinând rubrici permanente la „România literară", „Argeş", „Flacăra", „Contemporanul". E prezent şi în „Amfiteatru", „Luceafărul", „Echinox", „Convorbiri literare", „Revista de istorie şi teorie literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Viaţa românească", „Caiete critice". Debutul editorial se produce în 1971, când îi apare Poezia criticilor, carte ce va fi încununată cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Studiul Literatura SF (1980) este urmat de principala sa carte, Caragiale Manolescu Dicţionarul general al literaturii române 204 şi Caragiale. jocuri cu mai multe strategii (1983). Alt volum de critică, Litere în tranziţie, îi apare în 1998. După ce în 1996 publică la Pittsburgh, SUA, o cuprinzătoare antologie a scriitorilor din România (The Phantom Church and Other Stories from Romania), la Bucureşti îi apare Enciclopedia exilului literar românesc (2003). Deloc surprinzător, în 2002 M. tipăreşte un volum de literatură ştiinţifico-fantastică, Misterul camerei închise, care cuprinde „nouă povestiri incredibile". La prima vedere, cărţile lui M. s-ar încadra în categoria critică universitară, având în vedere un anume echilibru al opiniilor exprimate şi o ordine, deloc întâmplătoare, a domeniilor abordate: întâi o temă, apoi o specie şi, în fine, un autor. Dar criticul e neîncrezător în ideea de metodă, socotind că principala calitate este inteligenţa critică, echivalată de el cu talentul. Primul său volum, Poezia criticilor, este un joc subtil între aparenţă şi esenţă. Cartea ar fi mai mult o „istorie a poeziei" decât a criticilor care au scris poezie, şi mai puţin o antologie sau o culegere de texte. Sunt avuţi în vedere „numai autori pentru care critica reprezintă un mod de existenţă", de la Radu Ionescu la Matei Călinescu, şir din care nu lipsesc nume ce au ilustrat o epocă: Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, G. Călinescu, Tudor Vianu. Unele mici paradoxuri, care ţin mai mult de eleganţa şi fineţea stilului, au stârnit controverse la apariţia eseului, unii accep-tându-1, alţii contestându-1, ceea ce i-a asigurat până la urmă succesul. Surprinzător, M. va declara mai târziu într-un interviu că nu se consideră critic literar, deşi a făcut cronică literară. Mai apropiată i-a fost istoria literară, care include, până la un punct, şi examenul critic. Determinant pentru evoluţia sa ulterioară a fost contactul nemijlocit cu filologia germană în anii când a funcţionat la Universitatea din Dortmund. Dacă în critica românească, în acel moment, se afirma curentul criticii creatoare, contrabalansând cercetările exagerat formaliste sau de poetică neotematică, în Germania istoria literară se debarasa de studiile textimanentiste, datorită îndeosebi Şcolii de la Konstanz, care fundamentase teoria receptării. încă de la primele sale cronici M. propune un altfel de discurs critic, care nu respinge modelul călinescian (/crocean), dar introduce o deviaţie care s-ar putea numi scientistă. Această trăsătură s-a accentuat după stagiul din Germania, care a produs o schimbare de perspectivă. în studiul fenomenului literar criticul trebuia să ia în calcul nu numai estetica, filosofia şi psihologia, ci şi achiziţiile din domeniile lingvisticii, sociologiei, teoriilor comunicaţiei sau textului. Aceasta nu înseamnă transformarea actului critic într-un discurs de tip ştiinţific, ci doar încercarea de a multiplica posibilităţile de investigare în judecăţi de valoare care nu anulează spontaneitatea şi discursul de tip literar. Cu aceste achiziţii noi M. abordează un domeniu care i-a surprins pe mulţi: scrierile science-fiction. Lucrarea Literatura SF s-a impus, în ciuda prejudecăţilor, ca o cercetare exhaustivă a unui gen literar. Cu o informaţie de excepţie, istoricul acestei literaturi, pe care unii o plasează în sfera paraliteraturii, îşi clarifică întâi noţiunile cu care operează, definind genul abordat cu un termen din geometrie: „Literatura SF este o progresie silogistică minus sau plus, cu baza într-o secvenţă de tip realist, care a luat forma unei naraţiuni capabile să exprime o dorinţă sau o temere, cu ajutorul unor elemente împrumutate din (pseudo) ştiinţă sau (pseudo) tehnică. Criticul investighează tipologiile, zonele de interferenţă ale literaturii science fiction cu ştiinţa, fantasticul şi basmul, încercând realizarea unei geografii a genului pe mapamond." în acest context, autorul analizează într-un capitol special Literatura SF din România, excurs în care prevalează privirea istorică. După ce consemnează începuturile de pe la mijlocul secolului al XlX-lea, marcate de un interes crescut pentru senzaţionalul ştiinţific şi pentru primele traduceri, criticul identifică în primii ani ai secolului al XX-lea pe întâiul scriitor specializat în literatura ştiinţifico-fantastică: Victor Anestin. Urmează o trecere în revistă cuprinzătoare a autorilor şi cărţilor mai importante, fără o preocupare deosebită faţă de valoarea acestor producţii. Literatura SF epuizează o temă şi este, cel puţin din punct de vedere teoretic şi istorico-literar, o exegeză exemplară a domeniului. Pentru M. alegerea operei lui I.L. Caragiale ca poligon de încercare pentru un instrumentar critic cu aplicaţie personală nu a fost deloc întâmplătoare. Inteligenţa scriitorului şi inteligenţa criticului, un blazon asumat, au funcţionat ca adevărate afinităţi elective. Cartea Caragiale şi Caragiale a presupus şi cercetări minuţioase de istorie literară, finalizate cu identificarea în presa vremii a unor texte necunoscute. Efortul denotă, pe de o parte, seriozitate şi, pe de altă parte, necesitatea cunoaşterii în întregul ei a vieţii şi activităţii autorului, pentru a putea induce corect generalizările necesare. M. nu şi-a alcătuit o grilă prin care să interpreteze opera, ci creaţia însăşi i-a impus o anume metodă în procesul complex de examinare critică, atunci când mijloacele de investigare apar spontan din aria informaţiilor de specialitate pe care un critic le deţine. Subtitlul cărţii, Jocuri cu mai multe strategii, conduce spre un model matematic, chiar dacă întreaga demonstraţie se plasează în zona esteticului. Criticul observă la Caragiale „cel puţin trei categorii de jocuri cu grade de generalitate şi semnificaţie diferite: jocurile propriu-zise, jocurile textuale şi jocurile propriei sale cariere literare sau politice". Pe acest traseu o sugestie i-a putut veni de la Al. Călinescu, care decelase procedeul de reabilitare a speciilor foiletonistice minore în publicistica caragialiană de început. M. extinde observaţia criticului ieşean la întreaga literatură a lui Caragiale. Scrutarea creaţiei şi a biografiei scriitorului îl conduce la concluzia unei dualităţi a omului şi a artistului Caragiale. Substanţa însăşi a eseului o constituie explicitarea acestei mobilităţi derutante în viaţă şi în artă: amestecul genurilor de jos cu cele de vârf în literatură, trecerea repetată de la ziarele liberale la cele conservatoare, editarea unor calendare populare şi conducerea unor reviste de prestigiu, morga directorului de Teatru Naţional şi statutul asumat al birtaşului, vestejirea puterii oligarhice, a mediilor academice şi politice, dar şi dorinţa de a fi recunoscut de acestea, de a i se acorda un premiu al Academiei sau de a primi un mandat de deputat ş.a.m.d. Toate aceste „duplicităţi" sunt analizate cu fineţe şi competenţă de un exeget care apelează la mijloace şi meto- 205 Dicţionarul general al literaturii române Manolescu dologii mai puţin cultivate la noi. Rezultatul este un portret cu totul nou, al unui Caragiale dilematic, care s-a opus „unei lumi pe care a descris-o de mai multe ori ca fiind o lume pe dos", dar de la care aştepta o recunoaştere a meritelor personale. Portretul mişcat al unui clasic al literaturii române ce părea pe deplin cunoscut a determinat o primire spectaculoasă a cărţii, dar şi o opoziţie virulentă din partea celor care nu au înţeles natura solitară, originală a demersului. în Litere în tranziţie criticul îşi adună cronicile publicate după 1989, îndeosebi în revistele „Dilema", „22" şi „Luceafărul". Faţă cu dezechilibrele apărute în viaţa literară românească, adoptă o poziţie cumpănită şi nu agreează spiritul agresiv, încercările de răsturnare a valorilor şi de atac la persoană pe baza unor argumente periferice a biografiilor lui G. Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Marin Preda ş.a. Ceea ce îi displace cel mai mult este angajarea în asemenea acţiuni a „delatorilor", „barzii serbărilor comuniste" sau „agenţii de influenţă". Cum era şi firesc, e prezentă şi o secvenţă consacrată literaturii exilului românesc, văzută ca fiind nu concurenţială, ci complementară literaturii din ţară. Poate din această cauză, pentru a se lămuri pe sine însuşi, dar şi spre a complini o lacună a culturii româneşti, M. a realizat Enciclopedia exilului literar românesc. Florin Manolescu pune problema talentului său critic în relaţie de sinonimie cu inteligenţa [...]. Sub aparenţa unui excurs într-un teritoriu istorico-literar, seformulează, de fapt, un program critic, o idee despre critică impregnată de sentimentul implicării personale, nu fără orgoliu abil deghizat în exprimarea printr-un „noi" care nu e aici un plural al maiestăţii, ci o marcă impersonală; propoziţiile programatice sunt risipite înşelător în contexte descriptive şi analitice, dar nu sunt îndeajuns de ascunse pentru a nu fi, până la urmă, depistate. LaurenţiuUlici SCRIERI: Poezia criticilor, Bucureşti, 1971; Literatura SF, Bucureşti, 1980; Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, 1983; Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998; Misterul camerei închise, Bucureşti, 2002; Enciclopedia exilului literar românesc, Bucureşti, 2003. Antologii: Drumuri şi zări. Antologie a prozei româneşti de călătorie, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Şt. Cazimir, Viorica Diaconescu, Alexandru Melian şi Petre Nicolau); The Phantom Church and Other Storiesfrom Romania, tr. Sharon King şi Georgiana Fârnoagă, pref. edit., Pittsburgh, 1996. Traduceri: Gunter Krupkat, Nabou, Bucureşti, 1979; Klaus Heitmann, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, postfaţa trad., Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: Piru, Varia, 1,481-484; Grigurcu, Idei, 275-279; Constantin, Prozatori - critici, 142-145; Ungheanu, Arhipelag, 376-379; Iorgulescu, Scriitori, 304-305; Nicolae Manolescu, Caragiale şi ceilalţi, RL, 1983,43; Iorgulescu, Prezent, 290-292; Piru, Critici, 81-84; George, Sfârşitul, IV, 60-69; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 74-76; Cornea, Semnele, 155-159; Micu, Ist. Ut., 778-779; Manolescu, Lista, III, 343-346; Dicţ. scriit. rom., III, 53-56; Popa, Ist. Ut., II, 1124-1125; Dan C. Mihăilescu, „ Caragiale şi Caragiale", LAI, 2002,14. S. I. MANOLESCU, Grigore (28.111.1857, Bucureşti - 14.VII.1892, Paris), traducător. Fără a mai termina cursurile secundare la Şcoala de la „Sf. Sava" din Bucureşti, M., care studia concomitent şi arta dramatică la Conservator, se dedică, în pofida împotrivirii părinţilor, carierei actoriceşti. înzestrat cu excepţionale aptitudini, este cooptat în Societatea Dramatică Română. După desfiinţarea societăţii, joacă un timp în trupa cupletistului I.D. Ionescu, apoi îşi alcătuieşte, cu Mihail Mateescu şi Nicolae Hagiescu, o formaţie proprie. La Iaşi, unde pleacă în 1875, interpretarea lui va fi apreciată de Mihai Eminescu. în 1878 îşi face debutul la Teatrul Naţional din Bucureşti, în stagiunea 1881-1882 fiind înaintat societar clasa I. Beneficiar al unei burse, în 1878 fusese trimis, împreună cu Aristizza Romanescu, la Paris, pentru studii. întors acasă, este numit, în locul defunctului Mihail Pascaly, director de scenă. Plecând mai târziu de la Teatrul Naţional, îşi înjghebează o trupă, cu care colindă prin ţară. După o călătorie în Apus, joacă din nou pe scena din Bucureşti. în 1891, cu trupa Naţionalului, el efectuează un temerar turneu la Viena. Bolnav de cancer, e trimis la Paris pentru a fi operat. Cu jocul său cerebral şi pasionat deopotrivă, susţinut de o mare combustie lăuntrică, M. — care şi-a încununat cariera cu o magistrală creaţie în Hamlet - a fost unul dintre cei mai de seamă actori ai teatrului românesc. Pentru repertoriul trupelor pe care le-a condus, a transpus din franceză şi italiană comedii (cum ar fi Căsătoria silită şi Don Juan de Moliere), dar mai ales farse şi vodeviluri. S-a încumetat să traducă piese ca Hamlet (împreună cu State Dragomir) şi Romeo şi Julieta de Shake-speare, e adevărat că apelând la un text franţuzesc, sau Intrigă şi iubire de Schiller, folosind versiunea lui Al. Dumas-fiul (din care tălmăceşte piesa Dama cu camelii). A mai tradus, într-o bună limbă românească, din Victor Hugo, Frangois Coppee, Victorien Sardou, Henri Monnier, Frederic Soulie, Emile Erckmann şi Alexandre Chatrian, Octave Feuillet ş.a. Versurile luiM. au rămas în manuscris, păstrate în arhivele unor teatre. Repere bibliografice: Virgil Brădăţeanu, Grigore Manolescu, Bucureşti, 1959; Tudor Şoimaru, Grigore Manolescu, Bucureşti, 1960; Ist. teatr. Rom., II, 326-328, passim; Dicţ. Ut. 1900,551. F.F. MANOLESCU, Ion (15.IV.1968, Bucureşti), prozator şi eseist. Este fiul Ioanei Manolescu, profesoară, şi al lui Florin Manolescu, critic şi istoric literar. Urmează la Bucureşti Şcoala Centrală, terminată în 1986, şi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză, absolvită în 1991. După o perioadă în care este profesor de română la Liceul „I. L. Caragiale" din capitală, devine asistent şi apoi lector în cadrul Facultăţii de Litere, la Catedra de literatură română. în timpul studiilor universitare frecventează cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi fondează Clubul literar, alături de Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici şi Andrei Zlătescu. împreună cu aceştia debutează editorial în 1992, în volumul colectiv Ficţiuni, scos în regie proprie. Debutul publicistic se produsese în 1987, la „Amfiteatru", cu proză. Prima carte personală, întâmplări din orăşelul Manolescu Dicţionarul general al literaturii române 206 nostru, îi apare în 1993. Colaborează cu proză şi eseuri la revistele „România literară", „Contrapunct", „Dilema" şi la suplimentul acesteia, „Vineri" (la care este redactor), „Luceafărul", „Echinox", „Secolul 20", „Agora" (SUA), „Observator cultural". La începutul anului 1996 M. publică în „România literară" Un manifest postmodemist, unde schiţează conceptul de textua-lism mediatic. Acesta corespunde unei noi sensibilităţi culturale. Noua sensibilitate „se manifestă printr-un textualism mediatic ce reuneşte, în tabloul virtual al romanului post-modern, sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist şi fantasmele pop-art. Textualismul mediatic foloseşte în proză mijloacele artei cibernetice (imagerie virtuală, simulări tridimensionale, ilustraţie fractală, jocuri interactive, compresie digitală etc., uneori prin intermediul unei colaborări directe cu computerul, ca în cazul prozei electronice e-fiction), pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică. Textualismul mediatic va reabilita lectura participativă, transformându-şi cititorii în eroi ai călătoriilor virtuale." Totuşi, povestirile din volumul întâmplări din orăşelul nostru, cu excepţia unui exotism relativ şi neutru şi a realizării profesioniste, nu bruscaseră candoarea prozei curente. Decorul unui mic oraş american, Gas-City, în care Ovid S. Crohmăl-niceanu se grăbea să vadă transpusă „experienţa de viaţă a anilor trăiţi în universul «socialismului real»", îi oferă autorului rama necesară unor ficţiuni care proporţionează corect banalul, fantasticul şi ironicul. Ca eventuală tehnică se remarcă indistinctul tempourilor narative, „discursul ironico-blazat" (Ov. S. Crohmălniceanu), cu efectul că suspansul este aplatizat, iar monotonia substituie, fie şi parţial, subiectele. Gas-City e totuşi departe de a fi locul unde nu se întâmplă nimic, oferind un repertoriu semnificativ de anecdotică — fie că e vizitat de o trupă ambulantă de balet sau de un personaj cu calificare cristică, fie că se mobilizează pentru un linşaj sau pentru căutarea unui filon aurifer ori carbonifer, fie că îşi oferă scena unor reverberări ale miraculosului ori doar rutinelor cotidiene. Romanul Alexandru (1998) aduce o schimbare relevantă de procesare a naraţiunii. Formula de aici fusese schiţată într-un text mai vechi, Ultima casă a oraşului, publicat în volumul colectiv Ficţiuni. Lăsând la o parte asemănarea cu Ruletistul lui Mircea Cărtărescu, schiţa ficţională din Ultima casi • • livrează o lume cu contururile moi, construită pe nisipul mişcător al unei instanţe auctoriale discreţionare. Consecutiv acestui tip de viziune, Alexandru (în intenţie primul roman fractalic din literatura română) mimează la nivel morfo-logic-anecdotic convenţia bildungsromanului, pulverizând-o fnsă la nivelul articulaţiilor sintactice. Efectul de realitate romanescă este construit şi deconstruit în acelaşi timp, prin ridiculizarea ideii de progresie rectilinie şi uniformă a naraţiunii. Sub controlul explicit al instanţei auctoriale, protagonistul, Alexandru Robe, se naşte, merge la şcoală, în armată, la facultate, cunoaşte primele amoruri, trece prin evenimentele din decembrie '89, pentru a fi în cele din urmă abandonat purei virtualităţi ficţionale: „Buclele poveştii s-au întrerupt în aer, memoria-i amnezică; tabloul se umple de pete albe". M. este imul dintre cei mai avizaţi cercetători români ai segmentului de teorie literară privind postmodernismul şi ideologiile tehno-culturale apărute pe suportul fluid al acestuia. Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale (2002) este o introducere densă în hyper-text. în Videologia (2003) este documentată şi chestionată „relaţia dintre structurile iconice ale prozei postmoderne şi posibilele lor modele bio-tehno-ştiinţifice ale postmodernităţii, de la cele mentale/ logice la cele mediatice". SCRIERI: Ficţiuni (volum colectiv), Bucureşti, 1992 ; întâmplări din orăşelul nostru, pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1993; Alexandru, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1998; în căutarea comunismului pierdut (în colaborare), Piteşti, 2000; Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale, Bucureşti, 2002; Videologia, Iaşi, 2003. Antologii: Literatura memorialistică. Radu Petrescu, Ion D. Sârbu, N. Steinhardt, îngr. şi pref. edit., Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: Andrei Grigor, Colectivismul literar, L, 1992,43; Alina Hristea, „Ficţiuni", ST, 1993,1; Ioana Pârvulescu, Să ne bucurăm, aşadar, RL, 1994,10; Andreea Deciu, Un orăşel de carton, RL, 1994,10; Ioan Stanomir, Demiurgul din ordinator, LCF, 1998,15; Vasile, Proza, 165-168; Nicolae Rotund, „în căutarea comunismului pierdut", TMS, 2002,1; Cătălin Constantin, Literatură şi computer, RL, 2003,5; Lucia Simona Dinescu, Scurtă introducere în hyper-text, OC, 2003, 155 ; Iuliana Alexa, Filosofia SF, RL, 2003,29; Magda Danciu, Postmodemism vir(tu)al, F, 2003,10. Ml MANOLESCU, Ion Sofia (24.XI.1909, Doamna, j. Neamţ — 31.V.1993, Bucureşti), poet. Este fiul natural al Sofiei Manolescu, muncitoare. Face şcoala primară în localitatea natală. După gimnaziu urmează Şcoala de Agricultură din Râmnicu Sărat, Şcoala Medie Agricolă din Roman şi Şcoala Naţională de Viticultură din Chişinău, terminată în 1938. în 1940 trece bacalaureatul şi devine student la Facultatea de Agronomie din Bucureşti. în perioada şcolarităţii, neobişnuit de lungă (începe cursurile secundare târziu), lucrează ca ucenic brutar, acrobat, salahor, paznic, zidar, impiegat, electrician, pedagog, iar după licenţă (1946) este angajat agronom la Camera Agricolă a judeţului Roman. între 1948 şi 1960 lucrează ca profesor la Liceul Agricol din Alexandria şi la Liceul Horticol din Turnu Măgurele, iar între 1960 şi 1962 este inginer la Institutul de Cercetări Hortiviticole din Bucureşti. Revine în învăţământ ca profesor la liceele agricole din Drăgăneşti-Vlaşca, Turnu Măgurele, Roşiori de Vede, Alexandria şi la Şcoala de Mecanici Agricoli din Brânceni (judeţul Teleorman) până în 1969, când se pensionează. A debutat cu versuri în 1932 la revista „Carnet literar" din Buzău. în 1934 a redactat împreună cu Silviu Roda revista „Foc tânăr", apărută la Roman. Tot acum îl frecventează pe M. Blecher, care îl pune în legătură cu Saşa Pană. Se apropie mai mult de grupul de la publicaţiile literare braşovene „Frize" şi „Front literar". A mai colaborat la „Bilete de papagal", „Convorbiri literare", „Almanahul ziarului «Curentul»", „Curentul magazin literar", „Floare de foc", „Munca literară", „Universul literar", „Vremea", „Familia", „însemnări ieşene", „Cuvântul liber", „Jurnalul literar", „Abecedar", „Manifest", „Meridian", „Teatrul Naţional", 207 Dicţionarul general al literaturii române Manolescu „Claviaturi", „Acţiunea literară", „Afirmarea", „Flori de câmp", „Pan", „Veac nou", „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul", „Tomis", „Cronica", „Argeş", „Ateneu", „Orizont", „Ramuri", „Teleormanul". A semnat, la începutul carierei, Ion Manolescu. Prima sa carte de versuri, Odihna neagră, a apărut la editura revistei „unu" în 1936, iar cea de-a doua, Muntele ascuns (1938), în colecţia editorială „Frize", iniţiată de Mihail Chirnoagă la Iaşi. După a treia culegere de versuri, întâlnirea cu focul (1944), devine membru al Societăţii Scriitorilor Români la recomandarea lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction. După 1945 are interdicţie de semnătură şi revine în presă abia în 1957, publicând poezii în „Tribuna", graţie lui Ioanichie Olteanu. In 1970 revista italiană „Brevi" îi acordă Premiul Napoli Ospite pentru volumul Până unde pot muri ^1969). A lăsat în manuscris volumul de memorialistică întâmplări de când eram pe pământ. Traiectoria cărţilor lui M. înregistrează evenimentele unei biografii spectaculoase în felul ei. „Băiatul Sofiei — din flori", cum s-a autodefinit într-un vers, asumă poetic condiţia de marginal, de anonimat şi umilitate, iar poemele sale poartă o vizibilă amprentă autobiografică. Practicând „o poezie grefată pe ipostaze ale existenţei" (Romul Munteanu), se manifestă de la început ca un „elegiac confesional" (G. Călinescu), marcat, cu intensitate variabilă, de momente succesive ale sensibilităţii lirice contemporane. Poetul revine mereu la un fond afectiv iniţial („sufletul meu rămas la debut"), în cicluri de cântece, elegii, notaţii de jurnal liric, în a căror dicţiune preia şi ecoul modelelor poetice consacrate (eminescian, arghezian, pillatian, voiculescian etc.). Desincronizat faţă de poeţii de aceeaşi vârstă (Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Virgil Carianopol ş.a.), se afirmă alături de generaţia lui Gellu Naum, debutant (cu Drumeţul incendiar) tot în 1936, şi în aceeaşi colecţie „unu". Odihna neagră apare cu sprijinul lui M. Blecher şi al lui Saşa Pană. Medicul poet şi animator al grupului de la „unu" îl vizita des la Roman şi, cu ocazia acestor întâlniri „lângă patul marelui suferind", fixându-se cuprinsul plachetei, se vor fi reformulat şi unele versuri, ceea ce ar explica vaga amprentă suprarealistă a celor douăzeci şi cinci de poeme. Primii comentatori nu trec neobservate lipsa de coeziune şi unele „reziduuri din poezia lui Saşa Pană" (Tiberiu Iliescu), identificând totuşi sensibilitatea inedită din poeme ca Rugă nouă şi Baladă („Din cântecul lumii nimic nu rămâne,/ Căci sorbi deopotrivă: otravă şi cer;/ Pieziş îţi alunecă inima-n taină/ Şi sufletu-n stele rămâne stingher"), concepute în versuri „de accent direct, liniar", confesiv. Profilul de „contemplativ resemnat" se vădeşte mai clar în poemele din Muntele ascuns, care atestă desprinderea de „maniera care nu era a sa". Cum observă Mihail Chirnoagă, poezia lui M. configurează „mai mult un fel de a reacţiona la atingerea vieţii" al unui „poet sincer, cald şi-ndurerat", decât fidelitatea faţă de un program liric. Dicţiunea elegiacă se individualizează pe o dimensiune cursivă, cantabilă. Elegie fragilă, Elegie, Cântec de toamnă, Cântec peste umăr, Sfârşit de poem ş.a. cristalizează blândeţea francis-cană a impresiei şi o muzicalitate subtextuală: „Şi dac-ar fi mai linişte în mine,/ Tristeţea ar putea să se audă" (Linişte grea). Spiritul acestei poezii, care mizează pe simplitatea nu lipsită de o nuanţă de frondă a expresiei, continuă în culegerea întâlnirea cu focul. Tema morţii, prezentă şi anterior, este contextualizată aici prin experienţa războiului. „Mai mult poet decât ostaş" (Cântec la Odesa), cel ce scrie în carnetul său de front practică un lirism sobru, condensat. Poemele se structurează în notaţii lapidare, consemnând momente şi stări de tensiune şi spaimă: „Din vâltoarea marelui măcel/ Zvârle moartea grauri de oţel./ Proiectilele rup ceru-n bot/ (De n-aş muri cu poezii cu tot" (Atac în zori). Târziu, după mai bine de două decenii, volumul Soare scufundat (1966) deschide alte experienţe lirice, însă este astfel conceput încât să facă vizibilă încercarea de refacere a punţilor cu primele vârste ale poetului. Ciclul intitulat programatic Cântece neauzite conţine, alături de versuri reluate din vechile plachete sau dintre cele rămase în publicaţiile interbelice, un număr de poeme din perioada cât M. tăcuse, „blocat la lumina zilei". întoarcerea parţială „la uneltele dintâi" (M. N. Rusu) este vizibilă şi în fragmentele mai vechi ale amplului poem autobiografic între mine omul şi voi cartofii, publicat cu substanţiale completări şi în volum separat în 1975. Ciclurile noi — Soare scufundat şi Pământ aşteptat — păstrează amprenta autobiografică. Formula de jurnal liric alcătuit din scurte poeme de notaţie, cântece, madrigale şi crochiuri spontane în ton elegiac este continuat în altă arie tematică: ipostaza poetului ostaş din întâlnirea cu focul este aproape uitată şi înlocuită de aceea a „poetului agronom". M. evoluează, în nota specifică sensibilităţii sale, ca „poet al unei noi georgice", „glas original, mai ales în cântecele dedicate pământului şi plantelor" (Emil Mânu). Dicţiunea poetică păstrează discret legătura cu modernismul, însă vizează mereu, dincolo de asociaţia contrastivă şi imaginea epatantă, densitatea senină, transparentă şi simplitatea spontană, muzicală. în acest sens, reprezentative pentru efigia poetului sunt şi versurile din Ultima pălărie (1984). SCRIERI: Odihna neagră, cu un portret de M. H. Maxy, Bucureşti, 1936; Muntele ascuns, Iaşi, 1938; întâlnirea cu focul, cu un portret de Eugen Drăguţescu, Bucureşti, 1944; Soare scufundat, Bucureşti, 1966; Până unde pot muri, Bucureşti, 1969; învolucru, Bucureşti, 1970; între mine omul şi voi cartofii, Bucureşti, 1975; Aşa i-a fost dat Romei, Bucureşti, 1976; Colivia cu lacrimi, Bucureşti, 1979; Ultima pălărie, Bucureşti, 1984. Repere bibliografice: Vasile Spiridonică, Cartea (Note asupra poeziei), „Front literar", 1936,8-10; Tiberiu Iliescu, Poezie, „Meridian", 1936,10; Mihail Chirnoagă, „Muntele ascuns", „Front literar", 1938, 2-3; G. Ivaşcu, „Muntele ascuns", JL, 1939,13; Predescu, Encicl, 517; Călinescu, Ist. Ut. (1982), 944; Tudor Arghezi, Universitatea şi soldatul, „Informaţia zilei", 1943,470; [Ion Sofia Manolescu], „Curentul familiei", 1944,22; M. N. Rusu, Ion Sofia Manolescu, LCF, 1968,17; Florin Manolescu, „Până unde pot muri", RL, 1969,52; Virgil Gheorghiu, „Până unde pot muri", VR, 1969,12; Caraion, Duelul, 78-80; Grigurcu, Teritoriu, 154-157; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973, 530-531, 535, 538-540; Ilarie Hinoveanu, Convorbiri cu... , Craiova, 1974, 44-54; Piru, Poezia, I, 162-166; Dumitru Micu, Ţărâna fierbinte a patriei, CNT, 1975,48; Paul Dugneanu, Discreţia sentimentelor, LCF, 1975,51; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 329-330; Raicu, Practica scrisului, 300-302; Lit. rom. cont., I, 323-325; Piru, Ist. lit., 433; Apolzan, Aspecte, 314; Gheorghe Suciu, Fiul Sofiei, LCF, 1984, 49; Costin Tuchilă, Cu prietenie, LCF, 1985, 6; Grigurcu, Manolescu Dicţionarul general al literaturii române 208 Existenţa, 95-98; Romul Munteanu, Un latifundiar al poeziei, L, 1992,34, 35; Gheorghe Grigurcu, Ion Sofia Manolescu, RL, 1993,23; Cristea, Teleorman, 388-389; Emil Mânu, Generaţia literară a războiului, Bucureşti, 2000,46-49, 70-87,395,399,420; Dicţ. scriit. rom., III, 56-57. C.H. MANOLESCU, Nicolae (27.XI.1939, Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar şi eseist. Este fiul Sabinei Apolozan (n. Manolescu), profesoară de franceză, şi al lui Petru Apolzan, profesor de filosofie. Familia paternă descinde din oieri stabiliţi în Mărginimea Sibiului. Ascendenţa oltenească a mamei include o serie de rude dintre care Măldăreştii au dat în 1877 un erou la Rahova. M. urmează gimnaziul la Sibiu. în perioada 1952-1954 ambii părinţi sunt arestaţi, motiv pentru care copilul se află în întreţinerea bunicilor materni, începându-şi liceul la Râmnicu Vâlcea. în 1953 adoptă numele de familie al bunicului matern. După absolvirea liceului la Sibiu, urmează din 1956 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, cu o întrerupere în 1958 şi 1959, când este exmatriculat din cauza dosarului. în vara lui 1959 dă examen la Şcoala Tehnică de Cinematografie din Bucureşti, unde reuşeşte, dar nu este admis, consta-tându-se că fusese eliminat din universitate. Reprimit în facultate în aceeaşi toamnă, îşi ia licenţa în 1962. Este repartizat la Şcoala Medie nr. 2 din Feteşti, ulterior la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş, unde nu se prezintă, dobândind între timp o colaborare la „Contemporanul", sub directoratul lui George Ivaşcu. în 1963, în urma diligenţelor lui G. Ivaşcu, este angajat preparator la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, ulterior devenind asistent (1964-1968) şi lector (1968-1989). După 1990 este promovat profesor la aceeaşi catedră. Lucrarea de doctorat — Contradicţia lui Maiorescu — este respinsă în 1970, în urma referatelor nefavorabile ale lui Liviu Rusu şi Al. Dima. Susţinută din nou în 1974, datorită intervenţiei favorabile a lui Al. Piru, prorector al Universităţii din Bucureşti, teza este, în fine, admisă. Manifestată precoce, vocaţia de cronicar literar a lui M. se exercită constant vreme de trei decenii (1962-1992). Debutul survine în „Contemporanul", unde G. Ivaşcu îi oferă cronica literară în primăvara lui 1962. Va continua s-o susţină până în 1972, când este titularizat cronicar la „România literară" de acelaşi G. Ivaşcu — omul providenţial al biografiei profesionale a lui M. Colaborarea săptămânală timp de douăzeci de ani la „România literară" s-a impus drept una dintre instituţiile criticii literare româneşti. Reperele sale valorice uzuale au contribuit decisiv la conturarea canonului epocii, în răspăr cu ierarhiile oficiale. După încetarea activităţii lui de cronicar literar, critica de direcţie şi-a pierdut — probabil ireversibil — prestigiul. Pentru o istorie a gustului şi a instituţiei literare în comunism, comentariile sale săptămânale constituie documente de neînlocuit. Din 1990 M. devine directorul revistei care l-a consacrat, „România literară". Renunţă la cronică, dar în perioada aprilie 1990 — septembrie 1991 semnează rubrica de analiză politică „Ochiul magic". De la această dată implicarea lui se materializează în conducerea publicaţiei şi în editorialul săptămânal. Activitatea de critic a lui M. s-a făcut prezentă în aproape toate publicaţiile culturale ale vremii. însemnările de lectură au alimentat cele şapte volume din seria Teme, apărute între 1971 şi 1988. Ultimele dintre ele includ proze scurte şi un fragment de jurnal. Faptul ca atare trădează înrudirea de substanţă a publicisticii sale cu creaţia. După 1989 criticul şi-a antologat cea mai mare parte dintre textele publicistice în diverse volume, oferindu-şi astfel prilejul unei experienţe inedite: aceea de a-şi rememora biografia de cititor şi de a-şi recupera afectiv începuturile. Din 1997 este membru corespondent al Academiei Române. Debutează cu Literatura română de azi 1944-1964 (1965), volum scris în colaborare cu Dumitru Micu. Acestuia i-au urmat Lecturi infidele (1966) şi Metamorfozele poeziei (1968). La scurt timp, Contradicţia lui Maiorescu (1970) inaugurează o serie de studii monografice consacrate unor autori de prima mărime. Anatomia scrisului lui Titu Maiorescu întreprinsă de M. detectează o polaritate fondatoare: la o extremă — spiritul religios, afirmativ, edificator al ctitorului şi deschizătorului de drum, la cealaltă — spiritul polemic lucid al contestatarului, care demolează metodic, netezind drumul celui dintâi. Conform opiniei exegetului, în principiu cele două vocaţii s-ar manifesta succesiv: întâia parte a criticii lui Maiorescu este negativă, în 209 Dicţionarul general al literaturii române Manolescu contrast cu ultima parte, care afirmă. Prin urmare, Maiorescu nu propune o nouă cultură decât după ce denunţă viciul radical al celei vechi. în planul expresiei, opoziţia între polemic şi religios se manifestă paradoxal, căci textele polemice ale lui Maiorescu sunt riguros argumentative, voit demonstrative şi impersonale, pe când discursurile sale sunt cele care tind către polemică. Dincolo de cazul Maiorescu, cartea lui M. vizează articularea unei opere cu fundalul epocii sale şi, în acelaşi timp, capacitatea lui de a accede la exemplaritate în orizontul culturii române. Micul eseu Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976) este o demonstraţie în planul tehnic şi, în acelaşi timp, etalează unele dintre obsesiile ulterioare ale programului critic al autorului. Recanonizarea lui Odobescu din Istoria critica a literaturii române (1,1990) se află în germene aici. Zona aureolată de prestigiu didactic a operei (Pseudo- cynegeticos în special) este demonetizată în beneficiul scriiturii intimiste (cu precădere epistolarul). Sadoveanu sau Utopia cărţii (1976) este un exemplu tipic de exegeză care intervine în destinul postum al unui autor, producând o modificare a imaginii sale în conştiinţa publică. Sistemul complex de modele care întemeiază opera — arhitectura socială, cadrul cosmic, filosofia şi finalmente modelul cărţii — se naşte prin amplificarea treptată a unui sâmbure iniţial de axiome. Premisa demonstraţiei este că în evoluţia creatoare a lui Mihail Sadoveanu există o falie între operele tinereţii şi cele de maturitate. De la Hanu Ancuţei -operă de răscruce — până la Creanga de aur, Ostrovul lupilor sau Divanul persian, imaginarul sadovenian ar evolua pe un traseu conducând lent, dar neabătut, de la lume spre carte. în ficţiunile lui Sadoveanu, obsedate în perioada târzie de triumful utopic al literaturii asupra unei vieţi văduvite de sens, livrescul se infiltrează progresiv, uzând de formule diverse: de la convergenţa tematică dintre viaţă şi modelul cărţii la tălmăcirea cu instrumente parodice şi în sfârşit la coincidenţa vieţii cu cartea, pe care o reproduce ad litteram. O secţiune aparte a criticii lui M. o configurează două sinteze trădând un anumit apetit teoretic: Arca lui Noe (I-III, 1980-1983) şi Despre poezie (1987). Ambele se plasează la limita dintre tipologia formală şi proiecţia istorică. Aşa cum o defineşte criticul, poezia debordează limitele limbajului şi, într-un sens particular, le contrazice, iar poeticul nu este decât unul dintre drumurile spre care trimite. Poezia este o construcţie solid înşurubată în temeliile limbajului, dar edificiul ei devine scena unor jocuri de forţe, păstrându-şi deschise uşile către exterior: spre lume, spre viaţă, spre adevăr şi cultură. Există, aşadar, în poezie o impuritate reziduală, rezistând tenace tentativelor reducţioniste ale poeţilor. Volumul Despre poezie include o fenomenologie a liricii româneşti moderne, reluând (din Teme, volumul VI) ipotezele privitoare la raportul tipologic moder-nism-avangardism-postmodernism, care au alimentat o polemică de durată cu Marin Mincu. în Arca lui Noe criticul îşi organizează obiectul — romanul românesc — în funcţie de o grilă selectivă: raportul dintre narator şi personajele sale. Vedeta universului fictiv este de fapt naratorul: autorii şi personajele lor îl interesează pe critic doar în măsura în care îşi trec unul altuia dreptul şi îndatorirea de a nara. în primele Nicolae Manolescu împreună cu Eugen Simion două volume criticul urmăreşte consecvent mişcarea convenţiilor de verosimil în ficţiune, între polul social şi cel psihologic, ca şi mecanismul graţie căruia forul narat se mişcă între un Olimp transcendent — în modelul de roman numit doric: Mara, Baltagul, Rusoaica, Enigma Otiliei, Scrinul negru sau Moromeţii — şi profunzimile interiorităţii — modelul ionic: romanele ciclului Hallipa, Adela, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ioana, Jocurile Daniei, Maitreyi, Vestibul în schimb, în volumul consacrat corinticului criticul debarcă pe tăcute unghiul iniţial de vedere (cel naratologic). încearcă, ce este drept, să convingă că ar fi vorba de un tip aparte de romane, în care perspectiva e exterior-ironică, opusă celei exterior-serioase a doricului şi, respectiv, interior-serioase a ionicului. Se observă însă foarte uşor că distincţia între doric şi ionic, care opunea pe exterior lui interior — din unghi naratologic — este de fapt traversată de o alta, căci serios şi ironic nu mai trimit la instanţa naratoare, ci la aceea creatoare, reflexivă şi critică. în cel de-al treilea volum planul de referinţă al sensului se mută, abordând pe narator în beneficiul autorului. Nu fictivul romanului interesează pe critic, ci textul (fictiv). Textul ca produs al scrierii, textul care nu se acoperă cu economia povestirii, fiind o emanaţie a conştiinţei de sine a literaturii, apare în prim-plan. Lumea povestită e înfăţişată acum ca o lume interpretată, ilustrând o concepţie despre creaţie, adevăr, lectură, sens, limbaj. în acest scop sunt Manolescu Dicţionarul general al literaturii române 210 valorificate cele mai diverse resurse ale textului — registre stilistice, efecte contextuale, autodiegeza, simplul montaj de planuri etc. Din acest unghi nou de vedere sunt analizate romane precum Vizuina luminată, Craii de Curtea-Veche, Cartea Milionarului, Creanga de aur, Vânătoare regală, Bunavestire, Lumea în două zile ş.a. în fond, cele două unghiuri de lectură cu care operează criticul — în încercarea sa de a prezenta diverse chipuri ale romanului românesc drept vârste ale sale — nu sunt exclusive, ci aplicabile în egală măsură unuia şi aceluiaşi roman. Romanele numite corintice pot fi redistribuite în funcţie de felul narării sub rubricile doric (de pildă Creanga de aur) sau ionic (M. Blecher, integral). Şi reciproc, e suficient ca Patul lui Procust, Ioana, Vestibul să fie supuse perspectivei mânuite în cel de-al treilea volum, pentru ca ele să-şi reveleze atribute corintice. Ca şi în cartea despre Sadoveanu, M. încearcă să imprime o anume epicitate obiectului, ca şi discursului său, lăsându-se ispitit să construiască pornind de la relaţia roman-socialitate un scenariu istoric. Una dintre temele de meditaţie constantă este modul în care poate fi comentată literatura şi, decurgând de aici, condiţia istoriei literare şi a criticii, temă ce se regăseşte în textele de escortă ale primelor lui două volume: Lecturi infidele şi Metamorfozele poeziei. Prin programul critic pe care îl apăra şi îl ilustra, cartea de debut a atras atenţia asupra autorului, care asuma frontal condiţia reputat subiectivă a criticii şi vocaţia acesteia pentru aderenţele eterogene şi complexe. Misiunea indispensabilă a criticului este să justifice opera, să o facă plauzibilă în faţa receptorului său, în funcţie de repere infinit variabile. în Metamorfozele poeziei se reia una dintre tensiunile discutate în cartea anterioară: cea dintre creaţie şi istorie. Se descalifică practic istoria literaturii în beneficiul criticii, singura căreia opera i se adresează prin ceea ce are irepetabil şi vital. Asupra dilemelor debutantului, M„, criticul matur, revine, în alt context, publicând un prim volum din Istoria critică a literaturii române. Printre circumstanţele speciale care stimulează demararea acestui proiect se cuvine menţionată criza prelungită de identitate a istoriei literare, conjugată cu necesitatea rescrierii istoriei literaturii române cu uneltele aflate la îndemâna altei generaţii. Reformele lui M. în domeniu se desfăşoară pe mai multe planuri. Mai întâi obiectul, scrisul în limba română şi produsele sale textuale, ceea ce restrânge aria de studiu tradiţională, făcând separaţia netă între literar şi larg-cultural. Eliminarea învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, de pildă, a fost una dintre opţiunile cele mai controversate în materie. Acest mod de abordare devine posibil doar într-un moment în care se limpeziseră — prin studii propedeutice, semnate de Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Eugen Negriei, Ioana Em. Petrescu — chestiunile esenţiale ţinând de orizonturile generice ale expresiei în limba română. Se adaugă deplasarea accentului dinspre unitatea minimală a disciplinei — omul şi opera — către formele literare produse de convenţii de gen, acceptate pe durate medii de timp, mai rapide decât temporalitatea aproape imperceptibilă a ofilirii textelor, dar mai lente decât conjuncturile socio-economico-politice exterioare literaturii. în sfârşit, autorul Istoriei... se bizuie pe înţelegerea literarităţii drept aspiraţie spre conformitatea cu anumite norme. Volumul apărut se opreşte pe teritoriul romantismului, fără a-1 epuiza. Pe acest segment temporal se urmăresc evoluţia tiparelor scrisului în raport cu oralitatea, convenţiile cărturăreşti faţă de cele populare, stilul sacru diferenţiat de cel profan. De o atenţie specială beneficiază destinul curentelor, ce devin rând pe rând repere de înseriere formală a operelor. Eliberat de algoritmul istoricist, M. îşi permite să adopte tehnica anacronismului, făcând, când este cazul, naveta între Arghezi, Barbu, suprarealişti şi textele medievale, romanul paşoptist şi Cristian Teodorescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Gh. Sion. Acest mod de tratare implică o reformă valorică — un proces de recanonizare, care declasează anumite texte (O samă de cuvinte, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Alexandru Lăpuşneanul), scoţând în prim-plan altele (epistolarul lui Odobescu, proze slab cotate ale lui Costache Negruzzi ş.a.). Istoricul literar etalează şi supune dezbaterii ipotezele, normele şi argumentele utilizate, permiţând dialogul, conştient că reţeta sa este una printre mai multe posibile. Dezamorsând tensiunile dintre istorie şi critică 211 Dicţionarul general al literaturii române Manolescu enunţate la începutul carierei, el optează pentru o critică a ideii de istoricitate şi a formelor sale de manifestare în perimetrul literaturii — o expertiză a presiunilor contextuale asupra literaturii — şi pentru o testare din mers a propriei metode. In opera admiratorului statornic al lui Titu Maiorescu, activitatea de analist politic a lui M. nu pare să fi fost o simplă întâmplare. Cartea de proze politice Dreptul la normalitate (1991), subintitulată Discursul politic şi realitatea, interesează istoria literaturii române tot atât cât istoria politică a României. Citind conjunctura contemporană, raportând-o la un etalon de verosimil şi de firesc, articolele politice lasă să se întrevadă în ele o analogie cu discursul critic. Pe canavaua bogată în nuanţe (uneori derutante) a scrierilor lui M., se poate desluşi cu uşurinţă „desenul din covor". Comentatorul de literatură se remarcă prin agilitatea cu care se mişcă între puncte cardinale, ordonându-şi decis opţiunile într-un itinerar şi mai cu seamă concluziile într-un scenariu narativ. Strict tehnic, traiectoria conduce de la călinescianismul frondeur al începuturilor către situarea chibzuită, la maturitate, mai curând sub semnul lui Tudor Vianu. Pentru cel ce vrea să-i fixeze locul în istoria literaturii române, revelator se dovedeşte totdeauna drumul care merge de la operă la biografie şi îndărăt la operă. Eseurile lui N. Manolescu amestecă în chip voit temele literare cu temele morale, livrescul cu biograficul, analiza ideilor cu fuga în naraţiune şi confesiune. Remarcabilă este tocmai această libertate a spiritului care trece fără dificultate de la un subiect la altul şi se implică, totdeauna, pe sine în ceea ce citeşte şi ceea ce vede. N. Manolescu şi-a construit un stil în această privinţă şi, în Desenul din covor, stilul este, am impresia, mai apropiat de acela al moraliştilor. Lecturile mai noi din Cioran (pe care îl şi comentează în câteva pagini strălucite) i-au dat gustul pentru a pune, cum se zice, lumea în paradox şi a dezlega paradoxul ideilor comune. Eliberat de obligaţia de a justifica estetic opera (operaţie ce rămâne în seama cronicarului literar), eseistul caută în operele pe care le citeşte şi, mai ales, le reciteşte, temele sale. Ele acoperă un spaţiu întins de probleme, de la discursul îndrăgostit al Marianei Alcoforado la discursul epic neîncheiat al Sufletelor moarte. [...] Mi-au plăcut enorm aceste notaţii care-l dezvăluie pe N. Manolescu ca om, mai mult decât crede el. în timp ce scriam Sfidarea retoricii, am trecut printr-o experienţă asemănătoare, dar n-am avut curajul să introduc în carte decât o singură pagină despre tragedia din care nu aveam să ies multă vreme şi pe care, în fapt, n-am uitat-o nici azi: dispariţia tatălui. N. Manolescu notează mai sistematic stările prin care trece, şi jurnalul său este, repet, admirabil, dacă poate fi admirabil ceva ce este atât de aproape de durere. Eugen Simion SCRIERI: Literatura română de azi. 1944-1964 (în colaborare cu Dumitru Micu), Bucureşti, 1965; Lecturi infidele, Bucureşti, 1966; Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968; Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970; Teme, voi I-IV, Bucureşti, 1971-1983, voi. V: Julien Green şi strămătuşa mea, Bucureşti, 1984, voi. VI: O uşă abia întredeschisă, Bucureşti, 1986, voi. VII: Desenul din covor, Bucureşti, 1988; Prelegeri de literatură română comtemporană. Autori şi opere. 1944-1974 (în colaborare cu Dumitru Micu), Bucureşti, 1974; Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Bucureşti, 1976; Sadoveanu sau Utopia cărţii, Bucureşti, 1976; Arca lui Noe, I-III, Bucureşti, 1980-1983; Despre poezie, Bucureşti, 1987; Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990; Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea, Bucureşti, 1991; Cărţile au suflet, Iaşi, 1995; Arhivele Paradisului. Un dialog cu Mircea Mihăieş, Timişoara, 1999; Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, îngr. Mircea Mihăieş, Iaşi, 1999; Poeţi romantici, Bucureşti, 1999; Teme, Bucureşti, 2000; Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I-III, Braşov, 2001; Cititul şi scrisul, Iaşi, 2002; Inutile silogisme de morală practică, Bucureşti, 2003; Poeţi moderni, Braşov, 2003; Lectura pe înţelesul tuturor, Braşov, 2003. Antologii: Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1968. Repere bibliografice: Regman, Cărţi, 116-120; Felea, Reflexii, 131-133; Cesereanu, Ipostaze, 219-225; Felea, Poezie, 204-209; Sorianu, Contrapunct, 225-235; Piru, Varia, 1,485-487; Stănescu, Poeţi şi critici, 128-141; Grigurcu, Idei, 165-173; Constantin, Prozatori - critici, 120-124; Tomuş, Răsfrângeri, 82-87; Petrescu, Scriitori, 23-30; Drăgan, Reacţii, 186-202; Ungureanu, La umbra cărţilor, 39-44; Ungheanu, Arhipelag, 385-388; Raicu, Critica, 469-472; Ştefănescu, Preludiu, 285-292; Vlad, Lectura, 116-124; Regman, Explorări, 211-214; Dimisianu, Opinii, 261-266; Georgescu, Volume, 124-134; Iorgulescu, Scriitori, 306-312; Simion, Scriitori, 1,727-732; Mihăilescu, Conceptul, II, 151-158; Dobrescu, Foiletoane, 91-97; Ştefănescu, Jurnal, 166-168; Popescu, Cărţi, 52-54; George, Sfârşitul, III, 318-320; Zaciu, Cu cărţile, 181-186; Culcer, Serii, 16-20; Grigurcu, Critici, 255-271; Felea, Prezenţa, 32-41; Paleologu, Alchimia, 88-95; Grigurcu, între critici, 178-194; Pop, Lecturi, 119-124; Gheorghiu, Reflexe, 153-159; Cristea, Modestie, 232-239; Ştefănescu, Dialog, 178-185; Moraru, Textul, 21-29; Iorgulescu, Prezent, 151-169; Martin, Singura critică, 181-202; Ştefănescu, Prim-plan, 279-285; Tihan, Apropierea, 128-132; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 243-249; Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu între cronica literară şi jurnalul politic, 0,1990,37; Andrei Pleşu, Un mare creator de climat, JL, 1990,1; Lovinescu, Unde scurte, 1,443-446, III, 174-178, IV, 300-305, VI, 280-286; Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu: un discurs asupra metodei, VR, 1991, 1; Monica Spiridon, Cronică la o premieră absolută: Istoria critică a literaturii, VR, 1991, 2; Cristian Moraru, O fenomenologie a firescului, JL, 1991,9-12; Al. Paleologu, „Oare va scrie?", JL, 1991, 9-12; Paul Cornea, A-l prinde într-o definiţie, JL, 1991,9-12; Mircea Vasilescu, în dialog cu modelul călinescian, JL, 1991, 9-12; Ioan Holban, Cât de adânc e puţul timpului, CRC, 1991,19; Ion Bogdan Lefter, Despre „obsesia" Manolescu, APF, 1991,6; Ion Roşioru, „Istoria critică a literaturii române". Opera unui justiţiar, TMS, 1991, 6; Ovidiu Pecican, Recapitulând vechi doaşte şi hrisoave, CNT, 1991,34; Ion Buzera, Manualul de construcţie politică, R, 1992,3-4; Mircea Mihăieş, Rimbaud, editorialistul, 0,1992,4; Monica Spiridon, Strategii de lectură, RL, 1992, 24; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 104-114; Simion, Mercuţio, 92-98; Grigurcu, Peisaj, 1,306-337; Ierunca, Subiect, 205-209; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 256-258; Simuţ, Incursiuni, 181-186; Papahagi, Fragmente, 25-30,61-70,177-188; Iulian Boldea, Portretul interior, LCF, 1995,34; Miskloczy Ambrus, Istorie şi ideologie în studiul literaturii române, RL, 1995, 47; Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996, 49-55, 63-67, 76-83; Mircea Mihăieş, Totul despre Nicolae Manolescu, Timişoara, 1996; Borbely, Xenograme, 48-52; Dicţ. esenţial, 488-492; Mihai Vakulovski, Nicolae Mmolescu, Bucureşti, 2000; Popa, Ist. lit., îl, 1110-1112; Firan, Profiluri, II, 25-32; Mircea Mihăieş, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Bucureşti, 2003; Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Cluj-Napoca, 2003. M. S. Manoliu Dicţionarul general al literaturii române 212 MANOLIU, Petru (28.VI.1903, Mihăileni, j. Botoşani - 29.1.1976, Bucureşti), gazetar, prozator, dramaturg, poet şi traducător. Este fiul Victoriei (n. Stavrat) şi al lui Ion Manoliu, institutor. M. a primit o educaţie solidă la Liceul „A. T. Laurian" din Botoşani. în timpul studiilor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost angajat de P.P. Negulescu la Biblioteca Academiei Române. Licenţa şi-a susţinut-o târziu, în 1940. Efervescenta sa activitate publicistică s-a frânt în 1945, când i s-a luat dreptul de semnătură pe o perioadă de cinci ani, fiind acuzat că a scris „articole cu caracter antidemocratic". Arestat şi condamnat, suportând apoi şi restricţiile domiciliului obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău, M. se refugiază în pagini de jurnal, de eseu ori aparţinând genului dramatic, rămase, cele mai multe, în manuscris. După aceşti ani de privaţiuni, se va dedica traducerilor. Ultimii trei ani de viaţă i-a petrecut la Mogoşoaia, într-o izolare voită faţă de familie şi de semnele trecutului, consecinţă a impactului emoţional suferit Purina sinuciderii soţiei sale. în paginile revistelor şi ale ziarelor mterbelice, prezenţa foarte activă a lui M. se recunoaşte şi sub pseudonimele Ahriman, Pet. Man, Erasm, Dr. Nicolai Flamei, Petru M. Debutul lui în „Revista Moldovei" (1922) stăiub semnul poeziei, deşi ulterior abordarea liricii va fi sporadică. A făcut parte din generaţia care a impulsionat ^iâţa culturală românească, sincronizând-o tot mai mult cu spiritul european, dar, în acelaşi timp, conturându-i cu mână sigură identitatea naţională: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Anton Holban, C. Noica, Mircea Vulcănescu, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Edgar Papu ş. a. La Botoşani, în 1928, editează publicaţia „Pământul". Scrie în „Revista tinerimii" (Mihăileni), iar la „Credinţa" deţine rubrica „Ţintar" (1933-1937). De multe ori, sub pseudonime diferite, redacta în acelaşi număr de ziar sau de revistă o suită de articole. A colaborat la „Bilete de papagal", „Caiet", „Viaţa de azi", „Bis", „Vestea", „Ştirea", „Informatorul", „Convorbiri literare", „Litere", „Pământ bănăţean", „Azi" (unde a fost redactor), „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Revista dobrogeană", „Comuna", „Floarea de foc", „Răboj", „Viaţa literară", „Lumea românească", „Cuvântul", „România satelor", „România literară", „Familia", „Meridian", „România", „Almanahul ziarului «Timpul»", „Teatrul Naţional", „Biruinţa noastră", „Arta nouă", „Dumineca", „Vremea" (unde, peste ani, îşi mută rubrica „Ţintar"), „Revista Fundaţiilor Regale", „Rampa teatrală şi cinematografică", „Spectator", „Ramuri", „Viaţa românească" ş.a. îl preocupă o varietate de subiecte, făcând dovada calităţilor sale de eseist şi pamfletar, ca şi de avizat observator al evenimentelor culturale (spectacole, apariţii editoriale, expoziţii etc.) din capitală şi din provincie. A luat pulsul vieţii politice româneşti şi internaţionale, semnalând situaţiile tensionate şi consecinţele lor grave. El lansează în aceste articole numeroase aforisme şi cugetări, care dau seama asupra atitudinii faţă de cursul unor vremuri supuse ameninţărilor tot mai violente. în Barbari! sunt acuzate intrigile politicianiste („După paravanul civilizaţiei şi al culturii se pun la cale cele mai uriaşe asasinate, cele mai fioroase furturi, cele mai îngrozitoare ipocrizii"), în Mizeria noastră se găseşte un ardent rechizitoriu împotriva meschinelor interese care duc la declanşarea războiului, iar Suntem aici şi rămânem! este o pledoarie pentru menţinerea integrităţii statale, în contextul spinoasei probleme a revizuirii tratatelor politice. Abordarea aplicată a filosofiei lui Nietzsche, Heidegger şi a altor gânditori îl relevă pe M. ca pe un eseist de mare rafinament atât în articole, cât şi în nenumăratele scrisori către Camil Petrescu, Emil Cioran şi alţi prieteni, cărora le împărtăşea entuziasmul lecturii unei cărţi ori cu care a polemizat. Este semnificativă replica dată lui Mircea Eliade, sub titlul Alte „Soliloquii", în fapt un dialog de idei. Comentariul are în vedere chiar fraza de început a cărţii lui Eliade, socotită vulnerabilă: „Singurul sens al existenţei este de a-i găsi un sens". însă eseul învederează calităţile de vizionar ale autorului, care intuieşte valoarea operei ce urma să fie scrisă de Eliade. Ca romancier, M. debutează în 1935 cu Rabbi Haies Reful, urmat de Tezaur bolnav (1936), Moartea nimănui (1939) şi Domniţa Ralu Caragea (1939). Dualitatea conştiinţei, luciditatea interogaţiilor, adâncind prăpastia dintre eurile care locuiesc fiinţa umană, sunt tot atâtea „fapte" care structurează subiectul romanelor, înscriindu-se între coordonatele experimentalismului, ale autenticismului din anii '30-'40. în Rabbi Haies Reful, personalitatea protagonistului se reflectă dual prin perspectiva din care este percepută: cea a discipolului său şi cea a faptelor săvârşite de el însuşi într-un târg prăfuit din Moldova. Este un bun prilej de a crea personaje şi situaţii groteşti, anunţând parcă literatura absurdului. Apetenţa pentru dilemele existenţiale îşi află apogeul în Tezaur bolnav. Căutarea, aspiraţia către cunoaşterea de sine este plasată într-un mediu intelectual, ceea ce amplifică neliniştile, zbuciumul unei conştiinţe dornice să-şi înţeleagă propriile limite şi să le depăşească. Manuel Darie, tânăr profesor de liceu, devine însă mai cu seamă un personaj-reflector care preia laitmotivele prezente în eseurile autorului. Un roman-eseu, Tezaur bolnav, adună întrebări despre viaţă şi moarte, despre destin, despre cunoaştere, îndoială, singurătate etc. Dedublarea personalităţii este aici un dat inevitabil: Manuel îşi vede chipul înaintând pe alee, prezenţă stranie şi obosită, trădând paloarea şi sfârşeala unui mort. îşi găseşte un loc privilegiat în roman, o idee enunţată în Alte „Soliloquii": „Suntem o actualizare a străbunilor — a nomazilor din sânge — plus ceva: conştiinţa. Suntem o realizare a tuturor refulărilor celor dinaintea noastră: ceea ce nu a putut fi consumat nici de viciu, nici de vis, nici de virtute, dar a scăpat şi ţărânei. Iar conştiinţa e bilanţul tuturor lipsurilor: o sinteză a unei erori iniţiale: a exista." Obsesia cu privire la continuitatea strămoşilor prin urmaşii lor, cărora le transmit eşecuri şi frustrări, pe când cei ce vin sunt destinaţi să le împlinească, planează asupra lui Darie. Câteva întâmplări devin pretext pentru apariţia motivului dublului, a conflictului dintre aparenţă şi realitate şi a unei întrebări fără răspuns: care dintre cei doi este adevăratul Manuel Darie? Teribila încleştare finală pentru supremaţia uneia dintre cele două voinţe lasă cale liberă spre o posibilă alunecare dostoievskiană în nebunie sau într-o realitate a fantasmelor. Personajele adevărate ale romanelor lui M. sunt ideile. De altfel, el îşi recunoaşte apetenţa pentru lumea artei, despre care crede că potenţează vitalitatea romanelor. Simte că iubeşte „cu o durere pur mintală" segmente ale trecerii sale 213 Dicţionarul general al literaturii române Mantu prin lume. Romanul Moartea nimănui explorează aceeaşi temă a căutării identităţii în dualitatea oferită de intelectualii aleşi ca personaje, Andrei şi Anton, meniţi să se completeze unul pe altul. Destinul face ca drumurile celor doi să se întâlnească fără putinţa de a se mai despărţi altfel decât prin moarte. Andrei şi Anton sunt eurile care alcătuiesc, vizibil, o singură identitate. Ei sunt dublurile care au nevoie unul de altul pentru a se completa, precum trăiesc gemenii imul prin altul, pot fi văzuţi şi drept un cuplu antitetic faţă de cele două euri din conştiinţa lui Manuel Darie. Moartea neprevăzută a lui Anton îl dezechilibrează într-atât pe Andrei, încât nu mai găseşte un sens vieţii şi îşi află izbăvirea în moarte: „Dacă aş putea să mor în mine pentru a scăpa de mine". Dacă în Moartea nimănui se aduce în fundal mediul sordid al mahalalelor, cu oameni declasaţi, supuşi unor patimi morbide, Domniţa Ralu Caragea reconstituie altă lume, vremuri demult apuse, trădând interesul pentru amănuntul istoric, ce se regăseşte şi în piesa de teatru Io, Ştefan Voievod. în 1957 a publicat în „Viaţa românească" un fragment din piesa de teatru în versuri Ovidiu la Tomis, în care încearcă să contureze destinul poetului antic, destin mai presus de gloria efemeră a Cezarului, din a cărui voinţă Ovidiu fusese exilat la Pontul Euxin. M. a tradus în româneşte scrieri aparţinând lui Adelbert von Chamisso, Jack London, Thomas Mann ş.a. în 1967 a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea romanului Muntele vrăjit de Thomas Mann. SCRIERI: Rabbi Haies Rejul, Bucureşti, [1935]; Tezaur bolnav, Bucureşti, [1936]; Moartea nimănui, Bucureşti, [1939]; Domniţa Ralu Caragea, Bucureşti, [1939]; Creangă, Bucureşti, 1944. Traduceri: Jacques Bainville, Istoria Franţei, I-II, Bucureşti, 1939; F.E. Sillanpăă, Silja sau Tristeţea unei vieţi neîmplinite, Bucureşti, 1942; Adelbert von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl, Bucureşti, 1956; Jean Racine, Teatru, pref. Elena Vianu, Bucureşti, 1959 (în colaborare); Thomas Mann, Muntele vrăjit, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1967, îosif şi fraţii săi, I-III, pref. Marian Popa, Bucureşti, 1977-1981; Johannes Linnankoski, Cântece despre învăpăiata floare roşie, pref. George Sbârcea, Bucureşti, 1969; Francisc Kormandi, Generaţia jertfită. Aventură la Budapesta, Bucureşti, f.a.; Jack London, Rebeliune pe Atlantic, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: I. Ar. [I. Argintescu], Dl Petre Manoliu, RVM, 1934, 10-11; Ilariu Dobridor, Gramatica, stilul şi cultura d-lui Erasm Manoliu, DEP, 1934, 2141; Lovinescu, Scrieri, VI, 262-263; Pericle Martinescu, „Rabbi Haies Rejul", SDM, 1936, 1; Pericle Marinescu, „Tezaur bolnav", SDM, 1936,5; V. Copilu-Cheatră, „Rabbi Haies Rejul -frescă", „Freamătul şcoalei", 1936,3-4; Cicerone Theodorescu, „Tezaur bolnav", „Floarea de foc", 1936, 20; Biberi, Etudes, 187-189; Streinu, Pagini, V, 246-249; Horia Stanca, „Domniţa Ralu Caragea", TIA, 1939, 175; Alexandru Raicu, „Moartea nimănui", „Tribuna tineretului", 1939, 30-31; Theodor Răşcanu, Pentru Petru Manoliu, „Gazeta refugiaţilor", 1941,41; Călinescu, Ist. lit (1941), 880, Ist. lit. (1982), 966; Alexandru Kiriţescu, Petru Manoliu şi confuziile mele, VAA, 1943, 630; Ivaşcu, Confruntări, II, 463-465; Crohmălniceanu, Literatura, I, 534-535; Piru, Ist. lit., 439; Paul Cortez, înainte de a uita, I, Bucureşti, 1987,136-140; Acterian, Privilegiaţi, 84-86; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 154-155; Valentin Chifor, Caleidoscop critic, Oradea, 1996,173-177; Micu, Scurtă ist., II, 210; Petru Manoliu, DCS, 167,190-191; Dicţ. scriit. rom., III, 62-64; Cornelia Ştefănescu, Suflete jupuite, JL, 2002, 11-12; Dora Mezdrea, Arhiva Petru Manoliu, JL, 2002, 11-12; Marin Diaconu, „Bardul metafizicei", JL, 2002,11-12. O. I. MANTU, Lucia (pseudonim al Cameliei Nădejde; 9.IX.1888, Iaşi — 22.XI. 1971, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Ecaterinei (n. Băncilă) şi a lui Gheorghe Nădejde, profesor şi literat. Familia, care număra între membrii săi pe Ioan Nădejde (fratele tatălui), Sofia Nădejde şi Octav Băncilă (fraţii mamei), are o înrâurire specială asupra formării şi profesiei alese de M. Absolvind în 1907 secţia modernă a Liceului Internat din Iaşi, urmează, în acelaşi oraş, Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Seminarul Pedagogic, pe care le va absolvi în 1912. Va preda din 1914 până în 1945 la Liceul de Fete „Oltea Doamna" din Iaşi, de unde, până în 1947, când se pensionează, va fi detaşată la Institutul de Zoologie al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. Prezenţă discretă, uşor enigmatică, semănând mereu şi fără efort doar sieşi, M. îşi leagă debutul, produs în 1921, cu schiţa La vie, dar şi o bună parte a activităţii de revista „Viaţa românească" şi de ambianţa literară de aici. în afara câtorva colaborări sporadice la alte periodice, semnează frecvent în paginile revistei „însemnări ieşene". Cărţile de proză publicate — Miniaturi (1923), Cucoana Olimpia (1924), Umbre chinezeşti (1930) şi Instantanee (1945) — s-au aflat în atenţia criticii. Volumul de debut este premiat de Societatea Scriitorilor 1 LUCIA MANTU 1 UIÎIBRE CHIItEZEŞII 1 ROMANE \U FRAGMENTE Hi ACADEMitu @1 EDiTURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ» BUCUREŞTI 4 :: IM Mânu Dicţionarul general al literaturii române 214 Români, iar manuscrisul „romanului" Cucoana Olimpia primeşte un controversat premiu la un concurs al ziarului „Dimineaţa". în ultimii ei ani de viaţă se îndeletniceşte cu stilizarea unor traduceri din rusă (Serile în sat la Dikanka de N. V. Gogol, O poveste obişnuită de I.A. Goncearov, Jurnalul unui om de prisos şi Desţelenire de I.S. Turgheniev) şi din cehă (Oameni la răscruce şi Jocul cu focul de Mărie Pujmanovâ). Lumea şi timbrul care definesc proza scrisă de M. tind către arta dificilă a miniaturii, exersată îndelung într-o suită de crochiuri, secvenţe, scene, instantanee, serie deschisă monoton adaosurilor, multiplicării, din păcate din ce în ce mai şterse şi neselective de la o carte la alta, până la antologia Miniaturi din 1969, este surprins „pe viu" spectacolul mozaicat al vieţii obişnuite într-un oraş de provincie. E o agitaţie obscură, previzibilă, reluată la nesfârşit, transpusă în notaţii rapide, în încercarea de a da substanţă imaginii unui mediu. în fiecare moment, pe stradă, în tramvai, dar mai cu seamă înlăuntrul curţilor, în case, în odăi, se întâmplă ceva. Vieţuirea în formele ei cele mai banale, făpturile insignifiante cu porniri primare ori cu agresivitate calculată şi mai ales cu tabieturi, rutină, stereotipii domestice caracterizează o lume măruntă, vădit grijulie în a-şi conserva mărginirea şi imobilismul. Ca într-un album de epocă, Iaşii, bunăoară, îşi arată chipul crepuscular, vetust, trasat în tuşe migăloase, precise. Oraşul apare ca o aşezare hibridă, mai mult rurală, străbătută de uliţi strâmte şi abrupte, invadate, după anotimp, de verdeaţă, colb sau noroaie, cu tramvaie jalnice şi trăsuri hârbuite, cu cinematograf, periferii mizere, cu orătănii, cu tot felul de mahalagii, dar şi cu aşa-zisa lume bună. în genul acesta de proză, ilustrat şi de I. Al. Brătescu-Voineşti sau de I.A. Bassarabescu, invenţia aproape că lipseşte, iar compunerea riscă nu o dată să devină ternă şi reductivă, cu elemente de minorat literar. în timp ce o categorie, „bieţii oameni", cărora viaţa fără orizont le-a fost hărăzită, este văzută de autoare când indulgent, blajin, când cu bunăvoinţă ironică, ariviştii, ignoranţii cu ifose sunt lăsaţi pe seama vorbelor pe care le scot, vorbe înscenate în savuroase dialoguri inepte, trimiţând ici şi colo spre lecţia lui I.L. Caragiale. Cu toate că inflexiunile în cheie idilizantă răzbat din multe pagini, M. ştie uneori să-şi controleze emoţiile, să ia o oarecare distanţă şi să domine faptele ca un observator prevenit, lucid. Pare interesată mai degrabă de minuţia reconstituirii, de concreteţea unei senzaţii, de precizia unui gest, a unei vocabule şi nu pune mare preţ pe comentariu. în aviditatea privirii se ascunde totuşi o frustrare, o vitalitate reprimată, căutându-şi drum spre exteriorizare. Doar în faţa naturii, a vieţuitoarelor şi a copiilor, ca miracole intacte, nepervertite încă, atitudinea autoarei se schimbă, din exuberanţă şi fascinaţie nedisimulată născându-se poeme în proză cu o imagistică barocă, înscrisă în zona candorii. SCRIERI: Miniaturi, Iaşi, 1923; Cucoana Olimpia, Bucureşti, [1924]; Umbre chinezeşti, Bucureşti, 1930; Instantanee, Bucureşti, 1945; Miniaturi, Bucureşti, 1969. Traduceri: N.V. Gogol, Serile în sat la Dikanka, Bucureşti, 1948; I.A. Goncearov, O poveste obişnuită, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Merele de aur. Culegere de basme ale popoarelor URSS, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); I.S. Turgheniev, Jurnalul unui om de prisos, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Steinberg), Opere, IV, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Marina Amoldov); Mărie Pujmanovâ, Oameni la răscruce, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihai Pop şi Marcel Gafton), Jocul cu focul, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihai Pop). Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, II, 33-35, IV, 89,213-214, 215, XII, 262, 496-497; Ibrăileanu, Opere, III, 404-406; Aderca, Contribuţii, 1,549-554; Lovinescu, Scrieri, V, 98-100,107, VI, 207; Ralea, Scrieri, II, 212-218; Botez, Scrieri, 233-237; Izabela Sadoveanu, Lucia Mantu, ALA, 1930,481; Călinescu, Ist. lit. (1941), 695-696, Ist. lit. (1982), 779-780; Sevastos, Amintiri, 379-381; Piru, Panorama, 283-285; Demostene Botez, Lucia Mantu la 80 de ani, VR, 1969,1; Micu, început, 391-392; Leon Baconsky, Lucia Mantu, ST, 1972, 7; Leon, Umbre, II, 235-239; Gheorghe Iancovici, Microcosmosul Luciei Mantu, ST, 1973,18; Constantin Ciopraga, Feminităţi: Lucia Mantu, CRC, 1973,38; Maftei, Personalităţi, II, 159-160; Profira Sadoveanu, Destăinuiri, Bucureşti, 1989,139-143; Dicţ. scriit. rom., III, 64-66. G.D. MÂNU, Emil (pseudonim al lui Emil Cismărescu; 9.X.1922, Mânu, j. Mehedinţi — 19.IX.2005, Bucureşti), poet, prozator, critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Popescu) şi al lui Ion Cismărescu. învaţă între 1934 şi 1942 la Liceul „Traian" din Turnu Severin. Din 1942 este student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în paralel frecventând şi cursurile Facultăţii de Drept. în 1945 e înmatriculat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Slănic Prahova, luând parte la bătălia de la Păuliş. îşi ia licenţa în litere în 1946, şi din anul următor până în 1953 funcţionează ca profesor secundar la Baia de Aramă şi Turnu Severin. Din 1955 devine cercetător la Societatea de Ştiinţe Filologice din Bucureşti. în 1958 va fi arestat, însce-nându-i-se un proces politic. Este condamnat pentru închipuite delicte de „huliganism politic" şi „uneltire contra orânduirii socialiste". Eliberat în 1962, va lucra câţiva ani ca muncitor pe un şantier de construcţii. în 1964 se angajează ca redactor-documentarist la Editura Muzicală, iar din 1967 devine cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" din Bucureşti. Obţine în 1973 titlul de doctor în filologie, cu teza Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc. Primele versuri îi apar în timpul liceului, în ziarul „Nădejdea" din Turnu Severin (1940). Elevul Cismărescu trimite „poeme" la „Revista literară a Liceului Sf. Sava", la „Ramuri" din Craiova, la „Albatros". în studenţie, colaborările sale îşi menţin acelaşi ritm în „Curentul magazin literar", „Universul literar", „Dacia rediviva", „Claviaturi", „Slovar" (Râmnicu Vâlcea), „Caiete de poezie", „Fapta", „Studentul român". în „Naţiunea" G. Călinescu îi publică aproape o întreagă plachetă de versuri, iar M. îşi alcătuieşte un volum intitulat Ferestrele oraşului, care va rămâne în corecturi. După 1948 colaborările sale devin mai rare. De-abia din 1955 poetul revine la uneltele sale şi numele îi reapare în revistele „Contemporanul", „Flacăra", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Tânărul scriitor", „Tribuna" ş.a. Debutează în volum ca istoric literar, cu monografia Traian Demetrescu, apărută în 1956. Prima carte de versuri, intitulată Incunabule, îi este editată târziu, în 1969. Urmează Ceremonia faianţelor (1971), Ora magnoliilor (1976), Vesperalia (1980) şi Ora reveriilor (1989). O 215 Dicţionarul general al literaturii române Mânu antologie de autor, Utopia nopţii, îi este tipărită în 1998. Versurile târzii sunt percepute de autorul însuşi „ca nişte flori suferinde", în care critica sesiza un tragism livresc, augmentat de vârsta adolescentină a eului liric. Totul este imaginar şi reverie de sorginte romantică, filtrate în retortele moderniştilor simbolisto-decadenţi, suprapunându-se unui alt imaginar, al cărţilor, al muzicii, al picturii şi arhitecturii de burg. Interferenţa celor două zone ale fanteziei nu duce la o intensificarea sentimentelor, ci la volatilizarea lor, subţiind „muşchii şi nervii" expresiei poetice. în Incunabule sunt proiectate amintirile unui intelectual care nu se cuplează direct la realitate, ci mediat, prin cultură. Primăvara este parnasiană, noiembrie e muzical sau preclasic, cu frunze căzând „decorativ". Iubitei îi declamă „poeme sublimate", iar mâinile „bibliotecarei din oraşul gotic" desenează „sonate-n re minor". M. scrie un Madrigal pentru Solveig, un Poem pentru femeile de jos pe care le-a cântat Villon. O tristeţe difuză pluteşte peste toată această lirică, deşi o dată poetul publică un Decret împotriva tristeţii. El evadează uneori în bucolic şi se refugiază în ambianţa domestică, securizantă, cântând mobilele vechi, cristalurile, porţelanurile şi tabieturile, ceremonialul meselor intime, alteori evocă boema de odinioară, cu o umbră de ironie în căutarea nostalgică a bucuriilor elementare. Senzualitatea, bine temperată, se infuzează în substanţa versurilor ca o atracţie spre lumină şi viaţă. Cărticica de versuri pentru copii Ultima corabie cu pânze (1976), un jurnal de front în proză — Mica „Eroica" (1971), câteva volume cu itinerarii de călătorie, un jurnal de detenţie intitulat, Infernurile noastre (1993) ori un roman autobiografic, Galaxia Eros (1997), vin să întregească portretul de scriitor al lui M. Intre cărţile sale de istorie literară se află lucrări despre poeţi români moderni şi contemporani, despre generaţia războiului, căreia îi aparţinea, despre sensurile simbolismului şi ale avangardismului românesc: Prolegomene argheziene (1968), Reviste româneşti de poezie (1972), Tudor Arghezi. Cadenţe (1977), Eseu despre generaţia războiului (1978), Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (1981), Dimitrie Stelaru (1984), Ion Caraion (1999) ş.a. Nu din orgoliu s-a afirmat M. ca istoric şi critic literar, ci din penitenţă, având de străbătut o perioadă dominată de răsturnarea valorilor, ceea ce i-a anihilat idealurile poetice din tinereţe. Demersul său este unul pozitivist, bazat pe cercetări tematice, pe reluarea, cu informaţie nouă, a unor rezultate deja cunoscute, şi excelează prin exactitate, prin evocarea adesea inspirată a epocii şi a scriitorilor la care se referă. SCRIERI: Traian Demetrescu, Bucureşti, 1956; Prolegomene argheziene, Bucureşti 1968; Incunabule, Bucureşti, 1969; Ceremonia faianţelor, Bucureşti, 1971; Mica „Eroică", Bucureşti, 1971; Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972; Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975; Ora magnoliilor, Bucureşti, 1976; Ultima corabie cu pânze, Bucureşti, 1976; Tudor Arghezi Cadenţe, Bucureşti, 1977; Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978; Roza vânturilor, Bucureşti, 1980; Vesperalia, Bucureşti, 1980; Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc, Bucureşti, 1981; Sensuri modeme şi contemporane, Bucureşti, 1982; Poveştile de la ora şapte, Bucureşti, 1983; Dimitrie Stelaru, Bucureşti, 1984; Spaţiu etern, Bucureşti, 1985; Ora reveriilor, Bucureşti, 1989; Infernurile noastre, Bucureşti, 1993; Galaxia Eros, Galaţi, 1997; Cafeneaua literară, Bucureşti, 1997; Utopia nopţii, cu o scrisoare a lui G. Călinescu, Bucureşti, 1998; Ion Caraion, Bucureşti, 1999; Vesperalia, Bucureşti, 1999; Eminescu în timp şi spaţiu, Bucureşti, 2000; Generaţia literară a războiului, Bucureşti, 2000; Viaţa lui Marin Preda, Bucureşti, 2003. Ediţii: Ion Minulescu, Opere, I-IV, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983; Ion Caraion, Cimitirul din stele, pref. edit., Bucureşti, 1995, Postume, pref. edit., Bucureşti, 1995, Tristeţe şi cărţi, pref. edit., Bucureşti, 1995; Dimitrie Stelaru, Opera poetică, pref. edit., Bucureşti, 2002. Antologii: Arta poetică la români, ed. 2, pref. edit., Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Incunabule", RL, 1969, 14; Veronica Porumbacu, „Incunabule", VR, 1969,6; Caraion, Duelul, 85; Daniel Dimitriu, „Ceremonia faianţelor", CL, 1972,17; Barbu, O ist., 223-225; Al. Andriescu, „Ora magnoliilor", CRC , 1976, 43; Caraion, Pălărierul, 168; Alexiu, Ideografii, 152-154; Poantă, Radiografii, I, 205-207; Mihai Ungheanu, „Eseu despre generaţia războiului", LCF, 1979, 5; Ion Cristoiu, De la un titlu la o carte, VST, 1979,13; Virgil Mazilescu, Spaţiul vesperal, RL, 1980,14; Lit. rom. cont., 1,348; George, Sfârşitul, III, 215-221; Cioculescu, Itinerar, IV, 433-438; Piru, Critici, 217-219; Teodor Vârgolici, Jurnalul de detenţie al unui poet, ALA, 1994, 208; Barbu Cioculescu, „Infernurile noastre", JL, 1994,9-12; Gh. Bulgăr, Biografii răvăşite, VR, 1994,7-8; Dumitru Micu, Un livresc neoromantic, L, 1997,41-42; Gh. Bulgăr, Emil Mânu - 75, ALA, 1997,388; Simion, Fragmente, II, 315-318; Dicţ. scriit. rom., III, 65-67; Popa, Ist. lit., II, 1097; Firan, Profiluri, II, 32-35. S. /. Manuscriptum Dicţionarul general al literaturii române 216 MANUSCRIPTUM, revistă apărută la Bucureşti, trimestrial, din 1970, editată de Muzeul Literaturii Române, director fondator fiind Perpessicius. între 1972 şi 1983 director este Al. Oprea; de la numărul 1/1990 Petru Creţia devine redactor-şef şi cu numărul 3-4/1990 — director onorific, ca redactor-şef funcţionând începând de acum Alexandru Condeescu. De-a lungul anilor, din colectivul de redacţie au făcut parte Corin Grosu, Romulus Vulpescu, Diana Cristev, Nicolae Florescu, Ruxandra Mihăilă, Manuela Tănăsescu, Fănuş Băileşteanu, Adrian Botta, Florea Vlad, Constandina Brezu, Nicolae Ciobanu, Eugen Mihaiciuc ş.a. Revistă de literatură şi critică, M. publică poezie, proză, teatru, note critice, corespondenţă, traduceri, iar sub raport iconografic, portrete inedite, facsimile, autografe, caricaturi, desene sau extrase din colecţii. Articolul-program, semnat de Perpessicius şi tipărit în numărul inaugural, afirmă interesul preeminent al publicaţiei pentru documentul inedit şi declară o preocupare specială pentru „tipărirea documentului literar, pe care îl introduce în circuitul culturii de specialitate, ce singură ea este chemată să-l înregistreze şi valorifice", venind cu precizarea: „Cum totuşi o publicaţie de documente nude ar fi mult prea aridă, revista a hotărât să premeargă [...] publicarea documentului cu introduceri sau să le însoţească de unele note explicative". Se desprind cinci orientări majore în ceea ce priveşte selecţia şi tipărirea materialelor. Prima vizează geneza textului literar — în termenii autorului, „laboratorul intim al literatului, înţelegând prin aceasta întreg procesul de filtrare, de la formele primare până la forma definitivă, variaţiile de titlu ale poemelor sau culegerilor etc.". A doua este corespondenţa scriitorilor, ca „gen de confesiuni revelatorii sub toate raporturile, biografice şi de creaţie". A treia direcţie se îndreaptă spre mărturiile literare, care „ar dori să prezinte, fie sub forma unor interviuri, fie sub aceea a unor pagini autonome de reminiscenţe, cele mai de seamă informaţii din viaţa şi creaţia scriitorilor şi oamenilor de cultură". Următoarea zonă de interes o reprezintă evidenţierea relaţiilor „scriitorilor noştri cu celelalte culturi europene", precum şi ale scriitorilor europeni cu spaţiul cultural românesc. în sfârşit, deşi revista este consacrată documentului, un spaţiu aparte este rezervat textului beletristic, cu condiţia ca acesta să fie inedit. Şi după 1990 M. îşi păstrează cu stricteţe profilul. în editorialul lui Petru Creţia, intitulat în pragul altei vremi (1/1990), se reafirmă linia care a consacrat revista, „întoarsă spre trecut" şi restituind prezentului relicve documentare, când acestea sunt inedite. Rubrici: „Scriitori români în arhive străine", „Scriitori străini în arhive româneşti", „Cronica ediţiilor", „Curier", „Restituiri", „Spicuiri", „Fişier bibliografic", „Iconografie", „Proză, teatru, critică" ş.a. Textele poetice publicate propun un peisaj eclectic, ce cuprinde, de la poezia romantică la poezia modernistă, o gamă extinsă de modalităţi expresive, criteriul de selecţie privind faptul că nu au fost editate anterior. Astfel, în numărul 1/1970 Al. Oprea dă la iveală trei poeme inedite de Ionel Teodoreanu (o poezie de reverie, confesiuni şi angoase, configurând un drum către paradisul pierdut al copilăriei). în numărul 2/1970 Perpessicius scoate la lumină trei poeme de Mihail Sadoveanu, parte dintr-o Cântare a Cântărilor scrisă spre sfârşitul vieţii. în numărul 3/1971 sunt inserate patru poeme ale lui Dan Botta, din prima perioadă de creaţie. Prefaţatorul, Nicolae Florescu, le caracterizează în termenii „setei de absolut", în care structurile formei imită structurile universale. Poemele sunt expresioniste şi mărturisesc un cult al geometriei formale aproape barbian, precum şi o interogaţie a eului despre sine şi lume — o lume artefact, obiect fictiv, transfigurat subiectiv. Numărul 1/1972 cuprinde poemul Gravură-n lemn de Tudor Arghezi, iar numărul 1/1974 oferă trei inedite de Lucian Blaga. în numărul 1/1978 sunt introduse în circuitul lecturii variante inedite ale poemelor barbiene înecatul, Lava şi Din ceas dedus, numărul 2/1978 propune un grupaj de poezii ale Magdei Isanos, iar numărul 1/1991 oferă douăzeci şi patru de inedite eminesciene. în numărul 1-4/1992 e recuperat un poem inedit de V. Voiculescu scris în 1940 şi intitulat Nu vă credeţi, iar numărul 1-4/2001 conţine două poeme inedite de G. Bacovia (Sunt şi Dialog). Proza restituită reprezintă în egală măsură un eşantion compozit, mergând de la romanul realist sau memorialistica descriptivistă până la povestirea romantică ori nuvela psihologică. Nume sonore concură la configurarea unui peisaj epic spectaculos. în primele trei numerele din 1970 Perpessicius şi Corin Grosu publică romanul sadovenian Mariana Vidraşcu, în numărul 3/1971 sunt incluse pagini memorialistice aparţinând lui Anton Flolban, numărul 2/1972 are în sumar o povestire de Panait Istrati, în numărul 3/1972 se tipăreşte romanul Şarpele de Liviu Rebreanu, iar numărul 4/1972 publică romanul (neterminat) Fatma de Perpessicius. ■SPi ! *11 gr-i | } §^i | i § 01978 fV f OMANUL TUDOR ARGHEZI t EMINESCU 1 G, IBRĂILEANU M, PROUST 1 fV. SHAKESPEARE % HOFMANNSTHAL T. VIANU i AL. PHILIPPIDE % L M. SADOVEANU ALICE VOINESCU '% HASDEU % AL. O. TEODOREANU N, KAZANTZAKIS 1 P. ISTRATI g PERPESSICIUS ■ , 217 Dicţionarul general al literaturii române Manzatti Constantin Cubleşan prefaţează în numărul 1/1975 proza Puntea neagră de Radu Stanca — o povestire romantică, bazată pe sugestia fantastică, pe regia unui fundal baladesc dramatic şi pe intrigi de colorit local, în linia lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu sau Ion Agârbiceanu. Numărul 2/1975 găzduieşte o proză fantastică de Lucian Blaga, cu o postfaţă de Ion Vlad. Mai sunt de semnalat proze aparţinând lui Gib I. Mihăescu (variante la Braţul Andromedei, 1/1978), Ion Agârbiceanu (1/1983), Marin Preda (3/1984), Zaharia Stancu, M. Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu (varianta definitivă a nuvelei Rochia miresei, 4/1989), Ion Vinea (povestirea Mireasmă pe calvar, 1/1990), Mircea Vulcănescu (prozele Rada, Spre casă, Prin mirişte, 1-2/1996), G. Bacovia (poemele în proză Tăcere de savant şi Oameni civilizaţi, 1-4/2001). Publicaţia oferă tiparului şi texte dramatice inedite având ca autori pe Eusebiu Camilar, I.L. Caragiale ('Titircă, Sotirescu et c-ia — caietul berlinez cu schiţele pentru piesă, rămasă ca proiect, prezentate de Corin Grosu, 3/1970), Anton Holban, Radu Stanca, G. Ciprian, Dimitrie Stelaru. Numărul 3-4/1996-1/1997 este, de altfel, dedicat teatrului, mai ales celui tradus în româneşte după autori străini. Deosebit de interesantă este corespondenţa din M. Ilustrată de nume semnificative din cultura română şi universală, secvenţa epistolară evocă, pe de-o parte, laboratoare de creaţie în care s-au configurat opere fundamentale, literare sau critice, iar pe de altă parte, consemnează aspecte necunoscute din existenţa personajelor culturale implicate. Astfel, în numărul 1/1970, Corin Grosu publică, sub titlul Spiritul critic, corespondenţă G. Ibrăileanu-Paul Zarifopol, iar numărul următor cuprinde corespondenţă Lucian Blaga — Octav Şuluţiu. în numărul 3/1970, sub îngrijirea lui Z. Ornea, apare corespondenţa Benedetto Croce-Mihail Dragomirescu. Figurează, de asemenea, piese din corespondenţa Mihai Eminescu-Veronica Micle (4/1971), I. Budai-Deleanu-Petru Maior (1/1972), I.L. Caragiale (epistole berlineze, 3/1984), Petru Comarnescu-Pavel Ţugui (4/1989), Constantin Noica-Mircea Eliade, Saşa Pană-Ionel Jianu (1-4/1993), Mihail Sebastian-Martha Bibescu (1-4/2001). Sunt recuperate din manuscrisele lui Al. Macedonski trei texte teoretice, prefaţate de Adrian Marino. Eseuri semnează Zoe Dumitescu-Buşulenga, D. Vatamaniuc, Diana Cristev, N. Florescu, Barbu Cioculescu, Liviu Călin, Ion Vartic, Marin Mincu, Mircea Popa, Ioana Em. Petrescu. Textele inedite ale scriitorilor români şi străini sunt însoţite, de asemenea, de studii şi comentarii critice întreprinse de Ov. S. Crohmălniceanu (T. Arghezi Tentaţiile Thaliei, 1/1975), Al. Oprea (Gala Galaction, Frumoasa epistolă de altădată, 1/1975), Mihnea Gheorghiu (Gherea şi responsabilitatea socială a scriitorului, 4/1975), Şerban Cioculescu ş.a. Dezbaterile organizate de Muzeul Literaturii Române şi prezidate de Şerban Cioculescu se regăsesc în paginile M. şi sunt adunate ulterior în volumul 13 Rotonde 13. Pe măsură ce preocupările revistei se diversifică, rubricile îşi extind sfera de cuprindere: „Arhiva contemporană", „Scriitorul—conştiinţa epocii", „în dezbatere", „Măştile prozei", „Revelaţia documentului", „Cântecul amintirii", „Epistole", „Din tainele arhivei", „Dosar", „Document în epocă", „File de album". De-a lungul timpului se realizează o serie de evocări ale unor personalităţi aparţinând culturii şi literaturii române, precum Tudor Vianu (4/1972, 2-4/1997), Ioan Slavici (3/1974), E. Lovinescu (1/1974), G. Călinescu (2/1974), N. Iorga, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, Şerban Cioculescu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu. Numărul 1/1977 îi este consacrat lui Eminescu, la fel şi numărul 1/1989 (cu ocazia centenarului) şi numărul 1/1991, extrem de spectaculos, în care celor douăzeci şi patru de inedite propriu-zise le sunt ataşate şaisprezece poeme imprimate ca inedite între 1989 şi 1990 ocazional, în periodice, precum şi douăsprezece reconstituiri şi autonomizări, dintre care cinci inedite ca atare, într-un grupaj gândit de Petru Creţia. Numărul 4/1980 îi este închinat lui Mihail Sadoveanu, iar tema numărului 1/1986 se centrează pe centenarul Mihail Sorbul. Numărul 2/1990 cuprinde şaizeci de pagini despre avangardism — corespondenţă de Tristan Tzara, evocări ale lui Tzara şi Urmuz făcute de Saşa Pană şi Ştefan Roii, corespondenţă Ilarie Voronca — F. Aderca şi un portret B. Fundoianu. Numărul 1-4/1992 se ocupă de Basarabia şi selectează corespondenţă despre provincia românească, sub iscăliturile lui B.P. Hasdeu, C. Stere, Camil Petrescu, Ion Petrovici, Ioan Pelivan. Un număr în egală măsură interesant este 1-4/1995, consacrat lui Nichifor Crainic şi alcătuit din versuri, memorii, corespondenţă şi publicistică, majoritatea fiind documente din arhivele Securităţii. Numărul 1-4/1999, dedicat lui Cristian Popescu, e însoţit de volumul Arta Popescu, al autorului omagiat, iar numărul 1-4/2001 scoate la vedere o seamă de texte inedite (poeme, poeme în proză şi însemnări aforistice) ale lui G. Bacovia. Alţi colaboratori: C. Popescu-Cadem, Dumitru Ivănescu, Victor Crăciun, Valentin Silvestru, Mircea Zaciu, Paul Cornea, Al. Andriescu, Al. Piru, George Macovescu, Marin Bucur, Dan Simonescu, Nicolae Manolescu, Iordan Datcu, I. Oprişan, D. D. Panaitescu, Stancu Ilin. C. Tt. MANZATTI, Nello (5.II.1905, Bucureşti - 5.II.1986, Milano), prozator şi memorialist. Este fiul lui Alexandru Mânzatu, industriaş. Urmează studii muzicale în particular, cu profesorul german Henne. încă din liceu debutează cu romanţe şi cu schiţe umoristice în presa vremii (1925). Nu îşi încheie anii de şcoală, iar în 1926, după moartea subită a tatălui său, devine proprietarul unei fabrici de ţesături. Colaborează la „Vremea" cu încercări literare şi cronici muzicale, iar în revista „Gluma" a lui Ion Anestin îl lansează pe Gâgă, personaj căruia avea să îi dea o anumită faimă. în 1927 debutează ca dramaturg pe scena Teatrului Comedia din Bucureşti, cu piesa Colacul de salvare. în 1940, sub regimul legionar, devine director general al Societăţii Regale de Radiodifuziune. Părăseşte definitiv ţara în 1947, trecând frontiera clandestin şi se stabileşte o vreme, după o seamă de peripeţii pe care le va relata mai târziu cu haz, la Paris. Emigrează în Argentina (1949), unde înfiinţează şi conduce ca redactor-şef, scurtă vreme, revista „România". Colaborează la revista canadiană „Unirea", la ziarul „Românul" din New York şi la alte publicaţii româneşti din exil Mareea Dicţionarul general al literaturii române 218 („înşir7te mărgărite", „Cuvântul în exil", „Patria"). în 1951, la Buenos Aires, Editura Cartea Pribegiei, coordonată de Grigore Manoilescu, îi şapirografiază în o sută de exemplare volumul memorialistic îţi mai aduci aminte, Doamnă?, cu o prefaţă semnată de Mircea Eliade. Deşi cu o circulaţie restrânsă, cartea s-a bucurat de succes în exilul românesc, punând în valoare un spirit stenic, plin de vervă, dublat de un autentic timbru nostalgic, capabil să refacă atmosfera şi să restituie evocator personalităţi literare şi boema artistică bucureşteană a perioadei interbelice. Acelaşi succes l-a înregistrat şi caietul cu zece melodii „de inimă albastră" intitulat Nostalgie (1952). Reîntors în Europa la sfârşitul anilor '50 şi stabilit ca profesor în învăţământul secundar la Milano, M. colaborează la „Revista scriitorilor români", „Stindardul", „Vatra", „Cuvântul românesc" ş.a. şi publică, la Editura Carpaţii din Madrid, a doua sa carte de amintiri, Frumoasa cu ochi verzi (1957). Consolidând imaginea memorialistului, dar nu mai puţin pe aceea a umoristului, volumul readuce în actualitatea românească toată disponibilitatea spre comic a unui personaj cum e Gâgă, model interbelic al anecdotelor de mai târziu cu Bulă, filtrând acelaşi filon vulgar al mahalalei. Autorul are o deosebită aplecare spre miticismul bucureştean, din buna tradiţie anecdotică a lui Anton Bacalbaşa sau din substanţa dulce-amă-ruie a epigramei lui Cincinat Pavelescu, personalitate mereu evocată. Lumea pe care o descriu aceste schiţe de mediu nu trece însă dincolo de o anumită candoare sentimentală, ceea ce antrenează uneori un aer vetust peste un cadru de târg de mult depăşit. Nici măcar referinţele la un Gâgă al tembelismului comunist, intuit de la distanţă, nu modifică suflul uşor obosit al naraţiunii, G. Călinescu având dreptate când amenda, indirect, în „Contemporanul" valenţele minore ale demersului epic întreprins de M. Nu e mai puţin adevărat că — aşa cum observa Mircea Eliade — proza lui umoristică se leagă şi de alinarea unei disperări a pierderii în exil nu numai a timbrului lingvistic, ci şi a universului de acasă. SCRIERI: Iţi mai aduci aminte, Doamnă? pref. Mircea Eliade, Buenos Aires, 1951; Frumoasa cu ochi verzi, cu ilustraţii de Emilio De Silva, Madrid, 1957. Repere bibliografice: Mircea Eliade, Navigare necesse est..., „România" (New York), 1951, iulie; Dorn Cordun, „Nostalgie", „America" (Cleveland), 1952, 24; G. Călinescu, Divinul rătăcitor, CNT, 1956,11; Nello Manzatti câştigă premiul I la Festivalul Cântecului Italian, „America", 1959,26; N.S.G. [N.S. Govora], „Frumoasa cu ochi verzi", „Carpaţii" (Madrid), 1960,34-35; Horaţiu Comăniciu, Nello Manzatti, „Cuvântul românesc" (Hamilton), 1986,119; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,247-258; Manolescu, Enciclopedia, 484-485. N. FI. MARCEA, Pompiliu (20.X.1928,Colibaşi,j.Gorj - 27.111.1985, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Andronic) şi al lui Ion Mareea, ţărani. învaţă mai întâi în satul natal, urmează Şcoala Normală de învăţători din Târgu Jiu (1942-1952) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1954. Rămâne preparator la Catedra de istoria literaturii române şi urcă toate treptele carierei didactice, până la cea de profesor universitar, în 1979. în 1967 obţine titlul de doctor în filologie cu o teză despre Ioan Slavici. Este trimis lector de limba română la Paris (1963), Koln, Bonn, Aachen şi Diisseldorf (1970-1973). Un an este director al Editurii pentru Literatură Universală, iar din 1964 până în 1968 face parte dintre activiştii Comitetului Central al PCR, răspunzând de sectorul editorial. Omul de cultură rătăcit printre activişti ideologici a contribuit la publicarea operelor unor scriitori de-abia ieşiţi din închisoare, printre care Vladimir Streinu, pe care îl şi recomandă pentru funcţia de director al Editurii Univers. A debutat în 1958, la „Luceafărul", pentru ca în 1961 să-i apară primul volum, monografia Alexandru Sahia. Colaborează constant la „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Săptămâna", „Amfiteatru", „Contemporanul", „Ramuri", „Flacăra", „Scrisul bănăţean", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Zeit und Kultur", „Kurier der Bochum Universităt" (Germania), „Slovenske Pohlady" (Cehoslovacia). A participat la câteva controverse literare interne şi internaţionale dure, ceea ce i-a marcat viaţa, apărând dreptul editorilor de a tipări publicistica politică a lui Mihai Eminescu în integralitatea ei şi pledând pentru specificul transpunerii artistice a fenomenelor istorice („cazul" romanului Delirul de Marin Preda, a cărui apariţie a stârnit reacţii vehemente la Moscova şi Berlin). Cartea care l-a consacrat este monografia Ioan Slavici (1965; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române). în 1976 îi apare lucrarea Lumea operei lui Sadoveanu (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), urmat de un dicţionar intitulat Umanitatea sadoveniană de la A la Z (1977). Alte cărţi adună contribuţiile publicistice ale criticului: Lecturi fidele (1979), Varietăţi literare (1982), Concordanţe şi controverse (1983) şi Atitudini critice (1985). în manuscris a rămas un roman intitulat Arhipelagul Galapagos. Abordând o temă agreată în epocă — relaţiile scriitorilor cu mişcarea muncitorească —, M. realizează în monografia Alexandru Sahia un studiu amplu despre un autor comunist mort prematur, după abia un deceniu de publicistică literară. Remarcabil este efortul criticului de a scăpa de tarele sociologizante ale vremii printr-o cercetare riguroasă a izvoarelor biografice şi prin analiza mijloacelor artistice ale textului. Astfel, se observă coexistenţa unor formulări de sorginte ideologică („esenţa şcolii burgheze" — „caracterul de clasă", religia creştină — „dimensiune otrăvitoare" ş.a.) cu investigarea surselor, ceea ce duce la descoperirea unor mărturii noi despre anii de şcoală ai lui Sahia la Liceul Militar din Craiova şi la „Sf. Sava" din Bucureşti. Nu sunt escamotate înclinaţiile religioase ale tânărului Stănescu (numele adevărat al scriitorului), care devine frate de obşte la mănăstirea Cernica, locuind în fosta chilie a lui Tudor Arghezi. Sunt trecute în revistă ruptura cu viaţa de călugăr şi angajarea în publicistica militantă de stânga, supralicitată în critica anilor '50. în mod semnificativ, M. deplasează accentul de pe nuvela Uzina vie, cu tematică proletară, către povestirea Ploaia din iunie, înfăţişând viaţa ţăranilor din Bărăgan; drept consecinţă, viziunea realistă a lui Sahia este considerată de „coloratură 219 Dicţionarul general al literaturii române Marcovici umanist-socială", şi nu o prefigurare a realismului socialist. Cartea sa de căpătâi este Ioan Slavici, prima monografie dedicată marelui clasic. Exegetul procedează metodic, abordând în capitole speciale opiniile estetice ale lui Slavici şi trăgând concluzia, exagerată, că acesta ar fi un teoretician al fenomenului artistic. Sunt analizate nuvelele, romanele şi piesele de teatru, scriitorul fiind definit drept cel mai reprezentativ pentru realismul etic ardelean. Un loc aparte este rezervat preocupărilor folclorice, fiind comentată cu o atenţie deosebită povestea Zâna Zorilor, o reuşită a basmului cult românesc. In alte capitole este abordată biografia lui Slavici, cu citate copioase din evocările consacrate acestuia, procedeu utilizat şi în abordarea cu delicate implicaţii a activităţii sale de gazetar în timpul primului război mondial, care i-a adus condamnarea la închisoare. Exegetul reţine şi comentează acuza lui N. Iorga de colaboraţionism cu autorităţile de ocupaţie, dar îmbrăţişează fără rezerve opiniile lui Slavici din volumul închisorile mele. Interesul lui M. pentru epoca marilor clasici este vizibil şi în studiul „Convorbiri literare" şi spiritul critic (1972), o radiografiere a revistei Junimii în prima ei perioadă, demers realizat prin prisma ideilor critice ale lui Titu Maiorescu, ceea ce este lăudabil în anii 70, când se fac eforturi pentru reinstaurarea criteriului estetic în judecata de valoare. Confirmând înclinaţia spre abordarea prozei, istoricul literar elaborează studiul Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, cercetare tematică motivată — în Argument — ca o reacţie la tehnicismul unei părţi a criticii timpului. M. este interesat de varietatea tipologică a personajelor lui Mihail Sadoveanu — „o adevărată comedie umană" (un capitol se ocupă de „numele proprii") —, de larga înţelegere a sufletului omenesc, de echilibrul operei, caracterizată prin „obiectivitate şi comprehensiune etnică", de fineţea metaforei şi de caracterul ceremonial şi ritualic al stilului. Materialul documentar al lucrării este reordonat în Umanitatea sadovenianâ de la A la Z, în fapt un dicţionar de personaje. M. s-a manifestat activ în dezbaterile literare ale epocii (sincronism şi protoconism ş.a.). Pe tema specificului naţional în literatura română a realizat o antologie cuprinzătoare, Naţional şi universal (1975). Opiniile echilibrate despre autori mai vechi (C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga) sau mai noi (Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Al. Piru, Eugen Simion ş.a.) au fost preţuite în epocă. A alcătuit manuale şi culegeri de texte necenzurate însoţite de prefeţe şi de aparatul critic necesar profesorilor, elevilor şi studenţilor din operele lui Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă, Alexandru Sahia, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş. SCRIERI: Alexandru Sahia, Bucureşti, 1961; Ioan Slavici, Bucureşti, 1965; „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972; Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Umanitatea sadovenianâ de la A la Z, Bucureşti, 1977; Lecturi fidele, Bucureşti, 1979; Mihail Sadoveanu. 100 de ani de la naştere, Bucureşti, 1980; Varietăţi literare, Craiova, 1982; Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983; Atitudini critice, Bucureşti, 1985. Antologii: Naţional şi universal, Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Vasile Netea, Note pe marginea monografiei „Ioan Slavici", LCF, 1966,11; H. Zalis, „Ioan Slavici", VR, 1966,6; Piru, Varia, II, 104-107,172-175; Ion Maxim, „Lumea operei lui Sadoveanu ", 0,1977, 4; Şerban Cioculescu, „ Umanitatea sadovenianâ de la A la Z", RL, 1978,6; Constantin Ciopraga, Repertoriu de personaje sadoveniene, CL, 1978,4; Ungheanu, Lecturi, 233-238; George, Sfârşitul, II, 67-85; Cioculescu, Itinerar, III, 161-165; Băileşteanu, Refracţii, 39-43; Ştefănescu, ]umal, 149-151; Stănescu, Jurnal, II, 191-195; Micu, Ist. lit., 743; Dicţ. scriit. rom., III, 67-68; Popa, Ist. lit, II, 1136; Firan, Profiluri, II, 35-37. S.l. MARCIAN, Marcel (pseudonim al lui Moritz Marcus; 25.IX.1914, Bacău), prozator şi eseist. Este fiul Simeliei (n. Herşcovici) şi al lui Alter Gherşin Marcus, croitor. Marius Mircu şi Solomon Marcus sunt fraţii săi. Urmează clasele primare la Bacău (1921-1924), apoi Şcoala Superioară de Comerţ din acelaşi oraş (1925-1931) şi doi ani la Academia de înalte Studii Comerciale din Bucureşti (1932-1934). Contabil la moara Aurora din Bacău (1936-1945), va pleca la Bucureşti, unde va lucra ca bibliotecar la Comunitatea Evreiască (1946-1949), ca funcţionar la Uniunea Scriitorilor (până la pensionare, în 1973) şi ca secretar al Biroului Uniunii Scriitorilor (1950-1969). Colaborează la „Naţiunea", „Flacăra", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Tribuna", „Ramuri", „Ateneu", „Contemporanul", „Literatorul" ş.a. Debutează cu proză în revista „Adam" (1939), iar primul volum, Povestire, îi este tipărit în 1942. Cărţile sale cuprind povestiri moralizatoare, scrise cu predilecţie la persoana întâi, discrete, pline de vervă, aducând în scenă personaje anonime cu drame mărunte. M. îşi cultivă experienţa de bibliotecar, de „arhivar" modest al epocii parcurse, exploatată în scris cu bonomie, cu delicateţe şi umor. El are stofă de memorialist delectabil, atent la gesturi, atmosferă şi la modificările vremurilor. A scris şi proză pentru copii cu intenţii pedagogice neostentative, în formule stilistice pline de haz. SCRIERI: Povestire, Bacău, 1942; Dănel cu căciulă de miel, Bucureşti, 1947; în primăvara 1944, Bucureşti, 1948; Cinci piese pentru teatrul de păpuşi (volum colectiv), Bucureşti, 1957; Despre o conştiinţă, Bucureşti, 1960; Aproape de lună, Bucureşti, 1964; Teatrul operaţiunilor, Bucureşti, 1970; Povestindu-vă, Bucureşti, 1977; Petreceri, Bucureşti, 1980; Şi cum vă spuneam..., Tel Aviv, 1980; Pagini de carte, Tel Aviv, 1984; Ochiul diavolului, Aşkelon (Israel), 1985; Sodoma şi Caorsa, Tel Aviv, 1986; Avadică Abadică,Bucureşti, 1995; Cu Dumnezeu înainte şi îndărăt pe Strada Peca, Bucureşti, 1996; Soarele umbrei (Romanul lui Pafnută Nunteş Patrat-Sfânt de democraţie popularistă). Dosarul „Soarele umbrei", Bucureşti, 1997; Proza mea cu Bacovia, Bucureşti, 2001; între DA şi NU, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Sonia Larian, „Teatrul operaţiunilor", VR, 1971, 4; Dumitru Micu, „Povestindu-vă", CNT, 1978,26; Eugen Budău, De la povestire la nuvelă. Marcel Marcian, ATN, 1986, 7; Dicţ. scriit. rom., III, 70-71; Popa, Ist lit, 1,1064. ' NI MARCOVICI, Bianca (22.VI.1952, Iaşi), poetă. Este fiica Anei (n. Blemovici) şi a lui Shaul Grimberg, maistru electrician. Urmează în oraşul natal Liceul „Dimitrie Cantemir", Liceul de Artă „Octav Băncilă", secţia de muzică, şi Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Institutului Politehnic „Gh. Marcovici Dicţionarul general al literaturii române 220 Asachi", luându-şi licenţa în 1976. Colaborează cu poezie la „Cronica", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „România literară", „Ateneu", „Revista cultului mozaic", „Ramuri", „Dacia literară", „Poesis", „Contrapunct" ş.a. Frecventează cenaclul ieşean Junimea. între 1990 şi 1991 lucrează ca redactor la Editura Omnia din Iaşi. Emigrată în Israel în 1991, este inginer constructor la Societatea de Electricitate din Haifa. Colaborează la numeroase publicaţii de limba română din Tel Aviv, Ierusalim, Haifa ş.a. şi deţine mai multe premii literare (Premiul „Sara şi Haim Janculovici", Haifa, 1991; Premiul Internaţional, Uzdin, 2000 ş.a.). După primele două cărţi de versuri — Marii anonimi (1985) şi Ochiul cuvântului (1987) —, M. se face remarcată prin culegerea lirică Dincolo de Paradis (1989). Apar aici temele sale esenţiale, precum transfigurarea prin poezie spre a ajunge pe „planeta lui Novalis" sau iubirea, văzută ca altă cale de acces spre esenţe, trecând lumii „transparenţele poetului". Impactul psihologic al strămutării în Israel adânceşte şi conferă textului poetic noi valenţe. Volumele Intermezzo (1992) şi Revolta sângelui (1992) o situează în câmpul stilistic al postmoder-nismului. Autoarea renunţă la accentele romantice anterioare în favoarea autoironiei şi a distanţării de civilizaţia ce alienează. Deşi mai crede că „fiecare literă are sunet şi culoare", poeta se descoperă ca entitate aberantă în noua ei lume. Restructurarea interioară propune şi alte echivalenţe ironice, eul liric simţindu-se „în renovare", ca o clădire împresurată de schele „de zidărie". Erotica sună şi ea mai puţin extatic în Intermezzo, metaforele sugerează stingeri printre „frunzele remuşcării" sau transformă arghezian mierea în venin. Decupajele lirice ale realităţii israeliene se menţin totuşi la nivelul consemnării. Abia versurile din Revolta sângelui fixează temele proprii scriitoarei într-o stilistică personală. Discursul are acum ritmul strangulat, răsuflarea tăiată. Realitatea — sechelele dictaturii comuniste, descoperirea traumatică a legii banului şi a inechităţii, eroziunea erosului — se proiectează într-o frazare sobră, puternică şi laconică. Focul şi sângele, două simboluri convergente, pătrund în miezul dramei istorice israeliene, ca şi în inima trăirilor incandescente ale celei care scrie. „Ochii poetului ard", literele carbonizate devin „semne negre încercuite", îmbrăţişarea iubitului lasă o „arsură". Poeta se identifică firesc cu o mitologică întrupare chineză: „Dragon am fost, fantastic şi rar". Metafora ironică închipuie o lume a fragmentelor dezarticulate, spre a sugera absurdul civilizaţiei contemporane, corsete, capete de păpuşi, măşti de bufon compunând un colaj suprarealist alegoric. Magia pietrei (1995) se organizează în jurul mineralului ca simbol al eternităţii condensate. Piatra clădeşte temple, nu neapărat reale concrete, ziduri cu „crăpături", „morminte", „răni", „scuturi", pătrunzând în simbolul istoriei înseşi. Astfel, umbra tatălui priveghează templul de sub o lespede mortuară. Dar pietrele pot fi şi palme cu linii misterioase, cerând, ca nişte „pietre-ghicitori", cititul chiromanţilor. Viaţa secretă a pietrei pulsează de forţa expresiei, e „bolnavă de poezie". Culegerea Ţara extremelor (1994) probează un echilibru artistic matur. Tensiunea „ştirilor" dramatice e urmată de pacea sabatului, „o zi virgină şi veşnică", când pacea dilematică şi fragilă se aseamănă hainei „cu stofa întoarsă pe dos". Cartea de proză Schiţe pe portativ (1995) are un aer comun cu lirica, cel puţin tematic. Evocarea teroarei kafkiene din ultimii ani de regim ceauşist stă alături de instantanee din cotidianul israelian. Autoarea le-a numit „eşantioane", „flacoane" de „viaţă concentrată", sugerându-le astfel esenţa. SCRIERI: Marii anonimi, Iaşi, 1985; Ochiul cuvântului, Bucureşti, 1987; Dincolo de Paradis, Bucureşti, 1989; Intermezzo, Rehovot (Israel), 1992; Revolta sângelui, Tel Aviv, 1992; ed. Iaşi, 1993; Casa din noi, Haifa, 1993; Dincoace de Paradis, Haifa, 1994; Ţara extremelor, Haifa, 1994; ed. (Land der Extreme-Ţara extremelor), ed. bilingvă, tr. Radu Bărbulescu, Munchen, 1997; Magia pietrei, Petah Tikva, 1995; Schiţe pe portativ, Rehovot — Haifa, 1995; Gânduri de dimineaţă, Haifa, 1996; 18 poeme-18 Poems, ed. bilingvă, Petah Tikva, 1996; Mămăligă şi caviar, Haifa, 1998; Amprente, Tel Aviv, 1999; ed. Cluj-Napoca, 1999; Haifa zidurilor mele de sprijin, Iaşi, 2000; Puterea cuvintelor, pref. Alexandru Mirodan, Tel Aviv, 2001; întoarcerea cuvintelor, Iaşi, 2001. Repere bibliografice: Cezar Ivănescu, Numele poetului: Bianca Marcovici, LCF, 1984, 6; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Tel Aviv, 1994,177-180; Titu Popescu, O ţarâpoetică şi bilingvă. „Ţara extremelor", „Observator" (Munchen), 1997,1-2; Cristofor, Ţara Sfântă, 1,136-139; Aczel, Scriitori rom. Israel, 100-104. E-E. T. MARCOVICI, Simeon (25.1.1802 - 1.VII.1877, Bucureşti), traducător şi teoretician literar. Absolvent al Academiei Domneşti din Bucureşti, dar format hotărâtor la şcoala lui Gheorghe Lazăr, M. (cunoscut la început şi sub numele de Simeon Marcu) a devenit un susţinător al lui I. Heliade-Rădu-lescu şi al tuturor iniţiativelor sale culturale. După studii de filosofie, filologie şi matematică, urmate între 1822 şi 1827 la Pisa şi Paris, unde a fost trimis ca bursier al Eforiei Şcoalelor, se consacră învăţământului, mai întâi ca profesor de matematică, apoi de franceză şi, pentru mai mulţi ani, de retorică, la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti. A fost un profesor de prestigiu printre contemporani, convins de însemnătatea şcolii pentru progresul şi luminarea unei naţii. Bucurându-se de favorurile cârmuirii (nu a participat la revoluţia de la 1848), deţine ranguri şi funcţii importante: secretar intim al domnitorului Gheorghe Bibescu, primar al capitalei şi, din 1850, pentru mai mult timp, efor al şcolilor. Preocupările sale de îndrumător cultural sunt, după exemplul lui Heliade, în spiritul ideilor iluministe şi se fac simţite în cuvântările festive, în prefeţele traducerilor sau în articolele publicate în „Gazeta Teatrului Naţional", „Muzeu naţional", „Curierul românesc". Mai târziu, din 1859, conduce pentru scurt timp, împreună cu C.N. Brăiloiu, ziarul „Conservatorul progresist". Activitatea profesorului de retorică s-a concretizat într-un Curs de retorică, tipărit în 1834, util ca punct de reper în aprecierea începuturilor teoriei literare româneşti. Natura operei de artă, talentul şi geniul, imitaţia, calităţile şi defectele stilului sunt definite de M. cu ponderea şi claritatea unui pedagog, conform normelor clasice dominante în epocă. Regulile poetice au menirea, după el, de a ajuta talentul să-şi găsească drumul spre desăvârşire, iar literatura se defineşte, 221 Dicţionarul general al literaturii române Marcu înainte de toate, printr-o funcţie moralizatoare. Teza, împărtăşită de cărturarii generaţiei sale, este reluată de nenumărate ori. „Frumoasă" şi „folositoare" sunt, invariabil, termenii de caracterizare a unei opere literare. Contrast caracteristic pentru primele arte poetice româneşti, regulile clasiciste sunt exemplificate cu versuri din lirica preromantică europeană, la care adaugă, fapt relevabil, numeroase pasaje din poezia autohtonă, cu predominarea numelui lui Heliade, însoţit de epitete superlative. M. s-a întors de la studii familiarizat cu literaturile italiană şi franceză şi hotărât să le răspândească prin traduceri. A ales, în genere, opere aparţinând preroman-tismului sentimental şi moralizator, cu nuanţe religioase, îndeosebi din literatura franceză, pe care o apără într-o polemică purtată cu Ioan Maiorescu în „Foaie literară" (1838), revendicând şi dreptul scriitorilor români de a imita o literatură evoluată. Cu Viaţa contelui de Comminj sau Triumful virtuţii asupra patimii amorului, „romanţ moral" de M-me de Tencin, M. îşi începe, la 1830, seria tălmăcirilor, convins de utilitatea lor pentru literatura naţională. Urmează, la intervale scurte, o culegere (1831) din Nopţile lui Young, după versiunea liberă a francezului Le Tourneur (reluată în 1835, într-o ediţie îmbogăţită, foarte citită în epocă şi folosită la „Sf. Sava" pentru compuneri şi analize stilistice), din nou un „romanţ" de succes, Istoria lui Gil Blas de Lesage (1837), „scrierea morală" Velisarie a lui Marmontel (1843), Dialogurile lui Focion, după versiunea raţionalistului francez Gabriel de Mably (1844). Din literatura romantică italiană, alegerea numelor arată un gust oscilant: Alfieri (tragediile Filip şi Orest, 1847), dar şi obscurii Olivo Bucchi (Francesca de la Rimini, 1846), şi G. Compagnoni. Cărţile sunt însoţite de precuvântări ample, în care se simte darul oratoric al lui M. După cum o şi mărturiseşte aproape de fiecare dată, el traduce „slobod", mergând până la omiterea unor pasaje, intercalarea altora sau accentuarea „moralei" operei transpuse. Cu toate libertăţile ce şi le-a îngăduit faţă de original, are meritul de a fi fost unul dintre primii noştri tălmăcitori care au avut în vedere transpunerea unei opere în spiritul autorului. A „intra" în „duhul" scriitorului e o preocupare enunţată încă de la prima tipărire a Nopţilor lui Young. Calitatea traducerilor sub aspectul limbii, remarcată şi de Mihai Eminescu, a asigurat larga lor răspândire. Ca şi în cuvântări şi prefeţe, fraza e bine echilibrată, cu o anumită fluenţă, într-o limbă uşor arhaizantă, viguroasă şi plastică. Sârguincios discipol al lui Heliade, M. era conştient că tot ceea ce realizează cărturarii vremii sale şi, într-o modestă măsură, şi el, nu este decât pregătirea unui „căpital bun de idei alese şi limba oarecum formată" pentru generaţia imediat următoare, care va da pe autenticii scriitori naţionali. SCRIERI: Curs de retorică, Bucureşti, 1834; Datoriile omului creştin, Bucureşti, 1839. Traduceri: M-me de Tencin, Viaţa contelui de Comminj sau Triumful virtuţii asupra patimii amorului, pref. trad., [Sibiu], 1830; Young, Culegere din cele mai frumoase Nopţi, pref. trad., Bucureşti, 1831; ed. Bucureşti, 1835; Volney, Invocaţie, în Curs de retorică, Bucureşti, 1834, XI-XVI; Lesage, Istoria lui Gil Blas, I, partea I, pref. trad., Bucureşti, 1837; Marmontel, Velisarie, pref. trad., Bucureşti, 1843; Focion, Dialogurile asupra închinării moralului cu politica (după traducerea lui Gabriel de Mably), Bucureşti, 1844; Olivo Bucchi, Francesca de la Rimini, Bucureşti, 1846; Vittorio Alfieri, Filip. Orest, Bucureşti, 1847. Repere bibliografice: Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, îngr. şi introd. Ion Scurtu, Bucureşti, 1905,329-330; Ion Bianu, întâii bursieri români în străinătate, „Revista nouă", 1888,11; Urechia, Ist. şc., 1,112; Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, DR, 1922-1923; Alexandru Marcu, Un student român la Pisa şi Paris către 1820: Simion Marcovici, Vălenii de Munte, 1929; Alexandru Marcu, Torquato Tasso în romantica românească, I, Bucureşti, 1937; Ciorănescu, Lit. comp., 154-155; I. Verbină [I. Pervain], Simeon Marcovici, traducător şi teoretician al problemelor sociale şi literare, SL, 1948; Cornea, Alecsan-drescu - Eminescu, 75; Cornea, Originile, 250-251,559-561; Mihai Vor-nicu, Despre poezia ruinelor, STRS, 66-67; Sasu, Retorica, 150-163; Mircea Frânculescu, Cursul de retorică al lui Simeon Marcovici, RITL, 1977,1; Dicţ. lit. 1900,552-553; N. Isar, Simeon Marcovici, un scriitor mult preţuit de Eminescu, RL, 1987,33; Dicţ. scriit. rom., III, 71-72. L. V. MARCU, Alexandru (31.XII.1894, Burdujeni, j. Suceava -27.11.1955, Bucureşti), italilienist. A urmat şcoala primară în comuna natală, apoi Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova, iar studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1919, cu teza Dante şi spiritul latin. Bursier al Şcolii Române din Roma (1923-1924), şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Florenţa. întors în ţară, avea să fie, pe rând, liber docent (1925), conferenţiar suplinitor (1926), profesor titular (1928) la Catedra de limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti şi, ALEXANDRU MARCU CUVINTE DESPRE ITALIA COLECŢIA „UNIVERSUL LITERAR» 19 BUCUREŞTI 3 9 Marcu Dicţionarul general al literaturii române 222 concomitent, profesor suplinitor la Academia de înalte Studii Comerciale. In 1931 e ales deputat de Soroca din partea Partidului Naţional Democrat, condus N. Iorga. A fost subdirector al Direcţiei Presei şi Propagandei din Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apoi secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale (1940), decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1941), ministru subsecretar de stat al Propagandei Naţionale (1942-1944). Arestat în mai 1946, după venirea la putere a noului regim politic, este judecat şi condamnat la doisprezece ani de temniţă. A murit în spitalul închisorii Văcăreşti. A debutat în „ Vieaţa nouă" (1919) şi a colaborat la „Ephemeris Dacoromana" (Roma), „Diplomatarium italicum" (Roma), „Viaţa românească", „Gândirea", „Lamura", „Adevărul literar şi artistic", „România literară", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", ca şi la alte numeroase publicaţii editate în Italia. Redactor la revista „Roma" (1921-1931), a înfiinţat şi condus anuarul „Studii italiene" (1934-1944). Continuând opera de pionierat a lui Ramiro Ortiz, M. a conferit studiilor româneşti de istoria culturii şi civilizaţiei italiene un statut academic vrednic de respect. Spre deosebire de lucrările predecesorului său, cercetările lui M. cuprind şi operele unor scriitori importanţi din secolul al XX-lea — de pildă, Luigi Pirandello, Gabriele D' Annunzio, Giovanni Papini sau Massimo Bontempelli. El tinde să realizeze astfel o secţiune prin literatura italiană, de la Dante şi Petrarca, trecând prin opera renascentiştilor, a romanticilor, până la Benedetto Croce şi contemporanii săi mai tineri. Intenţia de a înfăţişa o imagine integrală a creaţiei literare din Italia se vădeşte şi în cursul pe care îl predă la Universitate, publicat în 1943 sub titlul Letture scelte dalie origini ai giorni noştri, într-un moment când colegii săi de la celelalte catedre de literaturi străine se concentrau îndeobşte asupra analizei unei perioade distincte sau chiar asupra operei unui singur scriitor. La aceasta s-au adăugat tratatul Istoria literaturii italiene (din cele trei volume proiectate nu a apărut, din cauza împrejurărilor politice, decât unul singur, în 1944), antologiile Poezia italiană contemporană (1938) şi Critica italiană de la Vico la Croce (1941). Operei de traducător a italienistului i se datorează şi apariţia (uneori pentru întâia oară) în versiune românească a unor scrieri reprezentative pentru spiritul italian, începând cu Divina Comedie de Dante şi Decameronul de Boccaccio, continuând cu opere dramatice ale lui Machiavelli, Goldoni şi Vittorio Alfieri, până la Viaţa lui lisus şi Un om sfârşit de Giovanni Papini. Contribuţia cea mai însemnată la cunoaşterea culturii şi istoriei sociale a Italiei o aduce suita de studii consacrate Renaşterii: Epica Renaşterii (1938), Figuri feminine din Renaştere (1939), Realitate şi artă în Renaştere (1941) şi, mai ales, Valoarea artei în Renaştere (1942). Concepţia exegetului român era vizibil înrâurită de aceea a unor mari istorici ai artei italiene, îndeosebi de a lui Corrado Ricci, la rândul lui influenţat de clasicismul şcolii lui Cavalcaselle. Dar M. realiza o sinteză, adăugând orientarea fenomenologică a lui Roberto Pane şi Lionello Venturi, discipoli ai şcolii vieneze şi ai lui Croce. Renaşterea era privită ca un fenomen ce interesează deopotrivă istoria mentalităţilor, se insista asupra polimorfismului Renaşterii (idee nouă pe atunci), ceea ce îl îndreptăţea pe autor să descopere semne ale viziunii renascentiste în poezia şi în arta quattrocentistă. Volumul beneficiază de o bibliografie amplă, cuprinzând contribuţii recente ale exegezei europene, şi constituie, împreună cu sinteza mai veche a lui P.P. Negulescu şi cu studiile din deceniile următoare ale lui Tudor Vianu şi Andrei Oţetea, o contribuţie importantă a istoriografiei româneşti a culturii universale la luminarea unui fenomen complex, ce stârneşte încă multe discuţii în contradictoriu. Dar problemele generale ale culturii europene din secolul al XVI-lea par a fi mai puţin clare exegetului; de altminteri, în acel moment erau puţini istorici literari şi ai artei familiarizaţi cu noile perspective introduse de Eugenio d'Ors în definirea barocului. Studiile privitoare la relaţiile italo-române dovedesc, în schimb, că M. cunoştea evoluţia ideilor în comparatismul european. A început sub semnul concepţiilor de la „Revue de litterature comparee", dar după 1930 a reuşit să se depărteze de principiile rigide ale Şcolii de la Sorbona şi să urmărească nu numai problemele influenţei şi ale agenţilor ei, ci şi pe cele ale paralelismelor şi coincidenţelor, impunându-se astfel ca unul dintre cei mai de seamă comparatişti români. Concomitent evoluează şi stilul său, de la ceea ce a fost caracterizat cândva ca „un ton prezumţios academic" spre o formă tot mai atrăgătoare, sobră şi de mare claritate. M. s-a impus ca un adevărat fondator de şcoală şi, cu siguranţă, dacă nu ar fi fost doborât înainte de a fi împlinit cincizeci de ani, şi-ar fi pus pe deplin în valoare marile calităţi de istoric literar, de eseist şi de profesor. Este una dintre multele victime ale generaţiei sale, frângerea carierei lui înscriindu-se între exemplele tragice ale atacului împotriva intelectualităţii române. SCRIERI: Dante şi spiritul latin, Bucureşti, 1919; Un pittore romeno all'Academia di S. Luca. Giorgio Tattarescu, Roma, 1923; Romanticii italieni şi românii, Bucureşti, 1924; Solitudine romena, Bucureşti, 1924; V. Alecsandri şi Italia, Bucureşti, 1927; L'Italia in cerca della latinitâ dei Romeni, Bucureşti, 1927; Un prieten uitat: G.V. Ruscalla, Bucureşti, 1927; V. Alecsandri e VItalia, Roma, 1929; Un student român la Pisa şi Paris către 1820: Simion Marcovici, Vălenii de Munte, 1929; Romantismul italian, Bucureşti, 1929; Athenes ou Rome? Â propos de l'influence italienne en Roumanie vers 1820, Paris, 1930; Cavour şi Unirea Principatelor, Bucureşti, 1930; Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României (1848-1877), Bucureşti, 1930; Date ce ne privesc, în autobiografia contelui I. Marsigli, Cluj, 1931; Tattarescu, Craiova, 1931; Mentorul studenţilor moldoveni de la Torino (1860-1861), Bucureşti, 1934; Simion Bămuţiu, Al Papiu-Ilarian şi losifHodoş la studii în Italia. Cu documente inedite, Bucureşti, 1935; Curs despre Dante şi Petrarca, Bucureşti, 1935-1936; O legiune italiană în Transilvania. 1849, Cluj, 1935; Statele Unite ale Europei în programul lui Carlo Cattaneo (1801-1869), Bucureşti, 1936; De la Torc\uato Tasso la Eminescu, Bucureşti, 1937; Itinerar adriatic, Craiova, 1937; Un pedagog din Renaştere: Vittorino da Feltre, Bucureşti, 1937; Torcjuato Tasso în romantica românească, I, Bucureşti, 1937; Dante în „Ţiganiada" lui Budai-Deleanu, Bucureşti, 1938; Epica Renaşterii, Bucureşti, 1938; Cuvinte despre Italia, Bucureşti, 1939; Figuri feminine din Renaştere, Bucureşti, 1939; In Dalmaţia, Craiova, 1939; Ugo Foscolo, Bucureşti, 1939; II Rinascimento romeno e VItalia in cerca della latinitâ dei Romeni, Bucureşti, 1940; Arquă - Petrarca, Bucureşti, 1940; Realitate şi artă în Renaştere, Bucureşti, 1941; Aspecte italiene, Bucureşti, 1942; 223 Dicţionarul general al literaturii române Marcus Valoarea artei în Renaştere, Bucureşti, 1942; ed. introd. Al. Balaci, pref. Manole Neagoe, Bucureşti, 1984; Letture scelte dalie origini ai giomi noştri, Bucureşti, 1943; Momente de artă şi cultură în România, Timişoara, 1943; Istoria literaturii italiene, I, Bucureşti, 1944. Traduceri: Luigi Pirandello, Nuvele alese, Bucureşti, [1926], Henric IV, Bucureşti, [1926], Răposatul Matei Pascal, Bucureşti, 1934, Astă seară se joacă fără piesă, Bucureşti, 1941; Emesto Bounaiuti, Sfântul Augustin. Profil, Bucureşti, [1928]; Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, Bucureşti, 1928, Un om sfârşit, Bucureşti, 1943; Boccaccio, Decameronul, I-III, Bucureşti, 1932-1935; Dante, Infernul, cu ilustraţii de Mac Constantinescu, Craiova, 1932, Purgatoriul, cu ilustraţii de Mac Constantinescu, Craiova, 1933, Paradisul, cu ilustraţii de Mac Constantinescu, Craiova, 1934; Poezia italiană contemporană, pref. trad., Bucureşti, 1938; Critica italiană de la Vico la Croce, Bucureşti, 1941; Massimo Bontempelli, De-a noastră, Bucureşti, 1942; Vittorio Alfieri, Mina, Bucureşti, 1943; Gabriele D'Annunzio, Fata lui Jorio, Bucureşti, 1943, Cetatea moartă, Bucureşti, f.a.; Carlo Goldoni, Mincinosul, Bucureşti, 1943; Emilio de Marchi, Romanul unui om necăjit (Demetrio Pianelli), Craiova, 1943; Niccolo Machiavelli, Mătrăguna, Bucureşti, 1943; Philippe Bouhler, Napoleon. Zbuciumul neînţeles al unui geniu, Craiova, 1943. Repere bibliografice: Al. A. Philippide, V. Alecsandri - Călătorii şi misiuni diplomatice, ALA, 1931, 533; Petre Constantinescu-Iaşi, „Tattarescu", VR, 1931,11-12; Andrei Oţetea, „Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii României (1848-1877)", VR, 1932,5-6; Perpessicius, Opere, III, 28, 146, 148, 230, IV, 75, 76, V, 127-134, VI, 195-199, VII, 69-70, 151-153, 273-278, VIII, 174-176, 367-371, IX, 117-130; Leon Diculescu, Al. Marcu-0 carte despre Renaştere, VR, 1940, 1; Mihnea Gheorghiu, „Ugo Foscolo", VR, 1940,5; Al. Dima, [Alexandru Marcu], RFR, 1942,1; Petronela Negoşanu, „ Valoarea artei în Renaştere", RFR, 1942, 8; L. Kallustian, Alexandru Marcu, FLC, 1982, 43; Alexandru Balaci, în fluxul spiritualităţii, Bucureşti, 1987, 194-199; Mihaela Şchiopu, Relaţii literare româno-italiene. Literatura italiană interbelică în receptarea presei literare româneşti a vremii, RITL, 1992, 3-4; Veronica Turcuş, Alexandru Marcu şi cultura italiană în România interbelică. Profil biobibliografic, Cluj-Napoca 1999; Rusu, Membrii Academiei, 319-320; Nicolae Andrei, Voievozi ai spiritului, Craiova, 2000: Dicţ. scriit. rom., III, 72-75; Popa, Ist. lit., 1,252. D. G. MARCU, Emilian (28. IX. 1950, Heleşteni, j. Iaşi), poet. Este fiul Ortansei (n. Fluieram) şi al lui Ilie Marcu, ţărani. Urmează cursurile primare şi gimnaziale în comuna natală, Liceul „Ion Neculce" din Târgu Frumos (1964-1969) şi Institutul de Biblioteconomie din Bucureşti (1970-1973). Funcţionează ca bibliotecar şi redactor la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi. Debutează cu versuri, aproape concomitent, în revistele „Familia" şi „Amfiteatru" (1974), fiind prezentat de Ştefan Aug. Doinaş, respectiv de Constanţa Buzea. între 1979 şi 1982 ocupă funcţia de secretar general de redacţie la „Opinia studenţească". Colaborează la „Ateneu", „Argeş", „Cronica", Convorbiri literare", „Luceafărul", „România literară" ş.a. Prima plachetă de versuri, Nunta în sâmbure (1975), apare în caseta Zece poeţi tineri şi se bucură de o bună primire. De altfel, anul următor obţine Premiul „Nicolae Labiş". Amiaza câmpiei (1977) este cartea prin care poetul îşi stabileşte coordonatele esenţiale, liniile de forţă pe care le reia şi le amplifică în volumele următoare. Scrierile lui M. sunt organizate tematic şi fiecare volum se distinge printr-o idee sau printr-o imagine poetică-nucleu, care devine din ce în ce mai pregnantă pe măsură ce se înaintează în lectură. Cu toate că este vizibilă intenţia de inovare a limbajului, autorul rămâne tradiţionalist atât în expresie, cât şi în opţiunea pentru un anumit spaţiu al proiecţiei poetice. Tonul este solemn, apropiat incantaţiei. Propunând elogiul lucrurilor simple, primare, poetul crede că poate contura profilul unei lumi conservate în puritatea ei iniţială: „De îngeri într-o noapte e luna scufundată/ în ciutură şi dusă spre tainicul izvor/ O floare-nveşniceşte imaginea-i curată:/ Prin muzici ireale simt rănile cum dor". Poeziile evocă scene din viaţa satului românesc, temelor sociale, abordate dintr-o perspectivă livrescă, li se adaugă o doză de misticism gân-dirist. Mitologia românească este o importantă sursă de inspiraţie, figuri ale istoriei aflate „sub zodia Traciei" găsindu-şi reprezentarea în versul lui M. El cultivă şi poezia cu formă fixă în culegerea îngândurat ca muntele de sare (1996), subintitulată Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară. în contextul generaţiei sale, scriitorul face o figură aparte prin opoziţia declarată faţă de mijloacele de înnoire ale poeziei actuale. SCRIERI: Nunta în sâmbure, Iaşi, 1975; Amiaza câmpiei, Iaşi, 1977; Sub zodia Traciei, Iaşi, 1979; Neliniştea singurătăţii, Iaşi, 1982; Sigiliul toamnei, Iaşi, 1987; Lecţie pe Ostrov, Iaşi, 1995; îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară, Timişoara, 1996; La porţile singurătăţii, Iaşi, 1997; Flori pentru Augusta, Timişoara, 1999; Scoica sonoră, Iaşi, 2000; Umbra şi îngerul, Timişoara, 2000; Feţele insomniei, Timişoara, 2001; Muzeu de sate, Iaşi, 2001; Atlet moldav, Timişoara, 2003. Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, Un nume nou — Emilian Marcu, F, 1974, 4; Constanţa Buzea, [Emilian Marcu], AFT, 1974, 5; Mihai Dinu Gheorghiu, Zece poeţi tineri, CL, 1976,6; Al. Piru, „Nunta în sâmbure",LCF, 1976,28; George Bădărău, „Amiaza câmpiei", „Dialog", 1978,61; IoanHolban, „Sigiliul toamnei", CRC, 1987,31; Horia Zilieru, Emilian Marcu, CRC, 1993,18; Liviu Leonte, Cititorul de semne, CRC, 1996, 7-9; Constantin Huşanu, Imagini mitice, CL, 1999, 2; Tudor Ghideanu, Resurecţia sonetului, CL, 2001,33; Adrian Dinu Rachieru, Un călător stelar, CNT, 2002,7. Ş.A. MARCUS, Solomon (1.111.1925, Bacău), semiotician şi eseist. Este fiul Simeliei (n. Herşcovici) şi al lui Alter Gherşin Marcus, croitor. Marcel Marcian şi Marius Mircu sunt fraţii săi. După ce frecventează şcoala primară şi cursurile secundare la Bacău, urmează Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti (1944-1949). Cariera universitară, începută la Institutul Politehnic (1950-1953), e continuată la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, unde devine lector (1955), conferenţiar (1961), profesor (1966). Este doctor în matematică (1956), doctor docent în ştiinţe (1968), membru corespondent (1993) şi apoi membru titular al Academiei Române (2001). De asemenea, este profesor invitat la numeroase universităţi din lume, membru în comitetul editorial al unor prestigioase publicaţii şi asociaţii din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii, poeticii, semioticii, din ţară şi străinătate, printre Marcus Dicţionarul general al literaturii române 224 care Societatea Română de Lingvistică, New York Academy of Sciences, American Mathematical Society, funcţionează ca vicepreşedinte al Societăţii Române de Semiotică, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Studii Semiotice. A colaborat la „Computaţional linguistics" (Budapesta), „Current trends in linguistics" (Haga), „Degres" (Bruxelles), „Langages", (Paris), „Pragmatic aspects of human communication" (Olanda), „Semiotica" (Olanda), „Zeitschrift fur Literaturwissenschaft und Linguistik" (Germania), „Limits" (Barcelona), „European journal for semiotic studies", precum şi la „Cahiers de linguistique theorique et appliquee", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Revista de istorie şi teorie literară", „Studii şi cercetări lingvistice", „Secolul 20", „Revue roumaine de linguistique", „Viaţa românească", „România literară", „Revista de etnografie şi folclor" ş.a. Debutează în domeniul studiilor aplicate literaturii în 1965, la „Studii şi cercetări lingvistice", iar editorial, cu lucrarea Poetica matematică, apărută în 1970. A fost distins cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române pentru Gramatici şi automate finite (1963), prima monografie de lingvistică algebrică pe plan mondial, şi cu Premiul „Gheorghe Lazăr" al Academiei Române pentru lucrarea Introduction mathematique â la linguistique structurale (1967). M. este unul dintre iniţiatorii cercetărilor româneşti şi mondiale de semiotică, lingvistică şi poetică matematică, şi în general al matematicii aplicate la ştiinţele naturii şi la cele sociale, tratând, în numeroase cărţi şi în sute de articole, o serie de teme: modele analitice ale limbajului, modelarea matematică a unor categorii lingvistice, analogii şi diferenţe între limbajele naturale şi limbajele de programare, modelul topologic al limbajului poetic şi modelul algebric al limbajului ştiinţific, modelarea matematică a strategiei în teatru, noi tipuri de mecanisme generative (îndeosebi gramaticile contextuale), modele matematice în folcloristică, mecanismul generativ în basmul fantastic, interacţiunea datelor înnăscute şi a celor dobândite în unele modele topologice ale procesului de învăţare, modele matematico-lingvistice în domeniul artelor vizuale, semiotica diagnosticului medical, metaforele şi metonimiile în limbajul matematic, metaforele în componenta artificială a limbajului ştiinţific, comunicarea om-calculator, comunicarea diplomatică, abordarea matematică a studiului nevoilor umane, o nouă perspectivă în studiul paradoxului (de la patologie la normalitate), perspectiva semiotică în studiul indicatorilor sociali, dialogul confruntat cu simularea, calculul influenţelor şi al interacţiunilor în tendinţele globalizante din lume, metaforele teatrale în ştiinţa contemporană, relevanţa culturală şi socială a timpului fizic, biologic şi psihologic, interacţiunea crizelor globale şi a celor individuale, aspectul conflictual al comunicării umane, gramatici formale sugerate de probleme combinatorii, istoria opoziţiilor lingvistice, simbolurile ca spaţiu multidimensional, convergenţa aspectelor artistice şi ştiinţifice în semiotica vizuală, statutul logic şi semiotic al formulei canonice a mitului, tendinţa autorefe-renţială în comunicarea umană, metafora ca dictatură ş.a. în această multitudine de probleme se află şi cele privind limbajul poetic, narativitatea folclorică, statutul metaforei, strategia teatrală, structura miturilor, cât şi eseurile culturale şi filosofice cu implicaţii în toate domeniile cunoaşterii. Limbajul poetic este conceput într-o manieră intrinsecă şi numai a posteriori opus celui ştiinţific. Plecându-se de la ideea lui Pius Servien de a asocia liricul unui continuum, în contrast cu ceea ce este caracteristic limbajului ştiinţific, se dezvoltă o analiză a limbajului poetic ca structură topologică, pur calitativă, în care se distinge între constructul teoretic şi manifestările sale, între starea ideală de poeticitate şi diferitele ei aproximări textuale. Se regăsesc aici idei disparate, cum ar fi cele de teoria reprezentării (iGestalttheorie), din Umberto Eco („opera deschisă"), din Roland Barthes (pentru care „cuvintele produc un fel de continuum formal"), din formaliştii ruşi (în modul de concepere a structurilor ritmice). Dacă într-o primă etapă teoria limbajului poetic este dezvoltată într-un sistem de opoziţii — o variantă a acestora va fi prezentată în Artă şi ştiinţă (1986) —, luându-se distanţă critică faţă de reprezentarea distincţiei ştiinţific-poetic prin unele opoziţii tradiţionale, precum raţional — emoţional, într-o a doua etapă va fi abordată analogia dintre limbajul poetic şi cel ştiinţific, amândouă privite ca manifestări ale limbajelor de creaţie, opuse celor de rutină. Numitorul comun al poeticului şi al ştiinţificului este dat de tendinţa lor comună spre o densitate cât mai mare (atât sub aspectul game, cât şi sub cel de play, pentru a folosi distincţia operată în engleză), de depăşire a logicii clasice (de plidă, importanţa crescută a paradoxului), de inevitabilă criză lingvistică (lupta cu limbajul este esenţială în ştiinţă, unde limbajul uman devine neputincios dincolo de universul macroscopic), de valorificare esenţială a metaforei ş.a. Teoria limbajului poetic conceput astfel evită capcanele teoriilor tradiţionale, unde raportarea poeticului la limbajul cotidian, neutru sau literar impune un statut cât de cât riguros pentru acesta din urmă, statut încă foarte controversat. Ecoul acestei cercetări poate fi urmărit în sute de exegeze, în multe ţări. M. a dezvoltat o teorie a mecanismelor generative ale basmului fantastic, având ca punct de plecare bine cunoscuta morfologie a basmului elaborată de V. I. Propp şi dezvoltată ulterior de A.J. Greimas, Claude Bremond ş.a. în acest sens, sunt exploatate structurile la diferite niveluri, mult mai pronunţate în narativitatea populară decât în cea cultă. Gramatica generativă (de tip Noam Chomsky), obţinută prin detectarea recurenţelor ce definesc tendinţele de regularitate a textului este construită pe un alfabet finit de mărci semantice, mărci în a căror alegere teoriile anterioare ale lui Propp şi ale continuatorilor săi au un rol important. Prezentarea cea mai completă a acestei strategii se găseşte în lucrarea Semiotica folclorului (1975), pe care M. o coordonează. El a susţinut încă din 1969 un punct de vedere confirmat de dezvoltarea mai nouă a ştiinţelor cognitive, conform căruia procesele metaforice sunt esenţiale şi în ştiinţă, nu numai în literatură. Pornind de la ideile lui I.A. Richards (1936) şi Max Black (1962), M. dezvoltă ideea de metaforă cognitivă (creatoare), în opoziţie cu cea expresivă, nu lipsite de interes fiind posibilele analogii cu teoria metaforei la Lucian Blaga. Se demonstrează că 225 Dicţionarul general al literaturii române M. Ar. Dan metafora cognitivă este izomorfă cu modelul cognitiv şi că în ştiinţă este tot mai importantă metafora care se constituie nu pornind de la un concept existent, ci tocmai în vederea constituirii unui concept (deci o metaforă de natură autorefe-renţială). Cele mai multe discipline informaţionale (inteligenţa artificială, teoria informaţiei, cibernetica, informatica, teoria comunicării ş.a.) s-au constituit pe baza unor „metafore fondatoare". O situaţie asemănătoare se prezintă în domeniul metaforei poetice: de la afirmarea expresivă a unei lumi existente se trece la instaurarea unor lumi noi, metafora fiind principala modalitate de constituire a sensurilor. în strategia personajelor teatrale punctul de plecare îl constituie asocierea la o piesă de teatru a unei matrice bidimensionale, unde liniile corespund diferitelor personaje, iar coloanele diferitelor scene. Prelucrarea acestei informaţii primare conduce la o viziune a operei dramatice care eludează dialogul, testându-i relevanţa tocmai prin absenţă. Se constată că numeroase informaţii privind conflictul teatral şi relaţiile dintre personaje pot fi obţinute pe această cale, fapt care obligă la revizuirea ideii tradiţionale cu privire la importanţa dialogului în teatru, mai puţin important decât s-a crezut. Sunt apoi elaborate criterii privind statutul personajului teatral (statut foarte controversat în istoria exegezei teatrale), metode de evaluare a interacţiilor diferitelor personaje, a gradului de tensiune conflictuală (dramatică), a echilibrului dramatic, a conflictului teatral ca joc de strategie, a teatrului ca limbaj, aplicaţiile vizând teatrul antic (în special tragediile lui Sofocle), teatrul clasic (Corneille, Racine, Moliere), teatrul lui Shakespeare, teatrul modern şi contemporan. Şcoala românească de teatrologie matematică s-a constituit pe baza ideilor lui M., la care se fac referinţe în numeroase monografii, dicţionare, articole de specialitate din SUA, Germania, Rusia, Cehia, Belgia, Brazilia, Canada, Spania, Italia, Olanda, Ungaria, Polonia, Franţa etc. Formula canonică a mitului care, în ipoteza autorului ei, Claude Levi-Strauss, dă numitorul comun al tuturor miturilor, a rămas ca o provocare intrată în atenţia sistematică a cercetătorilor abia în ultimele decenii. M. îi consacră o monografie — The Logicul and Semiotic Status ofthe Canonic Formula ofMyth (1993), în care se arată că narativitatea mitică se sustrage logicii clasice şi se constituie ca un tip de antinomie. Contrar ipotezei lui Levi-Strauss şi contrar cu ceea ce se întâmplă în folclor, unde are loc o „rezolvare" a conflictului, în mit conflictul este perpetuat. Cercetarea interdisciplinară, cea pluridisciplinară şi cea transdisciplinară sunt proprii lucrărilor cu caracter eseistic şi filosofic ale lui M. Realitatea profundă a lumii este considerată ca un flux, a cărui delimitare în părţi componente reprezintă numai o modalitate de descriere, de ordonare, care nu ţine de natura lucrurilor. Abordând conceptele cele mai generale din unghiuri diferite (timpul astronomic comparat cu cel atomic, timpul lingvisticii istorice comparat cu cel geologic, timpul fizic cu cel psihic, timpul biologic cu cel al calculatoarelor), urmărind transgresarea logicii clasice şi demonstrând că paradoxul a devenit mai degrabă starea normală decât cea patologică a gândirii şi a comportamentului uman, acceptând „provocarea ştiinţei" (în dublu sens: ştiinţa provoacă filosofia şi este provocată de aceasta), M. tinde să ofere o descriere desfăşurată a universului, care să corespundă în cât mai mare măsură ordinii ascunse. în concepţia sa, tendinţa de atenuare a unor opoziţii fundamentale, precum adevărat — fals, subiect — obiect, inert — viu, continuu — discret, ştiinţă — umanism, corespunde caracterului tot mai sincretic al culturii, care dă măsură ordinii universale. Demersul său euristic porneşte întotdeauna de la clarificarea conceptelor, de la descrierea limpede a stadiului în care se află cercetarea în chestiunea abordată (cu o vastă erudiţie, o precizie a ideilor şi o putere de sinteză ieşite din comun) şi ajunge la lămurirea propriei poziţii printr-o demonstraţie logică fără cusur. SCRIERI: Poetica matematică, Bucureşti, 1970; ed. (Mathematische Poetik), Frankfurt am Main, 1973; Din gândirea matematică românească, Bucureşti, 1975 Semiotica folclorului (în colaborare), Bucureşti, 1975; ed. (La Semioticjueformelle dufolklore), Bucureşti, 1978; Semne despre semne, Bucureşti, 1979; Semiotica matematică a artelor vizuale (în colaborare), Bucureşti, 1982; Timpul, Bucureşti, 1985; Artă şi ştiinţă, Bucureşti, 1986; Moduri de gândire, Bucureşti, 1987; Provocarea ştiinţei, Bucureşti, 1988; Invenţie şi descoperire, Bucureşti, 1989; The Logical and Semiotic Status of the Canonic Formula ofMyth, Quebec, 1993. Repere bibliografice: Matei Călinescu, „Poetica matematică", RL, 1970, 35; Matei Călinescu, Poezie şi entropie, RL, 1970,36; Nicolae Manolescu, „Poetica matematică", CNT, 1970,37; Ov. S. Crohmălniceanu, „Poetica matematică", RL, 1970, 42; Sorin Stati, Un record dublu: „Poetica matematică", RMB, 1970,8086; Lucian Raicu, „Poetica matematică", FLC, 1970,803; Alexandra Indrieş, Rigurosul inefabil, 0,1970,11; Dumitru Irimia, „Poetica matematică", CL, 1970,8; Nichita Stănescu, Matematica poetică, ARG, 1971,1; Vasile Florescu, Poetica matematică?, VR, 1971,2; Carmen Vlad, „Poetica matematică", CLG, 1971,1; Cezar Radu, „Poetica matematică", „Progresele ştiinţei", 1972, 1; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 173; Dinu Flămând, „Timpul", ST, 1985,12; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1985,266-269; Simion, Mercuţio, 112-117; Dicţ. scriit. rom., III, 76-79. R.S. M. AR. DAN (22.IV.1886, Ploieşti - 9.V.1965, Bucureşti), epigramist. De profesie inginer, a ocupat o serie de funcţii importante care l-au purtat în diferite colţuri de ţară. A fost pe rând inginer de control al regiunii petrolifere Câmpina, subinspector CFR, inspector al navigaţiei fluviale, apoi, trecând după primul război mondial în Transilvania, devine primul director român al fabricilor de tutun din Cluj şi Sfântu Gheorghe. Aflat în 1922 la Timişoara, conduce Manufactura de Tutun, fiind în acelaşi timp profesor la Institutul Politehnic. Din 1939 este transferat pe postul de inspector general tehnic la Casa Autonomă a Monopolurilor din Bucureşti, din cadrul Ministerului de Finanţe, unde rămâne până se pensionează (1946). Se afirmă în viaţa culturală a Banatului ca epigramist. A întemeiat în 1936, împreună cu poetul Volbură Poiană-Năs-turaş, şi a condus Asociaţia Altarul Cărţii, ale cărei şedinţe le-a patronat mult timp în casa sa. A luat parte la numeroase şezători literare ţinute la Cluj, Oradea, Braşov, Bucureşti. Era cunoscut şi apreciat de scriitori şi epigramişti de frunte, precum Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, Ion Minulescu, I. C. Popescu-Polyclet, cu unii dintre ei purtând incitante dueluri Mardare Dicţionarul general al literaturii române 226 epigramatice. Şi-a adunat catrenele din periodice — „România", „Flacăra", „Societatea de mâine", „Dacia", „Graiul românesc", „Luceafărul", „Tribuna", „Vestul", „Vremea", „Unirea română" ş.a., unde semnează şi Dion Mardan, Mugur Mardan — în trei volume: Drăcovenii (1933), Epigrame(1935) şi Epigrame (1939). Om de duh, epigramistul cultivă o satiră uşoară, binevoitoare, plină de vervă şi umor bonom. Dornic de amuzament şi de bună dispoziţie, el foloseşte abil ascuţişul ironiei, dezvăluind cu menajamente slăbiciuni, defecte sau tare cotidiene. Improvizaţiile sale au adeseori scăpărări maliţioase, dar foarte rar sunt caustice sau brutale. De regulă se menţin în limita unei ţinute demne, indicând un spirit pe cât de echilibrat, pe atât de vioi şi pătrunzător. Prozodia lasă pe alocuri de dorit, din cauza neglijenţelor de ritm. Se întâlnesc totuşi câteva catrene antologice, precum epigrama Unor parveniţi sau epitafurile închinate lui Cincinat Pavelescu şi lui Al. Calotescu-Neicu. A mai publicat o monografie a insulei Ada-Kaleh (1936), în care surprinde cu sensibilitate poezia unui colţ de Orient neatins de modernismul occidental, iar în colaborare cu Cesar Pruteanu a scris feeria în versuri Legenda lăcrămioarei (1941), deosebit de atractivă pentru cei mici, ca şi pentru cei mari. SCRIERI: Drăcovenii, Timişoara, [1933]; Epigrame, Timişoara, 1935; Adakaleh, Timişoara, 1936; Epigrame, Timişoara, 1939; Carol al II-lea, Rex Dacorum, Arad, 1939; Legenda lăcrămioarei (în colaborare cu Cesar Pruteanu), Bucureşti, [1941]. Repere bibliografice: Ion I. Mioc, Precursorul epigramei bănăţene, „Merci. Pardon. Scuzaţi", 1,1990,4. C. Bz. MARDARE, Valeriu (15.11.1903, Vlădeni, j. Iaşi-?), dramaturg şi prozator. Despre familia şi studiile lui M. nu se cunosc prea multe. Va fi urmat câţiva ani de Conservator, căci între 1925 şi 1929 este actor la Teatrul Naţional din Cluj şi din Iaşi, apoi bibliotecar la cel din Bucureşti. Debutează ca poet în 1923, la „Lumea literară şi artistică", dar abia în 1928-1929 colaborează mai asiduu, cu versuri şi proză umoristică, la „Universul literar" şi „Dimineaţa copiilor". O piesă în trei acte, intitulată Nu zice vorbă mare, i se joacă în 1928 pe scena Teatrului Naţional clujean şi tot atunci, la Bucureşti, comitetul de lectură îi examinează comedia Omul fără identitate, citită şi în cenaclul Sburătorul. Considerată iniţial nereprezentabilă, piesa e pusă în scenă în 1931 de compania teatrală Masca a lui G.M. Zamfirescu, apoi la Teatrul „Regina Maria" în 1933, ulterior fiind reprezentată la Iaşi şi la Craiova. Se pare că,s-a turnat şi un film după ea. între timp, altă piesă într-un act, Haidem la teatru, e premiată de Societatea Autorilor Dramatici şi jucată de Naţionalul din capitală în 1933, iar în 1934, de cel clujean. Ajuns ziarist, M. semnează în „Gazeta noastră ilustrată" şi în „Săptămâna CFR" şi în fine intră în redacţia „Universului", ziar în care, până în 1945, publică reportaje diverse, cronici, însemnări de călătorie ş.a. Mai utilizează şi pseudonimul Valmar. în stagiunea 1940-1941 la Teatrul Naţional din Bucureşti i se joacă piesa Cameleonii (Fără căpătâi). Mobilizat cu gradul de locotenent, este în primul an de război reporter pe front, activitate al cărei rod este volumul Pe urmele bolşevicilor (1941). în 1945, denunţat ca legionar şi „răspânditor de otravă antisovietică", este suspendat din presă pentru cinci ani, dar probabil va fi suportat şi alte pedepse, întrucât dispare cu totul din viaţa culturală. A murit la Bucureşti. Versurile şi schiţele de început ale lui M. sunt mai mult exerciţii cu partiturile maeştrilor I.L. Caragiale şi G. Topîr-ceanu în faţă. Abia mai târziu prozatorul, căruia nu îi lipseau spiritul de observaţie şi capacitatea de a prinde dialogul viu şi nervos, izbuteşte să fixeze în culegerea D-aia am divorţat (1942) ceva din fizionomia omului de pe stradă din anii '30. Roadele exersării se văd însă mai bine în piese. După Nu zice vorbă mare, modestă tragicomedie a donjuanului care se sinucide din dragoste pentru o femeie ce nu se lasă sedusă, comedia Omul fără identitate atrage atenţia criticii şi a publicului. Subiectul, pierderea identităţii, se preta unor dezvoltări pirandelliene, dar autorul preferă satira mecanicităţii la care ajung instituţii şi categorii sociale, în al căror angrenaj absurd individul e cât pe ce să sucombe. Demonstraţiei i se sacrifică întrucâtva verosimilitatea şi concizia, dar multe scene relevă o vervă aparte, iar unele tipuri (medicul psihiatru şi poliţistul) sunt bine conturate, chiar cu mijloace din expresionism. Concesiile făcute gustului comun sunt mai mari în actul Haidem la teatru, pe care nu îl salvează nici ritmul alert, nici câteva replici spirituale. Prin Cameleonii, M. încearcă să revină la comedia de moravuri, atacând oportunismul, dezumanizarea, fuga după un câştig fie şi derizoriu. Unele scene sunt groteşti, precum aceea în care o familie înscenează un accident feroviar, pentru ca CFR-ul să preia cheltuielile de înmormântare ale fiului „fără căpătâi". în ansamblu, se constată un deficit de inventivitate în ce priveşte situaţiile şi tipologia. Cu toate că nu era lipsit de unele însuşiri, M. nu s-a putut impune ca un profesionist al comediei. SCRIERI: Haidem la teatru, Bucureşti, 1936; Pe urmele bolşevicilor, Bucureşti, 1941; D-aia am divorţat, Bucureşti, 1942. Repere bibliografice: -h-, „Nu zice vorbă mare", „Naţiunea", 1928, 78; I. Constantinescu, Un spectacol la periferie, un autor şi... criza teatrului, „Ordinea", 1931,685; Vasile Timus, „Omulfără identitate", RP, 1933,4540; ival [Ion Anestin], „Omul fără identitate", VRA, 1933,278; Petre Pandrea, Atitudini şi controverse, îngr. şi pref. Gh. Epure, Bucureşti, 1982, 576-578; Camil Petrescu, „Omul fără identitate", „Argus", 1933, 5976; Ion Dimitrescu, „Haidem la teatru", CRE, 1933, 2101; Matei Alexandrescu, „Haidem la teatru", FCL, 1934,581; Tudor Teodorescu-Branişte, Teatru, RFR, 1934,1; Jack Berariu, „Omul fără identitate". Comedia d-lui Valeriu Mardare va fi turnată în film românesc. De vorbă cu regizorul Jean Mihail, RP, 1935, 572; George Mihail Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, îngr. şi pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1983, 86-87, passim; Brădăţeanu, Comedia, 298-299; Valeriu Mardare, DRI, III, 228-231. ' V. D. MAREŞ, Nicolae (18.IV.1938, Măgurele, j. Prahova), polonist şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Ţenea) şi al lui Dumitru Mareş, muncitor ceferist. Se înscrie la Universitatea din Bucureşti (1959-1960) şi îşi continuă studiile la Facultatea de Limba şi Literatura Polonă în cadrul Universităţii din Varşovia (1961-1966). A îmbrăţişat cariera diplomatică, îndeplinind 227 Dicţionarul general al literaturii române Mareş diferite funcţii în cadrul Ministerului Afacerilor Externe: în Departamentul de relaţii cu românii din străinătate (1966-1967), ataşat cultural la Ambasada Română din Varşovia (1967-1974), secretar la Departamentul pentru problemele Europei Centrale (1971-1974), director al Departamentului Central European (1981-1984), consilier (1989). A mai fost director al Centrului Cultural Român din Paris (1987-1988). Din 1994 este însărcinat cu afaceri ad-interim la Ambasada Română din Macedonia. Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Contemporanul", „Familia", „Convorbiri literare", „Ateneu" ş.a. Debutează ca traducător în 1970 şi îşi publică prima carte, monografia Republica Populară Polonă, în 1972 (în colaborare cu Lucia Badea). Monografia îoan Paul alîî-lea, papă pentru mileniul al III-lea (2000), bogat nutrită documentar, prezintă personalitatea marelui prelat prin mijlocirea operei şi a biografiei, avansând ipoteza originii sale române. Aflându-se în contact direct cu literatura polonă, M. a tradus îndeosebi poezie, contribuţia sa situându-se mai ales în perimetrul liricii contemporane. Din patrimoniul clasic selectează şi transpune din versurile lui Adam Mickiewicz. Alte traduceri — Poeme (1973) de Tadeusz Rozewicz, Bucuria scrierii (1977) de Wisiawa Szymborska şi Zece poeţi polonezi contemporani (1978) — prefigurează antologia Poezia poloneză contemporană (1981). Eşantioanele alese din cei peste optzeci de poeţi antologaţi creionează reliefuri poetice interesante şi personalităţi de talent indiscutabil. Sensibilitatea faţă de simţămintele delicate şi compatibilitatea tălmăcitorului cu prozodia modernă vor fi confirmate şi de transpunerea cărţii Nelinişte de Tadeusz Rozewicz, ca şi de versiunea pe care o realizează în Poeme de Karol Wojtyia, viitorul papă Ioan Paul al II-lea. în proză M. traduce, singur sau în colaborare, din MichatRusinek, Tadeusz Zelenski-Boy, Zenon Kosidowski ş.a. SCRIERI: Republica Populară Polonă (în colaborare cu Lucia Badea), Bucureşti, 1972; Wyspianski, Bucureşti, 1981; Ioan Paul al II-lea, papă pentru mileniul al III-lea, Bucureşti, 2000. Traduceri: Zenon Kosidowski, Povestiri biblice, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Anda Mareş); Stanisîaw Jerzy Lee, Gânduri nepieptănate, pref. trad. Iaşi, 1971, Aforisme, versuri, epigrame, pref. trad., Iaşi, 1980; Tadeusz Rozewicz, Poeme, pref. trad., Iaşi, 1973, Nelinişte, pref. trad., Bucureşti, 1984; Michat Rusinek, Pe urmele lui Copemic, pref. trad., Bucureşti, 1973; Kazimierz Michaiowski, Cum şi-au creat grecii arta, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Anda Mareş); Wisiawa Szymborska, Bucuria scrierii, pref. trad., Cluj-Napoca, 1977; Adam Mickiewicz, Versuri alese, pref. trad., Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Miron Radu Paraschivescu, Virgil Teodorescu şi Vlaicu Bârna); Zece poeţi polonezi contemporani, pref. Ion Petrică, Bucureşti, 1978; Cântece vorbite, pref. Aurel Rău, postfaţa trad., Iaşi, 1979; Tadeusz Zelenski-Boy, Marysienka şi Sobieski, Iaşi, 1980 (în colaborare cu Ion Tiba); Poezia poloneză contemporană, pref. Vasile Igna, Cluj-Napoca, 1981; Aleksander Omiljanowicz, Fantoma din codrii Biakrwiezei, pref. trad., Iaşi, 1982 (în colaborare cu Anda Mareş); Jerzy Edigey, Valiza cu milioane, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Anda Mareş); Gânduri nemuritoare. Proverbe şi cugetări poloneze, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1986; K. Korkozowicz, Cum am fost omorâtă, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Anda Mareş); Marian Podkowinski, Hitler şi clanul lui, Bucureşti, 1991; Karol Wojtyia [Papa Ioan Paul II], Poeme, pref. Ioan Alexandru, Bucureşti, 1992; Triptic roman, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 209-211; Stan Velea, Ioan Paul al II-lea - un papă poet, AUI, t. XLI, 1995; Dicţ. scriit. rom., III, 79-80; Stan Velea, Literatura polonă în România, Bucureşti, 2001, 366-371; Iovan Poiană, Poezia-comunicare cu Dumnezeu, „Crai Nou", 2003,3474. St.V. MAREŞ, Radu (3.III.1941, Frasin, j. Suceava), prozator. Este fiul Franciscăi Mareş (n. Suhoveschi), învăţătoare, şi al lui Gavril Mareş, agronom; la naştere a primit prenumele Radu-Mihai. învaţă la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi (1954-1957), urmând ulterior Facultatea de Filologie la Cluj (1959-1964). A lucrat ca electrician (la Bicaz, Argeş), profesor (în judeţul Constanţa, 1965), activist cultural şi ziarist (Suceava, 1966-1971). Stabilit în 1971 la Cluj, funcţionează peste două decenii ca redactor la revista „Tribuna". între anii 1997 şi 2001 este director al Editurii Dacia, iar din 2001 — consilier la aceeaşi editură. Debutează în 1959 la „Tribuna", iar editorial, în 1972, cu volumul de proză Anna sau Pasărea paradisului, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor; este, în acelaşi an, coautor la volumul colectiv de reportaje Vine istoria (alături de Vasile Sălăjan şi Nicolae Prelipceanu). Colaborează cu proză, reportaje, critică literară, eseuri în „Tribuna", Mareş Dicfionarul general al literaturii române 228 „Ateneu", „Convorbiri literare", „Steaua", „Luceafărul", „România literară", „Vatra" ş.a. Romanelor Cel iubit (1976) şi Caii sălbatici (1981) li se adaugă o carte de însemnări, pagini de jurnal şi note de lectură intitulată Pe cont propriu (1986) şi o alta, care ezită între reportaj şi jurnal de călătorie, Anul trecut în Calabria (2002). în 2002 a fost distins cu Premiul „Octav Şuluţiu", decernat de revista „Familia" . Stilist remarcabil, excelent observator al vizibilului, adevărat maestru al descripţiei sugestive şi simpatetice, subtil iscoditor al percepţiilor şi senzaţiilor — îmbogăţite prin revelarea haloului lor de conotaţii subiective, asociativ-bio-grafice ori culturale —, M. vădeşte în primele cărţi înclinaţia către construcţii rafinate, uneori aparent inutil abstruse, aproape enigmatice, cu deficit de epică şi aventură. Există aici multă observaţie, descripţie minuţioasă, vizualitate pe îndelete cercetată, cât şi consemnări pregnant-sugestive ale altor percepţii privind mirosuri, mişcări de aer, schimbări de temperatură, atmosferă, freamăt, sunete ori impresii misterios semantizate, „tălmăcite" parţial, multă interpretare (presupuneri, aluzii etc.) subiectivă, pentru o cantitate de epic firavă, minimă. Rezultă o proză opacă, misterioasă, vagă, extrem de densă conotativ. O proză cumva nonfigurativă, care încântă în sine, prin savoarea frazelor şi complicaţia construcţiei, fără să impună ori să strecoare vreun mesaj sau „sens adânc" explicitabil, parafrazabil, rezumabil. Cititorului îi sunt prezentate tablouri stranii şi trăiri bogat-îngheţate, fascinante ori tulburătoare, uneori ca nişte pânze de Magritte sau de De Chirico. Prozatorul se raliază la ceea ce s-a numit şcoala privirii, dar nu o face într-o modalitate tehnicistă, ci într-una suculentă, având carnaţia omenescului, cele mai bune pagini amintind de un Claude Simon. M. practică o scriitură perfecţionistă, dar nu inutil ori forţat calofilă sau pedantă. Un fel de artă poetică e formulată în textul din Anna sau Pasărea paradisului. E vorba „de un artificiu al gândirii, o cale mai comodă care ţi se oferă: nu există evenimente mari şi mici [...] ci e vorba de acea istovitoare concertare a gândirii asupra unui detaliu — care este sau pare sau poate fi considerat superfluu — dar efortul tău îi va da nebănuite proporţii: iată ideea de spectator dusă spre ultime consecinţe". Proza lui M. din anii 70 este una de calitate, chiar dacă minoră — într-un context dominat de epic, analitic, de istorie şi tipologie etc. Anna sau Pasărea paradisului şi Cel iubit nu sunt propriu-zis romane, ci cărţi de scriitură artistă şi de atmosferă, din care se reţine un anumit exotism nord-carpatin, atmosfera oraşelor mici de tradiţie central-europeană, referirea la situaţia confuză imediat postbelică (în Cel iubit), recursul la scenarii pseudopoliţiste extrem de discrete şi complet opacizate în elementul lor anecdotic. Odată cu Caii sălbatici, prozatorul îşi ajustează strategia, abandonează vidul anecdotic şi (în parte) aspiraţia spre perfecţiune stilistică în beneficiul unui existenţialism susţinut de un relief narativ mai viguros. Cartea este un bildungsroman, care încearcă să ofere, cum s-a remarcat, „radiografia unei generaţii", fiind prezente numeroase elemente autobiografice, amendate şi topite în ficţiune. Firul narativ urmăreşte traseele biografice ale câtorva tineri, studenţi la Cluj în anii '60, considerate retrospectiv de unul dintre protagonişti, care e şi narator-raisonneur. Sunt investigate idealurile şi frustrările, succesele şi înfrângerile protagoniştilor, în contextul istoric dat şi în încercarea de a-şi găsi drumul în viaţă fără a sacrifica ataşamentul faţă de adevăr. Romanul este o construcţie complexă, cu dislocări de cronologie, cu alternări de stiluri, cu fragmente scrise într-o manieră proprie jurnalului. Cam stufos şi fastidios pe alocuri, Caii sălbatici excelează tot prin însuşirile caracteristice autorului: talentul de stilist, capacitatea de a investiga trăirile, în mod obişnuit discursivizate, comentate lăuntric. Scenele din viaţa universitară clujeană au culoarea autenticităţii şi valoare de document. Pe cont propriu este o carte de autoficţiune cu statut incert, în ultimă analiză un fel de jurnal neconvenţional, dar jurnal totuşi, destinat publicării şi lucrat literar. Statutul ambiguu al acestui volum — care a dat prozatorului prilejul unei controverse cu Adrian Marino — este indicat explicit: nici roman, nici jurnal, nici antijurnal. Cronologia notaţiilor nu este menţionată, nici riguros respectată. Cartea e construită pe mai multe niveluri: există un jurnal al cititorului si al criticului (M. a practicat, în paginile „Tribunei", critica literară), extrem de interesant, bogat în consideraţii posibile într-un jurnal de lectură neîncorsetat de exigenţele genurilor publicistice, dar şi un jurnal al reporterului, al călătorului. Se mai cuvine menţionat că pasiunea de călător şi înzestrarea de observator sunt învederate de pagini de reportaj în care M. s-a străduit să evite fasonul găunos, lozincard, confecţionat-patetic ori convenţional omenesc, impus în epocă unor astfel de producţii jurnalistice. Anul trecut în Calabria este o scriere subiectivă şi nonficţională, cronică a unui sejur de câteva luni în sudul Italiei, în 1990. Nu e un jurnal propriu-zis, ci un reportaj literar, cu scriitură decalată (în timp), combinând notaţia cu eseul şi confesiunea. Privirea scormonitoare şi înţelegerea largă, lipsită de preconcepţii îşi găsesc un teren ideal de acţiune în scrutarea exoticei provincii italieneşti. Tolerant şi acid totodată, epicureu distins şi meditativ, iubitor de păţanii inedite şi preocupat de chestiuni general-omeneşti, M. îşi colorează paginile cu un umor de fineţe. SCRIERI; Anna sau Pasărea paradisului, Cluj, 1972; Vine istoria (volum colectiv), Cluj, 1972; Cel iubit, Cluj-Napoca, 1976; Caii sălbatici, Cluj-Napoca, 1981; Pe cont propriu, Cluj-Napoca, 1986; Anul trecut în Calabria, Cluj-Napoca, 2002. Repere bibliografice: Virgil Nistor, „Anna sau Pasărea paradisului", ST, 1973, 2; Sorin Titel, „Anna sau Pasărea paradisului", RL, 1973, 28; Culcer, Citind, 231-233; Titel, Pasiunea, 166-168; Valentin Taşcu, „Cel iubit", F, 1977, 2; Ion Vlad, „întâmplările acestei vieţi...", TR, 1982, 6; George Şerban, „Caii sălbatici", O, 1982, 26; Vlad, Lectura rom. , 187-192; Moraru, Textul, 194-196; Iorgulescu, Prezent, 238-241; Petru Poantă, „Pe cont propriu", TR, 1987,5; Adrian Marino, Jurnal provincial, TR, 1987, 18; Ioan Holban, Monologul izbăvitor, CRC, 1987, 20; Emil Iordache, „Pe cont propriu ", ATN, 1987,5; Nicolae Prelipceanu, Calea literară, VR, 1987, 6; Silvia Urdea, Impresionalitatea jurnalului, VTRA, 1987,7; Nicolae Băciuţ, [Dialog cu Radu Mareş], VTRA, 1988,4; Cosma, Romanul,!, 267-271; Dicţ. scriit. rom., III, 80-82; Popa, Ist. lit., II, 903; Sanda Tivadar, A fi străin în străinătate, F, 2002,10; Raluca Dună, „Anul trecut în Calabria", LCF, 2002,40; Dicţ. analitic, IV, 463-465. N.Br. 229 Dicţionarul general al literaturii române Margul-Sperber MARGUL-SPERBER, Alfred (23.IX.1898, Storojineţ, Ucraina — 3.1.1967, Bucureşti), traducător. Este fiul unui contabil din administraţia moşiei Flondoreni; mama avea înclinaţii muzicale şi preda ore de pian (Margul este derivat din Margula, prenumele mamei). Frecventează liceul la Cernăuţi şi la Viena, unde familia se mută când izbucneşte primul război mondial. După bacalaureat (1916) e încorporat în armata austro-ungară şi participă ca locotenent la acţiuni militare în Galiţia şi Ucraina, angajându-se totodată în mişcarea revoluţionară socialistă. Demobilizat în 1918, începe la Cernăuţi Facultatea de Drept, la care renunţă însă curând. Urmează ani de pribegie, cu îndeletniciri ocazionale la Paris şi New York. Reîntors în Bucovina (1924), se consacră ziaristicii (este redactor la gazeta „Czernowitzer Morgenblatt", 1926-1932) şi scrisului literar, acumulând în aceste domenii oarecare experienţă, prin colaborările la presa cotidiană (mai ales la ziarul „New Yorker Volkszeitung") şi la foi culturale de limba germană din Cernăuţi („Der Nerv") şi Braşov („Das Ziel", „Klingsor"). Lucrează ca funcţionar la o fabrică din Burdujeni (1933-1940), apoi se mută la Bucureşti pentru a se sustrage prigoanei antievreieşti. Protecţia unor scriitori ca Ion Pillat, E. Lovinescu, Oscar Walter Cisek îl fereşte de deportare în Transnistria, iar mijloacele de subzistenţă pentru traiul său în penumbră şi le câştigă dând meditaţii. După august 1944 activează ca publicist, la Radiodifuziunea Română şi în presa germană din ţară, iar din 1952 se consacră exclusiv proiectelor literare, publicând o serie de volume de poezie, în limba germană şi în traducere românească — Versuri pentru tineret (1959), Poezii (1962), Micul Hans află ce e viaţa (1965) ş.a. Tălmăceşte în limba germană din versurile poeţilor români şi străini, pregătind pentru tipar o culegere substanţială din lirica lumii, Weltstimmen, apărută postum, în 1968. întocmeşte două antologii pentru cititorul tânăr şi îngrijeşte două volume din creaţia lui Heinrich Heine. Pentru traducerile sale din poezia populară românească i s-a decernat Premiul de Stat (1954). De cântecul popular românesc M.-S. se apropiase încă din perioada bucovineană a vieţii sale, publicând în versiune germană câteva grupaje de texte în „Czernowitzer Morgenblatt" şi, în urma unei reuşite acţiuni de „contrabandă literară" în Germania nazistă, chiar o „mică antologie" de folclor în revista mtincheneză „Das Innere Reich". Textele culegerii Im Wandel der Zeiten (1953) sunt reluate şi completate cu altele în antologia Rumănische Volksdichtungen (1954). Capitolul baladelor cuprinde piesele cele mai cunoscute (Mioriţa, Toma Alimoş, Bujor ş.a.), oferite în variante germane foarte preţuite, un admirator înflăcărat al acestor traduceri fiind Ion Barbu. M.-S. s-a încercat şi în transpunerea capodoperelor lui Mihai Eminescu, reuşind versiuni comparabile cu ale lui Franyo Zoltân. A promovat cunoaşterea poeţilor români contemporani în rândurile cititorilor germani, mai ales prin revista „Rumănische Rundschau", unde a publicat traduceri din lirica anilor '50 şi '60. Meritorii sunt şi tălmăcirile din Tudor Arghezi, din opera căruia a alcătuit antologii consistente, editate la Bucureşti şi la Viena. Traduceri: Im Wandel der Zeiten, Bucureşti, 1953; Rumănische Volksdichtungen, Bucureşti, 1954; Vladimir Colin, Mărchen, Bucureşti, 1956, Der kupfeme Reiter, Berlin, 1958; Mihai Beniuc, Der Apfelbaum am Weg, Berlin, 1957 (în colaborare), Gedichte, Bucureşti, 1958 (în colaborare), Gedichte, Bucureşti-Viena, 1965; Tiberiu Vornic, Der Sternenhuter, Bucureşti, 1958; Ion Creangă, Der Flachs und das Hemd, Bucureşti, 1960; Tudor Arghezi, Gedichte, Bucureşti-Viena, 1961, Ausgewăhlte Gedichte, Bucureşti, 1964; Maria Banuş, Gedichte, Bucureşti, 1967, Schau, die Zypressen dort, Bucureşti, 1986 (în colaborare); Weltstimmen, Bucureşti, 1968; In einem einzigen Leben. Zeitgenossische rumănische Lyrik, Cluj-Napoca, 1975 (în colaborare); Lyrik aus Rumănien, Leipzig, 1980 (în colaborare). Repere bibliografice: Diana Cristev, T.S. Eliot către Alfred Margul-Sperber, MS, 1972,1; Al. A. Philippide, Sperber-un mare poet, MS, 1972, 2; Popa, Dicţ. lit. (1977), 333; Heinz Stănescu, Alfred Margul-Sperber, „Volk und Kultur", 1970,8; A. Ga. [Anneli Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung, în Rumănisch-deutsche Interferenzen, Heidelberg, 1986, 274-306; Peter Motzan, Der Lyriker Alfred Margul-Sperber. Ein Forschungsbericht, în Die deutsche Literaturgeschichte Ostmittel- und Siidosteuropas von der Mitte des 19. Jahrhunderts bis heute, Munchen, 1992,119-136; Gert Ungureanu, Alfred Margul-Sperber, în Die rumâniendeutsche Literatur in den Jahren 1918-1944, Bucureşti, 1992,399-406; Lexikon deutschsprachiger Schriftsteller. 20. Jahrhundert, Hildesheim-Zurich-New York, 1993,498. J. l/l/. Marian Dicţionarul general al literaturii române 230 MARIAN, Borls (pseudonim al lui Boris Mehr; 19.XI.1941, Soldatko Aleksandrovsk, Rusia), poet. Este fiul Măriei Mehr (n. Şerf), corectoare, şi al lui Iacob Mehr, ziarist. Urmează la Bucureşti cursurile Colegiului „Sf. Sava" (1955-1959), apoi Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic (1959 -1965). Lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul Central de Cercetări Chimice din Bucureşti (1968-1978). Din 1997 este redactor la „Realitatea evreiască". Debutează cu poezie, simultan la „Luceafărul" şi la „România literară" (1968). Prima carte, Numele profesorului, îi apare în 1986. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Poesis", „Semnal" (Toronto), „Ultima oră" (Tel Aviv) ş.a. Semnează şi Boris Marian Mehr. I se acordă Premiul Cenaclului „Nichita Stănescu" în 1985. Poezia lui M. cultivă un umor discret, reţinut, asociat acidităţii asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor. Figura centrală din plachetele sale este profesorul, mască auctorială ce dezvoltă aserţiuni filosofice. Poemele au o structură dialogică: se deschid cu maximele expuse de profesor, urmează interpretarea în registru parodic şi se încheie cu adevărurile expuse ex cathedra de către profesor. Umorul fin vine din manevrarea ingenioasă a acestui scenariu care opune absolutul prozaismului cotidian: „Progresul este intrarea în absolut / a valorilor morale, prin repetiţie, însă, / valorile se înjumătăţesc"; „Profesorul tăia cu cuţitul bucata / din farfurie, şervetul îi stătea strâmb, / am vrut să i-1 îndrept". Genericul profesor are păreri despre toate stările lumii, vorbeşte despre război, plictis, banalitate, libertate. Dedublarea eului poetic este fertilă, reprezentând tocmai scrierea poeziei înseşi. Poemele din Viaţă de profesor (2002) reflectă alte stări lăuntrice, într-un stil sec şi aducând în prim-plan actul scrierii — „Haosul şi noaptea n-au un cărăbuş, / cum din moarte viaţa cum de s-a urcuş? / Astfel şi poemul meu s-a-nfiripat / dintr-o dislocare, cum s-a-nşurubat?" (Mi minor) - şi condiţia poetului — „Poetul este un mândru cerb / lovit de săgeata indiferenţei, / sufletul său este un herb / expus într-un palat al Florenţei" (Poetul); „Suntem legaţi de rădăcini, / suntem fragili, / alimentaţi de râuri, aer, soare, / noi nu respingem mila, dar umili / noi nu putem să fim, / n-avem chemare" (Poeţii); „Poetul / simte mirosul / cernelii / şi al abisului / la marginea scrisului" (Abis). îmbinând buna dispoziţie, manifestă îndeosebi sub forma ironiei, autoironiei sau a asociaţiei de rime cantabile, cu notaţia rece, amară, poemele se nutresc dintr-o imaginaţie livrescă. SCRIERI: Numele profesorului, Bucureşti, 1986; Profesorul de fericire, Bucureşti, 1989; Vocea profesorului, Bucureşti, 1993; Evreii. Istorie, valori, Bucureşti, 2000; Viaţă de profesor, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Ţicu Goldstein, Valori iudaice, „Realitatea evreiască", 2000,119; Aura Christi, Ex libris, CNT, 2000,47; H. Zalis, Semn de carte, CNT, 2002,36. M. Dr. MARIAN, Eugen B. (21.VI.1921, Bucureşti), traducător şi prozator. Este fiul Charlottei (n. Lobel) şi al lui Barbu Marian (1876-1942), ziarist la „Universul". Este fratele lui Paul B. Marian. Urmează la Bucureşti Liceul „Matei Basarab" (1931-1939), după absolvirea căruia se înscrie la Facultatea de Drept, luându-şi licenţa în 1947. Lucrează ca ziarist la „Timpul" şi „Rampa", apoi ca redactor la secţia de scenarii a Studioului Cinematografic „Al. Sahia" şi la secţia de limbă spaniolă a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate a Radiodifuziunii Române (1954-1989). Debutează în „Tribuna poporului" (1944). După câteva traduceri realizate în colaborare cu Paul B. Marian, publică singur traducerea romanului Serenada de James Cain (1945). Colaborează cu povestiri, schiţe umoristice, recenzii, interviuri, traduceri ş.a. la „Contemporanul", „Flacăra", „La Roumanie d'aujourd'hui", „Tribuna României", „Cinema", „Luceafărul", „România literară", „Licurici", „Urzica". Multe dintre cărţile lui M. sunt repovestiri ale unor poveşti, basme, legende, mituri, snoave aparţinând unor zone lingvistice şi culturale dintre cele mai diverse. Astfel, în Basmele isteţilor (1957) şi în Legendele munţilor (1980) sunt reunite, după criteriul tematic, poveşti româneşti, ca şi din Hawaii, Madagascar, Auvergne (Franţa), Cornwall (Marea Britanie), insulele Celebes, Birmania, China, India, Serbia, Japonia etc. M. a recurs la culegeri de folclor editate în diferite limbi, dar nu a dat simple traduceri, ci a repovestit expresiv, într-o formă accesibilă, menită să fie familiară publicului căruia i s-a adresat, motivele şi temele folclorice selectate. Este şi autorul unor piese de teatru — Sperietoarea veselă (1947), Sfânta Jane (1949) — reprezentate, dar needitate în volum. A scris şi câteva scenarii de film documentar: Centenarul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale" (1952), Bogăţii ascunse (1953), Cantemiriştii (1958). împreună cu Paul B. Marian a îngrijit o ediţie revizuită şi amplificată a dicţionarului Citate şi locuţiuni străine al tatălui lor, Barbu Marian. După modelul acestuia, realizează — prin selecţie şi traduceri — o culegere de citate şi maxime, intitulată Trei secole de paradox (1983). A făcut numeroase traduceri, unele de bună calitate, din operele unor scriitori importanţi din literaturile engleză, americană, spaniolă şi a realizat scenarii şi dramatizări pentru teatrul radiofonic prin adaptarea unor opere de Garda Lorca, Buero Vallejo, Ben Jonson, Marivaux, Bernard Shaw, Dickens, Conan Doyle ş.a. Cărţile sale pentru cei mici — Păţania piţigoiului (1954), Corabia tainelor (1963) ş.a. — se adaugă unei susţinute activităţi publicistice. SCRIERI: Păţania piţigoiului, Bucureşti, 1954; Basmele isteţilor, Bucureşti, 1957; Zidul nepieritor al lui Ticatlun, Bucureşti, 1962; Corabia tainelor, Bucureşti, 1963; Mocasinii fermecaţi, Bucureşti, 1968; Legendele munţilor, Bucureşti, 1980. Traduceri: Hans Fallada, Banii nu fac nici două parale, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Paul B. Marian); Gian Dauli, Căruţe în noapte, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Paul B. Marian), Frescolino, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Paul B. Marian); James Cain, Serenada, Bucureşti, 1945; Martha Albrand, Nu ne predăm, Bucureşti, 1945; John Steinbeck, Tortilla, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Paul B. Marian); B. Traven, Răscoala spânzuraţilor, Bucureşti, 1945; Lewis Carroll, Alice în ţara minunilor, Bucureşti, 1946; Graham Greene, Destine încrucişate, Bucureşti, 1946; Louis Golding, Magnolia Street, Bucureşti, 1946; James Hilton, Nu suntem singuri, Bucureşti, 1946; Stephen Leacock, Trăsneli, Bucureşti, 1946; Clare Sheridan, Nuda veritas, Bucureşti, 1946; Erskine Caldwell, Pământ tragic, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Vintilă Russu-Şirianu); Chun-Chan-Yen, 231 Dicţionarul general al literaturii române Marian Vântul - Shih-Ming, Sentinţa, Bucureşti, 1949; Gordon Kahn, Hollywood contra Hollywood, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu P. Voina); V. Liubimova, Bulgăre de zăpadă, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu I. Efremov); Albert Maltz, Aşa e viaţa, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Mihail Gad), Vine circul!, pref. George Macovescu, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Vera Călin); Dymphna Cusack, Spune morţii Nul, Bucureşti, 1950; Mark Twain, Opere, I-IV, Bucureşti, 1954-1958 (în colaborare cu Frida Papadache, Petru Comamescu şi Petre Solomon), Pretendentul american, Bucureşti, 1964, Bancnota de un milion de lire, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Petru Comamescu şi Petre Solomon); Charles Lamb, Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare, Bucureşti, 1956; H. M. Stanley, Călătorie prin Africa, Bucureşti, 1960, In căutarea lui Livingstone, I-II, Bucureşti, 1982; Luigi Squarzina, Expoziţia universală, Bucureşti, 1960 (în colaborare); Cian Tien-I, Tărtăcuţa fermecată, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu S. Drăghici); Samuel Butler, Opere, I-II, Bucureşti, 1968; Albert Camus, Starea de asediu, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu V. Bercescu); P.B. Rubens, Pictor şi diplomat (Scrisori), Bucureşti, 1970; Federico Garda Lorca, Dona Rosita, Bucureşti, 1971; Antonio Buero Vallejo, Somnul raţiunii, Bucureşti, 1971; Lillian Gish, Filmele, domnul Grifftth şi eu, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Paul B. Marian); Neri Pozza, Proces pentru erezie, Bucureşti, 1973; Katherine Anne Porter, Corabia nebunilor, Bucureşti, 1975; George Eliot, Middlemarch, I-IV, pref. trad., Bucureşti, 1977; Kenneth Allsop, Chicago sub teroare, Bucureşti, 1978; Jerome K. Jerome, Vacanţă cu copiii mei, Bucureşti, 1981; Trei secole de paradox, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Bloc-Notes, „Fapta", 1947,788; Silvian Iosifescu, „Vulpile...", CNT, 1948, 86; Radu Naumescu, „Sfânta Jane", „Drum drept", 1949,777; Şerban Cioculescu, Paradoxul, RL, 1986,6; Dicţ. scriit. rom., III, 82-83. ' N.Br. MARIAN, Liviu (25.V.1883, Şiret - 25.XI.1942, Craiova), prozator, istoric literar şi publicist. Este fiul Leontinei (n. Piotrovschi) şi al folcloristului Simion Florea Marian. Urmează la Suceava Liceul Greco-Ortodox şi la Cernăuţi, între 1901 şi 1905, Facultatea de Litere şi Filosofie. Student fiind, se numără printre întemeietorii gazetei „Junimea literară", în care publică proză, versuri, traduceri, diverse articole şi comentarii îndeobşte pe teme literare, iscălind şi cu pseudonimele Lili şi Titus Livius. După absolvirea facultăţii predă la Gimnaziul Superior Greco-Ortodox din Suceava până în 1913. Intre timp colaborează la „Gazeta Bucovinei", „Ramuri", „Cosinzeana", şi „Luceafărul", tipăreşte broşura Simeon Florea Marian (1910) şi volumele de proză Suflete stinghere (1910) şi Printre stropi (1912). în preajma primului război mondial se poate să fi trecut în România, căci în 1917 se găseşte în Basarabia, implicându-se în organizarea învăţământului în limba română. Deputat de Cahul din 1920, va fi, între 1922 şi 1939, profesor şi director al Liceului „B.P. Hasdeu" din Chişinău. în 1926 concurează la un post de profesor universitar, susţinându-şi în prealabil doctoratul, cu lucrarea Contribuţiuni la istoria literaturii româneşti din veacul al XlX-lea, însă îi va fi preferat Ştefan Ciobanu. Desfăşoară o bogată activitate publicistică în „Glasul moldovenesc", „Răsăritul", „Curentul nou", „Sburătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Deşteptarea", „Renaşterea Moldovei", „Floarea soarelui", „Viaţa Basarabiei" ş.a. întocmeşte, împreună cu Nicolae Dunăreanu, antologia Prozatorii noştri (I-II, 1921), tradusă şi în ruseşte, şi dă la iveală, sub formă de extrase şi broşuri, mai multe studii: Proza noastră estetică (1921), B.P. Hasdeu şi Rusia (1925), Civilizaţie şi poezie (1927), B.P. Hasdeu şi M. Eminescu (1927), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1928), I. Creangă (1930), Alexandru Hasdeu şi Academia Română (1932), Activitatea publicistică a lui B.P. Hasdeu (1932). „Sufletele stinghere" din nuvelele şi schiţele adunate în cartea de debut se disting întrucâtva de inadaptabilii din proza sămănătoristă, în parte şi datorită unei influenţe venite de la scriitori germani şi ruşi. Personajele nu au însă un relief pregnant, prozatorului lipsindu-i atât puterea imaginativă, cât şi acuitatea observaţiei. Cu totul rar, câte o notaţie relevă ceva din polimorful mediu bucovinean. Lirismul, prezent aici, devine preponderent în Printre stropi, volum ce adună un fel de poeme în proză în registru minor. Câteva poezii, publicate târziu, vădesc o bună stăpânire a versului, pe o tematică insuficient personalizată. Destul de bogata publicistică literară face loc cu timpul unor studii mai aplicate, vizându-1 îndeosebi pe B.P. Hasdeu. în Contribuţiuni... sunt incluse şi alte cercetări, cum ar fi cele privind istoria presei româneşti, literatura comparată (Puşkin în româneşte), sociologia literară (Ideea proprietăţii literare la scriitorii noştri). SCRIERI: Simeon Florea Marian, Bucureşti, 1910; Suflete stinghere, Bucureşti, 1910; Printre stropi, Suceava, 1912; Coloniştii nemţi din Basarabia, Bucureşti, 1920; Proza noastră estetică, Chişinău, 1921; B.P. Hasdeu şi Rusia, Chişinău, 1925; Civilizaţie şi poezie, Bucureşti, 1927; B.P. Marian Dicţionarul general al literaturii române 232 Hasdeu şi M. Eminescu, Chişinău, 1927; Activitatea mea publicistică. 1908-1927, Chişinău, 1927; Contribuţiuni la istoria literaturii româneşti din veacul al XlX-lea, Chişinău, 1927; Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, 1928; I. Creangă, Chişinău, 1930; Alexandru Hasdeu şi Academia Română, Bucureşti, 1932; Activitatea publicistică a lui B.P. Hasdeu, Chişinău, 1932. Antologii: Prozatorii noştri, I-II, Chişinău, 1921 (în colaborare cu Nicolae Dunăreanu). Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit. Bucov., 225; Predescu, Encicl., 525-526; Victor Morariu, N. Tcaciuc-Albu, D. Moldovanu, [Liviu Marian], „Revista Bucovinei", 1943,1; Eugen Dimitriu, Petru Froicu, Liviu Marian. 1883-1942, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice", 1983,95-97; Satco-Pânzar, Dicţionar, 135. V. D. MARIAN, Maria (24.111.1930, Câmpulung), prozatoare. Este fiica Elisabetei (n. Solomon) şi a lui losif Marian, mecanic. Urmează liceul la Ploieşti şi Facultatea de Economia Muncii din cadrul Institutului de Ştiinţe Economice din Bucureşti (1949-1953). Ocupă succesiv funcţiile de preparator, asistent, şef de lucrări, lector şi conferenţiar la Catedra de ştiinţe sociale a Şcolii Superioare de Partid şi la Facultăţile de Medicină şi Construcţii din Bucureşti (1953-1981). Pentru că fiul său părăsise ţara, este obligată să renunţe la postul de conferenţiar şi să lucreze ca bibliotecară (1981-1985) la aceeaşi instituţie, precum şi ca funcţionară, ziaristă şi artist plastic. în 1992 înfiinţează Editura Universal Dalsi, a cărei directoare este. M. debutează editorial târziu, cu Lasă asta! (1982), carte de povestiri scurte, cu narator obiectivat, verva, ca şi ironia benignă vizând personaje şi situaţii din viaţa cotidiană, dar întorcându-se şi asupra autoarei înseşi. Date personale şi fantezii trec într-o scriitură fără ornamente, care înregistrează traiul unei familii obişnuite aşa cum arată în faţa neamurilor (din casă şi de aiurea), toţi şi toate găsind înţelegerea ironică şi bonomă a unei naratoare cu o privire acută şi intuitivă. Eu şi tata facem sport (1986) continuă poveştile de familie în aceeaşi tonalitate robustă, autoarea realizând un fel de fotografii-in-stantanee, conturate cu ironie simpatică şi tehnici fără pretenţii. Un jurnal, pe care M. îl ţine încă de la vârsta de doisprezece ani, îi oferă materia literară, prelucrată imaginativ în cărţile sale. Dacă umorul sec al primelor proze reprezenta reacţia unei priviri lucide la cenuşiul lumii, volumul intitulat sugestiv Schiţe de roman (1989) îşi schimbă tonul, adaptându-1 fiecărei situaţii şi lăsând să pătrundă tipuri noi de personaje, fiecare cu o istorie. Funcţionează în continuare autoironia şi ironia bine cumpănite, îşi fac simţită prezenţa şi comprehensiunea, şi compasiunea faţă de oameni în vremuri de restrişte. Regina încurcăturilor (1993) reia texte mai vechi, dar abordează teme sau situaţii mai noi, integrate în aceeaşi viziune ironic-înţelegătoare. Optimiştii înfrânţi (1994) marchează o schimbare de ton: balansul ironie-grotesc este echilibrat de simplitatea uneori extremă cu care naratoarea se înfăţişează pe sine însăşi într-o lume aflată în schimbare şi degradare. Este confesiunea unei femei care a traversat trei epoci istorice (de la încă binele din '44 până la bulversarea postdecembristă), vorbind despre câte a trăit în tonuri umoristice, dar şi grave, uneori cu o sinceritate ca de spovedanie. Cohorte de activişti (M. însăşi a aparţinut câtva timp acestei tagme) alcătuiesc o societate de carierişti, demagogi, grandomani, pe care personajul narator/autor îi priveşte acum cu umor critic întretăiat de reflexe retractile şi frustrări generatoare de regrete. Alte două volume completează trilogia confesivă, tonul rămânând grav şi simplu. „Concepută ca o rememorare post-mortem a propriei vieţi" (Alex. Ştefănescu), Scrisoare din eternitate (1998) prezintă aceleaşi caracteristici: naturaleţe şi putere de înţelegere, într-o consemnare laconică. O reuşită o reprezintă romanul-cronică de familie Fetele lui Solomon (1999), mixaj de monografie a unei comunităţi rurale din Muscel, ai cărei reprezentanţi de seamă, familia Solomon, se înalţă şi decad odată cu prăbuşirea civilizaţiei rurale sub comunism, şi de frescă istorico-sentimentală. Apar aici personaje izbutite, contaminate poate de diverse modele (Slavici, Rebreanu, Preda), lăsate să evolueze în simplitatea lor complexă: Solomon, Viniţa, femeia care nu şi-a iubit soţul niciodată şi a cărei dragoste şi-o revarsă întreagă asupra copiilor, murind în cele din urmă, ca şi bărbatul ei, înfrântă, neîmplinită; copiii lor, covârşiţi de reacţii sufleteşti intense, ce îi surprind pe părinţi. Luciditatea observaţiei urmăreşte personajele în relaţiile lor de fiecare zi, descrise într-o frazare cadenţată, de o oarecare solemnitate. SCRIERI: Lasă astal, Bucureşti, 1982; Eu şi tata facem sport, Bucureşti, 1986; Schiţe de roman, Bucureşti, 1989; Regina încurcăturilor, Bucureşti, 1993; Optimiştii înfrânţi, Bucureşti, 1994; Scrisoare din eternitate, Bucureşti, 1998; Fetele lui Solomon, Bucureşti, 1999; Cu familia la circ, Bucureşti, 1999; Castelul englezesc, Bucureşti, 2000; Ouăle şi bibliografia, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Dumitru Dinulescu, Cartea vieţii de fiecare zi, RL, 1982,35; Răzvan Bărbulescu, Un Jerome K. Jerome feminin, FLC, 1982, 36; Gabriela Eftimie, Jumătatea plină a... destinului, „Azi", 1993, 48; Alex. Ştefănescu, „Regina încurcăturilor", RL, 1993,28; Lorena Păvălan, Memoria voluntară, CNP, 1997, 6; Elena-Esther Tacciu, „Optimiştii înfrânţi", „Minimum", 1998,6; Lorena Păvălan, Humorul şi talentul de a-l dărui, „Meridianul românesc", 1998,2; Alex. Ştefănescu, „Scrisoare din eternitate", RL, 1998,48; Ion Zubaşcu, Maria Marian, RMB, 1998,18; Mariana Sora, Americile după Columb..., ALA, 2000,520; Popa, Ist. lit., II, 1009-1010. E.M. MARIAN, Paul B. (3.V.1906, Bucureşti - 8.II.1997, Bucureşti), publicist şi traducător. Este fiul Charlottei (n. Lobel) şi al lui Barbu Marian, ziarist. Eugen B. Marian este fratele său. A absolvit la Bucureşti Liceul „Gh. Lazăr" (1917-1925) şi Facultatea de Drept. Debutează la „Universul" (1925) şi scrie la „Bilete de papagal". A fost unul dintre primii cronicari cinematografici cu rubrică permanentă, ţinută în revista „Cinema", şi a înfiinţat în 1932 revista „Ecranul". Este prezent după 1950 în „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Amfiteatru", „Colocvii", „România literară", „Cronica", „Ateneu", „Tomis", „Lumea", „Magazin istoric" ş.a. între 1934 şi 1944, a folosit pseudonimul Ion Albotă; a mai semnat Const. Apostol sau Pavel Mureşanu. Traducător talentat şi harnic, cultivat şi poliglot, M. a dat numeroase transpuneri din literaturile franceză, engleză şi germană. Selectează îndeosebi romane, dar şi piese de teatru, 233 Dicţionarul general al literaturii române Marian cărţi de istorie, reportaje, memorialistică, ştiinţă popularizată, relatări de călătorie etc., unele aparţinând unor autori iluştri (Charlotte Bronte, Andre Maurois, Antoine de Saint-Exupery, Max Frisch, William Saroyan ş.a.). A scris şi cărţi pentru copii, împreună cu fratele său Eugen B. Marian a îngrijit o ediţie revizuită şi augmentată a dicţionarului Citate şi locuţiuni străine al tatălui lor, Barbu Marian. SCRIERI: Toto premiant, Bucureşti, 1934; S-a născut un copil, Bucureşti, 1941; Cristofor Columb, Bucureşti, 1942. Traduceri: Zâne Gray, Nevada, Bucureşti, 1940, Roibul sălbatic, Bucureşti, 1940; Maxence van der Meersch, Casa de pe dună, Bucureşti, 1940; E. R. Burroughs, Tarzan, Bucureşti, 1941; Daphne du Maurier, Rebecca, Bucureşti, 1941, N-aş vrea să mai fiu tânăr, Bucureşti, 1941, Verişoara mea, Rachel, Bucureşti, 1974; Louis Bromfield, Cazul Aniei Spragg, Bucureşti, 1941, Douăzeci şi patru de ore, Bucureşti, 1941, Lotus amar, Bucureşti, 1945, Toamnă timpurie, Bucureşti, 1946; Upton Sinclair, Metropole, Bucureşti, 1941, în căutarea adevărului, Bucureşti, 1945; Hans Fallada, Banii nu fac nici două parale, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Eugen B. Marian), Johannes Gantschow, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Nora Marian); Franco Ciampitti, Minutul nouzeci, Bucureşti, 1942; Gian Dauli, Căruţe în noapte, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Eugen B. Marian), Frescolino, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Eugen B. Marian); Horst Wolfram Geiszler, Drăguţul Augustin, Bucureşti, 1942; K. J. Benes, O viaţă furată, Bucureşti, 1943; Eric Knight, Cine pierde, câştigă, Bucureşti, 1945; Nevil Shute, Pastorală, Bucureşti, 1945; John Steinbeck, Tortilla, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Eugen B. Marian); Vicki Baum, Marion, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Nora Marian); Antoine de Saint-Exupery, Pilot de război, Bucureşti, [1946]; Andre Maurois, Jurnal din Statele Unite, Bucureşti, 1946; Richard Patience, John Abe, Trei copii în jurul lumii, Bucureşti, 1946; Fanny Hurst, Lummox, Bucureşti, 1949; F. Van Wick Masson, Mâine va răsări soarele, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Adrian Zahareanu); A. Liskov, Băieţandrul din Urali, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Riza Godeanu); Vasili Ardamatski, Steagul prieteniei, Bucureşti, 1953; Veselina Genovska, Lumini, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Vanghele Hrisicu); Charlotte Bronte, Jane Eyre, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dumitru Mazilu); Dymphna Cusack, Paradis Pacific, Bucureşti, 1957, Fulgerul negru, Bucureşti, 1975; Armând Salacrou, Arhipelagul Lenoir sau Nu trebuie să ne atingem de lucrurile neclintite, Bucureşti, 1957; Georges Soria, Trufia şi norul, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Alexandru Kiriţescu); Roger Vailland, Beau Mascjue, Bucureşti, 1957; Raymond Maufrais, Aventuri la Matto Grosso, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Ştefănescu-Mede-leni); F. B. Vickers, Mirajul, Bucureşti, 1964; Eve Dessare, Coşmar antilez, Bucureşti, 1964; Benjamin Appel, Fortăreaţă în orez, Bucureşti, 1965; J. B. Priestley, Ziua mamei, Bucureşti, 1965; Haroun Tazieff, Când pământul se cutremură, Bucureşti, 1965; Jacques Delarue, Istoria Gestapoului, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Anca Balaci); Max Frisch, Biedermann şi incendiatorii, Bucureşti, 1966; Karel Capek, Boala albă, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Tanti Economu), Mama, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Tudor Muşatescu); Gerhart Hauptmann, Ţesătorii, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Isaiia Răcăciuni), Oameni singuratici, Bucureşti, 1967; Oliver Goldsmith, Vicarul din Wakefield, pref. Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1967; Margarete Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967; William Saroyan, Stridia şi perla, Bucureşti, 1967; Wolfgang Hildesheimer, Episod nocturn, Bucureşti, 1968; Giinter Michelsen, Helm, Bucureşti, 1968; Jean Vilar, Tradiţia teatrală, Bucureşti, 1968; Roger Avermaete, Rembrandt şi epoca sa, Bucureşti, 1969, Despre gust şi culoare, Bucureşti, 1971, Războiul vacii, Bucureşti, 1971, Rubens şi epoca sa, Bucureşti, 1972; Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Anca Balaci); Gilles Perrault, Secretul zilei Z, Bucureşti, 1969; Simon Wiesenthal, Asasinii printre noi, pref. Ioan Grigorescu, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu V. T. Spânu); Eric Ambler, Epitaf pentru un spion, Bucureşti, 1970; Christian Bemadac, Medicii blestemaţi, Bucureşti, 1970,186 de trepte. Mauthausen, Bucureşti, 1983; Rumer Godden, Bătălia de la Viîla Fiorita, Bucureşti, 1971; Nordhal Grieg, Dar mâine..., Bucureşti, 1973; Henri Troyat, Viaţa lui Tolstoi, I-III, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1973; LillianGish, Filmele, domnul Griffith şi eu, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Eugen B. Marian); Toulouse-Lautrec, Scrisori, Bucureşti, 1975; Martine Monod, Normandie-Niemen, Bucureşti, 1975; Henri Castillou, Furtuna din iulie, Bucureşti, 1977; Edgar Morin, Starurile, Bucureşti, 1977; Charles Chasse, Fovii şi epoca lor, Bucureşti, 1978, Nabiştii şi epoca lor, Bucureşti, 1978; Patrick Braun, Comorile incaşilor. Mituri şi realităţi, Bucureşti, 1987. Repere bibliografice: Emil Mânu, Paul B. Marian, LCF, 1968,19; AL Raicu, La masa de lucru, RL, 1986,17; Dicţ. scriit. rom., III, 84-86; Iulia Deleanu, Cu sufletul deschis, Bucureşti, 2000,122-125,267. N.Br. MARIAN, Rodica (1.VI.1944, Beiuş) poeticiană şi poetă. Este fiica Anei (n. Abrudan) şi a lui Dumitru Marian, funcţionar. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj (1967), fiind apoi redactor la Radio Turda, secretar ştiinţific la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Cluj, timp în care semnează articole, cronici literare şi teatrale, mai ales cu pseudonimul Draga Milian, în ziare şi reviste clujene. Din 1973 este redactor şi revizor la Dicţionarul limbii române, în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca, iar mai târziu cercetător ştiinţific. Este doctor în filologie (1998), cu o teză despre reinterpretarea poemului eminescian Luceafărul Are contribuţii ştiinţifice în domeniile semanticii, stilisticii, poeticii şi semioticii, publicate în reviste ştiinţifice (inclusiv străine) şi literare (unele semnate Rodica Popescu), precum şi în volume colective, mai ales în Studii de eminescologie, Meridian Blaga ş.a. Colaborează cu poezie la „Tribuna", „Steaua", „Familia", „Orizont", „Cahiers Bleus" ş.a. Ca poetă, debutează editorial în volumul colectiv Alfa '87. Conceptul de text poetic integral, introdus de M. şi aplicat exegezei poemului Luceafărul de Mihai Eminescu, în volumul Lumile „Luceafărului" (1999), urmăreşte configurarea procesului poetic luând în considerare textul definitiv şi variantele, cu aplecare specială asupra hermeneuticii sensului textual. Lucrarea Lumile „Luceafărului" propune o analiză semantică sui-generis (prin teoria lumilor posibile), legitimând o nouă interpretare, conform căreia liniile de forţă ale coerenţei de adâncime aparţin sensului şi se sudează într-o complexă dualitate, atât a „personajelor" cât şi a formelor, dualitate care funcţionează şi în comunicarea naturii profunde a Luceafărului. Astfel, opoziţia Luceafăr-Hyperion configurează două lumi textuale ale omului, în care fiecare ipostază a eroului se încadrează armonic. Faţa cu numele Luceafăr aparţine lumii create, câtă vreme faţa cu numele Hyperion, apărut la un moment textual crucial, dezvăluie natura hyperionică congeneră Creator. Argumente pentru înlocuirea polarităţii eternului-efemer se găsesc în analiza versiunii genuine a poemului, cu relicve în forma antumă, din care M. izolează Marian Dicţionarul general al literaturii române 234 opoziţia — de esenţă — între eternitatea increaţiei şi veşnicia ciclică a formelor existenţei. Aceeaşi riguroasă investigaţie semantică deplasează accentele de semnificaţie în portretele pământenilor, Cătălina reprezentând o figură textuală emblematică, un fel de dedublare contratimpică, exprimată prin relaţia adversativă „dar" (discursul personajului şi cel naratorial abundă în recurenţe ale acestei conjuncţii). Demersul a fost secondat de o reeditare a tuturor variantelor şi versiunilor manuscrise, într-o formă care să faciliteze nu numai consultarea lor, ci şi urmărirea traseului ideilor şi expresiei pe parcursul elaborării poemului („Luceafărul" - text poetic integral, 1999), ceea ce a constituit un instrument de lucru valoros pentru cercetătorii creaţiei eminesciene. în anul următor va publica în colaborare şi Dicţionarul „Luceafărului" eminescian (2000), însoţit de comentarii poetico-analitice asupra fondului lexical şi ideatic. Metoda este aplicată şi în Luna şi sunetul cornului Metafore obsedante la Eminescu (2003). Alcătuirea corpusului de lucru este acum mult mai dificilă din cauza faptului că motivele „obsedante" alese apar în întreaga creaţie poetică eminesciană. SCRIERI: Lumile „Luceafărului", Cluj-Napoca, 1999; Mihai Eminescu, „Luceafărul" - text poetic integral, Cluj-Napoca, 1999; Dicţionarul „Luceafărului" eminescian (în colaborare cu Felicia Şerban), Cluj, 2000; Subterane şi clopote, pref. Irina Petraş, Cluj-Napoca, 2001; Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, Piteşti, 2003; Hermeneutica sensului Eminescu şi Blaga, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Augustin Pop, Telejurnalul de Cluj, Cluj-Napoca, 2000. Repere bibliografice: Mircea Borcilă, O analiză spectrală a „Lucea-fărului", TR, 1999,37-52; Felicia Şerban, O reinterpretare a „Luceafărului" eminescian, ST, 1999,11-12; Mariana Neţ, „Lumile «Luceafărului»", LL, 2000, 1-2; Anca Andrei-Fanea, Tulburătoarele sensuri ale poemului eminescian, JL, 2000, 3-6; Constantin Cubleşan, Versiunile „Luceafărului", LCF, 2000, 12; Cornel Munteanu, Semantica textuală în eminescologie, CL, 2000,12; Mariana Neţ, Integrala „Luceafărului", JL, 2001,5-10; Victor Cubleşan, Când critica devine artă poetică, ST, 2001, 5-6; Carmen Vlad, Textul poetic şi „monadele magice", ST, 2001, 12; Constantin Cubleşan, Eminescu în oglinzile criticii, Cluj-Napoca, 2001, 49-55,180-182; Cristina Florescu, Un „infern" exegetic, „Timpul", 2002, 10; Flavia Teoc, Din capitala provinciei Interviuri cu scriitori clujeni, Cluj, 2002,104-111; Ion Mureşan, Eminescu şi computerul, TR, 2003,9; Cristina Florescu, Regăsire prin ludic, „Timpul", 2003, 60; Constantin Cubleşan, Hermeneutică semiologică, LCF, 2003,44; Irina Petraş, Cărţile deceniului 10, Cluj-Napoca, 2003,111-112,312-315. /./. MARIAN, Simion Florea (1.IX.1847, Ilişeşti, j, Suceava — 11.IV.1907, Suceava), folclorist şi etnograf. Este fiul Ruxandrei (n. Stanovici) şi al lui Grigore Marian Flore. învaţă în satul natal, apoi la „şcoala populară" din Suceava şi la gimnaziul din acelaşi oraş (1859-1869). Ultimele clase de gimnaziu le urmează la Năsăud şi la Beiuş, unde îşi trece şi bacalaureatul (1871). între timp străbătuse meleagurile transilvane cu dorinţa, neîmplinită, de a-1 întâlni pe Avram Iancu. în această călătorie a adunat un apreciabil număr de cântece populare, în care sunt glorificate faptele de vitejie ale tribunului ardelean. Debutul său are loc în revista „Familia", care îi publică în câteva numere din 1866 şi 1867 culegerea de folclor O nuntă în Ilişeşti. Tot în această perioadă adună doine şi balade — o parte apar în „Familia" din 1868 — ce vor alcătui volumul Poezii poporale din Bucovina. Balade române culese şi corese (1869). După absolvirea studiilor secundare s-a înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, pe care o termină în 1875. în anii studenţiei interesul său pentru creaţia folclorică a crescut. Proaspăt absolvent, M. se căsătoreşte cu Leontina, fiica parohului din Şiret, George Piotrovschi, iar după un an este hirotonit, slujind pe rând în satul Poiana Stampei (judeţul Suceava) şi în Voloca-Siret, de unde strânge un bogat material folcloric şi etnografic. în 1877 este numit preot în oraşul Şiret, unde va ajunge peste doi ani profesor de religie la „şcoala populară", precum şi la şcoala reală inferioară, la care va preda şi limba română. în anul 1881, când este primit în rândul membrilor Academiei Române, avea proiecte folcloristice impresionante. Cu ajutorul material al Academiei, el a reuşit să le împlinească în mare măsură. Cea mai bogată activitate o desfăşoară Suceava, unde se stabileşte în 1883, mai întâi ca învăţător şi începând cu 1894, ca profesor definitiv la gimnaziu. Aici a activat intens în cadrul mai multor societăţi ştiinţifice, literare şi didactice şi a făcut să apară, între 1886 şi pumar festiv măkimt memcriei lui ffiăâcfm "şt^:WiftWtstepâ " Suceava. Str*4a Stmm ir, §5S. ; /; Itjrii şl Itlll 1-fc*OTV. ifufUsr 235 Dicţionarul general al literaturii române Marian 1891, „Revista politică". S-a interesat şi de alte laturi ale vieţii culturale, lăsând o serie de lucrări cu caracter istoric şi câteva privind literatura veche. A scris şi poezii, facile, realizate după modele folclorice, de care se îndepărtează foarte puţin, a prelucrat snoave populare şi a încercat, sub înrâurirea lui I. Creangă, genul amintirilor. în activitatea folcloristică a lui M. se disting trei etape. La început, în perioada studiilor gimnaziale, este puternic influenţat de exemplul lui V. Alecsandri. El culege la întâmplare, manifestă preferinţe pentru doine şi balade, prelucrează textele culese şi creează balade în manieră folclorică. Colecţia din 1869 reţine doar prin câteva piese a căror autenticitate nu este îndoielnică. Apropierea de cercul folcloristic al lui B. P. Hasdeu delimitează începutul celei de-a doua etape, care ţine din ultima clasă de liceu până în anul 1882, când se pregătea să plece la Suceava. Este perioada în care renunţă la intervenţia în textele culese şi îşi lărgeşte simţitor sfera investigaţiilor, interesându-se de cultura populară în totalitatea ei. Sub raport geografic, culegerile sale nu depăşesc încă aria regională. Publică acum balade, snoave şi legende (în „Columna lui Traian"), pluguşoare şi colinde (în „Foaia societăţii «Românismul»"), doine, hore, anecdote şi păcălituri din Bucovina (în „Convorbiri literare"), datini şi credinţe (în „Albina Carpaţilor"), cântece epice (în „Aurora română"), descântece şi vrăji (în „Traian"), proverbe, zicători şi cimilituri (în „Cărţile săteanului român"), mitologie populară (în „Amicul familiei") ş.a. Credincios principiilor însuşite de la B. P. Hasdeu, scoate colecţia Poezii poporale române (I—II, 1873-1875), care marchează un moment important în evoluţia concepţiei sale folcloristice. în prefaţă precizează că a adunat aceste creaţii aşa cum le-a auzit şi că le-a publicat în forma lor originală. Cele două volume de balade şi doine, în care pe alocuri se mai simte intervenţia culegătorului, cuprind piese folclorice de o incontestabilă ţinută artistică. Notele explicative ce însoţesc unele texte, indicarea localităţilor de unde au fost culese şi notarea, câteodată, a numelui informatorilor, precum şi glosarul dialectal conferă caracter ştiinţific acestei colecţii, care ocupă un loc însemnat în istoria folcloristicii româneşti. O contribuţie notabilă o aduce şi culegerea Tradiţii poporane române din Bucovina (1895). Legendele, publicate într-o broşură apărută la Sibiu (Tradiţiuni poporale române, 1878), reluate parţial în volumul din 1895, atrag atenţia prin forma lor autentic populară, relevând o valoare artistică şi documentară deosebită. După venirea la Suceava, M. încearcă să surprindă în studiile lui principalele trăsături ale creaţiei populare româneşti, înscriindu-şi numele printre deschizătorii de drumuri în acest domeniu. Pentru cunoaşterea realităţii folclorice din celelalte provincii locuite de români, a iniţiat şi întreţinut o intensă corespondenţă cu un mare număr de învăţători, preoţi, precum şi cu V. Alecsandri, Petre Ispirescu, I. Pop-Reteganul, At. M. Marienescu, T. Bălăşel ş.a., de la care a primit un sprijin substanţial. De asemenea, folosind metoda indirectă de cercetare, a difuzat şi două chestionare (apeluri) prin revistele ardelene „Familia", „Amicul familiei", „Şezătoarea", „Tribuna", „Luminătoriul" ş.a. în această ultimă etapă a activităţii sale tinde — în bună parte reuşeşte — să întocmească lucrări care să cuprindă aspecte esenţiale ale spiritualităţii populare de pe întreg spaţiul dacoromân. în aceşti ani se ocupă, aproape exclusiv, de orânduirea şi redactarea imensului material etnofolcloric adunat de-a lungul a peste două decenii. Ies acum de sub tipar Ornitologia poporană română (I-II, 1883) şi Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor (1903), ca şi colecţiile Descântece poporane române (1886) şi Vrăji, farmece şi desfaceri (1893). Tot acum folcloristul dă la iveală culegerile Satire poporane române (1893) şi Poezii poporale despre Avram lancu (1900), ilustrative pentru sfera largă a preocupărilor sale. Reuşite remarcabile înregistrează M. mai ales în domeniul etnografiei. El are meritul de a fi studiat fenomenul etnografic într-o firească interdependenţă cu folclorul şi arta populară. Scrierile consacrate sărbătorilor calendaristice (Sărbătorile la români, I—III, 1898-1901) şi o monumentală trilogie asupra obiceiurilor din ciclul familial — Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892), înmormântarea la români (1892) — sunt contribuţii ştiinţifice fundamentale. Reeditate după un secol, aceste studii îşi dovedesc actualitatea. Proza populară pe care M. a adunat-o a făcut obiectul lucrării Legendele Maicii Domnului (1904), precum şi al colecţiilor postume Legendele ciocârliei şi Legendele rândunicii (1923), Legendele păsărilor (1975) şi Basme din Ţara de Sus (1975). Tot postum a apărut şi volumul Hore şi chiuituri din Bucovina (1911). Lucrările Botanica populară şi Mitologie românească au fost editate abia în 2000. Au rămas în manuscris doine şi balade din Bucovina şi Ardeal, cântece ostăşeşti, obiceiuri din ciclul familial (Juneţea la români), datini legate de sărbători, colinde, snoave, cimilituri ş.a. Bun cunoscător al creaţiei populare româneşti, M. a realizat o operă de referinţă, neegalată încă în literatura românească de specialitate. Marian este autorul unei impresionante opere folclorice şi etnografice, în care cultura populară este cercetată - monografic, analitic-descriptiv şi morfologic - pentru prima dată în aproape toate compartimentele ei: poezie lirică, descântece, colinde, vrăji, cimilituri, proverbe, snoave, legende istorice, datini, credinţe, mitologie, moravuri, cromatică, zoologie, botanică. Prin exemplul său, el pune bazele cercetării ştiinţifice a folclorului şi stimulează culegerea amplă a creaţiilor poporului, contribuţie pentru care este considerat de B.P. Hasdeu, în 1881, „singurul etnograf român [...], dar un etnograf în adevăratul sens al cuvântului Iordan Datcu SCRIERI: Chromatica poporului român, Bucureşti, 1882; Ornitologia poporană română, I—II, Cernăuţi, 1883; Tolpa şi Ştefan Vodă, Braşov, 1886; Biserica din Părhăuţi în Bucovina, Bucureşti, 1887; Nunta la români, Bucureşti, 1890; Naşterea la români, Bucureşti, 1892; înmormântarea la români, Bucureşti, 1892; Păsările noastre şi legendele lor, Bucureşti, 1895; Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Bucureşti, 1895; Sărbătorile la români, I—III, Bucureşti, 1898-1901; ed. I-II, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1994; Portretul lui Miron Costin, mare logofăt şi cronicar al Moldovei, Bucureşti, 1900; Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903; Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904; Scrisori către Artur Gorovei, îngr. şi introd. Maria Luiza Ungureanu, Marienescu Dicţionarul general al literaturii române 236 Bucureşti, 1970; Botanica populară, îngr. şi pref. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2000; Mitologie românească, îngr. şi pref. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2000. Culegeri: Poezii poporale din Bucovina. Balade române culese şi corese, Botoşani, 1869; Poezii poporale române, I-II, Cernăuţi, 1873-1875; Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1878; Descântece poporane române, Suceava, 1886; Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893; Satire poporane române, Bucureşti, 1893; Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895; Răsplata. Poveşti din Bucovina, Suceava, 1897; Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vechi din Bucovina, I, Suceava, 1900; Poezii poporale despre Avram Iancu, Suceava, 1900; Hore şi chiuituri din Bucovina, Bucureşti, 1911; Legendele ciocârliei, Bucureşti, 1923; Legendele rândunicii, Bucureşti, 1923; Legendele păsărilor, îngr. Mihai Cărăuşu şi Orest Tofan, Iaşi, 1975; Basme din Ţara de Sus, îngr. Mihai Cărăuşu şi Paul Leu, Iaşi, 1975; Basme populare româneşti, I-III, îngr. şi pref. Paul Leu, Bucureşti-Suceava, 1986-1998. Ediţii: Vartolomei Măzăreanu, Condica mănăstirii Voroneţul, Suceava, 1900, Condica mănăstirii Solea, Suceava, 1902, Domnia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Ştefan Tomşa, Suceava, 1904. Repere bibliografice: Iorga, Oameni, 1, 196-200; Chendi, Foiletoane, 33-38; Liviu Marian, Simeon Florea Marian, Bucureşti, 1910; Loghin, Ist. lit. Bucov., 128-133; Ovidiu Bârlea, Cincizeci de ani de la moartea lui S. FI Marian, REF, 1957,3; N. Jula, Lucrări inedite ale lui S. FI Marian, REF, 1958,3; Adrian Fochi, N. Al. Mironescu, Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei lui S. FI. Marian, REF, 1960,1-2; Chiţimia, Folclorişti, 159-191; Vrabie, Folcloristica, 209-215; Ist. lit., III, 835-846; Bârlea, Ist. folc., 232-244; Mihai Cărăuşu, Simeon Florea Marian. Schiţă biografică, „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean", 1977,191-203; Dicţ. lit. 1900, 553-555; Alexandru Dobre, Simeon şi concursurile cu premii ale Academiei Române, REF, 1979, 2; Mircea Fotea, Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1987; Simeon Florea Marian şi corespondenţii săi, îngr. Eugen Dimitriu şi Petru Froicu, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1991; Ilie Moise, S. FI. Marian sau Viziunea etnologică asupra culturii tradiţionale româneşti, REF, 1995,275-278; Simeon Florea Marian în amintiri, mărturii, evocări, îngr. Petru Froicu şi Eugen Dimitriu, introd. Ion Popescu-Sireteanu, postfaţă Nicolae Cârlan, Suceava, 1997; Paul Leu, Ctitorul etnografiei române, I, Suceava, 1998; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 60-63; Rusu, Membrii Academiei, 321; Dicţ. scriit rom., UI, 86-89. ' I.H.C. MARIENESCU, Atanasie M.[arian] (20.111.1830, Lipova -20.1.1915, Sibiu), folclorist. Este fiul Persidei (n. Şandor) şi al lui Ion Marian, comerciant. Face primele clase în Lipova, după care urmează gimnaziul la Arad, Timişoara şi Pesta. începe dreptul la Pesta, dar îl termină la Viena, devenind în scurt timp şi doctor în drept. Este numit vicenotar al judeţului Caras, apoi asesor la Tribunalul din Lugoj, de unde se mută mai întâi la Oraviţa şi în 1876, la Timişoara. Din 1880 funcţionează ca judecător supleant la Tribunalul Suprem din Budapesta, până în 1885, când este transferat la Oradea. După pensionare, în 1900, se stabileşte la Sibiu. în 1877 a fost ales membru corespondent al Societăţii Academice Române şi în 1881, membru activ al secţiei istorice. M. a fost un cărturar cu preocupări multilaterale, manifestându-se ca istoric, filolog, scriitor, dar, mai ales, ca folclorist şi etnograf. Lucrările sale istorice şi filologice au fost însufleţite de ideea latinităţii limbii şi poporului român. Prin colaborările foarte numeroase la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Telegraful român", „Amicul şcoalei", „Concordia", „Aurora română" ( Pesta ), „Albina", „Transilvania", „Familia" ş.a., el a dobândit o largă audienţă printre contemporani. A scris despre cucerirea Daciei de către romani, despre Aurelian şi retragerea romanilor, despre formarea limbii române, despre migraţiile hunilor. După un manual de istorie alcătuit de el s-a predat vreo cincisprezece ani în Transilvania şi Banat. Poeziile lui M., răspândite în periodice, au, majoritatea, subiecte istorice, glorificând pe strămoşi, militând pentru emancipare naţională. Sunt scrise însă într-o limbă greoaie, înţesată de latinisme. Câteva încercări în proză, fade evocări istorice, şi piesa de inspiraţie folclorică Peţitorii (1905) — semnată A. L. Ipan — sunt tot atâtea eşecuri literare. Folclorul a constituit pentru M. în primul rând un domeniu ce îi oferea argumente pentru susţinerea crezului său naţional. Astfel se explică şi interesul inegal pentru speciile folclorice, dintre care doina a fost complet ignorată. în spiritul Şcolii Ardelene, el luptă pentru stârpirea superstiţiilor şi practicilor magice, dar nu înainte de a le consemna, recunoscând valoarea documentară a vrăjilor şi farmecelor. Continua şi principiile „Daciei literare", potrivit cărora o literatură naţională trebuie să se inspire din tradiţia populară. Primul apel pentru a i se trimite material folcloric îl lansează în 1857 (Ceva de luare aminte), cerând culegătorilor să noteze textele exact, să indice provincia, numele informatorului şi al culegătorului. Revine cu alte numeroase apeluri către intelectualii rurali şi către personalităţi ca Andrei Şaguna şi Iosif Vulcan. în privinţa metodologiei M. are meritele unui deschizător de drumuri, fiind primul care s-a preocupat consecvent de informatori, de diferenţierea lor în funcţie de talent, şi totodată cel dintâi care a scris biografia unui informator, Mărcea Giuca din Ticvanul Mic („Familia", 1866). în unul din apeluri formulează şi un scurt chestionar pentru culegerea obiceiurilor. Pe baza materialului cules, cerea, în spiritul epocii, să se facă „reconstituirea", din mai multe variante, a unui prototip, considerând, eronat, că forma primară, perfectă, s-a degradat cu timpul. Aceasta este metoda la care a recurs şi în alcătuirea epopeii Novăceştii, a cărei publicare i-a fost refuzată de Academia Română. Din materialele primite publică în 1859 două broşuri, una cu balade şi alta cu colinde, care simt primele colecţii de folclor tipărite în Transilvania. în prefaţa primei culegeri încearcă o periodizare a literaturii populare în funcţie de evoluţia istorică (balada, de pildă, ar data din Antichitate), constată unitatea culturală a românilor, identificând motive comune tuturor provinciilor. Colindele sunt considerate tot de origine romană, clasificate în religioase şi lumeşti şi distinse de cântecele de stea. M. a cules şi multe informaţii despre datini, pe care le-a publicat în „Familia" şi în volumul Cultul păgân şi creştin (1884). Datinile, ca şi basmele, publicate cu comentarii sub titlul Descoperiri mari înpovestele (basmele) românilor în „Albina" (1871-1874 ), sunt interpretate în sensul stabilirii a cât mai multe corespondenţe între mitologia română şi cea romană. Tot pentru afirmarea specificului naţional etnograful a preconizat ideea înfiinţării unui muzeu al portului popular românesc. A redactat pentru Enciclopedia română, publicată de 237 Dicţionarul general al literaturii române Marin C. Diaconovici (I-III, 1898-1904), articolele Basm, Bradul mortului Buzdugan, Dumnezeu după basmele române, Grădina în poveştile româneşti, Iorgovan, Mitologia. Prin colaborările sale la revistele din Ungaria, cu texte, studii şi recenzii la lucrările de folclor românesc, el a făcut cunoscut stadiul cercetărilor de la noi în domeniul folclorului. în ciuda faptului că a „cores" textele folclorice, culegerile lui M. sunt însemnate atât pentru rolul lor documentar, cât şi pentru valoarea unor piese care nu au mai fost atestate ulterior, cum sunt baladele Vizercan şi porumbul, Ştefan Vodă şi Vlădica Ion, Ileana din Ardeal, texte din ciclul Novăceştilor, colindele Soarele şi porumbii, Mireasa, Dorul murgului. SCRIERI: învăţătorii şi poporul, Sibiu, 1858; ed. îngr. şi pref. Eugen Blajan, Bucureşti, 2001; Istoria română naţională pentru tinerimea română, Sibiu, 1861; Petru Rareş, principele Moldaviei, Sibiu, 1862; Detorinţele noastre, Viena, 1868; Epistolă deschisă cătră d-nii protopopi, preoţi, învăţători şi cătră literaţii români, Pesta, 1870; Steaua maghilor sau Cântece la Naşterea Domnului Isus Cristos, Biserica Albă, 1875; Viaţa şi operele lui Petru Maior, Bucureşti, 1883; Cultul păgân şi creştin, voi. I: Sărbătorile şi datinele romane vechi, Bucureşti, 1884; Novăceştii. Cinci ani înaintea Academiei Române, Timişoara, 1886; Dialectul român-bănăţean, Lugoj, 1902; Ilirii, macedoromânii şi albanezii, Bucureşti, 1904; întru memoria lui George Bariţiu, Sibiu, 1904; Peţitorii, Sibiu, 1905; Sara, Miază-Noapte şi Zorile, Sibiu, 1908; Negru Vodă şi epoca lui, Bucureşti, 1909; Ţara Severinului sau Oltenia, Bucureşti, 1910; Novăceştii, îngr. Eugen Blăjan, Bucureşti, Minerva, 1970. Culegeri: Poezia poporală. Balade culese şi corese, I, Pesta, 1859, II, Viena, 1867; Poezia poporală. Colinde culese şi corese, Pesta, 1859; ed. Bucureşti, 1861; Doi feţi cotofeţi sau Doi copii cu părul de aur, Pesta, 1871; Arghir şi Ileana Cosânzeana, Pesta, 1872; Poezii populare din Transilvania, îngr. Eugen Blăjan, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1971. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 183-184; Aron Densusianu, Cercetări literare, Iaşi, 1887, 166-218; Ioan Lupaş, Luptători pentru lumină, Arad, 1916, 70-83; Suciu, Lit. băn, 100-109; Breazu, Studii, I, 47-51; Ovidiu Bârlea, Atanasie Marienescu folclorist, AUT, ştiinţe filologice, 1.1,1963; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, îngr. şi introd. Ion Taloş, I, Bucureşti, 1971, 145-156; Vrabie, Folcloristica, llS-126; Ist. lit., III, 821-822; Bârlea, Ist.folc., 134-154; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977,66-73; Dicţ. lit. 1900,555-556; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 63-65; Rusu, Membrii Academiei, 322; Dicţ. scriit. rom., 111,89-93. L.Cş. MARIN, Aurel (25.IV. 1909, Bucureşti - 16.V.1944, Roman), poet. Este fiul Măriei (n. Spiroiu) şi al lui Apostol Marin, tâmplar. Urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Imediat după absolvire (1928) devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din aceeaşi localitate, pentru ca doi ani mai târziu să se retragă din motive financiare; se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie. în 1932 este repartizat la o unitate de vânători de munte din Braşov. Se reînscrie la facultate şi îşi ia licenţa în 1938. începe să-şi pregătească teza de doctorat, Influenţa lui M. Eminescu în poezia ardeleană. în 1940 este mutat la Piatra Neamţ, în 1941 pleacă pe frontul din Răsărit şi este grav rănit. După şase luni de convalescenţă se întoarce pe front. în 1942 este trimis la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, pe care o termină în martie 1944. Pleacă din nou pe front, dar după puţin timp încetează din viaţă. Traseul militar este dublat de o activitate literară remarcabilă. Debutează foarte devreme, în „Gazeta copiilor" (1924). Colaborează la „Frize", „Gazeta Transilvaniei", „Braşovul literar", „Ţara Bârsei", „Gând românesc", „Lanuri", „Pagini literare", „Convorbiri literare", „Meşterul Manole", „Vremea", „Gândirea", „Jurnalul literar", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Primul volum de versuri, Lumini, i-a fost tipărit în 1933. Cărţile lui M., numeroase, sunt inegale din punct de vedere valoric, dar acest aspect, remarcat de critică, nu este de natură să infirme principala calitate a poeziei sale, şi anume transpunerea cu rafinament şi sensibilitate a unui filon liric autentic, de esenţă elegiacă. începuturile poetului trădează o puternică influenţă eminesciană. Viziunea romantică asupra lumii este complinită de un anumit descriptivism care pe alocuri denunţă inconsistenţa imaginativă şi imperfecţiunile formale. în această primă fază, ilustrată de volumele Lumini şi Yodler (1935), M. urmăreşte să comunice idei bine definite, în detrimentul emoţiei estetice, diluată până la dispariţie. Intrarea în pădure (1936) aduce o schimbare, o mai bună decantare a motivelor poetice şi o personalizare a manierei de a scrie. Elemente specifice basmului vin să dea contur unei atmosfere exotice, încărcate de mister. Peisajul devine un personaj, un spaţiu adecvat iniţierii spirituale de sorginte folclorică. în următoarea carte, Versuri (1937), autorul reuşeşte să creeze o stare de echilibru între expresie şi idee, astfel încât trăirea poetică nu mai cunoaşte acele sincope de tranzitivitate specifice scrierilor anterioare. începe să devină perceptibil sentimentul morţii, care cunoaşte o mai bună reprezentare în Poezii (1938). După o uşoară scădere prin însemnări de vacanţă (1939), o plachetă ce nu înregistrează prea multe reuşite estetice, M. publică volumul care l-a impus în atenţia criticilor, însemnări despre lume, prieteni şi moarte (1940). Aici predomină meditaţia existenţială, iar marile întrebări primesc răspunsuri ce sporesc neliniştea şi amplifică dimensiunea tragică a fiinţei umane. în ciuda acestor vibraţii de esenţă elegiacă, poetul nu reuşeşte să depăşească zona unui lirism de suprafaţă. SCRIERI: Lumini, Bucureşti, 1933; Yodler, Braşov, 1935; Intrarea în pădure, Cernăuţi, 1936; Versuri, Braşov, 1937; Poezii, Braşov, 1938; însemnări de vacanţă, Braşov, 1939; însemnări despre lume, prieteni şi moarte, Bucureşti, 1940; Viaţa în munţi. A doua carte de însemnări despre lume, prieteni şi moarte, Braşov, 1940; Moartea lui Pan, Braşov, 1941; Manual de poezie, Braşov, 1942; Sonete, Braşov, 1942; Comentarii critice, Braşov, 1942. Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „Lumini", VRA, 1933,284; Octav Şuluţiu, „ Yodler", F, 1936,1; Perpessicius, Opere, VIII, 290, 292-293, XII, 451-452, 456-468; Ovidiu Papadima, „Yodler", G, 1936, 4; Romulus Demetrescu, „Intrarea în pădure", PLI, 1937, 5; Mihail Chirnoagă, Medalion liric: Aurel Marin, „Pământul", 1937,159; G. Călinescu, Poeţi tineri: Aurel Marin, ALA, 1938, 892; Mircea Pavelescu, „Poezii", JL, 1939, 7; Călinescu, Ist. lit. (1941), 859, Ist. lit. (1982), 945; M. Niculescu, „Sonete", UVR, 1942,17; Papadima, Creatorii, 547-550; Dimitrie Danciu, Poetul Aurel Marin, LU, 1944,7; Antonescu, Scriitori, 93-110; Dicţ. scriit. rom, III, 94-95. Ş.A. Marin Dicţionarul general al literaturii române 238 MARIN, Mariana (10.11.1956, Bucureşti - 31.in.2003, Bucu-reşti), poetă. Este fiica Ioanei (n. Iscru) şi a lui Anghel Marin, tehnician. Urmează la Bucureşti Liceul „Ion Neculce" (1971-1975) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-engleză (1976-1980). în timpul facultăţii frecventează Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Este profesoară în diverse localităţi din judeţul Călăraşi, apoi în Bucureşti (1983-1988) şi bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară din capitală (1986-1988). După 1989 beneficiază de o bursă la Paris, unde va reveni în mai multe rânduri, şi va lucra la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Debutează în „Convingeri comuniste" (1976) cu poezie, iar editorial, cu volumul Un război de o sută de ani (1981). Un an mai târziu publică, în volumul colectiv Cinci (alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Alexandru Muşina), ciclul La întretăierea drumurilor comerciale. A colaborat la revistele „Echinox", „Dialog", „Amfiteatru", „România literară", „Vatra", „Transilvania", „Viaţa românească", „Contrapunct", „Adevărul literar şi artistic", „Euphorion" ş.a. M. este o optzecistă atipică, care îşi asumă, programatic vorbind, o poziţie marginală în cadrul generaţiei. E drept că meditaţia asupra scriiturii şi intertextualitatea nu lipsesc din poezia sa, numai că acestea sunt mai degrabă indicii ale unei angoase duse până la autocombustie decât desene din covorul pestriţ al unui discurs optzecist. în plus, visceralitatea, vizionarismul, dominanta parabolică şi convertirea jovialităţii în sarcasm o detaşează pe poetă de plutonul postmodern, apropiind-o de neoexpresionismul lui Ion Mureşan. Ce o individualizează faţă de congenerul clujean este proiecţia panoramică a viziunii pe scara istoriei — o istorie văzută nu ca un carnaval obscen, ci mai curând ca un sabat în care o coregrafie fragilă abia maschează carnagiul general. în fond, impactul istoriei asupra conştiinţei este tema centrală a poeziei scrise de M. în versurile din Un război de o sută de ani aceasta se mulează după o figuraţie alegorică ce consemnează deposedarea progresivă de memorie. Nu altceva decât un antidot la uitare se doreşte toată cartea („Auzi: sufletele noastre nu pot fi salvate,/ dar cea mai bolnavă,/ cea mai murdară,/ cea mai şireată,/ cea mai veselă amintire/ e mai adevărată decât războiul de o sută de ani" — Apel în sala de disecţie), care îşi ia adesea ca pretext recuzita istorică, semnalată prin titluri ca întâmplare cu regina Victoria, Ad usum delphini, Blocadă continentală, Istorie murdară, Campanie de miazănoapte. Se încearcă aici o devoalare a tragismului unui secol dominat de tota-litarisme, un nou Ev Mediu în care abundă masacrele şi uzurpările, vânătorile de vrăjitoare şi arderile pe rug, ignoranţa şi nebunia. Câteva poeme de dragoste nu trebuie să înşele, pentru că nici măcar acestea nu fardează realitatea atroce şi timpul ieşit din ţâţâni: „Ziua în care descoperi/ nesfârşita bunătate a morţii/ şi valul de sânge începe să inunde o parte a lumii./ O, tinerii morţi ştiu desigur mai mult./ Sub pielea de trandafir se află răspunsuri./ Amin-teşte-ţi:/ pe o plajă murdară,/ trupul unei femei adus de ape/ şi sufletul ei sălbăticit lovindu-ne faţa./ Aminteşte-ţi:/ ziua în care am descoperi nesfârşita bunătate/ şi valul de sânge din care tinerii morţi/ fac semne celor de pe ţărm" (Poem de dragoste). Simbolurile tutelare ale imaginarului sunt trandafirul şi ciuma, care se distribuie alternativ în economia volumului. Deşi ele amintesc, la o primă lectură, de cunoscuta sciziune baudelairiană, M. nu acceptă edulcorarea estetizantă ca răspuns viabil dat cataclismelor istorice. Mai mult, scriitura se autodenunţă, dezvăluindu-şi adesea fondul vitriolant: „Dar ce ascunzi tu, îngeraşule,/ sub cuvintele ciuruite pe care ni le tot arăţi?/ Putreziciunea - am spus -/şi oribila spaimă de moarte/ pentru care am închipuit cele mai frumoase minciuni/ şi cel mai bine organizat furt de mărgele — / spânzurându-mă apoi cu bună ştiinţă/ de-a lungul deceniilor de toate culorile,/ şi de toate tranziţiile. /[...]/ Putreziciunea, iubire,/ cu miros dulce de măr,/ - pentru care (în extaz) ficţiuni suave am fost inventaţi" (Bruta). Referentul imediat este parţial camuflat în Aripa secretă (1986), unde virulenţa se îmblânzeşte printr-o retorică superficial pacifistă, iar sensul e deturnat către atrocităţile nazismului. Poeta glosează acum pe marginea jurnalului Annei Frank, fetiţa care s-a adăpostit timp de doi ani în „aripa secretă" a unei clădiri din Amsterdam pentru a sfârşi în lagărul de la Bergen-Belsen. Procedeul a fost în bună măsură rezultatul unui compromis cu cenzura, care a respins versiunea iniţială a volumului Atelierele (1980-1984), apărut abia în 1990. Dar, deşi configuraţia cărţii este oarecum circumstanţială (o dovedesc poeme ca Ramură de măslin, Definiţie sau Anul acesta cireşele), Aripa secretă nu e o scriere oarecare de vreme ce situaţia micii diariste constituie pentru poetă prilejul unei identificări explicite. Toate temele definitorii pentru M. — condiţia poetului, tumultul istoriei, moartea, cruzimea şi violenţa, solitudinea insurmontabilă etc. — se întâlnesc în aceste versuri sub forma notaţiei organice, a reveriei funebre şi a confesiunii jugulate: „Tenebroasele afaceri ale istoriei./ Pumnul băgat în gură/ şi imposibilitatea de a mai 239 Dicţionarul general al literaturii române Marinat fi altfel liber/ decât atunci când eşti gata să-ţi dai singur moartea./ O ameninţare surdă până şi în cearceaful care m-acoperă,/ până şi în lumina lumânării la care scriu./ Deşi n-am făcut nimic/ care să merite atâta ură,/ atâta hidoasă voinţă de a strivi" (Mesajul Armei). Cu toate acestea, Atelierele... e poate cea mai bună carte a autoarei, cu o structură de ansamblu atent studiată; astfel, cele trei secţiuni componente (La întretăierea drumurilor comerciale, Elegii şi Atelierele) ar putea fi asociate cu inserţia istorică a „ciumei" totalitare, interiorizarea traumei şi „analiza" detaliată a sistemului. Primul ciclu pare desprins din volumul de debut, cu care manifestă vădite afinităţi, inedite fiind doar aglutinarea lamentaţiei istorice într-un spaţiu textual definit şi directeţea aluziilor: „La întretăierea drumurilor comerciale/ se poate muri prin utopie sau uitare de sine./ O lume brutală, ai spune,/ dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba/ din epoca ming şi te-ar fi părăsit în epoca tao./ [...] La întretăierea drumurilor comerciale/ memoria scapă esenţialul, ca într-un fel/ de uriaşă măcelărie unde mirosurile/ se destind şi pe cer e numai fum" (Pumaho). în schimb, elegiile dezvăluie o visceralizare a angoasei, care atinge tonuri paroxistice; într-o sintaxă sacadată, pe un timbru exasperant, care conjugă expresionismul negru cu imagistica litografiilor medievale, revolta scoate la iveală resorturi spasmatice ale fiinţei: „O, vinovăţia şi spaima/ în faţa adevărurilor sugrumate!/ Cine va depune mărturie/ pentru crimele făcute împotriva noastră?/ Cuvintele simple de-acum,/ înşurubate în singurul trup/ pe care îl pot da morţii,/ vă vor face oare mai buni?/ Nu sunt o fiinţă morală./ Cine trăind ar putea rămâne/ curat şi integru?/ Dar uneori, în nopţile de vară toridă,/ când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii,/ gândesc şi văd cu ochiul din frunte/ însingurat şi zdrobit.// Se aud atunci cântări şi blesteme/ într-o limbă în care altădată visam" (Elegie IX). Contrastul de atitudine e cu atât mai vizibil, cu cât/în ultima secţiune, eul liric îşi supraveghează cu atenţie răbufnirile, poeta alternând asumarea perspectivei colective („noi") cu ipostazierea unui „tu" generic, cobai al experimentelor sadice în care se lansează păpuşarii demenţi ai regimului. în fond, ambele procedee trădează o depersonalizare programată, ce poate fi citită deopotrivă ca încercare de obiectivare şi ca efect al captivităţii eului în celula totalitară. Căci semnele reificării traversează acest ciclu, începând cu „mecanismele cu chip uman" (Hohotul manechinelor) şi sfârşind cu „scălămbăiala în spatele oglinzilor putrede" (Atelierele), în timp ce, renunţând la pavăza alegorică, discursul capătă o mare limpiditate: „împăraţi proletari din toate ţările,/ în sfârşit uniţi-vă!/ Şi veţi da atunci lumii/ cea mai solidă dictatură dinastică/ pentru minte, inimă şi literatură!" (Dictatură pentru minte, inimă şi literatură). Această fervoare a compoziţiei se lasă mai greu ghicită în Mutilarea artistului la tinereţe (1999), carte mult mai eterogenă, marcând o prelungire a meditaţiilor etice (Despărţirea, Conspiraţia tăcerii, Nastratinul colectiv), o radicalizare a crizei interiorităţii (Dihănii azurii şi litanii, Dark Ages, Casa), dar şi o surprinzătoare pactizare cu prozaicul şi cu anecdoticul, în poeme ca Recviem, Peştişorul de aur sau Artiştii patriei mele. Pe aceleaşi coordonate se distribuie şi versurile din Zestrea de aur (2002), ultimul act al unei poezii autentice, în care eticul şi esteticul devin aproape inseparabile. SCRIERI: Un război de o sută de ani, Bucureşti, 1981; Cinci (volum colectiv), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Aripa secretă, Bucureşti, 1986; Atelierele (1980-1984), Bucureşti, 1990; Les Ateliers, tr. Alain Păruit, Paris, 1992; Au Carrefour des grandes routes commerciales, tr. Sebastian Reichmann, Paris, 1990; Ia-ţi boarfele şi mişcă! (interviu cu Oana Orlea), Bucureşti, 1991; ed .(Les Annees volees. Dans le goulag roumain âl6 ans, Paris, 1991; Mutilarea artistului la tinereţe, Bucureşti, 1999; Zestrea de aur, pref. C. Rogozanu, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Steinhardt, Critică, 253; Niţescu, Atitudini, 170; Tartler, Melopoetica, 16-19; Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucureşti, 1985, 300-301; Mincu, Eseu, 99-100; Grigurcu, Existenţa, 690; Ioana Bot, „Aripa secretă", TR, 1987,37; Ţeposu, Istoria, 83-85; Dicţ. analitic, 1,60-62; Cărtărescu, Postmodemismul, 157,370,389, 392; Faifer, Faldurile, 87-90; Octavian Soviany, Poemele agoniei, VR, 2000,1-2; Luminiţa Marcu, Un volum câştigător, OC, 2000,15; Bucur, Poeţi optzecişti, 118-122; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000, 69-72; Grigurcu, Poezie, II, 34-48; Dicţ. scriit. rom., III, 96-99; Manolescu, Lista, I, 381-389; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 156-159; Pop, Viaţă, 212-217; Simion, Genurile, 139-144. A. Tr. MARINAT, Alexei (24.V.1924, Valea Hoţului-Cetatea Albă), prozator şi dramaturg. Este fiul lui Roman Marinat, ţăran. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1959). A fost deţinut politic timp de zece ani, fiind condamnat pentru scrierea unui jurnal intim (Eu şi lumea). Debutează editorial cu volumul de schiţe Zările ne cheamă (1959). Activitatea de reporter a lui M. a determinat maniera preponderent gazetărească din culegerile Dragoste (1963) şi Vânturi albastre (1969). O anumită profunzime a personajelor, plasate în circumstanţe neobişnuite, se observă în nuvelele despre război Catrina Loitre, Zona „Ze“, Gabriela ş.a. Protagoniştii sunt prezentaţi în complexitatea lor psihologică şi morală, naraţiunea având un caracter preponderent obiectiv. Nuvelistul s-a afirmat mai ales în scrierile sale satirico-umo-ristice. Aici se dovedeşte un maestru al detaliului concret şi concludent, al dialogului antrenant, al poantei umoristice. în Drob de sare (1968) şi Căutătorii de noroc (1983), de exemplu, prozatorul dezvăluie psihologii şi mentalităţi, pornind de la fapte şi întâmplări obişnuite, banale chiar, cărora le intuieşte neaşteptate semnificaţii şi valori etice. El exagerează, hiperbolizează, şarjează, obţinând imagini memorabile (Sfârâ-iacul, Interviu cu moşneagul, Adunarea părinţilor, Patul ş.a.). Un gen literar pe care îl cultivă este şi romanul. în Fata cu harţag (1962), Mesagerii (1977), Grădina dragostei (1980) se accentuează sondajul etic. Cel mai reuşit roman este Urme pe prag (1966), o confruntare acerbă a unui grup de intelectuali pornind de la probleme de onoare şi omenie. Ca dramaturg, M. este autor al comediilor Opriţi planeta (1966), Dragostea din mai (1970), Curajul bărbaţilor (1981), în care dovedeşte simţ al replicii şi o bună ştiinţă a mecanismului dramaturgie. De prin 1985, în urma schimbărilor social-politice, scriitorul revine la jurnalul Marinca Dicţionarul general al literaturii române 240 Eu şi lumea, pe care îl va publica în 1991. Include aici naraţiuni ce denotă o deosebită forţă de evocare a lagărelor de concentrare comuniste, unele texte (Prânzul anchetatorului, Damen-vals, Taina iprimei nopţi) dovedindu-se subtile nuvele psihologice. SCRIERI: Zările ne cheamă, Chişinău, 1959; Venea un om pe drum de ţară, Chişinău, 1962; Fata cu harţag, Chişinău, 1962; Dragoste, Chişinău, 1963; Urme pe prag, Chişinău, 1966; Opriţi planeta, Chişinău, 1966; Drob de sare, Chişinău, 1968; Vânturi albastre, Chişinău, 1969; Dragostea din mai, Chişinău, 1970; Izvoare fierbinţi, Chişinău, 1973; întoarce-te cu faţa spre soare, Chişinău, 1976; Mesagerii, Chişinău, 1977; De luni până sâmbătă, Chişinău, 1978; înălţimea dominantă, Chişinău, 1979; Grădina dragostei, Chişinău, 1980; Curajul bărbaţilor, Chişinău, 1981; Căutătorii de noroc, Chişinău, 1983; Comedii, Chişinău, 1985; Ploile baştinei, Chişinău, 1985; La doi paşi de fericire, Chişinău, 1989; Eu şi lumea, Chişinău, 1991; Scrieri alese, Chişinău, 1991. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Redescoperirea lui Alexei Marinat, LA, 1991,28 noiembrie; Ion Ciocanu, O conştiinţă luptătoare, „Limba română", 1992,4; Nicolae Dabija, Biografia generaţiei de sacrificiu, LA, 1994,1 ianuarie; Mihai Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 215; Ion Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova, Chişinău, 1998, 317-324; Popa, Ist. lit., II, 1196. ' IC. MARINCA, Felicia (17.XII.1928, Bicazu Ardelean, j. Neamţ), poetă şi prozatoare. Este fiica Ecaterinei (n. Rogin) şi a lui Aurel Crişan, inginer geometru. Face şcoala primară în Vânători-Neamţ, liceul la Piatra Neamţ, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei. Va absolvi Facultatea de Filosofie, secţia ziaristică (1955) şi Facultatea de Filologie (1963). Funcţionează ca profesorară la Liceul „Elena Cuza" din Craiova, redactor la „Gazeta învăţământului", la ziarul „înainte" din Craiova, la Editura pentru Literatură (1960-1969) şi la Editura Albatros (1970-1975). Debutează editorial cu volumul Freamăt, apărut în 1967. A fost distinsă cu Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române (1985) şi cu Grand Prix de Poesie de TEnclave des Papes Valreas. Este sora criticului Constantin Crişan. Poezia scrisă de M. este o meditaţie tandră, fără ostentaţie, fără patetism. Stanţele transpun o atitudine contemplativă, uneori ironică în faţa ireversibilei curgeri a timpului: „Am lăsat în urmă/ frânghii sângerate de gleznele mele,/ A rămas fumul îmblânzit de dorul cuminte./ Munţii, prăbuşiţi spre a-mi opri pribegia,/ pe care i-am luat/ şi rezimându-i sub nori/ de veghe i-am pus drumului meu". Jurnal absurd (2001) este un roman autobiografic — naratorul-protagonist este Florica Rogin — tot despre timp şi despre forţa sa distructivă. SCRIERI: Freamăt, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1967; Povestea neauzită, Bucureşti, 1968; Fiica lui Janus, Bucureşti, 1975; Bună ziua, istorie, Bucureşti, 1978; O fată imposibilă, Bucureşti, 1985; Lacrima incaşului, Bucureşti, 1993; Jurnal absurd, Bucureşti, 2001. Traduceri: Eva Curie, O viaţă închinată ştiinţei, umanismului şi păcii - Mărie Curie, pref. trad., Bucureşti, 1987. Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Freamăt", GL, 1968, 12; Emil Mânu, „Freamăt", F, 1968, 8; Aura Pană, Discuţii, IL, 1969, 5; Nichita Stănescu, De Felicia, O, 1981, 2; Virgil Nistor, „O fată imposibilă", ST, 1985,8; Mihaela Ursa, „Lacrima incaşului", ST, 1994, 10-11; Iolanda Malamen, With Felicia Marinca in Front ofDamascus Gate, „Ziarul financiar", 2000, 1 februarie; Bianca Burţa, „Jurnal absurd", OC, 2001,65. ' N.l. MARIN CURTICEANU, Valentina (17.IX.1939, Târgu Mureş), critic şi istoric literar. Este fiica Olimpiei Marin (n. Nicola), funcţionară, şi a lui Toma Marin, ofiţer. Urmează şcoala primară şi liceul la Turda, absolvind în 1955, şi se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, specialitatea limba şi literatura română, luându-şi licenţa în 1959. Devine asistentă la Universitatea din Cluj (1964-1971), iar în 1972 se transferă la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. în 1980 îşi ia doctoratul în filologie, cu teza Geneza conştiinţei critice, a ideilor, conceptelor şi a terminologiei literare în cultura românească. Debutează în „Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti" (Cluj, 1958), cu un studiu dedicat lui V. Alecsandri, iar editorial, cu volumul Permanenţă şi modernitate (1977). Colaborează la „Limbă şi literatură", „Analele Universităţii Bucureşti", „Tribuna", „România literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Roumanie d'aujourd'hui" ş.a. A îngrijit ediţii din scrierile lui Al. Sahia şi D.D. Pătrăşcanu şi a colaborat la Dicţionar de literatură (1979). Adoptând încă din studiile incluse în Permanenţă şi modernitate o atitudine echilibrată şi îndrăzneaţă, M.C. propune puncte de vedere noi asupra scrierilor unor autori foarte diferiţi, cum sunt Radu Ionescu, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, F. Aderca, V. Voiculescu, Sextil Puşcariu, Al. Sahia ş.a. Ceea ce atrage cu precădere atenţia este modul în care autoarea izolează şi (re)interpretează acele elemente care conferă actualitate operelor, plasându-le într-un cadru mai vast, de amplă respiraţie conceptuală. Din Principiile criticei ale lui Radu Ionescu şi din teoriile despre capodoperă ale lui Mihail Dragomirescu sunt reţinute aspectele care prefigurează o viziune structuralistă avant la lettre, bazată pe identificarea unor reguli raţionale de creaţie. Discutând poetica lui G. Călinescu din Curs de poezie, M.C. face o distincţie salutară între sensul pe care criticul îl atribuie poeziei şi ceea ce se desemnează îndeobşte prin înţeles. Argumentele sunt convingătoare, autoarea aducând în sprijinul demonstraţiei sale concepte înrudite, din T. S. Eliot, I. A. Richards sau Hugo Friedrich. Sextil Puşcariu este privit, de asemenea, dintr-o perspectivă nouă, insistându-se, printre altele, asupra calităţilor sale de portretist şi prozator. Al. Sahia e caracterizat printr-o adecvată formulă de sinteză: „realism expresionist". In acelaşi spirit se face diagnosticarea critică în cazul unui prozator ca D.D. Pătrăşcanu, comparat cu Mihail Sadoveanu şi plasat sub categoria „umorului duios". De reţinut sunt şi comentariile pe marginea însemnărilor Hortensiei Papa-dat-Bengescu, din care comentatoarea încearcă să extragă datele unei poetici a prozei. Cu aceeaşi rigoare este construită lucrarea Originile conştiinţei critice în cultura română (1981). Plecând de la conceptul propus de Georges Poulet, cercetătoarea îşi propune să contrazică prejudecata curentă 241 Dicţionarul general al literaturii române Marineasa conform căreia literatura română nu ar fi avut o conştiinţă critică înainte de momentul marcat de revista „Dacia literară", îmbinând viziunea diacronică cu cea sistemică, demonstrează că rudimente ale unei asemenea conştiinţe pot fi descoperite în producţiile medievalităţii târzii sau chiar în cele folclorice. Demersul ocoleşte exagerările, pendulând cu dezinvoltură între nivelul individual şi acela al unei întregi culturi. în plus, reexaminarea anumitor concepte şi relaţii se face cu discernământ şi spirit critic, ceea ce contribuie la inducerea unui suflu nou în „semnele" prea tocite. Şi cele opt eseuri reunite sub titlul Critica şi modelul (1986) implică numeroase distanţări, luări de atitudine faţă de opiniile critice inerţial încetăţenite şi faţă de perspectivele anchilozante. Punctele de rezistenţă sunt eseul titular şi cel intitulat Momentul actual al criticii. Acesta din urmă tratează problema reconsiderării statutului criticii, în timp ce primul — care porneşte de la Arca lui Noe, eseul lui Nicolae Manolescu — reprezintă o încercare de (re)definire a romanescului. în acest scop, M.C. scotoceşte cu răbdare prin bibliografia problemei, constatând fie relativismul definiţiilor, fie tendinţa generalizărilor forţate. Paradigma pentru care optează are în centru conceptul de complexitate, caracteristic pentru oricare din termenii ecuaţiei lume-existenţă umană-viaţă. In secţiunea Lecturi posibile, modelul propus este ilustrat prin comentarea unor scrieri de Marin Preda, Al. Ivasiuc, Augustin Buzura sau E. Lovinescu. Criticului de la Sburătorul îi este consacrată şi monografia E. Lovinescu. Critic şi istoric literar (1998), care plasează opera cercetată sub semnul unei reevaluări lucide, având în vedere alt orizont de aşteptare. Mai mult chiar, demersul se dovedeşte cu atât mai incitant, cu cât trimite la o reconsiderare a prezentului nostru cultural prin prisma teoriilor lovinesciene. E o mişcare dublu direcţionată, care pune faţă în faţă experienţa literară acumulată de scriitorii din două perioade, înlesnind o percepţie corectă nu numai a sistemului teoretic lovinescian, dar şi a modului în care conceptele sunt modelate de fluctuaţiile contextuale. SCRIERI: Permanenţă şi modernitate, Bucureşti, 1977; Originile conştiinţei critice în cultura română, Bucureşti, 1981; Critica şi modelul, Bucureşti, 1986; E. Lovinescu. Critic şi istoric literar, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Piru, Debuturi^ 47; Ion Vlad, Studii filologice, TR, 1978, 35; Mircea Braga, „Permanenţă şi modernitate", T, 1979,1; Maria Vodă — Căpuşan, Criticon, RL, 1982,36; Andreea Vlădescu, „Originile conştiinţei critice în cultura română", LL, 1983,1; Al. Piru, Critica şi modelul, FLC, 1984,38; Al. Călinescu, Interpretări şi disocieri, CRC, 1986,31; Dan Silviu Boerescu, Un model actual, AFT, 1986,10; Sever Avram, întrebări şi lecturi, RL, 1986,45; Paul Dugneanu, Un Modele du roman, „Roumanie d'aujourd'hui", 1987,10; Catrinel Popa, E. Lovinescu - un critic mereu actual, RL, 1999, 45; Livius Bercea, Actualitatea lui Eugen Lovinescu, „Redeşteptarea", 2001,23; Dicţ. scriit. rom., III, 95-96. Ct. P. MARINEASA, Viorel (2.IX.1945, Ţipari, j. Timiş), prozator şi publicist. Este fiul Liviei şi al lui Vasile Marineasa, notar comunal. După ce a absolvit Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia română-germană, a lucrat ca profesor la o şcoală generală, apoi ca referent la Casa de Cultură a Stu- denţilor din Timişoara. Din 1990 este redactor la revista „Orizont", redactor-şef şi director al Editurii de Vest (până în 1993), numărându-se printre fondatorii ziarului „Timişoara" (1990). Redactor-şef al Departamentului de cultură al cotidianului „Realitatea bănăţeană", este şi consilier editorial la Editura Marineasa din Timişoara. întregind echipa timişoreană a optzeciştilor, M. vine cu un mare ataşament faţă de valorile promoţiei şi ale grupului local. Mai în vârstă decât ceilalţi comilitoni, el debutează cu o poezie semnată Voilav Vidu în „Tribuna" (1972), publicând peste ani într-unul dintre volumele de grup ale decadei a noua, Drumul cel mare (1985), un grupaj de proză scurtă cu titlul Unchiul. După o perioadă de evoluţie în sferele cenaclurilor timişorene şi ale revistei „Orizont", revine cu romanul Litera albă (1988). Urmează alt roman, în pasaj (1990), şi o culegere de proză scurtă, Unelte, arme, instrumente (1992). împreună cu Daniel Vighi publică Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (1994). Un loc aparte între scrierile de ficţiune ale lui M. trebuie rezervat culegerii Dicasterial (1995). într-un anume fel, în prozele sale există o grifă a lui Sorin Titel, creatorul unui spaţiu cvasimitic al Banatului. Pe de altă parte, în romanul Litera albă, de pildă, Banatul are o „irealitate imediată" ce îl înrudeşte cu Vladia imaginară a lui Eugen Uricaru. Exerciţiile de cizelare epică ale autorului sfârşesc, printre altele, prin a reduce autoritatea narativă la o simplă voce din off. Tărâmul epic pare a se naşte din nimic, istorisindu-se singur pe sine şi producând personaje ca Beca, Tavi, Vulpeş, Trăgulă ş.a. Insolitul de substanţă se conjugă cu excentricitatea limbajului, nu lipsită, totuşi, de un fior poematic. Romanul în pasaj are un program teoretic clar, dezvăluit chiar de autor: „Predilecţia pentru oamenii vechi — cărturari, politicieni, fotbalişti păguboşi, săriţi, pierde-vară — având aer interbelic şi părând a poseda un secret". Tandemul de protagonişti ai cărţii, Iulian Hampu şi Romulus-Lăpădat Unip, are, fiecare în parte, o reţetă proprie de a pune în practică acest program. Din atelierul lor de lucru, incluzând amintiri, excursuri arhivistice, fişe biografice, M. trece adeseori în propriul laborator de creaţie, dublându-şi ficţiunea cu un text metanarativ discret. Comparativ cu ceilalţi prozatori ai generaţiei, el îşi permite cu parcimonie licenţe metatextuale. în Litera albă există una singură: identitatea sugerată între autor şi un personaj — scriitorul ţăran Achim Beca. Stă dovadă, între altele, şi o traducere din Trakl, aparţinându-i lui M. şi atribuită eroului său. în prozele scurte din Unelte, arme, instrumente există o supraetajare metatextuală, de care lectura genuină se poate dispensa fără pierderi importante. în prozele de după 1990, odată cu Dicasterial, în prim-plan se instalează Banatul, ca o paradigmă de ordine socială şi de civilizaţie şi ca o punte între Orient şi Occident. Circulaţia Est-Vest are întotdeauna dublu sens, urmând două fire: Partoş-Europa sau Teregova-Kentucky, tur şi retur. Cel care istoriseşte caută, cu ingeniozitate şi metodă, punctele de convergenţă, genurile proxime ale unei civilizaţii central-euro-pene generice, care să integreze Banatul chesaro-crăiesc. Scriitorul e înzestrat cu o privire categorială, fascinată de clase, de tipuri, stimulând încremenirea insului în tiparul cazului în speţă. Cea mai mare parte dintre personaje provine din sfera Marinescu Dicţionarul general al literaturii române 242 ordinii sociale nemţeşti, adaptate la specificul locului, unde der Bauer (ţăranul, adică) devine paorele („paorii şi beamtării îi zdrumică pe maistorii de la oraş"). Deşi uneori creaturile fictive au nume (ca doamna Elena Duran sau Uica Ghiţă) sau porecle (Bunamică, Băiatul sau Dede), ele rămân figuri ilustrative, privite sub incidenţa generalităţii lor savuroase. Căci la M. nu accidentalul, ci generalul este pitoresc, iar recunoaşterea lui produce efecte savant calculate. în anumite ocazii, de la identitatea generică personajul se poate ridica la universalitatea subiectului gramatical implicit, ca în schiţa Spre gard, o pură acumulare de predicate, trimiţând la acţiuni şi gesturi intrate în rutină. Reţeaua corespondenţelor din care face parte Banatul dă naştere unui spaţiu intertextual polifonic. Uneori este vorba despre produsele unei voci colective, pe care naratorii o citează, grăbindu-se apoi să o contrazică (Parfumul de usturoi). Diverse replici — reproduse în stil direct sau indirect liber — sunt subliniate emfatic şi astfel înălţate la rangul de transcrieri dintr-un text memorabil. O serie de vocabule — beamtăr, paore, boconer, bumbi (pentru pilule), scrietor, metaxa şi altele — sunt tipărite cu aldine, ca eşantioane selecţionate din intertextul public. Referirile exprese la literatură au o pondere moderată în economia întregului şi îşi ating ţinta pe trasee deturnate, de cele mai multe ori prin trimitere oblică. Imitând stângaci pasaje din romane de succes, epistolele unchiului Ghiţă amintesc de Charles Dickens. Ioan Ciucurel, personaj-autor (protagonist al romanului anterior, Litera albă), compune un roman în care sunt făcute trimiteri explicite la proza lui Sorin Titel sau la Franz Kafka. Cu acesta din urmă, Ciucurel are lecturi comune din antropozoful Rudolf Steiner. M. se prenumeră printre intelectualii bănăţeni care păstrează deschise vămile Banatului spre un dincolo integrator, al Europei (Centrale) şi al tropismelor ei. în toate ipostazele în care el o proiectează, lumea exemplară a Banatului se naşte şi există numai pe măsură ce este racordată la reţeaua, virtual infinită, a spuselor şi a scriselor, reducându-se în ultimă instanţă la modul inconfundabil de rostire al povestitorului său. Aici trebuie căutată modernitatea simptomatică a prozei lui M., după cum tot astfel se atestă şi apartenenţa sa la vârsta optzecistă a prozei postbelice româneşti. SCRIERI: Drumul cel mare (volum colectiv), Timişoara, 1985; Litera albă, Timişoara, 1988; în pasaj, Bucureşti, 1990; Unelte, arme, instrumente, Bucureşti, 1992; Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (în colaborare cu Daniel Vighi), Timişoara, 1994; Dicasterial, Târgu Mureş, 1995; O cedare în anii '20, Piteşti, 1998. Antologii: Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, Timişoara, 1996 (în colaborare cu Valentin Sămânţă şi Daniel Vighi); Zona. Prozatori şi poeţi timişoreni din anii '80 şi '90, Timişoara, 1997 (în colaborare cu tabriel Marineasa); Generaţia '80 în proza scurtă, Piteşti, 1998 (în colaborare cu Gheorghe Crăciun); Ariergarda. Subterana literară, Timişoara, 1998 (în colaborare). Repere bibliografice: Mircea Mihăieş, Paşi în bibliotecă, 0,1985,13; Radu Călin Cristea, La drumul mare al prozei scurte, F, 1985,5; Monica Spiridon, O figură a discursului critic - textualismul, CRC, 1987, 4; Mircea Mihăieş, Anchetatorul apatic, 0,1988,23; Cristian Moraru, Un Macondo bănăţean, T, 1988,10; Tudorel Urian, Marcel Proust şi scriitorii plugari, AFT, 1988, 11; Cornel Ungureanu, Co-lecţiile lui Viorel Marineasa, O, 1992, 14; Eugenia Tudor-Anton, Infernul deportării în Bărăgan, LCF, 1995,23; Dan Silviu Boerescu, Recuperările prozei, LCF, 1996, 4; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 86-89; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998,7-10; Popa, Ist. lit., II, 805. M. S. MARINESCU, Angela (pseudonim al Basarabei-Angela Marcovici; 8.VIL 1941, Arad), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Măriei Marcovici (n. Martiş), profesoară şi sportivă, şi a lui Marius Marcovici, funcţionar. învaţă la Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1955-1962) şi se înscrie la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj (1963-1968). îşi întrerupe studiile de medicină şi urmează, la Bucureşti, Facultatea de Filosofie, secţia psihologie (1968-1972). Lucrează ca psiholog la Spitalul CFR din Bucureşti (1973), asistentă medicală la Spitalul de Oncologie (1979-1981) şi apoi ca redactor corespondent la revista „Vatra" (1990-1996). Suferind din copilărie de tuberculoză pulmonară, este pensionată medical în mai multe rânduri. Debutează în „Tribuna" (1965), iar editorial, cu volumul Sânge albastru (1969). A mai semnat şi Basaraba Matei, în 1981 a refuzat premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. I s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor în 1996 şi în 2000. Ca orice artă poetică, eseurile reunite în Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) cuprind o vizibilă pledoarie pro domo, M. situând poezia în punctul de incidenţă dintre trăire şi limbaj: „Poezia există în spaţiul în care cuvintele se intersectează cu viaţa, provocând-o, iar viaţa vine să întâmpine semnul, asimilându-1" (Linii de forţă). Sesizând tensiunea pe care această fuziune o camuflează, critica a accentuat alternativ cei doi termeni implicaţi în ecuaţie: pe de o parte, o „ardenţă senzorială" (Gheorghe Grigurcu) sau o „visceralizare a poeticităţii" (Marin Mincu), pe de altă parte, „puritatea spirituală a actului poetic" (Nicolae Manolescu), pentru care asumarea realului devine „o simplă problemă textuală" (I. 243 Dicţionarul general al literaturii române Marinescu Negoiţescu). Ambele direcţii de lectură îşi găsesc un suport textual, cu condiţia să fie proiectate în diacronie. Astfel, primele volume ale poetei — Sânge albastru, Ceară (1970), Poezii (1974) — se menţin în matca neomodernismului, lirica avansând pe un culoar deja străbătut de congeneri, ceea ce explică validarea sa tardivă în cadrul promoţiei '70. Tentativele de fisurare a acestei formule, vizibile în Poeme albe (1978) şi Structura nopţii (1979), conduc spre un paradox remarcat de I. Negoiţescu: senzorialul se blochează în noţional, iar trăirile pe care eul liric le etalează rămân captive în crusta conceptelor. Desprinderea se realizează odată cu Blindajul final (1981), unde poeta aboleşte cenzura estetizantă şi eliberează viziunile dictate sub imperiul traumei. Pe aceeaşi linie neoexpresionistă, de confesiune deturnată în pansexualism şi tanatic, se desfăşoară şi lirismul din Var (1989), Parcul (1991) şi Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), pentru ca Fugi postmodeme (2000) şi îmi mănânc versurile (2003) să releve o atracţie către postmoder-nismul în variantă biografistă. îndeosebi prin aceste ultime cărţi M. devine o figură emblematică pentru poezia mile-naristă, după cum anterior fascinase o serie de reprezentante ale optzecismului. Tot în aria de iradiere a poeziei se plasează şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003), care dovedeşte aptitudini pronunţate de autopsiere a „eului profund", dar o slabă racordare la cotidian. în pofida acestor modulaţii, universul imaginar al autoarei rămâne extrem de coerent, continuând să reverbereze aceleaşi obsesii, accentuate şi acutizate în versurile din urmă. M. scrie o tragică poezie a existenţei, cu rădăcini în experienţa bacoviană, din care răzbat iniţial câteva reminescenţe intertextuale: „Vecinii, colegii, bârfa şi îndrăzneala de a ţi se spune că trăieşti/ La periferia societăţii./ Dar seara-i adâncă şi ploaia violetă, amurgul violet,/ Cerul violet, boala şi groaza viorii violete, marea violetă..." (Provincie veche). Aidoma precursorului său, poeta îşi păstrează un timbru monocord, influenţat doar întâmplător de diverse mode lirice, de care s-a dezis cu aceeaşi nonşalanţă cu care le-a adoptat. Ca şi în cazul lui Bacovia, scriitura ei provine din revelaţia neantului, iar declicul îl constituie tocmai momentul unei agresiuni iniţiale, care ameninţă integritatea lumii şi a eului: „Cu părul ras mă plimbam prin sat/ în timpul când poezia nu mai avea nici o putere./ [...] era timpul să vină întunericul cu pielea jupuită/ era timpul să vină noaptea plină de plăceri de fier înroşit/ pe mâini ca nişte s«lzi/ era timpul să vină câinii şi pisicile, arzând de vii printre alte animale" (Satul). Aceasta este „tema" — poate unică — a poeziei, pe care autoarea o acordează obsesiv şi insistent, uneori împotriva amatorilor de „scamatorii [...] orientale": „se înalţă, din întuneric, o umbră./ pe treptele mele roşii se ascund nişte umbre./ pe uşa de piatră din cameră se adânceşte o umbră" (De ce să vorbim). Numai că asumarea modelului echivalează cu trădarea lui şi, spre deosebire de Bacovia, M. rezistă tentaţiilor „plumbului", obligând neantul ca, înainte de a-i lua în posesie fiinţa, să ducă un lung război de uzură. O luptă inegală, fireşte, pentru că în cele din urmă „abisul" cucereşte iremediabil existenţa: „începutul cuvintelor mele este întotdeauna o triadă:/ realitate abis realitate; sfârşitul lor ar putea fi inversat,/ acum, seara? pe pielea mâinii urcă o umbră pe care nu o/ pot descifra; din înaltul respiraţiei plămânilor tăi alungiţi coboară numai/ iniţialele: RAR" (Iniţialele adevărului). Dar o luptă purtată până la capăt cu o superbie nedomolită, de vreme ce, pentru a cuprinde fiinţa, neantul trebuie să asedieze fiecare cetate pe care poeta o abandonează în fuga sa necontenită. Refuzând evadarea iluzorie într-un univers compensatoriu, M. ştie că singura soluţie de care mai dispune e să amâne sfârşitul iminent. Prin urmare, eul liric îşi construieşte o mică fortăreaţă de cuvinte, încercând să izoleze spaţiul care îl mai separă de neant printr-o baricadă de obiecte. Mai mult decât altor experienţe poetice, acesteia i se potriveşte un adevăr aflat pe punctul de a deveni clişeu: ea reprezintă o tentativă de a institui o lume, de a smulge neantului fiecare petec de realitate; o lume/realitate aflată, e drept, în continuă surpare, deoarece ofensiva „umbrelor" înlătură orice obstacol, configurând un sfârşit previzibil. De altfel, frecvenţa imaginilor sexual-viscerale se explică tocmai prin tentativa de a delimita un hinterland protector. încercând să împiedice disiparea cosmosului, eul liric densifică aglomerările de materie, împrăştiind sânge şi înmulţind numărul sexelor: „menirea mea-i să strâng masiv în pântec/ o tragică risipă./ şi ca să uit coşmarul acestei vieţi/ aş vrea să-mi fie sexul o aripă" (Şi ca să uit). Versurile rezumă exemplar condiţia ontopoetică a eului liric: zborul poetei nu are nimic de-a face cu elevaţiile „puriştilor", fiind o levitaţie de-abia sesizabilă, o plutire la joasă altitudine, ameninţată mereu cu prăbuşirea. Iar dacă sexul poate fi o aripă e pentru că, printr-un cabotinism tragic, subiectul încearcă să se convingă că viziunile sale coşmareşti ar fi aşa-zicând benigne, suportabile. Căci, chiar dacă şi aceste halucinaţii sunt terifiante în sine, ele nu fac decât să disimuleze un rău cosmic: teama de a nu (mai) fi. Tocmai de aceea singurele momente de beatitudine care apar sunt cele în care baia de sânge a corpurilor acoperă chipul — mult mai hidos — al morţii: „numaivădmoarteaîntunericulesteplindesânge" (Picături de ploaie). Ce nu acceptă însă poeta e regresiunea în turnul de fildeş al propriului eu, de vreme ce sursa răului nu se află doar în lume, ci şi în sine: „neant, tu îmi aminteşti de noaptea ce sângerează/ în ochii mei./ [...]/ creierul meu este sângele tău" (Cerul este strigătul). Neantului din exterior îi corespunde vidul interior, astfel încât fiinţa este supusă unui dublu asediu, disputată de două vârtejuri cu putere de aspiraţie egală. Acceptând că „numai superficialitatea are sens" (Fuga postmodemă IV), M. mută astfel teatrul de luptă pe terenul reprezentărilor, hrănind voracitatea abisului cu imaginile cadaverice ale obiectelor. De altfel, multe din simbolurile definitorii (oglinda, umbra, focul, orbirea) sunt preluate direct din scenografia psihanalitică, unele (şobolanii şi lupii) trimiţând în mod direct la două cazuri celebre tratate de Freud. E ca şi cum, multiplicând la nesfârşit simulacrele lucrurilor şi ale fiinţelor, eul liric ar vrea să se convingă că semnele au o existenţă palpabilă şi că lumea poate dobândi un sens. în aceste condiţii, poezia încetează să mai fie un vehicul al cunoaşterii sau al transcenderii, fără ca o asemenea reducţie să diminueze întrucâtva importanţa scrisului: „scriu ca să mă aflu în treabă, dar treaba mea este mare şi pute a moarte din prima zi de viaţă" (Fuga postmodemă XXIV). Scrisul nu generează Marinescu Dicţionarul general al literaturii române 244 fiinţa, dar întârzie înaintarea nefiinţei, e cea mai eficace stratagemă care se poate interpune înaintării abisului. Retorica resimte şi ea efectele acestei stări, refuzul artei venind ca o consecinţă firească a gravităţii existenţei. Instrumentele poeziei încetează a mai fi metafora sau simbolul; tropii sunt nişte figuri atrofiate, care nu deschid perspectiva către transcendenţă, ci către imanenţă. Acţionând ciclotimic, în funcţie de ritmurile interioare ale lirismului, mijloacele predilecte ale poetei sunt definiţia şi paradoxul. Definind lucrurile, M. sugerează că relaţiile dintre cuvinte sunt atât de imobile, încât ar putea fi creditate chiar cu consistenţa realului: „am o singură lege: credinţa în umbra şi/ lumina care ard împreună pe zidul descoperit până la/ temelie, temelia este un duşman care s-a predat/ după ce a luptat până la ultima picătură de sânge./ un zid descoperit până la temelie este un cuvânt" (Parcul III). în schimb, paradoxul („îmi place ce îmi place sau îmi place ce nu îmi place? sau, poate,/ nu îmi place ce îmi place?" — II iau de mână pe Sergiu) revelează nu numai graniţa fragilă dintre cuvinte, ci şi inconsistenţa lor flagrantă. Oricare ar fi nuanţele care le separă, umbra şi sângele, întunericul şi sexul, fiinţa şi lucrul sunt totuna şi trimit la un semnificat unic: neantul. Angela Marinescu se apără în veşnicul necunoscut dând veste în zori din lira atârnată de gât ca o ghitară. în ameninţarea „golului" care urcă spre cer, poeta are o sete de călătorie, căci, ca la henedictini, cerul se vede luminat, iar viaţa urcă cu ea prin hăuri. [...] Piramida de lumină se înalţă într-o baie de lumină a cerului şi a pământului. [...] Poezia este identificarea totală de fiinţă, şi această profesiune de ubicuitate a ei îi sună ca o muzică a sferelor. Marin Bucur SCRIERI: Sânge albastru, Bucureşti, 1969; Ceară, Bucureşti, 1970; Poezii, Bucureşti, 1974; Poeme albe, Bucureşti, 1978; Structura nopţii, Bucureşti, 1979; Blindajul final, Bucureşti, 1981; Var, Bucureşti, 1989; Parcul, Constanţa, 1991; Cocoşul s-a ascuns în tăietură, Bucureşti, 1996; Satul prin care mă plimbam rasă în cap, Bucureşti, 1997; O interpretare posibilă la Evanghelia după Toma, Bucureşti, 1997; Blues. Parcul, Bucureşti, 1997; Skanderbeg, pref. Nicolae Manolescu, postfaţă Octavian Soviany şi Ioan Buduca, Bucureşti, 1998; Fugi postmodeme, Bucureşti, 2000; îmi mănânc versurile, Bucureşti, 2003; Jurnal scris în a treia parte a zilei, Bucureşti, 2003; Poeme de sus în jos, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Din jale se-ntrupează Electra, RL, 1979,23; Grigurcu, Poeţi, 299-302; Cristea, Faptul, 145-149; Tartler, Melopoetica, 141-145; Mincu, Eseu, 163-169; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 259-262; Ulici, Lit. rom., 1,148-150; Pop, Pagini, 136-141; Dicţ. analitic, 1,100-101, IV, 339-340; Milea, Sub semnul, 88-91; Cistelecan, Top ten, 76-78; Dicţ. esenţial, 492-495; Grigurcu, Poezie, II, 49-62; Manolescu, Lista, 1,225-230; Cristea-Enache, Concert, 78-80; Al. Cistelecan, Flirt cu postmodemismul, „ Cuvântul", 2002,1. A.Tr. MARINESCU, Ion M. (21.IX.1880, Craiova - 25.IX.1965, Iaşi), clasicist. Este fiul Ecaterinei (n. Brănescu) şi al lui Marin Marinescu, institutor şi preot. Urmează cursurile şcolii primare şi ale Liceului „Carol I" la Craiova, luând bacalaureatul în 1899, iar pe cele universitare la Bucureşti, unde în 1903 va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi clasice. După susţinerea examenului de capacitate la latină şi franceză (1904), lucrează ca profesor de liceu la Craiova, până în 1914, şi la Bucureşti. Face studii de specialitate în Germania, la Leipzig, Berlin şi Miinchen, unde frecventează cursurile lui Eduard Norden, Leo Frobenius şi Wilamowitz-Moellendorff. Obţine doctoratul în 1910 cu o teză despre elementele stoice în pedagogia lui Seneca, lucrare publicată ulterior la Miinchen (Die stoischen Elemente in der Pădagogik Senecas, 1911). Din 1918 până în 1946 activează ca profesor de literatură latină la Universitatea din Iaşi, în 1920 fiind numit profesor agregat, iar în 1923 profesor titular. între 1926 şi 1929 este director general al învăţământului superior. După un debut precoce în timpul şcolii cu versuri umoristice în revista „Moş Teacă", colaborează cu poezii de factură horaţiană, traduceri şi studii de istorie literară la „Sămănătorul", „Ramuri", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Favonius", „Orpheus", „Revista clasică", „Jurnalul literar" ş.a. Alcătuieşte cursuri de istoria literaturii latine pentru uzul studenţilor, traduce opera lui Petroniu (1923) şi a lui Juvenal (1928). După pensionare îşi continuă preocupările literare, dar volumul memorialistic Vin amintirile. Frânturi dintr-o viaţă şi transpunerile din Tucidide (Războiul peloponeziac) şi Seneca (Cercetări privitoare la natură) vor rămâne în manuscris. în lucrarea sa de referinţă, Figuri din Antichitatea clasică (I-II, 1929-1930), ca şi în postuma Străini vestiţi în luptele din Roma veche (1982), M. reconstituie portretele unor personalităţi ale lumii greco-latine pentru a contribui la promovarea clasicismului în România şi familiarizarea marelui public cu universul Antichităţii. Bun cunoscător al epocii evocate, înzestrat cu intuiţie istorică, cercetătorul preferă să confere un colorit viu expunerii, să întrebuinţeze resursele fanteziei, nu să redacteze monografii erudite şi aride, încărcate de aparat critic. Fără a falsifica cadrul istoric, el îşi dramatizează relatarea şi o ornamentează cu descrieri plastice şi portrete pregnante. Convins că apropierea de lumea veche este mereu benefică, redactează şi volumul Răsfoind scriitorii clasici (1942), utilă introducere în civilizaţia antică. Evidenţiază actualitatea creaţiilor clasice prin studii cu tentă eseistică, privitoare fie la eternul omenesc al eroilor homerici sau la elementele de continuitate între dramaturgia lui Euripide şi cea a lui Ibsen, fie la argumentele detractorilor lui Vergiliu sau la lupta cu sine a lui Marc Aureliu. în scrierile sale, adeseori înnoitoare, M. se arată mereu preocupat de accesibilitatea formulărilor menite să înlesnească difuzarea valorilor antice în spaţiul românesc. SCRIERI: Germania lui P. C. Tacitus. Cercetare asupra izvoarelor, tendinţelor şi stilului ei, Craiova, 1914; Istoria literaturii latine. Epoca lui August, Iaşi, 1920; Figuri din Antichitatea clasică, I-II, Bucureşti, 1929-1930; ed. Iaşi, 2003; Curs de istoria literaturii latine. Epoca ciceroniană, Iaşi, 1931; Răsfoind scriitorii clasici, Bucureşti, 1942; Străini vestiţi în luptele din Roma veche, pref. Lucian Dumbravă, Iaşi, 1982. Traduceri: Petronius, Satyricon, Bucureşti, 1923; Juvenal, Satire, Bucureşti, 1928. Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 57,68; Nichifor Crainic, „Figuri din Antichitatea clasică", „Gândul nostru", 1930, 5; I. Al-George, „Figuri din Antichitatea clasică", CL, 1930, 2; C. Balmuş, 245 Dicţionarul general al literaturii române Marinescu „Figuri din Antichitatea clasică", VR, 1930, 4-5; Călinescu, Ist. lit. (1941), 859, Ist. lit. (1982), 946; Th. Simenschy, „Răsfoind scriitorii clasici", „Camenae", 1943-1944, 1-2; Firan, Macedonski-Arghezi, 289-290; Maftei, Personalităţi, II, 164-165; Traian Diaconescu, I.M. Marinescu. Omul şi opera, în Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1865-1985), Iaşi, 1986,210-215; Firan, Profiluri, II, 38-39. A. V. MARINESCU, Marina (18.X.1942, Bucureşti), etnograf, istoric al literaturii populare şi traducător. Este fiica clasicistei Maria Marinescu-Himu (n. Himos) şi a lui Constantin Marinescu, ofiţer de cavalerie. A absolvit Facultatea de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, luându-şi doctoratul în 1972. După 1982 îşi continuă studiile la Munchen şi Stuttgart: cultură populară, sociologie, marketing, traduceri. Funcţionează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei şi la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, muzeograf la Muzeul de Artă Populară Greacă din Atena, colaborator ştiinţific la Institut fiir Deutsche und Vergleichende Volkskunde şi la Museum fiir Volkerkunde din Munchen. Este membră a unor societăţi naţionale şi internaţionale din domeniul culturilor şi literaturilor antice, al culturilor orientale, artei populare, antropologiei, culturii greceşti moderne. M. a tradus în limba română capodopere ale literaturii greceşti antice şi bizantine: Heliodor, Teagene şi Haricleea (1970), Ana Comnena, Alexiada (1977), Romanul grecesc (1980) însoţindu-le de un bogat aparat critic. în etnografie şi artă populară, a urmărit circulaţia motivelor decorative prin intermediul obiectelor comercializare la mari distanţe. Un alt centru de interes al activităţii sale este cercetarea modelelor de comportament în emigraţia grecilor din Balcani, aşa cum reies din manifestările lor culturale. în literatura populară, M. a lucrat mai ales la nivelul sociologiei lecturii. Cercetând soarta cărţilor populare Sindipa, Bertoldo, Genoveva, reînvie reţeaua de relaţii pe plan balcanic şi european în promovarea traducerilor, a copiilor de carte şi mai ales a tiparului şi pune în lumină rolul comerţului şi al drumurilor comerciale în menţinerea continuităţii culturale, între altele şi prin circulaţia cărţilor. în colaborările la reviste ştiinţifice M. s-a mai oprit asupra unora dintre problemele umanismului transilvănean (Neue Erkenntnisse iiber den siebenbiirgischen Humanisten Stephan Bergler. 1680-1783, 1989) şi asupra unei probleme mai puţin investigate din cultura noastră: contribuţia femeilor ca intermediari în circulaţia culturală. Pentru istoria literaturii comparate sunt demne de reţinut şi contribuţiile lexicografice: M. este autoarea a peste patru sute de articole din Dicţionarul de autori greci şi latini (1978) şi a mai multe articole despre autori români scrise pentru dicţionare străine (Harenberg Lexikon der Weltliteratur, 1989, Kindlers Neues Literatur Lexikon, 1988-1992). Numeroase alte studii aparţin cercetării artei şi mentalităţii populare româneşti, greceşti, albaneze, turceşti, văzute în contextul spaţiului cultural balcanic. SCRIERI: Frauen als Vermittlerinnen des Westeuropaischen Einflusses in Rumănien um die Jahrhundertwende, în Die Stellung der Frau auf dem Balkan, îngr. N. Reiter, Berlin, 1987; Die Volksbiicher Bertoldo und Mythologikon Syntipas und ihre Geschichte in Siidosteuropa (în colaborare cu M. Skowronski), Frankfurt am Main, 1992; Mythologikon Syntipas, Bertoldo, Genoveva. Zur Geschichte der Volksbiicher und ihre Leserscha.fi: in Siidosteuropa, Frankfurt am Main, 1992; Drumuri şi călători în Balcani, Bucureşti, 2000. Traduceri: Heliodor, Teagene şi Haricleea, pref. Maria Marinescu-Himu, Bucureşti, 1970; Ana Comnena, Alexiada, I-II, pref. Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1977. Repere bibliografice: Cătălina Velculescu, „Mythologikon Syntipas, Bertoldo, Genoveva", „Synthesis", 1993. C. V. MARINESCU, Ştefan Vida (22.VI.1951, Uieşti, j. Giurgiu), poet, critic literar şi publicist. Este licenţiat în filologie la Universitatea din Timişoara, secţia limba şi literatura română (1973) şi la cea din Craiova, secţia română-franceză (1980). Funcţionează ca profesor şi director adjunct la liceul din Videle, oraş în care, între 1982 şi 1988, conduce Casa de Cultură. A întemeiat cenaclul literar „Al. Depărăţeanu", revista literară „Placebo" (1990) şi Societatea de Litere şi Arte cu acelaşi nume, revista-magazin pentru tineret „Singular" (1995), ziarul „Observatorul de Teleorman" (2002), revista „Lyceum V" (2003), casa de editură Euro-Vida M (1996), Euro-Generation Club. Este doctor al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998) şi al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti (2002). Colaborează la presa regională, precum şi la „Familia", „Argeş", „Vatra", „Poesis", „Cuvântul", „Examene", „Tribuna învăţământului", „Azi". Debutează editorial în 1984, cu volumul Sala oglinzilor. în Purtătorul de cuvinte (1996), M. reuneşte versurile noi din ciclul titular şi selecţiuni din culegerile anterioare. Facultatea dominantă a poetului este dexteritatea de a cânta la diferite instrumente, de a compune în toate stilurile, de a utiliza cele mai variate formule, de la cele tradiţionale la cele agresiv moderniste. Arsenalul uneltelor sale de expresie alătură cobza străbună („La noi, obiceiul trudei, din veacuri moştenit,/ De-a culege, de-a frânge fructul rar,/ E slăvit când toamna-i ştergar împodobit/ Cu legănatul rod pe loitre de car") telegrafiei fără fir şi telefoniei mobile („Parfumuri, unduire, ocheade şi teroare,/ plutiri şi goliciune, sex, răcnete, demenţă,/ farduri şi fumigene, vădită regulare,/ fani, isterii, delir, transparenţă"). Extrema diversitate de preocupări — incluzând inegalităţi de substanţă, diferenţieri în ordinea valorii — caracterizează şi cărţile de istorie şi critică literară, de teatrologie, publicistică, monografia Lirica lui Constant Tonegaru (1997), exegeze, studii de sinteză, culegeri de articole, recenzii, note de lectură, relatări privind activităţi didactice şi larg culturale. Suprin-zând „ipostaze româneşti moderne ale complexului feminităţii", Feminism şi feminitate în proza românească interbelică (1998) este lucrarea cea mai reprezentativă pentru modalitatea abordării critice a lui M. Scrisă cu frenezie, cartea încearcă un discurs teoretic şi un demers analitic. în tentativa de a-şi valida aserţiunile, criticul invocă opinii din toate timpurile şi din diferite culturi înainte de a-şi expune propriile opinii, nu întotdeauna articulate fără cusur, uneori totuşi incitante. Ceea ce îl dezavantajează este superfetaţia, prolixitatea. SCRIERI: Sala oglinzilor, Bucureşti, 1984; Atac la persoană, Videle, 1991; Aventura dimineţilor cuminţi, Piteşti, 1993; Gloria memoriei, Videle, 1995; Marinescu-Himu Dicţionarul general al literaturii române 246 Purtătorul de cuvinte, Videle, 1996; Lirica lui Constant Tonegaru, Videle, 1997; Ordinea mirabilă sau Viaţa şi cărţile, Videle, 1997; Proba transparenţei, Videle, 1998; Feminism şi feminitate în proza românească interbelică. Ipostaze româneşti moderne ale complexului feminităţii, Bucureşti, 1998; Moderator la îngeri, Videle, 1998; Şcoala şi folclorul, Videle, 2000; Ordalia şi artificierul, Bucureşti, 2000; O geografie spirituală a Sudului, Videle, 2000; Acreditări / empatii / consonanţe, Videle, 2000; Avatarurile transcendenţei. Om şi Dumnezeu în opera eminesciană, Videle, 2001; Măreţia viciilor ascunse, Videle, 2001; Parteneriate educaţionale comunitare. Itinerar italian, Videle, 2001; Caragiale şi „eternul feminin", Videle, 2002; O filieră educaţională neolatină. în Dublin, Videle, 2003; Romanul adolescentului clar-văzător, Videle, 2003. Antologii: Arca îmblânzitorilor de fantasme, Videle, 2000 (în colaborare). Repere bibliografice: Ion Bogdan Lefter, Vitrina „Contrapunct", CNP, 1992,7; Traian T. Coşovei, Reverii sinucigaşe, CNT, 1992,8; Geo Constantinescu, Cronica sentimentală, „Azi. Pagini culturale", 1993, 299; Cristea, Teleorman, 397-398; Adrian Bucurescu, O antologie lirică de autor, RMB, 1997,2061; Nicolae Prelipceanu, „Purtătorul de cuvinte", RMB, 1997,2123; Micu, Ist. lit., 413. D.Mc. MARINESCU-HIMU, Maria (6.VIII.1907, Bucureşti -4.VII.1995, Atena), clasicistă. Este fiica Sinioriţei (n. Peritis), originară din Grecia, şi a lui Giorgios Himos, comerciant în Grecia şi România. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia clasică, a Universităţii din Bucureşti, absolvind în 1930. Bibliotecară (1933-1934), devine cadru didactic în aceeaşi facultate (1934-1972). îşi susţine doctoratul cu teza Viaţa şi opera umanistului român Ştefan Bergler (1941). Predă limbile greacă şi latină la mai multe licee Bucureştene şi organizează gratuit cursuri de greacă pentru cercetători. Membră a Societăţii de Studii Clasice, a participat la numeroase congrese şi simpozioane. Este coautoare la numeroase manuale de greacă şi latină. Publică mai ales în „Revista istorică română", „Studii clasice", „Balkan Studies", „Analele Universităţii Bucureşti", „Studii de literatură comparată", „Revista de istorie şi teorie literară". Din 1978 se stabileşte la Atena, unde desfăşoară o intensă activitate pentru dezvoltarea relaţiilor culturale româno-elene. în 1994 i se acordă Premiul Uniunii Traducătorilor din Grecia pentru transpunerile în limba greacă din opera lui Mircea Eliade (două volume tipărite la Atena în 1989 şi unul în 1991). Articolele apărute în periodicele greceşti au fost reunite într-un volum privind relaţiile culturale româno-elene (1995). în activitatea didactică şi ştiinţifică M.-H. se străduieşte, pe de o parte, să facă înţelese valorile spirituale ale Greciei, din Antichitate până în contemporaneitate, iar pe de altă parte, urmăreşte relaţiile româno-greceşti şi face posibilă, prin traduceri, cunoaşterea în Grecia a unora dintre valorile culturii româneşti. SCRIERI: Umanistul Ştefan Bergler (1680-1738). Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1943; Bibliografia clasică în România. 1928-1939 (în colaborare cu N. I. Herescu şi Constanţa Elena Stoenescu), Bucureşti, 1943; [Relaţii culturale româno-elene], Atena, 1995. Traduceri: Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, Bucureşti, 1958, Anabasis, Bucureşti, 1964, Viaţa lui Cyrus cel Bătrân, Bucureşti, 1967; Moartea palicarului. Antologia nuvelei neogreceşti, Bucureşti, 1967; Anthusa,fata cu plete de aur. Basme populare greceşti culese de G. A. Megas, Bucureşti, 1971; Viteazul Dighenis Acritas. Epopee medievală bizantină, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Gheorghia Delighiani-Anastasiadi); Pausanias, Călătorie în Grecia, I-II, Bucureşti, 1974-1982; I. M. Panayotopoulos, Inelul cu poveşti, Bucureşti, 1975, Fereastră deschisă spre univers. Poeme, Bucureşti, 1981; Kostas Valetas, Emigranţii, Bucureşti, 1976, La cafeneaua lui Tabaki, Bucureşti, 1984; Cugetări greceşti, Bucureşti, 1981; Ion Pillat, Poiemata -Poezii, ed. bilingvă, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Gheorghia Delighiani-Anastasiadi); [Poezie greacă], în Simbolismul european, II, îngr. Zina Molcuţ, Bucureşti, 1983, 590-654; Filosofia greacă până la Platon, II, partea I-II, Bucureşti, 1984 (în colaborare). Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Spiritul latin, RL, 1977,10; Popa,Ist. lit, II, 1151. ' C.V. MARINESCU-MARION, D.[umitru] (27.V.1860, Bucureşti -1.V.1909, Bucureşti), versificator, prozator şi ziarist. După absolvirea liceului intră în gazetărie, fiind mai întâi corector la câteva ziare, apoi înfiinţând periodicele „Zorile" (1884), „Foarfeca" (1888, împreună cu Dem. Rocco), dar mai cu seamă ca redactor la „Ciulinul" (1884) şi „Universul" (1884-1909). A debutat cu versuri la „Portofoliul român" (1881) şi a continuat să publice în diverse gazete, însă cele mai substanţiale colaborări i-au apărut în periodicele al căror redactor a fost, semnate, în afară de Marion, şi cu pseudonimele Dumitru Câmpulungeanu, Marino Marinelli, Mitică, Nico-dem, Nitză Delamilcov, Orion ş.a. în „Ciulinul" M.-M. publică satire violente ce vizau guvernarea liberală, elocventă fiind „epopeea" Bratianida. în „Universul" şi în suplimentele acestuia — „Universul literar", „Universul ilustrat", „Veselia" — susţine numeroase rubrici fixe („Viaţa la mahala", „Cronica", „Viaţa veselă", „ Carnetul meu", ,,Poveşti"ş.a.), scriind versuri, schiţe, povestiri, articole. Acestea cuprind critici politice acide sau evocă tristeţi de mahala, provocate de sărăcie, de nedreptate, de lipsa unui orizont. Pentru a scrie (aproape singur, sub cele mai diverse pseudonime) revista „Veselia" sau periodicele speciale „Biblioteca Marion", „Marion la expoziţie", prolificul autor pătrunde într-o realitate pitorească, de bâlci, unde se râde fără răutate, iar dramele pasionale se consumă, într-un patetism ridicol, pe străzi şi la baluri. După ce publică facila comedie Talmeş-balmeş (1885), el reuneşte un număr de proze mai întinse în Viaţa la mahala. D-avalma (1893). Concurând pentru Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, volumul a fost respins şi criticat pentru superficialitate, monotonie şi „schimonosirea" cuvintelor. Totuşi, povestirile de aici sunt mai elaborate, urmărind o oarecare tehnică a efectului şi conţinând unele realizări tipologice. Versurile umoristice din Cartea soacrelor sunt o înşiruire uniformă de conflicte casnice, rezolvate prin procedee stereotipe. Lui i se mai atribuie romanul Pustnicul Carpaţilor (1882) şi comedia Taman la pont (1909), jucată cu succes de multe teatre din ţară. Alături de Ioan Moşoi, semnează libretul operetei Panglicarii (1903). Talentat, dar scriind în grabă, pentru o categorie de cititori cu gusturi rudimentare, M.-M., „poetul soacrelor", cum a fost supranumit, a avut o notorietate care nu i-a supravieţuit. 247 Dicţionarul general al literaturii române Marino SCRIERI: Talmeş-balmeş, Bucureşti, 1885; Viaţa la mahala. D-avalma, Bucureşti, 1893; Cartea soacrelor, Bucureşti, f.a.; Panglicarii (în colaborare), Bucureşti, 1903. Repere bibliografice: C.B. Stamatin-Nazone, Profiluri (Gazetarii noştri), Bucureşti, 1894, 59-60; Al. Antemireanu, „Viaţa la mahala", „Epoca", 1899, 1245; Iacob Negruzzi, „Viaţa la mahala. D-avalma", AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899-1900; Constantin Caliga, Marion s-a dus!..., „Minerva", 1909,136; Constantin Caliga, Almanahul dicţionar al presei din România, Bucureşti, 1926,94-95; Predescu, Encicl, 528; Cosco, Bunica, 293-297; Dicţ. lit. 1900,556-557. C. T. MARINO, Adrian (5.IX.1921, Iaşi - 16.111.2005, Cluj-Napoca), istoric literar, teoretician literar, comparatist, eseist şi publicist. Este fiul Ecaterinei (n. Zadig) şi lui Nicolae Marino, inginer. Urmează la Iaşi Liceul Militar (1933-1937), Liceul Internat (1938), apoi Seminarul Pedagogic (1939-1941) şi Facultatea de Litere (1941-1943). Se transferă la Bucureşti (1943-1945), unde după absolvire va fi asistent al lui G. Călinescu (1945-1947). Obţine titlul de doctor în litere în 1947, cu teza Viaţa lui Alexandru Macedonski, iar mai târziu, în 1970, devine doctor docent. în 1949 e arestat şi suportă paisprezece ani de detenţie politică şi de deportare forţată în satul Lăţeşti din Bărăgan (1949-1963). Motivul invocat este participarea la cercul ilegal de studii al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, care editase o serie de texte privind doctrina creştin-democrată. Din 1965 îşi reia activitatea în publicistică, iar în 1966 debutează editorial cu Viaţa lui Alexandru Macedonski (Premiul Academiei Române). îi urmează Opera lui Alexandru Macedonski (1967). în 1969 a fost reabilitat juridic. După reintrarea în viaţa civilă, n-a mai fost niciodată salariat al vreunei instituţii culturale sau de alt tip. Este membru al Uniunii Scriitorilor, care i-a premiat două cărţi, Introducere în critica literară (1968) şi Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980; tradusă şi tipărită în 1981 la Paris de Editura Gallimard), iar în 1995 i-a decernat Premiul pentru opera omnia. E membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România — care îi acordă în 1995 un premiu pentru volumul al treilea din Biografia ideii de literatură -, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari şi al Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Secolului al XVIII-lea. între 1977 şi 1983 a fost membru al Biroului Executiv la International Comparative Literature Association. în 1985 i s-a acordat la Viena Premiul Herder pentru întreaga activitate. începând din 1971-1972, când este bursier al Fundaţiei Pro-Helvetia la Geneva, participă la numeroase congrese organizate de International Comparative Literature Association, la alte întâlniri dedicate studiului literaturii şi întreprinde călătorii de documentare în Europa (Franţa, Anglia, Portugalia, Germania, Elveţia, Spania) sau peste ocean, adunându-şi impresiile de voiaj în câteva volume care, privite în ansamblu, schiţează un itinerar spiritual sui-generis. A debutat cu note de critică literară în „Jurnalul literar" (1939) şi a colaborat la „Revista Fundaţiilor Regale", „Lumea", „Naţiunea", „Dreptatea", iar după 1960, la „Limba română", „Contemporanul", „Steaua", „Tribuna", „Cronica", „România literară" sau la „Diogene", „Neohelikon", „New Literary History", „Comparative Literature Studies" ş.a.; a semnat şi M. Adrian. Eficientă apare activitatea lui M. de inspirator, animator şi editor al publicaţiei plurilingve „Cahiers roumains d'etudes litteraires", pe care a înfiinţat-o în 1973 şi a condus-o până în 1980. După 1989 scriitorul îşi depăşeşte rezerva autoimpusă, manifestându-se ca personalitate publică şi mai ales ca militant civic. Se înrolează în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, colaborând la ziarul acestuia, „Dreptatea", se numără printre membrii fondatori ai Forumului Democratic Antitotalitar, semnează articole de angajament politic în favoarea liberalismului şi a democraţiei în „22", „Dilema", „Sfera politicii", „Cotidianul", „Românul liber", „Polis" ş.a. Ia atitudine în favoarea angajării civico-politice scriitoriceşti, împotriva apolitismului şi a recuperării birocratice a profesiei de scriitor. Devine unul dintre cei mai atenţi cronicari şi comentatori ai politologiei româneşti in stătu nascendi. în tot ce întreprinde în această perioadă se distinge un „neopaşoptism" care concordă perfect cu orientarea anterioară — descălecătoare, enciclopedică, ideologică, proeuropeană — a tuturor scrierilor sale, dincolo de orice distincţii de gen. Aşa cum a admis M. în repetate rânduri, scrierile sale pot fi ordonate în câteva momente sau etape, fiecare corespunzând Marino Dicţionarul general al literaturii române 248 câte unui chip al unui autor polimorf ce a reuşit să se împartă fără să se risipească. Debutul critic stă sub semnul lui G. Călinescu, spirit tutelar pentru monografiile Viata lui Alexandru Macedonski şi Opera lui Alexandru Macedonski. Ambele cărţi au avut o gestaţie prelungită artificial, fiind concepute înainte de perioada detenţiei şi publicate aproape douăzeci de ani mai târziu. Lucrările rămân însă exemple de sinteze istorico-literare construite pe solide baze documentare şi empirice, riguros argumentate şi articulate demonstrativ. După ele, obiectul de studiu, decupajul problematic şi metodele criticului se schimbă, iar direcţia în care virează s-ar putea numi hermeneutică şi comparatistă. Hermeneutica lui Mircea Eliade este o carte de reacţie şi un gest provocator, care repune în circuitul cultural al normalităţii o personalitate intelectuală exemplară, făcând breşă în tăcerea instituită de comunism în jurul savantului. M. articulează într-un convingător studiu de caz datele intelectuale eteroclite ale unui personaj proteic şi controversat. Ceea ce îl interesează pe critic sunt tehnicile de investigaţie brevetate de el, desemnate prin sintagma generică „hermeneutică militantă". El publică, de asemenea, în Franţa o carte simptomatică, Etiemble ou Le Comparatisme militant (1982). Textul a contribuit la reanimarea comparatisticii într-un moment în care disciplina se urnea cu greu dintr-o letargie prelungită. Prin această lucrare, în chiar termenii autorului, comparatismul însuşi dobândeşte un sens militant, de spargere a unei blocade, de ieşire din izolarea totalitară, de evadare în lumea liberă. Sinteza despre Rene Etiemble este prelungită de o alta, având acelaşi statut (de circulaţie externă exclusivă), Comparatisme et theorie de la litterature (1988), unde autorul propune insistent o reformă radicală a domeniului. Contraoferta sa presupune substituirea pozitivismului miop tradiţional cu o orientare teoretofilă de nuanţă nominalistă, abandonarea vânătorii de influenţe în beneficiul identificării universaliilor, topoilor speculativi de mare circulaţie. Teoreticianul pledează pentru un ecumenism apt să răstoarne sensul polarităţii frustrante central/ periferic şi să transforme cultura într-o piaţă de valori cu liberă circulaţie în toate direcţiile. E primul proiect coerent de proporţii în care se angajează M. In jurul lui gravitează o masă compactă de studii satelite — publicate înăuntrul sau în afara ţării — şi tot lui i se integrează munca de concepţie tematică şi metodologică de la „Cahiers roumains d'etudes litteraires". O înclinare raţionalist-universalistă marchează opţiunile intelectuale, ca şi discursul lui M. Tendinţa de reducţie la invariant există în studiile monografice consacrate lui Macedonski, Mircea Eliade, Etiemble. Exegetul se lasă fascinat de elevarea potenţială a fiecărui caz la plafonul unor categorii nominale. Sintagma este folosită pentru universalizarea experienţei macedonskiene, dar poate fi extinsă profitabil şi la Mircea Eliade sau la Etiemble. Reducţia categorială presupune frecvent proiecţia universaliilor în sfera morală. E cazul categoriilor de macedonskianism, de hermeneutică militantă a lui Eliade sau de comparatism militant al lui Etiemble, dar şi cel al conceptului de provincialism, a cărui veritabilă anatomie o întreprinde M. în toate cărţile sale. Coloana vertebrală a lucrărilor este însă ideologia culturală care ia în primul rând înfăţişarea criticii de idei, concretizându-se în proiectul de proporţii consacrat ideii de literatură. Elanul categorial care îi animă subteran scrisul iese aici în evidenţă mai mult decât oriunde, iar metoda originală pune în lumină istoria uneia dintre universaliile conceptuale însemnate ale culturii occidentale: literatura. Metoda se bizuie pe analiza sistemelor de termeni gravitând în jurul unor noţiuni-pivot — litere, cultură, educaţie, scriere, oralitate, sacru şi laic etc. — şi a tensiunilor dintre variante care, în timp, au transformat astfel de configuraţii în câmpuri de forţă. Ansamblul a fost inaugurat cu Hermeneutica ideii de literatură (1987), e continuat cu Biografia ideii de literatură (I-VI, 1991-2000) şi urma să se încheie cu Dicţionar de idei literare (din care a apărut volumul I, A-G, 1973). Dincolo de diferenţele de construcţie şi de demonstraţie, proiectul are aceleaşi premise. Mai întâi apriorismul ontologic dominant în modelul literaturii. Conform acestui model, literatura este o matrice de universalii sau de disponibilităţi genetice, coexistente ab initio şi preexistente tuturor actualizărilor istorice selective. Un principiu al tensiunii polare ordonează matca originară astfel încât antinomiile de bază ale structurii lexicale portante opun periodic în cursul istoriei 249 Dicţionarul general al literaturii române Marino literaturilor sacrul şi profanul, scrisul şi oralitatea, autonomia şi heteronomia ş.a.m.d. Opţiunile fundamentale ale lui M. simt nominaliste, literale şi culturale. Mai exact, autorul se ocupă exclusiv de realitatea termenilor care acoperă sfera literaturii, demonstrează că literalitatea predetermină originar litera-ritatea şi insistă emfatic asupra legăturii genetice dintre literatură şi cultură: aceasta din urmă impunându-se drept valoare primordială care investeşte câmpul literei. In acest fel se reduc la justele proporţii o serie de rupturi dramatice ce au survenit periodic în câmpul literaturii — nou şi vechi, sincronic şi diacronic —, M. dând câştig de cauză în modelul său normei lui şi/şi în locul exclusivismelor. Acest decupaj problematic are o serie de avantaje. Reuşeşte să fixeze într-o ecuaţie clară raporturile efective dintre practica literaturii şi numele cu care a fost desemnată vreme de secole. Se infirmă astfel falsa impresie de coincidenţă absolută sau, dimpotrivă, de divergenţă totală, dintre realitatea creaţiei şi realitatea terminologică a domeniului, care a întreţinut dispute aprige în teoriile literaturii. Se redimensionează şi orgoliul noutăţii absolute, renăscut ciclic cu agresivitate rituală în domeniu. Nici antiliteratura, asupra căreia modernitatea revendică priorităţi absolute, nu face excepţie. Se justifică astfel insistenţa teoreticianului asupra apriorismului ontologic, principiu suveran în matriţa originară, unde toate sensurile esenţiale sunt coexistente şi date, aşteptând să fie scoase din latenţă şi să dobândească un destin istoric. în sfârşit, clădit pe baze documentare solide, modelul lexical al lui M. echilibrează raportul de forţe dintre vocaţia autonomă şi cea heteronomă a literaturii — obiect al unui contencios milenar. Căci literatura reprezintă un „în-sine" care întotdeauna a dispus de mijloace ca să se prezinte cititorului drept un „pentru-altul". Abandonând semnalmentele şi constantele, Biografia... urmăreşte ce s-a petrecut pe verticala istoriei. Cele două tipuri de abordare se completează reciproc, cea de-a doua fiind o proiecţie istorică a grilei conceptuale şi a postulatelor metodologice sistematizate în prima. Calmul plat al sensurilor se tulbură, matricea acronă se denivelează, dând naştere unei dinamici semantice. Anumite accepţii ale literaturii le surclasează pe altele pentru răstimpuri limitate, urmând la rândul lor să fie învinse şi eliminate din scenă. Vârstele ideii de literatură sunt tot atâtea configuraţii particulare, în interiorul cărora diversele sensuri sunt angrenate în raporturi de forţă inconfundabile. Primul volum al seriei merge până la baroc. Antichitatea este perioada în care se anunţă şi parţial se stabilizează aproape toate dimensiunile de bază ale machetei semantice. De aici decurg o anume indeterminare congenitală a ideii de literatură, dar şi posibilitatea consecutivă a schematizării şi modelării ei. Fără să fie încă explozive, o serie de tensiuni fondatoare — care vor zgudui periodic tectonica terminologică a literaturii — se anunţă acum. Printre altele, conflictul dintre poezie şi literatură, reputat ca fiind relativ târziu şi mai ales modern. E de reţinut din aceeaşi perioadă prestigiul simbolic al literaturii — rar atins mai târziu în sistemul sociocultural — de valoare-pilot a unei mentalităţi predominant umaniste şi mizând pe paideia. Evul Mediu şi, în prelungirea lui, Renaşterea lucrează cu accepţii mult mai diferenţiate de literatură. Raportul de forţe din interiorul configuraţiilor conceptuale se schimbă constant, făcând mai evidentă dinamica sensurilor. Două fisuri esenţiale devin net vizibile acum în matricea universaliilor. Una este antinomia dintre normă şi originalitate, cealaltă produce denivelări cronologice ce îşi vor afla debuşeul în polaritatea vechi-nou. Prin breşa formată, conştiinţa istoricităţii pătrunde în câmpul literelor, antrenându-1 în mecanismul dialecticii actual-perimat şi supunându-1 mareelor ciclice ale revizuirilor valorilor. Faţă de momentele anterioare, clasicismul şi barocul nu aduc mişcări spectaculoase. Spiritul pasional care animase anterior viaţa ideii se stinge. Câmpul noţional al literaturii se clasicizează în toate accepţiile posibile. Expresie fidelă a unei instituţii culturale oficializate şi laice, literatura se disciplinează, capătă demnitate administrativ-didactică. în cel de-al doilea volum al Biografiei..., M. se ocupă de veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea. în veacul luminilor matricea literaturii suportă presiunea unei tensiuni progresive între sensibilitate şi cunoaştere. Pe fundalul unui proces de stabilizare, de extensie în suprafaţă şi de nuanţare a ideii de literatură, tensiunea se adânceşte şi capătă aspecte multiple. Printre ele, opoziţiile Marino Dicţionarul general al literaturii române 250 dintre civilizaţie şi poezie sau dintre literă şi spirit evoluează semnificativ. Luminile sunt, pe de o parte, epoca enciclopedismului triumfal, a erudiţiei, a scientismului, iar pe de alta, veacul unui interes acut pentru autenticitate şi pentru omul natural rousseauist, nepervertit de cultură. într-o atmosferă de panideologism, de enciclopedism şi de militantism febril, se fixează marile valori heteronome ale literaturii. Iar la antipozi, sensul autonom, specific se angajează decis pe calea estetismului, întrupându-se în etalonul ideal al poeziei. Secolul al XlX-lea are un statut cu totul aparte şi pune în cauză pentru prima oară însăşi norma structurală a matricei: coexistenţa, cumulul în beneficiul exclusivismului şi al reducţionismului. Şi/ şi tinde să fie surclasat de sau/sau. Se anunţă intoleranţele ce vor domina literarul până în ultimele decade ale secolului al XX-lea, temperându-se abia odată cu postmodernismul. Veacul istorism-pozitivismului, al marilor legi şi al sistemelor impunătoare de gândire absoarbe literatura într-un continuum de valori heteronome, concatenate şi de determinisme rigide, în partea opusă termenii sunt la fel de tranşanţi: arta pură sau frumosul pur etc. Survine ruptura dintre raţional şi poetic. Sâmbure incandescent cu potenţial seismic al stratului specific, periclitând periodic stabilitatea reţelei de sensuri a matricei, poezia îşi proclamă brutal incompatibilitatea cu literatura. Cel de-al treilea volum al Biografiei... este primul dintre cele consacrate veacului al XX-lea — epocă a marilor reduc-ţionisme, a opţiunilor-limită, marcate de o retorică a excesului. Spiritul vremii îşi lasă amprenta asupra destinului ideii de literatură. Reflex literar al intoleranţei şi al totalitarismului, radicalismul agresiv ia locul relativismului, contrazicând în aparenţă logica internă a matriţei. Ca şi în epocile precedente, ideea de literatură face joc dublu pe cele două planuri principale de referinţă: specificul şi heteronomia. Sub presiunile contextuale enorme ale epistemei contemporane, polarizarea opune formalismul agresiv de o parte, ideo-logizarea ofensivă de cealaltă. Din motive explicabile, teoreticianul se ocupă cu predilecţie de polul heteronom. înstrăinarea totală a literaturii de menirea ei — în special în versiunea doctrinară autointitulată estetică marxistă — fusese anterior marcată de tabuuri. Autorul profită de dispariţia cenzurii ca să încerce prima tratare sistematică şi de anvergură a chestiunii. Demonstraţia urmează două direcţii esenţiale: una vizează relaţiile literaturii cu societatea, aducând în prim-plan axioma determinismului, iar cealaltă pune în ecuaţie literarul şi politicul, atingând chestiunea litigioasă a militantismului literaturii şi a producătorilor ei. Privit astfel, marxismul devine cazul-limită al procesului de birocratizare propagandistică a ideii de literatură. Iar heteronomia literaturii se erijează într-un veritabil mesianism ideologic şi într-un principiu de bază al politicii culturale, la adăpostul unui camuflaj scientist emfatic. Convertită în armă politică de partid şi de stat, literatura se depărtează radical de polul specifist, estetic şi autonomist până într-atât încât nu mai subzistă decât înţelesul său prim şi ultim de text tipărit. Metodologic se verifică astfel încă o dată că acest etimon - cel literal — constituie elementul fundamental/ permanent şi inatacabil al literaturii. Şi totuşi, reducţionismul scăpat din frâu şi împins la limită are un antidot, cu rădăcini în aria matricială: continuitatea prin clasicizare. Acesteia îi este consacrat volumul următor al Biografiei.... în perioada reduc-ţionismelor radicale — nota dominantă a ideii de literatură în secolul al XX-lea — se constată şi o evidentă continuitate a definiţiilor tradiţionale, explică M. Ea intervine sub forma unor definiţii unanim acceptate, adesea însă doar tacite, subînţelese — pe de o parte, şi atrofiere, clasicizare, academi-zare — pe de alta. Este, într-un sens, stratul arheologic al ideii bimilenare de literatură. Cuvântul cheie este arheologie. Pe întreg parcursul exegezei de aici M. excavează sistematic şi meticulos. în fundaţiile edificiilor avangardiste şi al zgârie-norilor speculativi contemporani se ascund vestigii milenare. Show-urile epatante, cu focuri de artificii orbitoare, ale teoriilor de ultimă oră se desfăşoară după indicaţii de regie străvechi. în ultimă instanţă, se întreprinde o arheologie a noutăţii, dacă se poate spune aşa, dovedindu-se că perspectivarea istorică redimensionează orice absolutism şi dezumflă excesele spectaculoase. Ansamblul de lucrări consacrat ideii de literatură testează şi patentează o metodă specifică de lucru: un du-te vino alert, pe spirala hermeneutică, între cercetarea filologică şi elanul sintetic-conceptual, între speculativ şi empiric. Dincolo de capacitatea aplicativă, o astfel de soluţie are şi virtuţi demonstrative. întreg proiectul are o deschidere didactică şi o ţinută de lecţie. Din unghiul în care se situează autorul în vasta sa sinteză ideologică, se văd foarte clar drumurile care se deschid în faţa unor discipline cum sunt critica, literatura comparată sau teoria literaturii. în matricea ideologică pe care o schiţează, comparatismul are o pistă de decolare spre un nou ecumenism şi pentru depăşirea teoretofobiei. Critica se vede impulsionată în efortul de a integra şi a sili la cooperare tehnici preluate din cele mai eclectice direcţii. Iar teoriile literaturii îşi descoperă raţiuni legitimante pentru a ieşi din izolare, căutând căi de comunicare cu discursul intelectual (ştiinţific, filosofic, religios, moral, politic) al unei vremi anume. O altă direcţie net conturată a scrisului lui M. vizează relaţiile culturalului cu politicul, şi în acest context, căutând o linie modernă de reflexie intelectuală românească, sunt asumate chestiunile integrării în lumea spirituală europeană. Elementele preliminare ale acestui proiect se dovedesc mai vechi. în forme adaptate circumstanţelor autorul şi-a strecurat ipotezele sub cenzura comunistă în pseudoînsemnările de călătorie Ole! Espaila! (1974), Carnete europene (1976) sau le-a enunţat în jurnalele intelectuale şi morale Prezenţe româneşti şi realităţi europene (1978) şi Evadări în lumea liberă (1993). în mod explicit programul apare în cartea Pentru Europa: integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), tentativă a unui intelectual din Est de a găsi o soluţie de echilibru între două zone culturale opuse şi ostile. La o extremă, provincia culturală românească (o noţiune în primul rând morală), naţionalistă, rezistentă la spiritul de sistem şi de construcţie ideologică, la erudiţie şi la efortul speculativ, la cealaltă, europocentrismul vestic, marcat de inapetenţa faţă de ideologic, de eroziunea reperelor ferme, de dezabuzare, când nu de demisia intelectuală de-a dreptul. 251 Dicţionarul general al literaturii române Marino Pentru M. europenizarea presupune opţiunea decisă şi acţiunea energică în orizontul unui şir de alternative care au jalonat destinul economic, politic şi cultural românesc. Foarte succint, între o ţărănime cvasimitologizată şi o burghezie naţională activă şi prosperă, între rural şi citadin, între maniheismul politic de tip stânga/ dreapta şi liberalismul centrist devotat standardelor europene de democraţie, între etatizare şi privatizare, între propaganda culturală dirijată de la centru şi iniţiativa individuală, personalizată. Programul are, aşadar, ca piloni liberalismul, pluralismul, umanismul, convergenţa şi sinteza între valorile naţionale şi universale, echilibrul axiologic, raţionalismul şi spiritul critic, implicarea şi responsabilitatea individuală. Altă lucrare, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română (1996), prelungeşte în mod convergent opţiunile unui teoretician al ideilor, pentru care raţiunea ultimă a literaturii se află totdeauna dincolo de ea, în cultural şi ideologic. Este simptomatică ecuaţia postulată între cultural şi politic. O alternativă obsedantă la români — cultură sau politică? — e substituită de o complementaritate alternativă între cultural şi politic, ceea ce ar presupune o reformă concertată a ambilor termeni. Incompatibilitatea între cultură şi politică ar putea fi anulată prin ridicarea abstracţiei la rangul de faptă, în ambele sfere. în acest fel, cultura poate deveni un ghid şi un instrument al politicului, iar a şti, o ipostază a lui a face. Nexul formator care dă coerenţă opţiunilor herme-neutului, comparatistului, teoreticianului, eseistului politic, într-un cuvânt ale intelectualului M. e încrederea în demnitatea pragmatică a teoriei şi în fuziunea fertilă dintre idealism şi militantism. A fost singurul intelectual român de formaţie literară autor al unui proiect cultural provocator, de amplă deschidere ideologică, apt să prelungească în contemporaneitate eforturile unor antecesori, printre care se numără Titu Maiorescu sau E. Lovinescu. în acelaşi timp, sintezele lui se oferă programatic drept premise pentru efortul constructiv al generaţiilor tinere de cercetători. Teoria lui Marino, despre care el însuşi spune că „dest â prendre ou ă laisser", mi se pare perfect structurată intern. Actualizarea bibliografică, incomparabilă cu aceea a altor lucrări de specialitate, are importanţa ei: autorul este la curent cu evoluţia stilisticii, de exemplu, şi ştie bine că actualmente ea se orientează spre stilistica temelor, a motivelor, a personajelor etc.; a urmărit evoluţia lingvisticii din domeniul trecut şi tentativele de construire a unor universalii lingvistice; este la curent cu antropologia filosofică şi mai ales cu hermeneutica. Pe scurt, teoria lui Marino nu este rezultatul unor speculaţii solitare, ci se bazează pe tot ceea ce disciplinele umaniste au adus, în ultimele decenii, la capitolul reflecţii generale. Mihai Zamfir SCRIERI: Viaţa lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1966; Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, 1967; Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968; Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, 1969; Clasicism, baroc, romantism (în colaborare), Cluj, 1971; Rumănische Erzăhler der Gegenwart, Berna, 1972; Dicţionar de idei literare, I (A-G), Bucureşti, 1973; Critica ideilor literare, Cluj-Napoca, 1974; Ole! Espana!, Bucureşti, 1974; Carnete europene, Cluj-Napoca, 1976; Prezenţe româneşti şi realităţi europene, Bucureşti, 1978; Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 1980; Litterature roumaine-litteratures occidentales. Rencontres, tr. Annie Bentoiu, Bucureşti, 1982; Etiemble ou Le Comparatisme militant, Paris, 1982; Tendances esthetiques, în Les Avant-gardes litteraires au XX-ieme siecle, voi. II: Theorie, Budapesta, 1984; Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987; Comparatisme et theorie de la litterature, Paris, 1988; ed. (Comparatism şi teoria literaturii), Iaşi, 1998; Biografia ideii de literatură, I-VI, Cluj-Napoca, 1991-2000; Evadări în lumea liberă, Iaşi, 1993; Teoria della letteratura, tr. şi îngr. Marco Cugno, Bologna, 1994; Pentru Europa: integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, 1995; Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, 1996; The Biography ofthe Idea of Literature. From the Antiquity to the Baroque, tr. Virgil Stanciu şi Ch. M. Carlton, Albany (SUA), 1996; Cenzura în România, Iaşi, 2000; Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi), Iaşi, 2001. Ediţii: Al. Macedonski, Opere, voi. I-V, introd. edit., Bucureşti, 1966-1969, voi. VI-VIII, Bucureşti, 1973-1980 (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş). Antologii: Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti (1990-1995), pref. edit., Craiova, 1996. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Prima biografie a lui Alexandru Macedonski, CNT, 1966, 13; Vladimir Streinu, Monografii istorico-literare, LCF, 1966,15; Nicolae Manolescu, „ Opera lui Alexandru Macedonski", CNT, 1967,31; Nicolae Manolescu, „Introducere în critica literară", CNT, 1968, 3; Matei Călinescu, Reflexii pe marginea unei monografii, GL, 1968,5; Matei Călinescu, Cartea de critică. Literatură şi semnificaţie, LCF, 1968, 49; Ov.S. Crohmălniceanu, „Modern, modernism, modernitate", RL, 1970, 5; Eugen Simion, „Modern, modernism, modernitate", RL, 1970,14; Nicolae Manolescu, Paradoxurile unei teorii, LCF, 1970,19; Lucian Raicu, Vitalitate polemică, RL, 1973,17; AL Călinescu, Claritate şi consecvenţă, CL, 1973, 9; Radu Enescu, Last but not least: Călătorie de consum sau itinerar spiritual, F, 1974, 9; Mircea Iorgulescu, O critică nouă, RL, 1975,8; AL Călinescu, Ştiinţa literaturii şi critica, RL, 1975,28; Mircea Iorgulescu, Un jurnal european, RL, 1976,45; AL Paleogolu, Adrian Marino călătorind în Europa, VR, 1977,1; Laszlo Gâldi, Un Dictionnaire roumain des idees litteraires, „Neohelikon", 1977, 1; Gheorghe Grigurcu, „Carnete europene", ATN, 1977, 2; Jacques Le Decker, L'Esprit libre souffie encore, „Le Soir" (Bruxelles), 1978, 6; Jean-Michel Vlaemincks, Â la recherche de la criticjue perdue, „Complexe", 1978, 1; Al. Duţu, Dialogul real al culturilor, LCF, 1979, 6; Dumitru Radu Popa, Le Voyage-formation et information, REVR, 1979,2; Alex. Ştefănescu, O hermeneutică a hermeneuticii, RL, 1980, 16; Al. Călinescu, De la Eliade la Adrian Marino sau Proba labirintului, CL, 1980, 5; Andrei Corbea, Hermeneutică şi cultură, AFT, 1980, 7; Sorin Alexandrescu, Taking a View of Europe, „International Journal of Romanian Studies" (Tiibingen), 1980,3-4; Alvaro Manuel Machado, Adrian Marino e la critica des ideias literarias, „Coloquio/Letras" (Lisabona), 1981, 60; Jean-Maurice de Montremy, Mircea Eliade, le monde et la litterature. L'homo religiosus contre les systemes, „La Croix", 1981,5-6; Sergiu Al-George, Hermeneutica între artă şi ştiinţă, VR, 1981, 6; Nicole Casanova, Mircea Eliade: Un nouvel humanisme â Vechelle mondiale, „Le Quotidien de Paris", 1981,17 iunie; AL Călinescu, O premieră absolută, CRC, 1981, 27; Matheiu Galey, Etiemble Vheretique, „L'Expres", 1982,1621; Nicolae Manolescu, Călătoria la români, RL, 1982,30; John Weightman, Aspiring to the Universal, „Times Literary Supplement", 1982, 10; Fernando Zappa, L'occidente letterario in Romania, „Corriere del Ticino", 1983, 47; Mihai Zamfir, L'Honnete homme al secolului XXI, RL, 1983,25; Jean Jose Marchand, Le Charme d'Etiemble, „La Quinzaine litteraire", 1983, 2; Marcel Corniş-Pop, „L'Hermeneutique de Mircea Eliade", „Canadian Review of Comparative Literature", 1987,2; Cornel Ungureanu, Starea de excepţie, 0,1987,26; Marinoiu Dicţionarul general al literaturii române 252 Monica Spiridon, Spiritul şi litera, RL, 1987, 30; Laurenţiu Ulici, Dialectica literaturii, CNT, 1987,30,31; Constantin Noica, Hermeneutica după Adrian Marino, TR, 1987, 32; Cari Olson, The Fore-structure of Eliade's Hermeneutics, „Philosophy Today", 1988, 1-4; Marian Papahagi, O teorie comparată a literaturii, TR, 1988, 41; Al. Călinescu, Comparatism şi poetică, CL, 1988, 11; Andrei Corbea, Poetică şi comparatism, CL, 1989, 5; Cornel Moraru, Nominalism critic, VTRA, 1991,11; Radu G. Ţeposu, Un model românesc pentru ideea de literatură, „Euphorion", 1992, 9-11; Sorin Antohi, Pentru cine scrie Adrian Marino ?, „22", 1993,32; Gheoghe Crăciun, Itinerar spiritual, F, 1993,12; Matei Călinescu, însemnări despre evadările... lui Adrian Marino, VTRA, 1993,12; Ioan Buduca, Privatizarea lui Sisif, „Cuvântul", 1995,2; Ştefan Borbely, Marino europeanul, APF, 1995, 8; Gheorghe Crăciun, Homo europaeus, VTRA, 1995,10; Titu Popescu, „Pentru Europa", „Observator" (Miinchen), 1995, 2-4; George Pruteanu, Râsul în cer şi pe pământ, „Dilema", 1996,186; Victor Neumann, Diletantism sau profesionism, F, 1996, 9; Joseph Croitoru, Die grosse Sehnsucht nach dem Westen, „Frankfurter Allgemeine Zeitung", 1996,256; George Pruteanu, Careu de aşi, „Dilema", 1997, 216; Radu G. Ţeposu, Criza ideii de literatură, „Cuvântul", 1997,3; Constantin M. Popa, Vocaţia europeană, R, 1997, 1-2; Al. Cistelecan, Al doilea manifest, VTRA, 1997,2; Gheoghe Crăciun, Modelul Marino, VTRA, 1997, 2; Dumitru Radu Popa, Valoarea şi stabilitatea ideilor, RL, 1997, 23; Sorin Antohi, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, Bucureşti, 1997,31-38,92-113; Borbely, Xenograme, 33-37; Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca, 1997, 316-320; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 197-201; Spiridon, Interpretarea, 73-129; Faifer, Faldurile, 118-120; Dicţ. esenţial, 495-498; Manolescu, Lista, III, 140-147; Constantin M. Popa, Adrian Marino, Braşov, 2001; Popa, Ist. lit., II, 1164-1165; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino, Iaşi, 2002; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,147-151. M.S. MARINOIU, Costea (16.VII.1937, Valea Răii, azi Copăcelu,; j. Vâlcea), istoric literar şi folclorist. Este fiul Paulinei (n. Grigore) şi al lui Constantin Marinoiu, ţărani. Termină Liceul „N. Bălcescu" din Râmnicu Vâlcea în 1955 şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi în 1963. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română şi director la Şcoala Generală din comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea. în 1975 este numit director al Centrului de Librării Vâlcea, continuându-şi activitatea în aceeaşi funcţie şi după 1989, la SC Ex Libris SA. Debutează în presă în 1957, cu articole pe teme etnologice. In 1974 îi apare prima carte, Folclor din Ţara Loviştei. A colaborat la „Viaţa studenţească", „Argeş", „Ramuri", „Orizont", „Contemporanul" ş.a. M. este un împătimit scormonitor al mărturiilor legate de valorile culturale vâlcene. Contribuţia sa cea mai importantă este lucrarea Istoria cărţii vâlcene (sec. XVII-XVIII), publicată în 1981. Cu aplecare spre domeniul literaturii române vechi, pe urmele profesorului său ieşean I. D. Lăudat, istoricul literar cercetează vechile centre de cultură (Cozia, Govora, Bistriţa, Florezu, Râmnic), cu meşterii tipografi, manuscrisele şi cărţile ieşite din tiparniţele vâlcene, Antim Ivireanul, episcopul Damaschin, Chesarie de Râmnic, Grigore şi Naum Râmni-ceanu fiind nume care au dat strălucire „şcolii de la Râmnic". Cercetarea depăşeşte cadrul local, interesând pe specialişti prin informaţia oferită, dar şi marele public prin pasiunea cu care se urmăreşte răspândirea vechilor cărţi vâlcene. Altundeva M. îşi etalează disponibilităţile de reporter (Drumuri pe Olt, 1983), producând informaţii utile de ordin istoric sau cultural (Itinerare vâlcene, 1987) sau consemnând popasurile vâlcene ale unor mari scriitori, precum I.L. Caragiale, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, A.I. Odobescu, Al. Vlahuţă, Octavian Goga, Gala Galaction. într-o lucrare aparte, Eminescu şi literatura veche (2003), adună şi sistematizează toate ştirile şi documentele privind relaţia poetului cu „scripturile bătrâne", dar şi trecerea lui prin aceste locuri. Cercetarea din Toponomia Ţării Loviştei (2001) se află la confluenţa istoriei cu lingvistica şi etnologia. Autorul pune statornic în evidenţă contribuţia locală la formarea, perpetuarea, îmbogăţirea şi înnoirea tezaurului lexical al limbii române. SCRIERI: Tipografi şi tipografii (în colaborare), Râmnicu Vâlcea, 1973; Istoria cărţii vâlcene (sec. XVII-XVIII), Craiova, 1981; Drumuri pe Olt, Bucureşti, 1983; Inscripţii în cărbune, Bucureşti, 1985; Itinerare vâlcene, Bucureşti, 1987; Oameni şi locuri vâlcene, Bucureşti, 1989; Liceul „Alexandru Lahovari" (în colaborare), Râmnicu Vâlcea, 1991; Istorie şi continuitate (în colaborare), Râmnicu Vâlcea, 2000; Catalogul preliminar al colecţiilor de carte veche din judeţul Vâlcea (în colaborare), Râmnicu Vâlcea, 2001; Toponimia Ţării Loviştei, Bucureşti, 2001; File din cronica Berevoieştiului (în colaborare), Râmnicu Vâlcea, 2002; Eminescu şi literatura veche, Bucureşti, 2003; Liturghierul (1508), prima carte tipărită în spaţiul românesc (ipoteza vâlceană), Râmnicu Vâlcea, 2003. Ediţii: Folclor din Ţara Loviştei, Râmnicu Vâlcea, 1974. Repere bibliografice: Vasile Lucaciu, „Istoria cărţii vâlcene", TR, 1981, 10; Ion Gheorghe, Elogiu cărţii româneşti, L, 1981, 23; Voicu Bugariu, „Istoria cărţii vâlcene", LCF, 1982,5; Dan Mutaşcu, File din istoria cărţii, SPM, 1982, 5; Traian Cantemir, „Istoria cărţii vâlcene", ATN, 1982, 5; George Niţă, „Drumuri pe Olt", R, 1983, 8; Mircea Filip, „Drumuri pe Olt", ATN, 1984,10; Ilie Purcaru, Librarul scriitor, FLC, 1984,43; Vasile Lucaciu, „Inscripţii în cărbune", TR, 1985,44; Claudiu Daniel, „Oameni şi locuri din Vâlcea", ARG, 1986,1; Ion Topolog, Oameni şi locuri vâlcene, AST, 1989, 10; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 67; Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea. Mică enciclopedie, II, Râmnicu Vâlcea, 2002, 95-96; Firan, Profiluri, II, 41 -43. S. I. MARINO-MOSCU, Constanţa (17. IV. 1875, Filioara, j. Neamţ — 20. IX. 1940, Bucureşti), prozatoare. Este fiica naturală a Anei Popovici şi va fi adoptată de soţul de mai târziu al acesteia, Panait Marino. Face şcoala primară la Paşcani, apoi este, pe rând, elevă la pensioanele Gallet şi Dodun des Perrieres din Iaşi. Studiază cu succes pianul, dar cam târziu şi în condiţii vitrege, şi abia în 1898 are prilejul să-şi perfecţioneze pregătirea la Viena. Deşi foarte dotată, nu va avea o carieră muzicală, fiind deja căsătorită şi mamă a trei copii, dar mulţi ani va da lecţii de pian. Stabilită pentru o perioadă mai lungă la Buzău, cultivă relaţii din ce în ce mai întinse, în special în lumea literară şi muzicală. în ultimul deceniu al vieţii este directoarea unui azil la Vălenii de Munte, unde predă şi limba franceza. Debutează în 1908, cu o povestire, la „Viaţa românească", iar în 1911 îi apare primul volum de proză scurtă, Ada Lazu, un an mai târziu fiind admisă în Societatea Scriitorilor Români. îşi extinde colaborările şi la periodice din Bucureşti: „Rampa" (în 253 Dicţionarul general al literaturii române Marino-Moscu care semnează şi comentarii muzicale), „Lectura pentru toţi", „Sbiirătorul", „Adevărul literar şi artistic". Hipersensibilă, arsă de dorinţa de „a face ceva care să iasă din nivelul comun", conştientă că are „aptitudini pentru lucruri mai alese", suferind de „acea asfixie a tot ce-i frumos, bun, sfânt în suflet" resimţită în căsnicie, M.-M. şi-a căutat salvarea în jurnal, în literatură, în corespondenţă. Scrisorile către G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Hortensia Papadat-Bengescu vibrează de pasiunea comunicării şi dau măsura adevărată a talentului său. Totodată, autoarea face aici numeroase precizări şi comentarii cu privire la intenţiile şi credinţele ei literare, apărându-şi cu tenacitate atitudinea naturală, fidelitatea faţă de realitatea descrisă. Dăruită cu o capacitate de percepţie şi de înregistrare a faptelor vieţii ieşită din comun, M.-M. a acumulat numeroase impresii şi trăiri, amplificate de mai multe traume biografice. Principalul şi cel mai valoros filon al prozei sale este constituit din Amintirile Caterinei State - cărora li se pot ataşa şi alte secvenţe publicate cu titluri diferite de-a lungul anilor —, apărute din 1920 în „Viaţa românească" şi „Adevărul literar şi artistic". Reconstituirea pasionată a lumii unei copilării marcate de o sensibilitate febrilă păstrează în mare măsură vioiciunea, curiozitatea, candoarea vârstei, cu bucuriile şi spaimele ei. Reţin îndeosebi secvenţele animate de duioşie despre prieteniile din şcoala primară sau despre „descoperirile" mişcătoare ale psihologiei infantile. Ultimele episoade ale acestui roman autobiografic (pregătit pentru tipar în 1927) urmăresc în special drama tinerei care îşi caută un drum, dar este puternic contrariată de opoziţia mamei, de încercările acesteia de a scăpa de ea căsătorind-o. O personalitate formată în condiţii deosebite — copilăria în cadru mănăstiresc, aproape paradisiac, întreruptă brutal de mutarea în noua familie a mamei (cunoscută târziu şi devenită cea mai mare spaimă a tinereţii ei) şi „în lume", un loc plin de ameninţări şi de mari ciudăţenii — simte nevoia de a da glas unei experienţe traumatizante, de a-şi reface şi împlini viaţa, de a şi-o reconstrui după valorile în care credea. Relatarea este spontană, lipsită de artificii, într-o rostire alertă, puţin interesată de literaritatea textului şi aproape total preocupată de derularea tensionată, vie a evocării, a dialogurilor. Un laitmotiv al întregii proze memorialistice (multe secvenţe poartă titlul Scrisori de la Varatic) este descrierea şi „punerea în scenă" a figurilor din mănăstirea în care M.-M. a deschis ochii, a trăit mult timp şi în care ar fi vrut să-i şi închidă. „Nuvela" Ada Lazu, cea mai consistentă dintre prozele scurte ale autoarei, i-a fixat într-o bună măsură fizionomia literară. Aflată în faţa sfârşitului, protagonista îşi derulează viaţa într-un racursi marcat de presiunea stării prezente. Orfană de mamă, izolată, ruptă de realitate, cu năzuinţe artistice, ea cunoaşte un scurt moment luminos în compania unui tânăr cu care va petrece un timp pictând şi conversând despre artă. Momentul devine paradigma unei dorite existenţe, pe când căsătoria silită cu un bărbat necunoscut, de cea mai ternă esenţă, este insuportabilă, ca o condamnare nedreaptă, fără drept de apel. Şocată, derutată de insuficienţa şi falsitatea vieţii, de un permanent sentiment de ultragiere, i se pare că trăieşte „un vis urât" care se va termina doar în moarte. Este drama incompatibilităţii dintre modelul individual şi mecanismul social agresiv şi nivelator, în special drama femeii, mult mai dependentă de deciziile familiei. Prozatoarea reuşeşte să evidenţieze discrepanţa dintre aspiraţiile Adei şi realitatea pe care este obligată să o accepte, alternând imaginile diafane ale amintirilor ei din tinereţe cu descrierea unor aspecte concrete, brutale ale existenţei imediate, având grijă să fixeze ambianţa obiectuală şi umană a fiecărui moment. Proza din volumele Nataliţa (1916), Tulburea (1922), Făclii în noapte (1930) continuă în bună măsură acest tip de proză. Povestiri ca Nataliţa, Purim aparţin Amintirilor..., iar Datorie, Larghetto, în re, de Mozart, Mai bine... sunt episoade ale nenorocirii fără vină şi fără scăpare ilustrate în Ada Lazu. Alte destine exigenţele sunt luminate rapid de privirea autoarei, foarte sensibilă la suferinţa umilă. în proza ficţională M.-M. pare mereu conştientă de exigenţele construirii unui text literar, discursul său e sincopat, selectiv, compus din elemente considerate mai vizibile, mai semnificative. Exprimarea e uşor literaturizată, căutând efectul, uneori şi prin inserarea unor regionalisme sau particularităţi de vorbire. Un episod ciudat îl reprezintă apariţia în „Rampa" a romanului Tovărăşie (în cincizeci de numere consecutive din 1912), despre care nici autoarea, nici altcineva nu va pomeni ulterior. Subiectul este banal: un vechil boieresc se autodistruge cedând ambiţiilor de mărire ale soţiei sale şi întovărăşindu-se cu un escroc gen Dinu Păturică. Se urmăresc prea îndeaproape amănuntele întâmplării, dar povestirea, dialogurile au un ritm antrenant. Ultimul capitol al romanului, Moştenirea,, reluat, cu modificări, ca nuvelă, în volumul Tulburea, a impresionat pe E. Lovinescu (dramă a unei „umanităţi lipsite de poezie", „puternic zugrăvită" şi potenţată de un „stil ferm şi mat"). Critica vremii, apoi istoricii literari au apreciat atât aportul tematic — contribuţia la cunoaşterea psihologiei feminine şi infantile, în „admirabile pagini de introspecţie" —, cât şi capacitatea autoarei de a pătrunde realitatea, talentul de a evoca firesc, într-o naraţiune animată de dialogul nervos, cu putere de caracterizare. Aproape necunoscut şi necomentat este alt roman, Din zilele şi gândurile mele, publicat în „Adevărul literar şi artistic" (1937-1938), conceput sub formă de jurnal al unei fete de boier de prin anul 1855. Aici este consemnată o dramă — dragostea abia înmugurită dintre tânără şi un baron german este curmată de îmbolnăvirea şi moartea acestuia. Autoarea se străduieşte să scrie în limbajul moldovenesc al epocii, să reconstituie mediul boieresc, menţinând în prim-plan sensibilităţile şi trăirile fetei. Formula epică aleasă face însă concesie gustului pentru senzaţionalul romanţios, iar M.-M. pare să uite propria pledoarie pentru autenticitate. SCRIERI: Ada Lazu, Bucureşti, 1911; ed. Bucureşti, 1919; Nataliţa, Bucureşti, [1916]; Tulburea, Bucureşti, 1922; Făclii în noapte, Bucureşti, 1930. Repere bibliografice: C. A. [G. Ibrăileanu], „Ada Lazu", VR, 1911,7; Chendi, Schiţe, 175-177; A. Vojin, „Ada Lazu", „Minerva", 1911, 963; Marmeliuc Dicţionarul general al literaturii române 254 Lovinescu, Scrieri, II, 332-333, V, 97-98; H. Sanielevici, „Tulburea", ALA, 1923,120; N.N., Note despre o carte neapărută: „Amintirile Caterinei State", „Junimea literară", 1927,11-12; Izabela Sadoveanu, Constanţa Marino-Moscu, ALA, 1930,492; Miller-Săndulescu, Evoluţia, 330-339; Călinescu, Ist lit. (1941), 599, Ist lit. (1982), 676; N. Papatanasiu, Constanţa Marino-Moscu, RVS, 1942, 4; Otilia Cazimir, Prietenii mei scriitorii, Bucureşti, 1960,53-64; Sevastos, Amintiri, 396-397; Ciopraga, Lit. rom., 586-589; Scrisori-Ibrâileanu, II, 189-262; Dicţ. scriit. rom., III, 107-108; Elisabeta Dobrin Popescu, O prietenie, prin muzică, în societatea bârlădeanâ a sfârşitului de veac XIX: Constanţa Marino-Moscu - Josefîna Sturdza. însemnări autobiografice. Constanţa Marino-Moscu către Adina Paula Moscu, MS, 2001,1-4. C. T. MARMELIUC, Dimitrie (20.X.1886, Liteni, j. Suceava — 1.XI.1970, Bucureşti), istoric literar şi folclorist. Este fiul Floarei şi al lui Nistor Marmeliuc, ţărani. Urmează şcoala primară şi liceul la Suceava (1898-1906), iar studiile universitare şi le face la Viena, devenind în 1913 doctor în filologie clasică. îşi începe cariera ca profesor secundar, iar în 1925 este titularizat profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Cernăuţi, unde va fi şi decan până în 1930. Colaborează la „Codrul Cosminului", „Floarea soarelui", „Drum drept", „Junimea literară", „Lamura", „Limba română", Orpheus", „Revista Fundaţiilor Regale", „Studii clasice" ş.a. Cu preocupări cultural-sociale largi, deţine şi funcţia de director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1925-1926) şi demnitatea de primar al acestui oraş. Din 1940 va fi profesor la Universitatea din Bucureşti, de unde va fi înlăturat, funcţionând ulterior în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei RSR (1952-1966). Cu vocaţie de cronicar al timpului său şi al istoriei tulburate a Cernăuţilor, M. scrie cărţi care se vor mărturii, precum Pe drumul idealului (1919) — cea mai apropiată de literatură, Aspecte din viaţa culturală a Bucovinei (1941), Bucovina în cultura neamului (1944). Este interesat şi de soarta unor scriitori sau oameni de teatru, cărora le dedică articole, adunate apoi în volume: Eroului de la Cireşoaia: Ion Grămadă (1936), Un sfert de veac de la moartea lui Petre Liciu (1937). Pe aceştia îi consideră adevăraţi apostoli, angajaţi în lupta de culturalizare a neamului. S-a aplecat cu minuţiozitate, graţie pregătirii sale de elenist şi latinist, asupra clasicismului greco-roman şi a legăturilor sale cu literatura română, într-o serie de lucrări: Sofocles (I-II, 1920-1925), Clasicismul greco-roman şi cultura românească (1937), Frumuseţea poeziei homerice (1938), Tragicul la Sofocles (1939), Drama istorică la Sofocle şi Euripide (1970). M. face istorie literară aplicată prin intermediul unor excursuri numite „cercetări cronologice", referitoare la opere depărtate în timp. Ca folclorist, s-a preocupat, într-o viziune personală, de baladă, în care a găsit reflectate o seamă de chipuri istorice importante, aşa cum reiese şi din studiul Figuri istorice româneşti în cântecul poporal al românilor (1915). SCRIERI: Figuri istorice româneşti în cântecul poporal român, Bucureşti, 1915; Pe drumul idealului, Cernăuţi, 1919; Sofocles, I-II, Cernăuţi, 1920-1925; Eroului de la Cireşoaia: Ion Grămadă, Cernăuţi, 1936; Un sfert de veac de la moartea lui Petre Liciu, Cernăuţi, 1937; Clasicismul greco-roman şi cultura românească, Cernăuţi, 1937; Frumuseţea poeziei homerice, Cernăuţi, 1938; Tragicul la Sofocles, Cernăuţi, 1939; Aspecte din viaţa culturală a Bucovinei, Bucureşti, 1941; Bucovina în cultura neamului, Bucureşti, 1944; Drama istorică la Sofocle şi Euripide, Bucureşti, 1970. Traduceri: Horaţiu, Scrisoare către Pisoni, Bucureşti, 1916. Repere bibliografice: Predescu, Encicl, 528-529; Bârlea, Ist. folc., 463-464; Satco-Pînzar, Dicţionar, 139; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 68; Dicţscriit.rom., III, 108-110. A. V. MARTIN, Angela (20.V .1948, Arad), traducătoare. Este fiica Teodorei (n. Ştefan) şi a lui Nicolae Teodorescu, contabil. A absolvit Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, secţia limba şi literatura spaniolă, a Universităţii din Bucureşti, între 1987 şi 1989, în 1990 şi 1991, apoi, cu întreruperi, până în 1997, a fost redactor la Editura Cartea Românească, iar între 1991 şi 1993, director general în Ministerul Culturii — Direcţia de Dialog Cultural Internaţional şi delegat al României la Consiliul Europei. Din 1990 e membră a PEN-Clubului Român, iar din 2000, membră a Academiei Braziliene de Litere. A îndeplinit şi funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. în anul 2000 primeşte Ordinul „Serviciu Credincios" în grad de cavaler. Este căsătorită cu criticul Mircea Martin. M. debutează editorial în 1975, cu traducerea romanului Bat clopotele pentru Rancas de Manuel Scorza. Preferinţa pentru acest autor, din literatura căruia mai traduce şi alte cărţi, reiese atât din formaţia intelectuală a traducătoarei, cât şi din gustul, aproape nedisimulat, pentru scrisul aflat în proximitatea tensională a nuanţei, ca spirit interior şi ca atitudine publică. M. se situează fericit, alături de Antoaneta Ralian, Mircea Ivănescu, Irina Bădescu ş.a., în rândul celor pentru care actul traducerii înseamnă o pendulare echilibrată între un mimetism superior şi o capacitate creatoare, inovatoare, presupunând empatie necesară interpretării. Claritatea, limpezimea, rafinamentul prind contur în realizări textuale ce captează atenţia lectorului. Lipsite de stridenţe, de echivalări care ar măcina şi litera şi spiritul cărţilor se dovedesc mai cu seamă traducerile din Ernesto Sâbato (Despre eroi şi morminte, 1997) şi cele din Eduardo Mendoza (Oraşul luminilor, 1988, Anul Potopului, 1997). Spaţiului cultural ibero-american îi sunt urmărite consecvent aspectele esenţiale şi îi sunt făcute vizibile reliefurile. Acest spaţiu, devenit un topos identitar, lume aflată tipologic la graniţele, câteodată imperceptibile, dintre Orient şi Occident, determină marca stilistică a traducătoarei. Cu totul speciale prin pertinenţa echivalării conceptuale sunt şi transpunerile de cărţi teoretice. De la subiectivismul de tip Georges Poulet la formalismul naratologic al lui Jaap Lintvelt, M. propune şi un alt chip al traducătorului. Dacă în cazul transpunerii operei literare se poate vorbi despre crearea unui punct de vedere, în ceea ce priveşte textele teoretice meritul de a fi găsit căi juste în acest spaţiu nu e de neglijat. Traduceri: Manuel Scorza, Bat clopotele pentru Rancas, pref. trad., Bucureşti, 1975, Garabombo invizibilul, Bucureşti, 1976, Călăreţul fără somn, Bucureşti, 1981, Cântecul lui Agopito Robles, Bucureşti, 1983; 255 Dicţionarul general al literaturii române Martin Amado Alonso, Materie şi formă în poezie, Bucureşti, 1982; Georges Poulet, Metamorfozele cercului, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Irina Bădescu); Juan Valera, Juanita, Bucureşti, 1988; Eduardo Mendoza, Oraşul minunilor, Bucureşti, 1988, Anul Potopului, Bucureşti, 1997; Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1993; Jaap Lintvelt, Punctul de vedere, încercare de tipologie narativă, Bucureşti, 1994; Denis de Rougement, Elveţia sau Istoria unui popor fericit, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Luminiţa Brăileanu); Maurice Puinguet, Moartea voluntară în Japonia, Bucureşti, 1997 (în colaborare); Ernesto Sâbato, Despre eroi şi morminte, Bucureşti, 1997; Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, Bucureşti, 1999; Kjell Esmark, Uitarea, pref. trad., Bucureşti, 2003. M. B. T. MARTIN, Aurel (15.V.1926, Jibou - 15.XII.1993, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Anei (n. Bora) şi al lui Teodor Martin, subofiţer de jandarmi. îşi face învăţătura la şcolile normale din Oradea şi Blaj, apoi urmează la Cluj câteva clase de liceu şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1946-1950). în 1949 a debutat în ziarul „Lupta Ardealului", continuând să publice în „Almanahul literar", din al cărui colegiu redacţional a şi făcut parte în 1950-1951. Este trimis la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1951-1952), devenind apoi redactor la revistele „Viaţa militară" (1952-1954), „Tânărul scriitor" (1954-1957), „Luceafărul" (1960-1962). între 1952 şi 1954 a funcţionat şi ca preparator la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, iar între 1954 şi 1958 a fost cadru didactic la Institutul Pedagogic din Bucureşti. în decembrie 1958, sub motivul că ar fi avut în biblioteca sa o antologie a poeţilor legionari refugiaţi în Spania şi în Franţa, este arestat şi închis un an şi jumătate. După ieşirea din închisoare a lucrat la Casa Centrală a Creaţiei Populare, în redacţiile revistelor „Gazeta literară" (1963-1967) şi „Luceafărul". Ulterior s-a afirmat ca editor: redactor la Editura Politică (1963-1968), redactor-şef la Editura Enciclopedică (1968-1969) şi director al Editurii Minerva din 1969 până în 1986, când a fost retrogradat şi pensionat. Articole i-au apărut în „Almanahul literar", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Steaua", „Cronica", „Tribuna" ş.a. A fost unul dintre coordonatorii lucrării Micul dicţionar enciclopedic (1972) şi a alcătuit sau a prefaţat ediţii din scrierile lui N. Filimon, D. Bolintineanu, M. Eminescu, B. Dela-vrancea, Tudor Arghezi, Ştefana Velisar-Teodoreanu ş.a. M. s-a manifestat simultan ca istoric şi critic literar. Format la şcoala profesorului clujean D. Popovici, s-a remarcat printr-o cultură temeinică, prin judicioasa raportare a literaturii române la alte literaturi europene, prin discernământ critic şi putere de sinteză. Studiile sale de istorie literară formulează deseori puncte de vedere noi ori aduc unele contribuţii documentare inedite. Fantasticul în proza lui Eminescu, Dramaturgia lui Delavrancea, Contribuţii la soarta, în Principate, a antologiei de poezie românească scoasă de Henry Stanley în 1856, Ecouri ale operei lui Romain Rolland în România sau Eminescu despre cultură, civilizaţie, artă şi literatură au fost adunate în volumul Acolade (1977). M. s-a numărat printre cei mai fideli comentatori ai liricii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cronicile literare reunindu-le în Poeţi contemporani (I-II, 1967-1971). Criticul situează cartea de poezie analizată în contextul şi evoluţia operei unui autor, ştiind să surprindă particularităţile care o individualizează. Cu disponibilitate faţă de teme şi modalităţi de expresie diferite, configurează atent viziunea proprie, originală a unui poet. De pildă — spune el — în Alfa şi 11 elegii sau Oul şi sfera şi Laus Ptolemaei Nichita Stănescu se adresează mitului pentru a vedea existenţa şi universul în forma lor ideală, primordială, având senzaţia copleşitoare a limitelor cunoaşterii. O coborâre în elementar şi esenţial caracterizează Răsfrângerile lui Cezar Baltag, poet al visului adolescent, ca şi al spaţiului cosmic şi al monadei, simbol unificator al vieţii şi al morţii. La Ioan Alexandru, în Vina, efortul de întoarcere la primordial se izbeşte de rezistenţa materiei informe şi a cuvântului incapabil să traducă adevărul, toată poezia nefiind decât transcrierea acestei formidabile înfruntări. Criticul, care părăseşte frecvent tipul de interpretare sociologizantă cerută în epocă, încearcă să descifreze structurile interioare şi sensurile fundamentale ale unor creaţii epice, relevând, bunăoară, conştiinţa primordialităţii iubirii, derivată din simbolistica originară a cuplului adamic, în nuvelele şi romanele lui Laurenţiu Fulga sau capacitatea enormă de transfigurare la Fănuş Neagu. Pro Patria (1974) părea să fie o sinteză a literaturii române patriotice, de la începuturi până în contemporaneitate. Aici analiza e în general conformistă şi ideologizată, dar nu eludează întotdeauna valoarea estetică în favoarea tematicii. Poezia patriotică e judecată în funcţie de rolul de „constantă a atitudinii existenţiale" ce se înscrie „printre expresiile majore ale sensibilităţii umane". După Introducere în opera lui N. Filimon (1973), M., fără a părăsi teritoriul istoriei literare, nu a mai dat o lucrare de amploare până la studiul Mihail Sebastian romancierul (1993). Renunţă, în mare măsură, la stilul telegrafic, sincopat, oarecum bizar, pe care îl adoptase în perioada anterioară. Ultima lucrare este mai mult decât un „periplu estetic prin universul epic" al lui Mihail Sebastian, izbutind să realizeze armonizarea interpretării cu investigaţia documentară. Exegetul defineşte scriitorul prin două înrâuriri esenţiale care s-au întrepătruns: cea franceză, de la Stendhal până la Proust şi Gide, şi cea românească, prin Nae Ionescu, doctrinarul „trăirismului", şi prin Camil Petrescu, ca atitudine estetică. Se pune în relief că, departe de a deveni epigonul acestora, Mihail Sebastian şi-a conturat o fizionomie proprie sub semnul autenticităţii. Analiza romanelor e făcută printr-o permanentă corelare şi confruntare cu opiniile teoretice ale prozatorului, cu mărturisirile din interviuri şi corespondenţă, precum şi cu punctele de vedere formulate de critica literară. Demersul analitic al lui M. are capacitatea de a defini substanţa şi semnificaţiile unei opere prin formulări concentrate, convingătoare. SCRIERI: Poeţi contemporani, Bucureşti, I-II, 1967-1971; Introducere în opera lui N. Filimon, Bucureşti, 1973; Metonimii, Bucureşti, 1974; Pro Patria, Bucureşti, 1974; Acolade, Bucureşti, 1977; Paranteze, Bucureşti, 1981; Mihail Sebastian romancierul, Bucureşti, 1993. Traduceri: Mihail Alekseev, Soldaţii, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Grigore Tatus); Stito Andrâs, Dragoste, nu te pripi, Bucureşti, 1961; Gagyi Martin Dicţionarul general al literaturii române 256 Lâszlo, Cina de onoare, Bucureşti, 1962; Szâsz Jânos, Şase băieţi şi o fată, Bucureşti, 1962. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Poeţi contemporani", CNT, 1967, 43; Ion Biberi, „Poeţi contemporani", GL, 1967, 51; Emil Mânu, Aurel Martin, LCF, 1968, 1; Felea, Poezie, 210-213; Piru, Varia, II, 476-477; Ungureanu, La umbra cărţilor, 77-80; Bălan, Artă, 213-216; Z. Omea, Confluenţe, Bucureşti, 1976,274-278; Săndulescu, Continuităţi, 249-251; Mircea Iorgulescu, Acolade critice, RL, 1977,52; Mihăilescu, Conceptul, II, 176-179; Popescu, Cărţi, 30-34; Emil Mânu, Portrete critice, RL, 1981, 3; Mircea Zaciu, „Paranteze", ST, 1981, 11; Felea, Prezenţa, 80-84; Regman, Noi explorări, 34-37; Dorina Grăsoiu, „Mihail Sebastian romancierul", RITL, 1993, 3-4; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,154-159; Micu, Ist. lit., 728-729; Dicţ. scriit. rom.,111,110-112. ' T. V. MARTIN, Mircea (12.IV.1940, Reşiţa), critic şi istoric literar, eseist. Este fiul Aureliei (n. Pop) şi al lui Ion Martin, funcţionari. Din 1946 tatăl a deţinut şi poziţia de dirijor al corului Catedralei Ortodoxe din Reşiţa, ceea ce face ca M. să fie exmatriculat din facultate în 1958, fiind însă reprimit ulterior. Urmează şcoala generală şi liceul la Reşiţa şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957-1962). După absolvire devine asistent la Catedra de teorie literară şi literatură comparată, urcând treptele ierarhiei până la gradul de profesor (1990) şi fiind ales şef al Catedrei de teorie literară. In 1980 îşi susţine doctoratul în filologie cu teza G. Călinescu, critic şi istoric literar. Privire teoretică. între 1990 şi 2000 funcţionează ca director al Editurii Univers. Debutează la „Contemporanul" în 1959. Colaborează la „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", „Cronica", „Steaua", „Argeş" ş.a. A condus un timp Cenaclul Uniunii Scriitorilor (2003). Traducătoarea Angela Martin este soţia sa. Prima sa carte, Generaţie şi creaţie (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), reuneşte cronici literare publicate mai ales în „Amfiteatru" între 1966 şi 1969. Ele au ca obiect poezia, proza şi critica tânără a decadei a şaptea: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Constanţa Buzea şi Gabriela Melinescu, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc şi Sorin Titel, Adrian Marino şi Ion Negoiţescu, Edgar Papu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu ş.a. Cartea deschide unul dintre fronturile paralele ale activităţii criticului M. — literatura română contemporană — şi identifică un punct fix de interes al teoreticianului literar — modurile gândirii şi ale rostirii creatoare, indiferent de ariile în care se exersează acestea. Autorul avansează propriul punct de vedere privind conceptul de generaţie literară, refuzând determinarea strict biografică în beneficiul unor opţiuni creatoare, supuse unor presiuni deterministe multiple. El crede că generaţia rămâne un instrument de cercetare şi de tipologizare literară, cu condiţia să nu fie convertit în etalon valoric. Interesul pentru literatura română modernă, prelungit şi de volumul Identificări (1977), se concretizează, de asemenea, într-o micromonografie, Introducere în opera lui B. Fundoianu (1984). Criticul îşi asumă misiunea de a defini universul unui autor practic necunoscut, a cărui imagine publică este obnubilată de prefaţa — reputat antiromânească — la Imagini şi cârti din Franţa (1922). Expertiza vizează succesiv toate compartimentele operei lui Fundoianu — poezia, eseurile, publicistica, stabilind pretutindeni genuri proxime şi diferenţe specifice. Apărut în 1974, volumul Critică şi profunzime inaugurează un proiect incluzând alte două lucrări, Dicţiunea ideilor (1981) şi Singura critică (1986). Aici se vizează condiţia, metodele şi retorica criticii. Ariile preferenţial explorate sunt cele francofone, cu o înclinare aparte către Şcoala de la Geneva şi către cea autohtonă modernă. Ceea ce urmăreşte M. sunt particularităţile, diferenţele specifice, modurile în care universurile critice se construiesc şi se exprimă inconfundabil. Iniţial insistă asupra modului de construcţie. Vocile vor fi evaluate mai ales în Dicţiunea ideilor. Cu conştiinţa edificatoare a textului, teoreticianul încearcă să stabilească un circuit de comunicare directă, din interior. Critică şi profunzime are un caracter vădit demonstrativ, mai ales prin redefinirea celor două concepte implicate în titlu. Pe de o parte, profunzimea, care nu este apanajul criticii psihanalitice, ci al oricărui proces spiritual impecabil articulat. Iar pe de alta, însăşi noţiunea de critică — în esenţa sa, un act de cunoaştere prin edificare. în subsidiar se formulează o întrebare tulburătoare ce priveşte relaţia dintre conştiinţa critică şi lume. Prin lectura literaturii M. se ridică 257 Dicţionarul general al literaturii române Martinescu decis împotriva posturii secunde a criticii. Lumea este instalată în forme, în referinţa imaginară, care substituie sau concurează referentul mundan. Dacă aici accentul cade asupra solidarităţii dintre cunoaştere şi proiecţia de lumi spirituale, în Dicţiunea ideilor el se aşază pe continuitatea dintre gândire şi rostire în actul critic, tinzând să infirme pe cei (Paul Valery, printre ei) care fac din alianţa ideii cu expresia un apanaj exclusiv al poeziei. Singura critică prelungeşte ţinuta pledantă a celorlalte cărţi, dar obiectul se schimbă şi în prim-plan păşeşte critica autohtonă contemporană, din toate generaţiile şi de toate formulele. Opţiunea pentru solidaritatea literaturii cu comentariul rămâne constantă. Pretutindeni există un numitor comun — elogiul spiritului critic şi al vocaţiei sale creatoare. Privită din acest unghi de vedere, G. Călinescu şi „complexele" literaturii române (1981) rămâne o lucrare de confluenţă: mai exact, de joncţiune între cele două traiectorii ale lui M. Pe de o parte, e vorba de un studiu despre condiţia literaturii române şi despre problemele sincronizării ei europene, iar pe de alta, se încearcă radiografia unei conştiinţe critice şi a unui mod de a proiecta literatura română. G. Călinescu prilejuieşte un studiu de caz: monumentala şi controversata sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent pune în practică o soluţie capabilă să înzestreze, în regim deziderativ, literatura noastră cu o tradiţie în mare parte carenţă. Istoria... lui Călinescu recuperează zone mărginaşe ale scrisului, cu scopul de a compensa proiectiv absenţa unei tradiţii solide şi îndelungate a literaturii române. Contextualizând gândirea călinesciană, M. o plasează în ecuaţie cu alte moduri de a problematiza apartenenţa europeană a literaturii române, ca şi soluţiile sincronizării sale cu spiritul timpului. Principalul reper constructiv — deşi nu singurul — rămâne E. Lovinescu, prin acesta dezbaterea repercutându-se retroactiv asupra lui Titu Maiorescu. Autor de studii şi de volume, dar şi profesor, îndrumător cultural şi editor, M. schiţează un program hermeneutic mizând concomitent pe deschiderea teoretică şi pe fibra creatoare a criticii, un program pe care îl susţine tot atât cât îl şi întruchipează. Fără un efort vizibil, autorul [...] găseşte măsura corectă pentru ambele forme de critică literară, practicând el însuşi mai curând una de relaţie decât de identificare; bazată pe distanţă intelectuală faţă de text, dar izbutind, la rigoare, să-şi însuşească şi o parte din virtuţile fundamental artistice ale celeilalte, într-un remarcabil echilibru ideologic şi stilistic. Nicolae Manolescu SCRIERI: Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969; Critică şi profunzime, Bucureşti, 1974; Tudor Vianu şi neoclasicismul, Bucureşti, 1974; Identificări, Bucureşti, 1977; G. Călinescu, critic şi istoric literar. Privire teoretică, Bucureşti, 1980; G. Călinescu şi „complexele" literaturii române, Bucureşti, 1981; ed. postfaţă Nicolae Manolescu, Piteşti, 2002; Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981; Introducere în opera lui B. Fundoianu, Bucureşti, 1984; Singura critică, Bucureşti, 1986. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Generaţie şi creaţie", CNT, 1970,5; Ov.S. Crohmălniceanu, „Generaţie şi creaţie", RL, 1970,5; Ion Pop, „Generaţie şi creaţie", ST, 1970,2; Gabriel Dimisianu, „Generaţie şi creaţie", „Romanian Review", 1970,3; Grigurcu, Idei, 281-285; Nicolae Manolescu, Critică şi imanenţă, RL, 1975,6; Al. Călinescu, Nouă critică şi vechi întrebări, CL, 1975,4; Gheorghe Grigurcu, Criticul în faţa criticii, VR, 1975,6; Adrian Marino, Critică în profunzime, CL, 1975,7; Mircea Zaciu, „Imposibila gratuitate" a metodei, RL, 1978,11; Ion Pop, Critică şi identificare, LCF, 1978,13; Radu G. Ţeposu, Identificare şi distanţare, ST, 1978,4; Simion, Scriitori, 1,750-753; Mihăilescu, Conceptul, II, 211-215; Cristea, Faptul, 328-333; Zaciu, Lancea, 207-213; Nicolae Manolescu, Din nou despre tradiţie, RL, 1981, 7; Laurenţiu Ulici, Pasiunea rigorii, rigoarea pasiunii, CNT, 1981,14; Liviu Petrescu, Sensul tradiţiei, TR, 1981,17; Gheorghe Grigurcu, „G. Călinescu şi «complexele» literaturii române", F, 1981, 4; Mircea Mihăieş, „Procesul Călinescu" într-o etapă nouă, 0,1981,32; Zaciu, Cu cărţile, 192-198; Adrian Marino, „Dicţiunea ideilor", TR, 1982, 7; Livius Ciocârlie, Pregnanţa dicţiunii, 0,1982,14; Marin Mincu, Dicţiunea metodei, RL, 1982, 35; Gheorghe Grigurcu, „Dicţiunea ideilor", F, 1982,9; Pop, Lecturi, 125-129; Gheorghiu, Reflexe, 172-180; Grigurcu, între critici, 203-211; Ion Pop, „Introducere în opera lui B. Fundoianu", ST, 1985,5; Nicolae Manolescu, B. Fundoianu, azi, RL, 1985,27; Nicolae Manolescu, Critică şi înţelegere, RL, 1986,22; Adrian Marino, Echilibrul spiritului critic, TR, 1986, 46; Gabriel Dimisianu, Scrisul - un eveniment, RL, 1986, 51; Călinescu, Biblioteci, 156-161; Titus Crisciu, Dialog cu Mircea Martin, TR, 1987,9; Florin Berindeanu, Critică şi dicţiune, RITL, 1987, 3-4; Mircea Mihăieş, „Singura critică", CREL, 1987,3; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 294-300; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 262-267; Papahagi, Fragmente, 147-152; Lovinescu, Unde scurte, III, 286-290; Dicţ. esenţial, 498-500; Manolescu, Lista, III, 288-300; Popa, Ist. lit, II, 1118; Dan C. Mihăilescu, „G. Călinescu şi «complexele» literaturii române", LAI, 2003,18. M.S. MARTINESCU, Pericle (11.11.1911, Viişoara, j. Constanţa), prozator, poet, publicist şi traducător. Este fiul Gherghinei (n. Neagu) şi al lui Lică Martinescu. Face şcoala primară în satul natal, liceul la Constanţa (primele patru clase) şi Braşov (bacalaureat în 1931), Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti (1935). Devine referent la Mişcarea culturală a Primăriei Municipiului Bucureşti (din 1931) şi la Biblioteca Municipală (din 1937), secretar de presă la Direcţia Presei din Ministerul Propagandei Naţionale (1942-1944) şi la Direcţia Presei din Ministerul Informaţiilor (1944-1952). A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1941) şi face parte din Uniunea Scriitorilor (din 1949). Debutează în 1932 cu versuri şi cu note critice la rubrica „ Paner onica" din „Ulise". Este redactor la revista „Dacia rediviva" (1942-1944), în care semnează cronica literară, pagina de însemnări „Aquaforte" şi diverse note. La Câmpulung, împreună cu Ernest Bernea, scoate revista „1944". Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Ateneu", „Bobi", „Bulgarie nouvelle" (Sofia), „Cristalul", „Discobolul", „Familia", „Floarea de foc", „Gazeta literară", „La Rassegna romana", „Litere", „Lumea", „Mele" (Hawaii), „Meridian", „Meşterul Manole", „Nea Estea" (Atena), „Reporter", „Revista Fundaţiilor Regale", „România literară" (condusă de Liviu Rebreanu), „România literară" (condusă de Cezar Petrescu), „România literară" (seria nouă), „Secolul 20", „Serdika" (Sofia), „Solidaridad nacional" (Barcelona), „Steaua", „Tomis", „Tribuna", „Ulise", „Universul literar", „Viaţa literară", „Viaţa românească", „Vremea" ş.a. Martinescu Dicţionarul general al literaturii române 258 înaintea apariţiei romanului Adolescenţii de la Braşov (1936), M. desfăşurase o întinsă activitate publicistică. Romanul său nu este nici confesiune, nici document, nici autobiografie, deşi reperele unei realităţi circumstanţiale (timpul, spaţiul) sunt numeroase. Autorul a intenţionat un melanj de realitate şi mit, cartea în ansamblu fiind un joc al imaginaţiei, o proiecţie lirică a vieţii miraculoase a adolescenţilor pe care i-a cunoscut. Raportându-se la literatura despre adolescenţi scrisă de alţii, el se declară „antimedelenist" şi anticalofil. Scriitorul, care publicase eseul Superstiţia stilului („Vremea", 1934), prefera literatura lui Malraux, Căline, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Avea să abandoneze mai târziu accepţiunea pe care o dădea acum stilului. Receptarea scrierii a fost contradictorie. Eugen Ionescu declară că nu a citit o carte „mai rău scrisă", „carte ilizibilă", „roman inautentic şi neoriginal". De fapt, atacul lui Eugen Ionescu era îndreptat în primul rând împotriva literaturii „autenticităţii", a „experienţialismului" (termenul îl folosea Petru Comarnescu), a literaturii lui Mircea Eliade şi a altora. In schimb, Dan Petraşincu afirmă că romanul „este o carte revelantă aparţinând unui gen nefamiliar literaturii noastre", iar G. Călinescu opinează că „realitatea talentului său mi se pare a se găsi în poetica sa, adică în putinţa de a ritma, universalizând emoţiile". în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, criticul observă că prozatorul vădeşte în evocarea sufletului adolescent „vibraţie şi simţul situaţiilor lirice". Reeditându-şi mai târziu romanul, prozatorul reneagă prima ediţie, dând una nouă, definitivă (în 1991). M. este unul dintre publiciştii de cursă lungă. încă din 1936 Dan Petraşincu era de părere că publicistica lui este „însăşi marca unei specificităţi moderne". Şi-a strâns o parte din texte în Retroproiecţii literare (1973), volum în care intră studii, cronici, articole literare din perioada 1933-1944. între meritele acestor pagini, şi cu deosebire ale secţiunii Efigii şi profiluri, este acela că tot ceea ce a scris despre Malraux, Faulkner, Montherlant, Amiel, Camoes, Drieu La Rochelle era în epocă o noutate. Umbre pe pânza vremii (1985) este o carte de mărturii despre generaţia de scriitori care băteau la porţile afirmării înaintea celui de-al doilea război mondial, despre scriitori din „corabia cu rataţi" (după expresia lui Emil Botta). Sunt revelatoare paginile despre Emil Botta, Simion Stolnicu, Matei Alexan-drescu, Neagu Rădulescu, Corneliu Temensky, cele despre cercul de colaboratori ai revistei „Vremea". Ceea ce îl reprezintă cel mai bine este însă jurnalul, întins de-a lungul a patru decenii (1936-1984), din care a încredinţat tiparului două volume: 7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954) în 1997 şi Jurnal intermitent (1945-1947. 1964-1984) în 2001. Obiectul însemnărilor lui M., care se socoteşte un „memorialist al Apocalipsului", îl constituie unii dintre cei mai duri ani ai terorii comuniste, când au avut loc evenimente devastatoare: deposedarea oamenilor de proprietatea lor, deschiaburirea, abolirea libertăţilor democratice, rusificarea ţării, escalada cultului tiranului de la Răsărit, dar şi a tiranilor autohtoni, Canalul, cenzura, falsificarea istoriei, falsificarea prin trunchiere şi comentarii aberante a literaturii clasice, isteria propagandei comuniste, lichidarea intelectualilor incomozi. Toate acestea sunt consemnate în jurnal, „un document deosebit de important" (Monica Lovinescu), pentru a lăsa o mărturie care să „constituie cândva pentru cineva un ajutor pentru explicarea condiţiilor tragice în care e silit să trăiască un intelectual" în comunism, un intelectual care „şi-a făcut din libertate un ţel şi o pasiune ireductibilă". în atare condiţii, scriitorul îşi socoteşte viaţa încheiată, ceea ce mai trăieşte este pentru el o viaţă „suplimentară", o „anticameră a morţii". în Jurnal intermitent tonul incisiv cu care sunt denunţate tarele epocii comuniste, revoltele şi indignările se atenuează cumva. Diaristul fusese constrâns să nu mai pună mâna pe condei timp de un deceniu (1954-1964) pentru că, pe de o parte, sperase ca după moartea lui Stalin să apară un dezgheţ, ceea ce nu s-a întâmplat, şi pe de alta, pentru că îi intrase frica în oase. Avea motive întemeiate să fie înfricoşat, deoarece în câteva rânduri este invitat la Miliţie sau la Securitate ca să fie descusut în legătură cu biografia sa. Mai târziu, spre sfârşitul anului 1981, se iveşte un alt motiv de părăsire a însemnărilor din jurnal, şi anume ideea că, oricât ar fi de sistematic în consemnarea realităţii, diaristul nu va putea să dea seama decât în mică măsură asupra epocii, totul devenind „monstruos şi absurd", îşi notează totuşi gânduri, reflecţii, experienţe, dar nu mai face din aceasta un oficiu zilnic. Acum lecturile sale preferate sunt jurnalele, memoriile şi volumele de corespondenţă româneşti şi străine: jurnalul lui C. A. Rosetti, al lui Gala Galaction, al lui Andre Gide, al lui Mircea Eliade, amintirile lui Iacob Negruzzi, I. G. Duca, Mircea Ştefănescu, Iorgu Iordan, Marin Preda. în Existenţe şi creaţii literare (2001) preferinţa pentru literatura memorialistică este de asemenea prezentă prin articole şi recenzii despre jurnale şi cărţi de corespondenţă. Se adaugă eseuri despre Rousseau şi Flaubert, care sunt, într-o formă uşor deghizată, tot o automărturisire, aşa cum fusese, la vremea ei, în 1966, şi monografia pe care M. i-a închinat-o lui Costache Negri. După război, scriitorul trăieşte din traducerea şi stilizarea unui număr apreciabil de scrieri din literatura universală. Confesiunile lui Rousseau le-a transpus — remarcă Edgar Papu — „într-o frumoasă limbă românească", iar Stol de păsări şi Vulturul muntelui, tălmăciri ale romanelor lui Yasunari Kawabata sunt realizate, potrivit aprecierii lui Nicolae Balotă, cu „o pană atentă şi delicată". SCRIERI: Adolescenţii de la Braşov, Bucureşti, 1936; ed. Braşov, 1991; Sunt frate cu un fir de iarbă, Bucureşti, 1941; Costache Negri, Bucureşti, 1966; Retroproiecţii literare, Bucureşti, 1973; Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985; Excursie în Ciclade, Constanţa, 1996; 7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954), Bucureşti, 1997; Visul cavalerului, Constanţa, 1998; Figuri în filigran, Bucureşti, 1999; Odiseea editării „Poeziilor" lui Eminescu în prima sută de ani (1884-1984), Constanţa, 2000; Jurnal intermitent (1945-1947.1964-1984), Constanţa, 2001; Existenţe şi creaţii literare, Constanţa, 2001; Balada morţii lui Edgar Poe, Constanţa, 2003. Traduceri: Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Viorica Hanagic); Erskine Caldwell, Pogonul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1946, Răzmeriţă în Sud, Bucureşti, 1948; Aczel Tamâs, Sub steagul libertăţii, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu A. Florea); Dyson Carter, Viitorul e cu noi, pref. Horia Liman, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Tamara Gane); Theodore Dreiser, O tragedie americană, I-II, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Leon Leviţchi); 259 Dicţionarul general al literaturii române Martinescu Honore de Balzac, Opere, I, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Petre Solomon), Opere, V, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Theodosia Ioachimescu şi Emma Beniuc); Iuri Gherman, Cauza pe care o slujeşti, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Igor Block), Omul meu drag, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Igor Block); Seiji Shimota, Insula Okinawa, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Ion Timus); Nikos Kazantzakis, Libertate sau moarte (Căpitan Mihalis), pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1962, Hristos răstignit a doua oară, I-II, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ioan Halianis); Gustaw Morcinek, Păsări rătăcite, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Erik Valentin Frimu); Artur Lundkvist, Continentul vulcanic. O călătorie prin America de Sud, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Constantin Gâdei); Stanislaw Lem, Astronauţii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Iadwiga Georgian); Emmanuel Robles, Vezuviul, Bucureşti, 1964; Nikolai Ciukovski, Bering, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Gleb Bocunescu); Mihail Gherman, Honore Daumier, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu AL Retinski); Alexandre Dumas, Vicontele de Bragelonne sau Zece ani mai târziu, I-IV, Bucureşti, 1966; Ivan Melej, Oameni şi mlaştini, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Igor Block); Antonina Vallentin, Pablo Picasso, Bucureşti, 1967; Jean Jacques Rousseau, Confesiuni, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1969; Paul Feval, Cavalerii tezaurului, Bucureşti, 1970; Yasunari Kawabata, Stol de păsări albe (Sembazuru). Vuietul muntelui, pref. Stanca Cionca, Bucureşti, 1973. Repere bibliografice: D.P. [DanPetraşincu], Un scriitor tânăr vorbeşte despre emoţiile debutului. Cu d. Pericle Martinescu despre „Adolescenţii de la Braşov", RP, 1936,5457; Eugen Ionescu, „Adolescenţii de la Braşov", FCL, 1936,1546; G. Călinescu, „Adolescenţii de la Braşov", ALA, 1936, 800; Ovidiu Papadima, „Adolescenţii de la Braşov", G, 1936,4; Călinescu, Ist. lit. (1941), 880, Ist. lit. (1982), 967; Maria Platon, „Costache Negri", CRC, 1966,13; Edgar Papu, Rousseau sau „Simţirea pură", RL, 1969,47; Crohmălniceanu, Literatura, I, 384; Nicolae Balotă, Introducere la Yasunari Kawabata, RL, 1973,27; Mircea Iorgulescu, Eseu şi popularizare, RL, 1973,31; Felea, Secţiuni, 337-344; Al. Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983,98-119; Nicolae Scurtu, Andre Malraux şi Henry de Montherlant în dialog cu Pericle Martinescu, MS, 1984, 3; AL Săndulescu, Drama scriitorului în comunism, RL, 1998,13; Cornelia Ştefănescu, Diavolul a fost depăşit de om, JL, 1998,1-2; Iordan Datcu, Şapte ani din jurnalul lui Pericle Martinescu, ST, 1998, 4-5; Monica Lovinescu, Memorialist al Apocalipsului, RL, 1998,28; Z. Ornea, Filigranul amintirii, RL, 2000,14; Iordan Datcu, Pericle Martinescu, diarist şi eseist, ALA, 2001,581; Ioana Pârvulescu, în miezul nopţii, RL, 2001,8; Ioana Pârvulescu, Vânătoare de scriitori, RL, 2001,9; Cornelia Ştefănescu, Răgaz printre cărţi, JL, 2002, 1-4; Georgeta Drăghici, Utopia autenticităţii, RL, 2002,14; Dicţ. scriit. rom., III, 115-116; Săndulescu, Memorialişti, 51-57. I.D. MARTINESCU, Victor Valeriu (16.IX.1910, Craiova - 12.XII.1994, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Anei (n. Grigorescu) şi al lui Nicolae Martinescu. Un anticonformist refuz de a vorbi despre sine altfel decât prin poezie („Nu sunt decât poet...", „Istoria e una singură: propria noastră prezenţă"), o lungă şi dramatică perioadă de detenţie (cincisprezece ani), ce l-a scos din viaţa publică, fac ca traseele biografiei lui M. să rămână aproximative. „Cu sânge muncitoresc", fiul „celui mai nerecunoscut marxist din Craiova", cum vag mărturisea, a copilărit pe strada unde locuise Traian Demetrescu şi a învăţat la Colegiul iezuit din Bănie. Sfidând constrângerile educaţiei stricte din şcoală, în 1923 scoate o revistă provocator intitulată „Pubis", iar în 1924 debutează cu poezia Pubertate în „Revista învăţătorilor şi învăţătoarelor" din Caracal. în acelaşi an, sub pseudonimul Dellombra, publică în ziarul craiovean „Democratul". Familia se mută în Bucureşti pentru ca tânărul să poată frecventa o facultate, dar, după moartea mamei, de durere, tatăl lui M. se spânzură. Rămas singur la şaptesprezece ani, viitorul poet îşi transcrie în versuri angoasele şi schiţează un insolit roman, Cocktail. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, fără o susţinută consecvenţă, apare în publicaţiile vremii, cu surprinzătoare (întrucât nu a frecventat cercurile literare) texte programatic avangardiste. în „Limba română" din 1929 şi 1930 (la care colaborau Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mircea Vulcănescu), semnând Victor = Valeriu Martinescu şi Delom-bra, va face comentarii asupra futurismului (F. T. Marinetti), înscriind între predecesorii mişcării, de care se simţea apropiat prin „impulsul pentru libertate", pe Walt Whitman, D'Annunzio, Verhaeren şi exprimându-şi regretul că revoluţia produsă de marinettism s-a limitat „numai la sunet, la suprafaţă, la formă, la ecou". Tot acum, este prezent în publicaţia modernistă „Zodiac", în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (1934) şi în „Litere" (1935), unde publicau Gellu Naum, Eugen Ionescu, Emil Botta. M., iscălind Victor Valeriu sau V.V.M., proclamă viaţa „agramaticală şi profund subiectivă" şi „sinceritatea inconştientului" ca valori supreme („Numai şi numai sinceritatea inconştientului e rana deschisă a fructului pur spiritual" — Scrisoare fără mărci, Scriitorii noştri cu fustă şi cercei). între 1930 şi 1935, în câteva numere şapirografiate, redactează o revistă personală, pe care o intitulează, „Şiş", cu trimiteri la condiţia de marginalizat, dar şi la agresiunile „de corecţie" prin care, în numele suprarealităţii construite, literatura de suşă anvangardistă urmărea să submineze cotidianul şi pe om. în caietele din 1934 şi 1935 de la „Meridian", revistă care, prin Saşa Pană, Geo Bogza şi Marcel Iancu, ducea mai departe atmosfera de la „unu", publi-caţia-etalon a avangardismului românesc, şi în „Observatorul" (1935), cu manifestele Către generaţia mea de ambele sexe, Meşteşugul de a scrie, Lupta pentru existenţa spirituală, M. reface teribilist aceleaşi deziderate: câştigarea unei autonomii absolute a „gândului", dezlegarea lui de actul de prezenţă (starea civilă, biografia, moravurile autorului) şi înlocuirea livrescului (desuet) printr-o spontaneitate adeverită de atracţia „sexologică" a cuvintelor. în „Reporter" (1934-1935), la rubrica „Zigzag", M. îi prezintă pe poetul simbolist belgian Karel van de Woestijne (din care şi traduce), pe expresionistul Erich Kăstner, pe esoteristul Rene Guenon şi pe E.A. Poe, spirit tutelar şi scriitor îndrăgit în asemenea măsură, încât, pentru a se caracteriza, în portretul Victor Valeriu Martinescu, semnat E.T.Florian, din „România agricolă" (1937), el va relua unele din trăsăturile care îl distingeau pe scriitorul american. După Răvaş către generaţia anului 2000, din 1930 (text pierdut), scriitorul, care se vedea ca „un imens strigăt din mulţime către omenesc", lansează în „Cruciada românismului" (1935) o Scrisoare deschisă Omenirii, urmată de Pentru cea mai tânără generaţie, un pamflet îndreptat împotriva „culturalului" confiscat şi sufocat de spiritul social şi academic. Numele lui Martinescu Dicţionarul general al literaturii române 260 mai poate fi întâlnit în „Sfarmă-Piatră", „Porunca vremii", „Progresul", „Munca literară şi artistică", „Fapta", „Vremea". Debutase deja editorial în 1933 cu Cele dintâi ştiri despre Victor Valeriu Martinescu (Curriculum vitae sau Lupta cromosomică dintre inspiraţie şi realitate). Grupajul de treizeci şi şapte de poeme şi, alături de el, romanul Cocktail, ce ar fi apărut tot în 1933, într-un tiraj restrâns, se voiau începutul unei, dificile, călătorii spre sine. O plachetă, 7 ţâţe pergamute, trasă în şapte exemplare şi, tocmai pentru titlul ei scandalos, expusă în vitrina Editurii Cartea Românească, alte „ştiri", volumul de versuri Am un pătrar de veac (1935), sunt urmate de romanul Cocktail reimprimat cu un tiraj mai larg în 1943 (după ce o ediţie din 1942 fusese confiscată de cenzură), de Astăzi V. V.M. la 33 de ani (1943) şi de România mea (1945), un poem-anamneză, recapitulare a fundamentelor prin care ideea de patrie străbate, vie, timpurile. Avocat, respingând noul regim politic, M. va avea de suportat ani cutremurători de închisoare. între 1947 şi 1952, la Aiud, apoi cu domiciliu forţat lângă Bucureşti, ispăşeşte vina de a fi fost găsit pe o listă de persoane ce intenţionau să părăsească ţara clandestin. Douăsprezece poeme denunţând teroarea bolşevică trimise, sub pseudonimul Haiduc, lui Virgil Ierunca, publicate la Paris în „Caete de dor", au fost socotite „uneltire contra ordinei sociale" şi, în 1958, M. primea pedeapsa capitală. După patru săptămâni de suferinţă în celula condamnaţilor la moarte din penitenciarul Jilava, pedeapsa îi este comutată în muncă silnică pe viaţă. Graţiat în 1964, M. se autoizolează. Are extrem de rare apariţii, în „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic". Volumul Cartea duioşiilor, încredinţat în 1972 Editurii Cartea Românească, nu apare. în 1980 poetul Ştefan Baciu consacră acestui „anvargadist de unul singur" un număr al revistei „Mele", pe care o scotea la Honolulu. în ţară, „Familia" încearcă să-l aducă în atenţia publicului pe Marele Contemporan (este, acesta, unul din numele pe care M. şi le dădea în roman), reluând grupajul din „Caete de dor" alături de inedite, iar sub îngrijirea lui Ion Pop, la Oradea, apare în 1995 o selecţie din scrierile sale. Centrată pe motivul luptei „cromozomice" dintre inspiraţie (emoţie şi intelect) şi realitate (trup), reluare în alte dimensiuni a pateticei înfruntări romantice dintre idealitate şi terestru, dar şi figură a neliniştilor modernităţii — aşa cum le conturează Cânturile lui Maldoror sau, la Nichita Stănescu, Lupta inimii cu sângele -, poeziei lui M. îi este caracteristică revărsarea unei spuneri aluvionare ce nu ţinea seama de limitări prozodice. Ea răspunde însă trăirii dionisiace („dreptul la viaţă difuză şi violentă") şi idealului deschiderii către toate nivelurile de existenţă, într-o respiraţie whitmaniană. „Pereche" cu sufletul pământului, eul liric îşi asumă o „mare religiozitate" („suntem veşnicia vieţii") şi se situează pe acelaşi plan cu „Dumnezeul prebiblic" — Dumnezeul plămădirii nediferenţiate de dinaintea Creaţiei — într-un preambul al „Ştirilor", căruia i se dă înţelesul de mot de passe iniţiatic: „fără acest tichet călătoria prin mine însumi strict oprită", înfruntarea din adânc între inconştient, numit prin Celălalt, şi Eu face ca, repetitiv, versul să fie expresia unei opresiuni interioare, cu obsesii ale descompunerii şi ale înstrăinării de sine — uneori în tiparele prin care ele au fost înrădăcinate în poezia noastră de G. Bacovia. Totul, într-un balans al rarefierii transfigurate de vis şi al brutalităţii („Stăpânii... şi-au înfipt căngile în carnea noastră/ ... de-atâta îmbrăţişare carnea ni s-a făcut albastră", „robilor cerului şi ai pământului Steaua, încă, nu le-au pus-o la murat"). Această scindare ontologică a omului este concretizată de simbolul „rănii odioase", „eva multicellulara", trimitere tulburătoare la jungiana anima, elementul „femelă", dat structural al întocmirii bărbăteşti, respins şi infamat atâta timp cât întunericul există şi înspăimântă: „Sângele tău de muiere în mine urcă şi coboară./ Până şi în oglinda fără vedere ţâţele tale îmbobocite îşi arată ochii", „oricare trup e un cleşte". Andy Anna Sângeorzana, Magda Kiriakowsky, Coca Paraschiva Obadâ, Efemerida sunt, „în bătaia directă a înţelegerii lucrurilor" de la treizeci şi trei de ani, tot chipuri ale femininului originar („univers cuprins în Mine/ şi de mine necuprins"), acum într-o proiecţie alternând respingerea cu participarea întregitoare prin iubire a bărbatului la misterul „autocrat", şi „muzical". într-o înţelegere care a existat, cu mult înainte ca Baudelaire să se regăsească întreg şi în „rană", şi în „cuţit", în mitologicul apokatastasis (nume al indistinctului totalităţii, citat de M.) şi care se va întâlni în acel „entrelancement de contraires et de toutes les contradictions" clamat, în numele vieţii ca sens ultim, de primul manifest Dada al lui Tristan Tzara, poetul va fi deopotrivă atras de „vocile" urâte şi rele („în fiecare din noi,/ bestia milenară,/ masivă şi incorigibilă,/ face hau-hau.") ca şi de magia „albă" a inimii şi a spiritului. El acceptă „numai împreună viaţa şi moartea.../ ulciorul cu apa lui,/ sabia cu teaca ei" (Eu şi Victor Valeriu Martinescu). Paginile sale rămân preţioase tocmai prin „sinceritatea subiectivă" cu care îşi expune „veninurile", adâncindu-se până la percepţia straturilor obscure. Totuşi, urmărită „prezenţă de intensitate" a sufletului, ca şi vivacitatea revoltei împotriva tuturor formelor care îl încorsetează şi îl oprimă pe om, cu greu îşi păstrează forţa în angrenajul eteroclit al comunicării fără frontiere, cu atât mai mult cu cât aceasta se combină cu o arguţie ce îl defineşte (sensibilitatea ideatică a poeziei-eseu, îi spune M.) şi sfârşeşte în prolixitate. în schimb, Cocktail, „superromanul" în cinci sute de pagini, şi el polifonic, se salvează de împotmolirea ideatică prin intervenţia unei regii comic-parodice. Aceasta sparge convenţia genului şi, odată cu infiltrarea elementului oniric şi grotesc, creează cadrul unei neobişnuite confruntări a autorului cu umbrele sale, reificate şi adunate în carte. Dispreţuitor al cerinţelor poeticii (al logicii chiar), M. îşi manevrează avatarurile, ce tind către o independenţă pirandelliană, ca pe nişte paiaţe de circ şi, cu toate că îşi defineşte scrierea drept „drumul cel mai scurt dintre două inimi", nu o dată se manifestă ireverenţios şi persiflant atât faţă de ele, cât şi faţă de cititor: „A venit peste noi. A şi apărut scriitorul. Stai aşa, nu te mişca. Altfel se repede ca o cbbră. Dacă te muşcă rămâi orb şi cu creierul mâncat de molii." Personajul, Victor Valeriu Martinescu (Marele Contemporan, „omul care ştie să greşească la timp", totdeodată, 261 Dicţionarul general al literaturii române Martinovici Dellombra, Salvum Ossyn, mare prinţ de Kalmym, lord Megaphallos sau Nebunul viitoric) şi complementarul său feminin cu „minte sedentară" şi atractive înfăţişări (Ninuşka, Justina Graber, Stephania B. Ramowici, Dulssy, Ileana Nadia Tarasov) se conformează jocului ascuns şi „pervers" al inconştientului cu eul („ăsta exercită o influenţă magnetică asupra ăluia şi-l atrage de oriunde s-ar afla"), răsfrânt în măştile unui autor căruia „experimentul direct al propriei biografii" îi rămâne străin. Şi cum nu înţelege să cedeze puterea auctorială („personajele sunt personale, aparţin scriitorului"), el va domina scena prin comic. Umbrele din Banchetul lui Platon le „angajează" să lucreze pentru el, „fură" scenele unei enigmatice crime dintr-un roman poliţist englez, îşi întrerupe „curentul liric" din inimă, îşi face harakiri ori, nemaivrând să locuiască în Cocktail, îşi rezervă rolul de prim amorez într-o nuvelă „cu muzicuţă internă", interzice fumatul, avertizând asupra substanţei „inflamabile" a romanului, lansează numeroase alte avertismente, dă indicaţii, amestecă timpurile. Bufoneria şi veselia nepăsătoare alternează în roman cu secvenţe ale comicului. M. insistă cu cruzime asupra „devorării" copulatorii, în cvasiexpresioniste ilustraţii pentru o viziune a omului „în pielea goală" („gol şi secătuit între formele sale"), plonjează în coşmaresc (e memorabilă scena în care autorul, asaltat de gloata furibundă a cititorilor, se vede înghiţit de o enormă gură) şi, aproape de modelul arghezian al Ţării de Kuty, montează tablourile caricate şi înfricoşătoare prin derizoriu ale ţării Kalup şi cetăţii F.B.K., dominate de stupizii Ocves (Omul cu creierul vesel) şi Gip (Genialul intens pozitiv). Amestecul de pamflet, parodie, farsă şi umorul, privilegierea jocului până la punctul în care limita dintre artă şi antiartă se şterge, insulele de lirism adevărat fac din acest insolit şi aproape necunoscut roman sau antiroman — cum l-a definit Ion Pop — o scriere a cărei originalitate nu poate fi contestată. Aici, ca şi în poezia lui M., sinceritatea ofensivei faţă de întreaga organizare culturală şi socială — trăgându-se din spiritul, înnăscut, de opoziţie al unei persoane „neîngăduit" de certată cu sine şi mereu în „contraavânt" — conturează imaginea unui autentic, sui-generis, avangardist, în contrast cu începuturile sale, întemeiate pe dilatarea şi distorsiunea realului în numele unui eu hipertrofie, pe negarea mimesisului, versurile chemate să retrăiască patriotismul celui ce părea îndeobşte a întoarce spatele socialului impresionează prin simplitatea, nu lipsită de accente patetice, cu care iubirea, ura, speranţa sunt adeverite drept puteri ale omenescului. Versul-fluviu, cu excepţia poemului România mea, edificat pe largi dimensiuni de mit şi de odă, este abandonat şi înlocuit de un „cântec şoptit la ureche", de rugăciune, de îndemnul direct la lepădarea formelor inauten-tice, comuniste: „Se-ndeasă negura din Răsărit", „Nimicnicia până-n Neam s-a-ntins", „Să nu uităm şi să nu iertăm!". Sunt feţele complementare ale unei personalităţi rămase, în ciuda vitregiilor vremii, cu o demnitate neştirbită de opresiune, izolare şi sărăcie, în apărarea — chiar dacă uneori a rebours — autenticităţii şi omenescului. SCRIERI: Cele dintâi ştiri despre Victor Valeriu Martinescu (Curriculum vitae sau Lupta cromosomică dintre inspiraţie şi realitate), Bucureşti, 1933; Cocktail, Bucureşti, [1933]; ed. (Cocktail Care este drumul cel mai scurt între două inimi), Bucureşti, 1943; 7 ţâţe pergamute, Bucureşti, 1934; Am un pătrar de veac, Bucureşti, 1935; Dragoste la oameni, Bucureşti, 1936; Imanenţa şi primatul adevărului absolut, Bucureşti, 1937; Ţara reală şi ţara legală, Bucureşti, 1938; Astăzi V.V.M. la 33 de ani, Bucureşti, 1943; România mea, Bucureşti, 1945; Români din România, uniţi-vă, Bucureşti, 1946; Rânduri pentru tinereţea lui TheodorHodoşan, Bucureşti, 1946; Ştiri despre Victor Valeriu Martinescu, îngr. şi pref. Ion Pop, Oradea, 1995. Repere bibliografice: „Cocktail", „Dacia rediviva", 1943,1,2; Neagu Rădulescu, Jurnalul unui caricaturist, SPM, 1970, 45; Ieronim Şerbu, Vitrina cu amintiri, Bucureşti, 1973,133; Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983,329-340; George Sbârcea, Cafeneaua cu poeţi şi amintiri, Cluj-Napoca, 1989, 61; Pop, Avangarda, 374-384; Simuţ, Incursiuni, 317-320; Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, 1995, 568-570; Simuţ, Critica, 46-54; Dosar Victor Valeriu Martinescu, APF, 1996, 6; Gheorghe Dumitrescu, Victor Valeriu Martinescu şi noi, APF, 1996,6; Literatura românească de avangardă, îngr. şi pref. Gabriela Duda, Bucureşti, 1997,188-190; Mircea A. Diaconu, Avangardiştii la răscruce, CL, 1997, 8; Pop, Pagini, 26-36; Grigurcu, Poezie, II, 63-67; Dicţ. scriit. rom., III, 117-118; Dicţ. analitic, IV, 203-205; Firan, Profiluri, II, 43-44. S. C. MARTINOVICI, lv (13.V.1924, Ploieşti - 2005, Reşiţa), poet, prozator şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Eftimiu) şi al lui Victor Martinovici, funcţionar. M., al cărui prenume la naştere este Iuliu Victor, a absolvit Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1943) şi a studiat dreptul la Bucureşti, trecându-şi licenţa la Universitatea din Cluj (1948). în anii '60 a lucrat ca jurist la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Debutează în 1942, la „Gazeta de Transilvania", pe când era încă elev. Colaborează cu versuri şi traduceri la „Steaua", „Tribuna", „Orizont", „Argeş", „Secolul 20", „România literară" ş.a. începând din 1966, când îi apare placheta Cercul de aur, publică mai multe cărţi de versuri şi câteva romane — Pe sub arcada porţii negre (1972), Am lăsat graurii să zboare (1976), Albastrul flamingo (1979). Un volum-bilanţ Interviu liric, publicat în 1998, cuprinde fragmente din caiete de versuri „parţial recuperate", datând dintre anii 1946 şi 1962, care n-au putut fi tipărite. Stabilit în Germania, continuă să publice poezie în limba română şi e distins în 1996 cu Premiul revistei „Observator" din Miinchen pentru poezie şi întreaga creaţie literară. începuturile literare ale lui M. se leagă de traduceri. De altfel, debutează editorial în 1961, cu un volum de transpuneri din poezia lui Rabindranath Tagore. Va continua să semneze până la plecarea din ţară versiuni remarcabile din literatura universală, printre care titluri din proza, lirica şi folclorul chinez, numeroase traduceri rămânându-i în paginile unor reviste. Primele sale cărţi de poezie, marcate puternic de influenţa lecturilor, au atras atenţia asupra unei sensibilităţi adolescentine, susţinute de o propensiune spre meditaţia existenţială şi de preocuparea de a fi concordant cu spiritul stilistic al liricii româneşti moderne (alcătuieşte, de altfel, şi o antologie de lirică românească, apărută în Iugoslavia, la Split, în 1973). Pentru versurile cuprinse în culegerea Ochii şi ploile Martiriul Dicţionarul general al literaturii române 262 (1972) i-a fost decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov . Câţiva ani mai târziu, acelaşi premiu încununează florilegiul Euridice (1976), remarcat de cronicari ca un reviriment în producţia literară a poetului. Din acest moment ambianţa devine predominant solară, iar modalităţile stilistice predilecte sugerează unele reminiscenţe parnasiene. Poemele maturităţii poetice sunt totuşi străbătute de nelinişti apăsătoare („stau într-o colivie cu pereţi nevăzuţi"), de frustrarea de a se simţi o „umbră dedublată", de a împărtăşi un destin dureros („trăim ca-ntr-un acvariu cu apa jumătate"), iar peisajele marine apar întunecate de gândul sinuciderii. Salvarea este găsită în armonia cuplului, „monadă fără preţuri", în bucuria nupţială, exprimată, bunăoară, în ciclul Epitalam. La M. versurile se doresc „un flaut mut, neauzit urechii", muzică născută „din rotiri de sfere". SCRIERI: Cercul de aur, Bucureşti, 1966; Ca să fii stea, Bucureşti, 1969; Ochii şi ploile, Bucureşti, 1972; Pe sub arcada porţii negre, Bucureşti, 1972; Euridice, Bucureşti, 1976; Am lăsat graurii să zboare, Bucureşti, 1976; Fluierul lui Pan, Deva, 1978; Albastrul flamingo, Bucureşti, 1979; întoarcerea la Nausicaa, Bucureşti, 1979; Eterna auroră, Bucureşti, 1981; Spre Delphi, Bucureşti, 1986; Eupalinos, Munchen, 1996; Avatar, Timişoara, 1998; Interviu liric, Bucureşti, 1998. Traduceri: Rabin-dranathTagore, Grădinarul, Bucureşti, 1961; Cinghiz Aitmatov, Primul învăţător, Bucureşti, 1964; Fr. De la Motte-Fouque, Undine, Bucureşti, 1968; Pasărea fericirii. Basme populare din China, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ileana Hogea-Velişcu); Qu Yuan, Poeme, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ileana Hogea-Velişcu); Cao Xue-Qin, Visul din pavilionul roşu, I-III, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Ileana Hogea-Velişcu); Pierre Reverdy, Pietre albe, pref. trad., Bucureşti, 1979. Repere bibliografice: V. Zamfirescu, „Cercul de aur", LCF, 1966, 10; I. Negoiţescu, „Cercul de aur", F, 1966, 8; Florin Manolescu, „Ca să fii stea", RL, 1969,50; Mircea Iorgulescu, „Ochii şi ploile", LCF, 1973,8; Piru, Poezia, 1,390-391; Mihai Dorn Lesovici, „Euridice", CRC, 1977,14; Al. Covaci, „întoarcerea la Nausicaa", F, 1980,1; Ion Arieşanu, Poet al erosului şi al extincţiei 0,1981,43; Valentin Taşcu, „Eterna auroră", TR, 1982,5; Regman, Noi explorări, 154-160; Ion Arieşanu, Axul existenţial, 0,1987, 44; Regman, Nu numai, 266-267; Dicţ. scriit. rom., III, 118-120. C.Pp. MARTIRIUL SÂNTULUI, SLĂVITULUI MARTIR IOAN CEL NOU CARELE S-A MARTIRIZAT fN CETATEA ALBĂ, traducere a unei scrieri slavone din prima jumătate a secolului al XV-lea, cunoscută şi sub titlurile Viaţa Sf Ioan cel Nou de la Suceava, Mâcenia svântului şi slăvitului marelui măcenic Ioan Novai de la Soceavă ori Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la Cetatea Albă. Autorul, „Grigorie monahul şi prezviterul de la Marea Biserică a Moldovlahiei", a fost mult timp identificat cu Grigorie Ţamblac, scriitor şi orator al culturii ortodoxe, de origine bulgară, ajuns în 1415 mitropolit al Kievului. Legenda unui Ţamblac dascăl şi predicator în Suceava, egumen al mănăstirii Neamţ, autor al Vieţii Sf Ioan cel Nou etc. avea o tradiţie puternică atunci când episcopul Melchisedec a „autentificat-o" prin lucrarea Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac (1884). Dar imaginea a fost contestată şi până la urmă destrămată pe baza unor dovezi şi raţionamente care fac cu totul improbabilă legătura lui Ţamblac cu literatura română. Rămâne mai credibilă ipoteza paternităţii unui autor autohton, care ar fi scris după moartea lui Alexandru cel Bun (1432). Cea mai veche versiune s-a păstrat într-o copie a lui Gavriil Uric de la Neamţ (1439), după care mitropolitul Varlaam a făcut o traducere-prelucrare ce a fost inclusă în Cazania sa (1643). Varianta completă a traducerii româneşti a fost refăcută de episcopul Melchisedec şi publicată în Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac. Este o hagiografie obişnuită în cultura ortodoxă, dar care are unele particularităţi, începând cu încercarea descrierii Trapezuntului (Cetatea Albă), oraş bogat şi slăvit, bine aşezat. Traducerea păstrează liniile generale ale genului şi ale retoricii bizantine, cu dialoguri de un patetism convenţional, dar dincolo de acestea se ghiceşte o participare afectivă reală, aproape o retrăire a faptelor. Finalul prezintă un deosebit interes istoric şi chiar literar, deoarece cuprinde consemnări de martor ocular al unor întâmplări din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Creştin şi patriot, acesta trimite un alai fastuos să aducă moaştele făcătoare de minuni ale sfântului Ioan cel Nou de la malul mării, iar sosirea acestora constituie un eveniment obştesc. Se dau şi unele amănunte care ajută la vizualizarea scenei: domnitorul se prosternează pios lângă raclă şi, cu lacrimi în ochi, îl proclamă pe martir drept ocrotitor al Moldovei. Prin locul în care a fost scris, prin subiect, prin autor şi finalitate, se consideră că Martiriul... este prima scriere a literaturii române vechi, a cărei traducere şi includere în Cazania lui Varlaam i-a asigurat circulaţia şi asimilarea în cultura autohtonă. Ediţii: Mâcenia svăntului şi slăvitului marelui măcenic Ioan Novai de la Soceavă, în Varlaam, Cazania. 1643, îngr. J. Byck, Bucureşti, 1966, 451-460; Martiriul sântului, slăvitului martir Ioan cel Nou carele s-a martirizat în Cetatea Albă, în Episcopul Melchisedec, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, Bucureşti, 1884,85-100. Repere bibliografice: George Aramă, Grigorie Ţamblac, Iaşi, 1892; Apolon Andrieş, Grigorie Ţamblac, mitropolitul Moldovei, Bucureşti, 1902; Iorga, Ist 'lit., I, 98-100; Emil Turdeanu, Gregoire Camblak: faux arguments dune biographie, „Revue des etudes slaves", 1946; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 38-40; Djordje Sp. Radojicic, Nicodim de Tismana et Gregoire Camblak, RSL, 1966; Ivaşcu, Ist. lit., I, 69-70; G. Mihăilă, Grigorie Ţamblac, LRV, 1,21-25; Paul Mihail, Geneza studiului întocmit de episcopul Melchisedec despre Grigorie Ţamblac, MM, 1969, 7-9; Dan Zamfirescu, întâiul scriitor român, LCF, 1983,19; Alexandru V. Diţă, în legătură cu paternitatea primei scrieri în proză a literaturii române, LCF, 1983, 44, 1984, 10; Dan Zamfirescu, Grigore Ţamblac. Legenda lui în cultura română, MS, 1986,4. C. T. MASCA, revistă apărută la Craiova la 1 şi la 7 noiembrie 1911. în numărul 2 figurează ca director Ajax, iar secretar de redacţie este Const. Barbu. Prin titlu şi prin virulenţă, articolul-program se revendică de la maiorescianul în lături! Fenomenul teatral e văzut şi prezentat în toate particularităţile lui, adică autor dramatic-text-spectacol-actor-regizor şi chiar public, acesta din urmă aspru criticat. M. dezvăluie numele unora dintre colaboratorii ei tocmai atunci când anunţă — laconic — că a renunţat la serviciile lor: H. Bacher, A.M. Panijel şi F. Aderca. D. C. -E. 263 Dicţionarul general al literaturii române Massoff MASCA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, la 7 august şi la 14 august 1916, având subtitlul „Teatru, literatură şi arte". Director: D. Karnabatt; prim-redactor: Emanoil Cerbu. Articolul-program este intitulat Teatrele noastre şi vorbeşte despre starea instituţiilor teatrale şi nevoia de repertoriu teatral. Se publică poezii de Al. Macedonski (Romanţa frunzei de chiparos), Al. Obedenaru, D. Karnabatt, articole de N. Davidescu (rubrica „Culise"), N.I. Porfiriu şi Ion Foti. Ioan Peretz publică un fragment din drama istorică Bimbaşa Sava (despre epoca lui Tudor Vladimirescu) şi se recenzează o piesă a lui Macedonski, Moartea lui Dan te Alighieri. M. Pp. MASSOFF, Ioan (4.VI.1904, Bucureşti — 27.1.1985, Bucureşti), teatrolog şi memorialist. Este fiul Rachellei (n. Adania) şi al lui Henry Massoff, mic industriaş. învaţă mai întâi „carte nemţească" la un institut particular catolic şi va urma şi absolvi, la insistenţa tatălui său, Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale, audiind în paralel cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Atras de teatru încă de pe băncile şcolii, a intrat din studenţie ca redactor la „Rampa", unde a şi debutat în 1924, cu un interviu luat lui N. Iorga, funcţionând aici până în 1938. A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic" — interviurile şi reportajele publicate în această revistă şi în „Rampa" le va aduna în cartea Despre ei şi despre alţii... (1973) ~, la „Jurnalul literar", „Teatrul" ş.a. în calitate de secretar al Teatrului Naţional din Bucureşti (1934-1964), de mai multe ori inspector general (delegat) al teatrelor, consilier în Ministerul Artelor (1946), M. s-a aflat întreaga viaţă în miezul vieţii teatrale. Debutul editorial al lui M. îl constituie însemnările de călătorie din Londra 1933 (1934), în care curiozitatea jurnalistului este atrasă, în mod firesc, de specificul englezesc, relatat uneori cu umor, cu preocupare vădită pentru alteritate. Va urma un roman, de fapt o scriere despre moravurile din mediul teatral interbelic, Fard... (1935), fără adâncime psihologică, unde apar destul de transparent, pe fundalul dramei conjugale şi existenţiale a unei tinere familii de actori, şi figuri reale din lumea scenei. Ca biograf, M. s-a oprit asupra personalităţii unor actori — Matei Millo şi timpul său (1939), Viaţa lui Tănase (1947), Viaţa lui Tony Bulandra (1949), Petre Liciu şi vremea lui (1971), Ion lancovescu sau Neliniştea unui actor (1979) — şi interpreţi lirici de seamă — Tenorul Ion Bâjenaru şi vremea lui (1970), Glorioasa existenţă a tenorului Gabriel Gabrielescu (1974). Evocările sunt susţinute de apelul la document, rememorare şi chiar de anecdotică, evitându-se, în general, romanţarea. Vastă panoramă a fenomenului teatral de pe tot cuprinsul ţării, de la începuturi până în 1950, Teatrul românesc (I-VIII, 1961-1981), opera principală a lui M., adună o bogată informaţie referitoare nu numai la arta spectacolului (teatral şi liric-muzical), ci şi la autori, repertoriu, interpreţi, locaţii, instituţii, evenimente şi la tot ce ţine de culisele activităţii scenice. S-a remarcat „fervoarea cronicărească" (Ileana Berlogea) cu care exegetul înregistrează toate documentele, cu mare grijă pentru relatarea exactă a faptelor, cu numeroase şi preţioase digresiuni şi extensiuni ce colorează textul, altminteri prea dens, pe alocuri fastidios prin înşiruirea de titluri şi nume de autori şi interpreţi ai repertoriilor din toate stagiunile. Organizată diacronic, în succesiunea strictă a evenimentelor, „privirea istorică" a lui M. se sprijină pe fapte selectate din presa vremii ori relatate uneori direct, prin intermediul citatului amplu, spre care afluează din toate direcţiile adaosuri, note suplimentare de subsol, paranteze, precum şi pe mărturii ale celor mai mult ori mai puţin implicaţi în viaţa teatrului, nu lipsite de anecdotic, în intenţia de reconstituire cât mai fidelă a atmosferei de epocă. Dacă sub raportul frescei istorice informaţia este într-adevăr copleşitoare, s-ar spune „excepţională" (Mircea Mancaş), M. nu-şi propune însă nici un fel de sinteză ori ierarhizare a acesteia, după cum evită orice discuţie ori polemică în planul ideilor teoretice, mulţumindu-se exclusiv cu rolul de cronicar. „Oameni şi întâmplări", „portrete, mărturii, profiluri" ale unor personalităţi din teatru, literatură şi arte, configurate între anecdotică şi memorialistică, sunt consemnate în Actorul de la miezul nopţii (1974), precum şi în ultima sa carte, între viaţă şi teatru (1985), cu un titlu simbolic pentru destinul asumat de M., acela de biograf complet al vieţii teatrale (şi, tangenţial, culturale) româneşti. SCRIERI; Londra 1933, Bucureşti, 1934; Fard..., Bucureşti, 1935; Teatrul românesc acum o sută de ani (în colaborare cu G. Baiculescu), pref. Paul I. Prodan, Bucureşti, 1935; Amintirile din teatru ale lui Const. I. Nottara (în colaborare cu Tatiana Nottara), Bucureşti, 1936; Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti. 1877-1937, Bucureşti, 1937; Davicion Bally -revoluţionarul de la '48, Bucureşti, 1938; Matei Millo şi timpul său, Bucureşti, 1939; Strădania a cinci generaţii. Monografia familiei Şaraga, Bucureşti, 1941; Viaţa lui Tănase, Bucureşti, 1947; Viaţa lui Tony Bulandra, Bucureşti, 1949; Teatrul românesc. Privire istorică, I-VIII, Bucureşti, 1961-1981; Constantin Tănase (în colaborare cu Radu Tănase), Bucureşti, 1964; Eminescu şi teatrul, Bucureşti, 1964; I. D. Ionescu de la „Iunion", Bucureşti, 1965; Maria Ventura (în colaborare cu Gh. Nenişor), pref. J. Paul-Boncour, Bucureşti, 1966; Tenorul Ion Băjenaru şi vremea lui, Bucureşti, 1970; Petre Liciu şi vremea lui, Bucureşti, 1971; Despre ei şi despre alţii..., Bucureşti, 1973; Actorul de la miezul nopţii. Oameni şi întâmplări din lumea teatrului de altădată, Bucureşti, 1974; Glorioasa existenţă a tenorului Gabriel Gabrielescu, Bucureşti, 1974; Ion lancovescu sau Neliniştea unui actor, Bucureşti, 1979; între viaţă şi teatru. Portrete, mărturii, profiluri, Bucureşti, 1985. Traduceri: Boris Romaşov, Teatru, Bucureşti, 1952. Repere bibliografice: Emil Mânu, Ion Massoff, LCF, 1968,11; Aurel Baranga, Istoria teatrului românesc, SPM, 1972,73; Eugen Onu, „Teatrul românesc", T, 1972,2; Şerban Cioculescu, Din istoria teatrului românesc, RL, 1972,25; N. Barbu, A iubi teatrul, CRC, 1972,37; N. Sandu, „Despre ei şi despre alţii..", CNT, 1973, 21; Şerban Cioculescu, Din lumea teatrului, RL, 1974,19; Ileana Berlogea, O carte de istorie, RL, 1974,46; Şerban Cioculescu, Către un repertoriu naţional, RL, 1975,10; Antoneta C. Iordache, „Teatrul românesc", F, 1976,11; Ileana Berlogea, „Teatrul românesc", RL, 1977,6; Mircea Mancaş, „Teatrul românesc", CREL, 1980, 1; Ionuţ Niculescu, „Ion lancovescu sau Neliniştea unui actor", TTR, 1980, 7-8; Şerban Cioculescu, „între viaţă şi teatru", RL, 1985,24; Dicţ. scriit. rom.'lll, 120-122. G.Dn. Maşek Dicţionarul general al literaturii române 264 MAŞEK, Victor Ernest (13.1.1937, Bucureşti - 20.IX.2002, Bucureşti), estetician şi traducător. Este fiul Hedwigăi (n. Ekhardt) şi al lui Carol Maşek, economist. Urmează cursurile primare şi secundare la Bucureşti şi tot aici Facultatea de Filosofie, absolvită în 1965; şi-a susţinut doctoratul în 1971, cu teza Introducere în estetica informaţională, publicată în 1972 sub titlul Artă şi matematică. Lucrează în calitate de cercetător la sectorul de estetică al Institutului de Filosofie (până în 1975), ca şef al sectorului de cercetare la Muzeul Literaturii Române (1975-1980), expert principal la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor din domeniul culturii şi ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enclopedică (din 1983). După 1989 a fost directorul Teatrului „Nottara" din Bucureşti. A debutat cu versuri în 1959, la „Gazeta literară". Cea dintâi carte a lui M. este Mărturia artei (1972), eseu construit pe o sinteză tradiţională a esteticii lui John Dewey („artă înseamnă tot ce atinge perfecţiunea") şi a celei a lui Georg Lukâcs („diferenţa dintre artă şi nonartă constă în diferenţa dintre cunoaşterea integrală dialectică şi cunoaşterea unilaterală ideologică"). Rezultatul este un demers teoretic în care opera de artă este considerată în raport cu scopurile sale şi, prin urmare, în raport cu mijloacele şi cu modurile de a le înfăptui. Concluzia, nu nouă, ci doar confirmată, e aceea că omul se află în centrul creaţiei artistice, că el e scopul şi justificarea supremă a artei. De aceea a putut să pară paradoxală ideea directoare prezentă în altă lucrare, editată după numai câteva luni, Artă şi matematică, cu un subtitlu elocvent: Introducere în estetica informaţională. E primul text scris în româneşte în care teoriile estetice ale lui M. Bense sunt aplicate la semiotica artelor vizuale. Dar M. nu renunţă la teza fundamentală din prima sa carte, ci reia aici ideea potrivit căreia decisiv este antropocentrismul, componenta umană fiind esenţială deopotrivă în crearea şi în receptarea operei de artă. Astfel încât arta e privită ca o modalitate specifică majoră de definire a lumii lăuntrice a artistului, generatoare a unor impulsuri spre comunicarea propriei experienţe către o lume capabilă să participe la procesele existenţiale ale creatorului. Termenul „supersemn", care revine adesea în text, are rolul de a sugera interacţiunea între operă şi receptor. Din această perspectivă estetica promovată de M. poate fi considerată ca o teorie fenomenologică, doctrină a spectatorului şi a judecăţii estetice. Ceea ce la Bense era Mitrealităt devine la esteticianul român „orizont de aşteptare": în timp ce matematicile oferă mijloace de „co-necesitate", arta — şi numai arta — oferă un mijloc de „co-realitate". O construcţie şi mai solidă e Arta - o ipostază a libertăţii (1977), studiu care stabileşte funcţiile ce transcend esteticul pentru a cuprinde, în sensul umanist pus în lumină de Giulio Carlo Argan, realitatea psihică a creatorului. M. a fost şi imul dintre cei dintâi esteticieni români care au sesizat pericolele industrializării operei de artă şi a stăruit asupra apariţiei şi proliferării kitschului. A colaborat la câteva lucrări colective importante — Artă şi comunicare (1971), Creaţie şi ideaţie (1971), Estetica filosofică şi ştiinţele artei (1972), Dicţionar de estetică generală (1972), Artă şi realitate (1972). Comentatorii au subliniat valoarea unor antologii pe care le-a alcătuit, cum sunt Estetică-informaţie-programare (1971), De la Apollo la Faust. Dialog între civilizaţii, dialog între generaţii (1978), în aceasta din urmă publicând şi o traducere integrală din Naşterea tragediei a lui Nietzsche, sau Arta viitorului (1979). SCRIERI: Mărturia artei, Bucureşti, 1972; Artă şi matematică. Introducere în estetica informaţională, Bucureşti, 1972; Arta - o ipostază a libertăţii, Bucureşti, 1977; Arta de a fi spectator. Contribuţii la estetica receptării, Bucureşti, 1986; Arta naivă, Bucureşti, 1989; Pariul cu teatrul Idei la rampă, Bucureşti, 1998. Antologii: Estetică-informaţie-programare, Bucureşti, 1971; De la Apollo la Faust. Dialog între civilizaţii. Dialog între generaţii, tr. şi pref. edit., Bucureşti, 1978; Arta viitorului, tr. şi pref. edit., Bucureşti, 1979. Repere bibliografice: Florin Manolescu, Critica şi ştiinţa, LCF, 1972, 48; Andrei Pleşu, „Mărturia artei", „Arta", 1972,12; Ion Ianoşi, „Artă şi matematică", CREL, 1974,1; Florin Mihăilescu, Libertate, responsabilitate, valoare, VR, 1977,7; Doina Uricariu, O monografie a libertăţii în artă, LCF, 1977, 33; Titu Popescu, Arta ca o ipostază a libertăţii, T, 1977, 8; Al. Tănase, Apolinismul artei greceşti, RL, 1978, 25; Dicţ. scriit. rom., III, 122-123. ' D.G. MATALĂ, Dumitru (30.VIII.1936, Turnu Severin), prozator. Este fiul Milevei (n. Stanilovici) şi al lui Constantin Matală, comerciant. După ce a urmat Liceul „Traian" din oraşul natal (1950-1954) şi Facultatea de Filologie, secţia literatură şi critică literară, a Universităţii din Bucureşti (1955-1960), este profesor la Şcoala Generală din comuna Munteni, raionul Tecuci (1960-1962), iar între 1962 şi 1965 director al Bibliotecii Raionale din Tecuci. în 1965 este corespondent al „Scânteii tineretului", între 1966 şi 1976 şef de secţie şi redactor-şef adjunct la acelaşi ziar, iar între 1976 şi 1989 e instructor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu o întrerupere de trei ani (1982-1985), perioadă în care activează ca director al Casei de Filme nr. 3. în 1990 intră în redacţia Editurii Eminescu, iar între 1992 şi 1994 ocupă un post de publicist comentator la revista „Parlamentul", devenind ulterior consultant la compartimentul pentru presă al Senatului. Debutează cu o fabulă, Amănuntul principal, în culegerea Oltenia literară (1955), iar în proză, cu povestirea înainte de plecare, în antologia Pagini dunărene (1964). Colaborează cu povestiri, reportaje, articole la „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Tribuna", „Steaua", „Vatra", „Familia", „Ramuri", „Cinema" ş.a. Nuvelele din volumul Locul (1973), debut matur, avansează o formulă neschimbată pe tot parcursul scrierilor lui M. — proză de analiză, în maniera Anton Holban. S-a spus, de altfel, că „subiectele sunt ca şi inexistente, resursele epice izvorăsc din prodigioasa memorie afectivă a eroului, din autoexaminarea stărilor sufleteşti, din aducerea în prezent a unor amintiri inactuale" (C. Stănescu). „Locul", termen simbol, sugerează căutarea spaţiului fizic şi mai ales moral în care personajele se pot regăsi pe ele însele în autenticitate şi libertate. Cuvântul revine în titlul mai multor cărţi de nuvele — Locul al doilea (1976),' Locul de la răscruce (1980) — şi în cel al romanelor Locul posibil (1991), Locul de trecere (2001). Trama romanescă se reduce la concurenţa (nemărturisită, dar vizibilă) dintre cinci personaje, inspectori într-o instituţie culturală, pentru 265 Dicţionarul general al literaturii române Matcovschi dobândirea unui post mai înalt. Concurenţă impropriu zis, întrucât nu toţi ţin să pună mâna pe acest post, personajul principal, Antohi, chiar refuzând avansarea şi demisionând pentru a-şi căuta „locul posibil", adică modul de viaţă în care să se manifeste liber, neîncorsetat de convenienţe. întregul roman e analiza minuţioasă a celor mai ascunse nuanţe din conştiinţa eroului. Aceeaşi manieră va fi exploatată şi în romanul împărţirea la trei (1996). SCRIERI: Locul, Bucureşti, 1973; Cele patru puncte cardinale, Bucureşti, 1974; Locul al doilea, Bucureşti, 1976; Rostogolirea, Bucureşti, 1978; Efecte secundare, Bucureşti, 1979; Locul de la răscruce, Bucureşti, 1980; Durata partidei, Bucureşti, 1984; Trei călătorii, Bucureşti, 1985; Legea căderii frunzelor, Bucureşti, 1987; Locul posibil, Bucureşti, 1991; împărţirea la trei, Bucureşti, 1996; Trecere pentru pietoni, Bucureşti, 2000; Locul de trecere, Bucureşti, 2001; Casa părintească, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, 1,31-34; Nicolae Manolescu, Un analist, RL, 1977,7; Valentin F. Mihăescu, Talent analitic, LCF, 1977, 16; Valentin Taşcu, Dinamica personajului, TR, 1978, 52; Iorgulescu, Scriitori, 214-215; Stănescu, Jurnal, 1,145-148; Mircea Iorgulescu, Eşecul prin succes, RL, 1979,38; Dana Dumitriu, Psihologie şi tipologie, RL, 1981, 4; Teodor Vârgolici, Reîntâlnire tardivă, RL, 1987,43; Cosma, Romanul, 1,194-196; Ulici, Lit rom., 1,402-403; Mariana Ionescu, Trecere pentru cititori, „Universul cărţii", 2001, 1-2; Dicţ. scriit. rom., III, 123-125; Popa, Ist lit, II, 869-870; Firan, Profiluri,11,869-870. M. Vs. MATCOVSCHI, Alexandrina (18.IX.1941, Brânzenii Vechi, j. Orhei), istoric literar. Este fiica Verei (n. Şoldan) şi a lui Alexandru Matcovschi. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1959-1964), şi-a făcut stagiul de doctorat, iar din 1969 a activat mai mulţi ani în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe, obţinând titlul de doctor, iar filologie (1973). Este cadru didactic la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău. M. a scris monografia Prezenţe moldoveneşti în publicaţiile ruse din anii 1880-1905 (1976), schiţele biobibliografice Polihronie Sârcu (1967) şi A.I. laţimirski (1979), consacrate unor slavişti de seamă, originari din Basarabia. Este autoare a unor studii şi articole privind raporturile culturale şi literare româno-ruse, viaţa şi opera lui Grigorie Ţamblac, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu ş.a. în cercetările sale sunt valorificate deseori materiale de arhivă sau din publicaţii puţin accesibile. SCRIERI: Polihronie Sârcu, Chişinău, 1967; Prezenţe moldoveneşti în publicaţiile ruse din anii 1880-1905, Chişinău, 1976; A.I. laţimirski, Chişinău, 1979. Repere bibliografice: Vasile Ciocanu, Un studiu despre relaţiile literare moldo-ruse, „Nistru", 1977,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 275. V.C. MATCOVSCHI, Dumitru (20.X.1939, Vadu-Raşcov, j. Orhei), poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Eudochiei şi al lui Leonte Matcovschi, ţărani. A urmat Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău (1956-1961). A fost redactor la „Moldova socialistă" (1961-1967), la săptămânalul „Cultura" (1967-1970), la Editura Lumina (1970-1972) şi la revista „Nistru" (1972-1980). în 1988 devine redactor-şef al revistei „Basarabia", impunându-i ca program recuperarea valorilor clasice şi a celor cenzurate, reintegrarea literaturii basarabene în contextul cultural românesc. A fost distins cu titlul de Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1989). Este laureat al Premiului de Stat din Republica Moldova (1990) şi al Premiului „Nichita Stănescu" (1997). In primele volume de versuri, Maci în rouă (1963) şi Univers intim (1966), M. exploatează anecdoticul, relatarea frustă, dar şi parabolicul. Formula poetică este contaminată de clişeele timpului, conţinând totuşi în subsidiar un refuz al idilicului. O poezie despre tăcerea pământului cutreierat de fiorii creaţiei, despre duritatea şi gravitatea comunicării, despre dramatismul înstrăinării resimţite pe pământ basarabean („Poate osul, de-a fost os,/ Avea-n loc de rădăcini/ Inimă de Făt-Frumos/ îngropată de străini"). în majoritatea culegerilor ulterioare se intonează o cântare a pătimirii românilor, în versuri accentuat folclorice şi mesianice, peste care se varsă lacrima tremurată a unui colţ de ţară vitregit, bătut nemilos de vânturile istoriei. Tonalitatea elegiacă şi sentimentală, ca şi cea blasfematorie, încruntată, care se infiltrează pretutindeni, vădesc Mateescu Dicţionarul general al literaturii române 266 un dramatism organic sau chiar un suflu tragic ardent. Poetul se situează între un „dincoace" şi un „dincolo" de hotarul existenţial, apărându-se de ameninţarea neantului printr-un sentiment necontrafăcut al valorilor vieţii. Lirica denotă patos etic, justiţiar, iar lumea se desface — maniheic — în antinomii bine delimitate. Legătura cu folclorul e consangvină, ca la cei mai reprezentativi poeţi basarabeni, configurând un program etic şi estetic care presupune cultul rădăcinilor, al casei, pragului şi vetrei. Satul se conturează ca un univers coerent, o cetate morală, axis mundi, care sacralizează totul. O astfel de poezie se opune programatic „mievrăriilor moderne" (după expresia veche a lui Titu Maiorescu). M. preferă balada din raţionamente limpezi: prin baladesc obţine dramatism şi miracol, întâmplările fiind puse sub semnul trecerii timpului şi al destinului. Eroul central al baladelor e Păcală, simbol al spiritului popular dominat de jovialitate, bun-simţ şi stoicism. Caracterul predominant poetic, rapsodic se imprimă şi prozei lui M., impregnată de candorile adolescenţei, naratorii fiind, de regulă, tineri care îşi trăiesc viaţa patetic, la hotarul dintre realitate şi vis, ca în romanele Duda (1973), Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatră (1982), Roman teatral (1984). Este o proză poematică, autoreferenţială, de atmosferă, adesea afectată de idilism şi sentimentalism. Formula afină cu povestirea lui Ion Creangă şi a lui Mihail Sadoveanu, evidentă şi în tonalitatea narativă, stimulează lirismul funciar, confesionalitatea, autobiografismul. Sentimentul valorilor vieţii, concentrat în simbolul-cheie al pomului vieţii, rămâne axul structurant al poeziei şi prozei lui M., ca şi al dramaturgiei pe care o cultivă. Piesele lui sunt, în majoritate, poeme dramatice, preluând simbolistica permanenţei şi a continuităţii, a trăirii demne, în spiritul firescului şi al codului axiologic al neamului. Deficitul de substanţă dramatică şi stângăciile bat însă la ochi. Având o structură şi o atmosferă baladescă şi mizând pe naturalismul scenelor şi al evenimentelor care aduc unele accente polemice, în contratimp cu scenele ideologizante, aceste piese au reprezentat un moment important în viaţa teatrală basarabeană, cu deosebire prin montările lui Veniamin Apostol. în scenă era adus un material de viaţă frust, crud, „imediat" şi personaje jucate „pe viu", credibile din punct de vedere caracterologic şi psihologic (.Preşedintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Tata, Pomul vieţii, Abecedarul Ion Vodă cel Cumplit). Cultul vieţii autentice are ca pandant cultul valorilor clasice, al tradiţiei. Materializat în poetica baladescă a lui M., acest cult a determinat numeroase luări de atitudine polemice împotriva postmodemiştilor. Tradiţia — Mihai Eminescu („zeul poeziei noastre, poate chiar Dumnezeul ei"), Ion Creangă („sublimul povestitor"), cărora le-a dedicat plachete aparte (Măria sa, Poetul Năzdrăvanul Creangă, „Moşul...", ambele din 1992), Alexie Mateevici („părintele limbii noastre") — i-a impus o viziune asupra lumii hrănită din miturile fundamentale româneşti, o expresie folclorică limpede şi adâncă, dar i-a indus şi o anumită discursivitate retorică. Prin versurile sale de „om al Cetăţii", ca şi prin atitudinile publicistice tranşante, M. este un animator al renaşterii naţionale basarabene. SCRIERI: Maci în rouă, Chişinău, 1963; Univers intim, Chişinău, 1966; Casă părintească, Chişinău, 1968; Descântece de alb şi negru, Chişinău, 1969; Numai eu şi numai cerul, Chişinău, 1970; Clopoţel, Chişinău, 1971; Melodica, Chişinău, 1971; Duda, Chişinău, 1973; Greieraşul Puiu, Chişinău, 1974; Grâul, Chişinău, 1974; Bătuta, Chişinău, 1975; Axă, Chişinău, 1977; Hora mare, Chişinău, 1979; Toamna porumbeilor albi, Chişinău, 1979; Jurământul Chişinău, 1980; Patria, poetul şi balada, Chişinău, 1981; Focul din vatră, Chişinău, 1982; Roman teatral, Chişinău, 1984; Armonii, Chişinău, 1985; Tata, Chişinău, 1985; Tu, dragostea mea, Chişinău, 1987; Piesă pentru un teatru provincial, Chişinău, 1988; Vad, Chişinău, 1988; Soarele cel mic, Chişinău, 1990; Imne şi blesteme, Chişinău, 1991; Floare Basarabie. Poeme după întâia moarte, Bucureşti, 1992; Măria sa, Poetul, Chişinău, 1992; Năzdrăvanul Creangă, „Moşul...", Chişinău, 1992; Al ţării fiu... a fost badea Gheorghe Coşbuc..., Chişinău, 1993; Capul şi sabia, Bucureşti, 1993; Of!, Chişinău, 1993; Pomul materiei, Chişinău, 1996. Repere bibliografice: Anatol Gavrilov, Valoarea etică a dramelor intime, „Nistru", 1978,10; Eliza Botezatu, Cântec simplu, „Nistru", 1979, 4; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990,317-339; Leo Butnaru, Umbra ca martor, Chişinău, 1991, 146-160; Ion Ciocanu, Dumitru Matcovschi, „Limba română" (Chişinău), 1992,2-3; Adrian Păunescu, Marele român Matcovschi, „Totuşi iubirea", 1993,13-20 octombrie; Ion Ciocanu, Poetul între imne şi blesteme, LA, 1993, 52; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 205-206; Eliza Botezatu, [Dumitru Matcovschi], în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998, 456-470. ' M.C. MATEESCU, Constantin (31.1.1929, Râmnicu Vâlcea), prozator şi eseist. Este fiul Olimpiei (n. Georgescu) şi al lui Iulian Mateescu, ofiţer. în oraşul natal frecventează Şcoala „Take Ionescu" şi Liceul „Alexandru Lahovary" (1939-1947). Din 1947 este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar după un an, restanţier la anatomie, este transferat din oficiu la Cluj. în 1949, din motive legate de sănătate, renunţă la studiile de medicină, înscriindu-se la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1953. Lucrează în paralel ca referent ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române (1950-1952), iar după licenţă va fi redactor la Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea (1954-1958). Din 1959 funcţionează ca profesor la Şcoala Generală din comuna Nucet (judeţul Dâmboviţa), iar între 1961 şi 1987 la Liceul Economic „Dumitru Moţoc" din Bucureşti, unde, în anii '70, coordonează şi apariţia revistei şcolare „Aurora". După câteva reportaje ocazionale în publicaţia „Industria alimentară" (1955), debutează cu proză la „Flacăra" (1965), iar prima carte, culegerea de schiţe şi povestiri Rochia cu anemone, îi apare în 1966. Colaborează sporadic la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Clopotul" (Botoşani), „La Roumanie d'aujourd'hui", „Ramuri", „România literară", „Amfiteatru", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Jurnalul literar", „Viaţa românească", „Manuscriptum", precum şi la reviste străine: „Innostrannaia literatura" (Moscova), „Indian Literature" (New Delhi). Din 1969 este colaborator permanent al ziarului „Orizont" din Râmnicu Vâlcea, o parte a cronicilor literare 267 Dicţionarul general al literaturii romane Mateescu semnate aici fiind adunate în Memorial de lectură (1972). După 1989 scrie constant în publicaţiile vâlcene „Curierul de Vâlcea" şi „Informaţia zilei". Prezent în antologiile de proză scurtă Clopote de argint (1974) şi înălţimile se cuceresc (1975), M. este nominalizat ca autor de literatură pentru copii şi tineret în Internationale Jugend-Bibliothek (Miinchen). Ataşat până la devoţiune spaţiului în care a văzut lumina zilei îi dedică atât scrieri de ficţiune, cât şi lucrări de evocare documentară — Memoria Râmnicului (1979), Râmnicul de odinioară (1993), Râmnicul, Râmnicul... (1994), Cartea Râmnicului (1999), Râmnicul uitat (2003). Călătoreşte în RDG, URSS şi India (invitat de Gheorghe Anca în 1983, la Universitatea din Calcutta, unde conferenţiază despre Eminescu). Prezent an de an în librării cu cel puţin o carte, M. este autorul unei proze de o mare consistenţă tematică şi expresivă. Continuitatea organică a formelor epice pe care le-a cultivat (schiţa, povestirea, nuvela, romanul), de la Rochia cu anemone până la memorialistica romanescă din Cuibul de barză (2003), denotă existenţa unei viziuni edificate progresiv şi armonios, la un nivel valoric insuficient observat de critică, cel puţin pentru primele cărţi. Deşi nu i s-a ignorat originalitatea, în timp consemnările critice lasă impresia unor lecturi doar condescendente, amabile. Fapt semnificativ, comentarii aplicate, substanţiale şi nuanţate vin din partea unui coleg de breaslă, prozatorul Sorin Titel, observator atent al metamorfozelor parcurse de proza lui M. în anii '70-'80. Dacă în câteva culegeri - Auroaica (1967), Minciuna (1967), Umbrele timpului (1969), Fumul bunicului (1971) - preferinţa pentru formele scurte ale prozei este evidentă, îndeosebi sub „specia sentimentală a povestirii-evocare" (Nicolae Balotă), în Zborul de probă (1968), Noaptea şi ziua (1970), Walhalla (1973) şi O partidă de bile (1973) ori în Fantezie pentru trompetă solo (1976) M. îşi arată disponibilitatea pentru construcţia amplă, tinzând spre dimensiunea romanului. Specia în care se exprimă deplin este naraţiunea amplă, atent şi fin articulată, ca în Walhalla, macronuvelă sau microroman, proză emblematică tematic, stilistic şi ca tipologie. înclinaţia individualizantă este, cum s-a observat, aceea spre „fructificarea virtualităţilor «analitice» ale povestirii" (Nicolae Creţu). Procedeul predilect rămâne suprapunerea/interferenţa perspectivelor temporale, jocul de optică între momentul evocat şi cel al evocării, din tratarea contrapunctică rezultând o proză ce „interpretează oarecum «muzical» stări de conştiinţă subtile, momente sufleteşti gingaşe" (Dumitru Micu), cu frecvente inflexiuni lirice şi imixtiuni ale fantasticului. „Prozator al oraşului" (Eugen Negriei), autorul cultivă — într-un text care mizează pe notaţie şi pe atmosferă, dar nu ignoră nici perspectiva analitică, nici dicţiunea poematică, nici realismul reprezentării — „farmecul vetust" al unui trecut circumscris lumii vâlcene şi bucureştene interbelice. O însemnare a diaristului („atmosfera «retro» mă fascinează") şi romanul Autoportret cu bască (1981) sunt edificatoare în acest sens. Aici protagonistul, bătrânul pictor Şerban Milescu, „pare că vine din alt secol, uitat de oameni şi uitat de multă vreme în legendă". întâlnirile lui cu naratorul instituie de fiecare dată un dialog, al lumilor şi al timpurilor, în imagini suprapuse: cea din prezentul evocării, cu „maestrul" tot mai bătrân, şi cea cristalizată din mozaicul amintirilor/ confesiunilor înregistrate şi comentate de narator. Ca majoritatea personajelor lui M., Şerban Milescu este o fire delicată, confiscată de câte un moment paradisiac din trecut, de obicei din adolescenţă sau tinereţe. în fond, romanul pune în ecuaţie incompatibilitatea dintre două lumi, opuse prin valorile pe care se întemeiază. Evaziunea în trecut a personajului transcrie modul prozatorului însuşi de a se situa faţă de prezent, de a-şi apăra libertatea de creaţie, de a se sustrage tiparului oficial din anii '70-80. „Investigarea în amintiri", „resuscitarea" clipelor „aburite de uitare", tematica retro sunt soluţii de poziţionare polemică şi de reprezentare a viziunii scriitorului despre efectul devastator al unei istorii brutale asupra fragilei fiinţe umane. Implicit, proza lui M. îşi vădeşte frecvent dimensiunea autobiografică, abordată direct în Cuibul de barză, „roman memorialistic", în care reconstituirea propriei vieţi interferează atât universul scrierilor de ficţiune, cât şi cronica subiectivă a anilor 1966-1989, transpusă anterior în paginile a cinci tomuri de Jurnal (1997-2001). Diaristul consemnează momente ale scrisului, demersuri editoriale, impactul cu cenzura, secvenţe din intimitatea familiei, reflecţii asupra oamenilor, climatului literar şi asupra propriei opere. Fără să fie o agendă strictă de laborator scriitoricesc, Jurnalul confirmă înclinaţia către retrospecţie. M. alege calea unei mărturii care contează, ca document personal, în reconstituirea unei epoci frământate. SCRIERI: Rochia cu anemone, pref. Ion Lăncrănjan, Bucureşti, 1966; Auroaica, Bucureşti, 1967; Minciuna, Bucureşti, 1967; Zborul de probă, Bucureşti, 1968; Umbrele timpului, Bucureşti, 1969; Noaptea şi ziua, Bucureşti 1970; Avionul de Cluj (în colaborare cu Alexandru Mitru), Bucureşti, 1970; Fumul bunicului Bucureşti, 1971; Memorial de lectură, Bucureşti, 1972; Walhalla, Bucureşti, 1973; O partidă de bile, Bucureşti, 1973; Toamna, păsările..., Bucureşti, 1975; Fantezie pentru trompetă solo, Bucureşti, 1976; Povestiri de la Rond, Bucureşti, 1977; După-amiaza unui faun, Bucureşti, 1978; Memoria Râmnicului, Bucureşti, 1979; Câinele andaluz, Bucureşti, 1980; Autoportret cu bască, Bucureşti, 1981; Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, 1981; Marele şlem, Craiova, 1981; Anonim flamand, Bucureşti, 1983; Bal la Casa Ofiţerilor, Craiova, 1983; Pe urmele lui Nicolae Filimvn, Bucureşti, 1985; Coline în soare, Bucureşti, 1989; Râmnicul de odinioară, Râmnicu Vâlcea, 1993; Povestiri de adormit Ancuţa, Bucureşti, 1994; Râmnicul, Râmnicul...Jurnal indian, Râmnicu Vâlcea, 1994; Jurnal, I-V, Râmnicu Vâlcea, 1997-2001; Cartea Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1999; Jurnal în libertate (1990-1993), Râmnicu Vâlcea, 2002; Cuibul de barză, Râmnicu Vâlcea, 2003; Râmnicul uitat, Râmnicu Vâlcea, 2003. Ediţii: Cella Delavrancea, Scrisori către Filip Lahovari, ed. bilingvă, tr. Dan Mateescu, pref. edit., Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Sânziana Pop, „Rochia cu anemone", LCF, 1966, 25; Valeriu Cristea, „Rochia cu anemone", GL, 1966, 25; Nicolae Manolescu, Constantin Mateescu, CNT, 1966, 25; Nicolae Creţu, Vitalitatea povestirii, IL, 1967,4; Cornel Ungureanu, Căutări creatoare şi inerţie în epica scurtă, 0,1967,4; Sânziana Pop, „Auroaica", LCF, 1967, 28; Magdalena Popescu, „Zborul de probă" GL, 1968, 28; Mihai Ungheanu, „Zborul de probă", LCF, 1968, 32; Mircea Iorgulescu, „Noaptea şi ziua", RL, 1970,32; Nicolae Balotă, „Avionul de Cluj", RL, 1971, 24; Nicolae Balotă, „Fumul bunicului", RL, 1971, 34; G. Mateescu Dicţionarul general al literaturii române 268 Gheorghiţă, „Memorial de lectura', R, 1973, 4; Sorin Titel, Proză de analiză, RL, 1974,33; Sorin Titel, Poveste de dragoste, RL, 1975,38; Firan, Macedonski-Arghezi, 290-292; Sorin Titel, Povestiri, RL, 1976,36; Marcel Constantin Runcanu, Un sentimental ponderat, TR, 1976,47; Dumitru Micu, Aventură şi meditaţie, CNT, 1977,17; Popa, Dicţ. lit. (1977), 339; Sorin Titel, Sensibilitate romantică, RL, 1978, 38; Gheorghe Bulgăr, „Memoria Râmnicului", CL, 1979, 11; Florentin Popescu, „Memoria Râmnicului", RL, 1980,9; Sorin Titel, Discreţie şi sensibilitate, RL, 1980, 36; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980,205-209; Hristu Cândoveanu, „Autoportret cu bască", RL, 1982, 5; Sorin Titel, O carte despre Anton Pann, RL, 1982, 40; Adrian Anghelescu, „Anonim flamand", TMS, 1983,3; Sorin Titel, între realism şi fantastic, RL, 1983,25; Costea Marinoiu, Drumuri pe Olt, Bucureşti, 1983, 161-164; Şerban Cioculescu, „Pe urmele lui Nicolae Filimon", RL, 1985,50; Cândroveanu, Lit. rom., 253-256; Cosma, Romanul, 1,233; Eugen Negriei, Un prozator al oraşului, RL, 1989, 5; Constantin Deaconu, Impresii de lectură, Râmnicu Vâlcea, 1996, 75-158; Barbu Cioculescu, Saga unei epoci, JL, 1998,1-2; Victoria Dimitriu, Bildungstagebuch, JL, 1998, 1-2; Teodor Vârgolici, Cella Delavrancea, ALA, 1999,454; Gheorghe Anca, Cărţile lui Constantin Mateescu, „Biblioteca", 1999,2; Dan C. Mihăilescu, împliniţi şi înfrânţi, „22", 1999,13; Gheorghe Grigurcu, Amazoana artistă, RL, 1999, 22; Liviu Grăsoiu, De la o carte la alta, LCF, 1999, 43; Eugen Negriei, Un scriitor discret, RL, 2000,46; Micu, Ist. lit., 325; Dicţ. scriit. rom., III, 125-127; Popa, Ist. lit., II, 1079; Barbu Cioculescu, Singurătatea memorialistului de cursă lungă, RL, 2001, 36; Dan C. Mihăilescu, între Zaciu şi Radu Petrescu, „Ziarul financiar", 2003,35-38; Firan, Profiluri, 11,46-48. C.H. MATEESCU, Nicolae (22.XI.1945, Ploieşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Eugeniei (n. Giirtler) şi al lui Nicolae Mateescu, inginer. Frecventează şcoala primară în oraşul Victoria şi la Valea Călugărească şi este elev la Liceul „Mihai Viteazul" din Ploieşti, absolvit în 1963. Student la Facultatea de Filologie, secţia biblioteconomie, a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1963-1966), este repartizat după absolvire la Biblioteca Academiei Române, unde lucrează până în 1968. Revine ca student (până în 1972, când renunţă) la Facultatea de Filosofie, secţia psihologie, la Universitatea Bucureşti. Va fi angajat temporar redactor la „Luceafărul" (în 1981) şi din 1988 lucrează ca metodist la Casa de Cultură din Cernavodă, unde se ocupă de teatrul de amatori. în 1990 revine în Bucureşti şi editează împreună cu Eugen Chirovici şi Denis Dinulescu un număr al revistei „Secunda". Debutează cu schiţa Bocet în grâu la „Tomis" (1966), iar editorial, în 1968, cu volumul de schiţe, povestiri şi nuvele Vedere de pe balustradă, în colecţia „Luceafărul" a Editurii pentru Literatură, la recomandarea lui Ştefan Bănulescu. Colaborează cu proză, articole, eseuri, reportaje, cronici de spectacol şi de film la „Gazeta literară", „Luceafărul" (între 1976 şi 1986 asigură „Cronica de film") şi sporadic la ziarele „România liberă", „Scânteia", „Scânteia tineretului". în 1970 debutează ca dramaturg cu Pâlnia şi Stamate, dramatizare după Urmuz. Prima piesă originală jucată este Regina balului, în 1981 la Teatrul „Ion Vasilescu", reprezentată ulterior şi de alte teatre. în 1982, la Teatrul TV, i se montează Dragul meu anonim. Piesa Dacă dă Dumnezeu şi plouă, scrisă în colaborare cu Denis Dinulescu, este pusă în scenă în 1994 la Teatrul Mic din Bucureşti. După 1989 se dedică teatrului, dând piese precum Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii (montată în 1999 la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi Ultima zi din mileniu. Alternarea prozei de ficţiune cu reportajul şi reconstituirea documentar-istorică jalonează traseul căutărilor tematice şi narative ale lui M. Schiţele şi povestirile din prima sa carte, Vedere de pe balustradă, disimulează într-o atmosferă lirică un punct de plecare biografic. Cu o maturitate compoziţională remarcată de la început de comentatori, aceste scrieri poartă încă amprenta unor modele literare, cea mai vizibilă fiind, ca psihologie a personajelor, influenţa nuvelelor lui Ştefan Bănulescu. Textele sunt, cu predilecţie, explorări în realitatea lumii ţărăneşti. Adevărate exerciţii „de scriere «pe viu»", ele vădesc „un acut spirit de observaţie" (Mircea Iorgulescu), centrat pe elemente care sugerează transformarea ireversibilă a unei lumi supuse traumatismelor istoriei. Autorul surprinde cu aparentă detaşare dramatica dispariţie a unor mentalităţi vechi, modificarea relaţiilor ţăranului cu pământul, fractura între generaţii. Parte din recolta de fapte, de gesturi, de replici obţinută pe calea observaţiei reportericeşti este valorificată în povestiri, nuvele, roman, piese de teatru. Scriitorul posedă o capacitate remarcabilă de a reprezenta, printr-un montaj impasibil de fapte, prin succinte notaţii de atmosferă, prin replici anodine, tensiunea unor situaţii, întâmplări sau stări obişnuite, dar importante în ordinea umanului. Confesiunea soldatului din nuvela Vinovaţii (volumul Staţia de salvare, 1975), punctată de accentele unei agresivităţi deturnate, relevă, de fapt, adâncul derutant al unei sensibilităţi rănite, într-o lume în care valorile sunt destrămate. Tot aşa, personajul în jurul căruia se coagulează acţiunea romanului Sărbătoare legală (1990), întrupează stingerea unui mod de a fi, acela al lumii vechi, ţărăneşti, dislocată din rosturile ei prin colectivizare, prin intruziunea brutală a istoriei. SCRIERI: Vedere de pe balustradă, Bucureşti, 1968; Războiul pâinii, Bucureşti, 1974; Staţia de salvare, Bucureşti, 1975; Oamenii pământului, Bucureşti, 1978; Puterea unui sat în faţa lumii, Bucureşti, 1985; Sărbătoare legală, Bucureşti, 1990; Ismail şi Turnavitu. După Urmuz, Bucureşti, 2003; Teatru (în colaborare), Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Magdalena Popescu, „ Vedere de pe balustradă", GL, 1968,40; Constantin Hârlav, „ Vedere de pe balustradă", AST, 1969, 3; Nicolae Baltag, „Războiul pâinii", LCF, 1974, 35; Mircea Constantinescu, între reportaj şi roman, VR, 1974,11; Cristea, Domeniul, 320-324; Titel, Pasiunea, 173-175; Val Condurache, Istorie şi actualitate, CL, 1976, 5; Vasile Petre Fati, Refuzând pitorescul, VR, 1976, 7; Valentin F. Mihăescu, Literatura contemplaţiei active, LCF, 1977, 46; Valentin F. Mihăescu, Dreptul de-a fi om, LCF, 1978, 22; Iorgulescu, Scriitori, 215-217; Ştefănescu, Jurnal, 165; Radu Anton Roman, Recursul la metodă, LCF, 1981,24; Nicolae Manolescu, Tot despre proza scurtă, RL, 1981, 26; Vasile Chifor, „Daţi-i o şansă" prozei scurte!..., VR, 1982,1; Popescu, Teatrul, 224-227; Mariana Sipoş, Proza ţărănească, RL, 1991, 32; Nicolae Mateescu, DRI, III, 234-235. ' C.H. MATEESCU, Stelian (1903, Craiova — 1976, Bucureşti), eseist. Dintr-o familie de oameni simpli, M. a manifestat încă din adolescenţă o teribilă voinţă de afirmare intelectuală. A urmat 269 Dicţionarul general al literaturii române Mateevici la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filosofie, plecând apoi la studii în capitala Franţei. Citea enorm, în mai multe limbi, cu o încordare şi o meticulozitate ce l-au speriat până şi pe Mircea Eliade. I se dusese buhul că ştie multă carte (era poreclit „micul Kant"). Colegii vorbeau despre dânsul ca despre „un fenomen", „un al doilea Pico della Mirandola". îşi intimida profesorii (Mihail Dragomirescu fiind „victima" predilectă) sau îi scotea din sărite cu insolenţele-i nu lipsite de substanţă, emise pe un ton ascuţit, cu inflexiuni ciudate. Părinţii lui M. priveau la el ca la un geniu, şi cam tot aşa aveau să-l socotească Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, care i-a fost prieten. A întemeiat Societatea de Estetică (1925-1928), de ale cărei activităţi s-a ocupat împreună cu Lucian Blaga şi O.W. Cisek. înălţat pe coturnii unei megalomanii în proces, conferenţia adesea la Fundaţia „Regele Carol I", la Asociaţia Studenţilor Creştini din România şi în alte locuri, intrigând auditoriul cu înfăţişarea lui stranie şi mimica răvăşită, sugerând o insuportabilă combustie lăuntrică, de om mistuit de idei. De la o vreme, apelul la divinitate devine obsesiv în expunerile lui, trădând o fatală alunecare în manie religioasă, cu imprevizibile manifestări agresive. Deriva e sesizabilă şi în proza, de naive exaltări, Lacul negru, publicată în „Gândirea". A compus, în duh blagian, şi versuri, fără a dovedi cine ştie ce chemare spre poezie. La Sburătorul, oricum, ele nu au trezit entuziasm, de unde râca împotriva cenaclului şi a lui E. Lovinescu, pe care îl va şi ataca sfidător, atrăgându-şi sancţiunea maestrului. De prin 1933 M. se eclipsează din peisajul cultural al Bucureştilor. A suportat şi o serie de internări, tensiunea nefirească, aproape paroxistică, în care se silea să îşi ţină intelectul, biciuit spre performanţe de neatins, frângându-i echilibrul nervos. Mintea aceasta „excepţională" (Mircea Vulcănescu) clachează şi, în jurul lui, treptat, se aşterne tăcerea. Ani de zile după aceea, acest fruntaş al generaţiei sale (cum îl socoteau mulţi dintre camarazii de aceeaşi vârstă) putea fi văzut, cu o înfăţişare mizeră, parcă absent, strecurându-se neştiut de nimeni printre trecătorii grăbiţi. Cu articole, studii, cronici, reportaje şi interviuri, M. a colaborat la „Revista vremii", „Gândirea", „Revista universitară", „Viaţa literară", „Cuvântul", „Vremea". O parte dintre aceste texte, cărora li se adaugă şi câteva conferinţe, simt reunite în singurul său volum, Directiva absolutului (1933). Cu un orgoliu aproape paranoic, autorul îşi revendică profund convins întâietatea unor afirmaţii în domeniul estetic, în acela sociologic sau sub orizont metafizic. Se considera, cu teri-bilismu-i obişnuit, un căutător de esenţe. Mişcându-se cu dezinvoltură în climatul rarefiat al noţiunilor, eseistul plasează conceptele de naţional („particularismul etnic") şi universal „sub unghiul valorilor maxime". Valori pe care înţelege să le trăiască, în propulsia spre absolut, cu o neslăbită intensitate. Combătându-1 pe Nichifor Crainic, esteticianul nu o ia deloc razna atunci când accentuează că nu specificul naţional asigură perenitatea unei opere, ci — luând ca exemplu romanele lui Dostoievski — forţa iradiantă şi profunzimea cu care un scriitor sau altul exprimă trăirile întregii umanităţi. Departe de a fi înclinat spre tradiţionalism, M. nu-1 persecutat nici de sugestia noutăţii, argumentând cu un bun-simţ ireproşabil că inovaţia nu este fatalmente generatoare de capodopere. El replică, de pildă, la teoriile lui H. Bergson, formulând un judicios punct de vedere: „funcţionarea reală a gândirii nu-i un automatism psihic pur". Cât despre „marafeturile" şi „scrân-telile" dadaismului, i se pare că exhibă ceva caricatural. Chiar punctată de ciudăţenii, e vădită aplecarea către filosofia religiilor şi a culturii. Era convins că, în această sferă, are un cuvânt definitiv de spus. Nici o inhibiţie nu îl încearcă când lansează provocarea că studiul Metafizica laică şi metafizica sfinţilor ar fi o „sinteză extremă", cum altele nu s-au întreprins, îşi propusese să urmărească „filonul" mistic în artă şi în literatură, însă până la urmă totul a rămas în stadiul de schiţă. Plecând de la operă (product folcloric sau izvodire cultă), şi nu de la preconcept, emite, cu o superbie în care intră o bună doză de prezumţiozitate, o seamă de consideraţii asupra „sufletului românesc". Un articol se intitulează Sufletul românesc în poezie. în lirica autohtonă, a cărei evoluţie o delimitează în cinci etape, trăsăturile caracteristice i se par a fi predispoziţia pentru contemplaţie (cu un balans spre „transcendent"), un sentiment aparte al naturii, discreţia, pornirea spre joc, umorul. Totul — exceptându-1 pe Titu Maiorescu — îl nemulţumeşte pe M. la criticii români, pe care îi supune unor judecăţi incisive. El acuză lipsa de criterii, absenţa unui simţ al ierarhiei valorice, partizanatul cu iz provincial. De unde, o gravă „criză de autoritate". De-a dreptul rizibile i se par sentinţele gonflate ale lui Mihail Dragomirescu, care descoperă la tot pasul, în literatura noastră, „giganţi". Lui G. Ibrăileanu nu îi pune la îndoială bunele intenţii, reproşurile vizând cantonarea în perimetrul urbei Iaşilor. La H. Sanielevici îl irită furia negativistă, trădând un eu hipertrofie. Şi Paul Zarifopol, cu toată inteligenţa-i ascuţită, ar avea câteodată opţiuni care descumpănesc. Nici E. Lovinescu nu scapă de acidităţile necruţătorului cenzor. Ironiile trec, nu rareori, în sarcasm sau de-a dreptul în batjocură. Sunt reprize de ilaritate oarecum neaşteptate la acest spirit tulburat, aflat într-o tensiune continuă, dar şi într-un fragil echilibru la întretăierea dintre puseul genialoid şi iminenta prăbuşire în întuneric. SCRIERI: Directiva absolutului, Bucureşti, 1933. Repere bibliografice: Nicolae Roşu, „Directiva absolutului", CRE, 1933, 2035; Constantin Noica, între suflet şi spirit, II, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1996, 186-188; Micu, „Gândirea", 72-73, passim; Mircea Eliade, Memorii, I, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991,116-118,239-240; Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filosof, Bucureşti, 1992,219-221; Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, 1992, 38-39, passim; Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, III, îngr. Marin Diaconu şi Zaharia Balinca, Bucureşti, 1996,296. F. F. MATEEVICI, Alexie (16.111.1888, Căinări, j. Tighina -13.VIII.1917, Chişinău), poet, traducător şi eseist. Este fiul Nadejdei (n. Neaga) şi al lui Mihail Mateevici, preot. îşi petrece copilăria în satul Zaim. Studiază la şcoala duhovnicească (1897-1902), la Seminarul Teologic din Chişinău Mateevici Dicfionarul general al literaturii române 2 70 Desen de Marcel lancu (1902-1910) şi la Academia Teologică din Kiev (1910-1914), unde îşi ia licenţa. Va fi profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Chişinău. In 1915 este înrolat ca preot militar pe frontul din Galiţia, iar în 1916 pe cel românesc, unde contractează un tifos exantematic care îi va măcina sănătatea. La începutul secolului a publicat o serie de articole de atitudine politică (Ce ne trebuie nouă?, Lupta moldovenilor pentru dreptate), în care revendică autonomia naţională pentru basarabeni, dreptul de a studia şi a folosi limba română. Preocupările etnologice se concretizează în studiile Obiceiurile şi rânduielile nunţii la moldovenii basarabeni, Colindele Crăciunului ş.a. A debutat cu articolul Chestia preoţească, urmat de schiţa Toamna şi de o traducere din Cehov, în „Basarabia" (1906). Poeziile originale le-a publicat în „Luminătorul" şi în „Kişiniovskie eparhialinâie vedomosti". în iunie 1917 prezintă la cursurile de limba română pentru învăţătorii moldoveni poezia-manifest Limba noastră, apărută tot atunci în „Cuvânt moldovenesc". M. impune prin opera sa nu doar un om creştin doctrinar, ci şi un homo christianus genuin, organic. Acordul dintre Hristos şi popor, asemenea aceluia dintre sămânţă şi arătură, cum zicea Nichifor Crainic, este intuit şi exprimat ca marea temă, ca toposul fundamental al poeziei sale mesianice. Poetul, ca preot, o înalţă în tonuri psalmodiate, de rugăciune pământească spre cerurile pline de taină ale lui Dumnezeu. El se închide în cercul credinţei ca un nou Ioan Damaschin, spre a se lepăda de lumeasca deşertăciune şi a se pătrunde de duhul Mântuirii: „Chemarea mea-i Fiinţa sfântă,/Viaţa mea-i cerescul cântec". Ca homo christianus, nu poate concepe lumea decât prin Iisus, ca singurul Domn care o întruchipează. Hristos este măsura universală vie cu care sunt măsuraţi oamenii. M. îl despoaie, în poezie, şi îl împământeneşte, făcându-1 să semene cu păstorul cel bun (bonus pastor), cu semănătorul şi plugarul. Mitul cristic creşte, ca la Crainic, „din vlaga pământului românesc", Iisus este mereu cu cei mulţi şi necăjiţi: „Când crucea vieţii te doboară/ Pe tine la pământ, creştine,/ Grozava soartă te-nfioară/ Fă-ţi pace: Domnu-i cu tine" (Mângâiere). Se valorifică în cheia folclorului de inspiraţie religioasă toposul luminii cereşti şi acela al răsăririi stelei ce vesteşte marea minune: „Lumini lucesc la gura mormântului deschis,/întunecimea piere o clipă-n toată firea.../Hristos învie!.../ Paznici, să fie vouă vis,/ Lumina vă vorbeşte, v-au înlemnit uimirea!// Lumină din lumina cerescului cuprins/ Luceşte-acum pe chipuri, îl-înalţă biruinţa" (Hristos a înviat). Poetul însuşi se crede un apostol al lui Hristos, profetizând în „versuri cu foc arzătoare", pe linia lui O. Goga, aprinderea unor zări noi: „Vezi?! în zarea depărtării/Zorile s-aprind,/ Sfânta zi a învierii/Vine strălucind". Dintr-un misionar creştin tipic, se transformă într-un vizionar social, într-un mesia al începutului „nou" de eră, care aduce nu doar mântuirea de păcatul originar, ci cheamă la luptă „pentru-nfrângerea robiei/Bietului plugar": „Eu cânt, căci văd necazul frânt/ Ş-aud plugari în zori cântând./Nu doine de amar, de dor — /înviorarea ţării lor...//Şi glasul vieţii ascultând, /Venirea zorilor eu cânt." M. scrie cel mai inspirat poem consacrat limbii române, care conţine „imagini superioare de mare poezie" 2 71 Dicţionarul general al literaturii române Matei (G. Călinescu). Definiţiile metaforice, dispuse conform unei reacţii în lanţ, sunt foarte sugestive. Limba este fundamentul etern al neamului, aurul sufletului lui, valoarea supremă („Limba noastră-i o comoară/în adâncuri înfundată,/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată"). Ca foc latent al istoriei naţionale, ea trezeşte neamul din somnul de moarte, trezire simbolizată de imaginea deşteptării „Viteazului din poveste". Limba înseamnă cântecul originar al neamului, „doina dorurilor noastre". Ea este logos, principiu ultim al existenţei neamului, mijlocind comuniunea cu Dumnezeu: „Limba noastră îi aleasă/Să ridice slavă-n ceruri/Să ne spuie-n hram ş-acasă/Veşnicele adevăruri.//Limba noastră-i limbă sfântă,/Limba vechilor cazanii,/Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii". Dominanta mistică a obţinut în poezia şi publicistica lui M. atât aspect de doctrină creştină şi socială, cât şi de manifest estetic. SCRIERI: Poezii, pref. Petre V. Harteş, Bucureşti, 1926; Poezii, pref. L.T. Boga, Chişinău, 1937; Opere alese, Chişinău, 1954; Scrieri alese, îngr. şi pref. I. Vartician şi Efim Levit, Chişinău, 1966; Pagini alese, îngr. V. Nazar, pref. Andrei Hropotinschi, Chişinău, 1985; Pentru feciorii gliei, Chişinău, 1988; Scrieri, îngr. şi introd. Ion Nuţă, Iaşi, 1989; Limba noastră, Chişinău, 1989; Opere, I-II, îngr. Ion Nuţă, Efim Levit şi Sava Pânzaru, pref. Efim Levit şi Sava Pânzaru, Chişinău, 1993. Repere bibliografice: Petre V. Haneş, Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1924,277-279; Vasile Ţepordei, Preotul-poet Alexie Mateevici, Chişinău, 1937; Călinescu, Ist lit (1941), 855-856, Ist lit (1982), 941; Ciopraga, Lit rom., 213-214; Andrei Ciurunga, „Limba noastră-i graiul pâinii", LCF, 1983, 11; Z. Ornea, A. Mateevici, RL, 1990, 9; Iurie Colesnic, Doina dorurilor noastre. Itinefar-memorial liric, Chişinău, 1990; Colesnic, Basarabia, 1,238-253; D. Irimia,A. Mateevici-autorul celui mai profund poem închinat limbii române, DL, 1996, 4; Păcurariu, Dicţ. teolog., 253-254; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 85-89; Dicţ. scriit. rom., III, 127-128; Alexie Mateevici. Genealogii. Iconografie. Evocări, îngr. Vlad Chiriac, Chişinău, 2003. M. C. MATEI, Horia (pseudonim al lui Marcel Halpern-Philippescu; 13.11.1923, Suceava - 24.VII.2002, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Mirei şi al lui Iosif Halpern, profesor. Studiază limba şi literatura engleză la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia filologie modernă. Intre 1944 şi 1947 a fost reporter la ziarele „Momentul", „Sportul", „Ediţia" şi apoi redactor la „România liberă" şi „Lupta CFR" (1947-1960). A debutat editorial în 1959 cu Pasărea de piatră, un roman ştiinţifico-fantastic, căruia i-au urmat, într-un răstimp foarte scurt, alte scrieri aparţinând aceluiaşi gen, Ciudatul lac din Valea Brebilor (1959), Turneul de primăvară (1960) şi Expediţia „Zero K" (1961), toate reinterpretând cu fantezie convenţiile naraţiunii de acest fel. După 1964 a publicat mai multe volume de ştiinţă popularizată — Mică enciclopedie de istorie universală (1983, în colaborare), Enciclopedia Asiei (1999 în colaborare) — cu tematică foarte variată, ale căror principale calităţi sunt amploarea bibliografiei folosite şi claritatea expunerii (ţinând seama că majoritatea se adresează tineretului). M. a tradus şi câteva cărţi din literatura universală modernă, cu precădere ale unor scriitori germani şi austrieci: Arnold Zweig, Ştefan Zweig, Franz Werfel, Giinter Grass ş.a. SCRIERI: Pasărea de piatră, Bucureşti, 1959; Ciudatul lac din Valea Brebilor, Bucureşti, 1959; Turneul de primăvară, Bucureşti, 1960; Expediţia „Zero K", Bucureşti, 1961; Cartea, un călător milenar, Bucureşti, 1964; Tiparul, Bucureşti, 1964; Pigmeii, Bucureşti, 1964; Mayaşii, Bucureşti, 1967; Westul, o mare aventură, Bucureşti, 1969; Piraţi şi corsari, Bucureşti, 1974; Automobilul, Bucureşti, 1977; Enigmele Terrei, Bucureşti, 1978; Ţara Cangurului, Bucureşti, 1980; Literatura şi fascinaţia aventurii, Bucureşti, 1986; Enciclopedia Asiei (în colaborare), Bucureşti, 1999. Traduceri: Wolfgang Borchert, Păpădia, Bucureşti, 1964; Arnold Zweig, Tânăra femeie din 1914, Bucureşti, 1964, Sosit-a vremea, Bucureşti, 1967; Ştefan Zweig, Suflete zbuciumate, Bucureşti, 1968; Franz Werfel, Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh, Bucureşti, 1970; Walter Puschel, Robin şi fiica şefului de trib, Bucureşti, 1971; Anecdote cu haz, pref. trad., Bucureşti, 1971; Miros de praf de puşcă, pref. trad., Bucureşti, 1973; Ellen Glasgow, Pământ sterp, Bucureşti, 1974; Giinter Grass, Anestezie locală, Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Ion Lungu, Anecdote cu (mai mult sau mai puţin) haz, TR, 1971, 38; Tengeri Kalandok es kalandorok. Horia Matei-Evezredek kalâzkronikâja, EL, 1974, 8378; Florin Constantiniu, Un tezaur pentru fiecare, FLC, 1983,17; Radu Vaida, O carte de popularizare, LCF, 1987,19. D.G. MATEI, Valeriu (31.111.1959, Cazangic, j. Lăpuşna), poet. Este fiul Sevastiţei şi al lui Nicolae Matei. Studiază la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova (1978-1982). Exmatriculat de Matei Dicţionarul general al literaturii române 2 72 la doctorantura în etnografie, se angajează între 1983 şi 1987 cercetător ştiinţific la Muzeul Etnografic „Noul Ierusalim" din Istra, regiunea Moscova. Din 1987 până în 1990 a fost consultant pe problemele literaturii române din Republica Moldova la Uniunea Scriitorilor din URSS. Face carieră de parlamentar din partea forţelor democratice, reprezentând, din 1994, Blocul Intelectualilor şi Ţăranilor în Parlamentul Republicii Moldova. în 1993 şi 1994 a fost şi director al Editurii Hyperion din Chişinău. în 1994 a devenit preşedinte al Partidului Forţelor Democratice din Republica Moldova. De la o poezie a fervorii adolescentine, cultivată în volumul de debut, Stâlpul de foc (1988), M. se înscrie din ce în ce mai pregnant într-o formulă pecetluită de imaginea ruperii timpului în două printr-un uriaş stâlp de foc şi de metafora unui dans pasional al fiinţei, în care se răsfrâng umbrele vieţii şi ale neantului, precum şi umbra lui Hristos. în Somn de lup (1990) predominant este dacismul ancestral al sufletului, proiectat în fantomele lupilor, călăuzite de un sentiment al pustiului şi al nopţii, ca în istoria neamului românesc. „Poet substanţial în descendenţă nichitiană" (Eugen Simion), M. este deopotrivă un autor cultivat şi modern, care îşi transpune estetic emoţiile, le radicalizează expresiv şi îmbină două registre, tradiţional şi modern, fiind cuprins de „febra unui gând împietrit", de angoasa vidului sau de tristeţea senin-mioritică a lupului de jertfă. Este şi coautor al unei cărţi de reconstituire documentar-romanţată, Peregrinările şi suferinţele spătarului Neculai din Mileşti (1987). SCRIERI: Stâlpul de foc, Chişinău, 1988; Peregrinările şi suferinţele spătarului Neculai din Mileşti (în colaborare cu Serafim Saka), Chişinău, 1987; Somn de lup, Chişinău, 1990; Moartea lui Zenon, Iaşi, 1994; Dimineaţa marelui oraş, Chişinău, 2003; Grecia imaginară, Chişinău, 2003. Repere bibliografice: Val Condurache, De la Nistru pân-la Tisa, RL, 1991, 26; Eugen Simion, Poezia lui Valeriu Matei, LA, 1995,16; Alex. Ştefănescu, Diafanităţi, RL, 1995, 21; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 248; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Chişinău, 1999,128-132. ' M.C. MATEI AL MIRELOR (c.1550, Pogoniani, Grecia - 1624, Târ-govişte), cronicar. Ca protosinghel la Patriarhia din Constan-tinopol, M. a avut ocazia să-şi formeze o solidă cultură teologică şi istorică. între 1595 şi 1600 îndeplineşte misiuni religioase la Moscova şi Lvov, învăţând slavona, din care va şi traduce. Este silit să plece din Constantinopol (poate din cauza stăpânirii turceşti) şi vine în Ţara Românească (prin 1603-1605), unde va fi numit egumen al mănăstirii Dealu. în 1605 primeşte şi titlul onorific de mitropolit al Mirelor. Participă activ la viaţa politică, învăţatul egumen, minte lucidă şi dreaptă, bucurându-se de aprecierea domnitorilor. M. a scris numai în limba greacă, limbă de circulaţie în mediile culte româneşti. Viaţa şi petrecerea cuvioasei maicii noastre Parascheva cea Nouă din Epivates este o hagiografie, având ca model opera cu acelaşi titlu a patriarhului Eftimie din Târnovo. Urmează Slujbă pentru Grigorie cel Mare Decapolitul, în prefaţa căreia cronicarul face o primă referinţă la întâmplările sângeroase din timpul domniei lui Radu Şerban. între 1616 şi 1618 compune o scriere parenetică în versuri, după modelul învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (pe care se presupune că le-a tradus în greceşte), intitulată Sfaturi către Alexandru Iliaş, unde face şi o critică aspră a stării sociale a ţării. Istoria celor petrecute în Ţara Românească. începând de la Şerban Voievod până la Gavriil Voievod este o povestire versificată a evenimentelor din perioada 1602-1618 şi a fost tipărită (împreună cu poemul lui Stavrinos despre Mihai Viteazul) de mai multe ori la Veneţia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Printre alte întâmplări, sunt descrise luptele lui Radu Şerban cu voievodul Ardealului, prilej pentru autor să înfiereze războiul. Este inserat şi un capitol de istorie a Moldovei, din timpul lui Ştefan Tomşa. Tradusă, prescurtată sau adăugită, Istoria...a fost inclusă în principalele cronici ale Ţării Româneşti, fiind unica sursă internă pentru perioada relatată. Scrierile lui M., cu un pronunţat caracter moralizator, dezvăluie un spirit lucid care, fiind slujit de retorica vremii, dar şi de calităţi literare autentice, reuşeşte să se impună atenţiei prin relatări veridice şi dramatice. SCRIERI: Istoria celor petrecute în Ţara Românească. începând de la Şerban Voievod până la Gavriil Voievod; Aici scriem oarecare sfaturi ce am dat prea luminatului domn Ion Alexandru, când se afla în scaunul domnesc, în Tezaur de monumente istorice pentru România, I, publ. Papiu-Ilarian, Bucureşti, 1862,327-384: Istoria celor săvârşite în Ungrovlahia începând de la Şerban Voievod, LRV, II, 234-249. Repere bibliografice: N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1898-1899; Demostene Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1933,157-179; Iulian Ştefănescu, Opere istorice, Bucureşti, 1942,47-75; Zamfirescu, Studii, 184-204; Matei al Mirelor, LRV, II, 226-233; Dicţ. lit. 1900, 557; Păcurariu, Dicţ. teolog., 254-255; Dicţ. scriit. rom., III, 128-129. ' ' C.T. MAVRODIN, Irina (12.VI.1929, Oradea), poetă, eseistă şi traducătoare. Este fiica Măriei Mavrodin (n. Popescu), medic, şi a lui Anastase Mavrodin, profesor. înscrisă mai întâi la un liceu de fete, apoi la Liceul „Unirea" din Focşani, termină aici studiile secundare în 1950, când dă examen de admitere la Facultatea de Filologie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1954, obţinând licenţa în literatura franceză cu o lucrare despre Frangois Villon. Devine asistent la Catedra de limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti, unde obţine toate gradele universitare, până la cel de profesor, din 1993 predând la Facultatea de Litere a Universităţi din Craiova. Este doctor în filologie în 1971, la Iaşi, cu teza Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman. A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (1982,1985), pentru eseul Mâna care scrie. Spre o poetică a hazardului (1994), căruia i se decernează şi Premiul Academiei Române, şi pentru volumul de poezie Vocile (1998). în 1992 primeşte titlul Chevalier des Arts et des Lettres, acordat de Republica Franceză, iar în 2000 este decorată cu Steaua României în grad de cavaler. Debutează cu versuri în „Steaua" (1960), iar prima carte, placheta Poeme, îi apare în 1970, fiind urmată de Reci limpezi 273 Dicţionarul general al literaturii române Mavrodin cuvinte (1971), Copac înflorit (1978) şi Picătura de ploaie (1987). în poezie, abordarea eseistică din lucrările de critică şi istorie literară transferă obişnuinţe intelectuale şi idei ce exprimă o structură temperamental-artistică. M. cultivă un lirism uşor abscons, explorând spaţii de dincolo de obiectualitatea concretă, evanescente stări emoţionale, nelămurite mâhniri transcendente. Versurile albe nu recurg nici măcar la o ritmică a semnelor de punctuaţie, conţinând nu o dată ecouri din discursul teoretico-literar: „punctul central", de pildă. Dar şi un crez deliberat, acela că prin vers se poate pătrunde înlăuntrul marelui tot, căruia poeta i se integrează, căutând să îi desluşească rosturile întocmirii. O lirică plină de sensuri şi interogaţii, la care răspunsul nu se lasă descoperit. Cea dintâi culegere de contribuţii istorico-literare, Spaţiul continuu (1972), se plasează în sfera metodologiei avansate de noua critică franceză. Deşi unele dintre studii, remodelate întrucâtva în vederea publicării, fuseseră concepute după principiile mai vechii metode pozitiviste, atestând elaborări anterioare, cele mai multe intervenţii reprezintă încercări de apropiere de opera investigată cu ajutorul unor criterii şi procedee aparţinând criticii moderne. Autoarea îşi propune să reactualizeze propunerile clasice, rejudecându-le prin mijlocirea sensibilităţii contemporane, a habitudinilor de gândire proprii secolului al XX-lea, să le afirme, aşadar, ca prefigurări ale unei literaturi care nu se recunoaşte întotdeauna în înaintaşi, oricât de iluştri ar fi ei. Paradoxală numai în aparenţă, formularea, ingenios răsturnată, potrivit căreia noii romancieri trebuie consideraţi precursori ai clasicilor, indică tocmai citirea şi evaluarea creatorilor din secolele trecute prin filiere de explorare impuse de prozatorii moderni. Se demonstrează astfel circulaţia, nici o clipă întreruptă, a ideilor şi tehnicilor literare dinspre clasici spre contemporani şi invers. O circulaţie ascendentă, de vreme ce „rupturile vehement proclamate sunt iluzorii", „mutaţiile" şi „metamorfozele" fiind doar momente decisive, oricât de spectaculoase, ale unei procesua-lităţi necesare, prin urmare ale unui spaţiu continuu — literatura. La scriitorii incluşi în sumar — Madame de Sevigne, Madame de Stael, Choderlos de Laclos, Lamartine, Flaubert, Alfred de Vigny, Paul Valery, Jules Romains, Andre Gide ş.a. — M. caută acele filoane, suporturi ideatice şi deprinderi de meşteşug care să îi apropie de anii noştri, permiţând, pe de o parte, reasimilarea lor în funcţie de exigenţele nu o dată sofisticate ale unui secol tehnocratic şi realizarea contactului generativ cu proza nouă, pe de alta. Referirile analitice din eseul Noul Roman francez, un roman poetic, disting, faţă de conceptul mai larg al „noului roman" de la începutul secolului al XX-lea, poeticitatea prozelor din deceniile următoare: Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon, Frangois Mauriac ş.a., derivată din specificitatea poeziei moderne care, ca şi romanul poetic, nu comunică informaţii, nu instruieşte, nu descrie şi nu povesteşte. într-o astfel de literatură — afirmă exegeta — deschiderea permanentă este programată, ca şi obţinerea obscurităţii prin analogii şi simboluri, ca şi tendinţa autoreflexivă şi relativizarea viziunii prin pluralitate spaţio-temporală ori fenomeno-logizarea răsfrângerii esenţialiste. Toate, descoperiri mai vechi ale literaturii, radicalizate însă de novatorii contemporani. Această schiţă va fi dezvoltată în Romanul poetic (1977) pe o plajă extinsă şi la alte literaturi: engleză, americană, austriacă. M. încheagă astfel una dintre cele mai compacte imagini, la noi, a Noului Roman francez ca formă literară de sine stătătoare prin poetică şi realizări. Cercetat fără prejudecăţi şi cu mijloace adecvate, Noul Roman, descurajant de echivoc, îşi dezvăluie „tainele", plusurile şi minusurile, fertilizând, din această perspectivă „poetică", numeroase posibilităţi de revitalizare a clasicilor. Este ceea ce va încerca să demonstreze lucrarea Modernii, precursori ai clasicilor (1981), revigorând din varii perspective metodologice tot atâtea nume clasice, precum Rimbaud,Tolstoi, Flaubert ş.a. La fel, eseul Stendhal - scriitură şi cunoaştere (1985). Demersul revalorizator va căpăta noi întemeieri teoretice şi poetice în Punctul central (1986). Pornind de la ideile lui Maurice Blanchot şi ale altor corifei ai noii critici, M. aşază la baza evaluării clasicilor de către moderni, deveniţi astfel precursori ai lor, teoria intertextualităţii extinse la textul lumii şi al istoriei. Tot aceasta facilitează aflarea răspunsului la întrebarea: încotro se îndreaptă literatura? Către „punctul central", conceput ca loc de convergenţă spre care tind deopotrivă acţiunea autorului-cititor pe cale de a-şi instaura opera şi acţiunea cititorului-autor, el însuşi instaurator de operă, care se deplasează tot timpul în funcţie de mereu înnoite Maxim Dicţionarul general al literaturii române 2 74 contexte literare. Altfel spus, spre locul de întâlnire al conştiinţei empirice — totalitatea lecturilor şi influenţelor asimilate în trecut — şi al celei subiective — datele intrinseci ale individualităţii creatoare -, ambele acţionând mijlocit sau direct în momentul „facerii". Poezia şi eseul teore-tico-istorico-literar se împletesc la M., frecvent stimulativ, cu obligaţiile didactice şi cu programul de traduceri din critica, istoria artei şi literatura franceză. Textele şi analizele produse de Irina Mavrodin duc la trei posibilităţi de recepţie, instructive şi pentru scriitorul român, preocupat - ca oricare altul - de succes: 1. A scrie voit pentru succesul unui anumit public; este cazul cel mai banal 2. A scrie liber, deschis şi natural, urmând ca publicul viitor să selecteze ce va voi: scriitorul îi oferă câteva posibilităţi â la carte. 3. A scrie indiferent de orice public, fie şi în ipostaza sa de „orizont" neutru, conştient că publicul va selecta ceva, oricum. Adrian Marino SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1970; Reci limpezi cuvinte, Bucureşti, 1971; Spaţiul continuu, Bucureşti, 1972; Romanul poetic, Bucureşti, 1977; Copac înflorit, Bucureşti, 1978; Modernii, precursori ai clasicilor, Cluj-Napoca, 1981; Poussin, Bucureşti, 1981; Poietică şi poetică, Bucureşti, 1982; Stendhal - scriitură şi cunoaştere, Bucureşti, 1985; Punctul central Bucureşti, 1986; Picătura de ploaie, Bucureşti, 1987; Mâna care scrie. Spre o poetică a hazardului, Bucureşti, 1994; Vocile, Bucureşti, 1998; Poietică şi poetică, Craiova, 1998; Uimire şi poiesis, Craiova, 1999; Punere în abis, Bucureşti, 2000; Cvadratura cercului, Bucureşti, 2001; Capcana-Le Piege, ed. bilingvă, Bucureşti, 2002; Centrul de aur, Bucureşti, 2003. Ediţii: Dan Laurenţiu, Călătoria mea ca erou şi martir al timpului, Bucureşti, 1999. Traduceri: Madame de Stael, Scrieri alese, introd. trad., Bucureşti, 1967, Zece ani de exil. Memorii şi note de călătorie, Bucureşti, 1993; Albert Camus, Exilul şi împărăţia, pref. trad:, Bucureşti, 1968, Mitul lui Sisif, pref. trad., Bucureşti, 1969; Henry Perruchot, Viaţa lui Seurat, Bucureşti, 1968; Elie Faure, Istoria artei, I-V, introd. DanGrigorescu, Bucureşti, 1970, Spiritul formelor, I-II, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1989; Doamna de Sevigne, Scrieri, pref. trad., Bucureşti, 1971; Andre Gide, Amintiri de la Curtea cu Juri. Sechestrata din Poitiers, pref. trad., Bucureşti, 1972; Etienne Drioton, Pierre du Bourguet, Arta faraonilor, I-II, pref. Radu Florescu, Bucureşti, 1972; Francis Ponge, De partea lucrurilor, Bucureşti, 1974; John Rewald, Istoria impresionismului, I-II, Bucureşti, 1974; Henry de Montherlant, Cazul Exupere, pref. trad. Bucureşti, 1975, Un asasin îmi e stăpân, Iaşi, 2003; Aloysius Bertrand, Gaspard de la Nuit, Bucureşti 1977 (în colaborare cu Pan Izvema); Eugene Delacroix, Jurnal, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1977; Gerard Genette, Figuri, pref. trad., Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Angela Ion); Maurice Blanchot, Spaţiul literar, pref. trad., Bucureşti, 1980; Marcel Proust, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1981, în căutarea timpului pierdut, I-VI, 1987-2000, Indiferentul, Paris-Bucureşti, 2001; ... Elixirul de viaţă lungă. Proză fantastică franceză în secolul al XX-lea, I-III, Bucureşti, 1982 (în colaborare); Paul Ricoeur, Metafora vie, pref. trad., Bucureşti, 1984; Gustave Flaubert, Bouvard şi Pecuchet, Bucureşti, 1984; Eugen Jebeleanu, Hanibal, ed. bilingvă, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1985; Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1986; Emil Cioran, Tratat de descompunere, Bucureşti, 1992, Căderea în timp, Bucureşti, 1994, Evreii-un popor de solitari, Bucureşti, 2001; Gaston Bachelard, Apa şi visele, Bucureşti, 1995, Aerul şi visele, Bucureşti, 1997, Pământul şi reveriile voinţei, Bucureşti, 1998, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, 1999; Albert Cohen, Cartea mamei, Bucureşti, 1995, Frumoasa Domnului, Bucureşti, 2000; Vadime Elisseeff, Danielle Elisseeff, Civilizaţia japoneză, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Irina Diana Izvema); Nina Berberova, Acompaniatoarea. Boala neagră. Trestia revoltată, Bucureşti, 1996, Andre Pieyre de Mandiargues, Marginea, Bucureşti, 1998; Patrick Rembaud, Bătălia, Bucureşti, 2001; Camille Laurens, Carnet de bal, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Eugen Simion, „Poeme", LCF, 1970,4; Ilie Constantin, „Poeme", RL, 1970,31; Laurenţiu Ulici, „Poeme", CNT, 1970,34; Radu Câmeci, „Poeme", ATN, 1970,11; Horia Bădescu, „Poeme", ST, 1970, 11; Sorin Titel, „Spaţiul continuu", RL, 1973, 1; Aurel Sasu, Poeticitatea romanului, ST, 1977, 8; Alexandru Condeescu, „Modernii, precursori ai clasicilor", LCF, 1983, 5; Adrian Marino, „Poietică şi poetică", TR, 1983,10; Florin Manolescu, „Poietică şi poetică", CNT, 1983,15; Marian Papafoagi, Stendhal - contemporanul nostru, TR, 1985, 43; Adrian Marino, Lecturi productive, TR, 1986,32; Marian Papahagi, Poezia „prezentului central", TR, 1988,12; Nicolae Bârna, Despre buna relaţie cu hazardul, CC, 1995, 8-9; Monica Spiridon, Jocul ordinii şi al întâmplării, RL, 1995, 13; Velea, Universalişti, 206-214; Gheorghe Grigurcu, între gol şi plin, RL, 2001, 39; Dicţ. scriit. rom., III, 130-132; Popa, Ist lit., II, 1149; Mariana Ionescu, Cvadratura cercului, „Universul cărţii", 2002,1; Dan Mănucă, Hazard şi creaţie, CL, 2003,7. St. V. MAXIM, Ion (1.VII.1925, Tihău, j. Sălaj - 16.XII.1980, Timişoara), prozator, poet şi eseist. Este fiul Mariei-Ana (n. Vaida) şi al lui Augustin Maxim, învăţător. Face liceul la Zalău, Teiuş şi Blaj (1932-1944), apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, secţia filosofie (1944-1948). în timpul studenţiei a lucrat ca redactor la „România viitoare" (Sibiu, 1944-1945), „Tribuna" şi „Lupta Ardealului" (Cluj, 1946-1948), iar după licenţă a fost profesor de liceu în Zalău (1948-1949). între 1949 şi 1964 suportă o lungă detenţie politică. Ulterior se stabileşte la Timişoara, unde lucrează ca economist la OCL Alimentara (1964-1967), apoi ca psiholog. Este doctor în filosofie (1972). A colaborat la „Orizont", „România literară", „Viaţa românească", „Familia", „Steaua", „Ateneu", „Revista de filosofie", „Luceafărul". A mai semnat cu pseudonimele Doctor Copelius şi losif Mirescu. A debutat ca elev, la revista „Mlădiţe" a Liceului din Blaj (1941), iar editorial, cu volumul de povestiri fantastice Simfonia neterminată (1942). Urmează Cântecul stelelor (1945), un poem dramatic de aceeaşi factură. Dar emblematic pentru întreaga creaţie a lui M. rămâne volumul de versuri Interferenţe (1968). E o carte de versuri clasice, consacrate biografiei unei iubiri aparent epuizate. Suportul textelor este conflictul dintre indecizia trăirilor şi limpezimea tiparului formal. Erosul parcurge o scală variată, de la melancolia blândă a iubirii pierdute la jubilaţia regăsirii. Căutarea esenţelor dincolo de eveniment şi sentimente este o constantă. Experienţa războiului, cuprinsă în notaţiile sincopate din placheta de poezii însemnări pe scut (1968) ori în paginile reportericeşti din jurnalul de campanie Oameni în alb (1970) se converteşte în literatură în spiritul aceluiaşi program. Frumuseţe amară (1969) cuprinde câteva nuvele izbutite, ilustrând o mare varietate tehnică, dar şi subiecte diverse. Atitudini critice (1973) îşi propune o panoramă a criticii contemporane dintr-un unghi 275 Dicţionarul general al literaturii române Maxy personal şi relevă un bovarism clasicizant, care porneşte de la o ironică relativizare a criteriilor. E o carte interesantă prin atmosferă, unde autorul discută metodele critice ale confraţilor, arătându-se mult prea îngăduitor cu unii şi necruţător cu alţii. Opţiunea pentru valorile clasicismului şi ale filosofiei se afirmă în Orfeu, bucuria cunoaşterii (1976), un elogiu dedicat Eladei, pusă sub semnul unui Orfeu univoc, un Orfeu ce refuză vanitatea gândirii. Prozatorul revine, acompaniat de eseist şi de psiholog, în Popas în Afrodisia (1978), carte construită ca un mozaic, ilustrând aceeaşi diversitate tematică. Romanul Umbra de la Cozia (1980) e, de asemenea, un spaţiu de interferenţă a mai multor formule de discurs şi a preocupărilor autorului (istorie, antropologie, folclor, filosofie etc.). Reconstituire documentată a timpului lui Mircea cel Bătrân, meditaţie asupra istoriei, a balansului între etern şi efemer, romanul amestecă naraţiunea obiectivă cu eseul în încercarea de a configura o iniţiere filosofică a personajului principal. Influenţa sadoveniană e, pe alocuri, prea evidentă. Ultimul volum antum, Pe malul Styxului (1980), este un bildungsroman filosofic, o carte autobiografică devenită testament. SCRIERI: Simfonia neterminată, Blaj, 1942; Cântecul stelelor, Blaj, 1945; Interferenţe, Bucureşti, 1968; însemnări pe scut, Bucureşti, 1968; Frumuseţe amară, Bucureşti, 1969; Oameni în alb, Bucureşti, 1970; Atitudini critice, Timişoara, 1973; Orfeu, bucuria cunoaşterii, Bucureşti, 1976; Popas în Afrodisia, Bucureşti, 1978; Umbra de la Cozia, Timişoara, 1980; Pe malul Styxului, Bucureşti, 1980. Ediţii: Lucian Blaga, Despre conştiinţafilosofică, pref. edit., Timişoara, 1974, Aspecte antropologice, pref. edit., Timişoara, 1976; V. Beneş, Hanul Roşu, pref. edit., Craiova, 1983. Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, „Simfonia neterminată", RFR, 1943, 12; Valeriu Cristea, „Frumuseţe amară", RL, 1969, 41; Cornel Ungureanu, Bucuria cunoaşterii, O, 1977, 6; Nicolae Balotă, „Orfeu, bucuria cunoaşterii", ST, 1977,4; Livius Ciocârlie, Carte de înţelepciune, 0,1980, 48; Marcel Comiş-Pop, Un roman al iniţierilor, 0,1980, 48; Eugen Todoran, Ion Maxim, ST, 1980,12; Grigurcu, Critici, 309-312, Dicţ. scriit. rom., III, 132-134. A.Ct. MAXY, Liana (11.11.1923, Charlottenburg, Germania — 25.VII.2002, Tel Aviv), prozatoare şi poetă. Este fiica Melei şi a lui Max Hermann Maxy, pictor. A absolvit Colegiul „Onescu" pentru studenţi evrei, secţia litere şi filosofie (1944) şi Facultatea de Teatrologie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti (1962). Intră devreme în jurnalistică, ca redactor la „România liberă" (1945-1971), ulterior ca secretar de redacţie la „Secolul 20", şef de rubrică la „Cultura poporului" şi „îndrumătorul cultural". Un timp lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Colaborează cu scenarii la posturile de radio şi televiziune, face traduceri, practică rar critica de artă sau de teatru, publică versuri şi proză. Din 1974, când se stabileşte în Israel, continuă să fie prezentă în paginile revistelor şi gazetelor de limba română: „Viaţa noastră", „Ultima oră", „Adevărul", „Minimum", „Izvoare", „Orient Expres", „Tribuna". începând cu Ora severă (1982), eseu poematic despre întâlnirea cu Israelul, îi apar, tot în româneşte, mai multe cărţi de memorialistică, proză şi versuri. Face parte din Confederaţia Scriitorilor din Israel şi din Organizaţia Internaţională a Ziariştilor. Interesul scriitoarei se îndreaptă spre proza memorialistică, în care creionează îndeosebi portrete de artişti, dar şi spre proza de ficţiune. Nucleul magic (1986) este conceput ca o evocare a avangardei româneşti interbelice de sorginte evreiască. în centrul acesteia se află privirea cercetătoare a lui M., născută pe când tatăl său, M.H. Maxy, era la studii în Germania. Coeziunea familiei este aceea care motivează titlul cărţii. în plus, familia Maxy îşi are magnetismul ei. Cei ce le frecventează casa din Calea Victoriei se numesc F. Brunea-Fox, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, iar Gheorghe Dinu (Ştefan Roii) va proteja familia Maxy în lunile rebeliunii legionare, stabilind o solidaritate deasupra hotarelor etnice. Cultura europeană şi românească nutreşte căutările artistice ale grupului, în timp ce ideologia îl împarte între socialism şi tendinţa de asimilare. Ţesătura epică a cărţii privilegiază această epocă, spre a se restrânge mult atunci când sunt evocate deceniile realismului socialist. M.H. Maxy trece de la avangardă, totdeauna solidară cu stânga antifascistă, la acceptarea realismului socialist, iar de aici la marea deziluzie. Naraţiunea, structurată ca o rememorare autobiografică, urmăreşte însă şi criza de identitate a şcolăriţei, care se descoperă refuzată din motive etnice de colege şi de profesoare. Memorialista îşi aminteşte de spaima părinţilor la încheierea pactului german cu Moscova, apoi de pogromul din Calea Văcăreşti. Mai multă pregnanţă au chipurile de femei, tatăl fiind mai puţin izbutit ca personaj. Volumul următor, Punctele mele cardinale (1994), cuprinde atât versuri, proză şi interviuri, cât şi evocări ale unor personalităţi (Geo Bogza, Emil Cioran, Nina Cassian). Poezia oraşelor extinde portretele spre un univers spiritual precum Parisul ori Bucureştiul, dar şi Ramat Gan, spaţiul israelian al prozatoarei. Povestirile schiţează tipologii de activişti culturali ai anilor '60, aflaţi în confruntare cu artiştii şi intelectualii autentici şi cu platitudinea dogmatică, opusă libertăţii de expresie şi gândire. Romanul Bătrânul Ieri şi nenăscutul Mâine (1997) construieşte un fel de puzzle cu personaje ce nu se cunosc, dar se întâlnesc în timpul unei călătorii cu avionul, când îşi relatează unul altuia povestea vieţii. Dar M. sondează şi altă epocă, timpul catastrofei şi destinul evreului francez Simon, prizonier în Germania, care îşi pierde tânăra soţie rusoaică într-un bombardament. Evenimentul istoric polarizează întotdeuna spectaculos destinele. Ideea unui univers dramatic, guvernat de legea atracţiei elective şi de încrederea în valorile umane domină proza autorei. Poeziile, unele risipite în cărţile de proză, concentrează momente de meditaţie lirică. Aventura existenţei e comunicată în formule grave (Maturitate, Peştera furtunii). Alteori intervine soluţia dialogului naiv, mai puţin inspirată. SCRIERI: Ora severă, Tel Aviv, 1982; Nucleul magic, pref. Ionel Jianu, Tel Aviv, 1986; Punctele mele cardinale, Tel Aviv, 1994; Bătrânul Ieri şi nenăscutul Mâine, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1997. Traduceri: Mazilescu Dicţionarul general al literaturii române 2 76 Sandu David, Nopţi la paralela 32, Tel Aviv, 1978; ed. Bucureşti, 1994, Dacă poezia mea..., postfaţă Dan Laurenţiu, Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: Elena-Esther Tacciu, Evocări şi portrete, „Viaţa noastră", 1994, 3 iunie; Solo Har, Generaţia confruntărilor, Bucureşti, 1997, 387-397; Cristofor, Ţara Sfântă, 1, 140-143; Aczel, Scriitori rom. Israel, 105-107. E.-E.T. MAZILESCU, Virgil (11.IV.1942, Corabia - 10.VIII.1984, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Aurei-Lili (n. Rădu-lescu) şi al lui Sabin Mazilescu, contabil. Urmează cursurile şcolii primare, gimnaziul şi liceul la Cujmir (1949-1950), Turnu Severin (1950-1951), Târgu Jiu (1951-1952), Drăgăşani (1952-1957) şi Bucureşti (1957-1959), unde va absolvi Liceul „Spiru Haret". Frecventează Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii bucureştene (1959-1964), iar după terminarea studiilor este numit profesor la Greaca, judeţul Giurgiu. între 1966 şi 1968 e bibliotecar la Biblioteca Orăşenească din Ploieşti, iar între 1968 şi 1970 este secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor, condus în acea perioadă de Miron Radu Paraschivescu. Din 1970 până la sfârşitul vieţii lucrează ca redactor la „România literară". M. începe să scrie versuri — şi să frecventeze cercurile tinerilor aspiranţi la literatură — din studenţie. A participat la cenaclul „Mihai Eminescu" condus de Marin Sorescu, precum şi la cenaclul „Nicolae Labiş" al revistei „Luceafărul", fiind cu consecvenţă prezent şi la lucrările cenaclului condus de M. R. Paraschivescu. Debutează în 1966, cu poemul mâncau la o masă lungă şi bogată, apărut în „Povestea vorbei", supliment al revistei „Ramuri" coordonat de M. R. Paraschivescu. în aceeaşi epocă se constituie „grupul oniric", în care lui Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag li se alătură treptat M., Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacşu, Emil Brumam, Virgil Tănase, Sorin Titel. Tentativa onirică irită oficialitatea şi factorii de „îndrumare" a culturii. Simpla idee a existenţei unui „grup" care funcţiona în afara cadrelor instituţionalizate era inacceptabilă pentru optica dirijistă a forurilor culturale oficiale. Grupul oniric avea să-şi menţină coerenţa cam până prin 1971, destrămându-se treptat, dar foştii lui componenţi aveau să rămână, în ochii oficialităţilor comuniste, cu o reputaţie de personaje recalcitrante, de frondeuri sau rebeli. în cazul lui M., reputaţia nu va fi infirmată: deloc dispus să menajeze dezideratele opresive ale autorităţilor, mişcându-se şi comunicând liber, cultivând prieteniile literare, înconjurat, admirat şi urmat de scriitori din toate generaţiile, el are o prezenţă pregnantă în cadrul reuniunilor şi contactelor neoficiale, devenind „cap de serie al boemei şi noncofor-mismului scriitoricesc din acei ani tot mai întunecaţi şi mai apăsători" (Alexandru Condeescu). îngăduindu-i-se, în 1980, să participe la Festivalul de la Liege, pleacă de acolo la Paris, unde petrece o lună în compania prietenului său Dumitru Ţepeneag şi se întâlneşte cu numeroase personalităţi ale exilului românesc, nepăsător faţă de posibilele consecinţe ale acestui gest. Automarginalizat prin evitarea compromisurilor favorizante pentru vreo ascensiune socio-profesională, oripilat de marasmul moral al epocii, bântuit de obsesia morţii pretimpurii şi împins de angoasă şi exasperare către autodistrugere, cu sănătatea ruinată, poetul s-a stins la o vârstă încă tânără. Debutul editorial a avut loc în 1968, cu Versuri, distins cu Premiul revistei „Luceafărul". în 1970 îi apare culegerea Fragmente din regiunea de odinioară (poeme în proză), în 1979 e publicat volumul antologic Va fi linişte va fi seară, cuprinzând numeroase poeme inedite, iar în 1983 iese de sub tipar Guillaume poetul şi administratorul. A colaborat la „Amfiteatru", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Tribuna", „România literară". A tradus — de regulă în colaborare — mai multe cărţi. Cantitativ deloc amplă, poezia lui M., de o originalitate ireductibilă, a produs o puternică impresie şi i-a rezervat poetului un loc cu totul aparte în tabloul literaturii contemporane. Prizată direct de publicul avizat, examinată cu dili-genţă de exegeză, producţia poetului rămâne oarecum greu de clasat sub raportul identităţii. Tocmai această relativă dificultate, ridicată de creaţia unui poet reticent, pare să o caracterizeze în primul rând. A putut fi considerat un continuator al suprarealismului, un neosuprarealist sau, în sens mai larg, un reprezentant al neoavangardei postbelice, emergentă de prin anii '60. Aşezarea lui în descendenţa suprarealistă a fost legitimată şi de apartenenţa la grupul oniric, onirismul înnodând într-un fel cu suprarealismul, chiar dacă prin negare. 277 Dicţionarul general al literaturii române Mazilescu Totuşi, diagnozele de acest gen erau de regulă însoţite de precizări atenuatoare: poetul utiliza doar procedee suprarealiste, fără radicalism, mai mult ca stratagemă de disimulare a unui subtext confesiv, melancolic şi sentimental. S-a mai opinat, pe de altă parte, că M. ar fi un „poet de limbaj", cu discursul poetic extrem de elaborat, înclinat către exacerbarea artificiului, dar nu pentru obţinerea unor efecte zgomotoase, prin afişarea unei retorici a emfazei sau a stridenţei, ci dimpotrivă, prin administrarea atent supravegheată a unui minimalism al mijloacelor, prin destructurări ale sintaxei, prin recursul la pauze, suspendări, întreruperi, omisiuni generatoare de stranietate. în legătură cu retorica specifică poetului, este memorabilă formula utilizată de Eugen Negriei: „o stilistică a eschivei". în ultima vreme M. este văzut tot mai mult ca un „poet existenţial", un poet „de carne şi de sânge", congener — în pofida particularităţilor retoricii sale — cu neoexpresioniştii patetici ai generaţiei 70, autor care cultivă cu fervoare „«marile teme» ale modernităţii: moartea, nebunia, suferinţa, Poezia cu majusculă" şi înţelege „mistica poeziei ca instrument de mântuire, gravitatea rostirii" (Mircea Cărtă-rescu). Fără îndoială că dramatismul biografiei poetului, condiţia lui boemă şi rebelă, suferinţa şi dispariţia prematură contribuie la legitimarea acestei receptări, însă ea e autorizată în primul rând de texte. Mai vechile încercări de a-1 recupera integral pe poet în cadrele modernismului şaptezecist au dat rezultate limitate. Gheorghe Grigurcu semnala filiaţia suprarealistă, consemna ispita transcendenţei, înregistra patetizarea amintirii — impersonalizată tactic prin învestirea ei în ancestral şi geologic — şi releva imageria onirică, reproşându-i poetului un „cinism" exagerat (inclusiv faţă de poezie) şi recurgerea la „divagaţii de gust îndoielnic" şi opinând, concluziv, după ce-1 comparase cu Ion Vinea, Gellu Naum, Nichita Stănescu, că, „fără să fi fost un «mare poet»", M. „rămâne prin melodramatismul său obscur, lucrat cu o îndârjire ce i-a eliminat în bună parte confuzia şi, mai presus, ca un personaj memorabil al boemei noastre literare". Cornel Regman îi reproşa, între altele, o anumită propensie spre „harţă" (probabil în lumina unor elemente extratextuale, pe care le va fi cunoscut), un exces de încifrare, reţinea înclinarea spre parabolă (oarecum în descendenţa lui Eugen Jebeleanu) şi credea că „mişcarea favorită este cea esopică". Lecturi critice comprehensive şi empatice ale poeziei lui M. sunt acelea ale lui Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, primul remarcând că „poemele acestea au strania putere de a se impune, de a deveni familiare în toate detaliile lor aparent hazardate, încât după ce le-ai parcurs de două sau de trei ori le regăseşti încadrate într-un contur de intimitate cordială chiar şi atunci, şi mai ales atunci, când vorbesc despre lucruri întru totul neîmbietoare, despre (să zicem) moarte", iar al doilea relevând că „o ciudată comuniune se realizează aici pe deasupra comunicării, dincolo de sensul imediat, care poate scăpa, al cuvintelor înlănţuite adesea într-o frazare ininteligibilă". De regulă, criticii convin că sub masca cinisiîiului şi sub „bruiajul" procedărilor de sorginte avangardistă M. ar fi fost, în fond, un confesiv şi un sentimental. Frecventă este şi înregistrarea poetului drept creator de tablouri de atmosferă, enigmatice, luminate de un lirism criptat, obiectivat, învestit în „obiecte", în „decor". De aceste tablouri ţine şi imageria onirică a poetului, aceasta fiind marca de onirism cea mai vizibilă a creaţiei sale. Faptul că a putut fi raportat la poeţi cât se poate de diferiţi între ei — Eugen Jebeleanu, Gellu Naum, Geo Dumitrescu — demonstrează diversitatea componentelor structurii intime a liricii sale. Nicolae Oprea a văzut aici o mixtură între modalităţile parnasiană, romantică, simbolistă şi suprarealistă, iar criticul Marin Mincu, care iniţial respinsese discursul poetului considerându-1 aparţinător unui „manierism ermetizant şi steril", îl redescoperă din alt unghi şi îl proclamă „mare poet", deschizător de drum al textualiştilor cu miză existenţială, semnalând drept caracteristice pentru demersul lui poetic „expierea în text", „o alunecare lentă şi încăpăţânată dinspre textul vieţii spre existenţa textuală" şi „încercarea tragică de a trece dincolo de pragul limbajului". Mulţi dintre poeţii generaţiei 2000 îl adoptă pe M. drept precursor, pornind tocmai de la această perspectivă interpretativă, atitudinea acestora nefiind un lucru inedit ca atare, de vreme ce lirica sa s-a bucurat de audienţă în toate generaţiile de poeţi contemporane lui. Probabil că una dintre lecturile cele mai ponderate ale poeziei lui M. ar fi cea a lui Eugen Simion, critic care, contestând etichetarea „neosuprarealistă" aplicată poetului, îi desluşeşte cu atenţie expresia „fără figuraţie", avară în metafore, cuprinzând „denivelări sintactice" şi „pauze supravegheate", constată relativa raritate a ocurenţei registrului propriu-zis oniric şi puternica deschidere către real; se declară de acord cu observaţia lui Valeriu Cristea privind hermetismul poeziei mazilesciene, caracterul ei iniţiatic — „ermetismul acestei poezii, în măsura în care există, este [...] nepremeditat, natural" — , înregistrează două maniere aparent contrastante, şi anume una a exprimării simple şi limpezi, în care discursul poetic e adus la „gradul zero" prin desolemnizare, şi alta, unde discursul e enigmatic şi eliptic, conchizând că atunci când se exprimă cu autenticitate, „netravestit", poetul se arată a fi un spirit elegiac, tulburat de „trecerea omului". Altă lectură îi aparţine lui Ion Negoiţescu, care accentuează lirismul şi sentimentalismul manifestate indirect, atribuindu-le „mai degrabă lucrurilor dimprejur decât fiorului lăuntric", şi relevă faptul că exemplul suprarealismului i-a dat poetului acea „libertate emotivă şi expresivă necesară sondajelor speciale în zona de obscurităţi a sufletului uman". în fine, AL Cistelecan crede că în producţia poetului nu există vreo originalitate fundamentală, frapant „revoluţionară", semnalează importanţa retoricii, o retorică a ironiei, „al cărei precipitat — angoasa — pare o achiziţie involuntară", şi o retorică a omisiunii, menită să blocheze confesiunea şi să disimuleze sentimentul, îi demontează migălos ceea ce numeşte o „inginerie ironică a confesiunii", o „nouă linie tehnologică de asamblare a unor substructuri" ale poeziei, cu „o producţie în regim depresiv-convenţional şi înclinat spre gratuitate", afirmă că poetul a fost, în cele din urmă, un sentimental, un maestru al liricii de atmosferă. Criticul semnalează şi radicalizarea treptată a dramatismului, creşterea mizei existenţiale, Mazilescu Dicţionarul general al literaturii române 2 78 faptul că „reveria blazată" se desfăşoară la un moment dat „pe liniile unui scenariu al extincţiei în care patetismul e imanent sugestivităţii" şi, după o seamă de nuanţări hermeneutice, conchide că „poemele lui Virgil Mazilescu sunt o capcană: ele vorbesc despre disperare şi spaimă, despre alienare şi moarte cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu sarcasm şi oboseală, într-o aparenţă familiară şi colocvială. Cu asemenea şosele şi momele el îşi ademeneşte cititorul la marginea prăpastiei, lăsându-1 acolo în pragul vertijului". Toate aceste interpretări sunt validate, în proporţii diferite, de textele unui corpus restrâns, dar pregnant, manifestând o indubitabilă radicalizare în timp, de la aşa-zisul manierism al debutului la angajarea existenţială dramatică din ineditele incluse în Va fi linişte va fi seară şi din versurile prezente în Guillaume poetul şi administratorul Lirica lui M. se particularizează, într-adevăr, printr-o exprimare frustă şi totodată, „aleasă" foarte „lucrată", destructurată productiv prin lacunaritate calculată şi printr-un minimalism ortografic radical. Poetul nu utilizează niciodată în textul poetic, inclusiv în titluri, majusculele, iar la semnele de punctuaţie recurge foarte rar, şi nu după regulile curente. Pe de altă parte, asociază recursul la parabola modernistă (în regim ludic) cu discreţia extremă a metaforei, universul casnic sau familiar cu zbuciumul sfâşierii existenţiale, peisagistica de atmosferă — de factură deseori onirică — cu fronda, cu vaticinarea obscură ori cu chestionarea ontologică — obosită, suspendată, desolemnizată de autoironie, dar deloc privată de tragism — şi cu „expierea în text". Iată, de pildă, cum dintr-un tablou vag alegoric se degajă o neliniştitoare senzaţie de profunzime, de gravitate şi urgenţă: „pe unde plutiră cetăţi vâsleşte şi lacrima/ ochiului nostru care este al doisprezecelea/ iar dincolo (tânără tânără) o pisică a norilor / pipăie ghiozdanul penarul şi călimara/ din ghiozdan — în drumul spre şcoală/ drum de frunză veche noapte bună// noapte bună aici şezum şi plânsem/ şi dacă unei patrii imaculate/ pasărea i-a spus din când în când la revedere// de ce trebuie să ne oprim tocmai noi/ şi brusc să ne înălţăm la cer// cu oboseală multă, cu oboseala din cenuşa/ acelei industrii dintre cuvinte// pe unde plutiră cetăţi ar mai fi oare posibilă/ întoarcerea absenţei în ambalaje (inimă ochi) de aur (cronică). Un poem, poate dintre cele mai caracteristice pentru (pseudo)neoavangardismul primei perioade de creaţie a poetului, e balada lunii într-o noapte veche: „aud: automobile în cimitir, şi trec: eu însumi în fruntea femurelor, a detaşamentului. şi văd: înger prin faţa uşii precum îngerul prin faţa uşii. // (să descoperi la început intimitatea marelui şurub de aur. o viaţă cu voce joasă cu plantele putrezite în voce. şi din nou viaţă — prin gaura cheii) // *** //luna ucide oh ucide oh ucide şoarecele, ea pândeşte după colţ un câine intră sub fruntea lui şi acolo plângând naşte: 1. rostogoliţii zece pe mesele de şah 2. sferturile şi jumătăţile de cuvinte întor-cându-se acasă 3. în această noapte cu paşi îngrozitori pe gheaţă 4. la stânga liniştii mele definitive se scufunda o corabie 5. luna". Iată şi un poem încadrabil în categoria parabolelor cu intenţii „esopice", a cărui adresă protestatară precisă nu îi compromite poeticitatea: „asocierea frigului cu întunericul este o operă măreaţă — şi în asemenea condiţii / ce caută ce mai caută vorbele mici şi grase pe câmpul de luptă ce caută / purceii mici şi graşi în cocina din trecutul fiecărei existenţe // şi sub degetele mele fragile părul celui care afirmă ritos că asocierea / frigului cu întunericul constituie o operă într-adevăr măreaţă // doreşti tu cumva să-mi mângâi fruntea vrei tu să îngân repede un marş războinic / o guillaume ! apune şi soarele mi-a fost dragă ziua de ieri / se încheie şi veacul — ziua de ieri mi-a fost dragă" (margareta îl înţelege într-o foarte mică măsură pe guillaume). Titlurile atribuite de M. poemelor sale — atunci când sunt prezente şi nu sunt suplinite de un grup de asteriscuri — sunt fie simple (oameni, legendă, visul, coline verzi), ironice, rezumative (mâncau la o masă lungă şi bogată, copilul îşi vinde jucăriile şi în depărtare un cor etc.), uneori narative sau anecdotice (margareta îl înţelege într-o foarte mică măsură pe guillaume, administratorul întocmeşte o listă de câteva delaţiuni şi trădări posibile, administratorul poate s-o sfeclească în orice moment), fie amplificate burlesc, rivalizând ca lungime cu înseşi poemele, ca acest titlu cu tâlc poietic: poetul plagiază, adică fură de stinge din leonard cohen - lars gustafsson - ion mureşan -virgil mazilescu - şi dintr-un foarte abil cântăreţ de pe meleagurile italiei, foloseşte prea mult diminutivele, se află în acelaşi timp sub influenţa muzicii de toate felurile. în chip de fragment de „artă poetică" a unui autor care — cu excepţia recenziilor „de serviciu" scrise pentru revista la care lucra — evita să se pronunţe despre literatură, şi cu atât mai mult se abţinea de la orice autocomentariu, pot fi citate următoarele rânduri din prefaţa -de fapt, tot un poem — aşezată în deschiderea volumului Va fi linişte va fi seară: „şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune". Nu ştiu ce spune poetul în cutare sau cutare poezie, şi nici nu mă interesează pentru că el vorbeşte pentru sine, dar dincolo de cântecul lexical e un cântec fără cuvinte, cu care mă înfrăţesc spontan, un supra-limbaj de efluvii, pe care-l înţeleg dintr-o dată ca pe o revelaţie. Valeriu Cristea Pornind de la o sfidare retorică, poezia lui Virgil Mazilescu a intrat tot mai adânc în ontologic, atingând substratul de spaimă al existenţei poetice. Al. Cistelecan SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1968; Fragmente din regiunea de odinioară, Bucureşti, 1970; Va fi linişte va fi seară, postfaţă Eugen Negriei, Bucureşti, 1979; Guillaume poetul şi administratorul, Bucureşti, 1983; Asketiche Zeichen, Cluj-Napoca, 1988; ed. (Semne ascetice), Cluj-Napoca, 2001; întoarcerea lui Immanuel, pref. Gheorghe Girgurcu, Bucureşti, 1991; Poezii, îngr. Mircea Ciobanu, Bucureşti, 1996; Opere, îngr. şi pref. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003. Traduceri: Jean Amila, Luna la Omaha, Bucureşti 1970; Jack Schaefer, Generalul Pingley, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ştefania Deleanu); Willa Cather, Cazul din Grover Station, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Ştefania Deleanu); 279 Dicţionarul general al literaturii române Mazilu Femand Foumier-Aubry, Don Femando, I-II, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Ştefania Deleanu); Charles Portis, Adevăratul curaj, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Eugenia Antonescu); Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activităţii artistice, pref. Octavian Barbossa, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Victor Ivanovici); Michel Deguy, Poeme, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş, Aurel Rău, Dumitru Ţepeneag). Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Un poet: Virgil Mazilescu, CNT, 1968,25; Dumitru Micu, „ Versuri", GL, 1968,27; Laurenţiu Ulici, Rezonanţa primelor volume, LCF, 1968, 46; Şerban Foarţă, Jocul pe-o singură carte ?, LCF, 1969,1; Victor Ivanovici, „ Versuri", RL, 1969,21; Rusu, Utopica, 208-213; Cristea, Interpretări, 180-181; Constantin, Despre poeţi, 214-217; Caraion, Duelul, 89-90; Poantă, Modalităţi, 223-226; Dan Laurenţiu, Fragmente din regiunea de odinioară", LCF, 1971,5; Şerban Foarţă, Fragmente din regiunea de odinioară", 0,1971,5; Zaharia Sângeorzan, „Fragmente din regiunea de odinioară", CRC, 1971, 11; Florin Manolescu, „Fragmente din regiunea de odinioară", ARG, 1971, 3; Cristea, Un an, 192-195; Felea, Secţiuni, 94-98; Fim, Poezia, II, 424-427; Mincu, Poezie, 206-208; Iorgulescu, Scriitori, 96-97; Nicolae Manolescu, Strategie lirică, RL, 1979, 38; George Alboiu, Un poet, 134-135; Raicu, Contemporani, 141-148; Ion Cristoiu, Poezia fragmentarului, ST, 1979, 4; Dinu Flămând, Fragmente din mai multe regiuni, AFT, 1979,9; Lucian Alexiu, „Va fi linişte va fi seară"; 0,1979, 52; Regman, Noi explorări, 90-100; Gheorghiu, Reflexe, 97-99; Tuchilă, Cetăţile, 94-98; George Alboiu, „Guillaume, poetul şi administratorul", LCF, 1984, 3; Radu G. Ţeposu, Guillaume şi Margareta, FLC, 1984, 6; Constantin Pricop, Stiluri poetice, CL, 1984, 2; Nicolae Manolescu, Poetul în ţara minunilor, RL, 1984,10; Mircea Mihăieş, Administraţia poetică, 0,1984,13; Alexandru Paleologu, „ Va fi linişte va fi seară", RL, 1984,33; Nicolae Prelipceanu, Amintirea poetului, TR, 1984,35; Nicolae Oprea, Din propria-i cenuşă, VR, 1984. 11; Felea, Aspecte, III, 94-98; Simion, Scriitori, III, 298-306; Negriei, Introducere, 123-128; Flămând, Intimitatea, 162-176; Grigurcu, Existenţa, 303-310; Mincu, Eseu, II, 191-197 ; Cistelecan, Poezie, 76-82 ; Dan Arsenie, Memorial Virgil Mazilescu, LCF, 1990, 4; Toma Roman, Statura poetului, RL, 1990, 4: Horia Gârbea, „Aşteptând arpentorul", LCF, 1990,11; Florin Manolescu, Poezia unui muşchetar tragic, LCF, 1991, 47; Corespondenţă Virgil Mazilescu - Dumitru Ţepeneag, VR, 1992, 1-2; Mircea Vasilescu, întoarcerea lui Immanuel, „Arc", 1992,3; Victor Ivanovici, Apa, visul şi traversarea, VR, 1992, 6-7; Ierunca, Subiect, 93-98; Traian T. Coşovei, Cicatricea unei absenţe, CNT, 1993, 15; Nora Iuga, „..obsesia morţii apropiate a început foarte devreme...", MS, 1993,1-4; Mariana Marin, Mici crime perfecte, MS, 1993, 1-4; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 267-270; Ulici, Lit. rom., I, 96-99; Mihai Sora, Doi poeţi, RL, 1996,14; Constantin Abăluţă, Regiunea de odinioară a poetului, LCF, 1998, 15; Nicolae Prelipceanu, Poetul la 42 de ani, R, 1998, 4; Virgil Mazilescu, PRA, II, 722-725; Cărtărescu, Postmodemismul, 388-389; Grigurcu, Poezie, II, 68-73; Dicţ. esenţial, 500-503; Micu, Ist. lit., 411-412; Ion Buzera, Virgil Mazilescu, Braşov, 2000; Viorel Mureşan, Oniricul de după Kafka, F, 2001,2; Manolescu, Lista, 1,279-288; Aurel Dumitraşcu, Poezia lui Virgil Mazilescu, CL, 2002,3; Nora Iuga, Virgil Mazilescu -60, RL, 2002, 14; Liviu Grăsoiu, Accente, VR, 2002, 5-6; Alex. Ştefănescu, Virgil Mazilescu, RL, 2003, 24; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX, voi. I, Poezia, Craiova, 2003, 97-98; Dicţ. analitic, IV, 336-339. N.Br. MAZILU, Dan Horia (20.IV.1943, Piteşti), istoric literar şi editor. Este fiul Ioanei (n. Niculescu) şi al lui Constantin Mazilu, funcţionari. Urmează şcoala generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu" (1957-1961) la Piteşti, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1961-1966). După stagiul militar, obţine prin concurs, în 1967, postul de preparator la Catedra de filologie slavă a Facultăţii de Limbi Slave, promovând ulterior toate treptele ierarhiei universitare, până la gradul de profesor (1991). în 1972 a obţinut titlul de doctor în filologie, cu teza Opera umanistului Udrişte Năsturel în contextul relaţiilor culturale româno-slave, care a constituit şi debutul său editorial, în 1974. A mai funcţionat ca lector de limba şi literatura română la Universitatea „Kliment Ohridski" din Sofia (1972-1974). Din 1996 este decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti şi din 2001 membru corespondent al Academiei Române. Colaborează la publicaţii de specialitate sau literare, între care „Revista de istorie şi teorie literară", „Romano-slavica", „Analele Universităţii Bucureşti", „Luceafărul", „România literară", „Argeş". Cărţile sale — Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), Cronicari munteni (1978), Varlaam şi loasaf. Istoria unei cărţi (1981), Literatura română în epoca Renaşterii (1984), Proza oratorică în literatura română veche (I-II, 1986-1987), Vocaţia europeană a literaturii române vechi (1991), Recitind literatura română veche (I-II, 1994-2000; Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Române în 1994), Literatura română barocă în context european (1996), O istorie a blestemului Mazilu Dicţionarul general al literaturii române 280 (2001) ş.a. — sunt contribuţii de primă însemnătate în domeniul abordat. A îngrijit şi prefaţat numeroase ediţii, a coordonat antologia Literatura română medievală (2003) şi a tradus din literatura ucraineană. Interesat mai cu seamă de literatura română veche, beneficiind de o solidă formaţie ştiinţifică, M. a elaborat substanţiale exegeze consacrate creativităţii naţionale şi reprezentanţilor ei de seamă din secolele al XVI-lea-al XVIII-lea. în cercetarea literaturii române medievale, a relaţiilor ei cu literaturile vecine, ca şi în analiza mişcărilor de idei şi a curentelor literare, istoricul literar dovedeşte o intuiţie sigură şi o documentare exhaustivă, cu formularea unor puncte de vedere noi, ce reprezintă tot atâtea câştiguri importante. în amplul studiu Cronicari munteni, îşi propune să adopte un unghi de vedere favorabil unei mai bune integrări a cronicarilor munteni în ansamblul scrisului literar românesc. Cu argumente convingătoare, M. îl indică pe Stoica Ludescu drept autor al Letopiseţului cantacuzinesc, analizează aprofundat Cronica Bălenilor, Anonimul brâncovenesc şi cronica lui Radu Popescu şi nu include în cercetarea sa Istoria Valahiei a stolnicului Constantin Cantacuzino, deoarece, fiind în dezacord cu cei care îl plasează între cronicari, susţine că umanistul este un istoric, ca şi Dimitrie Cantemir. Printr-o investigare modernă a textului, cercetătorul redescoperă cronicile muntene ca scrieri literare de mare expresivitate. Reluând unele probleme controversate sau insuficient abordate ale literaturii române, el amplifică aria de studiu, pune în lumină aspecte şi semnificaţii noi, plasân-du-şi frecvent contribuţiile în perspectivă comparată. în Varlaam şi Ioasaf. Istoria unei cărţi porneşte de la prima versiune în limba română a acestei cărţi populare şi relevă că traducerea de la mijlocul secolului al XVII-lea reproducea în limba vernaculară un text care, în versiunea slavonă, intrase de aproape două secole şi jumătate în circuitul culturii româneşti, păturile sociale cultivate cunoscându-1 şi difuzându-1 intens. Sunt trecute apoi în revistă principalele versiuni ale cărţii: medio-persane, arabe, persane, ebraice, greceşti, georgiene, armene, insistându-se asupra versiunilor slave din Europa Orientală, deoarece de acestea este legată cea dintâi transpunere în româneşte. în Literatura română în epoca Renaşterii M. demonstrează că literatura română s-a dezvoltat la începuturile ei într-un spaţiu cultural oriental, format pe bazele tradiţiei culturale şi literare bizantine şi utilizând ca instrument de comunicare a valorilor spirituale greaca şi slavona. Renaşterea românească — precizează exegetul — începe cu învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Altă lucrare, Proza oratorică în literatura română veche, este o cercetare amplă şi propune interpretări care ordonează într-un sistem cu articulaţii ferme şi acorduri profitabile numeroasele producţii aparţinând vechii arte oratorice româneşti, precum Cazaniile lui Coresi, Carte de învăţătură a lui Varlaam, oraţiile de nuntă, cuvântările protocolare, encomiastice, panegiricele, Didahiile lui Antim Ivireanul ş.a. Ideea pe care o demonstrează sinteza Vocaţia europeană a literaturii române vechi este aceea că literatura noastră din secolele al XVI-lea — al XVIII-lea, alcătuită îndeosebi din scrieri istorice, nu a fost un fenomen strict local, de factură rudimentară şi fără un sistem de concepte propriu, ci dimpotrivă, a avut o largă deschidere spre cultura europeană, mai ales spre cea răsăriteană, cu care a izbutit să se sincronizeze ca viziune, ideaţie şi modalităţi de expresie. O finalitate similară are exegeza Literatura română barocă în context european, care completează o lucrare anterioară, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea. Este o cercetare comparatistă, de stabilire a raporturilor barocului literar românesc cu barocul european, sub raportul influenţelor, circulaţiei motivelor şi al procedeelor compoziţionale. Un gen literar specific baroc este „emblemata", compuneri de versuri la stema ţării sau a unor familii din protipendadă, cu accentuată tendinţă encomiastică, care au pus bazele unei heraldice româneşti, pioneratul datorându-se lui Udrişte Năsturel. Un motiv literar specific baroc, amplu analizat şi exemplificat, este „soarta alunecătoare", „deşertăciunea deşertăciunilor" din textul biblic. Poemul Viiaţa lumii de Miron Costin şi Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea de Dimitrie Cantemir sunt cele mai reprezentative pentru circulaţia motivului. Cu masiva lucrare Recitind literatura română veche M. îşi definitivează „privirea" asupra literaturii române medievale, examinare începută în urmă cu mai mulţi ani. Cartea este destinată în primul rând studenţilor, depăşind însă ceea ce în mod tradiţional se înţelege printr-un curs universitar. Câteva dintre ideile şi investigaţiile anterioare ale istoricului literar sprijină tezele din Recitind..., în care intră mai întâi o descriere cu intenţii teoretizante a fenomenului numit literatură română veche, cu opriri substanţiale asupra eforturilor de desprindere dintr-o medievalitate bizantină şi de alcătuire a unor construcţii de factură prerenascentistă şi renascentistă — răsăriteană, evident — şi asupra „semnelor" ce au marcat contactul cu sensibilitatea barocă, pe un drum coincident cu pătrunderea în timpul modern. Structura lucrării este dată în continuare de comentarea, într-o ierarhizare ce îi aparţine autorului, a celor mai semnificative genuri literare închegate în răstimpul avut în vedere. Trecerea de la structura genologică de sorginte bizantină, practicată şi înconjurată de prestigiu în literatura română vreme de câteva secole — cu îndreptăţire, căci scrisul românesc este un moştenitor firesc al alcătuirilor spirituale bizantine — la sistemul de genuri şi specii constituit în Occident de Renaştere şi transportat în Orient de scriitorii barocului echivalează pentru M. — atent în mod constant la sugestiile furnizate de istoria mentalităţilor — cu schimbări fundamentale în planul sensibilităţii şi al gustului literar, cu un indiciu semnificativ al instalării modernităţii. Achiziţiile permanente în inventarul speciilor literare, amplificarea sistemului prin acceptarea unor propuneri „zonale" reprezintă etape ale unui proces foarte complex de definire a unei identităţi. De aceea sunt examinate cu atenţie speciile „predilecte" (imnul, cronica, predica), mărci ale unor opţiuni din starea de sensibilitate, sunt înregistrate nuanţat „supravieţuirile" şi noutăţile, „momentele" de ataşament la valorile tradiţionale şi „ferestrele" deschise către alte orizonturi literare. Chiar dacă este prezentat şi interpretat — cu o erudiţie impresionantă, extrem de eficientă — pe „felii", procesul literar din medie- 281 Dicţionarul general al literaturii române Mazilu valitatea românească, de la Pripealele monahului Filotei şi însemnările analitice până la literatura subiectivă şi textele dramatice, are fluenţa pe care o poate da numai o viziune coerentă asupra obiectului de studiu, are un ritm al său şi pune în lumină valori certe, descoperite cu instrumente adecvate unei înnoiri a domeniului. SCRIERI: Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974; Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976; Cronicari munteni, Bucureşti, 1978; Varlaam şi loasaf. Istoria unei cărţi, Bucureşti, 1981; Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984; Proza oratorică în literatura română veche, Bucureşti, I-II, 1986-1987; Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991; Recitind literatura română veche, I-III, Bucureşti, 1994-2000; Literatura română barocă în context european, Bucureşti, 1996; Cronicari moldoveni, Bucureşti, 1996; Petru Movilă. Un reper românesc pentru europenizarea Estului, Bucureşti, 1996; Introducere în opera lui Dosoftei, Bucureşti, 1997; Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imunologie, Iaşi, 1999; Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999; O istorie a blestemului, Iaşi, 2001; Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor, Bucureşti, 2001; Un „Dracula" pe care Occidentul l-a ratat, Bucureşti, 2001; Voievodul dincolo de sala tronului, Iaşi, 2003; Noi printre ceilalţi sau Despre literatura peregrinilor, Bucureşti, 2003. Ediţii: Cronicari munteni, introd. edit., Bucureşti, 1988; Cronici brâncoveneşti, postfaţa edit., Bucureşti, 1988; Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, pref. edit., Bucureşti, 1989, Dimitrie Cantemir în Rusia, pref. edit., Bucureşti, 2000; Gheorghe Asachi, Ruxandra Doamna, postfaţă edit., Bucureşti, 1992; Traduceri: Evhen Huţalo, Viaţa e amarnică şi dulce, Bucureşti, 1975; Ivan Hrihurko, Canalul, Bucureşti, 1979; Vasil Zemliak, Stolul de lebede, Bucureşti, 1985. Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, 1,238-240; Mihai Zamfir, Un baroc românesc, LCF, 1977, 41; Alexandru Duţu, Cazul Miron Costin, LCF, 1978, 12; Iorgulescu, Scriitori, 313-315; Ungheanu, Lecturi, 178-182; Cătălina Veiculescu, „Varlaam şi loasaf. Istoria unei cărţi", RITL, 1982,3; Mihai Ungheanu, „Literatura română în epoca Renaşterii", LCF, 1984, 29; Al. Piru, Discursul critic, Bucureşti, 1987, 139-142; Mihail Diaconescu, Ţelul şi metoda, ARG, 1989,10; Teodor Vârgolici, „Vocaţia europeană a literaturii române vechi", ALA, 1992,101; Răzvan Voncu, O istorie vie a literaturii vechi, CC, 1996, 9-10; Aureliu Goci, Există o perioadă barocă în cultura românească?, „Dimineaţa", 1996,17; Andrei Mihai, Din istoria poeziei româneşti, L, 1996,37; Răzvan Voncu, Portretul istoricului literar, „Cronica română", 2001, 15 noiembrie; Iordan Datcu, „O istorie a blestemului", ALA, 2001, 571; Dicţ. scriit. rom., III, 137-140. T.V. MAZILU, Dumitru (29.XI.1922, Broşteni, j. Vrancea — 11.VII.1981, Bucureşti), traducător, eseist şi editor. Este fiul Matildei (n. Georgescu) şi al lui Dionisie Mazilu, învăţător. A urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, pe cele secundare la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1933-1941), devenind student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1941-1945) şi, un timp, în paralel, la Facultatea de Litere, pe care nu a încheiat-o. Din anii studenţiei a fost angajat bibliotecar la Liceul „Mihai Viteazul" (1942-1948), după care a practicat scurtă vreme avocatura (1948-1950). S-a îndreptat apoi spre activitatea editorială, fiind redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1950-1968) şi redactor-şef al Editurii Univers (1968-1975). în această calitate a participat la alcătuirea proiectului de traduceri din clasicii literaturii universale şi din scriitorii contemporani. Din 1975 până la încetarea din viaţă a lucrat în Centrala Editorială. Debutează cu o transpunere din Howard Fast, Calvarul lui Sacco şi Vanzetti (1954), desfăşurând apoi o intensă activitate de traducător al literaturilor engleză şi americană. Editorului M. i se datorează, într-o măsură importantă, redactarea unui plan coerent de traduceri ale cărţilor cele mai semnificative din literatura de limbă engleză, în special a celei moderne. A contribuit la materializarea acestui program printr-un număr impresionant de transpuneri, remarcabile prin fidelitatea filologică faţă de original şi printr-o expresivitate nuanţată. Cu excepţia unui volum de însemnări de călătorie — scris în colaborare cu O. Maniţiu — întreaga sa activitate a fost consacrată tălmăcirilor şi s-a impus, astfel, ca unul dintre cei mai importanţi traducători moderni de literatură anglo-saxonă. Preferinţele sale se îndreaptă spre romanele lui Jack London şi ale lui John Steinbeck. De asemenea, a transpus titluri reprezentative din creaţia lui Oscar Wilde, Charlotte Bronte şi Ernest Hemingway. Activitatea de traducător a lui M. a fost completată, în câteva cazuri, de prefeţe, scrise cu claritate şi dovedind o temeinică informaţie şi un simţ sigur al valorii. SCRIERI: Spre culmile Carpaţilor (în colaborare cu O. Maniţiu), Bucureşti, 1955. Traduceri: Howard Fast, Calvarul lui Sacco şi Vanzetti, Bucureşti, 1954, Cina cea de taină, Bucureşti, 1956; Charlotte Bronte, Jane Eyre, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Paul B. Marian), Shirley, Bucureşti, 1974; John Steinbeck, Căluţul roib, Bucureşti, 1957, Fructele mâniei, pref. trad., Bucureşti, 1963, Păşunile raiului, Bucureşti, 1975; Jack London, Martin Eden, Bucureşti, 1958, Călcâiul de fier, pref. trad., Bucureşti, 1960; Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, Bucureşti, 1965, Fiesta, Bucureşti, 1968; Erskine Caldwell, Jenny, pref. trad., Bucureşti, 1965; Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Cray, Bucureşti, 1967; Herbert Read, Semnificaţia artei, Bucureşti, 1969; G.S. Feves, Povestiri într-o rezervaţie indiană, pref. trad., Bucureşti, 1970; Richard Llewellyn, Ce verde era valea mea, pref. trad., Bucureşti, 1971; E.H. Gombrich, Artă şi iluzie, Bucureşti, 1973; Francis Parkman, Pe calea Oregonului, Bucureşti, 1978; Gordon Landsborough, Vulpile deşertului, Bucureşti, 1979. Repere bibliografice: Liviu Călin, Pe tăcute, RL, 1981, 29; Dan Grigorescu, Un valoros traducător, CNT, 1981,30; Dicţ. scriit. rom., IU, 140. D.G. MAZILU, Gheorghe (7.X.1939, Goteşti, j. Cahul), critic literar. Urmează Universitatea de Stat din Chişinău (1957-1963). Funcţionează ca lector la Catedra de filologie română a aceleiaşi universităţi şi ca redactor la revista „Nistru". După 1990 deţine funcţii oficiale în cadrul preşedinţiei şi al guvernului, devenind şi deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. în lucrările sale M. cultivă o formulă critică de tip universitar, preeminent sociologizantă, aplicând adesea criterii ideologice oficiale. Cronicile de întâmpinare sunt subiective şi dominate de reacţii critice dure. SCRIERI: Cu scut şi fără, Chişinău, 1983; Valori şi aparenţe, Chişinău, 1985; Reabilitarea calităţii artistice, Chişinău, 1989; Lecturi eminesciene, Chişinău, 1990; Nimeni nu-iprofetîn ţara lui, Chişinău, 1996; Reflecţii în amurg, Chişinău, 1999. Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 271-272; Tudor Palladi, Vocaţia sau plenitudinea constanţei literare, „Moldova suverană", 1998,10 octombrie. A.B. Mazilu Dicţionarul general al literaturii române 282 MAZILU, Teodor (11. VIII. 1930, Bucureşti - 18. X. 1980, Bucureşti), dramaturg, prozator, eseist, poet şi traducător. Este cel de-al patrulea copil al Măriei (n. Mureşanu) şi al lui Tudor (Teodor) Mazilu, muncitor la Societatea de Transporturi Bucureşti. Urmează şcoala primară din mahalaua Lupeasca. Amână să se înscrie la liceu, preferând să realizeze pentru revista „Tinereţea" (ulterior, „Tânărul muncitor"), la care se angajase, mai întâi caricaturi, apoi cronici sportive, articole despre viaţa tinerilor şi schiţe umoristice. în 1946 şi 1947 frecventează Liceul Comercial. Atras din ce în ce mai mult de activitatea publicistică, se hotărăşte să renunţe temporar la şcoală, devenind redactor al „Scânteii tineretului". în 1950 reuşeşte totuşi să termine liceul, la fără frecvenţă, şi se înscrie la Facultatea Muncitorească, unde optează pentru aceeaşi formă de învăţământ. Mai târziu se numără printre cursanţii Şcolii de Literatură „M. Eminescu". Un Poem în cinstea Congresului de la Budapesta îi apare în revista „Flacăra" (1949], iar primul volum, Insectar de buzunar, i se editează în 1956. In 1959 lucrează ca redactor la secţia de proză a „Gazetei literare". Colaborează la „Contemporanul" (unde, săptămânal, întocmeşte rubrica „Sport"), „Luceafărul" (scriind „Jurnalul unui martor ocular"), „Cinema", „Flacăra", „Gazeta literară" „România literară". I s-au decernat Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române pentru romanul Bariera (1959), Premiul I la Festivalul Naţional de Dramaturgie pentru piesa de debut, Proştii sub clar de lună (1962), Ordinul „Meritul cultural" clasa a IV-a (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Frumos e în septembrie la Veneţia (1973), Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975). Indiferent de apartenenţa la un gen literar sau altul, scrierile lui M. pot fi considerate ca o „piesă de teatru" de mari dimensiuni, în care tema căutării neobosite a adevărului iese victorioasă din jocul istoriei. Autorul mizează pe firescul observaţiei „caracterelor", fără a-şi aroga totuşi „vanitatea" de moralist, pe consemnarea cu naturaleţe a substanţialului „material didactic" reprezentat de faptele de viaţă cotidiană, ce se definesc de la sine prin ridicolul lor organic. Depăşeşte determinările strict temporale din succesiunea situaţiilor (fatalmente supuse tiparului ideologic), fiind interesat în principal de surprinderea, sub aspectul moralităţii, a indivizilor, care se vor comporta similar în orice alt context social. Luciditatea împinsă adesea către cinism nu din delectare maliţioasă, ci dintr-un profund respect faţă de realitate, ca şi nevoia de înţelegere a mecanismelor imposturii, a falsei imagini şi a prostiei, prin care oamenii contribuie decisiv la degradarea idealului de frumuseţe a lumii, ori apropierea declarată de metodele investigaţiilor medicale, de atitudinea rece şi detaşată a doctorului atunci când stabileşte diagnosticul celor suferinzi devin constante de creaţie, individualizând scrierile care poartă „marca Mazilu". Remarcabilă este şi coerenţa ce se discerne din felul în care temele generale şi tipologiile personajelor circulă de la un text la altul, într-un sistem de ilustrare mutuală, abil construit. în proza scurtă — Insectar de buzunar, Galeria palavragiilor (1957), Vara pe verandă (1966), înmormântare pe teren accidentat (1973), Iubiri contemporane (1975), Elegie la pomana porcului (1976), Doamna Voltaire (1979) şi în dramaturgie — Teatru (1971), Frumos e în septembrie la Veneţia, Mobilă şi durere (1981) — , situaţiile şi „caracterele" se manevrează de aşa natură, încât permit întruparea teoriilor lui M. asupra fenomenelor ce jalonează existenţa umană, exprimate în eseuri, publicistică, interviuri. Bunăoară, eseurile din Ipocrizia disperării (1972), apărute anterior în „Luceafărul", evidenţiază recurenţe semnificative la scara întregii opere, variaţiile constând doar în trecerea de la concret la abstract şi schimbarea modului de expunere, din dialog în monolog. Există, mai întâi, o serie de teme majore, elemente ale unui registru grav, care se reiau cu obstinenţă, independent de cadrul referenţial: iubirea, singurătatea, frica de boală, moartea. Din grupul acestora derivă toate celelalte „obiecte" ale observaţiei şi analizei, dezambiguizate de autor prin prezentarea lor sub aspectul unor studii de caz: Despre păcatul plictiselii, Despre vulgaritate, Despre sinucidere, Despre gustul estetic, Despre arta conversaţiei şi miracolul tăcerii, Despre vanitatea iertării, Despre mizantropie, Despre gelozie, Despre tabieturile noastre, Despre fumat, Despre sexualitate, Despre minciună, Despre echilibru. în ceea ce priveşte latura aplicativă, comedia Cine pe cine mântuieşte, de exemplu, inclusă în volumul Teatru, 283 Dicţionarul general al literaturii române Mazilu dezvoltă într-o structură dialogică problematica sinuciderii, a cărei expresie teoretică se regăseşte într-un eseu din Ipocrizia disperării. Două personaje, „un candidat la sinucidere... sănătos tun" şi „un salvator de meserie... c-un picior în groapă", aflate în biroul unei instituţii filantropice profitabile, din moment ce poate fi uşor confundată cu sediul unei reprezentanţe comerciale, efectuează un exerciţiu demonstrativ: sinuciderea nu este decât „soluţia comodă" de scăpare, la care apelează toţi cei care nu-şi asumă povara cunoaşterii de sine, este, în egală măsură, un act de vanitate şi de frivolitate, într-un dozaj bine controlat, sistemul de teme şi subteme se întâlnesc atât în prozele scurte, cât şi în piesele-reper ale lui M. — Proştii sub clar de lună, Somnoroasa aventură, Aceşti nebuni făţarnici, Mobilă şi durere. Deşi gustul pentru dramaturgie l-a descoperit mai târziu, primatul deţinându-1 până la debutul pe scena de teatru (în 1962, cu piesa Proştii sub clar de lună, în regia lui Lucian Pintilie), proza scurtă şi romanul, scriitorul a avut capacitatea de a-şi impune stilul individual, instituind o formulă artistică personală, identificabilă după câteva strategii şi procedee: „unitatea dintre aparenţă şi esenţă", ca sursă paradoxală a comicului dacă se ţine seama de tradiţia clasică a genului ce presupune ca efectul de ilaritate să fie obţinut prin discrepanţa dintre ceea ce este şi ceea ce se vrea a fi, „amestecul de dialog administrativ, metafizică de şedinţă şi sublim", „concreteţea împinsă până la pedanterie" (Lucian Raicu), jocul scenic al personajelor-perechi, care acţionează printr-o com-binatorică ameţitoare a apropierilor şi respingerilor. Scopul urmărit consecvent nu ţine de asigurarea delectării cu un spectacol umoristic facil, în pofida aparenţelor genului proxim (Somnoroasa aventură este încadrată de autor ca „divertisment comic", Proştii sub clar de lună primeşte eticheta de „falsă tragedie", Pălăria de pe noptieră şi Don Juan moare ca toţi ceilalţi sunt tragicomedii, iar Aceşti nebuni făţarnici, Frumos e în septembrie la Veneţia şi Mobilă şi durere, comedii) şi a dimensiunilor reduse la cel mult trei acte. De fapt, M. caută să-şi atragă publicul către spaţiul în care el, autorul, se va strădui să îi câştige şi complicitatea, la acest nivel pro-ducându-se, cel mai frecvent ironic, transferul de idei şi efectul de ilaritate stârnit de personaje cu profiluri şi funcţii, numai teoretic, respectabile. Domnul Gherman din Somnoroasa aventură, „membru al cooperativei de traduceri şi dactilografiere «Prestarea», atât de serios şi cu atât de multe calităţi, încât vârsta nu mai are nici o importanţă", este în realitate un dezolant brigand sentimental, care adoarme în timp ce încearcă să împlinească visul de a fi răpită al tinerei Gabriela. Alt personaj, Gogu, un delapidator, „şmecher, 40 de ani", se află în centrul disputelor dintre Ortansa şi Clementina, „femeia satanică" şi „femeia plângăreaţă", ambele căzând de acord să îl blameze pe Emilian, un neverosimil controlor financiar onest (Proştii sub clar de lună), în vreme ce Iordache (Aceşti nebuni făţarnici) este „un bărbat care vrea să petreacă bine şi să moară în somn", însă pozează în victima eternă a femeilor şi, la birou, nu angajează decât lichele, iar Sile şi Paul, directorii cooperativelor „Avântul mobilei", respectiv „Progresul mobilei", se concurează cu îndârjire în plan profesional şi sentimental, făcând totodată paradă de integritate (Mobilă şi durere). Spectacolul devine o ilustrare adesea atroce a realităţii binecunoscute de public: corupţia şi demagogia funcţionarilor din întreprinderile de stat, a complexaţilor şi a proştilor „neînţeleşi", cu sofistica lor specială pe care o cred metafizică, a celor chemaţi a fi „tovarăşi", când nu simt decât nişte bieţi oameni, cu vicii şi prejudecăţi transistorice. M. nu putea să ignore un tip de viziune şi procedee dramaturgice proprii teatrului absurd, cultivat în epocă. Intuiţia şi insistenţa în a respinge ferm apropierea de vreun model îl conduc însă spre alcătuirea de metafore scenice susţinute prin concreteţea unor dialoguri cu aspect de pălăvrăgeli ridicole pe teme cu pretenţii, din care, brusc, se iveşte simbolul purtător de semnificaţie existenţială. în Pălăria de pe noptieră, Demeter, personajul principal, îşi condiţionează cursul vieţii de nerecunoaşterea unui act de importanţă minoră în sine prin banalitate, dar majoră prin valoarea pe care el i-o atribuie: uitarea pe noptieră a propriei pălării; a mima neştiinţa echivalează cu posibilitatea de a da sens existenţei, iar odată regăsit obiectul, la insistenţele Balerinei, o fostă iubită, protagonistul moare. Cu aceeaşi amprentă personală, scriitorul îşi foloseşte sensibilitatea de Mazilu Dicţionarul general al literaturii române 284 observator direct, de „martor ocular" al prestaţiei „caracterelor" în registrul prozei scurte. Nici aici el nu acceptă comparaţia cu alţii: ceea ce scrie îi aparţine cu totul, nu este consecinţa vreunei influenţe ori a încercării de reluare a modelelor clasice. Nu vrea să fie considerat un „nou Caragiale", pentru că „vânează" adevăratul chip pe care îl au impostorii, parveniţii, poltronii, copiii răsfăţaţi, femeile acaparatoare şi necruţătoare, cu iluzorie înfăţişare angelică şi bune intenţii, stupizii ticăloşi de tot soiul. Nu are nici măcar impresia de a fi autor de literatură satirică, deoarece nu este interesat de amuzament, ci de viaţa involuntar comică, căreia nu e nevoie să îi stilizeze sau caricaturizeze faptele şi personajele. Este conştient că substanţa literară se găseşte pretutindeni în jur, autorului revenindu-i doar rolul de a o identifica şi de a o face vizibilă celorlalţi. La sfârşitul anilor '50, în perioada reportajului conjunctural, care trebuia să reflecte munca „entuziastă" din fabricile nou-înfiinţate, conform politicii de industrializare şi urbanizare a Partidului, M. nu se opreşte asupra tiparului ideologic, ci asupra experienţei umane. Activitatea de reporter la „Scânteia tineretului" îi asigură „piese de colecţie", înregistrate ulterior în nomenclatorul ficţional numit fie „insectar" (Insectar de buzunar), fie „galerie" (Galeria palavragiilor). Ouşor Pasăre, din schiţa omonimă, foloseşte apelul autorităţilor de a pleca în Oltenia „să ajute" la mecanizarea agriculturii ca pe un bun prilej să îşi abandoneze soţia şi să îşi hiperdimensioneze orgoliul de erou local, stupefiat că presa centrală nu-i remarcă viteazul gest şi nu se grăbeşte a-i publica poza cu explicaţia „înainte de începerea epopeii". în Buricul pământului se prezintă, cu ironie constatativă, un ins în exerciţiul funcţiunii, al cărui comportament îi ilustrează perfect apelativul. Un alt „exponat" e personajul din Domnul „Nu admit! Protestez/", adică demisiomanul, navetistul maniac pe ruta dintre propriul birou şi cel al directorului, veşnicul ultragiat de cei din jur. Schopenhauer, Maria Popescu nu vrea să fie Maria Popescu sunt consacrate falsificatorilor propriei naturi, celor ce vor să pară altfel decât sunt în realitate şi nu îşi dau seama de ridicolul situaţiei, Peştişorul descrie un caz tipic de copil răsfăţat ajuns la maturitate nu director, după aspiraţiile familiei, ci infractor, iar Neamul palavragiilor detaliază asupra subspeciilor descoperite în lumea instructorilor de partid: palavragiul filosof, palavragiul energic, palavragiul ad-interim. îndepărtându-se din ce în ce mai mult de contextul aflat în contingenţă cu ideologia, M. îşi limitează observaţiile la scene din cotidian, reluând temele predilecte: iubirea eşuată, singurătatea, moartea şi boala, ca în Iubiri contemporane şi Doamna Voltaire. Către acest spaţiu se concentrează efortul artistic al autorului, celelalte realizări satirice, fără a-şi pierde din incisivitate, devenind marginale (Elegie la pomana porcului). Intrigile schiţelor dobândesc profunzime, încărcându-se de gravitate, ironia lasă loc sarcasmului ori zâmbetului trist. Bătrânul neputincios din Nescafe, căruia familia nu îi mai acordă nici o atenţie, aşteptându-i moartea şi strângând, pentru noua viaţă de după eveniment, cutii cu nescafe, îşi învinge destinul prin simpla descoperire a stocului; o cană sorbită, cu revigoranta băutură, echivalează aici cu victoria vieţii asupra morţii. Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni, Ură şi singurătate, O divină iubire ridicolă, Soarele şi ambianţa, Diferenţa de vârstă, Binecuvântatele chinuri ale iubirii sunt reconstituiri ale unor sentimente risipite în timp din cauza intersectării lor cu o sumedenie de pretenţii materiale, care le alterează idealismul iniţial. Arta construcţiei şi a scrierii se perfecţionează, M. reuşind să controleze cu ingeniozitate substanţa narativă: în Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (schiţă des remarcată de critică), un bărbat primeşte invitaţia de a ţine o conferinţă despre relaţia (oximoronică) dintre arheologie şi contemporaneitate, tocmai în oraşul de provincie unde, cu ani înainte, iubise o fostă actriţă a Teatrului de revistă „Constantin Tănase". Căutând să înţeleagă motivul despărţirii de atunci, el porneşte pe urmele vechii relaţii, retrăieşte momentele cheie din trecut, aceasta fiind chiar demonstraţia vie a legăturii aparent bizare pe care arheologia o întreţine cu lumea actuală, subiect considerat de narator, în partea de început, drept bine cunoscut. Meritul scriitorului constă în a nu exprima explicit acest caracter ilustrativ: el oferă doar rememorarea unei poveşti de dragoste, iar cititorul e provocat să elucideze rolul şi semnificaţia asocierii arheologie — contemponeitate în cadrul dat. M. nu a pregetat să abordeze şi romanul. Bariera şi într-o casă străină (1, 1975) au caracter autobiografic, pe când Aceste zile şi aceste nopţi (1962) şi O singură noapte eternă (1975) sunt fie o compoziţie de 285 Dicţionarul general al literaturii române Mazilu circumstanţă în spiritul, nu în litera „producţiilor" despre colectivele muncitoreşti, fie o construcţie epică pe tema imposibilităţii iubirii. Prin raportare la proza scurtă şi la teatru, formula narativă extinsă nu se potriveşte stilisticii autorului. Aceasta nu înseamnă totuşi că romanele sunt în întregime nişte eşecuri, surprinderea atmosferei, acuitatea observaţiei, alcătuirea unor „caractere" remarcându-se din nou. Reuşitele în descrierea lumii sărace din mahalaua bucureşteană Lupeasca (Bariera), reflectând o realitate trăită (coada la pâine, insalubritatea zonei, bombardamentele repetate, lipsa de mijloace şi de viitor a locuitorilor, plecările pe front, ipocrizia autorităţilor), depăşesc comanda ideologică a momentului în care e publicat romanul, cadrul politic ce se cerea blamat (regimul Antonescu) şi anemica intrigă cu eroi ilegalişti. Din nefericire, moş Viţu, admirabil conturat ca înţelept şugubăţ al locului, generosul şi mereu săritorul Treişpemii sunt personaje sacrificate în grabă, la finalul naraţiunii, conflictului rudimentar, primul devenind dintr-un posibil Moromete (cum remarca Paul Georgescu) un lamentabil Filimon Sârbu. Intr-o casă străină şi O singură noapte eternă aparţin altei etape, contemporană la rândul ei cu noi orientări asupra modului de a scrie literatură, pe care M. le depăşeşte cu subtilitate, urmărind ceea ce îl interesează cu precădere: adevărul şi viaţa. Plină de similarităţi cu biografia proprie, într-o casă străină aduce în prim-plan, în forma unui bildungsroman, drumul existenţei lui Matei Alexandru, mereu înconjurat de fauna luxuriantă a meschinilor, ariviştilor şi dezechilibraţilor mintal. O singură noapte eternă îl revelează încă o dată, dincolo de consemnarea amorurilor şi a traiului boem dus de protagonistul Ştefan Dumitrescu, pe iscusitul narator-păpuşar care îşi manevrează personajele astfel încât acestea să îi ilustreze teoriile: zădărnicia frumuseţii feminine, înstrăinarea produsă de modificarea sentimentelor, despărţirea ca formă supremă de tandreţe, finalitatea iubirii care stă chiar în deliciul despărţirii. în plus, construcţia prozastică denotă o acurateţe geometrică: iniţial Ştefan este lucidul, ocazional îndrăgostit, cu măsură, în timp ce Doly, partenera sa, pragmatică în alte privinţe, sucombă tentaţiei pasiunii, iar finalul inversează perspectivele: Ştefan este acaparat de sentimente, şi noua sa iubită, Valentina Damian, pregăteşte cu răceală raţională momentul în care îi va anunţa intenţia de a se despărţi. în 1972 M. publică volumul de versuri Cântece de alchimist, unde antimetafizica pe care o elaborează în numele poeziei prezentului şi a tăcerii („Nu există metafizică,/ Nu există nimic dincolo de sacra materie"; „Nu mă vinde trecutului,/ Nu mă da viitorului") topeşte în atanorul creaţiei aceleaşi obsesii, în speranţa deşartă a unei purificări izbăvitoare, menite să înalţe fiinţa dincolo de determinările imediate, perisabile şi chinuitoare, ale existenţei. Mereu pregătit a se elibera prin actul scrisului de povara acutei sale receptivităţi faţă de lume, de a-şi exprima opinia asupra faptelor de viaţă, M. nu exclude nici apropierea de genuri incident literare, ca însemnările de călătorie reunite în cartea Este corida o luptă cu moartea? (1973) şi articolele pe teme fotbalistice din volumul Fotbalul n-a fost creat de diavol (1972). De asemenea, traduce, în colaborare, din franceză, italiană şi maghiară, nelăsând să îi scape nici un domeniu din care ar putea extrage o experienţă, deopotrivă umană şi artistică. Un scriitor ciudat, preţuit enorm de unii şi contestat total de alţii, este Teodor Mazilu (1930-1980). Admiratorii văd în el un moralist de rasă şi un strălucit comediograf, adversarii îl trec în rândul foiletoniştilor umanişti, negându-i profunzimea invenţiei comice. în jurul romanului Bariera (1959) s-a dat o veritabilă bătălie, piesa Proştii sub clar de lună (1962), pusă în scenă de Lucian Pintilie, a stârnit un val de indignare. Mazilu, care detesta în foiletoanele lui satirice violenţa, intoleranţa, a provocat mereu violenţa, intoleranţa criticii dogmatice şi a stârnit împotriva lui pe confraţii iritaţi de paradoxurile literaturii sale. Când citim, azi, nuvelele şi piesele de teatru vedem că motivele unei contestaţii aşa de tenace sunt neîntemeiate. Unele scrieri şi-au pierdut, odată cu trecerea timpului, importanţa estetică, multe însă rezistă şi arată un scriitor original. Teodor Mazilu a creat un stil publicistic şi, prin afinităţi de generaţie, stilul s-a răspândit Tot el a construit un gen de tragicomedie în care relaţiile umane curente sunt răsturnate şi sublimul, pateticul, grandoarea sunt cercetate în zona abjecţiei şi imposturii morale. Eugen Simion SCRIERI: Insectar de buzunar, Bucureşti, 1956; Galeria palavragiilor, Bucureşti, 1957; Bariera, Bucureşti, 1959; Aceste zile şi aceste nopţi, Bucureşti, 1962; Acordeonistul, Bucureşti, 1964; O plimbare cu barca, Bucureşti, 1964; Vara pe verandă, Bucureşti, 1966; Necunoscutul şi iubirea, Bucureşti, 1968; O sărbătoare princiară, Bucureşti, 1969; Proză satirică, Bucureşti, 1969; Teatru, Bucureşti, 1971; Cântece de alchimist, Bucureşti, 1972; Fotbalul n-a fost creat de diavol, Bucureşti, 1972; Ipocrizia disperării, Bucureşti, 1972; Pâinea la loc fix, Bucureşti, 1972; Este corida o luptă cu moartea?, Bucureşti, 1973; Frumos e în septembrie la Veneţia, Bucureşti, 1973; înmormântare pe teren accidentat, Bucureşti, 1973; Iubiri contemporane, Bucureşti, 1975; într-o casă străină, I, Bucureşti, 1975; O singură noapte eternă, Bucureşti, 1975; Elegie la pomana porcului, Bucureşti, 1976; Fugiţi, vin clienţii!, Bucureşti, 1979; Doamna Voltaire, Bucureşti, 1979; Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni, Bucureşti, 1980; Mobilă şi durere, Bucureşti, 1981; Soarele şi ambianţa, îngr. şi pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1983; Aceşti nebuni făţarnici, îngr. şi pref. Victor Parhon, Bucureşti, 1986; Tandreţe şi icre negre, îngr. Gheorghe Zoltan-Gheorghiu şi George Mihalache, Bucureşti, 2000. Traduceri: Martti Larni, A patra vertebră sau Şarlatan fără voie, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Felicia Dan); Gâbor Goda, O lume de ceară, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Gh. Hacker); Massimo d'Azeglio, Ettore Fieramosca, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Constantin Ioncică); Carlo Manzoni, E acasă domnul Brambilla?, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Al. Mirean). Repere bibliografice: Savin Bratu, Cronici, II, Bucureşti, 1958,88-93; Petroveanu, Pagini, 184-191; Georgeta Horodincă, „Bariera", GL, 1959, 34; Paul Georgescu, „Bariera", GL, 1959, 43, 44; Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962, 5-33; Damian, Direcţii, 116-139; Mihai Novicov, Literatura şi viaţa, Bucureşti, 1965,137-144; Silvian Iosifescu, Artă şi arte, Bucureşti, 1965, 99-104; Ardeleanu, însemnări, 244-253; Dinu Săraru, Teatru românesc şi interpreţi contemporani, Bucureşti, 1966, 151-161; Valentin Silvestru, Prezenţa teatrului, Bucureşti, 1968, 196-202; Cristea, Interpretări, 69-73; Dimisianu, Prozatori, 78-83; Ion Băieşu, Adevărurile devin efemere, LCF, 1972,12; Angela Lazăr, „Pâinea la loc fix", 0,1972,17; Dana Dumitriu, Măciucă Dicţionarul general al literaturii române 286 „Pălăria de pe noptieră", RL, 1972,32; Angela Lazăr, „Teatru ", CL, 1972, 8; Dan Medeleanu, „Pălăria de pe noptieră", CNT, 1972,35; Alexandru George, Cel ce refuză iluziile minţii, LCF, 1972, 41; Laurenţiu Ulici, Teodor Mazilu. Prozator; eseist, poet, CNT, 1972,42; Ovidiu Ghidirmic, Reflecţiile unui moralist, RL, 1972,46; Alexandru Paleologu, Fantezie şi imaginaţie, LCF, 1972,46; George Pruteanu, „Ipocrizia disperării", CL, 1972, 21; Nicolae Prelipceanu, „Cântece de alchimist", TR, 1972, 47; Georgeta Horodincă, Obsesia vieţii, CNT, 1972, 51; Petru Poantă, „ Cântece de alchimist", ST, 1972,23; Traian Stoica, „ Cântece de alchimist", VR, 1972, 12; Andrei Strihan, O aventură estetică cu Teodor Mazilu, Bucureşti, 1972; Raicu, Structuri, 271-277; Sorin Titel, Violenţa comicului, RL, 1974,2; Cornel Ungureanu, Parada filosofilor, 0,1974,4; Florin Faifer, Tandreţea mizantropiei, CRC, 1974, 5; Georgeta Horodincă, Unghiul revelator, LCF, 1974, 7; Val Condurache, Teatrul conştiinţei, CL, 1974,9; Ciobanu, Critica, 47-52; Valeriu Cristea, Satira mecanismelor mimării, RL, 1975,14; Dumitru Micu, Proză satirică, CNT, 1975,16; Sorin Titel, Viziune incisivă, RL, 1975,22; Voicu Bugariu, Viaţă şi animaţie, LCF, 1975,31; Adrian Ţion, Tragicul în comedie, VTRA, 1975, 6; Val Condurache, „într-o casă străină", CL, 1975, 8; Eugen Simion, Nuvelişti: Teodor Mazilu, LCF, 1975, 37; Silvia Urdea, Deficit ideatic, VTRA, 1975,10; Cornel Ungureanu, „Iubiri contemporane", 0,1975,11; Mihai Ungheanu, „într-o casă strâna", 0,1975,47; Mircea Ghiţulescu, Subtextul modului satiric, ST, 1975, 12; Ardeleanu, Opinii, 47-52; Ciobanu, Incursiuni, 144-148; Raicu, Critica, 115-127; Dimisianu, Nouă prozatori, 64-89; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977,290-308; Ungureanu, Proză, 201-215; Baltag, Polemos, 137-142; Iorgulescu, Firescul, 194-197; Florin Faifer, Ultima piesă sau Lirismul alegoric al sarcasmului, CRC, 1981, 4; Victor Bibicioiu, Vitalitatea comicului, R, 1981, 1; Mircea Benţea, Exaltarea umanului, ECH, 1981,1-3; Constantin Săplăcan, Convenţie şi implicare, ECH, 1981,1-3; Ioan Buduca, Un moralist pentru viitor, AFT, 1981,7; Dumitru Dinulescu, Lumea lui Mazilu, RL, 1981,41; Ion Vartic, Acei nebuni făţarnici şi „filosofia" lor, F, 1981, 12; Diaconescu, Dramaturgi, 45-61; Faifer, Dramaturgia, 80-87; Ghiţulescu, O panoramă, 133-151; D.R. Popescu, Galaxia Grama, Bucureşti, 1984,56-58; Raicu, Fragmente, 135-156; Simion, Scriitori, III, 472-497; Ungureanu, Proza rom., 626-644; Cosma, Romanul, I, 205-208; Teodor Mazilu, DRI, III, 236-309; Dicţ. esenţial, 503-506; Ghiţulescu, Istoria, 257-267; Dicţ. analitic, III, 425-427; Manolescu, Lista, II, 334-337; Popa, Ist. lit, II, 971-975; Rotaru, O ist, VI, 450-455; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Bucureşti, 2003,48-55. C. M. B. MĂCIUCĂ, Constantin (13.X.1927, Iaşi, j. Gorj), istoric literar şi teatrolog. Este fiul Marinei (n. Negrea) şi al lui Sebastian Măciucă, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi liceul la Târgu Jiu. în 1950 termină cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi lucrează un an ca asistent la Catedra de lingvistică. Din 1951 funcţionează în sistemul editorial ca redactor, director de editură (1964-1968), coordonator al difuzării cărţilor româneşti în străinătate, director al Centralei Cărţii (1970-1972). între 1972 şi 1983 a coordonat Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii, pentru a fi apoi transferat ca redactor la Editura Eminescu, de unde s-a pensionat în 1987. Din 1989 a lucrat la secretariatul literar al Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de Andrei Şerban, şi ca director artistic între 1990 şi 1993. După 1990 a predat, ca profesor-asociat, cursuri de teatrologie la Academia de Teatru şi Film si la Universitatea Ecologică din Bucureşti. Debutează în 1954, cu cronici şi recenzii, la „Viaţa românească". Colaborează la „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", „Ateneu", „Teatrul". Debutul editorial îl constituie antologia de poezie Patrie şi libertate (I-II, 1958), care reintroduce în circulaţie autori puţin cunoscuţi la începuturile regimului comunist. îngrijeşte numeroase ediţii de popularizare din operele scriitorilor români ai secolului alXIX-lea (V. Alecsandri, I. Ghica, I.Heliade-Rădulescu, B.P. Hasdeu, A.I. Odobescu, I. Slavici ş.a.) şi alcătuieşte antologii de uz şcolar. Este autorul unei monografii despre Dimitrie Cantemir (1962). După 1983 se dedică teatrologiei şi criticii dramatice, publicând volume compacte de studii — Viziuni şi forme teatrale (1983), Motive şi structuri dramatice (1986; Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor), Teatrul şi teatrele (1989) —, prefaţând piese ale unor dramaturgi contemporani (losif Naghiu, Mircea Bradu, Romulus Guga, Theodor Mănescu) şi susţinând mai multe cicluri de emisiuni pe teme teatrale la Radio Bucureşti, dintre care unul intitulat „Dicţionar de estetică teatrală". Viziuni şi forme teatrale este un studiu de aspect academic, care a atras atenţia specialiştilor prin ambiţia de a conjuga preocuparea pentru teatrul contemporan cu cerinţele cercetării literare. Paginile din Motive şi structuri dramatice, care l-au impus pe autor drept „un teatrolog de prestanţă" (Valentin Silvestru), investighează mutaţiile dramaturgiei naţionale şi în special valorificarea mitului în drama poetică, urmărind prezenţa mitologiei autohtone în piesele autorilor de teatru români, de la Lucian Blaga şi Mircea Eliade până la Horia Lovinescu şi D.R. Popescu. Din culegerea de eseuri Teatrul şi teatrele se remarcă îndeosebi interesul pentru modalităţile în care avangarda a încercat să reformuleze conceptul de teatralitate pe baza destructurării textului dramatic şi a diminuării funcţiei cuvântului (capitolul Strategii artistice ale postmodemismului) şi o micromonografie ce readuce în atenţia specialiştilor activitatea omului de teatru Haig Acterian. De o importanţă deosebită pentru istoria literară românească sunt ediţiile amplu comentate din scrierile lui Ronetti-Roman şi Mihail Dragomirescu. SCRIERI: Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1962; Viziuni şi forme teatrale, Bucureşti, 1983; Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986; Teatrul şi teatrele, Bucureşti, 1989. Ediţii: Ronetti-Roman, Manasse şi alte scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1996; Mihail Dragomirescu, Critica dramatică, introd. edit., Bucureşti, 1996. Antologii: Patrie şi libertate. Din poezia anilor 1840-1880, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1958; Vlaicu Vodă. Dramaturgie românească, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1973. Repere bibliografice: Firan, Macedonski-Arghezi, 143; Valentin Silvestru, O remarcabilă cercetare teatrologică, RL, 1984,16; Doina Modola, „ Viziuni şi forme teatrale", ST, 1984,9; Maria Vodă-Căpuşan, „Motive şi structuri dramatice", CNT, 1986,48; Mircea Filip, Contribuţiuni teoretice în teatrologie, L, 1989,45; Firan, Profiluri, II, 51-53. C.Pp. MĂDUŢĂ, llie (22.V.1927, Dezna, j. Arad - 11.IX.1989, Arad), poet. Este fiul Rozaliei şi al lui llie Măduţă, fierar. Urmează Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1938-1946) şi Facultatea de 287 Dicţionarul general al literaturii române Măinescu Filosofie din Cluj (1946-1950). între 1950 şi 1964 practică mai multe profesii şi are unele funcţii, printre care cea de inspector şcolar în Ministerul Industriei Uşoare şi referent tehnic la Prodexport Timişoara. Din 1964 până în 1970 a lucrat ca profesor în localităţile Dezna şi Mişca, în judeţul Arad, apoi la liceul din Chişineu-Criş, predând limba latină şi filosofia. După 1945 a fost condamnat de două ori din motive politice. A debutat la „Scrisul bănăţean" în 1956, an în care publică şi în ziarele locale din Arad şi Timişoara, iar prima carte, Corabia autohtonă, îi apare în 1969. A colaborat îndeosebi la „Orizont", „Familia", „Tribuna", iar sporadic şi la alte publicaţii din ţară. A fost distins cu Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1969) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură dedicată copiilor şi tineretului (1982). Debutând oarecum târziu, cu o cultură şi o conştiinţă estetică formate, M. a rămas în versurile sale, din care a oferit o selecţie în 1987 (Aur şi scrum), un poet relativ constant. Ca student, a receptat experienţa baladescă a poeţilor din Cercul Literar de la Sibiu şi, mai târziu, publică o seamă de poeme de această factură, aflate în linia Radu Stanca — Ştefan Aug. Doinaş. Sunt poeme în care se observă capacitatea mişcării narative, desfăşurarea înscenării descriptive şi simbolice, ca în textul inaugural din primul volum, unde „corabia autohtonă" devine metafora creaţiei lirice, fixată într-un topos specific şi rămânând mereu în perimetrul ţării: „Nu sunt corabia feniciană / pornind agale din Sidon sau Tyr / spre insule ce-aprind a lumii geană / cu jocuri de ivoriu şi safir. / Şi nici cu purpură sau nacru-n pântec / nu trec spre Finister prin Gibraltar. [...]/ Eu sunt corabia autohtonă / cu grâne încărcată, cu porumb, / troznind greoi pe unda monotonă / cu o culoare mucedă, de plumb; / şi nici embleme, nici zglobii stindarde / nu-mi flutură la proră-n vânt tăios. / De la Galaţi, plecându-mă pe-o parte, / mă duc domol pe Dunăre în jos." E, de asemenea, o poezie a elogiului ţării şi a invocării unor momente istorice, conturată uneori prin evocarea lucrurilor „simple, aparent banale, ce-şi pot dezvălui [...] valoarea simbolică" (Al. Ruja). Există şi o aplecare spre invocarea peisajului preferat, simţit ca teritoriu existenţial. Lirica de acest tip, configurată în notaţia discretă, se înscrie în descendenţa tradiţionalismului transilvănean, îndeosebi a Iui Lucian Blaga, prin predilecţia pentru satul arhaic, arhetipal, prin frecventarea simbolurilor folclorice, eresurilor şi a unor însemne naturale specifice: „O, pe la cântători, / mi-am vopsit chipul cu nori. // Mi-am întins culori umede, rele, / cu gheare-nroşite de stele. // Pe la cântatul negru-ntr-o parte / mi-am cioplit un suflet de moarte, //un cort tremurat în cheaguri sure / cu duhuri şi zei de pădure. // Pe la cântători, pe la cântători / m-am dedat unei mari vânători: / dar nu erau zorile, nu apa vântului, / ci chipul de alt somn al pământului". Poezia pendulează între două polarităţi: „aur" şi „scrum", primul fiind simbol al voluptăţii de a gusta clipa, iar celălalt al melancoliei de a contempla trecerea. M. agreează firescul şi simplitatea, expresia armoniei clasice ori folclorice. A publicat şi literatură pentru copii. Astfel, Orarul păstrăvului şi al mierlei (1982) este un roman al mărturisirii autobiografice, care uzează, într-o manieră accesibilă, de liric şi poematic. Scriitorul recompune pitorescul localităţii natale când reconstituie vârsta de aur, aşezată sub zodia „păstrăvului şi a mierlei". Prin intensitatea retrăirii şi insistenţa lirică prozatorul realizează o carte de atmosferă şi o monografie poematică. Evocarea se opreşte uneori asupra unor detalii de ordin lexical, folcloric şi etnografic. SCRIERI: Corabia autohtonă, Bucureşti, 1969; Măşti de zăpadă, Timişoara, 1973; Vacanţa perpetuă, Bucureşti, 1975; Tărâmul de flacără, Timişoara, 1976; Paloşul strămoşesc, Bucureşti, 1977; Privighetoarea albă, Bucureşti, 1979; Voicu şi craiul şerpilor, Timişoara, 1980; Nălucile de aur, Bucureşti, 1980; Orarul păstrăvului şi al mierlei, Bucureşti, 1982; Albastra putere a lirei, Timişoara, 1984; Aur şi scrum, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Timişoara, 1987. Repere bibliografice: Doinaş, Poezie, 130-140; Grigurcu, Teritoriu, 253-258; Alexiu, Ideografii, 178-180; Ruja, Valori, 77-78; Grigurcu, Existenţa, 344-348; Ruja, Parte, II, 267-273; Carmen Odangiu, Jocul cu umbra. Povestiri critice, Arad, 1996,80-82; Templul memoriei. Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimândan, Arad, 1998,51-52. D. V. MĂINESCU, Tudor (23.11.1892, Caracal - 15.111.1977, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Theoniei (n. Dobriţescu) şi al lui Vasile Măinescu, funcţionar. Face şcoala primară şi gimnaziul la Craiova, Bucureşti, Mizil, iar liceul la Ploieşti şi Galaţi. Frecventează un an Facultatea de Medicină din Bucureşti, un an Conservatorul de Artă Dramatică, apoi urmează Facultatea de Drept, la Bucureşti şi la Iaşi, luând licenţa în 1923. Intră în magistratură la Celaru (judeţul Dolj), funcţionează la Caracal, Călăraşi, Miercurea Sibiului, ocupă postul de judecător la Tribunalul din Slatina şi avansează treptat, până ajunge consilier la Curtea de Apel din Bucureşti. Debutează în 1916 cu versuri satirice la revista „Scena" şi editorial, cu volumul de versuri O picătură de parfum... (1929). Colaborează la „Viaţa românească", „Gândul nostru", „Adevărul literar şi artistic", „Vremea", „Universul literar", „Bilete de papagal", „Curentul literar", „Universul", „Veac nou". Versurile din O picătură de parfum... îl plasează pe M. pe orbita poeziei ocazionale, fără pretenţii, de factură liric-umo-ristică şi epigramistă, în descendenţa lui Cincinat Pavelescu, G. Topîrceanu, dar şi, într-o măsură, a lui I. Minulescu sau G. Bacovia în registru minor. El este un poet citadin al peisajului provincial, cu măruntele sale personaje şi moravuri. Melodios, facil, transparent, diafan, vag încercat de spleenuri simboliste, „cântă" amoruri pasagere şi elogiază galant pure domnişoare, descrie atmosfera sau ironizează bonom lumea provincială şi dramele ei. Al. A. Philippide, într-una din cronicile de întâmpinare, apreciază această „poezie uşoară, graţioasă şi senină", în care sentimentalismul e „temperat" de „uşoara ironie" şi „reţinut de umor". Mai târziu autorul afirmă deschis că „limpezimea" versurilor constituie principiul „poeticii" sale, iar scopul versurilor se limitează la impresionarea „micuţelor" cititoare reale. Multe poeme din O fată mică se închină (1935) au un sunet aparte prin gingăşia emoţiilor — efemere, e drept — şi nu întâmplător Tudor Arghezi îl aşază în descendenţa lui Ienăchiţă Văcărescu. M. le Mâlăncioiu Dicţionarul general al literaturii române 288 dezvăluie cu o spontaneitate netrucată şi melancolia imprimă acestor cântece şi madrigaluri o melodicitate remarcată în epocă: Eugen Jebeleanu îl aseamănă cu Heine, sonetul Dimineaţa fiind într-adevăr una din cele mai reuşite poezii. în antologiile publicate după 1944 — Flori şi ghimpi (1956), Soare cu dinţi (1972) —, obiectul „cântecelor" se schimbă, realităţile lumii noi sunt acum slăvite cu patos conjuctural, impus. Totuşi poetul nu abandonează lirica de atmosferă simbolistă a târgului provincial, nici vocaţia ironist-anecdotică. Va scrie din abundenţă epigrame, fabule, „cronici rimate" (mai ales ale vieţii literare) etc. Titlul Flori şi ghimpi îi sintetizează coordonatele poeziei: versul erotic ocazional (cu formele predilecte — catrenul, madrigalul) şi versul epigramatic, ironist. Proza — Schiţe, oarecum vesele (1966), Curâţitorii de pete (1974) — nu e lipsită de nerv, naraţiunea are dialoguri vii şi câteva personaje cu contur pregnant. Nuvelele şi povestirile surprind lumea magistraţilor, a judecătorilor şi oamenilor politici din capitală şi din oraşul provincial, personaje în fond tipice, cum sunt şi moravurile politice surprinse. Corupţia morală şi politică este tratată în maniera lui I.L. Caragiale, dintr-o perspectivă comic-ironică, dar, datorită dimensiunii autobiografice, se aude în subtext vocea unui moralist nostalgic, neînţeles de lumea meschină în care trăieşte. Uneori apar ecouri din proza urmuziană, cum ar fi în Alegeri libere, unde există un savuros portret absurd al unui primar. M. a mai scris cărţi de versuri pentru copii, a îngrijit o ediţie din epigramele lui Cincinat Pavelescu şi a tradus mai ales din autori francezi (La Fontaine, Racine, Hugo) şi sovietici. SCRIERI: O picătură de parfum..., Bucureşti, 1929; Surâs, Bucureşti, 1931; O fată mică se închină, Bucureşti, 1935; întâmplări vesele pentru oameni trişti, Bucureşti, 1943; Flori şi ghimpi, Bucureşti, 1956; Florile prieteniei, Bucureşti, 1959; Bagaje uşoare, Bucureşti, 1961; Muzică uşoară, Bucureşti, 1961; Florile vieţii, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1962; Azi Neptun şi Nicuşor vor să facă un vapor, Bucureşti, 1965; Păţaniile fraţilor Chiţ-Chiţ, Bucureşti, 1965; Versuri clare, Bucureşti, 1965; Schiţe, oarecum vesele, Bucureşti, 1966; 3 şi cu Roşcatu 4, Bucureşti, 1968; Soare cu dinţi, pref. Fănuş Băileşteanu, Bucureşti, 1972; Curăţitorii de pete, Bucureşti, 1974; Dana, Dan şi Roboţel, Bucureşti, 1976. Traduceri: Olga Ceciotchina, China eliberată, Bucureşti, 1951 (în colaboare cu P. Bandrabur); Victor Hugo, Mizerabilii, I-V, Bucureşti, 1954-1955 (în colaborare cu Lucia Demetrius), Marion Delorme, Bucureşti, 1957; G. Boiko, Vom fi mineri, Bucureşti, 1954, Surorile ştrengăriţe, Bucureşti, 1960; Anna Seghers, Nuntă la Haiti, Bucureşti, 1955; Pavel Antokolski, Pe-o ulicioară dincolo de Arbat, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Anton Antonescu); Racine, Teatru. Fedra, pref. Elena Vianu, Bucureşti, 1959; S. I. Marşak, Despre un hipopotam. Cum să te porţi. Poveste despre doi pisoi, Bucureşti, 1960; Marţial, Epigrame, Bucureşti, 1961; La Fontaine, Fabule, pref. N.N. Condeescu, Bucureşti, 1963; Vladimir Ciokov, Versuri, Bucureşti, 1964; Marcel Ayme, Omul care trece prin zid, pref. trad., Bucureşti, 1965; Stephen Leacock, Povestiri umoristice, pref. trad., Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Micaela Ghiţescu); Lucienne Erville, Ştrengărel, pisoiaşul mititel, Bucureşti, 1966; Juvenal, Epigrame, pref. I. Fischer, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Al. Hodoş); Gilbert Delahaye, Martina la grădina zoologică, Bucureşti, 1967, Tainele pădurii, Oradea, 1968; Marcelle Verite, Călătoria elefanţilor, Bucureşti, 1968. Repere bibliografice: AL A. Philippide, „O picătură de parfum...", ALA, 1929, 463; Tudor Arghezi, „O picătură de parfum...", R, 1929, 10-11; Demostene Botez, „O picătură de parfum...", VR, 1929,11-12; Eugen Jebeleanu, „O fată mică se închină", DMN, 1936, 10442; Perpessicius, Opere, IV, 65-68, V, 146-147, VII, 235; Călinescu, Ist. lit. (1941), 852, Ist. lit. (1982), 938; D. Costea, „Flori şi ghimpi", IL, 1956,10; Cezar Baltag, „Florile prieteniei", GL, 1959,28; Laurenţiu Ulici, „ Versuri clare", CNT, 1965, 51; Lit. rom. cont., I, 77-79; Dicţ. scriit. rom., III, 145-147; Firan, Profiluri, II, 54-56. R.D. MÂLĂNCIOIU, Ileana (23.1.1940, Godeni, j. Argeş), poetă, eseistă şi publicistă. Este fiica Elenei (n. Dumitrache) şi al lui Petre Mâlăncioiu, ţărani. A absolvit liceul din Câmpulung (1957) şi Şcoala Tehnică Financiară din Bucureşti (1960). Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1968). îşi ia doctoratul în filosofie în 1977 cu o teză despre „vina tragică". Este redactor la revista „Viaţa românească" din 1980. Debutează în 1965, la „Luceafărul", şi editorial, în 1967, cu volumul Pasărea tăiată. Colaborează la „Amfiteatru", „România literară", „Viaţa românească", „Steaua", „Tribuna", „22" ş.a. Versurile din Pasărea tăiată trădează o maturitate stilistică şi o viziune surprinzător de personală: e o poezie a tainelor simple ale lumii, percepute în concreteţea lor nudă, cu spaimă, dar şi cu plăcerea detaliului crud. Fie că e vorba de evenimente banale din lumea satului, precum tăierea unui miel sau a unei 289 Dicţionarul general al literaturii române Mălăncioiu găini, de potcovirea cailor sau de întâmplări obişnuite din viaţa unui copil sau a unui adolescent (căutarea unor ouă de pasăre etc.), toate acestea se transformă în misterii ale sângelui şi ale cărnii, în ritualuri ale jertfei. Perspectiva nu e una femi-nin-înduioşată, ci mai degrabă masculină, rece, s-ar putea vorbi chiar de un realism al percepţiei, de o despuiere a emoţiei de afect, atipice pentru poezia anilor '60. Emoţia neutră, impersonală, provine din zona unei cerebralităţi viscerale sau poate invers, a unei visceralităţi cerebrale. De aici şi lipsa patetismului, a retoricii suferinţei; eul vede, şi văzând nu compătimeşte pur şi simplu, ci trupul însuşi se transformă, printr-o empatie neagră, într-o materie conducătoare de moarte, intrând în circuitul electrizant al morţii: „M-au ascuns bătrânii, după obicei,/ Să nu uit de frica păsării tăiate/ Şi ascult prin uşa încuiată/ Cum se tăvăleşte şi se zbate.// Strâmb zăvorul şubrezit de vreme/ Ca să uit ce-am auzit, să scap/ De această zbatere în care / Trupul mai aleargă după cap.// Şi tresar când ochii, împietrind de groază,/ I se-ntorc pe dos ca să albească/ Şi părând că-s boabe de porumb/ Alte păsări vin să-i ciugulească.// Iau cu-o mână capul, cu cealaltă restul,/ Şi le schimb când mi se pare greu/ Până nu sunt moarte să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu.// însă capul moare mai devreme/ Ca şi cum n-a fost tăiată bine/ Şi să nu se zbată singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine" (Pasărea tăiată). Poemele, în linia unui expresionism întunecat, au uneori o expresivitate frustă, alteori o simplitate şi o ingenuitate ambiguă, de joc de copii. Structura este adesea narativă, dar naraţiunea nu este decât veşmântul unei alegorii, al cărei sens rămâne obscur sau poate fi doar unul din semnele neliniştitoare ale absurdului. Al doilea volum, Către îeronim (1970), marchează evoluţia spre o paradigmă livrescă, epurată de sensibilitatea acestui expresionism „elementar". Erotismul — imposibil, tragic, funest — devine substanţa poeziei. Unele poeme aparţin tot universului rural, dar nota distinctivă o dau poemele cu îeronim, care se plasează mai degrabă sub semnul unui romantism maudit, eminescian (Strigoii, Gemenii) sau poesc (Lenore). O muzicalitate halucinată, aluzii livreşti, jocul ambiguu al personelor lirice camuflează angoasa erotic-tanatică într-un ceremonial al rostirii. Exprimarea frustă a emoţiei este substituită de un ritual verbal straniu, somnolent sau agresiv: „Patul meu, îeronim, cu stâlpi negri împrejmuit este,/ Din greşeală m-am culcat în el în noaptea aceea,/ încet îl trăgeau zece cai,/ Nimeni nu ştia încotro mă duceau,/ Alăturea numai tu plângeai.// Dar eu nu vedeam,/ îeronim, că tu stai/ lângă mine şi plângi,/ Muget de fiară mi se părea c-aud,/ Să vină un om sfânt era marea mea rugă,/ La simpla apropiere a lui/ Haita de animale să fugă" (O aripă de vrabie). în spatele formulei de descendenţă curtenesc-ermetică se insinuează tragedia expresionistă a trupului (şi a sexualităţii) ca spaţiu dublu. în Inima reginei (1971) — aceeaşi atmosferă gotică, ceţoasă, cu tot felul de castele, cetăţi, turnuri, scări, ziduri, un spaţiu labirintic, în care urcuşul şi coborâşul, morţii şi viii se confundă ambiguu, în care Ieronim-regele, Ierodesa-regina, Nathanael-fiul şi „eul poetic" joacă aceeaşi dramă cu măşti a iubirii imposibile, a substituirilor gemelare, la graniţa incertă dintre lumi. Trupul, imul din elementele-cheie ale dramei — trupul alcătuit din bucăţi al iubitului spectral, trupul iubitei vii disputat aprig de moarte, trupul de umbră al reginei moarte —, este locul unde viaţa şi moartea, dorinţa şi spaima se confruntă ca într-o arenă a sfâşierii, a mutilării, dar şi spaţiu al posibilei vindecări miraculoase. Unele poeme, mai simple, mai melodioase, anunţă impulsul autoarei de a ieşi din cercul unei „maniere": „Prin cătunele cu sfinţi / Trece moartea ochi cuminţi /[...] Trece şi cântă / Cântec curat / Numai în lumea morţilor cântat / [...] Cântă un cântec uitat / Despre lumea vie /[...] Ca o păpădie de sorţi / Care se scutură / în morţi" (Cântec). Cu versurile din Crini pentru domnişoara mireasă (1973) motivele sunt recontextualizate într-un univers de inspiraţie folclorică. Scenariile morţii şi ale înmormântării, mioritica moarte-ca-nuntă a celui nenuntit devin pretexte pentru ritualuri ambigue (coborârea în pământ, îngheţarea etc.), adesea cu implicaţii cristice, dar în cheia unui misticism ciudat, crud: „Să bem vinul de nuntă, mirele a murit, / Mireasa a murit şi ea, / Nuntaşii toţi / Sunt morţi şi în pământ am simţit / Cum hora miresei se învârtea. // Taci, mireasă, nu mai plânge / Că a venit mirele tău cel blând, / Ca un miel ochiul lui adoarme, / Ca un crin se luminează visând. //Se preface numai că e piatră albă / Taci, mireasă, nu mai plânge şi nu-ţi fie frică, / De pe ochiul tău, ca un voal de nuntă, / O pojghiţă de gheaţă se ridică" (Să bem vinul de nuntă). Poeta regăseşte simplitatea şi directeţea din versurile de debut, acum cu o tendinţă spre abstractizare şi obiectivare, în câteva panouri alegorice ce par tablouri chagalliene. Ardere de tot (1976) este un volum de tranziţie, mai monoton, în care emoţia se convenţionalizează, iar expresia, ermetizată artificial, are un „aer" tradiţionalist, majoritatea poemelor reducându-se la scheletul unor trame narativ-simbolice. Peste zona interzisă (1979), volum oarecum tot de tranziţie, revine cu scenariile ambivalenţe ale vieţii şi morţii, dar cu influenţe din Nichita Stănescu şi cu o melodicitate simbolistă accentuată. Sora mea de dincolo (1980) constituie un moment de ruptură, un salt înapoi, în acea autenticitate a versurilor de debut, într-un soi de realism nud al emoţiei. Pierzându-şi caracterul alegorico-li-vresc, poemele redevin directe, sunt „trăite" la nivelul unei realităţi elementare, despuiate de „literatură", se transformă în „documente" ale unei realităţi tragice. Agonia şi moartea surorii cheamă dorinţa de a „consemna" suferinţa fără vreun fel de „comentarii" lirice, într-o expresie purificată, cu modulaţii de bocet. Linia vieţii (1982) atenuează duritatea şi nuditatea emoţiei, orientându-se către un bacovianism melodios şi morbid (ca în Pasteluri), nu fără tresăriri expresioniste. Elementul etic devine din ce în ce mai pregnant, preluând o parte din încărcătura „sentimentului" metafizic. M. nu mai pare atât de obsedată de drama propriului trup, de feminitatea imposibilă, funebră, cât de drama colectivă, în care intră neputinţă şi vinovăţie generală. Moartea, mutilarea nu mai sunt proprii doar trupului sau sufletului individual, ci şi unei mulţimi indistincte, dezumanizate, tablourile romantice cu gemeni sau strigoi se transformă în imagini dominate de absurd, de vid, iar conotaţiile politic-sociale sunt mai mult Mâlăncioiu Dicţionarul general al literaturii române 290 decât evidente: „Pradă visului meu / Eram luată şi dusă pe sus / Fără greutate, / Şi parcă era aievea, / Parcă simţeam în spate / O gheară înfiptă în carnea mea / Şi nimeni nu mă trezea. // Când am deschis ochii / Era prea târziu, / Cu pumnii încleştaţi în pământ / Mă rugam să mai fiu, / Dar cine să m-audă / Când nimeni nu mai era viu? // Smerită am început să aştept / Să trec înapoi în somn / Cu mâinile adânc înfipte / In carnea sa, / Ştiind că numai acest vis de mort / Mă mai poate salva" (Pradă visului meu). Rezistenţa la rău ca aspiraţie etică persistă şi în Urcarea muntelui (1985), unde poemele, pe aceeaşi tramă narativ-parabolică, într-un limbaj apropiat de naturaleţea oralităţii, exprimă disperarea celui care îşi găseşte unicul refugiu în vis, în „deşertul" din propriul creier, de vreme ce „ţara de-afară" nu este decât un wasteland trist: „Exilată în ţara din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă, nici primăvară,/ Ci numai timpul în care mi-e dat să visez,/ Mi s-a făcut dor de ţara de-afară.// Trec graniţa din nou şi mă supun/ Legilor ei de care nu am putut să scap,/ Un ochi perfid suceşte pe-o parte şi pe alta/ Chiar şi ce i se pare că aş avea în cap.// Ofer de bună voie un vis numai al meu/ Ştiind că nu se poate să răscoleşti prin vise/ Ce nu-ţi sunt la-ndemână şi să nu vrei şi tu/ Să le mai vezi altfel decât ucise.// Iau zâmbetul complice al celui ce-1 primeşte/ Un semn de bun venit în lumea de afară,/ Colind un timp prin ţara de care mi-a fost dor/ Şi mă întorc plângând în propria mea ţară" (Exil). Bacovianismul şi romantismul funebru se convertesc în plângeri ale neputinţei şi agoniei morale; oraşul plin de morţi, crimele săvârşite pe stradă sau străzile goale pe care defilează doar umbre, oameni scormonind pământul, muntele închis cu sârmă ghimpată sunt imagini ale unei apocalipse absurde, care, treptat, va pierde „tot neamul": „Linişte. începutul sfârşitului,/ O groapă adâncă se sapă încet, încet,/ Şi din când în când cade pământul pe cineva/ Care moare înăbuşit.// Tot neamul scormoneşte cu unghiile/ După trupul celui îngropat de viu,/ Fără măcar să se fi gândit la moarte,/ Săpând încet în lutul cenuşiu.// Săpa demult,/ se povesteşte apoi,/ Săpa la groapa asta a dumnealui/ Şi tocmai atunci s-a surpat pământul/ Pe umerii încovoiaţi ai lui.// Nu era nimeni aproape, ceilalţi săpau şi ei/ în altă parte, o groapă foarte adâncă/ Se sapă încet, încet, şi din când în când/ Cade pământul pe cineva" (începutul sfârşitului). în intimă congruitate cu opera poetică, Vina tragică (1978), iniţial teză de doctorat, îi luminează sensurile şi fixează o viziune foarte personală despre viaţă şi literatură. M. îi citeşte pe tragicii greci, pe Shakespeare, Dostoievski şi pe Kafka într-o grilă intertextuală care până la urmă o exprimă mai cu seamă pe ea însăşi, propunând o anumită perspectivă asupra eroului tragic şi a vinei „fără vină": tragicul e o valoare a vieţii şi de aceea exclude absurdul. Publicistica de după 1989 — Crimă şi moralitate (1993), Cronica melancoliei (1998), A vorbi într-un pustiu (2001) — impune o voce fermă, nemiloasă cu sine şi cu ceilalţi, o conştiinţă lucidă, morală şi socială, căreia nu îi lipsesc tragismul şi sarcasmul. Autoarea se dezvăluie, pe sine şi pe ceilalţi, fără menajamente, fiind angajată într-o nesfârşită călătorie spre „mine însămi", care nu poate să ignore lumea din jur. Paginile incluse în aceste culegeri, cât şi altele mai vechi, din Călătorie spre mine însămi (1985), trădează un remarcabil talent în realizarea portretelor unor mari dispăruţi (Emil Botta, Marin Preda, Eugen Jebeleanu ş.a.) sau în conturarea atmosferei stranii, ca în câteva proze pseudomemorialistice, simbolice, în care memoria joacă un rol fantasmatic. Originalitatea poeziei Ilenei Mâlăncioiu [...] pare a veni din modul în care plachează imaginarul (livrescul) pe o experienţă existenţială puternică. Imaginaţia scoate monştrii din cărţi, existenţa interioară îi asumă şi-i transformă în cele din urmă în expresiile unei drame personale. Drama pare a fi tot de ordin erotic [...], dar se complică şi se abstractizează pe măsură ce se exprimă. Poemele sunt; nici vorbă, profunde, elegia erotică agresează din ce în ce mai mult cosmosul, tinzând spre simboluri fundamentale [...]. Este în poezie şi un element de sarcasm, există o fină sensibilitate la grotesc, la tenebrosul şi morbidul din viaţă. Privirea descoperă uşor golurile din lucruri, inconsistenţa lumii, formele evanescente ale materiei. Eugen Simion SCRIERI: Pasărea tăiată, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1967; Către Ieronim, Bucureşti, 1970; Inima reginei, Bucureşti, 1971; Crini pentru domnişoara mireasă, Bucureşti, 1973; Poezii, Bucureşti, 1973; Ardere de tot, Bucureşti, 1976; Vina tragică, Bucureşti, 1978; Peste zona interzisă, Bucureşti, 1979; Poeme, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1980; Sora mea de dincolo, Bucureşti, 1980; Linia vieţii, Bucureşti, 1982; Peste zona interzisă — Â travers la zone interdite, ed. bilingvă, tr. Annie Bentoiu, pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 1984; Peste zona interzisă -Across the Porbidden Zone, ed. bilingvă, tr. Dan Duţescu, pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1985; Urcarea muntelui, Bucureşti, 1985; Călătorie spre mine însămi, Bucureşti, 1985; Ardere de tot, Bucureşti, 1992; Crimă şi moralitate, Bucureşti, 1993; Cronica melancoliei, Bucureşti, 1998; Linia vieţii, pref. Nicolae Manolescu, Iaşi, 1999; Călătorie spre mine însămi, pref. Nicolae Manolescu, Iaşi, 2000; A vorbi într-un pustiu, Bucureşti, 2001; Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi, 2003; Sora mea de dincolo - My Sister Beyond, ed. bilingvă, tr. Radu Doru Cosmin şi Jo Anne Growney, Piteşti, 2003. Traduceri: Hans Magnus Enzensberger, Sfârşitul bufniţelor, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Aur elian State). Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Ardere de tot", RL, 1976, 51; Eugen Simion, „Ardere de tot", LCF, 1977,2; Niţescu, Poeţi, 206-211; Cristea, Faptul, 141-144; Raicu, Contemporani, 127-135; Steinhardt, Critică, 82-86; Tuchilă, Cetăţile, 325-345; Dan Cristea, „Linia vieţii", LCF, 1983, 8; Valeriu Cristea, „Linia vieţii", TMS, 1983, 12; Simion, Scriitori, III, 376-392; Negriei, Introducere, 133-152; Laurenţiu Ulici, Coborârea din turn, RL, 1989,25; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 51-58; Ioan Milea, O Antigonă a poeziei - Ileana Mălăncioiu, TR, 1990,10; Dan Grădinaru, Scene din viaţa Casandrei, RL, 1990,20; Lucian Alexiu, Poezie şi ceremonial, O, 1990, 22; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 143-150; Florin Manolescu, Poezie şi ritual, LCF, 1992, 37; Florin Manolescu, Poeme cenzurate, LCF, 1992,43; Monica Lovinescu, Gardă inversă, „22", 1992, 45; Virgil Ierunca, Autobiografia Antigonei, „22", 1992, 47; Virgil Mihaiu, Poeme drapate în negru, ST, 1993,2; Dan Cristea, Poezia Ilenei Mălăncioiu, LCF, 1993, 14; Gabriel Dimisianu, „Crimă şi moralitate", LCF, 1994,7; Alexandru Niculescu, Un limbaj liric autohton, RL, 1994,8; Lovinescu, Unde scurte, V, 90-94; Alex. Ştefănescu, Mesaj existenţial, RL, 1996,30; Daniel Dimitriu, Ileana Mălăncioiu sau Despre anonimatul privilegiat, ALA, 1996,331; Adrian Popescu, O Antigonă contemporană, 291 Dicţionarul general al literaturii române Măniuţiu ST, 1997,11-12; Pop, Pagini, 130-136; Gabriel Dimisianu, Sarcasm şi melancolie, RL, 1998, 25; Călin Teutişan, Varietatea criticii, ST, 1998, 11-12; Ioan Romeo Roşiianu, De la suflet citire, VR, 1998,11-12; Dicţ. analitic, I, 51-52, III, 329-331, IV, 326-328; Cornel Ungureanu, De la Antigona la Casandra, O, 1999, 2; Milea, Sub semnul, 44-47; Daniel Cristea-Enache, Ileana Mălâncioiu: linia poeziei, ALA, 2000, 529-531; Ruxandra Cesereanu, Poezia ca mormânt, ST, 2000, 2-3; Grigurcu, Poezie, II, 74-92; Dimisianu, Lumea, 280-284; Dicţ. esenţial, 506-508; Manolescu, Lista, I, 194-203; Mircea Morariu, Opinii dintr-o epocă interesantă, F, 2003,1; Mircea Iorgulescu, Prin pustiul de vorbe, „22", 2003,681. R.D. MĂNESCU, Theodor (16.X.1930, Bucureşti - 11.V.1990, Bucureşti), dramaturg. Este fiul Elisabetei (n. Ionescu) şi al lui Virgil-Atanase Mănescu, ziarist. La Bucureşti urmează Şcoala Primară „Mântuleasa", Liceul „Spiru Haret" (1937-1945) şi Liceul „Ion Neculce" (1946-1949) - fiind, „licean" peste doisprezece ani — şi Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1946-1949), luându-şi licenţa abia în 1972. Intră din tinereţe în publicistică: în 1947 face parte din Brigada „Horea, Cloşca şi Crişan", care publică în Iugoslavia ziarul „Borba za omladinski Pruz", este redactor şi apoi şef de secţie la Editura Tineretului (1949-1952). Ajunge, probabil tot din cauza boemei, muncitor necalificat la Uzinele „23 August" (1952), corector (1952-1953). După ce şomează o vreme va funcţiona ca instructor la Casa Centrală a Creaţiei Populare (1955-1972), la Direcţia Teatrelor din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1972-1978) şi, în fine, ca redactor-şef adjunct la revista „Teatrul" (1978-1990). Debutează în 1953 (în colaborare cu Silvia Andreescu) cu piesa Simion Albac. Va semna mai multe piese proletcultiste, cum ar fi Comoara, care a luat Premiul II la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953. în 1970 piesa Unde-s marile iubiri? i-a fost difuzată de Radioteleviziunea Franceză. Două sunt temele mari ale dramaturgiei lui M.: dragostea şi politica sau, preluând titlul unui ciclu romanesc al lui Dinu Săraru, se poate spune „dragostea şi revoluţia". Dacă prima temă a beneficiat de pregătirea filosofică a autorului, cea de-a doua a fost puternic marcată de ideologia comunistă a momentului, cu toate consecinţele care au decurs de aici. „Abia cu Excursia (1977) şi Noaptea pe asfalt (1980) se poate vorbi cu drept cuvânt de «dramaturgia» lui Theodor Mănescu", observa Dan C. Mihăilescu. Producţia de tinereţe a dramaturgului suferă de toate viciile literaturii „optimiste" create în perioada „obsedantului deceniu". în plus, autorul a abordat subiecte străine biografiei sale bucureştene, ca, de pildă, viaţa satului (Vecinii, Rugul), ceea ce a accentuat amatorismul şi falsitatea conflictului dramatic. Notabile rămân doar ultimele trei-patru piese, scrise după cutremurul din 1977. Caracterul de dezbatere (filosofico-psihico-politică) şi obsesia „găsirii" adevărului le conferă, într-o măsură, un loc în preajma dramaturgiei lui Camil Petrescu. Nu e o judecată de valoare, pentru că autorul Actului veneţian a creat ceea ce, în filosofia teatrului modern, se numeşte „drama absolutului". Cu o precauţie asemănătoare se poate vorbi în legătură cu piesele lui IVI. şi de o anume influenţă a teatrului epic al lui Bertolt Brecht. Există, de pildă, în Politica, ample monologuri care cu greu pot fi considerate scenice. SCRIERI: Elevii utemişti în lupta pentru însuşirea culturii şi ştiinţei, Bucureşti, 1951; Nepotrivire (în colaborare cu Silvia Andreescu), Bucureşti, 1956; Vecinii (în colaborare cu Silvia Andreescu), Bucureşti, 1962; Unde-s marile iubiri? Cine aşteaptă flori, Bucureşti, 1967; Epoleţii invizibili (în colaborare cu Silvia Andreescu), Bucureşti, 1969; Iubitul meu fară nume, Bucureşti, 1969; Drame şi comedii (în colaborare cu Silvia Andreescu), Bucureşti, 1972; Podul sau Curierul special, Bucureşti, 1977; Excursia, Bucureşti, 1977; Noaptea pe asfalt, Bucureşti, 1980; Politica, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Constantin Paiu, „Epoleţii invizibili", CRC, 1971, 24; Alecu Popovici, „Casa de mode", TTR, 1973,10; C. Paraschivescu. „Casa de mode", TTR, 1974,1; Valentin Silvestru „Noaptea pe asfalt", RL, 1980,46; Virgil Munteanu, „Aventura unei arhive", TTR, 1986,7-8; Dinu Kivu, „Aventura unei arhive", CNT, 1986,23; C. Stănescu, Alte „suflete tari", RL, 1987, 10; Theodor Mănescu, DRI, III, 310-317; Dan C. Mihăilescu, Theodor Mănescu, în Dicţ. scriit. rom., III, 150-152. F. B. MĂNIUŢIU, Mihai (30.X.1954, Cluj), prozator şi eseist. Este fiul Martei Măniuţiu (n. Bărbat), coristă de operă, şi al lui Vaier Măniuţiu, pilot. A urmat şcoala elementară şi liceul la Cluj-Napoca, şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, secţia regie de teatru (1978). A lucrat ca regizor la Teatrul Naţional din Cluj, colaborând şi cu alte instituţii teatrale din ţară sau din străinătate (Belgia, Marea Britanie). A montat spectacole cu piese de Shakespeare, Camus, Sartre, Eugen Ionescu, Gellu Naum , Radu Stanca ş.a. Este profesor la Departamentul de Teatru al Universităţii din Cluj. în prima carte a lui M., Un zeu aproape muritor (1982), tiparul ficţiunilor este format. Scrierile ulterioare vor multiplica, prin retuşuri, paranteze şi variante, modelul iniţial, fără a-1 modifica esenţial. O posibilă referinţă ar fi literatura lui Dino Buzzati, cu diferenţa că în naraţiunile sau micro-naraţiunile autorului român fantasticul nu este efectul unui proces lent de dilatare sau distorsionare a realului, ci este acceptat din capul locului, ca anomalie rezonabilă. O povestire se numeşte, caracteristic, Adaosuri la o hagiografie, textele fiind în ansamblu „un fel de scholii, de comentarii cvasiepicizate sau cvasipoematice în jurul câte unei «scripturi» adeseori la fel de inventată ca şi meditaţiile prozatorului mascat în mitograf" (Ion Vartic). Punând în scenă un „panteon eclectic, de la cel elin la cel oriental", contextualizat în „epoci amestecate, de la un Ev Mediu tenebros la epoci vag protoistorice" (Adrian Oţoiu), prozatorul acţionează un mecanism în care trapele livrescului se deschid continuu către surse obscure sau concrete, colate, trunchiate, inventate. Imersiunea în lumea ficţională datorează mult eficienţei cu care enigmaticul (chiar şi în varianta sa „dezvrăjită") este sugerat sau impus. Textul cel mai semnificativ este lunga apocrifă Don Quijote în exil, în care se imaginează continuarea aventurilor cavalerului pe o corabie care îl poartă către Noua Spanie. Exilat prin voinţa regelui şi a Inchiziţiei, Don Quijote e însoţit în călătorie de o mână de „duşmani ai Spaniei" şi de un echipaj convertit la donquijo- tism, alături de care îşi va urma sminteala nobilă, va fi înghiţit în pântecele Leviatanului sau îl va întâlni pe urmaşul cavalerului Amadis de Gaula plutind pe un vas fantomă. Ajuns în Lumea Nouă, Cavalerul Tristei Figuri va da semnalul începerii unei noi Reconchiste. Utopia va sfârşi înecată în sânge, iar cavalerul se va topi în finalurile multiple, mişcătoare ale apocrifei. Alte povestiri imaginează finaluri necanonice ale luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul sau versiuni ale unui nou potop, corupt, inventează naraţiuni de asemenea necanonice în jurul lui Iov sau a lui Cain ori descriu riguros coşmarul naşterii Leviatanului sau al pedepsirii unei cetăţi. în Istorii pe care n-am să le scriu (1998), circumstanţele (spaţiale, temporale, cauzale etc.) continuă să fie minime. Ficţiunile manifestă de regulă paralizia logică întâlnită în vise. Unele pretexte sunt memorabile (un bătrân îşi prelungeşte viaţa respirând vicios aerul din baloanele care îi umplu camera, hrănindu-se, aşadar, cu răsuflarea celor care le umflaseră). Autoportret cu himere (2001) e alcătuit din fotograme care stilizează liric o mişcare narativă vagă sau absentă, structurarea textelor realizându-se în parametrii unui model mai curând poetic decât epic. SCRIERI: Un zeu aproape muritor, pref. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1982; Redescoperirea actorului, Bucureşti, 1985; Act şi mimare, Bucureşti, 1989; Cercul de aur, Bucureşti, 1989; Exorcisme, Cluj-Napoca, 1996; Istorii pe care n-am să le scriu, Bucureşti, 1998; Autoportret cu himere, Bucureşti, 2001; Scene intime. Scene de masă, Bucureşti, 2001; Omphalos, Cluj-Napoca, 2001; Spune Scardanelli, Cluj-Napoca, 2001. Repere bibliografice: Justin Ceuca, „Cercul de aur", ST, 1990,1; Justin Ceuca, „Act şi mimare", ST, 1990, 5; Ţeposu, Istoria, 147-148; Dan C. Mihăilescu, Cruzimi de vis, „22", 1999, 8; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei'80. Strategii transgresive, voi. I: Trafic de frontieră, Piteşti, 2000, 140; Marian Victor Buciu, înscrierea la neo-onirici, CNT, 2000,11; Dicţ. scriit. rom., III, 152-154; Ion Bogdan Lefter, Mihai Mâniuţiu - între teatru şi literatură, OC, 2002,106. M. I. MĂNUCĂ, Dan (20.V .1938, Dolheşti, j. Suceava), critic şi istoric literar. Este fiul Teodorinei Mănucă (n. Manoliu), învăţătoare, şi al lui Mihai Mănucă, preot, autor a numeroase studii despre istoria Bisericii Ortodoxe Române. Urmează şcoala primară şi gimnaziul la Iaşi, apoi Liceul Internat din acelaşi oraş (1948-1955). între 1955 şi 1960 frecventează, tot aici, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza". După absolvire a fost trei ani zilier la Arhivele Statului, traducător la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi" din Iaşi, ulterior a funcţionat ca profesor de limba română, zoologie şi cunoştinţe agricole la şcolile din Podu Iloaiei şi Prigorenii Mari, judeţul Iaşi. în 1963 este angajat cercetător ştiinţific la sectorul de istorie literară al Centrului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române (Filiala Iaşi), unde, parcurgând toate treptele ierarhice, a lucrat până în 1994. Din 1990 este director al instituţiei, devenită Institutul de Filologie Română „A. Philippide". Din 1994 este profesor la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere a Universităţii „AL I. Cuza". A fost distins cu Premiul „B.P. Hasdeu" (1975) şi cu Premiul „Timotei Cipariu" (ex aequo, 1979) ale Academiei Române, cu premiile revistelor „Ateneu" (1993) şi „Convorbiri literare" (1998), precum şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1999). Primele articole de critică literară, pamflete (unul la adresa lui Mihai Beniuc) şi traduceri i-au apărut în revista samizdat „Cuvântul nostru", scoasă de studenţii filologi ieşeni în anii 1957 şi 1958. în presa tipărită publică pentru întâia oară în „laşul literar" (1959), revistă la care a continuat să scrie în mod curent. Colaborează cu studii, articole, cronici şi recenzii în „Convorbiri literare" (unde din 2001 este redactor-şef adjunct), „România literară", „Adevărul literar şi artistic", „Luceafărul", „Ramuri", „Ateneu", „Revista de istorie şi teorie literară", „Anuar de lingvistică şi istorie literară" (este membru în colegiul redacţional), „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Cronica", „Dacia literară", „Revista română", „Collegium", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «AL I. Cuza»" (face parte din colegiul de redacţie), „Limba română" (Chişinău, este membru în colegiul redacţional), „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară" (Chişinău), „Beitrăge zur deutschen Kultur" ş.a. Debutează editorial în 1966, când îngrijeşte secţiunea ce cuprinde scrisorile lui Paul Zarifopol din primul volum al ediţiei Scrisori către Ibrăileanu. La început M. a fost atras de critica de întâmpinare, orientându-se mai cu seamă spre poezie (Marin Sorescu, Nichita Stănescu ş.a.). De altfel, a şi susţinut în „laşul literar" (1966-1967) o rubrică lunară în care analiza poeziile apărute în presa literară. Treptat s-a desprins de critica foiletonistică, ale cărei procedee nu le-a părăsit însă niciodată: scrisul său este marcat de asociaţii care se doresc pregnant expresive şi de 293 Dicţionarul general al literaturii române Mănucă folosirea resurselor conţinute în impresia imediată. îndrep-tându-se către istoria literară, a ales la început calea unui pozitivism pe care a încercat să îl atenueze prin comentarii detaşate. Studiile din Argumente de istorie literară (1978) valorifică o sumă de inedite decisive pentru biografia lui Titu Maiorescu, V. Alecsandri, Ionică Tăutu, I. Popovici-Bănă-ţeanul. Un volum intitulat Scriitori junimişti (1971) aduce contribuţii utile la cunoaşterea minorilor din societatea ieşeană Junimea, precum I. Pop-Florantin, Leon Negruzzi, Ioan Ianov, Anton Naum, autori a căror valoare, din necesităţile demonstraţiei, este uneori supralicitată. Ediţia Documente literare junimiste (1973) include un număr mare de inedite provenind de la aceiaşi minori. La Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979), lucrare din a cărei comisie de coordonare şi revizie a făcut parte, M. a redactat aproape toate articolele referitoare la societatea Junimea şi la membrii acesteia, între care medalioanele despre Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, V. Pogor, Th. Rosetti, revista „Convorbiri literare", junimism ş.a. Preocuparea faţă de Junimea provine din necesitatea de a încerca să explice mentalitatea care a determinat opţiunile membrilor societăţii, considerate hotărâtoare pentru integrarea culturii şi a literaturii române în spiritualitatea europeană modernă. Dar contribuţia esenţială a lui M. la cunoaşterea aprofundată a junimismului este ilustrată de Critica literară junimistă (1864-1885) (1975). Lucrarea studiază structura sistemului critic elaborat de societatea ieşeană, privit atât în contextul epocii, cât şi în acela al literaturii române de până la 1900. în viziunea autorului, Junimea şi-a întemeiat critica literară pe un fundament cultural solid, pentru a putea răspunde solicitărilor momentului de criză prin care trecea cultura. Exegetul consideră că accentuarea specificităţii valorii artistice, insistenţa asupra principiilor realismului, asupra logicii artistice, a coerenţei imaginii şi asupra adecvării limbajului sunt principalele elemente promovate de junimism, curent care şi-a dovedit eficienţa şi prin aplicarea consecventă a propriilor reguli. Relevă că Junimea şi-a întemeiat şcoala critică şi pe un sistem formal şi este de părere că acesta a fost întregit de un corp amplu de elemente de deontologie, proces care a contribuit la dezvoltarea criticii literare române moderne. Apreciind că pentru literatura română secolul al XlX-lea reprezintă o etapă determinantă în consolidarea orientării către sistemul literar european modern, îi consacră alte studii, între care Lectură şi interpretare. Un model epic (1988), dedicat începuturilor romanului românesc. Modelul epic identificat este bonus pastor şi s-ar fi constituit dintr-o îmbinare a structurilor epice europene curente cu elemente literare autohtone de mare circulaţie, precum epistolaritatea, retorica, dramaturgia istorică şi baladescul. Demonstraţia se întemeiază pe argumente literare, culturale şi de istoria mentalităţilor, plecându-se atât de la paradigme intertextuale, cât şi de la posibilităţile oferite de interacţiunea dintre „lectura" textului de bază şi „interpretarea" lui. Pelerinaj spre fiinţă (1999) este un „eseu asupra imaginarului poetic eminescian" condus de principiul diacroniei. Autorul apreciază că opera lui Eminescu reprezintă una din cele mai radicale drame ale cunoaşterii propuse de cultura română. O idee critică a lui Tudor Vianu, „lirica rolurilor", este valorizată de M., care stabileşte un parcurs ontologic alcătuit din trei cercuri: Destinul, Legenda şi Fiinţa. Fiecare din acestea este compus, la rândul lui, din protagonişti numiţi învăţăcei (evoluând, pe rând, în Novice, Discipol şi Hyperion), iniţiator prohibitiv (numit Călăuză, Mag şi Bătrân), feminitate ambivalenţă (constituită din Ondina şi Marta, Sofia şi Poesis, Cătălina şi Tomiris), precum şi dintr-un spaţiu adecvat (numit Sara pe deal, Locus amoenus şi Sfera). Perspectiva diacronică, dedusă din investigarea antumelor şi a postumelor, urmăreşte să acrediteze ideea că Eminescu s-a desprins de experienţa conjuncturală şi s-a adâncit în cunoaşterea fiinţei proprii, realizată printr-o recuzare totală a cotidianului. Preluând unele elemente din eminescologia anterioară, studiul le întregeşte printr-o interpretare proprie, deseori în contradicţie cu locurile comune, deoarece exegetul are mereu în vedere gândirea poetică, şi nu filosofică, a artistului. O cercetare asemănătoare va fi întreprinsă în Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului (1995). Lucrarea, polemică, respinge opinii mai vechi, care considerau personajele rebreniene drept primitive. Pe de altă parte, studiul, articulat pe argumente naratologice şi psihanalitice, consideră epicul rebrenian drept unul impur din punctul de vedere al realismului, întrucât conţine şi elemente romantice şi de melodramă. Criticul distinge o schemă epică omogenă şi coerentă, vizibilă pretutindeni şi structurată în jurul relaţiei dintre împlinirea prin eros şi pulsiunile suicidare. Din această perspectivă, Răscoala, de exemplu, este acreditată drept un discurs despre mitologia personajului, iar dorinţa de pământ drept o aspiraţie spre tanatic. în opoziţie cu interpretările tradiţionale se situează şi Introducere în opera lui I. AL Brătescu-Voineşti (1997), unde nuvelistica acestui scriitor este văzută ca o posibilitate de afirmare a ezitării funciare între claustrare, intimitate şi conformism, având ca rezultat însingurarea naratorului în limbaj. Metoda practicată de M. este una complexă, alcătuită din elemente de naratologie, psihanaliză, sociologie, estetica receptării, istoria mentalităţilor, stilistică. El nu se opreşte asupra unei metodologii anume, fiind de părere că nici una nu poate descifra, singură, sensurile multiple ale textului. Principiul va fi aplicat şi în Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti (1995) şi Perspective critice (1998), în care sunt reunite studii despre Varlaam, C. Negruzzi, Ion Creangă, Eugen Barbu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Titus Popovici, Marin Sorescu, dar şi despre literatura dialectală sau literatura din Basarabia, în tentativa de a afla „constante" întemeiate pe procese analogice. Spirit mai degrabă germanic, exact şi limpede în judecăţi, aplicat cu persuasiune şi metodă la operă (şi autor), în care e înclinat să determine „scheme", „roluri" şi „funcţii" (şi bineînţeles abaterile de la acestea), Dan Mănucă e omul sistemelor bine conturate şi având un statut autotelic. Ca să descifreze semnificaţii şi să explice fenomene, exegetul închide şi se închide în cercuri, evoluând concentric în demonstraţii. Mihai Cimpoi Mănuceanu Dicţionarul general al literaturii române 294 SCRIERI: Scriitori junimişti, Iaşi, 1971; Critica literară junimistă (1864-1885), Iaşi, 1975; ed. (Principiile criticii literare junimiste. 1864-1885), Iaşi, 2000; Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978; Dicţionarul literaturii române de a origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979; Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1982; Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988; Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului, Iaşi, 1995; Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995; Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1997; Perspective critice, Iaşi, 1998; Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Iaşi, 1999; Opinii literare, Bucureşti, 2001. Ediţii: Scrisori către G. Ibrăileanu, I, pref. Al. Dima şi N.I. Popa, Bucureşti, 1966 (în colaborare); Documente literare junimiste, Iaşi, 1973; Iacob Negruzzi, Jurnal, tr. Horst Fassel, pref. edit., Cluj-Napoca, 1980; Constantin Sporea, Memorii, Iaşi, 2001 (în colaborare cu Horst Fassel). Traduceri: StetsonKennedy, Operaţiunea Anti Ku-Klux-Klan, Iaşi, 1993. Repere bibliografice: Nicolae Balotă, „Scriitori junimişti", RL, 1971, 38; Al. Piru, „Scriitori junimişti", RL, 1972,14; Zaciu, Bivuac, 119-133; Şt. Cazimir, „Critica literară junimistă", LL, 1977, 2; Liviu Leonte, „Critica literară junimistă", CRC, 1975,39; Gabriel Dimisianu, „Critica literară junimistă", RL, 1975, 41; Al. Dobrescu, „Critica literară junimistă", CL, 1975,10; Alexandru George, „Critica literară junimistă", VR, 1975,11; Florin Faifer, „Argumente de istorie literară", CRC, 1978,40; Dicţionarele literare şi locul lor în cadrul culturii româneşti contemporane, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Mihai Zamfir, „Argumente de istorie literară", LL, 1980,1; Şerban Cioculescu, Căile Sfinxului, RL, 1988,53; Ion Buzera, „Bonus pastor" şi narcisismul naratorial, R, 1989, 5; Ioan Holban, Originile romanului românesc, ATN, 1989, 11; Horst Fassel, „Lectură şi interpretare", „Siidostforschungen" (Miinchen), 1990, 501-503; Satco-Pânzar, Dicţionar, 141-142; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii, II, Chişinău, 1994,144-157; Ioan Holban, Sensul recuperator al demersului critic, CRC, 1995, 22-23; Comea, Semnele, 98-105; Florin Faifer, între neîndoielnic şi prezumtiv, „Timpul", 1996,1; Mircea Popa, Virtuţile istoricului literar, TR, 1996,14; Ioan Holban, Huliganul duios, RL, 1998, 18; Teodor Vârgolici, O nouă viziune asupra lui 1. Al. Brătescu-Voineşti, ALA, 1998, 418; Constantin Blănaru, Dan Mănucă, „Bucovina literară", 1998, 6; Ilie Constantin, Lecturi împreună, Bucureşti, 1998,40-41; Doina Curticăpeanu, Lamura vieţii, F, 2000,1; Al. Săndulescu, „Pelerinaj spre fiinţă", ALA, 2000, 509-511, 513; Dumitru Apetri, Bucovina. Cultură, personalităţi, destine, Timişoara, 2000,175-178; Dicţ. scriit. rom., III, 154-155; Mihai Cimpoi, Critice, I, Craiova, 2001, 103-111; Petraş, Panorama, 406-410; Constantin Cubleşan, Eminescu în reprezentări critice, Cluj-Napoca, 2003,153-159; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,396-403; Cornel Munteanu, Lecturi neconvenţionale, Cluj-Napoca, 2003,173-178. ' R.Z. MĂNUCEANU, Vasile (1928, Ploieşti - 1992, Miinchen), prozator. Frecventează doi ani de facultate muncitorească la Brăila (1949-1951) şi îşi continuă studiile, fără să le termine, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1952-1954). Redactor la „Scânteia tineretului" (1953-1959), trece ulterior la Radio. Scrie mai ales literatură pentru copii şi adolescenţi - Palatul primăverii (1961), Jurnal de bord (1963), Alarmă la Colţul viu i(1964) —, o plachetă Prin fereastră-zarea-albastră (1966) ş.a. în 1979 emigrează în Germania, unde activează ca redactor al postului de radio Europa Liberă, prezent în programe cu pamflete şi cu emisiunea „Tribuna satelor". Colaborează la „Dialog" (Germania), „Alergătorul de laMarathon" (Danemarca). Proza din Palatul primăverii şi din celelalte cărţi publicate de M. până în momentul plecării din ţară este caracterizată de o atitudine convenţional-educativă, abordând fie subiecte din viaţa şcolii şi a şcolarilor, fie utilizând schema romanului de aventuri sau a celui istoric. Tributar vremii, Palatul primăverii se înscrie în categoria „basmului cult" prefabricat, simulacru de literatură şi de ideologie politică, caracterizat prin reducţio-nismul cerut de acest tip de texte propagandistice. M. face istoria „palatului din Cotroceni" punând permanent în antiteză „trecutul întunecat" (săraci versus bogaţi) cu „viitorul luminos" (falsa egalitate socială preconizată de comunism). în Jurnal de bord, chiar dacă naraţiunea capătă mai multă importanţă, se exemplifică şi se demonstrează „idei" impuse: Partidul Comunist ca erou colectiv angajat în lupta clasei muncitoare împotriva „călăilor poporului" ş.a.m.d. Diverse povestiri, prezentând „cazuri" detaliate, sunt construite după acelaşi tipar ideologic. Şi istoria va fi folosită şi falsificată, voievozii devenind purtători ai „idealurilor" contemporane. Lipsite de valoare literară, fără a respecta adevărurile documentare, aceste scrieri ţintesc îndoctrinarea mediată de senzaţional şi acţiune. Bunăoară, Comoara lui Dromichet (1970), carte de povestiri istorice în genul benzilor desenate, aşază în contrast personajul negativ (regele Lisimah, dornic de bogăţii materiale) cu cel pozitiv („înţeleptul şi mărinimosul Dromichet"). Ilustrativ pentru instrumentarul epocii este şi „stilul grafic", menit să vizualizeze „învăţămintele" pentru cititorul copil (ilustraţii alb-negru şi mai cu seamă color, fiecare început de capitol în roşu, galben sau albastru etc.). Excepţie fac doar câteva cărţi, un exemplu elocvent fiind romanul Gorganul (1980). Anii de după plecarea din ţară a lui M. vor demonstra, prin abandonarea ei, caracterul ocazional al acestei producţii. In Şapte vaci slabe (1984) şi în Foamea de adevăr (1987) sunt reunite pamfletele scrise pentru Europa Liberă. SCRIERI: Palatul primăverii, Bucureşti, 1961; Jurnal de bord, Bucureşti, 1963; Alarmă la Colţul viu, Bucureşti, 1964; Anul întâi, Bucureşti, 1965; Prin fereastră-zarea-albastră, Bucureşti, 1966; Arca lui Noe, Bucureşti, 1968; A Tale That Goes Up to Five. Â Programme in the „Hop-O'-My-Thumb" Series at Radio, Bucureşti, 1968; Comoara lui Dromichet, Bucureşti, 1970; Capcana, Bucureşti, 1971; împăratul Nimeni, Bucureşti, 1972; Efectivul rămâne complet, Bucureşti, 1973; Jungherul de argint, Bucureşti, 1973; Motanul vrăjitor, Bucureşti, 1973; Logofătul Dragu, Bucureşti, 1975; My Book of Animal Stories, Londra, 1975; Perla diavolului, Bucureşti, 1976; Izvorul pajurei, Bucureşti, 1978; Gorganul, Bucureşti, 1980; Uliu, papa-lapte, ce-ai visat azi-noapte, Bucureşti, 1980; Grădina zoologică (în colaborare cu Clelia Ottone), Bucureşti, 1984; Şapte vaci slabe, Aarhus (Danemarca), 1984; Foamea de adevăr, Miinchen, 1987. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „împăratul Nimeni", LCF, 1973,2; Mircea Iorgulescu, „jungherul de argint", LCF, 1973,40; L.U. [Laurenţiu Ulici], „Logofătul Dragu", CNT, 1975, 37; Mircea Moga, „Perla diavolului", CNT, 1976,51; Popa, Dicţ. lit. (1977), 344; Popa, Ist. lit., II, 683. C.Dt. MĂRĂŞANU, Nicolae Grigore (7.XII.1937, Măraşu, j. Brăila), poet şi publicist. Este fiul Elenei (n. Moraru) şi al lui Grigore Chiriţă Bunea, ţărani. A urmat şcoala generală în comuna natală (1945-1952), apoi Şcoala Siderurgică din Brăila 295 Dicţionarul general al literaturii române Mărculescu (1952-1954) şi liceul la Galaţi (1960-1964). Şi-a continuat studiile la Facultatea de Drept a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1964-1969). Este repartizat ca jurist la ziarul „Scânteia", între 1970 şi 1973 funcţionând în calitate de corespondent de presă pentru judeţul Brăila. Lucrează la gazeta „Muncitorul forestier", iar în 1974 devine redactor şi mai târziu redactor-şef adjunct la revista „Flacăra". în 1990 este director executiv al Fundaţiei Europene de Educaţie şi Cultură Ecologică, contribuind, alături de Toma George Maiorescu, la realizarea revistelor „Eco", „Eco magazin" şi „Ecosofia". în 1991 conduce ca redactor-şef ziarul „Viitorul românesc". în perioada 1992-1994 lucrează ca şef de secţie în redacţia revistei „Parlamentul", apoi ca expert juridic la Camera Deputaţilor (1994-1998), după care va practica avocatura în Baroul Bucureşti. Debutează în ziarul „Viaţa nouă" din Galaţi (1963), cu poezia Simfonia muncii, semnată N. Grigore. Colaborează la „Luceafărul", „Amfiteatru", „Tomis", „Flacăra", „Ateneu", „laşul literar", „România literară", „Contemporanul", „Literatorul", „Porto-Franco", „Familia", „Ramuri" ş.a. Prima carte de versuri, Insula (1973), şi multe dintre cele publicate ulterior de M. proiectează, cu o reală forţă de sugestie, pitorescul Brăilei, farmecul peisajului dunărean, atmosfera bălţilor şi a Deltei, nostalgia corăbiilor de odinioară (Romanţa corăbiilor vagabonde) etc. Registrul liric este nuanţat, cu ecouri simboliste, intervenţii protestatare şi incursiuni în argoul oraşului de la porţile Orientului. în volumul Distanţa dintre mine şi un iepure (1983), îndeosebi în ciclurile Dreptul la aer şi Invocaţie în noaptea de Sânziene sau Vocea speranţei, dedicate lui Jacques Cousteau şi fiului său Philippe, M. tălmăceşte cu sobrietate, prin metafore de un cromatism ingenios, preocupările ecologiste, pledând pentru protejarea naturii, cu mitizări emblematice, generatoare de speranţe. Un stil baladesc de factură modernă este prezent în îngeri şi banjouri (1998), unde scriitorul închină Brăilei (Brăila, lacrimă deasă) şi mahalalelor ei, imortalizate şi de Panait Istrati, versuri de insolită transpunere lirică (Comorofcă, dor bălai, Suntem fanţi de Băligaşi). Se întâlnesc şi savuroase expresii de argou, cu reminiscenţe şi cu rezonanţe împrospătate din Ion Barbu. M. cultivă, mai ales în volumul Sufletul cântă despre sine (2002), şi poezia meditativă, de concentrare a ideii şi imaginii. SCRIERI: Insula, Bucureşti, 1973; Corabia de fosfor, Bucureşti, 1976; Umbra fluviului, Bucureşti, 1979; Enisala, Bucureşti, 1980; Distanţa dintre mine şi un iepure, Bucureşti, 1983; Geamandura, Bucureşti, 1985; Capriciu pentru cele patru vânturi, Bucureşti, 1986; îngeri şi banjouri, Bucureşti, 1998; Marţea canonului, Bucureşti, 2001; Sufletul cântă despre sine, Drobeta-Turnu Severin, 2002. Repere bibliografice: Daniel Dimitriu, „Corabia de fosfor", CL, 1977,4; Dan Alexandru Condeescu, Nostalgii dunărene, LCF, 1979,39; Mirela Roznoveanu, Poet al spaţiului acvatic, CNT, 1979,43; Virgil Mazilescu, „Umbra fluviului", RL, 1980,42; Ion Dodu Bălan, „Enisala", CNT, 1981, 50; llie Purcaru, „Distanţa dintre mine şi un iepure", R, 1983, 8; Constantin Crişan, Un nostalgic militant, ST, 1983,10; Florin Mugur, Biblioteca în aer liber, FLC, 1983, 50; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985,151; Alex. Ştefănescu, Fragmente de realitate, FLC, 1987,9; Ulici, Literatura,!, 276; Simona Filip, „îngeri şi banjouri", „Antares", 2000, 22-24; Dumitru Anghel, Spaţiul dunărean spiritual, „Ancheta", 2001,585,586; Popa, Ist. lit., II, 470; Marin Mincu, „Poeme desfrânate", LCF, 2002, 39; Tudor Muşat, Purgatoriul acvatic, „Porto-Franco", 2002,10-12. T. V. MĂRCULESCU, Sorin (19.XI.1936, Bucureşti), poet, traducător şi eseist. Este fiul Elenei (n. Niculescu) şi al lui Nicolae Mărculescu, avocat. După ce a absolvit Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1954), se înscrie tot aici la Facultatea de Filologie, secţia franceză, absolvită în 1959. Lucrează câţiva ani ca traducător tehnic, iar din 1964 ca lector la editurile Univers, Albatros, Cartea Românească. Din 1990 este redactor la Editura Humanitas. Debutează cu versuri în 1966, la revista „Familia", iar primul volum, Cartea nunţilor, îi apare în 1968. Poet în afara oricărei grupări sau clasificări literare, M. este în acelaşi timp unul dintre eminenţii traducători contemporani, publicând aproape cincizeci de volume de beletristică, filosofie, religie, critică şi istorie a artelor, transpuse din autori precum T. S. Eliot, Boris Vian, V.-L. Saulnier, B. Fundoianu, K. E. Gilbert şi H. Kuhn, Wladislaw Tatarkiewicz, Erwin Panofsky, R. Witt-kower, H. Zimmer, Jean Filliozat, J. Evola, L. Kolakowski, C.S. Lewis ş.a., dar mai cu seamă din literatura şi filosofia spaniolă clasică şi contemporană: Romancero, Miguel de Cervantes, Baltasar Graciân, Calderon de la Barca, Miguel de Unamuno, Jose Ortega y Gasset, Dâmaso Alonso, Vicente Aleixandre, Fernando Savater. Poet şi traducător de o cultură excepţională, M. este un autor cu totul singular în peisajul liric românesc, cultivând o modalitate de expresie intens intelectualizată, bogată în aluzii Mărculescu Dicţionarul general al literaturii române 296 intertextuale, rafinată în simboluri, încărcată de sugestii muzicale. Este unul dintre cei mai subtili reprezentanţi ai unui stil concomitent obscur şi senzual, întrucât e baroc, în care se condensează stări lirice individuale, trimiteri livreşti, suprapuneri de simboluri, dar şi încărcat de un real perceput cu toate simţurile dez-mărginite, aşa cum îl va caracteriza Ştefan Aug. Doinaş: „Eul liric nu cuprinde şi nu explică misterul (diversitatea realului) la care participă, ci îl explorează, îl parcurge, îl transcrie, făcând operă de cronicar al unei geneze". Volum emblematic, Carte singură (1982) organizează poemele în trei mari cicluri: Urne şi nunţi, Locul sâmburelui, Nunţi şi urne, sugerând un univers circular, închis, suficient sieşi, un microcosmos autonom, oglindă a macrocosmosului, realizare a visului mallarmean al cărţii unice. în miezul cărţii se află eonul-sâmbure, în jurul lui distribuindu-se simetric, dar în ordine inversă, ca într-o reflectare în oglindă, poeme dedicate nunţii ca act generator al lumii şi morţii ca finalitate necesară, în centru se situează poemul Cel ce e („Eu sunt cel ce sunt"), divinul ca energie generatoare a diversităţii manifestărilor. Inelar, sfârşitul coincide cu începutul, iar lectura textului, din care lipsesc orice semne de punctuaţie, trebuie să fie făcută ca a unui continuum, întrerupt doar de pauzele de respiraţie ale gândului. Totul este simbolic, la limita religiosului ezoteric, inclusiv numerologia (33, poemele cu titlul Imn urmat de un număr, după modelul Psalmilor), Sâmburele — goethean — al universului poetic construit de M. este iubirea, cea care ar trebui să strălucească veşnic, iubire concentrată nu în inimă, nici în sămânţa ce moare pentru ca lumea să se reînnoiască. în această poezie incantatorie, realul şi imaginarul, livrescul şi vizionarul se împerechează într-un cântec ambiguu, de creaţie şi moarte. „Poezia astfel înţeleasă, sub semnul saturnian al adâncimii, densităţii şi obscurităţii, devine o continuă căutare şi întrebare după origini, sym-pathizând cele ce sunt şi reunindu-le într-un centru deopotrivă iradiant şi absorbitor, a cărui energie este Iubirea şi a cărui finalitate este el însuşi" (Dan C. Mihăilescu). Iubirea anulează separaţia între regnuri, între sexe, între cuvinte, este condiţia nunţii ca omniprezenţă ce anulează singurătatea. O lume senzuală e ridicată la rangul de simbol al perpetuei geneze: „ştiu mă aflu oricând la punctul cel mai înalt al vieţii/ fiecare clipă este înaltă creastă de val ce cade şi recade în sine/ numai vibraţia veşnică şi braţele plută pe ape/ totdeauna sunt sus şi în coaste îmi sună tot ape/ nici început nici sfârşit nici iluminare cândva/ unde de mal şi de mal oriunde mai aproape". Logosul integrator şi centrul ca perpetuă aspiraţie organizează subiacent şi imnele, şi baladele din culegerea Lumină de seară, care încorporează şi tehnica postmodemă a descrierii circumstanţelor în textul cu valoare simbolică: „recitesc înnoptând convorbirea cu gellu naum/ din contrapunct (12 mai 1992) şi oarecum în/ stare de vis de altfel unii mai cred că poeţii/ scriu într-o stare de vis (sau de graţie se spune)/ g.n.". O împăcare, o împlinire, o lumină interioară calm contemplativă domină febrilitatea şi riscurile căutări Unului. Dintre marii poeţi contemporani ai unităţii mistice (Ştefan Aug. Doinaş, Daniel Turcea, Nicolae Ionel), M. împinge rafinamentul cuvântului la limitele tăcerii. SCRIERI: Cartea nunţilor, Bucureşti, 1968; Locul sâmburelui, Bucureşti, 1973; Carte singură, postfaţă Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1982; Fluviul întâmplător, Bucureşti, 1985; Semne de carte, Bucureşti, 1988; Lumina de seară, Bucureşti, 2000. Traduceri: Luis Martln-Santos, Vremea tăcerii, Bucureşti, 1967; Istoria ilustrată a picturii. De la arta rupestră la arta abstractă, Bucureşti, 1968; Boris Vian, Spuma zilelor, pref. trad., Bucureşti, 1969; Calderon de la Barca, Viaţa e vis, Bucureşti, 1970; Miguel de Cervantes, Teatru, pref. Ileana Georgescu, Bucureşti, 1971 (în colaborare), Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei. Istorie septentrională, pref. trad., Bucureşti, 1980, Nuvele exemplare, introd. trad., Bucureşti, 1981; T. S. Eliot, Patru cvartete, Bucureşti, 1971; Bemard-Philippe Groslier, Templele din Angkor. Oameni şi pietre, Bucureşti, 1971; Vicente Aleixandre, Umbra paradisului, Bucureşti, 1972; Katharine Everett Gilbert, Helmut Kuhn, Istoria esteticii, pref. Titus Mocanu, Bucureşti, 1972; V.-L. Saulnier, Literatura franceză, I-II, Bucureşti, 1973; Erwin Panofsky, Renaştere şi renaşteri în arta occindentală, pref. Grigore Popa, Bucureşti, 1974; Baltasar Graciân, Opere, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1975, Criticonul, pref. trad., Bucureşti, 1987, Cărţile omului desăvârşit, pref. trad., Bucureşti, 1994; Romancero. Vechi balade spaniole, pref. trad., Bucureşti, 1976; Dâmaso Alonso, Poezie spaniolă, pref. trad., Bucureşti, 1977; Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, I-IV, pref. Titus Mocanu, Bucureşti, 1980 (în colaborare); B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980; Rudolf Wittkower, Sculptura. Procedee şi principii, Bucureşti, 1980; Nathan Knobler, Dialogul vizual, I-II, Bucureşti, 1983; Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, introd. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1983, Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Bucureşti, 1994, Regele şi cadavrul Meditaţie despre biruinţa sufletului asupra răului, Bucureşti, 1994; Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Bucureşti, 1993; Leszek Kolakovski, Religia, Bucureşti, 1993; Jaques Duquesne, Isus, Bucureşti, 1995; Jose Ortega y Gasset, Spania nevertebrată, Bucureşti, 1997, Tema vremii noastre, Bucureşti, 1997, Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea?, Bucureşti, 1999, Câteva lecţii de metafizică, Bucureşti, 1999, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, 2000, Omul şi mulţimea, Bucureşti, 2001, Studii despre iubire, Bucureşti, 2001, Europa şi ideea de naţiune şi alte eseuri despre mele probleme ale omului contemporan, Bucureşti, 2002; Clive Staples Lewis, Despre minuni Cele patru iubiri Problema durerii, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Vlad Russo); Fernando Savater, Eseu despre Cioran, Bucureşti, 1998; Miguel de Unamuno, Jurnal intim, Iaşi, 1999; Giovanni Arpino, Parfum de femeie, Bucureşti, 2000; Umberto Eco, Minunea Sfântului Baudolino, Bucureşti, 2000; Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare, Bucureşti, 2000; Julius Evola, Metafizica sexului, pref. Fausto Antonini, Bucureşti, 2002; Thomas A. Sebeok, Semnele. O introducere în semiotică, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Cezar Baltag, Nunţile necesare, GL, 1968, 6; Nicolae Manolescu, „Cartea nunţilor", CNT, 1968, 9; Gheorghe Grigurcu, „Cartea nunţilor", F, 1968, 5; Doinaş, Lampa, 86-90; I. Negoiţescu, Sorin Mărculescu, ARG, 1971, 2; Dana Dumitriu, Imago-mania, RL, 1973,40; Florin Mihăilescu, „Locul sâmburelui", LCF, 1973, 46; Daniel Dimitriu, „Locul sâmburelui", CL, 1973,23; Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, traducător al vechilor poeme medievale spaniole: „Romancero. Vechi balade spaniole", T, 1976, 8; Iorgulescu, Scriitori, 100-102; Ana Maria Tupan, Vameş între două lumi, RL, 1982,6; Nicolae Manolescu, Treptele lirismului, RL, 1986, 2; Grigurcu, Existenţa, 196-204; IonGhilimescu, „Traducerea" ca operaţie clepsidrică, R, 1989,8; Ulici, Lit. rom., 1,150-151; Dicţ. analitic, 1,141-143; Grigurcu, Poezie, II, 100-105; Dicţ. esenţial, 508-510; Popa, Ist. lit., II, 524-527. R.S. 297 Dicţionarul general al literaturii române Mărgăritarul MĂRGĂRIT, George (27.1.1923, Tomeşti, j. Iaşi - 29.VIII.1961, Bârnova, j. Iaşi), poet şi publicist. Este fiul lui Gheorghe Mărgărit, învăţător, care scosese în Tomeşti revista „Zorile luminii". Urmează la Iaşi Liceul Internat şi Facultatea de Litere, luându-şi licenţa în 1945. începând cu 1941 se întreţine singur, desfăşurând o intensă activitate publicistică. După absolvire este o scurtă perioadă asistentul lui G. Călinescu, care îl menţionează în compendiul Istoria literaturii române, în paragraful dedicat revistei „Jurnalul literar", al cărei colaborator M. a fost: „înclinat mai mult spre lirică, pune în articolele critice intuiţie fantastică şi expresie amănunţit plastică". Funcţionează ca profesor la Liceul Naţional din Iaşi, apoi la Liceul „A. T. Laurian" din Botoşani până în 1950. în 1953 devine redactor-şef adjunct al revistei „laşul literar", din 1955 lucrând efemer ca profesor la o şcoală generală din Coarnele Caprei, judeţul Iaşi. A publicat articole, poezii originale şi traduceri în „Revista Fundaţiilor Regale", „Jurnalul literar", „România literară", „Victoria", „Tribuna poporului", „Frontul plugarilor", „Opinia", „Moldova liberă", „Lupta Moldovei", „Naţiunea", „Flacăra", „Preocupări literare", „România liberă", „Glasul Patriei", „Contemporanul" ş.a. Duce o viaţă boemă, alcoolismul agravându-i sănătatea şubredă: este internat în spitale de neuropsihiatrie, TBC şi oncologie. Moare, se pare, de cancer la limbă. înaintea sfârşitului visa - relatează Lucian Dumbravă — să îşi scrie opera capitală, „un roman de analiză psihologică şi socială în care trebuiau imortalizate nu atât tipologii şi situaţii, cât caracterele labile ale unor amici şi inamici ai săi". Singurul volum al lui M. Vulturii amiezii (1971), apare postum şi cuprinde patruzeci şi două de poeme, ordonate în secţiunile Cântarea poetului, La soarele-n amiază şi Ca inima de vin. Labilă şi insuficientă pentru legitimarea destinului poetic pe care, măcar prin ton, părea că îl anunţă, lirica lui M. are un traseu compus din linii frânte. Talentul poetului înclina către surprinderea muzicii înfundate pe care o dă reflectarea unui viu apatic într-un mineral mâlos-receptiv. Rezultatele parţiale ale acestei vocaţii pot fi, pe porţiuni mici, memorabile: „Harapnice de zei plesneau în nămol şi-n turmă/ Boii soarelui păşteau prin beznă fără urmă/Mânaţi de ciclopi; trupurile se pierdeau în albii de glod/ Erau crescute ca munţii, ciclopu-ntre ele un plod"; „Pescari de larg cu bărci smolite şi sitelci/ Se rânduiesc arar şi greu la vâslă,/ Aduc nisetri graşi în suc de melci/ în seara asta sub viorile de pâslă". Borhotul acesta modernist, neocolit de diverse influenţe, se va limpezi nefericit în poeme în care versul este acordat la nevoile circumstanţiale ale cetăţii: „Ogorul e unul, imens, bărăgan.../ Pulberi se-ncing din gorgan în gorgan;/ Ca tatăl cel bun îl păzim de jivine/ Baltagele noastre au buze depline." Mai individualizat este lungul poem Colocviile pădurii, ambiţioasă şi confuză respingere a unui misticism silvestru-vegetal în favoarea cetăţii „cu faguri de neon,/ Şi clinchet flăcărat în piepturi de beton". Aici teza ar fi elementară dacă execuţia versificatorie nu ar fi prolixă şi obscură — paradoxal, defectul devenind în context calitate. Monologul Mithridate, scris către apusul vieţii, poate fi citit ca o confesiune în care M. poetizează în jurul propriei ratări: „Otravă simt pe-ntregul cer al gurii,/ Mi-i limba străpezită de veşnic ulcerat/ Şi scrijelat încet de unghia torturii/ Mă sting sub clopotul îndurerat.// Ca pe femeia stearpă-a întâmplării,/ M-a legănat viaţa-n dezmierdări/ Şi m-a zvârlit la ţărmul înserării,/ Crispat de ţipătul atâtor încordări.[...]// Cu aripi frânte vulturii din mine/ S-au mistuit atât de leneş în azur/ Şi timpului de soare care vine/ Nu i-am lăsat decât un obosit contur." SCRIERI: Vulturii amiezii, îngr. Lucian Dumbravă şi Horia Zilieru, pref. Lucian Dumbravă, Iaşi, 1970. Repere bibliografice: G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Bucureşti, 1945,402; Lucian Dumbravă, George Mărgărit, CL, 1970,1; Piru, Varia, 1,488-491; Florin Mugur, George Mărgărit, ST, 1980,12; Lit. rom. cont., 1,382-383; J. Popper, Poetul George Mărgărit, ST, 1993, 10 ; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 159-160; Emil Mânu, Un romantic hărtănit: George Mărgărit, VTRA, 1998,8; Dicţ. scriit.rom., III, 159-160. M.l. MĂRGĂRITARE BASARABENE, revistă apărută la Chişinău, lunar, din septembrie 1927, având ca director pe medicul Fr. I Pop-Delarodna. Ca moto, publicaţia îşi alege un citat din cartea lui S. Mehedinţi Poporul, vibrantă pledoarie pentru înţelegerea profundului mesaj al poeziei Limba noastră de Alexie Mateevici, reprodusă aici integral. Articolul-program, semnat de director, anunţă că se vor consemna obiceiurile, datinile, cântecele populare, constituite în „baricade sufleteşti" în calea programelor de înstrăinare a basarabenilor — intenţii ale redacţiei, calificate „nici originale, nici strălucitoare, nici ingenioase, ci numai cu desăvârşire sincere". Condusă de un medic, revista acordă multe pagini medicinii populare, tipăreşte descântece şi articole cu subiect medical (între ele unul al reputatului specialist Valeriu L. Bologa). O accepţie lipsită de prejudecăţi este dată cântecelor „buruienoase", care nu sunt taxate ca pornografice. O atitudine modernă vădeşte şi aprecierea faţă de insul talentat din popor, cum era, de exemplu, poetul ţăran Tudosă Roman. Revista a solicitat colaborarea unor buni cunoscători ai creaţiei populare, ca Gheorghe Madan. In genere M. b. s-a revendicat de la ideile lui N. Iorga şi S. Mehedinţi. Deşi a avut o viaţă scurtă (se păstrează doar câteva numere), este importantă pentru spiritualitatea românilor de peste Prut. I. D. MĂRGĂRITARUL, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 februarie şi 31 martie 1904. Colaborează cu poezii D. Karnabatt (D. Karr), Iuliu C. Săvescu, N. Ţincu, Ilarie I. Deleanu, Al. Macedonski (Japonul), G. Bacovia (Umbre triste) (semna V.G.-Bacovia), Virgiliu N. Cişman (Crizantemele), Al. Obedenaru (Simfonia mistică), Al. T. Stamadiad (sub pseudonimul Al. Adrian), C. N. Mihăilescu. Proza e ilustrată de Domenico Caselli cu legende istorice (Oprişan din Stoeneşti, Radu Calomfirescu, Domniţa Florica). în numărul 2 se reproduc portretul lui Eminescu (după revista „Actualitatea") şi un comentariu de Anghel Demetriescu (din „Literatură şi artă română"). Notele sunt semnate de Mihai Stăncescu, Iuliu C. Săvescu, AL Macedonski (Const. Dimitrescu-Iaşi), Sofronie Ivanovici. M. Pp. Mărgineanu Dicţionarul general al literaturii române 298 MĂRGINEANU, Ion (28.X.1941, Lopadea Veche, j. Alba), poet, prozator şi folclorist. Este fiul Palaghiei (n. Popa) şi al lui Ion Mărgineanu, ţărani. A urmat şcoala elementară la Mirăslău (1951-1954) şi liceul la Aiud (1954-1957). Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Bucureşti (1963), funcţionează ca profesor la liceul din Sebiş, iar ulterior îndeplineşte mai multe funcţii în domeniul culturii: metodist, apoi director la Casa Creaţiei Populare a judeţului Arad (1968), ziarist la „Cuvântul nou" din Sfântu Gheorghe (1970), inspector principal, apoi consilier la Inspectoratul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Alba (din 1971), unde va lucra şi după 1989. Este preşedinte al Societăţii culturale „Lucian Blaga" din Alba Iulia. A fost distins cu premii acordate de câteva reviste literare şi de Asociaţia Scriitorilor din Sibiu. A mai semnat Ion Lopădeanu, Ion Aiudeanu, Ion Amânăreanu ş.a. Debutează timpuriu, ca licean, în publicaţia „Zorile" din Aiud, cu o însemnare despre viaţa de cenaclu. Prima carte de versuri este Asfinţit de vise, publicată în 1971. M. este un poet local care îşi cântă plaiurile natale, invocă icoanele lui Horea şi Avram Iancu, evocă duios mediul familial şi meditează asupra condiţiei poetului. Filonul popular ardelenesc se face simţit în tematică şi în tonalitatea echilibrată a versului. Suverană este iubirea de ţară, expurgată când şi când de clamările zgomotoase proprii epocii, împrumutând mult din maniera lui Octavian Goga şi Aron Cotruş. Cu trecerea anilor, versul se modulează după o stare de spirit mai discretă, sugerând apropierea de religiozitate („sufletul se aruncă la poala Rugăciunii / se-ngroapă de viu şi cerşeşte"), întoarcerea spre interogaţia propriului rost, spre credinţa în poezie. Atunci când scrie proză, M. evocă poematic istoria ori încearcă, ceva mai târziu, registrul satiric, ca în romanul Oameni nelocuibili (1996). Câteva piese de teatru şi câteva culegeri de folclor din zona Munţilor Apuseni se adaugă la bibliografia acestui autor prolific. SCRIERI: Asfinţit de vise, Bucureşti, 1971; Stele în munţi, Bucureşti, 1976; Muntele cu făclii, Timişoara, 1979; Cântecul inimii, Bucureşti, 1980; Cu faţa spre iubire, Bucureşti, 1981; Scrisori din Apuseni, Bucureşti, 1982; Iubire doar pentru iubire, Bucureşti, 1983; Ca floarea soarelui, iubirea, Bucureşti, 1986; Oraşul sub formă de inimă, Bucureşti, 1986; Lumea dintre două inimi, Cluj-Napoca, 1989; la-mă cu tine, pref. Mircea Tomuş, Sibiu, 1994; Candoarea speranţei, Sibiu, 1995; Cea mai frumoasă poveste, Alba Iulia, 1995; Civilizaţia are dureri de cap, Alba Iulia, 1996; Oameni nelocuibili, Alba Iulia, 1996; îngerul de piatră, Alba Iulia, 1998; Muntele cu nume de fată, Alba Iulia, 1998; Stânca de foc - Detunată, Alba Iulia, 1998; Cerneală de doliu, Alba Iulia, 1999; Degustători de nuduri, Alba Iulia, 1999; Prinţesa Oaşa, Alba Iulia, 1999. Culegeri: Merge dorul şi răsare, Alba Iulia, 1975; Cântece şi tradiţii populare despre Horea şi Iancu, Alba Iulia, 1978 (în colaborare cu Monica Anton); Legende şi povestiri din Munţii Apuseni, I-II, Alba Iulia, 1979 (în colaborare); lancule, soare trudit, Alba Iulia, 1992; Florile dalbe, flori de măr, Alba Iulia, 1993; Horea, munte al vrerilor noastre, Alba Iulia, 2000. Repere bibliografice: Ion Buzaşi, „Stele în munţi", TR, 1977,18; Aurel Sasu, „Stele în munţi", ST, 1977,11; Laurenţiu Ulici, Imagini în plan îndepărtat, CNT, 1981,10; Titu Popescu, „ Cântecul inimii", „ Cu faţa spre iubire", T, 1981,5; Carmen Blaga, „Cu faţa spre iubire", 0,1982,32; Titu Popescu, „Scrisori din Apuseni", T, 1982,12; Ion Buzaşi, Ion Mărgineanu, ST, 1983, 6; Mircea Popa, „Iubire doar pentru iubire", T, 1983,42; Ion Buzaşi, „Oraşul sub formă de inimă", TR, 1986,47; Dicţ. scriit rom., III, 161-163. # S.l. MĂRGINEANU, Nicolae (22.VI.1905, Obreja, j. Alba - 13.VI.1980, Cluj-Napoca), eseist şi memorialist. Este fiul Rozaliei (n. Ciontea) şi al lui Simion Mărgineanu, ţărani. Urmează şcoala primară în sat, liceul la Blaj şi universitatea la Cluj. Licenţiat (1927) şi doctor în filosofie-psihologie (1929) magna cum laude la Universitatea clujeană, va rămâne ca preparator (1926-1928), apoi asistent (1928-1936) la Catedra de psihologie, condusă de Florian Ştefănescu-Goangă, materie pe care o predă la Facultatea de Litere şi Filosofie ca docent (1931) şi conferenţiar titular (1938-1947). în paralel devine şef de lucrări (1936-1938) la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj. Este trimis la studii de specializare, la universităţile din Leipzig, Berlin şi Hamburg (1929), Paris (1935) şi Londra (1935). A fost bursier al Fundaţiei Rockefeller la Harvard, Yale, Columbia, Chicago şi Duke, SUA (1932-1934). Profesor suplinitor de psihologie şi director al Institutului de Psihologie (1938-1942), a îndeplinit şi funcţia de director al Laboratorului Psihotehnic al Ministerului Muncii din Cluj — Sibiu (1941-1943). A avut o activitate susţinută ca membru al Asociaţiei Româno — Americane pentru revenirea Transilvaniei de Nord ocupate la patria-mamă. Acuzat de spionaj în favoarea americanilor, este arestat în 1948 şi deţinut politic prin diferite închisori (Malmaison-Bucureşti, Aiud, Jilava, Piteşti, Dej şi Gherla), deşi misiunea de bune oficii pe lângă delegaţii americani o primise chiar de la Petru Groza. Va fi eliberat în 1964. în 1969 este reîncadrat cercetător ştiinţific la Filiala din Cluj a Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi Sociale al Academiei Române şi însărcinat cu direcţia secţiei. Din 1971 devine profesor suplinitor, cu sarcini de cercetare ştiinţifică, la Catedra de psihologie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai", funcţionând şi ca profesor invitat la Universităţile din Bonn (1971) şi Hamburg (1972). Anii 1979 şi 1980 îi petrece, ca invitat al Fundaţiei Rockefeller, în SUA, unde i se diagnostichează boala de cancer, de pe urma căreia se stinge din viaţă. Cariera ştiinţifică şi didactică l-a făcut cunoscut de timpuriu în cercurile de specialitate, prin articolele scrise pe diverse teme mai întâi în ziarul „Naţiunea", apoi în revistele „Societatea de mâine" şi „Revista de psihologie", ca şi prin lucrările publicate în ţară şi în străinătate. M. s-a numărat printre acei psihologi care au acordat literaturii o importanţă deosebită, convins fiind că opera literară transmite în bună măsură psihologia socială şi individuală a persoanei şi, în acelaşi timp, ea este o expresie a eului adânc al creatorului. Elemente de literatură şi mai ales de geneză a operei de artă se interferează mereu în dezbaterea fenomenului psihic, în cărţi precum Psihologia persoanei (1941), Natura ştiinţei (1968), Sub semnul omeniei (1970), Psihologie şi literatură (1971), Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural (1973), Psihologia adâncurilor şi înălţimilor (1999). Sunt analizate aici, cu atentă aplicare, modul în care tipurile psihologice se 299 Dicţionarul general al literaturii române Mătasă reflectă în literatură, dar şi modul în care principalele curente privind psihologia persoanei simt influenţate de literatură, căci „meritul de a fi atras atenţia asupra factorilor din actualitatea vieţii noastre revine şi literaturii, filosofiei şi psihologiei existenţialiste". Sunt avute în vedere ca factori formativi şi de comportament erosul, familia, profesia, căsătoria şi cultura. Se vorbeşte şi de repercusiunile biotipului asupra gândirii, caracterului şi emotivităţii, cu exemple din modul de conduită al lui Al. Macedonski, Mateiu I. Caragiale sau Gib I. Mihăescu. Freudismul şi psihanaliza însoţesc analiza psihismului creator, cu dese raportări la complexele Oedip şi Electra şi la fenomene ca isteria, anxietatea, paranoia sau complexele de inferioritate, culpabilitate şi frustrare. Sentimentul de persecuţie sau cel de agresivitate sunt văzute prin teoriile lui Alfred Adler privind lupta dintre eu şi supra-eu sau prin cele ale lui Freud despre sexualitatea infantilă, fenomenele de introversiune şi extro-versiune, cu adaptarea activă sau pasivă la lume. Instinctele vieţii şi ale morţii, mecanismul de apărare sau de agresiune stau în relaţie cu ştiinţa viselor şi cu mecanismele psihice ale defulării, tratate cu numeroase exemple din opera lui Shakespeare, Thomas Mann, Gide, O'Neill, Pirandello, Kafka, Dostoievski. Psihologia funcţională a lui Brentano, fenomenologia lui Husserl, psihologia vitalistă a lui Dilthey, teoriile lui Jung şi Cassirer despre gândirea arhetipală şi simbolică îşi găsesc numeroase ilustrări şi interpretări în psihologia conduitei, a celei anormale şi patologice, autorul fiind un fin interpret al celor mai subtile mecanisme psihologice. Un loc important îl ocupă M. în memorialistica gulagului şi a detenţiei, cele două cărţi pe această temă, Amfiteatre şi închisori (1991) şi Mărturii asupra unui veac zbuciumat (2002), constituind documente umane şi sufleteşti de primă mână asupra anilor de formaţie şi, mai ales, asupra epocii comuniste. Edificatoare sunt paginile de evocare a atmosferei tradiţionale din satul românesc, cu morala lui eternă, ca în sfatul mamei când se desparte de copilul dus la şcolile Blajului: „Sufletul să ţi-1 porţi curat, ca şi cămaşa albă pe care ţi-o spăl cu mâinile mele ca să mergi dumineca la biserică", ca şi reconstruirea ambianţei de emulaţie spirituală de la şcolile din Blaj sau din Clujul universitar. Memorialistul reînvie şi perioadele de stagiu din străinătate, mai ales din Statele Unite ale Americii, a căror viaţă democratică şi seriozitate în muncă îl marchează profund. Odată cu anii dictaturii carliste şi ai „nebuniei legionare", existenţa se schimbă profund, autorul cunoscând de aproape perfidia vremurilor cârmuite de ocupanţii sovietici şi teroarea instaurată pretutindeni. Pe bază de probe inventate va sta în detenţie şaisprezece ani şi jumătate, suportând cu resemnare torturi şi vexaţiuni de neînchipuit, într-o atmosferă de exterminare. „Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina", scrie cel care ajunsese să aibă la eliberare doar puţin peste patruzeci de kilograme. Cu o portretistică vie şi un verb plin de plasticitate, memorialistica lui M. îl impune printre autorii de mare curaj şi putere de convingere. SCRIERI: Psihologia persoanei, Cluj, 1941; ed. Bucureşti, 1999; Natura ştiinţei, Bucureşti, 1968; Sub semnul omeniei, Bucureşti, 1970; Psihologie şi literatură, Cluj-Napoca, 1971; Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Bucureşti, 1973; Amfiteatre şi închisori (Mărturii asupra unui veac zbuciumat), îngr. şi introd. Voicu Lăscăruş, Cluj-Napoca, 1991; Depth and Height Psichology, Cluj-Napoca, 1998; Psihologia adâncurilor şi înălţimilor, Cluj-Napoca, 1999; Mărturii asupra unui veac zbuciumat, îngr. Daniela Mărgineanu Ţăranu, pref. Mircea Miclea, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Mircea Popa, Memorialistica lui Nicolae Mărgineam, VR, 1992,6; Andrei Marga, Despre etica universitară, APF, 1997, 5; D. Salade, Universitari clujeni, Cluj-Napoca, 2002, 79-92; Mircea Popa, Figuri universitare clujene, Cluj, 2002,79-92; Marta Petreu, N-am plâns de mult citind o carte, APF, 2003,1. M. Pp. MĂTASĂ, Elena (6.IV.1901, Bistriţa, j. Neamţ — 1989, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Anei (n. Constan-tiniu) şi a lui Constantin Mătasă, preot. Urmează Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1924-1928). Va fi profesoară la Şcoala Ortodoxă din Bucureşti, consilier la Casa Şcoalelor, redactor la revista „Albina" şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Premiată la concursul „Femina" pentru nuvela Mama, M. debutează la „Universul literar" în 1934. Volumul de schiţe Oropsiţii îi apare în 1938, prefaţat de Liviu Rebreanu. Marele prozator remarcă limba „pură" şi „caldă", cu o discretă nuanţă regională. Atmosfera rurală e încărcată de idilism, atenţia scriitoarei îndreptându-se către firile sensibile, înfrânte în lupta cu duritatea vieţii. în Semnele duşmanului (1947) investigaţia psihologică devine mai profundă, motivaţia gestului mai subtil camuflată. Tot din această perioadă datează şi începuturile preocupării pentru spaţiul literaturii pentru copii — Soare-Răsare (1943) şi traducerea poveştilor lui Andersen. Deceniul al şaselea aduce cu sine înregimentarea autoarei în rândurile slujitorilor realismului dogmatic. în nuvela Mălina (1957) se desfăşoară o poveste de dragoste dirijată ideologic într-un mod neverosimil pentru cititorul din orice timp, iar Hora titanilor (1960) constituie o ilustrare a unui gen extrem de prolific şi de „comandat" în acei ani — un reportaj fabricat la Uzina „Steagul Roşu" din Oraşul Stalin. După destinderea politică, M. reia registrul minor, care i se potriveşte cel mai bine, publicând reuşite poveşti pentru copii şi cărţi în care repovesteşte, cu talent şi delicateţe, mituri şi legende ori aduce în atenţia celor mici (şi nu numai) figuri exemplare ale istoriei româneşti, ca în Lacul Omului (1975) şi în Femei ale acestui pământ (1,1979). SCRIERI: Oropsiţii, pref. Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1938; Soare-Răsare, Bucureşti, 1943; Semnele duşmanului, Bucureşti, 1947; Cartea prietenilor mei, Bucureşti, 1948; Nodul pământului, Bucureşti, 1949; Puiul de cerb, Bucureşti, 1950; Raza de lumină, Bucureşti, 1950; Zile de vară, Bucureşti, 1951; Mălina, Bucureşti, 1957; Hora titanilor, Bucureşti, 1960; Cântecul Bistriţei, Bucureşti, 1961; Lacul Omului, Bucureşti, 1975; Voinic înflorit. Legende şi povestiri despre Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1975; Femei ale acestui pământ, I, Bucureşti, 1979; Muntele de aramă, Bucureşti, 1982. Traduceri: Hans Christian Andersen, Poveşti, Bucureşti, 1945. Măzăreanu Dicţionarul general al literaturii române 300 Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, X, 323-324; Savin Bratu, „Mălina", GL, 1957,42; Popa, Dicţ. lit (1977), 345; Cosma, Romanul, I, 33; Dicţ. scriit rom., III, 163-164. A.F. MĂZĂREANU, Vartolomei (c. 1720 — c. 1790), cărturar. Provenit dintr-o familie de clerici din preajma oraşului Câmpulung Moldovenesc, M. intră de copil la mănăstirea Putna, unde e hirotonit în 1743. Timp de zece ani are posibilitatea să-şi completeze pregătirea teologică şi să se perfecţioneze în limba rusă la Belgorod (Rusia, unde îl urmase pe mitropolitul Antonie, fostul său stareţ), astfel încât la întoarcere este numit arhimandrit la Putna (1755), dar îşi începe şi lunga carieră de traducător din slavonă şi rusă. Personalitate marcantă şi pe plan oficial, a făcut parte dintr-o solie la Petersburg (1769-1770, pe când era egumen la Solea), a fost însărcinat cu inspectarea şcolilor din Moldova, iar un document din 1778 îl atestă membru al Academiei Duhovniceşti din Kiev, pe care o vizitase cu ani în urmă. A murit, probabil, la Putna. Pe lângă lucrările de ritual şi de precizări dogmatice — Pavecemic, Liturghia arhierească, Panahidnic, Orânduiala chipului celui mare îngeresc, Leastviţa lui Ioan Scăriaşul, Azbucoavnâ, Piatra scandelei/smintirii de Ilie Miniat ş.a. —, M. a tradus scrieri aparţinând literaturii hagiografice — Patimile sfântului mucenic Procopie, Viaţa precuviosului părintelui nostru Macarii Eghiptianul, Pătimire şi Minunile sfântului şi marelui mucinic Gheorghie, toate rămase în manuscris. Având un orizont cultural mai larg, el a simţit nevoia extinderii şi spre culegerile de maxime şi învăţături morale laice — Apoftegmata („viiaţa şi orânduiala, vorbele şi aşăzământul a mulţi filosofi vechi"), Ithica ieropolitica („sau filosofiia învăţătoarea de firea, cu simvolii şi cu închipuiri aleasă"), învăţătură dulce sau Livada înflorită -, ajungând chiar la Esopia, pe care a tradus-o din greacă. Tălmăcirile sale nu au fost tipărite, unele s-au pierdut, iar cele mai multe se găsesc la Biblioteca Academiei Române. Aproape la fel de vie era şi preocuparea pentru istorie, ilustrată mai întâi de traducerea a două cronografe ruseşti, apoi de realizarea (prin copiere, compilare şi, uneori, prelucrare) a unui mare şi foarte important corpus de cronici moldoveneşti, terminat în 1773, odată cu traducerea lui în limba rusă, la cererea autorităţii ţariste instalate în Moldova în timpul unui război cu turcii (pe la 1770). Varianta românească s-a păstrat aproape integral într-o copie a lui Ştefan Ţicău din 1785, sub titlul Letopiseţul Ţării Moldovei, asigurând astfel conservarea şi transmiterea textelor marilor cronicari, iar cea rusească, într-un manuscris masiv, semnalat şi descris de Gheorghe Bogaci. S-a presupus că pentru perioada 1741-1769 a folosit o scriere a lui Ioan Canta, dar în ediţia din 1987 a acestei scurte istorii Aurora Ilieş demonstrează că M. este autorul cronicii, concluzie întărită cu argumente lingvistice-stilistice de N.A. Ursu. în acest caz, meritele lui M. ar fi cu mult mai mari, el alăturându-se, deşi cu o realizare mai modestă, unui ilustru şir de istoriografi. Istorie pentru sfânta mănăstire Putna, Condica mănăstirii Voroneţul (care cuprinde şi Domnia lui Ştefan Voevoda cel Viteaz) sunt texte cu caracter strict informativ. Scriind Condica mănăstirii Solea, el adaugă Arătare pentru Ştefan Tomşe Voevoda, o prelucrare în spirit hagiografic a vieţii domnitorului. în timpul călătoriei la Petersburg arhimandritul şi-a făcut unele însemnări, din care reiese în primul rând preocuparea pentru procurarea de cărţi şi de obiecte de cult. Prin amploarea şi diversitatea operei sale, prin exersarea perseverentă a limbii scrise, prin lărgirea sferei lexicale şi expresive M. este o figură de prim rang a culturii româneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. SCRIERI: Călătoria la Petersburg de p.p. Vartolomei şi Benedict (publ. Mihail Kogălniceanu), „Arhiva românească", 1841,335-360; Condica mănăstirii Voroneţul, îngr. S.F1. Marian, Suceava, 1900; Condica mănăstirii Solea, îngr. S.F1. Marian, Suceava, 1902; Domnia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Ştefan Tomşa, îngr. S.F1. Marian, Suceava, 1904. Repere bibliografice: V.A. Urechia, Arhimandritul Vartolomei Măză-reanul (1720-1780), Bucureşti, 1889; Iorga, Ist. lit. XVIII, I, 440-453; Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, Bucureşti, 1911; Ciobanu, Ist lit (1989), 418-422; Lăudat, Ist lit, III, 106-114; Dicţ lit. 1900,558-559; Gabriel Ştrempel, [„Letopiseţul" lui Vartolomei Măzăreanu], în Ion Neculce, Opere, Bucureşti, 1982,136-140; Gheorghe Bogaci, Alte pagini de istoriografie literară, Chişinău, 1984, 33-50; Aurora Ilieş, Introducere la Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei; Aurora Ilieş, [„Letopiseţul" lui Vartolomei Măzăreanu], în Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei, îngr. Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, 1987, XLI-LXX, LXXVII-LXXXIII; Păcurari^Dicţ teolog., 255-256; Dicţ scriit rom., III, 164-165; Ursu, Contribuţii, 76-132. C. T. MÂINE, revistă apărută la Călăraşi, sporadic, între 14 mai şi 14 iulie 1933. Redactori: V. Oprescu, George Lotru, Numa Carpen. Publicaţia îşi propune să promoveze viaţa culturală locală, afirmând, în articolul inaugural Pas nou, că „orice licărire timidă de talent îşi va găsi adăpost în coloanele noastre". Se publică versuri de Octav Sargeţiu, N. Carpen ş.a., poeme în proză de George Lotru, proză de V. Oprescu. M. mai cuprinde cronici literare la romanul Oraş patriarhal de Cezar Petrescu şi la volumul de versuri Punct vernal de Simion Stolnicu, un eseu despre scriitorul Thomas Carlyle (Marele tăcut) şi necrologul Jean Bart. Una dintre rubrici este „Cronica ştiinţifică". Sunt inserate, de asemenea, cugetări, epigrame, anecdote, noutăţi radiofonice, poşta redacţiei. M. W. MÂINE, publicaţie apărută la Cluj, sporadic, între 15 ianuarie şi 5 martie 1935. Directori: Vladimir Zlătaru şi Radu Stanca. Din comitetul de redacţie mai fac parte N. Dragomir (preşedinte de onoare), I. Nemeş (preşedinte), Ovid Gherasim, Gh. Tomescu, Ionel Vonica. Ultimul număr are subtitlul „Caiet bilunar pentru artă şi literatură". în articolul-program se afirmă: „Deschidem coloanele acestei reviste şi chemarea noastră asemeni bătăilor de clopot s-adune pe toţi acei ce se simt vrednici de pleiada de mâine". Se publică versuri de Radu Stanca (Mi-e dor, Bibelou, Flori de colilie), Ionel Vonica, un poem în proză de Radu Stanca (Solii de iarnă), povestiri de Vladimir Zlătaru. Cele câteva cronici şi eseuri literare găzduite aici aparţin lui Radu Stanca, E. Roth, Dan Poiană şi Ovid Gherasim. M. mai cuprinde publicistică, traduceri din opera lui Anatole France realizate de Ionel Vonica, epigrame de Şt. Gh. Ionescu şi o cronică sportivă. Alţi colaboratori: Şt. Mărtinaş. M. W. 301 Dicţionarul general al literaturii române Mândru MÂNĂSCURTĂ, Ioan (28.IX.1953, Popeştii de Sus, j. Soroca), prozator şi traducător. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1975) şi a funcţionat ca redactor la reviste şi edituri chişinăuene. Este fondator şi director al Editurii Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 1992). M. debutează editorial cu volumul de publicistică Noi şi gândurile noastre (1979), arătându-se un analist perspicace al actualităţii şi al fenomenelor vieţii, un bun stilist. Scrie şi proză în spiritul literaturii SF: Bărbaţii Universului (1980), Mâine, când ne vom întâlni pe Pământ (1989) şi Tăierea capului (1995). A publicat nuvele şi un roman pentru copii, Artefact (1989). Câteva dintre scrierile de anticipaţie ale lui M. au fost traduse în limbile rusă, ucraineană, franceză, germană, chineză, lituaniană, letonă, estonă ş.a. SCRIERI: Noi şi gândurile noastre, Chişinău, 1979; Bărbaţii Universului, Chişinău, 1980; Lecţia de suflet, Chişinău, 1985; Artefact, Chişinău, 1989; Mâine, când ne vom întâlni pe Pământ, Chişinău, 1989; Tăierea capului, Chişinău, 1995. Repere bibliografice: Leo Butnaru, Umbra ca martor, Chişinău, 1991, 186-193; Haralambie Moraru, Lumea văzută din pragul Popeştilor, LA, 1985,28 septembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 232-233. I.C. MÂNDRU, A.[tanasie] (pseudonim al lui Atanasie Gheorghiu; 28.111.1883, Bârlad — 1962, Bucureşti), poet şi prozator. După încercări nefinalizate de a urma liceul, apoi o şcoală militară, M. a rămas devotat statornic scrisului. Debutează cu versuri la „Paloda" (1900), unde continuă să publice masiv, iar mai târziu face parte din grupul de scriitori care a editat la Bârlad revista „Făt-Frumos", în care tipăreşte poezii apreciate de redactorii „Sămănătorului". Făcându-şi un nume, în 1906 pleacă la Bucureşti, unde, în timp ce lucrează ca bibliotecar, apoi ca inspector al bibliotecilor patronate de Casa Şcoalelor, îşi continuă activitatea literară. Participă la înfiinţarea revistei „Convorbiri critice" (1907), în care îi apare adesea şi semnătura, îşi face debutul editorial cu Zări senine (1908), iar în 1911 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. A colaborat cu versuri şi proză şi la alte periodice, mai susţinut la „Sinaia", „Sămănătorul", „Literatură şi artă română", „Convorbiri literare", „Steagul", „Sburătorul", „România nouă" (Cluj). Titlul Zări senine circumscrie un spaţiu liric dominat de dorinţa de înălţare „din lumea veşnicelor patimi", de aspiraţia spre edenul florilor şi al luminii. Starea poetică este aproape echivalentă cu o baie de imagini campestre şi celeste, debordând de încântare vizuală şi auditivă, e o comuniune cu natura. Beatitudinea trăirilor senzoriale face ca lucrurile să îşi piardă corporalitatea şi să fie percepute ca nişte emanaţii de energie care se pot contopi cu lumina divinităţii. Totul devine plutire, zbor, cântec, armonie, visare, sufletul e beat de soare şi flori ca un fluture, eul contemplând transfigurat crinul, ciocârlia, privighetoarea, „nunta florilor", manifestările firii în diferite momente ale zilei şi ale anului. Evadarea din teluric şi social, rezonarea cu ritmurile naturii îl fac pe acest poet ingenuu să declare că e invadat de un „senin potop de fericire". Al doilea ciclu al volumului, Icoane.străbune, conţine încercări de evocare a unor scene din trecutul istoric. Dar, în general, o imaginaţie stereotipă, monotonia tematică şi stilistică, lipsa virtuţilor plastice într-o poezie preponderent descriptivă şi narativă, limbajul poetic inexpresiv conduc la o anume inconsistenţă, în pofida fluenţei prozodice. O poveste de dragoste, Floarea Tibrului (1916), concepută sub forma unui schimb de scrisori în versuri între doi îndrăgostiţi — un plebeu şi o patriciană din Roma antică —, ratată din cauza inabilităţilor şi a exagerărilor retorice. Cu totul nereuşite sunt versificările pentru copii din volumele Orizonturi (1927) şi Brânduşa (1929), ultimul conţinând două dramatizări ale unor basme. Culegerile de proză scurtă Răzbunarea lui moş Antohi (1921) şi Grădina raiului (1922) includ relatări ale unor întâmplări mărunte, de cele mai multe ori puţin semnificative. Cu oarecare pătrundere psihologică şi cu delicateţe, autorul scoate în evidenţă puritatea unor personaje, tăria de caracter sau sensibilitatea ascunsă a altora, dar şi încondeiază, cu bonomie, veşnice deficienţe omeneşti sau deplânge discret suferinţe consumate în tăcere şi singurătate. Este o perindare de oameni comuni, „fără bucurii prea mari şi fără dureri prea adânci", ale căror principale trăsături par să fie resemnarea, seninătatea, bunătatea. In naraţiune descrierile, dialogurile, epitetele sunt menite să autentifice faptele, fără să se poată evita o anume impresie de artificial. Masivul roman Cumpăna vremii (1943) dezvăluie o viziune mai cuprinzătoare, probând şi anumite propensiuni filosofice. Ponderea epică o deţin biografia, stările, gândurile, psihologia, metamorfoza personajului principal, un inginer a cărui luptă dură cu viaţa l-a oţelit, dar i-a şi împietrit sufletul. Deşi adversităţile exterioare, propriile defecte, scepticismul provocat de răul, paradoxurile şi nedreptăţile de tot felul îl fac să treacă prin mai multe crize, aspiraţia naturală spre realizarea binelui şi forţa benefică a iubirii îl conduc spre împlinire. Drama protagonistului e complicată şi de teama de a-şi pierde personalitatea prin „nivelarea" socială, de dorinţa de a-şi păstra libertatea prin neimplicare. Alte câteva apariţii mai şterse se află în fundalul acţiunii din intenţia autorului de a realiza o frescă a unui târg moldovenesc de la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu boieri minunaţi, cafenele, baluri, politică, dispute electorale, mişcări sociale etc. Unele secvenţe atinse de superficialitate, unele clişee întrucâtva sămănătoriste, stilul tern, lipsit de personalitate fac din romanul lui M. o scriere depăşită chiar la vremea apariţiei. Câteva modeste traduceri din Balzac, Daudet, Maupassant întregesc o activitate îndelungată, animată nu atât de talent şi har creator, cât de o neclintită dorinţă de a face literatură. - SCRIERI: Zări senine, Bucureşti, 1908; Floarea Tibrului, Bucureşti, 1916; Răzbunarea lui moş Antohi, Bucureşti, 1921; Grădina raiului, Bucureşti, 1922; Orizonturi, Bucureşti, 1927; Brânduşa, Bucureşti, 1929; Cumpăna vremii, Bucureşti, 1943. Traduceri: Guy de Maupassant, Sicilia. Messina, Bucureşti, 1909, Nuvele din război, Bucureşti, 1909, Pe coastele Italiei, Bucureşti, 1909, Pe coastele Africei..., Bucureşti, 1909, Dolofana, Bucureşti, 1910, Răzbunarea, Bucureşti, 1915; Honore de Balzac, Călăul, Bucureşti, 1910; Alphonse Daudet, Tartarin în Alpi, Bucureşti, f. a. Mântuirea Dicţionarul general al literaturii române 302 Repere bibliografice: Ilarie Chendi, „Zări senine", VLT, 1908,7; I. S. [Izabela Sadoveanu], „Zări senine", VR, 1908,3; Ion Marin, „Grădina raiului", „Clipa" 1923,19; Mihail Dragomirescu, Critică, I, Bucureşti, 1927,327; Dragomirescu, Scrieri, 255; G. Ursu, G. Nedelea, Antologia scriitorilor bârlădeni, Bârlad, 1937, 47; Gheorghe Vrabie, Bârladul cultural, Bucureşti, 1937, 232-233; Predescu, Encicl, 513; G. Ursu, A. Mândru şi Bârladul, „Vocea Tutovei", 1943, 10; Ciopraga, Lit rom., 209-211; Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roşea Codreanu" din Bârlad, 1971,232-233; A. Mândru, POS, 244. C. T. MÂNTUIREA, periodic apărut la Bucureşti, zilnic între 24 ianuarie 1919 şi 4 decembrie 1922 şi bisăptămânal, apoi săptămânal între 2 septembrie 1944 şi 24 octombrie 1948. Director: A.L. Zissu. Comitetul redacţional e alcătuit din I. Sternberg, F. Focşeneanu, Ion Călugăru, Filip Finkelstein, iar secretar de redacţie este I. Ludo. Organ al Federaţiei Sioniste din România, M. se axează asupra principalelor probleme socio-politice, religioase, culturale ale evreilor din ţară şi de peste hotare. Rubricile obişnuite sunt „Cronica politică", „Informaţiuni", „Ştiri şi comentarii". Publicaţia conţine îndeosebi articole informative şi analitice din actualitatea politică, dar şi comentarii, eseuri despre istoria, cultura şi literatura evreilor. Sunt publicate versuri de B. Fundoianu, Barbu Lăzăreanu, B. Nemţeanu şi transpuneri din Iacob Groper ş.a. Cronica literară, sporadică în 1944, este semnată de Eduard Ellenberg. Articole literare scriu I. Ludo, Th. Loewenstein (Evreii în „Istoria literaturii române" a d-lui G. Călinescu), Z. Ghimelbrand, }. Fink, I. Botoşanski. Printre numeroşii publicişti care sunt găzduiţi aici sunt de menţionat Gala Galaction, semnatarul mai multor articole despre sionismul creştin (Zidul Meşterului Manole, începuturile lui Iacob, între vis şi adevăr ş.a.), F. Brunea-Fox, Isac Bercovici, Kiva Ornstein. M. mai conţine traduceri din Henrich Heine, aparţinând lui B. Fundoianu şi lui B. Nemţeanu, versiuni din romancieri evrei, precum Şalom Alehem în transpunerea Peninei Rosenhaupt şi a lui A. Eucin-Cohn. în rest — o cronică dramatică de I. Gold şi Jean Cohen, una plastică de }. Jindrich, cronica muzicală de I. Rosman, articole medalion, un curs de limbă ebraică, reportaje, discursuri, reflecţii, anchete, anunţuri, reclame, ilustraţii. M. W. MÂNTUIREA PĂCĂTOŞILOR, carte populară. A fost tradusă în limba română după Amartolon Sotiria, alcătuită de Agapie (Atanasie ca mirean) Landos, un călugăr cretan de la Muntele Athos, şi tipărită în 1641 la Veneţia. Cartea lui Landos se compune din trei părţi. Primele două au un caracter didac-tico-moralizator, iar partea a treia cuprinde antologia de naraţiuni Minunile Maicii Domnului. Autorul a folosit pentru antologie atât izvoare greceşti — conform tradiţiei Muntelui Athos (Metafrast, sinaxare, penticostare, Viaţa Sfântului Ioan Damaschin ş.a.), cât şi izvoare occidentale — conform unei bine stabilite tradiţii a legăturilor insulei Creta cu centrele de cultură apusene, mai ales cu Veneţia. Se pare că Landos a apelat la II Libro dei cinquanta miracoli della Vergine (alcătuită în secolul al XlV-lea probabil de un călugăr cistercian) şi la Miracoli della gloriosa Vergine Maria (secolul al XV-lea). în aceste culegeri (ca şi în aceea a pisanului Ducio di Grano), se găsesc multe dintre legendele cu o circulaţie europeană anterioară, notate în scris de autori cunoscuţi ai Evului Mediu: Jacques de Vitry, Cesar de Heisterbach, Vincent de Beauvais, Gautier de Coincy, Wilhelm de Malmesbury. Prin traducerea cărţii lui Agapie Landos în câteva limbi slave şi în limba română se stabileşte un contact direct cu un vechi material literar, deosebit de preţuit în ţările apusene. Mântuirea păcătoşilor „a cunoscut la români o difuzare cu totul deosebită în comparaţie cu receptarea sa la popoarele slave ortodoxe din sud-estul Europei" (Liviu Onu). Numai la Biblioteca Academiei Române se păstrează peste o sută de manuscrise cuprinzând variante diferite, cărora li se adaugă alte zeci de manuscrise răspândite prin diferite biblioteci dinăuntrul sau din afara graniţelor ţării. Trebuie judecată prezenţa culegerii lui Landos în conexiune cu prezenţa traducerilor în româneşte după Fiore di virtu (tot de ordinul zecilor de manuscrise), Istoria Troiei a lui Guido della Colonne, romanul ascetic spaniol Desiderosus, Geografia lui Giovanni Botero, după cartea lui Thomas a Kempis, la care se adaugă izvoarele occidentale ale lucrărilor lui Miron Costin, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir. Cartea a fost tradusă în limba română în mai multe etape. Se pare că spătarul Nicolae Milescu a tradus partea a treia, cea dedicată minunilor Fecioarei, prin 1661-1670, în vremea şederii sale la Constantinopol, când a tradus şi Vechiul Testament. Partea întâi şi a doua au fost traduse peste aproape un deceniu, de un monah din Ţara Românească. Părţile au fost reunite într-un singur manuscris de un cărturar moldovean (prin 1680-1690), care a făcut unele abrevieri şi a îndreptat uneori tălmăcirea în urma comparării cu textul original neogrecesc. A existat şi o traducere în româneşte făcută din slavonă, fiind vorba doar de primele două părţi. Partea a treia a fost de numeroase ori recopiată integral sau numai pe fragmente, întâlnindu-se atât cu Minunile... extrase din Proloage sau din alte surse, cât şi cu o altă culegere de miracole ale Fecioarei, intitulată Cer nou. Aceasta din urmă este versiunea românească a cărţii Niebo novoie a lui Ioanichie Galeatovski, „cel mai talentat şi mai prodigios scriitor din pleiada cărturarilor ieşiţi din şcoala lui Petru Movilă" (Ştefan Ciobanu), carte dedicată în 1665 surorii mitropolitului Petru Movilă, Ana Potocki. în carte, Galeatovski adunase Minuni ale Maicii Domnului, folosindu-se, ca şi Landos, atât de surse apusene, cât şi de surse locale. Niebo novoie a fost tradusă în româneşte de două ori: la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. în afara acestor culegeri, cititorii români mai cunoşteau despre Maica Domnului povestirile din evangheliile sau apocalipsele apocrife. Aceste surse scrise se întrepătrund cu poveştile orale, unele dintre ele reprezentând adaptări ale unor subiecte precreştine. în secolul al XlX-lea Minunile Maicii Domnului din Mântuirea păcătoşilor au fost tipărite la Râmnic (1820), dar într-o altă traducere decât cele vechi. După această versiune sau după altele, au urmat numeroase alte ediţii, ştiut fiind că încă în prima jumătate a secolului al XlX-lea are loc o „preluare de către ediţiile tipărite a funcţiilor tradiţiei manuscrise a lucrării, tradiţie manuscrisă care, practic, îşi încete.ază, 303 Dicţionarul general al literaturii române Mâşlea astfel treptat, existenţa" (Liviu Onu). Primele două cărţi din Mântuirea păcătoşilor sunt tipărite (în traducerea lui Chirii Lambrino) în 1893, apoi în 1911 şi în 1939. în Niebo novoie se găseşte în formă scurtă Povestea Genovevei de Brabant, a cărei geneză a fost corelată, în lucrările lui N. N. Condeescu, Felix Karlinger şi Irmgard Lackner, cu minunea vindecării principesei „cu mâinile tăiate". Atât minunea „fetei cu mâinile tăiate", cât şi aceea a călugăriţei ce şi-a scos singură ochii spre a scăpa de urmărirea regelui Richard se găsesc şi în Vieţile sfinţilor (Proloagele) mitropolitului Dosoftei. Minunea vindecării călugăriţei a fost inserată şi în Albinuşa, copiată de popa Ion Românul în 1620, alături de Alexandria (Codex Neagoeanus). Din păcate, după capitolul de sinteză dedicat de N. Cartojan materialului narativ atât de divers din cultura română axat pe tema Minunilor Maicii Domnului, nu mai există nici o altă cercetare de ansamblu. Ediţii: Mântuirea păcătoşilor, în Crestomaţie de literatură română veche, II, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, 1989,133-140. Repere bibliografice: Gaster, Ut. pop., 431-432,436; M. Gaster, Die rumănischen „Miracles de Notre Dame", în Miscellanea di filologia e linguistica. In memoria di N. Caix e Ugo A. Canello, Florenţa, 1886, 333-344; Louis Petit, Le Moine Agapios Landos, „Echos d'Orient", 1900, 5, 278-285; S. FL Marian, Legendele Maicii Domnului la români, Bucureşti, 1904; Dumitru Stănescu Cultul Maicii Domnului la români, Bucureşti, 1925; Cartojan, Cărţile pop., II, 20, 117-130; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 193; Mario Ruffini, Contributo allla bibliografia dei mss. romeni dei „Miracoli della Madonna", în Studi in onore di A. Monteverdi, II, Modena, 1959, 641-654; C. Bărbulescu, Analiza basmului românesc „Fata cu mâinile tăiate", RITL, 1966, 1; Paul Mihail, Manuscrise româneşti din Biblioteca Mitropoliei Moldovei, MM, 1975,1-2,1976,1-2; N. A. Ursu, Dosoftei necunoscut, CRC, 1976,6; Felix Karlinger, Der Gang Mariae zu den Qualen, Salzburg, 1976; N. A. Ursu, Alte traduceri necunoscute din tinereţea lui Dosoftei, LR, 1978, 5; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979,79-105; Felix Karlinger, Wundersame Geschichten von Engeln, Frankfurt, 1982, 28-40; 47-51, 75-78,133-134; N. A. Ursu, O traducere necunoscută a lui Nicolae Milescu - „Mântuirea păcătoşilor", CRC, 1986, 44; Felix Karlinger, Legendenforschung. Aufgaben und Ergebnisse, Darmstadt, 1986; Felix Karlinger, Heilige Ereignisse - Heilige Zeiten, Viena, 1988,18-21, 35-38, 51-54, 66-67, 73-75, 79-83; Felix Karlinger, Zum Fortleben von Apokryphen des Neuen Testaments in der Erzăhltradition Rumăniens, în Rumănische Sprache, Literatur und Kunst, Salzburg, 1988; Al. Mareş, „Interpolarea" din „Cartea cu multe întrebări" a lui Nicolae Spătarul (Milescu). O chestiune de parternitate, SCL, 1989, 2; Liviu Onu, Consideraţii pe marginea paternităţii unei versiuni româneşti a „Mântuirii păcătoşilor", AAR, memoriile secţiunii literare, t. XI, 1989; Liviu Onu, Manuscrise „regăsite", SCL, 1990,4; Liviu Onu, Din tradiţia manuscrisă a traducerii româneşti a „Mântuirii păcătoşilor", RITL, 1991, 3-4; Liviu Onu, Tradiţia manuscrisă a unei sinteze europene la români în secolele al XVII-lea-al XlX-lea. „Mântuirea păcătoşilor" („Amartolon Sotiria"), Bucureşti, 2002. C. V. MÂRZA, lacob (18.VIII.1946, Galtiu, j. Alba), istoric literar. Este fiul Victoriei (n. Groza) şi al lui Partenie Mârza, ţărani. A urmat Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Cluj. Debutează cu studiul Gramatica lui Andrei Şaguna în „Limba română" (1971). în 1985 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Cluj, cu teza Şcolile superioare de la Blaj şi rolul lor în procesul deformare a intelectualităţii româneşti din Transilvania (de la momentul Supplexului până în ajunul revoluţiei de la 1848). A activat ca muzeograf la Muzeul Unirii din Alba Iulia, ca bibliotecar la Batthyaneum, devenind apoi conferenţiar la Universitatea „1 Decembrie" din Alba Iulia. Colaborează cu studii, articole, recenzii la „ Apulum", „Secolul 20", „Biblioteca şi cercetarea" (Cluj), „Revue des etudes sud-est europeennes", „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj", „Revista istorică", „Revista muzeelor şi monumentelor", „Revue roumaine d'histoire", „Sargetia" (Deva) ş.a., fiind prezent la numeroase sesiuni de comunicări, simpozioane, conferinţe naţionale ori internaţionale cu teme legate de aspecte ale istoriei culturii româneşti feudale şi moderne. M. e interesat mai ales de aspectele culturii româneşti din Transilvania în epoca Luminilor, cu un accent deosebit asupra istoriei învăţământului. Cercetările sale asupra cărţii româneşti vechi s-au finalizat în studii privind difuzarea cărţii şi impactul cu societatea românească în secolele al XVII-lea şi al XlX-lea. Este de menţionat şi colaborarea la ediţiile critice ale unor lucrări precum Noul Testament de la Bâlgrad (1648) şi o bucoavnă de la 1699, prima publicată în 1988. Alte studii sunt dedicate cărţii străine vechi (manuscrise şi tipărituri), cu predilecţie codice şi volume de la Batthyaneum. Autorul insistă asupra istoriei bibliotecilor particulare şi de instituţii din Transilvania, cu rezultate nu o dată înnoitoare. M. a pregătit, în colaborare cu Eva Mârza, şi o ediţie critică după Bibliografia lui Vasile Popp, prima bibliografie la români, redactată în deceniul al patrulea al secolului al XlX-lea. SCRIERI: Cultura şi învăţământul (sec. XVI-XVIlI),mAlba Iulia 2000, Alba Iulia, 1975; Psaltirea lui David cu calendar, Bucureşti, 1977; Enlightement Books in Romanian Libraries in Transilvaniafrom theMiddle of the 18th Century to the First Decades of the 19th, în Enlightement and Romanian Society, îngr. Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1980; O poartă spre Europa: Biblioteca Batthyaneum, în Ţara dintre cetăţi şi râuri, Alba Iulia, 1984; Şcoală şi naţiune (Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţionale), Cluj-Napoca, 1987; Iluminism şi romantism la Vasilie Popp. O listă cu cărţi din 1842. (în colaborare cu Eva Mârza), în Cultură şi societate în epoca modernă, îngr. Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu şi Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, 1990. Ediţii: Vasilie Popp, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre. Sibiu, 1838, introd. edit., Alba Iulia, 1995 (în colaborare cu Eva Mârza). Repere bibliografice: Ioan Aurel Pop, „Şcoală şi naţiune", ECH, 1987, 6-7; Miskolczy Ambrus, Iskola es nemzet, „Uj Erdelyi Muzeum" (Budapesta), 1989,1-2; Octavian Schiau, La republicarea „Disertaţiei..." lui Vasilie Popp, „Universul catedrei", 1995,46. C. V. MÂŞLEA, Ana (3.II.1938, Suceveni, j. Galaţi - 30.XII.1980, Iaşi), poetă. Este fiica Ilenei şi a lui Nicolae Grigore Mâşlea, diriginte de poştă. începe învăţătura în comuna natală şi o continuă la Galaţi, la Liceul Sanitar. Venirea în Iaşi, ca studentă a Facultăţii de Istorie şi Filosofie, îi oferă prilejul de a lua un Mecu Dicţionarul general al literaturii române 304 prim contact cu atmosfera culturală a anilor '60. Imediat după absolvire (1966), devine redactor al Studioului de Radio Iaşi; în această calitate intervievează majoritatea scriitorilor importanţi ai timpului, realizează comentarii critice, prezentări de carte, emisiuni cu specific folcloric. Colaborează la „Convorbiri literare", „Cronica", „Orizont", „Luceafărul", „Ateneu", „Viaţa studenţească" ş.a. Debutează în 1959, cu versuri, la ziarul „Viaţa nouă" din Galaţi. Figurează cu un grupaj de poeme în antologia Poezia ieşeană contemporană (1968). Cele trei volume antume ale poetei — Fructul apei (1969), Ziua dragostei (1972), în aşteptarea zăpezilor (1978) —, precum şi culegerea Crinul (1984), apărută postum, dezvăluie o sensibilitate ce îşi găseşte modalitatea optimă de expresie prin întoarcerea la tiparele clasice ale poeziei. M. nu experimentează, nu încearcă să mascheze emoţia pură prin anumite formule lirice, restrictive din punctul ei de vedere. Din acest motiv, este în dezacord cu câteva tendinţe importante ale literaturii române postbelice. Poeta preţuieşte rostirea simplă, muzicalitatea limbajului şi claritatea viziunii: „E vară-n câmpie, e vară la munte/ simt cum îmi trec prepeliţe sub frunte,/ cu-arome de grâu şi miresme de faguri./ Greierii-şi cântă-nnoptările-n praguri./ Se sparge ulciorul cu vinul tomnatic./ Din vetrele casei vom scoate jăratic/ s-aprindem iar dorul la roata de lut./ Vara începe cu un nou început". Ea dă foarte des senzaţia că scrie pentru a se apăra de singurătate, iar ritmurile universului său interior intră parcă în rezonanţă cu cele ale întregii lumi, cosmice şi vegetale. Perfecţiunea — ca echilibru al lucrurilor — poate fi considerată motiv al acestei poezii şi în acelaşi timp ideal al ei. Lirica este expresia unei sincerităţi care trădează schimbări în starea de spirit. Astfel, începuturile dezvăluie un temperament activ, exuberant, apropiat celui adolescentin, în timp ce versurile din ultima carte sunt scrise sub asediul morţii, al lipsei de speranţă şi al singurătăţii. M. nu se simte pregătită să părăsească această lume: „Hai, mai lasă-mi încă o vară/ să uit iarba rea şi-amară,/ să mă-nvăţ cu luciul morţii/ pe câmpia verde-a sorţii". Din cauza dispariţiei premature, poeta nu a reuşit să se împlinească pe măsura talentului ei autentic, recunoscut de majoritatea criticilor. SCRIERI: Fructul apei, Bucureşti, 1969; Ziua dragostei, Iaşi, 1972; în aşteptarea zăpezilor, Iaşi, 1978; Crinul, Iaşi, 1984. Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit. (1977), 345-346; Daniel Dimitriu, „în aşteptarea zăpezilor", CL, 1978, 10; Valeriu Stancu, „în aşteptarea zăpezilor", CRC, 1979,39; Lit. rom. cont., I, 726-727; Grigore Ilisei, Ana Mâşlea, RL, 1982, 3; Maftei, Personalităţi, IV, 169-171; Ioan Holban, „Crinul", CRC, 1984,37; ZahariaSângeorzan, „Crinul", CRC, 1984,37; Dorian Obreja, „Crinul", „Flacăra laşului", 1985, 11903; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 287-288. Ş.A. comunele Cobia de Sus şi Vişina, în judeţul Dâmboviţa, devine în 1967 student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. După licenţă (1972) este angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române; între 1994 şi 1996 este secretar ştiinţific al Institutului. Bursier Fulbright în 1980 şi doctor în filologie din 1999, cu teza Iacob Negruzzi (monografie), M. se implică şi în activitatea didactică, îndeosebi după 1990, ca profesor la Liceul Sanitar din Bucureşti (1993), lector (din 1994) şi conferenţiar la Facultatea de Teologie — Litere de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Bucureşti, ulterior funcţionând şi ca decan. între 1983 şi 1990 este redactor la „Revista de istorie şi teorie literară", iar în perioada 1991-2002, secretar general de redacţie. De asemenea, este redactor-şef adjunct al „Caietelor Institutului Romano-Catolic" (din 2001) şi redactor responsabil al revistei on-line „Dialog spiritual". Colaborează la „Ateneu", „Argeş", „Cronica", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Familia", „Limbă şi literatură", „Manuscriptum", „România literară", „Viaţa românească", precum şi la Radio România Cultural şi TVR. Debutează editorial în 1996, semnând eseul Titu Maiorescu comentat de..., dar ca realizator de ediţii critice şi autor de studii în volume colective este prezent încă din 1975, cu Manuscrisele eminesciene din ediţia „Opere" de Perpessicius. Se ilustrează ca un înzestrat editor, în echipă şi îndeosebi individual, prin ediţii de documente literare şi opere: G. Călinescu şi contemporanii săi (I-II, 1984-1987), G. Călinescu, Opere (I-IV, 1992-2002), Iacob MECU, Nicolae (17.V.1945, Gorganu, j. Argeş), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Filoteei (n. Ogradă) şi al lui Virgil Mecu, croitor. Frecventează şcoala elementară din localitatea natală (1952-1959) şi Şcoala Pedagogică de învăţători din Câmpulung 305 Dicţionarul general al literaturii române Meduza Negruzzi, Scrieri (I-II, 1980-1983, în colaborare), B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini (I-III, 1982-1984, în colaborare). întârzierea sau amânarea debutului se datorează la M. mai mult autoexigenţei decât aspectelor ţinând de conjunctură sau oportunitate, căci autorul se afirmase atât în spaţiul publicisticii literare, cât şi în acela al cercetării de specialitate. Cu articolele, cronicile, comentariile şi studiile apărute în reviste academice sau ale Uniunii Scriitorilor, precum şi în volume colective (Literatura română contemporană, voi. I: Poezia, 1980, Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, 1995-2002, ş.a.) cercetătorul avea posibilitatea de a-şi alcătui câteva cărţi substanţiale şi expresive, iar aparatul critic al ediţiilor pe care le-a îngrijit singur sau în colaborare echivalează cu alte câteva tomuri dense. In eseul Titu Maiorescu comentat... autorul pleacă de la „constatarea faptului, real, că înţelegerea lui T. Maiorescu în liceu şi chiar în facultate este dintre cele mai dificile" (Argument), din motive care privesc specificul acţiunii critice în general, dar şi complexitatea personalităţii şi operei în discuţie. Acestea fac necesară delimitarea şi precizarea, ca într-o lecţie exemplară de iniţiere, a obiectivelor, a temelor şi noţiunilor, aşezarea şi ordonarea limpede şi elocventă a materialului, o expunere stringent logică şi un limbaj adecvat, precum şi cooperarea cu auditoriul/cititorul căruia îi este destinată lucrarea. „Privirea organică asupra omului şi a operei", pe care şi-a propus-o M., este un excelent demers de critică literară, seducător prin căldura şi claritatea scriiturii, prin fineţea observaţiilor şi coerenţa ideatică, prin decuparea totdeauna inspirată a citatelor-argument. Eseul se întemeiază pe un scenariu critic dedus din viaţa şi opera mentorului Junimii. Nucleul genetic se află în observaţia că valoarea exemplară şi modelatoare a criticului în spiritualitatea românească este rodul unei angajări existenţiale totale. Revelaţia acestei necesităţi Maiorescu a avut-o de tânăr şi — observă M. pe baza jurnalului — acesta „se construieşte ca om de mare format", pentru a se pune „cu o totală dăruire" în serviciul neamului său: acţiunea autoformatoare precedă şi însoţeşte acţiunea formatoare asupra culturii române. Premisele, enunţate în capitolul Jurnalul sau Arta formării de sine, sunt riguros şi succint desfăşurate în capitole speciale, pe probleme - „Entuziasmul impersonal" sau Secretul creaţiei, „în contra direcţiei de azi în cultura română" sau Spiritul critic, Arta polemicii, Conceptul de literatură, Critica literară, Stilul de idei, Arta portretului, Maiorescianismul. Tabelul biobibliografic, bibliografia selectivă (esenţială), referinţele critice ale fiecărui capitol, temele de meditaţie propuse cititorului completează această cercetare critică şi cu o dimensiune pedagogică subiacentă. A doua carte, lacob Negruzzi sau Vocaţia comunicării (1999), la origine teză de doctorat, este o monografie care valorifică o investigaţie complexă (editorială, critică, istorico-literară). M. examinează echilibrat şi pertinent viaţa şi opera „secretarului perpetuu" al Junimii. Cunoscător până la detaliu al operei şi personalităţii „conului Jacques", îl evocă sub semnul „vocaţiei comunicării", pe care junimistul a avut-o în mod eminent. Cel mai tânăr dintre fondatorii Junimii este restituit printr-o imagine a rolului pe care l-a jucat în epocă. Monografia — exemplară prin documentarea exhaustivă, fineţea analizelor, plasticitatea evocării, precizia evaluării şi a contextualizării istorico-lite-rare — aşază într-o dreaptă lumină o personalitate semnificativă prin viaţa dedicată „unei cauze literare de importanţă fundamentală pentru literatura, cultura şi spiritul public din ţara noastră." SCRIERI: Dicţionar cronologic. Literatura română (în colaborare), Bucureşti, 1979; Literatura română contemporană, voi. I: Poezia (în colaborare), Bucureşti, 1980; Istoriografia literară românească. 1944-1984 (în colaborare), Bucureşti, 1984; Titu Maiorescu comentat de N. Mecu, Bucureşti, 1996; lacob Negruzzi sau Vocaţia comunicării, Bucureşti, 1999; Bibliografia esenţială a literaturii române (în colaborare), Bucureşti, 2003. Ediţii: lacob Negruzzi, Scrieri, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1980-1983 (în colaborare cu Andrei Nestorescu); B. P.Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, I-III, coordonare, introd. şi postfaţă Al. Săndulescu, 1982-1984 (în colaborare); G. Călinescu şi contemporanii săi, I-II, Bucureşti, 1984-1987; G. Călinescu, Opere, I-IV, coordonare şi introd. Ion Bălu, Bucureşti, 1993-2002. Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „G. Călinescu şi contemporanii săi", RL, 1984, 41; Dan Mănucă, lacob Negruzzi, „Scrieri", LL, 1985, 2; Ion Bălu, „G. Călinescu şi contemporanii săi", RL, 1987, 25; George Muntean, Corespondenţă călinesciană, RL, 1987, 35; Şerban Cioculescu, „G. Călinescu şi contemporanii săi", RL, 1987, 46-48; Constantin Hârlav, O iniţiere în Maiorescu, „Azi", 1997,13 octombrie; Z. Ornea, Ediţia critică G. Călinescu, RL, 1998,37; Al. Săndulescu, Un istoric literar: Nicolae Mecu, ALA, 1999,462; Alexandru Ruja, Managerul colectiv, O, 2000, 3; Liviu Grăsoiu, Subiect epuizat, LCF, 2000, 13; Cornelia Ştefănescu, Vocaţia comunicării, JL, 2000, 7-8; Z. Ornea, Secretarul perpetuu al Junimii, RL, 2000,13; Al. Săndulescu, Un alt lacob Negruzzi, ALA, 2000,516; Alexandru Ruja, între dragoste şi senectute, O, 2000, 11; Florin Faifer, „Cuconul Jacques", CRC, 2001, 7; Teodor Vârgolici, „Bietul Ioanide" în ediţie critică, ALA, 2002, 616; Cornelia Ştefănescu, Spectacolul anilor, RL, 2002,47. C. H. MEDUZA, revistă apărută la Focşani în octombrie 1925, în editura lui Mihail Steriade, care este de fapt semnatar al tuturor paginilor publicate, dar şi machetator, ilustrator etc. Din editorialul Tâlcul „Meduzei" şi gânduri se desluşeşte intenţia redactorului de a „publica numai opere pur beletristice, inedite, şi nicidecum opere de polemică sau de interes social ori cultural", fiecare număr fiind consacrat „unui scriitor român necunoscut sau ignorat". Tot aici este deconspirată şi semnificaţia titlului revistei: „Poezia — şi în general frumosul — ne ucide [...], pentru că apropierea — sub orice formă — de nemurire înseamnă moarte". Intr-o plină de vervă Autoimortalizare, tributară spiritului frondeur al tinerei generaţii din aceşti ani, Mihail Steriade îşi creionează un foarte viu profil anticipând tonul burlesc-duios al autoportretelor literare ale lui Eugen Ionescu. Până şi formulele adresării directe sună identic: „Domnilor critici, fiţi buni şi nu mai tăceţi". Poemele publicate (Frunză verde, Pocăinţă, Imagină, Cântec de toamnă, Mi-ai surâs, Rugă, Dezamăgire, Primăvară, Final, Pământ, Strigăt, Carte poştală) sunt dedicate Emanuelei, Mariannei, Malviei ş.a., dar şi — cu acelaşi gest teribilist — Lui Dumnezeu, „Mie". în schimb, capitolul din romanul Malvia Mehedinţi Dicţionarul general al literaturii române 306 conţine o poveste de dragoste scrisă în manieră tradiţională. Nu lipseşte din paginile M. nici bibliografia scrierilor autorului, unde, pe lângă două tomuri de poeme (Pajiştile sufletului şi Vremelnicii), este menţionată şi Meduza, culegere de poeme şi proză. O spirituală autorecenzie enumeră laturile slabe, dar şi reuşitele literaturii publicate în revistă. M. V. MEHEDINŢI, Simion (16.X.1868, Soveja, j. Vrancea — 14.XII.1962, Bucureşti), prozator, eseist şi etnograf. Este fiul Voicăi (n. Hanţă) şi al lui Neculai Mehedinţi, ţărani. Primele trei clase primare le-a absolvit la şcoala din satul natal, iar clasa a IV-a la şcoala din Vidra. Face studii secundare la Seminarul Teologic din Roman şi la cel din Bucureşti, ca şi la liceul din Focşani, absolvind, în 1888, Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Se înscrie ca student la secţia matematică a Universităţii din Bucureşti, de unde se transferă, ca bursier al Şcolii Normale Superioare, la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filo-sofie-istorie. Obţine licenţa în 1892, magna cum laude, susţinând teza Ideile lui /.-/. Rousseau asupra educaţiei, apărută în acelaşi an. Din iniţiativa lui Gr. G. Tocilescu şi la recomandarea lui A.I. Odobescu i se acordă o bursă pentru a se specializa, în străinătate, în ştiinţele geografice, în vederea înfiinţării unei catedre de profil la Universitatea din Bucureşti. în 1892 şi 1893 studiază la Paris, iar între 1893 şi 1896 frecventează universităţile din Berlin şi Leipzig. îmbolnăvindu-se, este silit să-şi întrerupă studiile şi se retrage doi ani la Soveja. Cu sănătatea restabilită, se întoarce la Leipzig, trecându-şi în 1899 examenul de doctorat cu teza Uber die kartographische Induction. Anterior, fusese pentru scurtă vreme profesor de geografie şi de limba germană la Liceul Internat şi la Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi. în 1900 este numit profesor suplinitor la Catedra de geografie a Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti şi în 1901 devine profesor agregat definitiv. în 1904 este numit profesor definitiv. în 1905 şi 1906 face parte din comitetul de redacţie al „Revistei generale a învăţământului", editată de Spira Haret. Din 1900 fusese cooptat în colectivul de redacţie al revistei „Convorbiri literare" şi, recomandat de Maiorescu, devine în 1907 directorul publicaţiei, funcţie păstrată până în 1921. A mai colaborat la „Milcovia", „Sămănătorul", „Universul" ş.a. A fost director al revistei „Duminica poporului" (1914-1933). în 1908 devine membru corespondent al Academiei Române şi în 1915 membru titular, discursul de recepţie intitulându-se Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale. Numit în 1918 ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, sub îndrumarea sa se votează legea pentru organizarea eforiilor şcolare şi cea privitoare la şcoala pregătitoare şi seminariile normale. în 1919 publică volumul Altă creştere: şcoala muncii, în 1930, Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura şi tot în acest an, ca o încununare a activităţii sale ştiinţifice, lucrarea în două volume Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, de referinţă în domeniu. Demisionează din învăţământ în 1938. După ce în 1940 îi apare lucrarea Trilogii: ştiinţa-şcoala-viaţa, mai tipăreşte în 1946 volumul de însemnări memorialistice şi confesiuni — Premise şi concluzii la „Terra". în 1946 prezintă la Academia Română ultima sa comunicare, De senectute. Bătrâneţea în cadrul muncii pentru cultură. Doi ani mai târziu, în urma reorganizării Academiei Române, este eliminat din rândurile acesteia. Obligaţiile didactice şi ştiinţifice ale disciplinei căreia M. i s-a dedicat — geografia — vor pune în umbră preocupările omului de litere, dar nu le vor înlătura. Aceasta în ciuda faptului că, spirit pozitiv, practician şi teoretician al ştiinţei, cărturarul era împotriva „literaturizării", a stilului calofil în cercetare. Respinge „geografia pitorească", foiletonul şi eseistica, „stilul făcut", aderând la atitudinea maioresciană faţă de stilul „multicolor". Pe urmele lui Lessing din Laokoon, este interesat de aflarea hotarului dintre arte şi mai ales dintre ştiinţe şi arte. Ştiinţa nu se poate dizolva în metafore, iar arta nu se poate reduce la descrierea seacă a faptului brut. Ştiinţa demonstrează — afirmă M. — respectând adevărul lucrurilor, pe când arta, literatura sugerează, sunt marcate de subiectivitate, temperament, scopuri artistice sau nu (Premise şi concluzii la „Terra"). Deosebit de interesantă, cu argumente extrase din domenii variate — economie politică, sociologie, etnologie, etnografie, filosofie, folclor, istoria literaturii şi a ştiinţelor — este lucrarea Coordonate etnografice: civilizaţia şi 307 Dicţionarul general al literaturii române Mehedinţi cultura. Definind cele două concepte şi raporturile dintre ele, studiul amendează morfologia istoriei lui Oswald Spengler şi încearcă să fundamenteze locul şi rolul antropogeografiei şi etnografiei printr-o supralicitare a factorului etnic în dauna celui social. Opiniile teoretice privitoare la arta scrisului se înscriu în coordonatele doctrinei maioresciene privitoare la progres şi adevăr. Conservator în politică, M. este tradiţionalist şi academizant în gândire, adversar tenace al formelor fără fond, etnicist în sens maiorescian. Adept al evoluţionismului organic, aplică tezele pozitivismului şi determinismului, cărora le adaugă principiile cauzalităţii şi interdependenţei. Respinge ideea de influenţă, recunoscându-i menirea numai în măsura în care este reclamată de nevoia de afirmare a fondului primar, autohton. Progresul poporului român, al spiritualităţii sale nu este posibil decât prin valorificarea substanţei specifice, al cărei prototip îl constituie creaţia populară, miturile şi obiceiurile folclorice, experienţa vieţii materiale, concentrată, perpetuată şi valorificată în existenţa istorică. Drumul spre universalitate are o condiţionare naţională. Tot ceea ce i se pare teoreticianului un rod al influenţelor exterioare (mişcarea de la „Contemporanul", zolismul, simbolismul şi poporanismul) este respins ca element aluvionar, ca atentat la evoluţia organică. Preluând câştigurile acţiunii lui Maiorescu pentru întronarea principiului estetic în literatura română, el dezvoltă, după exemplul maestrului din epoca târzie a activităţii sale, interesul pentru conţinutul etic al actului literar, ca şi pentru componenta etnică, interes pe care îl va extinde şi în paginile revistei „Convorbiri literare" din perioada când a condus-o. Atitudinile sale se afiliază doar aparent doctrinei sămănătoriste şi mişcării de la „Sămănătorul". M. este — în opţiunile lui literare — un neoclasic, însetat de armonie şi echilibru. Nu respinge civilizaţia modernă, dar o consideră prost preluată, sursă de dezacorduri cu civilizaţia şi cultura naţională. După opinia sa, introducerea mecanică a formelor străine alterează fondul naţional pe care vor să îl influenţeze, denaturându-i identitatea şi mersul. Aceste consideraţii oferă substanţă volumului Primăvara literară (1914), care reuneşte câteva dintre studiile scriitorului, majoritatea apărute în „Convorbiri literare" şi „Sămănătorul". Sunt abordate aici, cu referinţe istorico-literare interesante, momente şi personalităţi ilustrative pentru valoarea şi preocupările literaturii române de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Publicată sub pseudonimul Soveja, cartea întruneşte date şi comentarii privitoare la crearea Junimii şi activitatea „Convorbirilor literare", opera lui V. Alecsandri, Mihai Eminescu, G. Coşbuc, I. Creangă, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu, I.L. Caragiale, lacob Negruzzi, I. AL Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, configurând un peisaj literar care reprezintă în cultura românească o renaştere, o „primăvară" semănătoare de speranţe şi atestând emanciparea geniului creator naţional. Se justifică orientarea „Convorbirilor literare" spre spiritul academizant, scientist, este elogiată personalitatea lui A.I. Odobescu, se exprimă dezacordul faţă de atitudinea culiselor vieţii politice şi gazetăreşti cu privire la interesul naţional, este deplânsă pierderea independenţei de gândire şi de acţiune a scriitorilor, cauzată de spiritul mercenar (Americanism literar) şi se afirmă încrederea faţă de perspectivele literaturii române sub semnul originalităţii. Cel mai important studiu inclus în volum este micromonografia Titu Maiorescu, tipărită într-o primă formă în 1910, când Maiorescu împlinea şaptezeci de ani, şi reluată cu multe adăugiri sub titlul Titu Maiorescu. Cu un portret din tinereţe (1925), un comentariu-sinteză, Din viaţa lui Maiorescu, încheind seria în 1941, în Convorbiri literare". Lucrarea din 1910 este prima încercare de prezentare monografică a personalităţii şi operei lui Titu Maiorescu, interesul ei fiind cu atât mai mare, cu cât, după cât se pare, a avut încuviinţarea celui căruia îi era consacrată. Se află aici informaţii, date şi amănunte pe care nu le putea cunoaşte decât cineva care trăise în apropierea imediată a lui Maiorescu sau pe care, poate, le oferise Maiorescu însuşi. Singura operă de imaginaţie a lui M. (semnată Soveja) este culegerea de nuvele Oameni de la munte (1920), dedicată „celor care au luptat în Zboina, pe Richitaş, la Cocoşila, Mărăşti şi Oituz pentru apărarea munţilor" şi cu un moto celebru: „Torna, torna, fratre". Aparent independente, nuvelele Moşnegii, Buruiană, Pribeagul, Fagul, învăţătorul din Pădureni, Un bursuc, Ciutacul, Hoţul, Suflete necăjite, Visul Maicii Domnului sunt unite prin intenţia scriitorului de a realiza monografia existenţei unei zone umane nealterate de intervenţia civilizaţiei şi a culturii urbane, prin exploatarea elementului istoric, etnografic şi folcloric, utilizarea evocării, descripţiei, portretului, observaţiei realiste, toate întrunite spre a deştepta „măcar în câţiva cititori interesul pentru minunatele însuşiri ale unei lumi ce stă să apună". Volumul Premise şi concluzii la „ Terra" constituie, în esenţă, o autobiografie şi conţine „amintiri şi mărturisiri", pagini care pot fi subsumate jurnalului memorialistic dominat de evocare. Sunt creionate figuri de mari personalităţi, situaţii reconstituite în spiritul adevărului, dar nu fără culoare, confesiuni patronate de sinceritate, mărturii ale unui om cu propensiune spre interogarea sensurilor vieţii. SCRIERI: Ideile lui J.-J. Rousseau asupra educaţiei, Bucureşti, 1892; Către noua generaţie, Bucureşti, 1912; Ofensiva naţională, Bucureşti, 1913; Poporul. 1913, Bucureşti, 1913; Primăvara literară, Bucureşti, 1914; Şcoala poporului, Bucureşti, 1918; Altă creştere: şcoala muncii, Bucureşti, 1919; Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, Bucureşti, 1920; Oameni de la munte, Bucureşti, 1920; Titu Maiorescu, Bucureşti, 1925; Optimismul lui Eminescu, Bucureşti, 1936; Trilogia ştiinţei: cercetător-erudit-savant, Bucureşti, 1939; Trilogii: ştiinţa-şcoala-viaţa, Bucureşti, 1940; Creştinismul românesc, Bucureşti, 1941; Episcopul Melchisedec. Amintiri, Cernica, f.a.; Opere complete, I, partea I-II, Bucureşti, 1943; Premise şi concluzii la „Terra", Bucureşti, 1946; Opere alese, îngr. Vintilă Mihăilescu, Bucureşti, 1967; Civilizaţie şi cultură, îngr. şi pref. Gheorghiţă Geană, Iaşi, 1986; Scrieri despre educaţie şi învăţământ, îngr. Dumitru Muster, Bucureşti, 1992; La ceas de taină, I-II, îngr. şi pref. Costică Neagu, Focşani, 2000-2001; Synopsis, îngr. şi pref. Costică Neagu, Focşani, 2002. Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 212-217, X, 323-330; Dragomirescu, Scrieri, 67-78; Trivale, Cronici, 174-177; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 201; Călinescu, Ist. lit. (1941), 570-571, Ist. lit. (1982), 643; Ornea, Poporanismul, 470-477; Simion Mehedinţi, DCS, 213-216; Dicţ. scriit. rom., III, 165-167; Rusu, Membrii Academiei, 332-333. AI.H. Mehes Dicţionarul general al literaturii române 308 MEHES Gyorgy (pseudonim al lui Nagy Elek; 14.V.1916, Odorheiu Secuiesc), traducător. După studii secundare la Colegiul Reformat din Cluj (1933), urmează Facultatea de Drept a Universităţii „Ferdinand I" din acelaşi oraş, absol-vind-o în 1938. A lucrat ca ziarist la cotidianul clujean „Keleti Ujsag" (1938-1944), redactor al publicaţiilor „Vilâgossâg" (1944-1948), „Falvak Dolgozo Nepe" (1948-1950), „Miivelodesi Utmatato" (1950-1952). A tradus în maghiară din proza şi dramaturgia română clasică şi contemporană. De remarcat este versiunea din 1949 a comediei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, preluată în mai toate ediţiile maghiare din operele dramaturgului. Traduceri: I.L. Caragiale, Elveszett level [O scrisoare pierdută], Bucureşti, 1949, Ket sorsjegy [Două loturi], Bucureşti, 1949; Eusebiu Camilar, Fergeteg [Negura], I-II, Bucureşti, 1949-1950; Ioan Slavici, A hajnal tiindere [Zâna Zorilor], Bucureşti, 1953; Vladimir Colin, Mesek [Basme], Bucureşti, 1956, A uvegszarvas [Basmele Omului], Bucureşti, 1960; Eugen Barbu, A bakter s afiai [Oaie şi ai săi], Bucureşti, 1961; Petre Sălcudeanu, Szembesites [Frontfără tranşee], Bucureşti, 1963. Repere bibliografice: Balla Erno, Eusebiu Camilar, „Fergeteg", UTK, 1949, 6; Kelemen Bela, „Elveszett level". Caragiale szinmiive uj magyar forditâsban, UTK, 1949,11; Pâll Ârpâd, Negura, UTK, 1949,14; Antal Peter, Petre Sălcudeanu, „Szembesites", IGZ, 1964,6; Constantin Olariu, Mehes Gyorgy, LCF, 1968,23; Rom. magy. ir. lex., III, 538-540. O.K. MEIŢOIU, Ioan (1.VIII.1927, Bucureşti — 1997, Bucureşti), poet şi folclorist. Urmează la Bucureşti Şcoala de Literatură „M. Eminescu" şi apoi Facultatea de Filologie absolvită în 1954. Este redactor la „Caietul literar" (1950-1952) şi la „Pentru Patrie" (1952-1954), activist la Casa Centrală a Creaţiei Populare şi la Casa Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Amatori din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. A colaborat la „Familia", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Ramuri", „România literară", „Steaua", „Viaţa românească" ş.a. Ca poet, M. se specializase în versificări subintitulate fie „poeme scenice", „evocări istorice", montaje literar-muzicale, „teatru-document", fie „poeme dramatice muzicale", într-un fel de poezie-vehicul al sloganelor proletcultiste, destinată explicit brigăzilor „artistice" de agitaţie. Seria o deschide placheta Stele fără amurg, apărută în 1959. Ca folclorist, alcătuieşte şi publică, ajutat de numeroşi colaboratori, masive antologii de „folclor nou", ilustrativ fiind volumul Folclor poetic nou (1965), care conţine texte pseudofolclorice, ocazionale, compuse de activişti culturali, prelucrări de poezii culte, versuri împrumutate — fără menţiuni bibliografice — din alte colecţii de prelucrări, reflectând o atitudine obedientă ideologic şi o mare disponibilitate pentru mistificare. Studiul Folclorul şi educaţia estetică a maselor (1968) se adresează celor „care lucrează nemijlocit în sistemul culturii de masă", deci tot activiştilor. O altă diversiune, „creaţia" poeţilor ţărani în epoca socialistă, va fi susţinută şi de M., care dă la iveală „antologiile" 10 poeţi ţărani (1973), Stare de dor. Poeţi şi pictori ţărani (1983) ş.a. SCRIERI: Stele fără amurg, Bucureşti, 1959; Brigăzile artistice de agitaţie, o mişcare de masă, Bucureşti, 1960; Cântă inimă!, Bucureşti, 1962; Flori de lumini pe Argeş, Bucureşti, 1964; O mie de cânturi, Bucureşti, 1964; Folclorul şi educaţia estetică a maselor, Bucureşti, 1968; Suntem argonauţii acestor timpuri, Timişoara, 1969; Oglinzile soarelui, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1970; Norvegia, Bucureşti, 1971; Avram Iancu, Arad, 1972; Columnele patriei, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1973; Scrisori din Scandinavia, Bucureşti, 1975; Balada Lotrului, Râmnicu Vâlcea, 1975; Itinerar de glorii (1877), Bucureşti, 1977; Porţile nordului, Craiova, 1977; Bărbaţi ai acestui pământ, Bucureşti, 1979; Evocări la răsăritul soarelui, Bucureşti, 1979; Proclamaţia, Braşov, 1979; Călătorie în ţara fiordurilor, Bucureşti, 1980; Gorunul lui Horea, Bucureşti, 1984; Soarele alb de la miezul nopţii, Bucureşti, 1985; Eroii au purtat acest nume, Bucureşti, 1988; Planeta şi pasărea, Bucureşti, 1992; Eros prin anotimpuri, Bucureşti, 1993. Antologii: Privelişti şi oameni, Bucureşti, 1957; Patriei, Bucureşti, 1958; Lumini din august, Bucureşti, 1959; Folclor poetic nou, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1965; Spectacolul nunţilor, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1969; 10 poeţi ţărani, pref. Al. A. Philippide, Bucureşti, 1973; Stare de dor. Poeţi şi pictori ţărani, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1983; Flori lângă izvoare, Bucureţi, 1985; Flacăra vieţii, Bucureşti, 1987. Traduceri: Tălmăciri din poezia sovietică, Bucureşti, 1957. Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit. (1977), 346; Romulus Vulcă-nescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, 1979,380. I. D. MELCHISEDEC, episcopul (15.11.1823, Gârcina, j. Neamţ -16.V.1892, Roman), cărturar. Fiu al preotului Petru Ştefănescu, M. (al cărui prenume la botez era Mihai) şi-a făcut studiile la Seminarul de la Socola din Iaşi (1834-1843), unde se şi călugăreşte. După absolvirea Academiei Teologice din Kiev (1851), obţine titlul de „magistru în teologie şi litere" şi e numit profesor la şcoala la care fusese elev. între 1856 şi 1864 este director al Seminarului din Huşi şi locţiitor de episcop. Ulterior va fi episcop al Dunării de Jos (1865-1879) şi al Romanului (1879-1892). Deosebit de cult, patriot înflăcărat, M. era şi o personalitate politică a vremii sale, fiind printre fruntaşii luptei pentru Unire. Preocupările istorice au determinat alegerea sa, din 1870, ca membru al Societăţii Academice Române. Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac (1884) este un studiu foarte documentat, construit cu rigoarea omului de ştiinţă şi scris cu o frază sigură, însufleţită uneori de patosul argumentaţiei sau de căldura caracterizării, dar, aşa cum s-a demonstrat mai târziu, fundamentat pe o ipoteză falsă. în acest volum este publicată şi traducerea scrierii atribuite lui Ţamblac, Martiriul sântului, slăvitului martir Ioan cel Nou care s-a martirizat în Cetatea Albă, făcută de M. Tot el alcătuieşte biografia lui Antim Ivireanul, tipărită ca prefaţă la prima ediţie a predicilor mitropolitului (1886). De interes pentru cultura românească veche este şi Catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise vechi ce se află în biblioteca sântei Mănăstiri Neamţului (1884). Principalele sale scrieri istorice — Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemine numire (1869) şi Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman (I-II, 1874-1875) - sunt temeinice lucrări de specialitate. Prima este un studiu complex, care conţine şi biografiile unor oameni de cultură, precum şi capitole independente, între care mai important este Noţiuni istorice relative la istoria limbii române. Notele de călătorie (O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", 1883) nu intră în sfera literaturii. 309 Dicţionarul general al literaturii romane Melian Erudit teolog, M. a publicat numeroase manuale, exegeze şi traduceri de opere religioase. în toate textele se arată adept al înnoirii lexicului şi sintaxei limbii vechilor cărţi bisericeşti. SCRIERI: Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemine numire, Bucureşti, 1869; Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, I-II, Bucureşti, 1874-1875; Proiect de reglement pentru revizuirea şi editarea cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1882; Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, Bucureşti, 1884; Catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise vechi ce se află în biblioteca sântei Mănăstiri Neamţului, Iaşi, 1884; Notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim îvireanul, în Antim Ivireanul, Predice făcute pe lapraznice mari, îngr. şi pref. I. Bianu, Bucureşti, 1886, V-XXII. Repere bibliografice: Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec, Bucureşti, 1894; Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec, Bucureşti, 1908; Gheorghe Dincă, Episcopul Melchisedec (1823-1892). Viaţa şi faptele, Bucureşti, 1939; Dicţ lit 1900, 559-560; Eftimie, episcopul Romanului şi al Huşilor, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Roman, 1982; Dan Zamfirescu, întâiul scriitor român, LCF, 1983,19; Alexandru V. Diţă, în legătură cu paternitatea primei seriei în proză a literaturii române, LCF, 1983,44,1984,10; Dan Zamfirescu, Grigore Ţamblac. Legenda lui în cultura română, MS, 1986,4; Păcurariu, Dicţ. teolog., 445-447. C. T. MELE, revistă apărută la Honolulu, în Hawaii, între 1965 şi noiembrie 1992 (mai mult de nouăzeci de numere), avându-1 ca editor pe Ştefan Baciu. Apariţie trimestrială, subintitulată „Scrisoare internaţională de poezie", M. are începând din 1974 un supliment anual, un „caiet special", consacrat unui singur poet (străin sau român din exil ori din ţară) sau unui loc cu semnificaţie specială în biografia editorului (Râmnicu Vâlcea, Braşov). Suplimentul, de douăzeci de pagini cu text şapiro-grafiat, este scris în limbile română, spaniolă, portugheză, franceză şi engleză. Multe ilustraţii, desene şi portrete de Mattis-Teutsch, Şt. Eleutheriade, Demian, Marcel Iancu, Radu Maier, Ortega Leyton, Marion de Champ, Vintilă Horia (autoportret) ş.a. dezvăluie factura modernistă a acestei publicaţii pe care — afirmă Mircea Popescu într-o cronică din „Revista scriitorilor români" (Miinchen) — „o scrie, o conduce, dar cred că o şi bate la maşină «poetul tânăr» de odinioară, adică din ţară şi de totdeauna, Ştefan Baciu, căutător şi descoperitor de comori lirice". într-un Cuvânt lămuritor din Honolulu (în caietul special din 1974), Ştefan Baciu relevă că raţiunea publicaţiei stă în continuarea preocupării sale de a descoperi şi lansa tinere talente şi a activităţii începute în anii '40 la „Universul literar": „în 1953-56 la Rio de Janeiro, pe când conduceam suplimentul literar al cotidianului «Tribuna da impresa», am avut ocazia să împlinesc un meşteşug asemănător... Acelaşi lucru îl încerc din 1965 încoace în Honolulu în paginile «Scrisorii internaţionale de poezie Mele» (cuvânt care în limba hawaiană înseamnă poezie) şi acest efort a însemnat afirmarea celei dintâi generaţii de poeţi tineri într-un stat al Americii, cunoscut mai mult pentru ananas, turism şi «hule» din Waikiki. Cam în acelaşi timp am risipit în reviste şi suplimente literare din America Latină şi Europa numeroase traduceri, mai cu seamă din poeţi tineri din România [...]. Caietul de faţă cuprinde o parte din activitatea aceasta şi n-are alt scop decât să spună «bună ziua» celor vechi şi noi, care au crezut şi cred în poezie." în paginile M. se întâlnesc semnăturile unui foarte mare număr de poeţi români contemporani, din toate generaţiile: Haig Acterian, G. Ara-bolu, Ştefan Baciu, apoi Barbu, Andrei şi Dominic Brezianu, Al. Busuioceanu, Gh. V. Bumbeşti, N. Carandino, George Cioră-nescu, Ioana Crăciunescu, Miron Kiropol, Ilie Constantin, Aron Cotruş, Andrei Codrescu, Magdalena Constantinescu, Grigore Cugler, Virgil Ierunca, Dinu Ianculescu, Vintilă Horia, N.I. Herescu, Florica Elena Lorinţ, Traian Lalescu, Şt. Mun-teanu, Valeriu Oişteanu, Petre Pascu, N. Petre, V. Posteucă, Eugen Relgis, Teodor Scarlat, Horia Stamatu, Mira Simian, Margareta Sterian, Marin Sârbulescu, Doina Uricariu ş.a. „Cu «Mele» Ştefan Baciu merge însă dincolo de «România Mare» — constată în 1980 Horia Stamatu — şi am putea spune că trece la un fel de «ecumenism liric modern», unic în momentul de faţă, pentru că ceva asemănător revistei «Mele» nu mai există în alte părţi". în caietele speciale dedicate scriitorilor români (Ion Barbu, Grigore Cugler, Urmuz, Marin Sârbulescu, Victor Valeriu Martinescu, Mira Simian, Haig Acterian, Emil Gulian ş.a.), M. mai publică texte memorialistice şi cronici la volume de versuri semnate de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Pericle Martinescu, Emil Cioran, Al. Paleologu, Sanda Stolojan ş.a. în ceea ce priveşte scriitorii străini, predilecţia pentru lirica latino-americană este firească. M.P.-C. MELIAN, Alexandru (27.11.1939, Luizi-Călugăra, j. Bacău), istoric literar. Este fiul Alexandrinei Melian (n. Bârzu) şi al lui Vasile Melian, învăţători. Urmează şcoala elementară în comuna natală, învaţă la Şcoala Medie Tehnică de Drumuri şi Poduri din Bacău (1952-1953) şi la Centrul Şcolar Mediu de Energie Electrică şi Electrotehnică „Iosif Rangheţ" din Bucureşti (1953-1955), absolvind în 1956, la Bacău, prin examen de diferenţă, şi liceul. Funcţionează ca profesor suplinitor la şcoala din Luizi-Călugăra (1956-1958) şi ca metodist al Casei de Cultură din Târgu Ocna (1958-1960), apoi urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965), unde rămâne ca preparator. în 1968 e promovat asistent, în 1973 obţine titlul de doctor în filologie cu o teză despre Traian Demetrescu. în 1975 devine lector, apoi conferenţiar (1990) şi profesor (2001). în perioada 1990-1995 şi din 2002 funcţionează ca lector de limba şi civilizaţia română la Universitatea „Stendhal" dinGrenoble (Franţa). Debutează în 1956 la „Contemporanul", iar prima carte, monografia Traian Demetrescu, îi apare în 1983. Colaborează la „Analele Universităţii Bucureşti", „Limbă şi literatură", „Revista de istorie şi teorie literară", „Luceafărul", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. în anii '80 a pus la cale, de unul singur, câteva acţiuni subversive împotriva regimului: redactează şi difuzează manifeste, trimite scrisori de protest Comitetului Central al PCR şi al UTC, ziarelor „Scânteia" şi „România liberă", revistei „Flacăra", precum şi ambasadorilor Austriei şi SUA, prezentând situaţia dezastruoasă a ţării şi denunţându-i pe principalii vinovaţi (cuplul ceauşist). în august şi în noiembrie 1989 postul de radio Europa Liberă îi difuzează un amplu şi Melidon Dicţionarul general al literaturii române 310 vehement text venind ca din partea Frontului Salvării Naţionale (ceea ce pare o sintagmă fără acoperire, creată spre a conferi autoritate scrisorii sale şi a induce în eroare Securitatea). Drept urmare, aceasta îl identifică pe M. şi îl pune sub urmărire. Preocupările istoricului literar se axează pe cercetarea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea şi a începutului secolului următor. După câteva studii despre presa literară, unele incluse în volumul colectiv Reviste literare româneşti în ultimele decenii ale secolului al XîX-lea (1974), publică monografia Traian Demetrescu, cea mai completă lucrare de acest gen consacrată scriitorului, după cele datorate lui N. Zaharia, Emil Mânu şi C. D. Papastate. Partea ei cea mai originală ca interpretare îl plasează pe Tradem între Al. Macedonski şi Mihai Eminescu, adică între poetica simbolismului incipient şi poetica romantică, identificând atitudini, teme şi cuvinte-cheie care fac din poet un precursor al simboliştilor, dar şi un eminescian cu o sensibilitate distinctă, „efeminată şi maladivă, lipsită de nota titaniană" a modelului. Monografia îi deschide astfel lui M. drumul către opera marelui poet. Eminescu, univers deschis (1987) aduce contribuţii şi sugestii interpretative privind mai ales absolutul („nostalgia nemarginilor"), demiurgia (cu sursele ei — gândirea, somnul, visul şi „aducerea-aminte"), visul (cu funcţiile lui — existenţială, creatoare şi gnoseologică), însă cea mai importantă cercetare se referă la „orizonturile negaţiei", urmărite la nivelul întregii opere, care e „o expresie a negaţiei". Mihai Eminescu - poezia invocaţiei (1999) e o culegere de studii şi eseuri, între care textul anticipat de sintagma din titlu se dovedeşte şi cel mai substanţial: invocaţia ca gest fundamental, depăşind palierul retorico-stilistic şi devenind atitudine existenţială. Şi alte articole cercetează tema negaţiei şi a absurdului ori preiau discuţia asupra unor mituri, instituie paralele (Luceafărul şi Legenda ciocârliei de V. Alecsandri, poezia filosofică a lui Eminescu şi psalmii arghezieni), sondează diferenţa specifică din scrierile gazetarului, recenzează critic ediţii, resuscită sintagme devenite clişeu („poetul nepereche"), intervin în disputa deschisă de revista „Dilema" în 1998. Unghiul critic se lărgeşte în Polemici implicite (2003). Prin adjectivul din titlu M. îşi propune discutarea ideii, nu a emitentului ori a susţinătorului ei, altfel spus, o polemică impersonală, cu finalitate exclusiv constructivă. Eminescu ocupă şi aici interesul de prim-plan — studiul publicisticii, ideea că poemul Călin (File din poveste) nu e un basm, reacţii la contestatarii mitului Eminescu —, însă culegerea cuprinde şi articole, uneori în stil didactic, despre C. Negruzzi nuvelistul, Alecu Russo (valorificarea aspectelor epice şi lirice ale operei), Creangă (limbajul „coţcăresc"), I.L. Caragiale ca personaj, Macedonski (prozatorul din Thalassa şi evoluţia teoreticianului de la tradiţional la modern), O. Goga (despre poezie) ş.a. Interesante documentar sunt cele câteva „fişe de istorie literară" despre reviste puţin cunoscute („Concordia" din Pesta, „Independentul literar" din Bucureşti ş.a.). Există în sumar şi o secţiune autobiografică, în care M. încearcă să clarifice gesturile sale de contestare a regimului ceauşist (în altă secţiune a cărţii M. se ocupă şi de strategiile retorice antitotalitare) şi de implicare a sa în evenimentele din decembrie 1989. Ediţia Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă (Pagini de ziar) (1975), alcătuită în colaborare cu Gh. Bulgăr, are meritul de a fi inclus articole ce nu mai fuseseră reeditate în timpul regimului comunist. SCRIERI: Traian Demetrescu, Craiova, 1983; Eminescu - univers deschis; Bucureşti, 1987; Mihai Eminescu — poezia invocaţiei, Bucureşti, 1999; Polemici implicite, Bucureşti, 2003. Ediţii: Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă (Pagini de ziar), introd. edit., Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Gh. Bulgăr); Drumuri şi zări. Antologie a prozei româneşti de călătorie, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Şt. Cazimir, Viorica Diaconescu, Florin Manolescu şi Petre Nicolau). Repere bibliografice: Dan C. Mihăilescu, „Traian Demetrescu", CNT, 1983,32; Z. Cârlugea, „Eminescu - univers deschis", LCF, 1988,3; Valeriu Anghel, Imperativitatea modelelor, „Dialog" (Focşani), 2000,2; E. Budău, „Mihai Eminescu - poezia invocaţiei", ATN, 2000,5; Teodor Vârgolici, Poezia invocaţiei la Eminescu, ALA, 2000,4; Dicţ. scriit. rom., III, 167-168. ' ' N.M. MELIDON, George Radu (13.111.1831, Roman - 11.V.1897, Roman), poet şi prozator. A învăţat la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană). Din 1856 funcţionează ca profesor de mitologie, retorică şi poetică la Gimnaziul Central din acelaşi oraş. In 1857 e şef de secţie în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Moldova, iar în 1860 — director în acelaşi minister. Mutat la Bucureşti ca director general al învăţământului din România (1862-1864), se ocupă îndeaproape de dezvoltarea învăţământului sătesc. Revizor, apoi inspector şcolar în mai multe judeţe, este chemat în 1867, când se organizează Şcoala Normală de învăţători din Bucureşti, în fruntea instituţiei. în 1881 se pensionează şi, retras la Roman, continuă să activeze ca profesor suplinitor la gimnaziu. Un frate, Grigore, profesor la Academia din Iaşi, a scris şi el versuri. Preocupările lui M. sunt predominant didactice. El scoate, astfel, în mai multe ediţii, o „carte de cetire" (tradusă din F.Ph. Wilmsen), o „carte de lectură", un „manual al învăţătorului", o „istorie naţională pentru popor". în almanahuri, în publicaţiile vremii („Zimbrul", unde a debutat, „Foiletonul Zimbrului", „Foiţa de istoriă şi literatură"), scrie articole pe teme politice, sociale, comerciale (unele fiind transpuse din franţuzeşte). Un pedagog rămâne şi în chestiunile de literatură. Dedicată lui Dimitrie Guşti, lucrarea Regule scurte de versificaţie română (1858) are trei secţiuni: reguli generale de versificaţie, licenţe poetice şi defecte de versificaţie, prozodia poetică aplicată la versificaţia modernă. M. însuşi e un versificator sârguincios şi pedestru, înrâurit de poeţii vremii, mai ales de Grigore Alexandrescu, cum se observă în poeziile apărute în „Foiletonul Zimbrului", „Almanah pentru români", „Almanah de învăţătură şi petrecere", „Secolul" ş.a. El caută în trecutul de slavă învăţăminte şi îndemnuri pentru prezentul decăzut. Lirica patriotică are un caracter militant, uneori cu accente de marş eroic, iar lirica de dragoste, cu supărătoare dulcegării, nu iese din nota convenţională. Peisajul predilect e acela nocturn, mângâiat de razele lunii, dar autorul nu are un deosebit simţ al naturii. Câte o încercare de alegorie sau de filosofare emană un iz didacticist. Câteva traduceri „imitative" din Schiller (în „Foiletonul Zimbrului", „Almanah de învăţătură şi petrecere", 311 Dicţionarul general al literaturii române Melinescu „Foaie pentru minte, inimă şi literatură") au defecte de rimă şi infidelităţi de sens. O tălmăcire în proză din Lamartine apare în „Zimbrul", o alta, din Plutarh, s-a păstrat în manuscris. Ceva mai interesant este prozatorul, mai ales cel din relatările de voiaj. Călătorie în Moldova de sus („Foiletonul Zimbrului", 1855-1856) e un jurnal instructiv în felul lui, dezvăluind o conştiinţă politică mereu trează. în De la Iaşi la Roman („Almanah pentru români", 1857), călătorul încearcă să fixeze fizionomia variată a unei politii. A compus şi un Irod naţional (1895), cu evidente implicaţii politice. Cu Un vis curioz („Almanah de învăţătură şi petrecere", 1857), M. poate fi omologat ca primul autor SF român. SCRIERI: Regule scurte de versificaţie română, Iaşi, 1858; reed. fragm. în Poetici româneşti, îngr. şi introd. Olimpia Berea, Timişoara, 1976, 65-83; Istoria naţională pentru popor, Bucureşti, 1876; Irod naţional, Roman, 1895. Traduceri: F. Ph. Wilmsen, Prietenul tinerimei, Iaşi, 1856. Repere bibliografice: Pop, Conspect, 1,221-223; Alex. Epure, Profesorul Gh. Melidon, Roman, 1943; Ist. lit., II, 758-759. Dicţ. lit. 1900, 560-561; Faifer, Semnele, 146-147; Mănucă, Analogii, 233-237; Dicţ. scriit. rom., III, 168-170. F.F. MELINESCU, Gabriela (16.VIII.1942, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Crăciun) şi a lui Ioan Melinescu, ebenist. Urmează şcoala elementară şi Liceul „Gh. Şincai" în Bucureşti, apoi Institutul Pedagogic (1960-1963) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1967. Este redactor la revistele „Femeia" şi „Luceafărul" (1967-1975). în 1975 se stabileşte în Suedia, căsătorindu-se cu editorul suedez Rene Coeckelberghs. Debutează cu poezie la „Luceafărul" în 1959, şi editorial în 1965, cu Ceremonie de iarnă. Colaborează la „Viaţa studenţească", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Steaua", „Vatra", „Apostrof", „Secolul 20" şi la diverse reviste de cultură din Suedia. A publicat literatură pentru copii: Bobinocarii (1969), Catargul cu două corăbii (1969), „însemnări de scriitor" (memorialistică, ficţiune, reportaj) în 12 revelaţii (1974), reluate în 33 de revelaţii (1998), un volum de reportaje, în colaborare cu Sânziana Pop, Viaţa cere viaţă (1974) ş.a.. La Stockholm publică în suedeză volume de versuri, romane, culegeri de nuvele şi jurnale, majoritatea traduse după 1990 în limba română. Este corespondent al „României literare" în Suedia. A tradus din suedeză în română din Emanuel Swedenborg, August Strindberg, Birgitta Trotzig, Stig Dagerman ş.a., iar din română în suedeză versuri de Ileana Mălăncioiu, Al. Lungu ş.a. A fost distinsă cu Premiul „De nio", acordat de Fondul Academiei Suedeze. Este şi artist plastic (pictor, gravor, desenator) — cu expoziţii personale de pictură şi gravură în Elveţia şi Suedia. Ceremonie de iarnă este o carte unică în creaţia poetei (Mircea Martin), prin spontaneitatea, forţa de irupţie a lirismului. Debutul, valoros literar prin forţă şi prospeţime, printr-un limbaj poetic în care simplitatea melodioasă şi copilărească se îmbină cu un metaforism neaşteptat, este uneori spectaculos prin acuitatea percepţiei concretului, mai ales în imaginile combustiei, ale „arderilor" senzoriale: „arde tot pământul unde trec băieţii", „şi pân-la roşu arde viaţa mea" etc. (Cântec cu toată gura, Sărbătorile aerului). Gabriel Dimisianu plasează aceste „cântece" trădând o „sete frenetică de viaţă" într-o direcţie contrară aceleia a generaţiei din care face parte M. De fapt, după acest moment de vitalitate debordantă, în care poezia se confundă cu emoţia şi trăirea, poeta va evolua pe orbita abstractizării şi conceptualizării. în Fiinţele abstracte (1966) şi în Interiorul legii (1968) se simte dorinţa de interiorizare, care corespunde unei voinţe de a transcende materia, aparenţa, nu dintr-o „greaţă" de materie — întrucât poeta rămâne fundamental o senzuală —, ci pentru a o atinge în esenţialitatea ei primordială, de neatins, pentru a ajunge la un fel de structură intimă şi universală, la scheletul lumii şi la cel al „sentimentelor". S-ar putea spune că M. suferă de aceeaşi „boală fără nume", de acelaşi „nenumit" întâlnit la Nichita Stănescu. E o poezie obsedată de trecerea timpului, de golul dintre lucruri, de ochi, de vedere, de pierderea copilăriei şi de aşteptarea angoasată a unui alt miracol, al iubirii, de tensiunea dintre realitate şi irealitate, dintre moarte şi viaţă, dintre tiparul etern, paradisiac şi forma aflată în infernul materiei şi al timpului. Tendinţa către abstractizare se confundă, de aceea, cu o conceptualizare a lirismului şi cu ermetizarea semni- Melinescu Dicţionarul general al literaturii române 312 ficaţiei. Poemele se transformă din fluxuri ale emoţiei în mozaicuri de imagini disparate, care nu se organizează în panouri lirice coerente, dar care, în dezordinea lor uneori cvasionirică, pot surprinde sinestezic intuiţii primordiale, o viziune a lumii sau a „sentimentelor": „Necunoscut îmi e băiatul care este,/ are un vapor tras de un elefant fericit./ I-aş cere hainele cu împrumut/ Şi câinii Angliei care l-au ispitit./ Stăm în pădure deznădăjduiţi/ şi pâlpâie pe trunchiuri veveriţe şi apoi/ copacii se deschid şi ne înghit/ în lemnul lor pe amândoi./ Şi ameţită se întunecă realitatea,/ păianjeni taie aerul pe care-1 pierzi,/ din pulsul pieptului noi aruncăm cu sunete/ în bronzul clopotelor verzi" (Desen pe o cămaşă de băiat). Un tragism latent, senin, hrăneşte această lirică a căutării semnelor (luminoase, dar şi malefice) din sine şi din lume. Tragismul nu exclude ludicul poeziei „de mahala", în linia Miron Radu Paraschivescu - Tudor Arghezi - Ion Barbu: inventivitate lingvistică debordantă, plăcerea cuvântului popular, argotic sau arhaic, plăcerea licenţiosului, a impudorii, dar şi a etalării limbajului, gustat în gratuitatea sa truculentă (Părintească, Cântăreaţa losefina, Eufemia ş.a.). Versurile din Boala de origine divină (1970) şi din Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere (1972) precizează direcţia poeziei pe care o scrie M., încă nedesprinsă complet de sub tutela universului stănescian: suferinţa concretului, feminitatea chinuită de un rău fără nume, presimţirea morţii, tensiunea angelic — infernal, vis — real (imaginea recurentă a femeii-pasăre infernală). Simbolurile şi semnele abstracte alternează cu un limbaj care transcrie concretul, emoţia violentă sau, dimpotrivă, memoria somnolentă, pentru ca împotriva celui drag (1975) să se elibereze mai în profunzime de tentaţia abstractizării: abundă formulările adresative, întrebările (retorice), universul liric primeşte o infuzie de concreteţe metaforică, renaşte vitalitatea primă a poetei, acum o vitalitate întrebătoare, nu a unei descătuşări adolescentine, ci a unei zeităţi feminine care îşi descoperă regatul la graniţa dintre moarte şi viaţă. Poeta se recunoaşte în figura Persefonei, purtătoare de viaţă şi de moarte, care aduce distrugere şi rod, înfometată de trupul iubit, dar şi dornică de a-1 înghiţi (22 iunie, sfârşitul primăverii, Scrisoare I). Tema iubirii izbucneşte cu forţă, o forţă care provine şi dintr-o perpetuă ambivalenţă şi metamorfoză a sentimentului: linişte şi nelinişte, uniune eternă şi despărţire iminentă, destin şi blestem, crimă şi binecuvântare, putere şi slăbiciune. Iubitul este mai ales fratele geamăn, dublul din cer, „dragul nostru", „prietenul" şi duşmanul", „adoratul mort" — acceptat, căutat, respins, pierdut. Deşi păstrează adesea caracterul opac, ermetic, poemele îşi creează o realitate a lor mai palpabilă, sunt mai dinamice, mai coerente, părând a se organiza în jurul unei trame narative (sau lirice). Odată cu volumul Casa de fum (1982), discursul poetic se eliberează vizibil de modelul şi obsesia lui Nichita Stănescu şi surprinde printr-un fel de (auto)referenţialitate la actul spunerii, al vederii, al gestului (care coincide cu poemul însuşi): frecvenţa prezentului, a deicticelor, a modului declarativ etc. Poeta îşi găseşte acum o voce proprie, egală cu sine, un echilibru în dezechilibru (acea tendinţă către clasicism a scriitorului român), îmbrăţişând ideea unei jertfe creatoare („mielul" este când ea, când iubitul). în Oglinda femeii (1986) şi în Lumină din lumină (1993) se discerne influenţa lui Strindberg sau a lui Swedenborg, pe care M. i-a şi tradus. Livrescul se asimilează însă perfect în corpul poemului, autoarea îndreptându-se către un fel de lirism confesiv-simbolic, unde emoţia trimite la o realitate-simbol, la o lume în care sensurile pot fi doar întrezărite de un ochi străin: poeme cvasiheraldice (Legendă medievală), filosofico-oculte (Prieteni, Liturghie pe coşul pieptului) sau vorbind despre un cotidian subţiat până la simbolic şi vis (Exerciţiu, Sub un copac). Proza poetei este una parabolică (şi de conotaţii politice), barocă, debordând de fantezie şi de simboluri: soarele, lumina şi întunericul, apa, focul (incendiul). Iubirea şi moartea, căutarea sinelui şi a jumătăţii mistice, mari teme şi aici, sunt de fapt căutări ale unei libertăţi interioare, mod al ieşirii din spaţiul închis al propriei vieţi şi lumi. Regina străzii (1988), cel mai reuşit dintre romanele sale, alcătuit din povestiri plasate în acelaşi spaţiu (strada Teiul Mare) şi ale căror fire narative se întreţes, este o cronică în arabesc, alegorică şi fantastică (în genul povestirilor evreieşti sau a celor marquesiene) despre o lume care se zbate între real şi ireal, între absurdul, cenuşiul şi misteriosul sens (poetic) al existenţei. SCRIERI: Ceremonie de iarnă, pref. Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1965; Fiinţele abstracte, Bucureşti, 1966; Interiorul legii, Bucureşti, 1968; Bobinocarii, Bucureşti, 1969; Catargul cu două corăbii, Bucureşti, 1969; Boala de origine divină, Bucureşti, 1970; Suprabobinocarii, Piteşti, 1970; Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, Bucureşti, 1972; îngânarea lumii, Bucureşti, 1972; 12 revelaţii, Bucureşti, 1974; Viaţa cere viaţă (în colaborare cu Sânziana Pop), Bucureşti, 1974; împotriva celui drag, Bucureşti, 1975; Kyskhetsloftet {Jurământul de castitate], Stockholm, 1975; Den befruktande [Zeul fecundităţii], Stockholm, 1977; Lognens fader [Tatăl minciunii], Stockholm, 1977; Tâlamodets barn [Copiii răbdării], tr. înger Johansson, Stockholm, 1979; ed. Bucureşti, 1998; Vargarnas himlafărd [Lupii urcă în cer], tr. înger Johansson, Stockholm, 1981; ed. Bucureşti, 1993; Casa de fum, Stockholm, 1982; En solitar egoists dagbok [Jurnalul unui egoist solitar], Stockholm, 1982; Kvinnans spegel [Oglinda femeii], Stockholm, 1986; Trollkarlen frân Gallipoli [Vrăjitorul din Gallipoli. Jurnal 2], Stockholm, 1986; Trădet i blâsten [Arborele în vânt], Stockholm, 1987; [Regina străzii], Stockholm, 1988; ed. tr. Diana Alexandru, pref. Dan Cristea, Bucureşti, 1997; Fâgelmannen [Omul pasăre], Stockholm, 1991; Ljus mot Ijus [Lumină din lumină], Stockholm, 1993; Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, îngr. Geana Mălăncioiu, cu serigrafii originale după desenele autoarei, Bucureşti, 1993; Poezii, Bucureşti, 1997; Ruggningar [Schimbarea penelor], Stockholm, 1998; 33 de revelaţii, îngr. Matei Gavril, Bucureşti, 1998; Recviem pentru neodihna catargelor, Iaşi, 1999; Jurnal suedez, I, Bucureşti, 2000, II, Iaşi, 2002; Fiinţele abstracte şi alte poezii & Bobinocarii, îngr. Matei Gavril, Bucureşti, 2001; Cuvinte nou născute, Bucureşti, 2002. Traduceri: Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, Bucureşti, 1995; Alexandru Lungu, Zariştea din timp - En glauta ur tid, Oradea, 1997 (în colaborare cu Bo Herlin); August Strindberg, Jurnal ocult, introd. Tosten Eklund, Bucureşti, 1997, Infemo. Legende, Bucureşti, 1999, Singur, Iaşi, 2002; Birgitta Trotzig, în inima de rubin, Bucureşti, 1998, Vieţi duble, Iaşi, 2002. Repere bibliografice: Marin Sorescu, „Ceremonie de iarnă", LCF, 1965, 17; Lucian Raicu, „Ceremonie de iarnă", GL, 1965,24; Martin, Generaţie, 313 Dicţionarul general al literaturii române Memoria 83-93; Zaharia Sângeorzan, „Ceremonie de iarnă", IL, 1966, 3; Gelu Ionescu, „Poezii", AFT, 1966,5; M.N. Rusu, „Fiinţele abstracte", LCF, 1967, 13; Mircea Tomuş, Patru cărţi de poezie, ST, 1967, 3; Dana Dumitriu, „Bobinocarii" sau Răsfăţul cuvintelor, RL, 1970, 7; Eugen Micu, „Bobinocarii", O,1970,3; Eugen Simion, „Boala de origine divină", LCF, 1970,25; Ion Pop, „Boala de origine divină", TR, 1970,28; Nicolae Manolescu, „Boala de origine divină", CNT, 1970,29; Petru Poantă, Lirică feminină, ST, 1970,9; Ilie Constantin, „Boala de origine divină", RL, 1970, 41; Martin, Poeţi, II, 231-235; Victor Felea, „împotriva celui drag", TR, 1976, 1; M.N. Rusu, „împotriva celui drag". Imaginea eleată a sentimentelor, VST, 1976, 3; I. Negoiţescu, Despre Gabriela Melinescu, VR, 1991, 7; Constantin Cubleşan, Gabriela Melinescu despre vinovăţie, ALA, 1993,193; Dan Cristea, După douăzeci de ani, LCF, 1994,7; Alex. Ştefănescu, După douăzeci de ani...., RL, 1994,16; Alex. Ştefănescu, Copil superinteligent şi plictisit, RL, 1994, 35; Ioana Pârvulescu, Veşnicul început, RL, 1994, 35; Ovid S. Crohmălniceanu, După douăzeci de ani, RL, 1994, 35; Ruxandra Cesereanu, Portret al poetei la tinereţe şi la maturitate, ST, 1994,9; Dumitru Chioaru, Trasee poetice, APF, 1995,3-4; Victor Cubleşan, Strada unui roman, ST, 1997,7; Grete Tartler, Teiul care face regina nopţii, RL, 1997, 36; Daniel Cristea-Enache, Un roman din treizeci de poeme, ALA, 1997, 369; Zaciu, Departe, 70-74; Adrian Popescu, „Regina frigului", ST, 1998,1; Gabriel Dimisianu, Mahalaua fantastică, RL, 1998, 35; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 122-125; Luminiţa Marcu, Birgitta Trotzig în româneşte, RL, 1999,13-14; Dicţ. analitic, II, 293-296, IV; 574-576; Dimisianu, Lumea, 280-284; Grigurcu, Poezie,11, 106-111; Ungureanu, La vest, II, 95-101; Dicţ. esenţial, 510-512; Tatiana Rădulescu, Glose la jurnalul suedez, VR, 2001, 1-2; Matei Călinescu, Vocile memoriei, „22", 2001,585; Matei Călinescu, O scrisoare deghizată, RL, 2002, 41; Mircea Iorgulescu, Anatomia sufletului, „22", 2002, 659; Gabriela Adameşteanu, O carte pentru recitit, „22", 2003,677-679; Manolescu, Enciclopedia, 487-489. R. D. MELNIC, Timotei (22.11.1935, Bulboci, j. Soroca), istoric şi teoretician literar, estetician. A absolvit Facultatea de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău (1963). A luat titlul de doctor în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ (1967). A fost lector superior şi conferenţiar la Universitatea Pedagogică de Stat „I. Creangă" (1967-1981), iar din 1981 — la Catedra de literatură română a Universităţii de Stat din Chişinău, deţinând un timp funcţia de şef al acesteia (1992-1995). Chiar de la prima sa carte, Conţinut şi formă în opera literară (1972), M. manifestă interes pentru investigarea problemelor de estetică şi teoria literaturii. în alte lucrări — monografii şi scrieri cu caracter didactic — tratează statutul valorii artistice şi categoriile estetice, corelaţia dintre frumos şi util, raporturile artei cu realitatea, talentul şi specificitatea gândirii artistice, adevărul artistic şi idealul estetic, tradiţie şi inovaţie ş.a. O permanenţă a preocupărilor sale este examinarea — în plan diacronic şi sincronic — a imaginii artistice sub aspectul proprietăţilor ontologice şi axiologice. M. are şi câteva contribuţii în studierea ideilor cărturarilor români despre artă şi literatură, a procesului de înfiripare a gândirii estetice în Moldova medievală. SCRIERI: Conţinut şi formă în opera literară, Chişinău, 1972; Frumosul artistic şi valoarea lui educativă, Chişinău, 1972; Semnificaţia social-estetică a literaturii, Chişinău, 1976; Imaginea artistică şi procesul de creaţie, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Itinerar critic, Chişinău, 1973, 255-261; Mihail Dolgan, „Conţinut şi formă în opera literară", RLSL, 1976, 2; V. Pâslaru, Literatura -fenomen social-estetic, „învăţământul public", 1978,17 ianuarie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 275. M.Dg. MEMORIA, publicaţie care apare la Bucureşti din noiembrie 1990. Este editată de Uniunea Scriitorilor din România şi are subtitlul „Revista gândirii arestate". Din colegiul redacţional iniţial fac parte Banu Rădulescu (redactor-şef), Ernest Bernea, Ana Blandiana, Ştefan Aug. Doinaş, Adrian Marino, Ion Negoiţescu, Alexandru Paleologu, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea, Ion Vianu, Romulus Vulcănescu, Mircea Dinescu, Eugen Ionescu, Nicolae Balotă, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu. Din 2003 redactor-şef este Micaela Ghiţescu, Principalul ţel pe care şi-l propune revista este de a reda „memoriei acestui neam funcţia ei normală, fiziologică", având credinţa că apelul permanent la memorie este însăşi condiţia libertăţii gândirii, cum afirmă Banu Rădulescu în articolul-program Ţie, stimate cititorule, îţi batem în clipa asta la uşă. Dintre rubricile mai importante sunt de menţionat: „Geografia detenţiei", „Istoria furată", „Amintiri din locurile morţii", „Rezistenţa anticomunistă în România". M. găzduieşte îndeosebi mărturii despre închisorile comuniste, portrete şi eseuri ale disidenţilor din ţară sau de peste hotare. în cadrul rubricii „Literatura de după sârma ghimpată" sunt tipărite versuri de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Caraion, Constant Tonegaru. Pagini de proză confesivă, uneori însoţite de o scurtă prezentare a autorilor, aparţin lui Ion D. Sârbu (în loc de testament), Mircea Vulcănescu (Jurnalul de la Arsenal), Onisifor Ghibu, Adrian Marino, Sorin Dumitrescu, Horia Stanca, Nicole Valery-Grossu ş.a. Cele câteva portrete de scriitori şi articolele literare simt semnate de Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Barbu Cioculescu. Eseuri în acord cu specificul revistei sunt republicate din scrierile lui Mircea Eliade (1918-1921. Istoria se repetă?), Petre Ţuţea (Gânduri... Varia), Anton Dumitriu, Nae Ionescu, Alexandru Paleologu. Sunt traduse fragmente de proză şi eseuri de Vintilă Horia (Moartea poetului, tradus de Andrei Ionescu), Emil Cioran (Un popor de solitari, tradus de Irina Mavrodin), A.I. Soljeniţân şi N.A. Berdeaev, în versiunea lui George Iaru şi Florea Neagu. în sumar mai intră articole cu caracter documentar, scrisori, un catalog alfabetic al persoanelor ucise în lupta contra comunismului şi o listă a celor 188 de scriitori români trecuţi prin închisorile comuniste, fişe ale nomencla-turiştilor (la rubrica „Tirani şi călăi", din 1992), comentarii de istorie, eseuri despre arta plastică, ilustraţii. M. V. MEMORIA ETHNOLOGICA, revistă care apare la Baia Mare, trimestrial, din decembrie 2001. Colegiul redacţional este alcătuit din Dumitru Iuga (coordonator), Ştefan Mariş, Nicolae Păuna Scheianu şi Anamaria Iuga. într-o întâmpinare, se precizează că această publicaţie „de patrimoniu etnologic şi memorie culturală" este „o încercare de a relua o tradiţie şi, în acelaşi timp, de a elabora un corpus al tradiţiilor, al memoriei culturale, care să confere zonei identitate culturală nu numai în Meniuc Dicţionarul general al literaturii române 314 spaţiul românesc, ci şi în lume, conştienţi fiind că «Maramureşul este memoria ancestrală, încă vie, a Europei», cum afirmă mari etnologi români şi străini". Sunt incluse în sumar multe culegeri de folclor, studii şi articole, unele fiind traduceri din opera unor mari specialişti, precum Claude Levi-Strauss şi Jean Cuisenier. Publică, de asemenea, câte un grupaj de poezii de Ioan Alexandru, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Avram, George Boitor, Leo Butnaru, Daniel Corbu, Nicolae Dabija, Aurel Dumitraşcu, Ioan Flora, Petre Got, Ion Iuga, Valeriu Matei, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Alexandru Pintescu, Gheorghe Pituţ, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Cassian Maria Spiridon, Vasile Tărâţeanu, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, IonZubaşcu. I.D. MENIUC, George (20.V.1918, Chişinău — 8.II.1987, Chişinău), poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul lui Nicolae Meniuc, muncitor. A absolvit Liceul „M. Eminescu" din Chişinău (1937), după care şi-a continuat studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1937-1940). în aceşti ani şi-a sincronizat proiectele literare cu ideea de modernitate promovată de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Vinea, Adrian Maniu. Debutează cu poezia La ţară în 1934, la revista şcolară a Societăţii „Mihai Eminescu" din oraşul natal şi frecventează, ca student, şedinţele cenaclului Cadran. în timpul celui de-al doilea război mondial colaborează, de la Moscova, la emisiuni radiofonice, difuzând texte ale propagandei bolşevice antiromâneşti (M. era membru ilegalist al Uniunii Tineretului Comunist din România). Revenit acasă, lucrează un timp la secţia de limbă şi literatură a Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, perioadă în care colectează cu zel, asimilează şi interpretează creaţia folclorică. Devine redactor-şef al revistei „Nistru", funcţie deţinută până în 1959, când este destituit pentru „tendinţe naţionaliste". Mai târziu a fost locţiitor al preşedintelui Comitetului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1962-1964). Laureat al Premiului de Stat (1972), a primit şi titlul de Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1982). Este prezent cu versuri şi proză în revistele „Licurici", „Armonia", „Revista noastră", precum şi la „Pagini basarabene", „Poetul", „Itinerar", „Nistru" ş.a. în versurile de început ale lui M. se simt tonalităţi coşbuciene şi eminesciene. îi sunt familiare, din anii de studenţie, nu numai miturile naţionale, ci şi poezia simbo-liştiilor francezi Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valery. Treptat, căutările sale duc spre formule lirice proprii, bine individualizate, cu găsirea unui stil modern de factură meditativ-intelectuală. în 1939 îşi editează prima plachetă, Interior cosmic, în care aspiraţia de a afla tainele lumii se împleteşte cu evocarea realului dur şi sumbru, cu luări de atitudine în plan social. Prin motivele şi viziunile accentuat nostalgice, prin substratul meditativ-filosofic, prin sugestii obsedante şi tulburătoare, precum şi printr-un sistem personal de imagini, metafore, alegorii, cartea dezvăluie aderenţa la estetica simbolismului, la care se adaugă câteva elemente proprii poeticii expresioniste. Dominanta stilistică este transfigurarea metaforico-simbolică a microcosmosului şi a macro-cosmosului, sursa asociaţilor fiind folclorul şi referinţele culturale. Rolul metaforei şi al mitului e înţeles în sensul ideilor lui Lucian Blaga, ca în eseurile intitulate Imaginea în artă (1940). La M. frumosul se identifică mereu cu metafora („o metaforă niciodată nu este urâtă"), iar o creaţie nu poate să reziste dacă nu îşi trage rădăcinile din mitologia unui popor. Din păcate, în primul deceniu postbelic poetul s-a conformat dogmelor şi stilului uniformizator al epocii, despărţindu-se de modul său liric anterior. Acum cultivă poemul lirico-epic de proporţii, lirica encomiastică, balada, basmul versificat, sonetul. Mai târziu, în 1970, când a trebuit să-şi selecteze poeziile pentru o ediţie de autor, a renunţat la multe din aceste pagini. Cu toate că a adus servicii noii politici, a avut mult de suferit de pe urma atacurilor din partea oficialităţilor comuniste la plenarele din 1946 şi 1959, precum şi din partea criticii sociologist-vulgare. Pentru unele basme versificate (Şoltuzul Graur, Cerbul de aur), pentru mai multe intervenţii din revista „Nistru" şi mai ales pentru volumul de eseuri Iarba fiarelor (1959) M. a fost acuzat de „naţionalism", „apolitism", „estetism", „formalism", „decadentism", „simbolism" şi de „teoretizări greşite", „greşeli metodologice". Până şi numele său de botez nu plăcea regimului, căci suna „româneşte". 315 Dicţionarul general al literaturii române Mera Atmosfera întreţinută în jurul lui l-a marcat, împiedicându-1 mai mulţi ani să scrie o poezie conformă orientării estetice de până la 1940. Totuşi, volumele Vremea Lerului (1969), Florile dalbe (1979) şi Toamna lui Orfeu (1983), antologate postum în Preludiul bucuriei (1988), scot la lumină o poezie de idei densă şi tensionată, de meditaţie etică şi ontologică, saturată de cultural şi livresc, elaborată sub semnul unei mari exigenţe artistice. O sursă de inspiraţie e aflată în mitologia culturii universale (Gauguin, Rembrandt, Cântecul lui Roland, Sfinx, Columb, Muntele Fuji), versurile echivalând cu „un spectacol de candori, purităţi şi luminişuri, stimulat de o deschidere sufletească largă către viaţa identificată orfic cu cântecul" (Mihai Cimpoi). Vocaţia pentru eseu a poetului transpare în paginile din Imaginea în artă, Iarba fiarelor, Tovarăşul nostru de drum, Poezia (1964), Cadran solar (1966), Eseuri (1967). Căutarea „cheilor" artei autentice şi pătrunderea în „misterul" actului de creaţie sunt constante ale meditaţiilor. Interesante sunt ideile despre importanţa elementului convenţional şi a inefabilului în creaţie, despre metaforă şi simbol, despre rolul fanteziei şi al inspiraţiei. Forţa de atracţie â eseurilor rezidă în erudiţie şi în intuiţia artistică, în amănuntul biografic conjugat cu impresiile personale, în însemnările de lectură dublate de reflecţii asupra esenţei actului de creaţie. Chiar şi atunci când a încetat să mai scrie eseuri propriu-zise M. şi-a trecut reflecţiile în poezie, proză, poem, în prefeţe la mai tinerii condeieri. Prozele scurte din Nuvele (1961), Ultimul vagon (1965), Delfinul (1969), Coloana de tandreţe (1978) şi romanul-studiu Disc (1968) abordează teme şi motive preferate: problema creaţiei şi a creatorului, misiunea artei, omul şi războiul, dragostea şi fericirea, binele şi frumosul. Naraţiunile au o structură geometrizată, cu frecvente digresiuni şi cu o puternică undă de lirism, dominată fie de tonalităţi elegiace, fie de accente dramatice. Dramaturgia lui M. evocă personalităţi din lumea artei, ca în drama-eseu Floarea soarelui. Vernisaj, despre creaţia lui Van Gogh şi a lui Paul Gauguin, sau satirizează cusururi omeneşti, inadecvarea vorbelor cu fapta, ca în Raţa şi răţuştele, piesă pentru care autorul a avut de suferit în momentul apariţiei. M, a semnat multe poveşti versificate pentru copii şi a tradus cu ingeniozitate bâlinele ruseşti şi Cântec despre oastea lui Igor (1987), precum şi din N.V. Gogol, F. M. Dostoievski, A.N. Tolstoi, L. Simionov. SCRIERI: Interior cosmic, Chişinău, 1939; Imaginea în artă, Chişinău, 1940; Cântecul zorilor, Chişinău, 1948; în august, Chişinău, 1951; Poezii, Chişinău, 1954; Balade şi sonete, Chişinău, 1955; Poveşti, Chişinău, 1955; La balul coţofenei, Chişinău, 1956; Strofe lirice, Chişinău, 1956; Poeme, Chişinău, 1957; Versuri alese, Chişinău, 1958; Povestea vulpii, Chişinău, 1958; Iarba fiarelor, Chişinău, 1959; Nuvele, Chişinău, 1961; Tovarăşul nostru de drum, Poezia, Chişinău, 1964; Ultimul vagon, Chişinău, 1965; Versuri, Chişinău, 1965; Cadran solar, Chişinău, 1966; Caloian, Chişinău, 1967; Eseuri, Chişinău, 1967; Disc, Chişinău, 1968; Vremea Lerului, Chişinău, 1969; Delfinul, Chişinău, 1969; Prichindel, Chişinău, 1969; Scrieri, I-II, Chişinău, 1970; Micul Icar, Chişinău, 1971; Colind de viteaz, Chişinău, 1972; Coloana de tandreţe, Chişinău, 1978; Florile dalbe, Chişinău, 1979; Toamna lui Orfeu, Chişinău, 1983; Răvaşul ploilor, Chişinău, 1986; Poveşti, Chişinău, 1988; Preludiul bucuriei, îngr. Arcadie Suceveanu, pref. Eugen Lungu, Chişinău, 1988; Interior cosmic, Chişinău, 1997. Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Disocieri, Chişinău, 1969, 184-202; Eliza Botezatu, Cheile artei Studii asupra creaţiei literare a lui George Meniuc, Chişinău, 1980; Mihail Dolgan, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982, 121-132; Eugen Lungu, Poetul armoniilor acunse, O, 1988, 4; Eliza Botezatu, Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, 1988, 122-163; Cimpoi, Ist lit Basarabia, 173-175; A. Langa, [George Meniuc], în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998,219-230; Popa, Ist lit., II, 1185. M.Dg. MERA, Iuliu Traian (13.X.1861, Siria, j. Arad - 24.VIII.1909, Viena), prozator. Este fiul Elenei şi al lui Atanasie Mera. Familia sa, originară din Moldova, se stabilise la Siria, unde tatăl era preot ortodox. Urmează liceul la Timişoara şi la Braşov, nimerind, în acest al doilea oraş, în perioada când cultul pentru Junimea era în floare, ceea ce explică adeziunea sa de mai târziu la multe din ideile susţinute de aceasta. Absolvind liceul (1880), îşi face studiile universitare la Viena, unde participă la activitatea Societăţii România Jună, iar după terminarea lor (1886) va profesa mult timp medicina la Karlsbad. Iubitor de călătorii, cunoscător a şapte limbi, M. cutreieră Europa, notându-şi de multe ori impresiile, care vor fi editate mai târziu în volum. Colaborează cu basme şi nuvele la „Familia", „Convorbiri literare", „Tribuna" (Arad), „Telegraful român". Bolnav de cancer, se stinge în străinătate, de unde este adus şi înmormântat la Siria. Cele câteva scrieri publicate de M. în periodice nu atestă o vocaţie deosebită. Cu subiecte luate în majoritate din viaţa satului, unele nuvele eşuează în melodramatic (Rada, La umbra teilor), iar altele, în care încearcă unele portretizări (Mitru Dascălul, Ioan Covrig, Gura satului), nu lasă o impresie mai favorabilă. Autorul se risipeşte într-o relatare prea amplă şi obositoare a conduitei personajelor. Oarecare talent descriptiv se vădeşte în nuvela Lumea albă. Poezia Scrisoare, publicată în „Familia", relevă, îndeosebi prin pesimismul ei accentuat, influenţa lui Mihai Eminescu. Mai reuşite sunt Poezii în proză, apărute în aceeaşi revistă, adevărate imnuri închinate iubirii şi naturii. Dintre acestea se impun atenţiei versurile de evocare a frumuseţii locurilor natale (Ardeal, Cătrăpodgoria Siriei), într-un stil apropiat celui din Cântarea României Notele de pesimism şi de melancolie care străbat aceste poeme în proză dezvăluie, mai mult decât restul operei sale, un temperament romantic. Astfel s-ar putea explica şi preferinţa pentru basm, manifestată încă din perioada studiilor la Viena. Un model în această direcţie l-a avut în Ioan Slavici. A deprins în oarecare măsură şi maniera povestitorului popular, fapt probat în primul rând de importanţa acordată acţiunii şi, de asemenea, de folosirea unui limbaj limpede. Pentru această orientare spre limba vie şi spre o tematică inspirată din viaţa poporului, scriitorul pledase energic în două dintre conferinţele ţinute în cadrul Societăţii România Jună. Proverbele, zicătorile, formulele caracteristice basmului, intervenţiile în spiritul naraţiunii orale, o oarecare vioiciune a ritmului povestirii fac agreabilă lectura basmelor lui M. O parte din ele au fost reluate din periodice (majoritatea Meridian Dicţionarul general al literaturii române 316 din „Tribuna") şi incluse în volumul Din lumea basmelor (1906). Impresiile de călătorie, înmănuncheate postum sub titlul Din ţâri strâine (1911), relevă un suflet sensibil atât la frumuseţile naturii, cât şi la realizările civilizaţiei. Călătorul se opreşte mai ales asupra monumentelor de artă, a capodoperelor Renaşterii, descriindu-le şi interpretându-le cu fineţe. SCRIERI: Ce n-a fost şi nu va fi, Sibiu, 1884; Pipăruş Patru, Sibiu, 1884; Cenuşotca, Sibiu, 1885; Din lumea basmelor, Bucureşti, 1906; Din ţări străine; Arad, 1911. Repere bibliografice: I.T. Mera, LU, 1909,18; Octavian Lupaş, Dr. Iuliu Traian Mera, „Hotarul", 1933, 7; I. Breazu, Literatura „Tribunei" (1884-1895), DR, 1934-1935; Dicţ. lit. 1900, 561; Dicţ. scriit. rom., III, 173-174. C.Bz. MERIDIAN, revistă apărută la Craiova, lunar, din mai 1934 până în iunie 1938, în 1941 şi din aprilie 1943 până în octombrie 1946, în total 34 numere, purtând denumirea „caiete". Editorii sunt I. Mihăescu, Tiberiu Iliescu, Constant I. Manea, mai târziu fiind menţionaţi Marcel Saraş (redactor) şi D. Marian (secretar de redacţie). Rubrici: „Spiritul cărţilor", „Pretexte critice", „Variaţiuni", „Ecoul cărţilor şi al revistelor". Spiritul înnoitor, bătăios şi contestatar al revistei — reflex al ideilor nonconformiste ale „tinerei generaţii" - transpare atât din literatura cuprinsă în paginile ei, cât şi din articolele de atitudine sau din selecţia numelor şi a cărţilor reţinute spre recenzare. Publică versuri de factură modernistă şi avangardistă Virgil Gheorghiu, Ştefan Roii, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Emil Botta, Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Camil Baltazar, Saşa Pană, Mihnea Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Victor Brauner, Cicerone Theodorescu, Barbu Brezianu, cărora li se alătură Ion Th. Ilea, Eugen Constant, Teodor Scarlat, Coca Farago, Constantin Salcia, Mircea Pavelescu, Vlaicu Bârna, Constantin Nisipeanu, Andrei Tudor. Proza sparge şi ea, cel mai adesea, tiparele tradiţionaliste. Colaborează Ion Biberi, George Acsinteanu, Şerban Nedelcu. Fragmente de roman mai semnează M.D. Ioanid, Eugen Constant, Coca Farago (Sunt fata lui Ion Gheorghe), Teodor Scarlat (Viaţa la-ntâmplare), Alexandru Calistrat. Eugen Ionescu e prezent cu câteva pagini memorialistice (Jurnal şi Eu). Critica literară este bine reprezentată. Tiberiu Iliescu, C. Panaitescu, Lucian Boz, F. Aderca, Al. Robot, Dan Petraşincu, Miron Radu Paraschivescu, Gherasim Luca scriu articole de opinie sau cu caracter teoretic general. Rubrica de cronici şi recenzii e susţinută îndeosebi de I. Mihăescu, care se ocupă, printre alţii, de Ion Călugăru, N.D. Cocea, Panait Istrati, Emil Cioran, Neagu Rădulescu, Horia Stamatu, Dragoş Vrânceanu, Vladimir Cavarnali, D.V. Barnoschi, C. Stere, Lucian Boz, H. Bonciu, şi de Tiberiu Iliescu, acesta recenzând, la rândul lui, cărţi ale lui Virgil Gheorghiu, Virgil Carianopol, Eugen Jebeleanu, F. Aderca, Anton Holban, M. Blecher, Dan Botta. Cei doi cronicari sunt secondaţi de Eugen Ionescu, M.D. Ioanid, M. Mihăescu şi, spre final, de Ion Schinteie. Horia Lovinescu se ocupă de criza spiritualităţii contemporane (Consideraţii pentru ceasul prezent), Virgil Ierunca elogiază monumentala operă a lui G. Călinescu (O istorie literară), V.G. Paleolog scrie comentariul AL Macedonski şi imaginea poetică colorată. Nu lipsesc nici consideraţiile filosofice, printre care se remarcă Enigma lui Nae Ionescu de Petre Pandrea şi un eseu al lui Petru Manoliu, intitulat Glose pentru o estetică a omului, precum şi articolul lui AL Vellea despre P.P. Negulescu. Semnatarii celorlalte cronici sunt C. Panaitescu, Tiberiu Iliescu — cronica dramatică, M. Mihăescu, Gheorghe Dima — cronica cinematografică, Matei Stavri — cronica muzicală, Ion Zamfirescu, Ion Orghidan şi Petre Pandrea — cronica ideii, I. Ivănescu — cronica economică, Dariu Vrioni, Miron Radu Paraschivescu, Tiberiu Iliescu — cronica plastică. Nu e neglijată nici literatura străină. Astfel, Alexandru Balaci se opreşte asupra lui Giovanni Pascoli, Carducci, D'Annunzio, Tiberiu Iliescu glosează pe marginea creaţiei lui Charles Morgan, Edgar Poe, Virginia Woolf, în timp ce Marcel Saraş discută despre Rimbaud, Rainer Maria Rilke, Baudelaire, iar Mihnea Gheorghiu face unele notaţii despre Celine şi „revoluţia mijlocie" şi despre Wladislaw Reymont, Cazul Montherlant este analizat de Pericle Martinescu, Dimitrie Iamandi dezbate problema traducerilor şi opera lui Bernard Shaw, în fine Ştefan Roii e preocupat de Vladimir Maiakovski. Secţiunea traducerilor apare mai modestă. Alexandru Balaci traduce din Umberto Fraccarela, Mihnea Gheorghiu transpune în româneşte poemul Corabia îmbătată al lui Rimbaud, versiunea Cimitir la mare a poeziei lui Paul Valery îi aparţine lui Constantin Chioralia, iar Elenei Celac şi Ninei Vasiliu li se datorează tălmăciri din scriitorii ruşi Boris Pilniak şi Maiakovski. Aspectul grafic al revistei vădeşte aceeaşi orientare modernistă, cele mai multe ilustraţii reprezentând sculpturi de Brâncuşi, despre a cărui operă se pronunţă elogios în câteva eseuri Petre Pandrea şi V.G. Paleolog. M. V. MERIDIANE, almanah de literatură universală apărut la Chişinău, cu intermitenţe, între 1967 şi 1987, sub egida Secţiei de traduceri a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. A fost alcătuit de Alexandru Cosmescu, Igor Creţu, P. Starostin, Ion Gheorghiţă, redactori fiind Eugenia David, Pavel Darie, Leonida Iorga (Lari), Ion Vatamanu. Sunt publicate şi analizate texte reprezentative din literatura străină, traduse în limba română (cu caractere chirilice). Tălmăcirile din Ovidiu, Horaţiu, Petrarca, Boileau, Voltaire, Cervantes, Paul Valery, Charles Perrault, Anatole France, Paul Eluard, Federico Garda Lorca, Rafael Alberti, Pablo Neruda, Miguel Angel Asturias, N.V. Gogol, A.S. Puşkin, M.I. Lermontov, Walt Whitman, Luigi Pirandello, Franz Kafka, Ernest Hemingway, Friedrich Dtirrenmatt ş.a. au marcat un moment important în procesul de valorificare a literaturii universale şi de raportare la ea a culturii române din Basarabia postbelică. Versiunile în limba română sunt semnate de Aureliu Busuioc, V. Vasilache, Liviu Deleanu, I. Vatamanu, Al. Cosmescu, V. Coroban, I. Creţu, Andrei Lupan, George Meniuc, I.C. Ciobanu, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Vasile Badiu, Ion Druţă, Vitalie Tulnic ş.a. A.Cb. 317 Dicţionarul general al literaturii române Mesagerul MERIDIANUL TIMIŞOARA, revistă de „opinie, literatură, artă şi cultură" care apare la Timişoara, în primul an săptămânal, apoi lunar, între 20 aprilie 1990 şi ianuarie 1994. Redactor-şef este Anghel Dumbrăveanu, ca redactor-şef adjunct figurează Adrian Dinu Rachieru, din redacţie făcând parte Marian Drumur, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Ildiko Gaboş, Petre Stoica, Radu Theodoru, G. I. Tohăneanu, Mircea Tomuş, iar ulterior şi Ion Budescu, Laurenţiu Cemeţ, Stelian Cinca, Eugen Dorcescu, Deliu Petroiu. Colaboratorilor constanţi, majoritatea condeie cunoscute pe plan local, li se alătură treptat nume cu largă circulaţie în publicaţiile culturale. Dezideratul destul de general din articolul-program, potrivit căruia publicaţia va încerca „să descopere şi să sprijine valorile tinere, [...] frustrate până la Revoluţie de posibilităţile ieşirii în lume", se regăseşte, după câteva numere, într-o exprimare mai poetică: „«Meridianul Timişoara» nu este o linie geografică imaginară, el se vrea o verticală a sufletului românesc". Scoasă la scurt timp după decembrie '89, revista reflectă efervescenţa momentului, multitudinea întrebărilor, cât şi orgolioasa conştiinţă de sine a celui dintâi oraş revoluţionar al ţării. Editorialele transmit starea de spirit creată de Proclamaţia de la Timişoara (Revoluţia este ţinta violenţei, în numele Trandafirului 3/1990, Zile şi nopţi ale oraşului martir), ecoul dezbaterilor din prima adunare liberă a Uniunii Scriitorilor, dilemele legate de relaţia scriitorului cu puterea în situaţia în care are loc „asaltul scriitorilor asupra funcţiilor politice de vârf" (Puterea politică şi condiţia scriitorului). La ancheta între infern şi câmpiile elizee: Ce aţi aşteptat de la Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor? Vi s-au împlinit speranţele?" răspund Radu Theodoru, Radu Câmeci, Gheorghe Tomozei, Iosif Lupulescu, Ion Marin Almăjan, Viorel Cacoveanu, Lucian Valea, Laurenţiu Cerneţ, Nicolae Calomfirescu, Titus Suciu, Mircea Şerbănescu, Valentin Taşcu, Ion Budescu, Marcel Mureşeanu. Despre „tranziţia convulsivă", febra politicii, despre „democraţia isterică" şi despre scriitorii „interesaţi şi confiscaţi de fenomenul politic" va continua să se scrie în paginile revistei. In contextul dorinţei generale de eliminare a fostelor comandamente din cultură, a „versificărilor festiviste" şi a „prozei realiste, extrem de militante" răspunsul la întrebarea „Literatura, încotro?" devine sinonim cu discutarea şi aspiraţia spre impunerea valorilor autentice, mai ales când „un mare val al literaturii senzaţionalului" este previzibil, cum se remarcă în textul intitulat Acreditarea valorilor. De asemenea, este subliniată importanţa diferenţierii între disidenţa unui scriitor şi rezistenţa operei lui, mai ales când „disidenţa este manevrată ca argument valoric, tulburând grav tabloul axiologic", iar „politizarea face ravagii şi alungă, polarizând spiritele, discuţiile senine în literatură". Concluzia este exprimată concis: „rezistenţa unei cărţi [...] înseamnă doar rezistenţă literară" (Disidenţă şi rezistenţă, 7/1991). Tot pentru primatul creaţiei durabile pledează şi editorialul Revanşa logosului: în situaţia în care „asaltul mass-media ne ispiteşte cu iluzia participării la istorie" iar „ura, patimile politiceşti [...], impulsul vindicativ pustiesc", salvarea se află în „lumea spiritului, singura capabilă, după lecţia lui Noica, să convertească răul în bine" (4/1992). Pe parcursul mai multor numere Platon Pardău analizează piaţa cărţii - ce şi cum citim, sensul interpretării, „coruperea cititorului de către social", necesitatea unor măsuri de protecţie a culturii -, iar Emil Mânu scrie despre relaţia literatură-istorie, despre modurile în care srrnt abordate sensurile istoriei recente în romane şi în proza eseistică. în structura revistei se întâlnesc, alături de cronica literară asigurată de Adrian Dinu Rachieru, o rubrică de scurte recenzii sau semnale editoriale, precum şi articole de istoria literaturii semnate de Mircea Tomuş. Paginile de beletristică cuprind proză de Mircea Sântim-breanu, Laurenţiu Cerneţ, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Ion Dumitru Teodorescu, Mihai Moldovan, Adrian Munţiu, eseuri de Milorad Benţe, Eugen Dorcescu, D. R. Popescu, fragmente de roman şi de piese de teatru de Radu Theodoru, Dan Tărchilă şi D. R. Popescu. De asemenea, se publică multa poezie — Traian Coşovei, Mihai Ursachi, Alexandru Ivănescu, Horia Zilieru, Ion Scorobete, Irina Grigorescu, Ion Budescu, Dumitru Velea, Eugen Dorcescu, George Drumur, Adrian Bădescu, Mihai Bărbulescu, Marcel Mureşanu, Vasile Smărăndescu, Adrian Munţiu, Geo Galetari, Gabriela Melinescu, Mihaela Minulescu, Viorel Dogaru, Laura Gheorghiu, Ion Beldeanu, Traian Cepoiu, Olga Dobrescu, Radu Cârneci, Mira Rachici, Octavian Docliu - şi uneori grupaje de versuri cu un scurt profil al autorului - Anghel Dumbrăveanu, Vintilă Horia, Gheorghe Tomozei. Prezentă constant din primul număr al revistei, rubrica „Inedite" oferă poezii de Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Radu Gyr, Ben Corlaciu, Ilie Măduţa, epistole de Petre Pandrea şi Radu Gyr, întâlniri cu Goethe — conferinţa ţinută de Lucian Blaga la Cluj în 1957, cursul de metafizică predat de Nae Ionescu în anul universitar 1925-1926, precum şi o traducere de Ion Caraion. Seria de articole intitulate Emoţii oferă însemnările lui Platon Pardău despre Ion Caraion, Marin Preda, A. E. Baconsky şi D. R. Popescu, iar la rubrica „Interviu" răspund Ştefan Aug. Doinaş, Fănuş Neagu, Adrian Marino, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Gheorghe Tomozei, Anghel Dumbrăveanu. Strânse sub titlul „Universalia", traducerile, axate pe literatura contemporană, depăşesc, din al doilea an al publicaţiei, două pagini. Se traduce mult din lirica contemporană: americană, austriacă, slovenă, peruană, italiană, greacă, sârbă, dar şi T. S. Eliot, Henri Michaux şi Louis Aragon.. Dintre prozatori apar D. H. Lawrence, Albert Camus, Jean Follain, Alain Bosquet, Giovanni Papini, Leonardo Sciascia, William Faulkner, Witold Gombrowicz, Miodrag Bulatovici. Cuprinsul este completat de pagina „Spectacolul artelor" (cuprinzând cronică de film, teatru, tv, artă plastică şi muzicală), de articole de istorie, parapsihologie sau lingvistică. De asemenea, revista publică un „Supliment magazin" în care, alături de rubrici umoristice, epigrame, teste, clasamente de „cărţi pentru eternitate", informaţii despre vedete de film, se întâlnesc numeroase traduceri, unele în serial. II. C. MESAGERUL NAŢIONAL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 septembrie 1895 şi 10 octombrie Meseriaşul Dicţionarul general al literaturii române 318 1896. Cu numărul dublu 51-52 M.n. îşi încetează apariţia, transferându-şi abonaţii către ziarul „Liga română", organul Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. între cele două periodice există o similitudine de orientare, cu deosebirea că „Liga română" aborda problema naţională la nivelul principiilor, în timp ce M. n. se adresa „poporului", încercând să-i facă accesibilă înţelegerea chestiunilor de interes naţional şi a doleanţelor românilor din Imperiul Habsburgic şi din Balcani. In acest scop, directorul, Roberto Fava, s-a străduit să atragă printre colaboratorii gazetei şi scriitori din Transilvania (G. Coşbuc, losif Vulcan, Septimiu Sever Secula), cărora le publică versuri, schiţe, traduceri. Au mai colaborat V. A. Urechia şi N. Burlănescu-Alin. R.Z. MESERIAŞUL ROMÂN, revistă apărută la Braşov, bilunar, între 15 februarie 1886 şi 15 decembrie 1889. Editor şi redactor al acestei foi „pentru învăţătură şi petrecere" era Bartolomeu Baiulescu. M. r. trebuia să fie un buletin profesional şi totodată o publicaţie de literatură naţională. Redactorul îşi propune să publice lucrări literare pe înţelesul cititorilor cărora le este destinată gazeta. Cele mai multe dintre scrierile incluse sunt reproduse din alte jurnale şi reviste româneşti („Convorbiri literare", „Tribuna", revistele lui N.T. Orăşanu ş.a.). Numele întâlnite în mod obişnuit sunt cele ale lui V. Alecsandri, Anton Pann, Iacob Mureşianu, N.T. Orăşanu, G. Coşbuc, I. Creangă (Povestea unui om leneş), Cilibi Moise. Se traduce din Camille Flammarion. O rubrică intitulată „Spice de aur" prezintă importanţi scriitori români: Iancu Văcărescu, Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, G. Bariţiu, D. Bolintineanu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu. R.Z. MESEŞUL, periodic apărut la Zalău, săptămânal, între 31 ianuarie 1925 şi 25 decembrie 1931, iar cu titlul „Gazeta Sălajului" între 1 decembrie 1936 şi 29 octombrie 1938. Gazeta este editată de despărţământul Sălaj al Astrei. Din 1926 până în 1928 redactor responsabil este Leontin Ghergariu, care în 1929 devine director. Revista îşi propune „să nu aibă nici un colorit politic", urmărind să facă „educaţie cetăţenească-naţională" (Programul nostru) şi „propagandă naţională şi culturală" (Cuvânt înainte). Sunt reproduse poezii de O. Goga, St.O. losif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna, Aron Cotruş, Zaharia Bârsan, Th.D. Speranţia, Nichifor Crainic, Alfred Moşoiu, Vasile Militam, Petre Dulfu, Leontin T. Turcu, George Meseşan, Ioan Iordache, George Popovici, G. Bota, Mihail Rob, Aurel Pustai, Al. Nicorescu, Liviu Mihali. Şi la sectorul proză se mizează pe scrieri devenite clasice, aparţinând lui B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, I. Agârbiceanu, Emil Gârleanu, Al. Cazaban, Gh. Brăescu ş.a. Chiar şi pentru traduceri se apelează la texte consacrate, cum ar fi versurile din Rosegger (traducător St.O. losif) sau o fabulă a lui La Fontaine (traducător Gh. Asachi). Transpunerile din proza lui August Strindberg şi Mikszăth Kâlmân sunt semnate de Leontin Ghergariu. Se mai publică textul unei conferinţe ţinute de N. Iorga la Zalău, un articol al lui I. Agârbiceanu intitulat Cine n-a greşit drumul, diferite materiale pe teme politice, sociale, religioase şi agricole, poezii populare, cugetări, anecdote, ştiri, informaţii. Alţi colaboratori: T. Petrean, Nicodin Cristea, Nicolae Zamfir, George Matieşanu, Iuliu Achim, Gh. Susman, V. Cărăianu, E. Gavriş, P. Bologa, Graţian Mărcuş, Ioan Toduţiu, V. Radu, Simion Oros, G. Moigrădeanu, I. Păunescu. M. V. MESTUGEAN, Victor Vartan (15.VIII.1869, Bucureşti -10.11.1942, Bucureşti), publicist, prozator şi traducător. Era fiul Hulianei şi al lui Kevork Mestugean, institutor, director între 1876 şi 1881 al Şcolii Armene din Bucureşti. După ce îşi ia bacalaureatul la Liceul „Mihai Bravul", pleacă împreună cu familia la Constantinopol, unde tatăl său va deschide o şcoală pentru armeni, Institutul Mestugean. Timp de zece ani M. desfăşoară aici o activitate de catedră. Bănuit că s-ar deda unor uneltiri cu resort naţionalist, se refugiază în Bulgaria, la Varna, acolo începând să se manifeste vocaţia lui de gazetar. Colaborează la ziarul armenesc „Iravunk" şi împreună cu Ervant Sărmakeşhanlian scoate cotidianul „Şarjun", rezervându-şi, sub pseudonimul Kamer-Arşavir, rubrica de comentarii externe. Din 1899, revenit în Bucureşti, se avântă într-o nouă etapă a vieţii lui de publicist. Corector la „Universul", i se încredinţează curând misiuni de reporter, în ţară şi în străinătate, iar în 1913-1914 e subdirector al cotidianului. în toamna lui 1916 îşi dă demisia şi, dus de vîrtejul evenimentelor, ajunge la Odessa, unde, sub semnătura Avion, face cronici privind războiul. în 1917-1918, în condiţii ingrate şi cu un grad din ce în ce mai mare de risc, redactează ziarul „Depeşa", prin care caută să le ridice moralul refugiaţilor români, supuşi unor teribile încercări. După încheierea ostilităţilor, întors în ţară, se consacră, fără să-şi ofere prea multe clipe de răgaz, promovării culturii armenilor. Conduce, din 1922, Şcoala Armeană din capitală şi în acelaşi an este ales secretar general al Uniunii Armenilor din România, al cărei diriguitor avea să fie între 1924 şi 1937. Din iniţiativa sa ia fiinţă, prin 1926-1928, Biblioteca Centrală Armeană, unde va îndeplini de asemenea funcţia de director. Publicist de cursă lungă, gata oricând să se devoteze unei cauze, îşi consumă energiile unei firi de luptător îndeosebi în spaţiul gazetăresc, încă în 1906 editase „revista literară şi istorică" „Aurora", între 1913 şi 1916 dirijează, cu priceperea-i de om gospodăros şi întreprinzător, „Universul literar". în 1924 fondează mensualul „ Ararat", care îşi sfîrşeşte existenţa la puţin timp după moartea, în urma unei congestii pulmonare, a lui M. A mai colaborat la foile de limbă armeană „Masis" şi „Nor Arşaluis", iar cu Măgărdici Bodurian dă la iveală hebdomadarul „Păros" (1924), ieşit de sub teascuri pe parcursul unui an. în afară'de „Universul" şi „Universul literar", articole, reportaje, schiţe, însemnări de călătorie, mici cronici teatrale şi literare, traduceri, succinte comentarii de politică externă şi internă îi apar lui M., care mai semnează Mes., M., V. M., în „Veselia", „Cosinzeana", „Actualitatea", „Critica", „Acţiunea română", în „Ararat" tălmăceşte aproape număr de număr, în versuri şi, rar, în proză, din autori armeni: Victoria Aganoor, A. Agopian, 319 Dicţionarul general al literaturii române Meşterul Avedis Aharonian, Givani (Serope Levonian), Şuşanig Gurdikian, A. Harutiunian, Avedis Isahaghian, Kamar-Katiba (Rafael Batganian), Khoren de Lusignan, Misak Medzarentz, Vahan Minasian, Mikael Nalbandian, Hrant Nazarianz, Al. Panosian, Siamanto (Atom Gargeanian), Sybille (Zabel Asadur), Şant (Leon Seghoposian), V. Tekeian, Ohanes Timonian, Bedros Turian, Elize Turian, Gr. Zohrab ş.a. In Mica antologie a poeţilor armeni (1934) M. schiţează pentru fiecare autor selectat câte o prezentare. I se datoreşte prima transpunere în româneşte prin intermediul unei versiuni armeneşti din Omar Khayyam. A mai tradus din Beranger. Preocupat, firesc, de civilizaţia şi cultura armeană, M. publică Istoria Bisericii Armene (1934), după arhiepiscopul Husik Zahrabian, şi Sfânta liturghie a Bisericii Armene (1937). Lucrare cu o impresionantă densitate de informaţii, Istoria armenilor (I-II, 1923-1926) nu e lipsită de oarecare calităţi narative, perceptibile mai ales în pasajele de evocare a tragediilor ce au însângerat istoria poporului transcaucazian. Ca publicist, M. stăpâneşte o bună limbă românească, vioaie, clară, fără fiorituri de stil. Intervenţiile lui, prompte şi de bun-simţ, se bizuie pe credinţa în menirea socială a artei scrisului. Multe însemnări, altminteri de aspect anodin, îşi propun să atragă atenţia asupra unor neajunsuri ce fac omului de rând viaţa amară (un titlu grăitor — Din dramele mizeriei). Rubricile susţinute în „Ararat" şi în „Universul" surprind instantanee care, în ochii gazetarului sufletist, au o anume relevanţă. Altele sunt „reminiscenţe" (Din alte vremi) sau istorioare („păţanii"), uneori nostime, mai adeseori fade, cu palide sclipiri de umor. Mici exerciţii narative, ele caută să-şi coloreze anecdotica prin conturarea câte unui profil (de pildă, „apaşul gazetăresc"). Prozele din Schiţe-filme (1913), fie glumeţe (cu haz sărăcuţ), fie duioase ca la carte, se nutresc din întâmplări mărunte, pe care nici surpriza din final, care vrea să spună că aparenţele înşală, nu le smulge din sălciu. Rar, schiţele acestea se interferează cu literatura (Frunzele veştede, Gelozie). Un prinos de nemăsurată admiraţie, când smerit până la prosternare, când euforic peste poate, se revarsă din „notele biografice", în ton encomiastic, închinate reginei Carmen Sylva (Regina noastră, 1914). Interes prezintă, ca aport documentar, amintirile din pribegie (Amintiri din Rusia, răsfirate în „Ararat"). Ele captează ceva din pulsul violent, haotic al încrâncenatelor evenimente ce au constituit începutul „aventurii bolşeviste". Martor care ştie să vadă, memorialistul derulează alert, într-adevăr ca într-un „film", secvenţe cumplite din „calvarul refugiaţilor" români într-o Rusie sfîşiată de jafuri şi omoruri, apăsată de o teroare de coşmar. „Impresii fugitive" de voiaj aşterne M. în reportajul Bucureşti-Sakkarah (1913). Vestigii, moschei, muzee, maies-tuos-enigmaticele piramide sunt descrise în cuvinte simple de călătorul în drum spre Sahara, ale cărui tresăriri de încântare rămân departe de pragul expresivităţii. Mai puţin rutiniere ar fi notaţiile din Ierusalim (1914), cărticică unde autorul reconstituie, fără pretenţii de stil, itinerarul său de pelerin la Locurile Sfinte. Minuţios ca îndeobşte, atras de detaliul care cât de cât semnifică, evlaviosul („căzui în genunchi şi sărutai piatra funerară") e cotropit, după propria spusă, şi de „delicii estetice". Ce folos, ele îşi pierd pulsul în exclamaţiile calpe („uimitor" ş.a.). Roman sentimental, Getta (1916) vădeşte un anume fler psihologic, manifestat în sugerarea efectelor chinuitoare ale geloziei. Patima crescândă a unui tânăr, Aurel Chiru, pentru o „drăcoaică", Getta, soţia plină de frustrări a unui bărbat obtuz, e minată de o suită absurdă de îndoieli torturante, de furii iscate din năzăreli, de disperări răvăşitoare, rarele clipe de fericire fiind întunecate de umbrele unei suspiciuni ce nu provoacă decât suferinţă. Tot acest zbucium duce, într-un final melodramatic, la suicidul protagonistei, abia acum iubitul mefient convingându-se de adevărul sentimentelor ei. De aici, remuşcări continue şi o jelanie care generează o pasabilă, pe alocuri, naraţiune. SCRIERI: Bucureşti-Sakkarah, Bucureşti, 1913; Schiţe-filme, Bucureşti, 1913; Ierusalim, Bucureşti, 1914; Regina noastră, Bucureşti, 1914; Getta, Bucureşti, 1916; Istoria armenilor, I-II, Bucureşti, 1923-1926. Traduceri: Husik Zahrabian, Istoria Bisericii Armene, Bucureşti, 1934; Mica antologie a poeţilor armeni, pref. trad., Bucureşti, 1934. Repere bibliografice: C.N.F., „Schiţe-filme", VR, 1913, 9; Trivale, Cronici, 336; T.A. [T. Arghezi], Coteţul cu esteţi, „Seara", 1913,1363; G. [I.G. Bunescu], O figură preţioasă a ziaristicei noastre, „Critica", 1913,27; AL Macedonski, La Locurile Sfinte, U, 1914, 355; Victor Anestin, „Getta", UVR, 1916,17; Al. Macedonski, Mai puţin şi mai mult decît literatură..., U, 1916, 121; Liviu Rebreanu, „Getta", RP, 1916, 233; "[ Victor Vartan Mestugean], ALD, 142; Predescu, EncicL, 541; A., Viaţa şi moartea lui Victor V. Mestugean, „Ararat", 1942, 203-204; Dicţ. scriit. rom., 111,174-175. F.F. MEŞTERUL MANOLE, baladă populară. Este cunoscută şi sub numele Cântecul lui Manole, Mănăstirea Argeşului, Legenda Mănăstirii Argeşului şi Zidirea Mănăstirii Argeşului. Face parte din ciclul baladelor legendare şi datează, aproximativ, din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. La originea acestui cântec epic stau legendele despre „jertfa zidirii", generate la rândul lor de un mit. Potrivit unei credinţe străvechi, noile construcţii, îndeosebi edificiile măreţe, nu puteau dăinui dacă în temelia lor nu era zidită o fiinţă omenească. Semnificaţiile ritualului erau multiple. Cel mai adesea, sacrificiul reprezenta ofranda adusă „spiritului locului", care urma să devină duhul protector al clădirii. Numeroase legende atestă această largă circulaţie a mitului. Cunoscut de lumea antică, el era răspândit atât în Europa, cât şi în Asia, Africa şi chiar în America precolumbiană. Formă poetică a îmbrăcat însă în aria sud-est europeană, unde predomină balada. Versiunile extrabalcanice cunosc o dezvoltare epică restrânsă, rezumându-se de obicei la prezentarea superstiţiei, şi sunt axate pe ideea sacrificiului minim: erau sortiţi să asigure trăinicia zidurilor fie copii, fie oameni în vârstă care consimţeau să suporte supliciul. La popoarele sud-est europene aproape întotdeauna este jertfită soţia meşterului. Actul capătă înţelesul simbolic al jerfei în slujba creaţiei şi afectează în chip direct destinul creatorului. Ideea sacrificiului maxim, abia schiţată în variantele sârbeşti şi bulgăreşti, capătă contur definitiv în versiunea românească, tipul moldo-muntean. Aici acţiunea este dominată de drama creatorului, încheiată printr-un dublu sacrificiu. Locul de Meşterul Dicţionarul general al literaturii române 320 obârşie al baladei pare să fie spaţiul elin. Pledează pentru aceasta forma incipientă a cântecului neogrecesc, în care se păstrează trăsături rudimentare ce îl apropie de baza etnografică, şi numele Manole, Caplea, Ana, caracteristice onomasticii greceşti. Un rol important în răspândirea baladei la popoarele balcanice l-au avut breslele zidarilor aromâni. Variantele sud-est europene ale Meşterului Manole prezintă multe trăsături comune, dar conservă şi o serie de particularităţi distincte. în balada grecească apare „blestemul fiinţei sacrificate", în cea sârbească, motivul „alăptării după moarte", iar cea românească adaugă două episoade noi: primul cuprinde întâlnirea voievodului cu ciobănaşul care îi indică locul pentru mănăstire, iar celălalt zugrăveşte sfârşitul tragic al meşterilor. în evoluţia versiunii româneşti s-a scos în evidenţă existenţa a două straturi deosebite: unul arhaic, întâlnit numai în Transilvania — unde mitul zidirii apare întrupat şi în legendă, colindă şi chiar în cântecul de lume —, şi altul mai nou, cuprinzând variantele moldo-muntene. Acestea din urmă se disting printr-o realizare artistică desăvârşită. Balada debutează printr-un ritual — alegerea locului pentru mănăstire. însoţit de Meşterul Manole şi de grupul său de zidari, domnitorul Negru Vodă porneşte pe malul Argeşului în căutarea unui zid părăsit, pe ruinele căruia urmează să-şi înalţe ctitoria. Un ciobănaş întâlnit în cale îl ajută să ajungă la locul căutat, aflat într-o poiană, lângă o mlaştină. Rămăşiţele zidului par să adăpostească duhuri nefaste: „Câinii cum îl văd, / La el se repăd/ Şi latră a pustiu/ Şi urlă-a morţiu". Meşterii încep să lucreze cu febrilitate, dar munca lor rămâne zadarnică aproape trei ani în şir, deoarece „Ziua ce-mi zidea/ Noaptea se surpa", îngrijorat, Manole află dintr-un vis că mănăstirea nu poate fi înălţată decât cu preţul vieţii uneia dintre soţiile sau surorile meşterilor. Toţi se leagă cu jurământ să împlinească jertfa, dar singurul care nu trădează taina este Manole. în ziua sortită soţia sa zoreşte spre locul blestemat. Deznădăjduit, Manole imploră sprijinul puterii cereşti. Piedici de tot felul o fac pe Caplea să întârzie, dar nu reuşesc s-o întoarcă din drum. Şi, astfel, zidarii dau curs jurământului. Meşterul însuşi participă la săvârşirea crudului ritual, menit să asigure durabilitate zidurilor. Terminată, biserica impresionează prin frumuseţea ei, mărind totodată orgoliul domnitorului. Pentru năzuinţa lor de a zidi altă mănăstire „Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă", meşterul şi discipolii săi sunt condamnaţi la pieire. Asemenea legendarului Dedal, Manole plăsmuieşte aripi de şindrilă şi încearcă să zboare. El se prăbuşeşte însă la poalele mănăstirii, preschimbându-se într-un izvor „Cu apă curată,/ Trecută prin piatră,/ Cu lacrimi sărate,/ De Caplea vărsate". Versiunea românească a Meşterului Manole se caracterizează printr-o arhitectonică perfectă. Echilibrul compoziţional se explică prin aceea că atât în prima, cât şi în a doua parte a baladei este urmărit destinul meşterului, fără a se diminua rolul fiinţei sacrificate. De altfel, soarta lui Manole se împleteşte cu cea a Caplei într-un tot din care se degajă tragismul şi duioşia. Sentimentele ce îi animă pe cei doi amintesc de marile iubiri din literatura universală. Implicaţiile adânci ale dramei cuprinse în baladă au constituit punctul de plecare al mai multor creaţii culte. în poezia Meşterul Manole, C. Bolliac prelucrează motivul în spiritul ideilor paşoptiste, pe când N. D. Popescu, în nuvela cu acelaşi nume, nu depăşeşte descrierea meticuloasă a faptului brut. Meşterul Manole; drama lui Victor Eftimiu, preia întreaga fabulaţie, subliniind valoarea simbolurilor, în timp ce Adrian Maniu, în Meşterul, rămâne fidel naraţiunii folclorice, căreia îi imprimă o tentă bizanti-nizantă, iar Lucian Blaga, în Meşterul Manole, încadrează mitul autohton într-o dramă de idei. Motivul este foarte răspândit în lirica dintre cele două războaie mondiale, fiind preferat mai ales de poeţii tradiţionalişti. Dintre creaţiile artistice din a doua jumătate a secolului al XX-lea inspirate de această baladă, Meşterul lui Nicolae Labiş surprinde chipul de Prometeu român al eroului legendar. Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, 186-195', G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti 1885, 460-470; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, I, partea I, Bucureşti, 1900,18-21; C.N. Mateescu, Balade, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909,13-28; N. Păsculescu, Literatura populară românească, Bucureşti, 1910,188-192; G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, Bucureşti, 1913,177-182; Tudor Pamfile, Cântece de ţară, Bucureşti, 1913,19-24; Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, Bucureşti, 1930, 254-258; C. Sandu-Timoc, Poezii populare de la românii din Valea Timocului, Craiova, 135-150; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974,424-430. Repere bibliografice: A. I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, II, Bucureşti, 1887,499-516; Lazăr Şăineanu, Legenda Meşterului Manole la grecii moderni, CL, 1888, 8; Tudor Pamfile, Mitologie românească, I, Bucureşti, 1906, 248-258; Petre Caraman, Consideraţii critice asupra genezei şi răspândirii baladei „Meşterul Manole" în Balcani, „Buletinul Institului de Filologie Română „A. Philippide", 1934; Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Ovidiu Papadima, Neagoe Basarab, Meşterul Manole şi „vânzătorii de umbre", REF, 1962, 3-4; Mihai Pop, Nouvelles variantes roumaines du chant du Maître Manole (Le Sacrifice de Vemmurement), RSL, 1963, 1; Ist. lit., I, 125-128; Lucia Djamo, Tema Meşterului Manole în limba albaneză, RITL, 1965,1; Adrian Fochi, Versiuni extracarpatice ale legendei despre „jertfa zidirii", LL, 1966; Gh. Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, 1966, 69-108; Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, Bucureşti,1967, 295-306; D. Caracostea, Poezia tradiţională română (Balada populară română şi doina), II, îngr. Dumitru Şandru, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti,1969, 185-223; Ion Taloş, Meşterul Manole, I-II, Bucureşti, 1973-1997; Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Bucureşti, 1975, 118-122; Ion Rădoi, Variantele româneşti ale baladei „Meşterul Manole", în Semiotica folclorului, coordonator Solomon Marcus, Bucureşti, 1975, 50-71; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976,330-337; Dicţ. lit. 1900,561-563; Gheorghe Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979; Horia Bădescu, Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, Bucureşti, 1986; Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, 2001,520-529. I.H. C. MEŞTERUL MANOLE, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie 1939 până în aprilie 1942. Redactori sunt Ovid Cale-doniu, Vintilă Horia, Miron Suru. Din grupul revistei fac parte Ştefan Baciu, Mihai Beniuc, M. Camilucci, Virgil Carianopol, Mihail Chirnoagă, Paul Constantinescu, Ion Aurel Manolescu, Aurel Marin, Pericle Martinescu, I. Mirea, Horia Niţulescu, 321 Dicţionarul general al literaturii române Michailescu Grigore Popa, Rudolf Rybiczka, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Mircea Streinul, Ion Şiugariu, Octav Şuluţiu. De la numărul 3/1939 Ştefan Baciu se retrage şi intră în grupare V. Beneş, Emil Botta, Emil Giurgiuca, de la numărul 5-6/1939 I. Mirea este înlocuit cu Axente Sever Popovici, iar numărul 1-3/1940 marchează retragerea lui Ion Aurel Manolescu şi a lui Teodor Scarlat şi apariţia lui Ion Frunzetti, Constantin Micu. începând cu numărul 5-6/1941 pleacă Virgil Carianopol, dar vine Laurenţiu Fulga, în timp ce colegiul de redacţie are următoarea formulă: directori — Ovid Caledoniu şi Vintilă Horia, prim-redactor — Ion Şiugariu. Rubricile semnificative sunt „Orizonturi", „Cuvintele vremii", „Viaţa cărţilor". în articolul-program Note pentru călătoria noastră, Vintilă Horia invocă ideea sacrificiului care stă la baza oricărui act de cultură, motivând implicit şi numele revistei: „E plină de impresionante certitudini legenda aceea în care un meşter renunţa pentru totdeauna la ceva din el însuşi [...] pentru a împlini perfecta operă de artă [...]. Gestul lui, reactualizat în miracolul fiecărei capodopere, poate deveni simbol şi mitul dinamic al unui întreg ciclu de cultură". Mai concretă, altă intervenţie programatică a aceluiaşi autor, Delimitări proclamă delimitarea de „occidentalismul" grupării Criterion („Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc"), respingând în acelaşi timp acuzaţia de spirit închis, de „gaşcă", adus revistei, care — afirmă Vintilă Horia — exprimă tendinţele noii generaţii de a se implica mai adânc în procesul de ridicare a României modeme prin cultură, pornind de la principiul „Prin noi înşine!" şi de la dorinţa de a întruchipa „elanul către frumos al întregii Românii tinere". Treptat, publicaţia ia o tot mai accentuată tentă prolegionară. Publică poezie scriitori din generaţia tânără: Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Simion Stolnicu, Ion Şiugariu, Ion Frunzetti, Radu Stanca, Ovid Caledoniu, Mihai Beniuc, Madelaine Andronescu, Aurel Chirescu, Vasile Negreanu, Aurel Marin, Ştefan Stănescu, Horia Niţulescu, Grigore Popa, Coca Farago, Vlaicu Bârna. Sub titlul Sunt frate cu un fir de iarbă, Pericle Martinescu e prezent cu poeme în proză. Romanul şi nuvela sunt ilustrate de Mihail Şerban (Vedenia, Intr-o primăvară), Vintilă Horia (Reverie citadină, Zâmbetul lui Enzo Terga, Sufletul pisicii, Dumnezeu adevărat...), Mircea Streinul (fragmente din romanul Drama casei Timotei), Laurenţiu Fulga (Vânt de ianuarie), Mihail Chirnoagă, V. Beneş. Articole şi eseuri dau Vintilă Horia, (O nouă înţelegere a fantasticului), Ion Frunzetti (Problema tragicului modern), M. Camilucci (Nevoia de poezie). Intervenţii critice fac AL Husar („Luceafărul" şi „Meşterul Manole"), Ion Şiugariu (Titu Maiorescu, criticul), Mihail Isbăşescu (Schiller estetician, Hans Carossa), Pericle Martinescu (James Joyce, Portretele lui Eminescu). Cronica literară este susţinuta de Mihail Chirnoagă, căruia îi va lua locul începând cu numărul 1-3/1940 Vintilă Horia, de Ion Şiugariu, preocupat cu predilecţie de poezia tânără — Emil Giurgiuca, Virgil Carianopol, Vintilă Horia, Constantin Salcia, Grigore Popa, N. Crevedia, George Drumur, Vlaicu Bârna, Constantin Virgil Gheorghiu, Mihai Beniuc, Ştefan Baciu — şi de Miron Suru. Cronica ideilor îi are drept semnatari pe Pericle Martinescu şi pe Constantin Micu. De artele plastice se ocupă Ioan I. Mirea, iar de muzică, Paul Constantinescu. Lui Mircea Eliade îi aparţine un studiu de folclor comparat, Piatra şerpilor. Mai semnează Coriolan Gheţie, C.N. Negoiţă. Cum era de aşteptat, conform programului, sectorul traduceri este slab reprezentat. Se publică proza Fără nici un motiv a lui Giovanni Papini, în transpunerea lui Giuseppe Sabbarese, şi poezia Zi de toamnă a lui Rilke, în tălmăcirea lui Aurel Cosmoiu. M. V. MICHAILESCU, Gaby (14.XII.1910, Craiova), cronicar dramatic şi memorialist. Este fiul Măriei Michailescu (n. Dicu-lescu), profesoară de gimnastică, şi al lui Elie Michailescu, profesor, dirijor şi autor de manuale de muzică. După studii liceale la Craiova, frecventează ca audient cursul de estetică literară ţinut de Mihail Dragomirescu la Facultatea de Litere şi ca student, Conservatorul din Bucureşti. Debutează în „Rampa" (1926) şi editorial — cu volumul Culise şi reflectoare (1935). Este, succesiv, după 1930 corector la „încotro?", redactor la ziarele „Naţionalul nou", „Frontul", „Tempo", „Informaţia", „Libertatea", „Capitala". Colaborează şi la „Zorile", „România de azi", „România literară", „Ramuri", „Cronica", „Flacăra", „Facla", „Aplauze", „Cortina", „Galeria", „Literatorul" (seria nouă). Istoric al fenomenului teatral şi autor de monografii dedicate personalităţilor scenei româneşti, M. este cunoscut, în primul rând, datorită activităţii sale în domeniul impresariatului artistic. în cele şapte decenii petrecute ca slujitor al Thaliei, a organizat sute de turnee cu trupe de teatru celebre, fiind îndrumătorul unora dintre actorii români, mai ales al celor din teatrul de revistă. însemnările impresarului, desfăşurate pe paginile câtorva cărţi — Culise şi reflectoare, Vagonul în turneu (1986), Cuşca sufletului (1990), Cu şi fără machiaj (2001) — descriu o parte din aceste peregrinări, al căror farmec e dat de existenţa boemă a artiştilor, veritabili trubaduri moderni care se adaptează unui stil de viaţă improvizat, presărat de întâmplări vesele şi triste, devenite prilej de evocare ulterioară. Cu toate că s-a dedicat de timpuriu scrisului, „pritocind", cum spune, „vinurile" altora, cărţile scoase la senectute sunt mult mai importante datorită conţinutului memorialistic extrem de bine conservat şi transpus într-un stil literar nealterat de la debutul editorial. Ocupându-se de o seamă de biografii artistice de excepţie (Ion Ghica, Nicolae Leonard, Iancu Brezeanu, Maria Tănase), M. scrie într-un stil entuziast, ornant, din care nu lipseşte emfaza specifică oratoriei scenice. Apărător al valorilor tradiţiei teatrale româneşti, el stă cu faţa întoarsă spre trecut şi nu scapă niciodată prilejul de a vitupera excesele din teatrul contemporan. Refuză să creadă în experimentele moderniste pentru că în „noul" teatru actorul e trecut pe un plan secund în raport cu „abaterile" (de la text) regizorale, cu scenografia şi efectele de sunet şi lumină. Cu prilejul unor conferinţe, lansează adevărate filipice la adresa oamenilor de teatru moderni. în cărţi cultivă portretul în basorelief, realizat din cuvinte şi expresii pregnante, cu fraze îndelung şlefuite înainte de a fi încredinţate hârtiei. Cele mai Michăilescu Dicţionarul general al literaturii române 322 multe dintre enunţuri sunt fie aforistice, fie apoftegmatice, redate intr-un stil căutat vetust, de legendă, spre a se distanţa şi mai mult de cel al contemporanilor. Caracterul memorialistic al miilor de pagini scrise de M. rămâne peste timp o preţioasă (şi patetică) mărturie a pasiunii sale pentru arta spectacolului. SCRIERI: Culise şi reflectoare, Bucureşti, 1935; Ion Brezeanu. Amintiri... vinurile mele pritocite de..., Bucureşti, 1939; Iancu Brezeanu. O mie de ani într-o birjă, Bucureşti, 1984; Leonard, soldatul de ciocolată, Bucureşti, 1984; însemnările unui impresar, voi. I: Vagonul în turneu, voi. II: Cuşca sufletului, voi. III: Cu şi fără machiaj, Bucureşti, 1986-2001; Prinţul Ion Ghica, ilustrul director al Scenei Naţionale, Bucureşti, 2000; Maria cea fără de moarte, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Dialoguri literare, Bucureşti, 1987,260-264; Dicţ. scriit.rom, III, 175-176; Firan, Profiluri, II ,56-58. LCh. MICHĂILESCU, Ştefan C. (1846, Bucureşti - 2.VI.1899, Bucureşti) gazetar. Şi-a făcut studiile la Gimnaziul „Matei Basarab" şi la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Din 1864 este student la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, după absolvirea căreia e numit profesor de ştiinţe fizico-na-turale la Gimnaziul „Gh. Lazăr". A avut o activitate didactică îndelungată, ca profesor de gimnaziu şi de liceu, apoi ca inspector general în învăţământul primar şi secundar sau ca secretar general la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Singur sau în colaborare, a editat numeroase manuale de citire, aritmetică, mineralogie. Fructificându-şi experienţa pedagogică, a scris încercări critice asupra învăţământului nostru primar (1888), analiză documentată şi pătrunzătoare a situaţiei şcolilor din România la acea dată. M. s-a făcut cunoscut mai ales prin studiile şi conferinţele sale pe teme ştiinţifice şi filosofice. Articolele publicate în „Societatea pentru învăţătura poporului român", „Columna lui Traian" sau „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", ca şi studiile apărute în volum - Influenţa luminii asupra vieţii (1871), Câteva din siluetele epocei (1874), Industria şi rezbelul (1878), Introducere lapsihofizică (1892) ş.a. - dezvăluie un gânditor materialist, adept, într-o măsură, al pozitivismului lui Aug. Comte şi al determinismului lui H. Taine. Era un bun cunoscător al mişcării filosofice şi ştiinţifice europene, pasionat de fiecare nouă descoperire, pe care urmărea să o integreze într-o explicaţie materialistă a fenomenelor naturii. S-a sinucis la începutul verii anului 1899. Gazetar talentat, M. s-a impus în publicistica de la sfârşitul secolului al XlX-lea prin cunoştinţe variate şi spirit de observaţie, prin arta de a expune limpede şi accesibil complicate probleme de fizică, mecanică, ştiinţe naturale sau psihologie. A fondat, împreună cu D.A. Laurian, revista „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice" (1872), a fost redactor al „Revistei contimporane", iar din 1877, prim-redactor al ziarului „România liberă". Comentariile sale, spirituale şi ironice, semnate Stemi sau Stemill, vizau stări sociale şi politice, evenimente sau tendinţe din domeniul cultural şi artistic. A combătut, alături de A.I. Odobescu, plagiatul şi a criticat existenţa spiritului de grup în mişcarea literară, cu aluzii la exclusivismul junimist. în apărarea comediei D-ale carnavalului a lui I.L. Caragiale a scos, împreună cu N.G. Rădulescu-Niger, broşura Ion Luca Caragiali, autor dramatic, cu subtitlul Caragiali fluierat (1885). M. este autorul unui apel patetic pentru tipărirea şi răspândirea literaturii naţionale, Daţi-ne biblioteci cu cărţi româneşti! („Revista contimporană", 1875), cu accente care anunţă manifestele culturale ale lui N. Iorga. El alcătuieşte un program general, bine conceput, cu propuneri precise pentru reeditarea selectivă a scriitorilor români din trecut, urmărind valorificarea lor critică, pe etape, şi având drept criterii valoarea operei şi „adevărul" ei. în domeniul culturii se apropie de orientarea lui Titu Maiorescu, de care se delimitează însă în filosofie. Era, totuşi, un audient entuziast al cursurilor acestuia şi putea fi văzut uneori şi la şedinţele Junimii. A arătat interes şi aptitudini pentru filosofia culturii şi pentru estetică. Arta ar fi, în concepţia sa, formulată într-un amplu comentariu asupra picturii lui N. Grigorescu, o fuziune între realitatea obiectivă şi subiectivitatea artistului. Evoluţia artei „după psihicul fiecărei epoce" este explicată prin evoluţia atitudinii faţă de om. Arta antică ar fi consfinţit „zeificarea" omului, iar creştinismul — prezenţa lui Dumnezeu în artă, făcând din oameni „fiinţe eterate". Epoca modernă — afirmă M. — este marcată de domnia realităţii şi a experienţei, iar în plan artistic, de impunerea categorică şi salutară a realismului. SCRIERI: Câteva din siluetele epocei, Bucureşti, 1874; Ion Luca Caragiali, autor dramatic (în colaborare cu N.G. Rădulescu-Niger), Bucureşti, 1885; Introducere la psihofizică, Bucureşti, 1892; Pagini filosofice alese, îngr. şi introd. S. Ghiţă, Bucureşti, 1955. Repere bibliografice: C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, II, Bucureşti, 1957, 147-151; Sinuciderea lui Ştefan Michăilescu, „Evenimentul", 1899,1835; Anghel Demetriescu, Opere, îngr. şi pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1937,375-392; Petraşcu, Icoane, IV, 227-234; L. Volovici, Adversarii Junimii (1867-1880), ALIL, t. XIX, 1968; Ist. filos. rom., 1,408-412; Ist. Iii, III, 150-151; Dicţ. lit. 1900,563. L V. MICLĂU, Paul (12.IV.1931, Comorâşte, j. Caraş-Severin), semiotician, poet, prozator şi traducător. Este fiul Cătălinei (n. Micşa) şi al lui Ion Miclău, ţărani. Urmează şcoala primară în comuna natală şi cursurile Liceului „General Dragalina" din Oraviţa (1942-1950). între 1950 şi 1954 este student al secţiei limba şi literatura franceză a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, unde după licenţă rămâne asistent preparator. După separarea Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale îşi continuă cariera universitară, fiind avansat conferenţiar (1969), apoi profesor (1972). Beneficiază de o bursă de specializare în Franţa, la Sorbona (1965-1966) şi îşi susţine doctoratul la Universitatea din Montpellier în 1968, cu teza Le Signe linguistique (publicată în 1970). între 1966 şi 1970 este lector de limba şi civilizaţia română, apoi conferenţiar asociat la Universitatea din Montpellier. întors în ţară, este ales, în 1970 şi în 1977, şef de catedră, în 1971 prodecan, iar între 1972 şi 1976 decan. Din anul următor, după reunficarea facultăţilor 323 Dicţionarul general al literaturii române Miclău de limbi străine, va fi decanul noii instituţii până în 1986, anul unificării întregului învăţământ superior filologic bucureştean sub emblema Facultăţii de Filologie, căreia îi este prodecan. în 1987 este trimis ca lector de limba şi civilizaţia română la Paris IV — Sorbona, din 1988 până în 1991 fiind profesor la Institutul de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris. După reîntoarcerea în ţară îşi asumă conducerea, ca decan (1994—1995) şi ca rector (1995-1997), a Şcolii Superioare de Jurnalism, rămânând profesor, apoi profesor consultant, al Facultăţii de Limbi Străine. Prin cursurile predate, între care se evidenţiază cele de istoria limbii şi literaturii franceze (mai cu seamă a celei moderne), de stilistică şi versificaţie, de poetică semiotică şi pragmatică, M. a adus o contribuţie notabilă la promovarea structuralismului lingvistic şi poetic, a semioticii generale şi literare, a francofoniei universitare la nivel internaţional (fiind, între 1979 şi 1992, preşedintele Comitetului pentru Europa Nefrancofonă şi membru al Comitetului Mondial al Asociaţiei Universităţilor parţial sau integral de limbă franceză). Preşedinte al Grupului Român de Semiotică (1972-1989), al Societăţii de Lingvistică Romanică, al Societăţii de Lingvistică, al Grupului Român de Lingvistică Aplicată, este totodată membru al Societăţii de Lingvistică din Paris şi al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză. Activitatea filologică şi literară a lui M. se construieşte de-a lungul unei jumătăţi de veac, privilegiind, pe rând, diferite coordonate. Primul centru de interes, care îi marchează nu numai începuturile, este lingvistica (publică, în 1955, articolul Noţiunea şi cuvântul în volumul Introducere în lingvistică, iar în 1960, studiul Scriitorii şi evoluţia limbii îi va fi inclus în volumul Probleme de lingvistică generală, ambele coordonate de Al. Graur). M. se evidenţiază în primele trei decenii de după război ca un reprezentant de excepţie al noilor curente în domeniile conexe filosofiei limbajului, principalele sale contribuţii fiind în aria structuralismului, dar mai cu seamă a semioticii şi a poeticii, în care se dovedeşte nu doar un deschizător de drumuri, prin lucrări precum Le Signe linguistique, Semiotica lingvistică (1977; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române), Signes poetiques (1983), ci şi un creator de şcoală, prin activitatea sa de conducător de doctorat şi prin coordonarea de lucrări colective — Balazc, semioticien avant la lettre (1977), Les Langues de specialite (1982), Semiotique roumaine (1982) ş.a. — şi prin colaborarea neobosită la numeroase reviste, între care „Analele Universităţii Bucureşti", „L'Annee francophone", „Dialogues" (Canada), „Beitrăgezur RomanischenPhilologie" (Germania), „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Cahiers roumains de linguistique appliquee", „Cahiers des Saint-Germain des Pres", „Dialogue" şi „Jalons" (Franţa), „Cahiers de semiotique", „Degres" (Belgia), „Revue roumaine de linguistique", „România literară" ş.a., la unele publicaţii fiind membru în comitetele de redacţie. în domeniul relaţiilor franco-române M. se manifestă publicând atât studii dedicate literaturii franceze, mai cu seamă celei moderne şi contemporane, analizată cu pătrundere, în esenţa specificităţii ei şi în relaţie cu poezia română (Le Poeme moderne, 2001), cât şi traduceri. Transpune lucrări de specialitate (Andre Martinet, Tzvetan Todorov) şi scrieri literare, din franceză (M. Duverger, C. Varenne, Balzac), dar mai ales din poezia română, domeniul său de excelenţă. I se datorează versiuni în limba franceză din opera poetică a lui Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Barbu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi; va fi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerile din Voiculescu (1981) şi Ion Barbu (1985), precum şi cu Medalia „Mihai Eminescu", acordată de Preşedinţia României (2000). Pentru întreaga sa activitate i s-a acordat în 1985 Palmes Academiques în grad de ofiţer. Ca poet şi prozator, M. se remarcă printr-o creaţie construită sub pecetea unei duble tentaţii — a expresiei bilingve, rod al unei francofonii nu doar asumate profesional, ci şi sentimental, şi a dublei priviri, de creator şi de critic literar, având plăcerea desfacerii textului în fibrele sale cele mai profunde prin instrumentele moderne ale analizei de text oferite de o viziune proprie asupra limbajului poetic, rezultat al cercetărilor asupra semnului lingvistic. O înzestrare poetică certă transformă însă experienţele sale în creaţie autentică. Poezia, fie ea în română (Punte întru text, 1985) sau în franceză (Sonnets, 1991, Sous le tresor, 1997, Au Bord du temps, 1999, Racines ecloses, 2002), se caracterizează deopotrivă prin puritate formală — sonetul este cultivat cu rafinament — şi prin profunzime conceptuală sublimată în imagine verbală, demonstrând cum „transpunerea teoriei în carnea versurilor, în substanţa figurilor de stil, poate asigura acesteia o durată la care tratatul de semiologie nici nu poate visa" (Mihai Zamfir). Dar semiologul nu se opreşte la experienţa liricii, iar scrierile de memorialistică literară (denumită de el însuşi „autoficţiune", iar de critică „roman politico/poetic") ating, iarăşi în dublă expresie, franceză şi română (obţinută prin autotraducere, sau, mai exact, prin rescriere), nivelul creaţiei literare autentice, prin ştergerea limitelor dintre real şi ficţional în planul scriiturii. Romanul Roumains deracines, apărut în versiune franceză în 1995, la Paris (premiat de Asociaţia Scriitorilor de Limbă Franceză), cunoscuse o primă variantă în română, Comoara (1989), apoi cea completă, necenzurată, Dislocaţii (1994). Ele recompun, cu mijloace moderne, un destin urmărit pe diverse paliere ale experienţelor personale şi colective, în care naratorul se simte ca parte. Personalitate proteiformă, M. nu se lasă închis în formule, pentru că, experimentându-le, le depăşeşte. SCRIERI: Signes poetiques, Bucureşti, 1983; Punte întru text, Timişoara, 1985; Comoara, Timişoara, 1989; ed. (Dislocaţii), Bucureşti, 1994; ed. (Roumains deracines), Paris, 1995; Sonnets, Paris, 1991; Ulysse, Paris, 1992; Mioriţa, Bucureşti, 1992; La Francophonie, Bucureşti, 1994; Paris, viile lumiere, Bucureşti, 1996; Sous le tresor, Timişoara, 1997; Au Bord du temps, Bucureşti, 1999; Le Poeme modeme, Bucureşti, 2001; Racines ecloses, Constanţa, 2002. Traduceri: Lucian Blaga, Poemele luminii -Les Poemes de la lumiere, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1971; Gheorghe Zamfir, Dincolo de sunet - Au delă du son, ed. bilingvă, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Andreea Dobrescu-Warodin); Tzvetan Todorov, Poetica. Gramatica Decameronului, Bucureşti, 1975; V. Voiculescu, Poezii - Poesies, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1981; Ion Barbu, Nadir latent - Nadir latent, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1985; Mihai Eminescu, Poesies, pref. trad., Bucureşti, 1985, Poezii - Poesies, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1999; Jeunes poetes Micle Dicţionarul general al literaturii române 324 roumains, pref. trad., Paris, 1990 (în colaborare cu Dan Ion Nasta); Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Bucureşti, 1991; Celine Varenne, Libertate - Liberte, ed. bilingvă, Bucureşti, 1991; Thierry Jonquet, Mygal, păianjenul veninos, Bucureşti, 1992; Tudor Arghezi, Poeme alese - Poemes choisis, ed. bilingvă, Bucureşti, 1996; Toma George Maiorescu, Poezii - Poemes, ed. bilingvă, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Radu Cretzeanu, Andree Fleury şi Ion Matei); Anghel Dumbrăveanu, Ţara himerei - Pays de la chimere, ed. bilingvă, Timişoara, 1998; Honore de Balzac, Proscrişii şi alte povestiri din Comedia Umană, Iaşi, 1998 (în colaborare); Ioan Flora, Poemes, Belgia, 2002 (în colaborare cu Anca Măniuţiu). Repere bibliografice: Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 177; Margareta Gynresik, „Roumains deracines-un roman politicjue/poetique, „Dialogues francophones", 1999,4; Paul Miclău - 70, „Reflex", 2001, 4-6 (semnează Marcu Mihail Deleanu, Călin Chincea, Mihaela Pasat); Raymonde Bulger, „Au Bord du temps", „Dialogues francophones", 2003,6; Ion Guţu, „Racines ecloses" sau Dimensiunea modernă a poemului, „ Contrafort", 2003,9. II. M. MICLE, Veronica (22.IV.1850, Năsăud - 3.VIII.1889, Mănăstirea Văratec, j. Neamţ), poetă. Este al doilea copil al Anei şi al lui llie Câmpan, cizmar, şi primeşte şi ea la naştere prenumele Ana. După moartea soţului său (1849), Ana Câmpan trece cu cei doi copii în Moldova, la Târgu Neamţ. De aici, în 1853, pleacă la Iaşi, unde se şi stabileşte. începând să urmeze cursurile şcolii primare, viitoarea poetă îşi schimbă numele din Ana în Veronica. A fost bursieră a Şcolii Centrale de Fete din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1863. în anul următor se căsătoreşte cu profesorul universitar Ştefan Micle. Din această căsătorie s-au născut două fete: Virginia, poetă, căsătorită cu Eduard Gruber, şi Valeria, care va deveni o apreciată cântăreaţă de operă, sub pseudonimul artistic Nilda. în 1874, la Iaşi, îl reîntâlneşte pe Mihai Eminescu, pe care îl cunoscuse cu doi ani înainte la Viena şi de care se va ataşa printr-o afecţiune ce îi va marca în chip dureros existenţa. în urma morţii lui Ştefan Micle (1879), rămâne cu o situaţie materială nesigură. Se stabileşte în 1887 la Bucureşti şi încearcă să îl sprijine moraliceşte pe Eminescu. Deprimată după dispariţia acestuia, s-a retras la mănăstirea Văratec. Aici a alcătuit un album, intitulat Dragoste şi Poezie, în care a transcris versuri proprii sau unele din poeziile eminesciene ce i-ar fi fost dedicate, însoţindu-le de comentarii. Substanţiala corespondenţă purtată cu Eminescu atestă bogate resurse autoscopice, accentuate cu deosebire în prezenţa erosului, precum şi o apreciabilă diversificare, în aceeaşi direcţie, a literaturii epistolare. M. debutează în 1872, la „Noul curier român", cu două schiţe de factură romanţioasă. Şi-a publicat versurile în „Columna lui Traian" (1874), iar din anul următor în „Convorbiri literare", revistă care i-a tipărit cele mai izbutite poezii. A colaborat şi la „Familia" (din 1879), la „Revista nouă" şi „Revista literară". Deşi în lirica ei se simte influenţa lui Eminescu, cele mai multe versuri păstrează un ton personal, dar fără prea multă profunzime. Adeptă a liricii de tip heinean, poeta versifică frecvent ca urmare a dezamăgirilor în iubire. Sensibilitatea ei ultragiată pare să fie acută, dar nu îşi găseşte totdeauna expresia artistică adecvată. Notabile sunt sinceritatea sentimentului şi discreţia lirismului. Tonul lamentaţiilor este estompat, deşi extremele sentimentale se fac simţite deseori. Tânguirea după iubirea pierdută e atenuată de melancolie şi de puritatea aspiraţiilor. în chip obsedant revine imaginea iubitului plecat, inspiraţia desfăşurându-se în voie numai în absenţa fiinţei iubite, asociată, obişnuit, cu o suferinţă văzută ca un chin binefăcător. O retorică discretă face ca poza şi afectarea, prezente uneori, să creeze totuşi aparenţa sincerităţii. Corectitudinea prozodică, acurateţea limbii şi accesibilitatea conţinutului au făcut ca versurile scrise de M. să cunoască în epocă o relativă răspândire. Alături de Margareta Cugler-Poni şi de Maria Suciu, M. este întemeietoarea liricii feminine româneşti. SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1887; Poezii, pref. I.S. Mugur, Iaşi, 1909; Poezii, îngr. losif Nădejde, Bucureşti, [1914]; Poezii, îngr. şi pref. Augustin Z.N. Pop, Bucureşti, 1969; Corespondenţă, îngr. şi pref. Augustin Z.N. Pop, Cluj-Napoca, 1979; Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, îngr. Christina Zarifopol-Illias, Iaşi, 2002; Poezii, îngr. şi pref. N. Georgescu, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Augustin Z.N. Pop, Mărturii. Eminescu-Vero-nica Micle, Bucureşti, 1967; George Sanda, Veronica Micle, Bucureşti, 1972; Dicţ. lit. 1900, 564; Irina Petraş, Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, Cluj-Napoca, 1989; Mănucă, Perspective, 14-20; Dicţ. scriit. rom., III, 176-177; Dan Mănucă, Opinii literare, Bucureşti, 2001, 55-65; Faifer, Pluta, 128-131; Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Iaşi, 2003,165-171. D.M. 325 Dicţionarul general al literaturii romane Miclescu MICLESCU, Dimitrie Scarlat (29.11.1820, Iaşi - 20. XI.1896, Botoşani), autor dramatic. Este primul fiu al Măriei (n. Beldi-man) şi al lui Scarlat Miclescu, mare logofăt. învaţă acasă cu poetul Daniil Scavinschi şi cu profesorul francez Etienne Malgouverne, apoi în diverse şcoli particulare şi la Academia Mihăileană. Călătorise, ca mai toţi boierii vremii, în Apus şi în 1846 intră în magistratură. La 1848, amestecat în mişcările revoluţionare de la Iaşi, se vede obligat, pentru a scăpa de represalii, să se ascundă, dar în 1849 este din nou judecător şi după puţini ani ajunge prezident al Divanului de Apel din Iaşi (1855) şi membru al Divanului Obştesc. La 30 mai 1856 se află printre cei care iscălesc actul de înfiinţare a Comitetului Unirii şi după un an e ales în Divanul Ad-hoc. După Unire primeşte funcţii importante în guvernul de la Iaşi (ministru la Departamentul Lucrărilor Publice, apoi la Finanţe şi la Justiţie), în 1861 abandonează activitatea politică şi se retrage la una dintre moşiile sale. Mai predă, gratuit, lecţii la şcoala din Cotnari şi la liceul din Botoşani, iar în 1864 primeşte de la Mihail Kogălniceanu însărcinarea de a explica ţăranilor legea rurală. Reacţia lui M. este surprinzătoare, şi Kogălniceanu e nevoit să intervină energic pentru a-1 determina să renunţe la această activitate, care ameninţa să devină o campanie de propagandă antiboierească. Detronarea lui Al. I. Cuza l-a afectat profund. Abia după 1875 îşi va relua acţiunile politice (un an mai târziu e ales deputat) şi, după ce conservatorii îl închid pentru un delict de presă (critica violent regimul), liberalii îl destituie din funcţia de avocat al statului, tot din cauza atitudinii independente şi radicale. M. a fost frate cu mitropolitul Calinic Miclescu. Puţinele scrieri literare rămase de la acest boier activ, democrat şi iubitor de dreptate, nu sunt pe măsura omului, înainte de 1848 cunoscuse unele satisfacţii ca autor dramatic, jucat în mai multe rânduri pe scena teatrului din Iaşi, precum şi în turneele diverselor trupe care străbăteau ţara. Piesele lui se aflau în repertoriu şi către 1870, ba chiar şi în 1875, când la Iaşi i se reprezenta melodrama Dracul şi ciobanul sau Fluierul fermecat, localizată după un text francez. Debutase în ianuarie 1844 cu Ionică, dragul mamei, de asemenea melodramă, probabil originală, oricum atingând realităţile sociale şi preocupările protipendadei moldoveneşti de atunci. în această piesă, cu replică vie şi lovituri de teatru atent pregătite, sunt înfăţişate urmările nefaste ale unei educaţii neîngrijite şi relele aduse de jocul de cărţi. Pe M. îl atrăgeau subiectele actuale, temele sociale. El prefera aspectele vesele ale vieţii şi critica, în felul lui V. Alecsandri, dar într-o manieră mai facilă, predilect comică, nu lipsită de asprimi. Ştia să înjghebeze o intrigă verosimilă, să alterneze momentele de acalmie ale acţiunii cu schimbări surprinzătoare de situaţie, să mascheze cât de cât concluziile morale, dar nu construia caractere, personajele, mereu aceleaşi, fiind conturate cu stângăcie. îi lipsea şi fantezia verbală. în 1845 teatrul din Iaşi juca Rezeşii la Iaşi sau Iaşanca la ţară, comedie în două acte. Pe aceeaşi scenă se reprezenta, în spectacol cuplat cu Baba Hârca de Matei Millo, comedia într-un act Fata cojocariului (tipărită în 1851), o critică superficială, amuzantă, a cosmopolitismului lingvistic şi a ambiţiilor de schimbare a stării sociale, pe care le observa la burghezia în formare. Se pare că M. a scris sau a adaptat şi alte piese, jucate de trupele Tardini—Vlădicescu, Luchian, Lupescu. Câteva poezii patriotice, satire şi fabule, compuse cu destulă uşurinţă şi pricepere de versificator, a publicat în „Steaua Dunării", „Curierul", „Bârladul" şi în gazetele redactate de el: „Opi-niunea", „Curierul de Dorohoi", „Cucoşul în pragul uşii". SCRIERI: Fata cojocariului, Iaşi, 1851. Repere bibliografice: [Dimitrie Scarlat Miclescu], „Constituţionariul" (Iaşi), 1858,13; [Dimitrie Scarlat Miclescu], „Curierul de Dorohoi", 1874, 1-2; [Dimitrie Scarlat Miclescu], „Constituţionalul", 1896,2164; Iorga, Ist. lit. XIX, II, 66, 222; Burada, Ist. teatr., I,283,312, II, 64,349; Suţu, Iaşii, II, 59-62; Victor Slăvescu, Din vremea lui Cuza Vodă. Un raport al lui Dimitrie Scarlat Miclescu (1865), RFR, 1942, 8; Ist. teatr. Rom., I, 213; Trifu, Cronica, 147-148; Dicţ. lit. 1900,565. R.Z. MICLESCU, Horia (1891,Dămideni,j. Botoşani — ?), prozator. Urmaş al unei familii boiereşti care a dat şi doi mitropoliţi, M. şi-a făcut studiile şi ucenicia de artist plastic în Italia, specializându-se în sculptura animalieră. A debutat cu povestiri la „Adevărul literar şi artistic" (1933), iar editorial, cu volumul de proză scurtă Mazuru (1935). A mai colaborat la „Universul", „Pictura şi sculptura" (din al cărei comitet de redacţie face parte), „Tribuna" (Ploieşti). Cu o memorie încărcată de întâmplări obişnuite sau mai dramatice şi chiar tragice din viaţa boierimii moldovene, sedus de farmecul povestirilor sadoveniene, M. vrea să încerce şi el eternizarea unor realităţi sociale pe cale de dispariţie. Dacă în Mazuru sunt scurte naraţiuni (precum cele din Hanu Ancuţei), având ca punct culminant o crimă sau un alt moment de mare tensiune, următoarele două cărţi intenţionează o ilustrare a declinului clasei boiereşti. Romanul Hanul „La urieşi" (1936) este axat pe confruntarea dintre generaţii. Refractar la orice reformă, credincios preceptelor şi cutumelor tradiţionale, un bătrân boier se opune reformelor iniţiate de fiul său şcolit în Occident şi, cu atât mai mult, căsătoriei acestuia cu o fată de răzeş. Siliţi să se întâlnească pe ascuns, tinerii simt ucişi de un sătean gelos şi astfel dispare o veche familie. în romanul Trosnesc stejarii (1937) alţi reprezentanţi ai clasei boiereşti se autodistrug din lipsa simţului realităţii, din incapacitatea de a se orienta corect, dintr-o oarecare megalomanie sau din lipsă de energie, din indolenţă şi inabilitate practică. Conform unei puternice tradiţii a prozei româneşti, este urmărită în paralel şi ascensiunea arivistului, a unui reprezentant al noii elite. Dar, aşa cum autorul are luciditatea de a recunoaşte că decăderea boierimii este cauzată în primul rând de propriile defecte, are şi loialitatea de a nu fi excesiv de critic cu „ciocoii noi", cărora nu le reproşează decât ingratitudinea faţă de cei care i-au ajutat şi nu faptul de a-i fi uzurpat. Câteva personaje destul de consistente, descrierea în culori sentimentale a unui mod specific de viaţă, patriarhal, izolat, cu un farmec desuet, dau parţial viaţă unor naraţiuni insuficient controlate de autor. Simplu povestitor, lipsit de abilităţi tehnice, M. este incoerent şi dezorientat în învinşii Miclescu Dicţionarul general al literaturii române 326 (1941), roman unde îşi părăseşte domeniul predilect şi încearcă să reconstituie biografia unui om de altă categorie, trăită în alt mediu social. Pentru că a fost un student strălucit, un tânăr aşteaptă ca societatea ori soarta să-i ofere cele mai înalte funcţii şi onoruri fără a mai întreprinde nimic constructiv, fără a demonstra de ce e în stare, fiind tot mai apăsat de sentimentul ratării, până când e scos definitiv din viaţa socială. Felul în care autorul gândeşte personajul, descrierea comportamentului său şi a ambianţei sunt însă vagi. Dezlânat, inconsistent şi fără fermitate, ca însăşi viaţa eroului, romanul este o încercare ratată de a propune încă un neadaptat plin de calităţi. Comentatorii scrisului lui M. l-au aşezat în descendenţa marilor povestitori moldoveni, de la care a moştenit doar tonul molcom, afectuos, exprimarea simplă, necăutată, tentaţia rememorării (poetizate) a unor realităţi demne de atenţie, toate în contrast cu extravaganţele formale şi tematice moderniste. SCRIERI: Mazuru, Bucureşti, 1935; Hanul „La urieşi", Bucureşti, 1936; Trosnesc stejarii, Bucureşti, 1937; învinşii, Bucureşti, 1941. Repere bibliografice: Paul Daniel, „Mazuru", „Epoca", 1935,1838; C. Dan Pantazescu, „Mazuru", ŢA, 1935, 826; Izabela Sadoveanu, „Mazuru", ALA, 1935, 746; Erasm [Petru Manoliu], „Mazuru", „Credinţa", 1935,418; M.G. Constantinescu, „Mazuru", U, 1935,118; Virgil Carianopol, „Hanul «La urieşi»", DEP, 1936,2715; Iz. Sd. [Izabela Sadoveanu], „Hanul «La urieşi»", ALA, 1937, 843; N. Pora, O carte a declinului boierimii, ADV, 1937,16 377; N.R. [Nicolae Roşu], „Trosnesc stejarii", CRE, 1937,3 378; C. Neagu, „Hanul «La urieşi»", IIŞ, 1937,24; D. P. [Dan Petraşincu], „învinşii", VAA, 1941,78. C. T. MICLESCU, Ion G. (12.IX.1857, Călineşti, j. Botoşani — 1920, Paris), autor dramatic. Om cult, umblat prin lume, M. a preferat succeselor mondene, repurtate prin saloane, o energică angajare în politică. Avea o bună pregătire juridică. în 1878 îşi susţine, la Nancy, teza de licenţă în drept, pe care o va publica întâi în gazeta „Prutul", apoi în broşura, de vederi democrate, Gestiunea evreilor e o cestiune morală (1897). într-o altă broşură, Monâstirea liberală şi criza morală (1901), îi atacă pătimaş, cu virulente accente sarcastice, pe liberali. înscris în Partidul Conservator, îşi argumentează cu aplomb ideile în „Epoca", unde e redactor, în „Protestarea", cotidian înfiinţat de el în 1906, şi în Camera Deputaţilor, unde, în pofida lucidităţii luărilor de poziţie, excesele de umoare îi mai jucau câte o festă. O vână polemică se simte în pledoariile sale pentru intrarea României în război alături de Aliaţi, cum şi în alte, meşteşugite, intervenţii. Inteligenţa, trecută prin rafinamentele lumii bune, a fost pentru M. un eficient atu şi în cariera diplomatică, în care s-a afirmat. în dramaturgie nu a avut parte de aceleaşi succese. A rămas, ca şi alţii, un diletant, cu oarecare calităţi. Nu îi lipseşte simţul replicii, patinată livresc, deşi, urmărind efectul melo, pierde măsura, lansându-se — deprindere de orator — în tirade care fac să treneze acţiunea. O melodramă este piesa Mamă (1907), prezentată în cercul lui Titu Maiorescu şi acceptată pentru tipărire în „Convorbiri literare". S-a jucat o vreme la Teatrul Naţional din Bucureşti. E, într-un decor de salon, o dramă de moravuri, agitând principii, dar întinzând coarda sentimentală. Subiectul, în felul lui, e provocant. O femeie, Eliza Rareş, pornită spre desfrâu, îşi părăseşte bărbatul, integrul Iorgu Talpan, pentru un aventurier care se va descotorosi de ea curând. Destrăbălată s-ar părea că are o tresărire de conştiinţă, realizând că şi-a părăsit, odată cu bărbatul, şi fiica, Maria, pe atunci o copiliţă în vârstă de doi ani. Invocând drepturile ei fireşti, cere să fie lăsată să o revadă, dar se izbeşte de refuzul aspru al soţului ultragiat. După mulţi ani de la plecarea Elizei de acasă, rana lui nu s-a închis, ceea ce îl face să fie cu atât mai neîndurător. Curios, autorul ţine partea iresponsabilei frivole, al cărei zbucium târziu i se pare lui că o răscumpără. Mustrările, puse în gura diferitor personaje, îl vizează aproape numai pe bietul om şi în mult mai mică măsură pe păcătoasa lipsită de cenzură morală. El ar fi întruchiparea tiraniei masculine, amalgam de prejudecăţi, egoism şi abuz de forţă. S-ar putea să fie o influenţă din Ibsen. Şi psihologic, şi etic, piesa e alături de adevăr, incriminând persoana lezată şi părtinind vinovata, care recurge la eternul şantaj al vărsării de lacrimi. Pentru triumful total al spiritului de melodramă, imorala pocăită, suferindă de inimă, se sfârşeşte înainte ca Iorgu şi Maria să ajungă la căpătâiul ei. Un pigment ironic aduc scenele, şarjate, în care se fandosesc ipochimeni din înalta societate. Dialogul, pe lângă sforăitoare patetisme, conţine replici inspirate şi unele sclipiri de spirit. Decretată de Mihail Dragomirescu, cu argumente exorbitante, o „capodoperă", piesa într-un act Jertfă (1909) a avut mai întâi premiera, în 1908, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cu o gradaţie psihologică bine strunită, pândită totuşi de neverosimil, textul, altfel, e destul de oarecare. întâmplarea se petrece în timpul Războiului de Independenţă. Logodnicul Tincăi, Ştefan, a pierit pe front, la Rahova, şi un apropiat al familiei, Doctorul, nu ştie cum să-i aducă fetei la cunoştinţă îngrozitoarea veste. îi vine însă ideea salvatoare să istorisească despre un alt flăcău, care, dând dovadă de bravură, îşi pierduse viaţa pe câmpul de bătaie. Entuziasmată de faptele eroului căzut şi mâhnită că iubitul ei nu a arătat, pasămite, aceeaşi cutezanţă şi spirit de sacrificiu, Tinca va suporta mai uşor şocul aflării adevărului, podidită de mândrie că Ştefan a avut moarte de erou, o „moarte roditoare". în ea se trezeşte, aproape că înăbuşind sentimentele fireşti, „românca". Finalul, în această piesă ce şi-a propus să nu recurgă la surle şi trâmbiţe, nu-şi reprimă emfaza. Nu se putea ca vorbitorul temperamental să nu fie tentat de retorica sunătoare. SCRIERI: Mamă, Bucureşti, 1907; Jertfă, Bucureşti, 1909. Repere bibliografice: [Mihail Dragomirescu], „Mamă", CVC, 1907, 12; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1920, 222-223; [Mihail Dragomirescu], „Jertfa", CVC, 1909,4; Chendi, Pagini, 574-575; Dragomirescu, Scrieri, 194-195; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 219; Brădă-ţeanu, Istoria, 1,65-66; Bejenaru, Dicţ. botoşânenilor, 162-163. F.F. MICLESCU, Lia (19.11.1938, Chetriş, j. Bacău), poetă şi prozatoare. Este fiica Ecaterinei (n. Labiş) şi a lui Voicu Vasilescu, funcţionar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii 327 Dicţionarul general al literaturii române Micu din Bucureşti (1967), după care a urmat un curs postuniversitar de limba germană. Ajunge secretară-şefă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Debutează cu versuri în 1953, la revista „Plaiurile Bistriţei" din Piatra Neamţ. Volumul Ard săniile îi apare în 1982, după ce cu un an înainte publicase cinci poeme într-o antologie de versuri, proză, teatru, eseuri scrise de universitari bucureşteni. Colaborează la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Flacăra", „Ateneu", „Ramuri", „Paradox", „Viaţa nouă" ş.a. Egală cu ea însăşi de la primele acorduri, poezia adunată în volumele Ard săniile, Deschideţi luminii (1984), Eroare de iarnă (1990) şi Interior (1998) este una a arderilor molcome, mocnite, întreţinând în spaţiul liric o căldură uniformă, plăcută, propice reveriilor, aducerilor aminte, meditaţiilor existenţiale. Natură solară, animată de un hedonism graţios, M. stăruie, îndeosebi în Ard săniile, asupra miracolelor vegetale în perspectiva traversării anotimpurilor rodirii ca expresie a perenităţii: „Curând va trece iar prin pomi rodirea / Şi va lăsa în creanga grea minuni. / Zeiţa împlinirilor din boabe / Va-ntinde plase albe la lăstuni. / Curând mă-ntreabă soarele ce gânduri / M-au bântuit prin trecerea în somn. / Eu capu-ntorc şi nu-i spun că-i pierdută, / Iar, vara şi că iarăşi mă întomn. / Se-nchide vremea-n cercul pus pe umăr; / Dogarul toamnei toarnă vinuri vechi, / Se cheamă prin pământ seminţe iară / Minunea s-o înceapă în perechi. / Şi iar se sparg ferestrele când tună / Şi iar se crapă cerul fulgerat. / Curând va trece iar prin pomi rodirea / Să-mi strige-n somn: nimic nu s-a-ntâmplat" (Rodirea). Erotice delicate, străbătute de notele melancolice ale unei vârste târzii sunt frecvente în Deschideţi luminii, carte ce dovedeşte capacitatea aluzivă în realizarea unei poezii de atmosferă. Performanţa implică îndeosebi un soi de culpabilitate în orizontul trăirilor aşezate sub semnul iubirii: „ Sunt lupi acolo; am văzut / Ochi roşi la marginea zăpezii; / Parcă pândeau şi aşteptau, / Din primăveri, să cadă iezii. / Şi-am vrut atunci să te alung, / întârziată primăvară; / Căderea iezilor, doar ea, / Parcă-ncepuse să mă doară. / Sunt lupi acolo — am strigat. / Dar se făcuse voia clipei / Să plâng pe răni şi să aud / Prin corbi, târcoalele aripei. / Şi nu mă-ncumet să aleg / Şi stau la marginea zăpezii / Pândind, cu lupii la un loc, / Din primăveri să cadă iezii" (Sunt lupi acolo). Fără entuziasme eruptive sau zvârcoliri dramatice, „stările" de viaţă dezvăluite se pliază imagistic celor patru anotimpuri, deopotrivă ale anului şi ale sentimentelor, transmiţând, rareori amestecate, impresii şi trăiri dominate de arşiţă sau îngheţ, de bucurie sau de tristeţe. Preferinţa pare să fie iarna, univers al tuturor miracolelor şi al libertăţii depline a faptelor şi gândurilor, mai ales în culegerea Eroare de iarnă, care reflectă vârsta meditaţiei. Cantabilitatea versurilor, modulate în ritmuri clasice, contribuie la „cuminţenia" parcă programată a acestei poezii care exprimă forţa unui echilibru ascuns. Alcătuite exclusiv din viziuni fugare, poemele nu îşi propun să închege, în ansamblu, o anume obsesie de ordin metafizic, ci tind constant să exprime trăirea ca amprentă a condiţiei umane. Sub acelaşi semn al unei reale sensibilităţi, capabilă de uimiri patetizante, dar întrerupte mereu de suflul prea scurt (şi prea prudent) al evocării, stau şi paginile din Cuminţenia zăpezii (1987), cuprinzând impresii din Scandinavia şi Groenlanda, ori din Vino la noi, Robertaî (1989), combinaţie agreabilă de note de călătorie, reportaj şi jurnal intim. Insolitul cultivării exotismului nordic (autoarea îşi mărturiseşte „o boală": „alergarea spre alb") îşi găseşte, firesc, o replică la fel de pasionată în previzibilul descrierii explorărilor realităţii autohtone prin intermediul unor „scrisori simulate" către o confidentă imaginară, dintr-o altă ţară. SCRIERI: Ard săniile, Bucureşti, 1982; Deschideţi luminii, Bucureşti, 1984; Cuminţenia zăpezii, Bucureşti, 1987; Vino la noi, Robertal, Bucureşti, 1989; Eroare de iarnă, Bucureşti, 1990; Interior, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Ion Dodu Bălan, „Ard săniile", RL, 1982, 24; Marcel Duţă, Candoare şi luciditate, SPM, 1983,39; Marcel Duţă, Poezie şi devoţiune, ARG, 1983, 12; Victor Niţă, Suavităţi romanţioase, FLC, 1985, 10; Cornel Mihai Ionescu, Paradoxele creaţiei, RL, 1985, 15; George Muntean, Itinerarii nordice, RL, 1987, 25; Monica Pillat, „ Cuminţenia zăpezii", ST, 1987,7; Popa, Ist. lit., II, 544. A.N. MICU, Dumitru (8.XI.1928, Bârsa, j. Sălaj), critic şi istoric literar. Este fiul Anicăi (n. Lazăr) şi al lui Gheorghe Chiş, plugar, învaţă la Bârsa şi Jibou, frecventând cursurile secundare la Cluj, ca elev la Liceul Regesc Maghiar de Stat cu limba de predare română (1941-1944), la liceele „Gh. Bariţiu" (1944-1945) şi „Inochentie Micu-Klein" (1945-1948). Studiile Micu Dicţionarul general al literaturii române 328 universitare, începute la Cluj, la Facultatea de Filologie (1948-1950), sunt continuate şi terminate la Bucureşti (1950-1952). Urmează şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1950-1951), unde e scurtă vreme cadru didactic şi concomitent inspector-şef în Comitetul pentru Cultură şi Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri. A fost redactor la ziarul „Lupta Ardealului" din Cluj (1947 şi 1948, în timpul vacanţelor şcolare), ulterior la revista clujeană „Almanahul literar" (1949-1950), la „Contemporanul" (1952-1953) şi „Scânteia" (1957-1960). Din 1954 este cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde predă literatura română. Devine în 1956 doctor în ştiinţe filologice, cu o teză despre romanul românesc contemporan. în 1990-1991 a funcţionat ca director al Editurii Minerva. De-a lungul anilor a ţinut prelegeri şi conferinţe în diverse centre universitare din străinătate, a participat la numeroase colocvii sau reuniuni literare, iar în 1970-1971 a fost detaşat la Universitatea Lyon II ca lector de limba şi literatura română. Debutează în presă ca elev, publicând în „Tribuna Ardealului" din Cluj (1942) o poezie, Ţăranii. Va mai colabora cu versuri, proză scurtă şi folclor cules din satul natal la „Săptămâna" din Bistriţa şi „Viaţa ilustrată" din Cluj. După 1944 publică în „Tribuna nouă" şi „Lupta Ardealului". Scrie la majoritatea periodicelor culturale apărute între 1948 şi 1989, în special la „Contemporanul", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Steaua", „Tribuna", „Flacăra", „laşul literar", dar şi la alte periodice din capitală sau din alte oraşe, inclusiv la „Revista română", cu ediţii în limbi străine, precum şi la publicaţii de specialitate, ştiinţifice, academice sau universitare („Limbă şi literatură", „Analele Universităţii Bucureşti" ş.a.) şi la o seamă de cotidiene. După 1989 e prezent în ziarele „România liberă", „Adevărul", „Evenimentul" şi în revistele „România literară", „Literatorul", „Adevărul literar şi artistic", „Tribuna", „Steaua", „Caiete critice", „Ramuri" cu articole, eseuri, recenzii, cronici, articole, studii critice sau istorico-lite-rare. A folosit ocazional pseudonimele Dan Milcu, Duiliu Marcu, Damian Mihuţ, Dionisie Mirea, D. Meseş ş.a., numele Micu fiind luat oficial în 1969. A debutat în volum cu lucrarea Sensul etic al operei lui Sadoveanu (1955). Va mai elabora peste douăzeci şi cinci de volume de critică şi istorie literară. A scris şi versuri (Fragmente automitologice, 1974), a consemnat impresii de călătorie (De la Baikal la Atlantic, 1999), iar în 2001 i-a apărut o carte de amintiri (Timpuri zbuciumate). M. a participat la elaborarea unor volume colective (dicţionare, enciclopedii, tratate şi alte lucrări de referinţă), a alcătuit numeroase prefeţe sau studii introductive la ediţii sau volume ale unor scriitori din diferite epoci (Gr. Alexandrescu, I. Slavici, Alice Călugăru, Al. Macedonski, Mihai Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihail Sorbul, Lucian Blaga, B. Fundoianu, Damian Stănoiu, Gala Galaction, Mircea Eliade, Cella Delavrancea, Al. Robot, Ana Blandiana, Sorin Titel ş.a.), a întocmit el însuşi ediţii şi antologii. în critica şi istoria literară românească M. s-a impus ca o personalitate de mare suprafaţă şi de certă importanţă. Cultivat şi informat, harnic fără superficialitate şi serios fără pedanterie, vădind o probitate intelectuală nedezminţită şi un gust critic remarcabil, a mobilizat aceste însuşiri prin avântul propice angajării în întreprinderi temerare. Puterea sa de muncă este puţin obişnuită, iar entuziasmul faţă de obiectul analizei rămâne dublat de luciditate şi nu generează automat un comentariu elogios. Cedările în faţa dogmatismului din vremea realismului socialist au fost mai mult decât „răscumpărate" prin rolul benefic al demersurilor lui ulterioare. Calităţile ar fi trebuit, în principiu, să-i aducă elogii şi recunoaştere din partea contemporanilor şi, în primul rând, a confraţilor. El a fost însă fie ignorat, fie minimalizat ori dezavuat. I s-au reproşat absenţa părerilor sau a viziunilor originale, carenţa caracterului creator al demersului critic, platitudinea judecăţilor, stilul tern şi prolix ş.a.m.d. Sunt reproşuri în bună parte nedrepte şi nu o dată răuvoitoare. Se poate spune că M. practică o istorie critică sau o critică istorizată. Demersul lui învederează de regulă recursul simultan la două perspective complementare: pe de o parte — privirea de ansamblu, sinteza, situarea istorico-literară, pe de alta — examinarea minuţioasă a textelor avute în vedere, cu accent pe interpretarea acestora şi semnalarea calităţilor estetice. Scriind despre operele unor scriitori contemporani, criticul le raportează — explicit sau implicit — la tabloul de ansamblu al literaturii epocilor anterioare şi la contextul ideologiilor culturale şi al programelor estetice. Ocupându-se de opere din trecut, le analizează cu o curiozitate proaspătă, cu interesul şi lipsa de prejudecăţi proprii, de regulă, comentării operelor de actualitate. Istoria literară pe care o practică e una ce are drept scop nu inventarierea factologică, ci interpretarea operelor şi „explicarea" lor, semnalarea elementelor privind geneza şi evoluţia unor poziţii, estetici, viziuni, relevarea ocurenţei şi a circulaţiei unor tematici, modalităţi şi tehnici etc. Nu e o istorie anecdotică, pierzându-se în detalii, biografice sau de alt soi, e o istorie a formelor de literatură, a ideilor literare (profesată altfel decât o face Adrian Marino), a practicilor scrisului, observate nu într-o viziune tehnicistă, ci prin corelare cu substratul ideologic şi într-o perspectivă vizând revelarea valorii. Demersul exegetic este deseori, dacă e considerat pe porţiuni restrânse, imul cu focalizare apropiată, cu stăruinţă asupra detaliilor, dar vădeşte întotdeauna preocuparea pentru ideile generale, cu referiri la imaginea de ansamblu. Traseul carierei critice a lui M. începe cu succinte monografii despre scriitori români contemporani (Mihail Sadoveanu, Maria Banuş) şi continuă cu un masiv volum de abordări critice, Romanul românesc contemporan (1959). în anii următori, deşi criticul continuă să arate interes actualităţii literare, îşi deplasează atenţia şi spre istoria literară. Poporanismul şi „ Viaţa românească" (1961) e un prim studiu vizând o perioadă — începutul secolului al XX-lea — care va face obiectul unui şir de lucrări convergente şi complementare, cu ambiţia epuizării domeniului. Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916 (1964) e o lucrare ce tratează mai ales nivelul ideologiilor literare, pornind de la reviste, grupări etc. Istoria literaturii române (1900-1918) (I-II, 1964-1965) cuprinde analize critice amănunţite. început de secol. 1900-1916 329 Dicţionarul general al literaturii române Micu Dumitru Micu împreună cu Tudor Arghezi (1970) reia în mare în prima parte volumul din 1964, partea a doua cuprinzând studii despre scriitori grupaţi pe „ambianţe": Ambianţa „Sămănătorului" şi a „ Vieţii româneşti", Ambianţa socialistă, Ambianţa simbolistă. Obiectivul pare să fi fost examinarea ideologiilor literare, a curentelor, a mişcărilor coagulate în jurul unor reviste. Analiza, pertinentă, demonstrează eclectismul diverselor mişcări, faptul că programul ideologic influenţează în mică măsură producţia literară, factorul „creaţie" primând asupra teoriei. In 1965 M. publică, împreună cu Nicolae Manolescu, o concentrată „panoramă" a literaturii postbelice, Literatura română de azi. 1944-1964. O prezentare a aceluiaşi domeniu, adusă la zi prin examinarea literaturii ivite de-a lungul a încă unui deceniu, cu aplicarea unei grile estetice mai exigente şi cu amplificarea demersului analitic, au întreprins, tot împreună, cei doi critici într-o lucrare de uz didactic, apărută în 1974. Activitatea critică a lui M. cuprinde şi o serie de eseuri despre mari scriitori contemporani: Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vârstele interioare (1965), Lirica lui Lucian Blaga (1967), G. Călinescu. între Apollo şi Dionysos (1979) ş.a. Cumva în continuarea demersului din început de secol se află „Gândirea" şi gândirismul (1975), studiu care impresionează nu atât prin dimensiuni, cât prin acurateţea cercetării. E o minuţioasă prezentare a ideologiei gândiriste, urmărită diacronic, pe etape, plasată în contextul epocii, confruntată cu reacţiile pe care le-a determinat, dar este totodată o laborioasă inventariere comentată a literaturii apărute în „Gândirea", organizată pe genuri literare, iar în cadrul genurilor, pe autori. Un capitol final situează „Gândirea" în context naţional şi universal. Spirit de stânga, raţionalist, ataşat sincronismului mai degrabă decât tradiţionalismului, favorabil unui „autohtonism deschis, receptiv, asimilator", M. nu simpatizează cu ideologia gândiristă, dar apreciază uneori superlativ creaţiile scriitorilor gândirişti. Concluzia lui, judicioasă, este că acestea nu s-au conformat, de fapt, ideologiei gândiriste militante: „«Gândirea» trebuie disociată de «gândirism». Gândirismul a poluat şi infectat spiritualitatea românească. «Gândirea» a constituit în epocă — în măsura în care n-a rămas un simplu organ al gândiris- Micu Dicţionarul general al literaturii române 330 mului — unul dintre focarele culturii româneşti". între 1984 şi 1988, criticul dă o lucrare ambiţioasă, în patru volume care, deşi au titluri diferite — Modernismul românesc, I-II, Limbaje modeme în poezia românească de azi, Limbaje lirice contemporane —, participă la un proiect unitar: o meditaţie asupra modernismului literar românesc. Nu mai e vorba de investigarea unui curent în sens restrâns sau a mişcării din jurul unei reviste, ci de un concept de mare generalitate. Criticul îşi propune să stabilească dacă literatura — în speţă poezia, avută în vedere în mod exclusiv — creată la noi în secolul al XX-lea sub semnul simbolismului, expresionismului, ermetismului, avangardismului etc. are sau nu „semne particulare", dacă se poate vorbi de un specific al modernismului românesc. Concluziile nu sunt spectaculoase, ci întrucâtva previzibile, dar argumentaţia şi exegeza simt demne de tot interesul. Ca şi în alte rânduri, M. se lansează în cercetare fără prejudecăţi, recurge masiv la analiza de text şi împărtăşeşte cititorului întreaga dinamică a raţionamentelor şi emoţiilor estetice pe care îşi întemeiază concluziile, extrem de nuanţate, de o fermitate prudentă, evitând tranşanţa simplificatoare. Sunt semnalate eclectismul, confluenţele şi convergenţele poeţilor aparţinători, în principiu, unor „curente" diferite, inclusiv tradiţionalismului. Autorul precizează că şi-a limitat aria la poezia de expresie modernă, dar explică şi că termenii „modern", „modernism", „modernitate" au fost întrebuinţaţi largo sensu, în înţelesul lor generic, cuprinzător. De fapt, este vorba despre o vastă istorie a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, inclusiv a celei contemporane până în anii '80. Referindu-se la „autentismul" — aspiraţie la autenticitate maximă, în detrimentul perfecţiunii artistice — teoretizat ori cultivat în diferite formule de Gide, Proust, Sartre, Malraux, de corifeii Noului Roman francez etc., criticul consacră studiul în căutarea autenticităţii (I-II, 1992-1994) manifestărilor similare din proza românească interbelică. Sunt cercetate scrieri de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, C. Fântâneru, M. Blecher, Octav Şuluţiu, H. Bonciu, Ion Biberi, Mihail Celarianu şi Anişoara Odeanu. Se depistează şi comentează omologii şi filiaţii cu demersuri similare din literatura universală modernă. Urmărind diferitele variante ale conceptului, criticul surprinde şi transpunerile acestuia într-o scriere ori alta. Era, în bună măsură, de aşteptat ca după o asemenea investigaţie amplă a literaturii naţionale M. să încerce o sinteză de ansamblu. în Scurtă istorie a literaturii române (I-IV, 1994 — 1997), o cumpănire optimă între esenţializare şi aprofundare, între concizie şi abundenţă asigură consistenţa lucrului bine făcut. Chiar dacă într-o viziune deliberat didactică, Scurtă istorie... se înfăţişează limpede, prietenoasă, alertă, bine ritmată, persuasivă şi agreabilă. Civilizaţiei geto-dacice, influenţelor culturale ale coloniilor pontice greceşti, prezenţei lui Ovidiu la Tomis, activităţii misionare şi culturale a scriitorilor creştini din perioada străromână le sunt consacrate paragrafe succinte, dar relevante. într-o tratare sintetică, despovărată de tentaţia recurgerii excesive la taxinomie şi la recenzarea corpusurilor, este panoramată creaţia populară orală. în prezentarea perioadei vechi şi în cea a începuturilor perioadei moderne, factorilor culturali (civilizaţie materială, răspândirea tiparului şi circulaţia tipăriturilor, religie şi organizare ecleziastică, ideologii, mentalităţi etc.) le este acordată o atenţie specială, dat fiind rolul acestora în configurarea literaturii propriu-zise. îmbinarea cultural-literar e abandonată începând de la ceea ce e numit „emergenţa literarului" (capitolul Primul val romantic - 1830-1840), consideraţiile privind fenomenele extraliterare relevante pentru literatură fiind pentru epocile ulterioare ţesute în substanţa comentariului istorico-critic. Modalitatea de tratare aplicată e, dincolo de acest punct, unitară: pe epoci, curente şi autori. Criticul nu se angajează în gesturi iconoclaste, nu simte imboldul de a-şi personaliza viziunea prin frondă programatică sau prin atitudini demolatoare. Aportul lui, preţios, se vădeşte la nivelul înţelegerii. întemeiat pe empatie, animat de dorinţa de elucidare, de revalorificare în perspectiva actualităţii, comentariul nu e niciodată complezent sau conformist, dar nici maliţios fără temei. Parafrazarea simpatetică şi revelatoare, recursul la citat, contextualizarea, sugestiile comparatiste sunt utilizate eficient, integrate în discursul critic. Scrisă de un critic, cartea e o istorie estetică, M. fiind, fără îndoială, adeptul unei idei formulate de G. Călinescu: „O istorie literară fără scară de valori este un nonsens". Scriitorii sunt trataţi diferenţiat, după importanţă şi după specific, prin adaptarea metodei şi a opticii. Ca structurare şi ton, lucrarea aminteşte, mai ales în paginile dedicate perioadei contemporane, de Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu din 1937. Trebuie remarcat că, deşi conţine eseuri şi microeseuri, Scurtă istorie... nu e o simplă înşiruire de micromonografii, o istorie-fişier sau o istorie-dicţionar, ci cu adevărat o istorie, în care comentariul concluziv şi integrator asigură ansamblului nu numai coerenţă, ci şi un mesaj global, superior adiţionării părţilor componente. Lectura dă senzaţia că se urmează un itinerar (personal), traiectul unei demonstraţii. De un interes deosebit sunt paginile consacrate perioadei 1948-1965, care reprezintă prima abordare sintetică a epocii, total sinceră — complet degrevată de servitutile impuse de cenzură până în 1989, cu aspiraţia obiectivitătii, fără accente resentimentare. Un capitol final caută să surprindă caracteristicile generale ale literaturii române, ca un pandant la capitolul Specificul naţional din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. în ansamblu, această întreprindere, depăşind cu mult obiectivele iniţiale, se înfăţişează ca un succes de netăgăduit. E prima sinteză completă — izbutită şi pertinentă — de după 1989, a întregii literaturi române. Lucrarea a fost reeditată în 2000, într-un singur volum, sub titlul Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, cu adăugiri, revizuiri, amendări şi modificări deloc neglijabile. Există, în proză, o artă a povestitorului, însuşire pe care un autor o are sau nu o are şi e singura care nu se poate mima. Chiar şi adâncimea se poate mima sau se poate «învăţa», dar plăcerea de a povesti, de a spune o istorie este un dar înnăscut, ireductibil. Există 331 Dicţionarul general al literaturii române Micu în critica literară un echivalent al acestei însuşiri şi ca şi aceasta se localizează într-o structură de creator. D. Micu este în critica noastră printre puţinii ei posesori. Lucian Raicu Claustrat de bunăvoie în universul lecturii, criticul se simte condamnat să amâne mereu adevărata Citire. Construcţia operei sale e determinată ea însăşi de rigorile profesiei („nu am citit nimic la întâmplare"), plăcerea alegerii fructului oprit e substituită de „lectura obligatorie" impusă de nevoi redacţionale ori didactice. Cronicar en titre şi reputat universitar; D. Micu e prezent de prin 1955 cu lucrări monografice şi de sinteză care au jucat un indeniabil rol ideologic în momentul apariţiei. Ele au luat în discuţie romanul românesc din acel moment, opera lui Mihail Sadoveanu, Maria Banuş, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, curentele (poporanismul, gândirismul), panorama „începutului de secol“ etc. O parte din cronici, comentarii, eseuri [...] au rămas în pagina de revistă, abandonate cu premeditare. Căci condiţia ingrată a cronicarului implică mai mult suferinţa străbaterii cu egală atenţie a scrierilor „menite să rămână" alături de „producţiuni caduce, ba chiar maculatură curată", decât bucurie a descoperirii. Mircea Zaciu SCRIERI: Sensul etic al operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1955; Poezia Măriei Banuş, Bucureşti, 1956; Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959; Poporanismul şi „Viaţa românească", Bucureşti, 1961; Istoria literaturii române (1900-1918), I-II, Bucureşti, 1964-1965; Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964; Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vârstele interioare, Bucureşti, 1965; Literatura română de azi. 1944-1964 (în colaborare cu Nicolae Manolescu), Bucureşti, 1965; George Coşbuc, Bucureşti, 1966; Lirica lui Lucian Blaga„ Bucureşti, 1967; Estetica lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1970; început de secol 1900-1916, Bucureşti, 1970; Tudor Arghezi, Bucureşti, 1972; Fragmente automitologice, Bucureşti, 1974; Periplu, Bucureşti, 1974; Prelegeri de literatură română contemporană. Autori şi opere. 1944-1974 (în colaborare cu Nicolae Manolescu), Bucureşti, 1974; „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975; Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978; G. Călinescu. între Apollo şi Dionysos, Bucureşti, 1979; Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980; Modernismul românesc, I-II, Bucureşti, 1984-1985; Limbaje modeme în poezia românească de azi, Bucureşti, 1986; Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988; în căutarea autenticităţii, I-II, Bucureşti, 1992-1994; Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997; De la Baikal la Atlantic, Bucureşti, 1999; Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodemism, Bucureşti, 2000; Timpuri zbuciumate, Bucureşti, 2001; Lucian Blaga. Autofăurirea prin logos, Bucureşti, 2003; Fata Morgana, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Savin Bratu, Două studii ale unui tânăr critic literar, GL, 1956,11; Silvian Iosifescu, „Romanul românesc contemporan", CNT, 1959, 44; Lucian Raicu, Probleme ale romanului, GL, 1959, 44; Traian Liviu Birăescu, Un studiu despre romanul românesc contemporan, 0, 1959, 12; Paul Georgescu, „Romanul românesc contemporan", GL, 1960,6; Virgil Ardeleanu, „Romanul românesc contemporan", ST, 1960,4; Domiţian Cesereanu, Un studiu de istorie literară, GL, 1961,36; Eugen Simion, Poporanismul şi criticii săi, CNT, 1961,38; Virgil Ardeleanu, Un studiu valoros, TR, 1961, 39; Matei Călinescu, Un studiu despre poporanism, GL, 1961, 41; V. Fanache, „Poporanismul şi «Viaţa românească»", ST, 1961,10; AL Săndulescu, „Poporanismul şi «Viaţa românească» ", VR, 1961,10; Z. Omea, „Poporanismul şi«Viaţa românească»", „Cerce- tări filosofice", 1962,1; Z. Omea, Două volume despre poporanism, IL, 1962,1; Fănică N. Gheorghe, Trei studii de istorie literară, LCF, 1962,5; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română la începutul secolului XX", GL, 1964, 44; Adrian Marino, Profilul literaturii române la începutul secolului XX, ST, 1964, 11; Georgescu, Păreri, 363-368; Simion, Orientări, 363-372; Felea, Reflexii, 131-133; Rusu, Utopica, 214-219; Cesereanu, Ipostaze, 174-183; Perpessicius, Lecturi, 325-332; Manolescu, Poezia, 64-65, 223-228; Stănescu, Poeţi şi critici, 166-176; Piru, Varia, 1,332-335, II, 321-324; Georgescu, Printre cărţi, 213-219; Grigurcu, Idei, 135-140; Ciobanu, Critica, 216-220; Raicu, Critica, 434-445; Regman, Colocvial, 126-137; Vlad, Lectura, 100-107; Georgescu, Volume, 166-168; Dimisianu, Opinii, 251-256; Laurenţiu Ulici, O exegeză exemplară, CNT, 1979,30,31; Mihăilescu, Conceptul, II, 179-184; Ion Caraion, Jurnal, I, Bucureşti, 1980, 325-330; Popescu, Cărţi, 40-43; Zaciu, Lancea, 212-223; Iorgulescu, Critică, 196-202; Grigurcu, Critici, 106-111; Dobrescu, Foiletoane, II, 226-233; Ciobanu, Opera, 277-280; Regman, Noi explorări, 778-779; Mareea, Concordanţe, 135-140; Tihan, Apropierea, 143-153; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 200-213; Florin Mihăilescu, Realism şi autenticitate, ST, 1992,11-12; Ierunca, Dimpotrivă, 60-70; Teodor Vârgolici, O nouă istorie a literaturii române, ALA, 1995, 300; Niţescu, Proletcultismul, 257-278; Ion Bălu, Istoria literară, astăzi, APF, 1996, 3; Nicolae Bârna, O „Istorie" prietenoasă, CC, 1996, 9-10; Ion Bălu, O istorie integrală a literaturii române, APF, 1998,3; Mircea Popa, Dumitru Micu - portret întârziat, ST, 1999, 5,6; Dicţ. esenţial, 512-517; Popa, Ist. lit, II, 1099-1100. N.Br. MICU, Mircea (31.1 .1937, Vărsând, j. Arad), poet şi prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Handra) şi al lui Ioan Micu, ofiţer de jandarmi. Face studii medii la Liceul „Moise Nicoară" şi la Şcoala Pedagogică din Arad (1952-1956) şi urmează la Timişoara Institutul Pedagogic, funcţionând ca profesor suplinitor la şcoala de surdomuţi din Siria (1957-1967). Este redactor la postul de radio din Arad, funcţionar la Fondul Literar (1968-1972) şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. După 1989 va conduce revista „Viaţa capitalei", va fi inspec-tor-şef la Direcţia de Cultură din Primăria capitalei, iar din 2002 director al cotidianului „Cronica română". A debutat în 1955 la „Scrisul bănăţean", iar editorial — în 1962, cu volumul de versuri pentru copii Izvorul. Colaborează la „Argeş", „Convorbiri literare", „Flacăra", „laşul literar", „Scrisul bănăţean", „Steaua", „Urzica" „Moftul român" (serie nouă) ş.a. Ipostaza lirică tradiţionalistă — Frumuseţile zilnice (1967), Nopţile risipitorului (1969), Teama de oglinzi (1971), Vânătoarea de seară (1975), Murind pentru prima oară (1980), Cu inima în palmă (1981), Poeme pentru mama (1984) — este însoţită la M. de o alta parodică — Dracul verde (1972), Parodii de la „a" la „z" (1975), Citiţi-le ziua (1976), La munte şi la mare... (1980). Romanul Patima (1972), care împreună cu altul, intitulat Umbra, alcătuiesc ciclul Semnul şarpelui (1974), se aşază în linia romanescă inaugurată de Ioan Slavici. Câteva cărţi de amintiri, în care umorul se asociază fericit cu nota amical-sentimentală, evocă „întâmplări cu scriitori" — întâmplări cu scriitori (I-II, 1979-1982), întâmplări cu scriitori şi alte năluciri (1985), întâmplări vesele cu scriitori trişti (2003). In poezie M. ilustrează cu mijloace proprii orientarea ardelenească, transfigurând universul rural, apoteozând Micu Dicţionarul general al literaturii române 332 trecutul, strămoşii, părinţii, îndeosebi mama, sanctificând eroii neamului, creând un tărâm de lume mitică. Trecând printre crucile din „cimitirul bătrân", poetul îi salută pe cei duşi: „Bună dimineaţa, Grigorie! / Bună dimineaţa, Filoftei! / — Bună dimineaţa, Ieronime". El aude cum „plouă în munţii Carpaţi peste oasele fraţilor mei", cum „leuzele mamelor murmură repede ruga / De amintire nestinsă şi dragoste". Uneori e bântuit de sentimentul, atât de frecvent în lirica ardeleană, al dezrădăcinării, contrapunctat de dorinţa întoarcerii la vatră: „Eu am uitat cum creşte grâul şi am uitat să ţin un plug, / privirile îmi sunt străine şi chipurile fără chip. / De ce se miră ochii voştri la vorbăria ce-o îndrug / când eu mă simt străin şi rece ca un grăunte de nisip? [...] // Acum, celulele mă cheamă spre contopirea de pământ, / acum, să nu mă lase pradă cuţitelor înstrăinării". Asemenea lui G. Coşbuc, autorul Vânătorii de seară se simte „rupt din carnea voastră sfântă în care tace doina zării". Simţul apartenenţei, nu doar la geografia, ci şi la geologia satului natal se exprimă adesea prin atracţia spre vigoarea telurică, spre seve tari, prin poetizarea cu o figuraţie rubensiană. în butoaie „bolboroseşte [...] vinul de piatră acrişor", la jăratic „se rumenesc berbecii în lungi frigări de măr sălbatic", în „aerul tăiat de păsări se-amestecă miresme tari", „între spini şi verze", „durerile pândesc [...] ca nişte iepuri vii". în nopţile fără lună, „păşunile au răni: / spinări de cai curbate". Prin „păduri bătrâne" „trec urşii spre izvoare cu botul sângerând de mure, / un cerb flocos îşi spală barba în roua ierbilor lăptoasă". Dominantă în poeme e o atmosferă sobră, de reculegere şi cucernicie, solemn melancolică, suav hieratică: „înconjurat de rude la masă stau sfios / şi nu vorbeşte nimeni. E o tăcere calmă. / Ei mă privesc pe mine şi eu privesc în jos / şi-mi caut şerpuirea destinului în palmă. / O pâine grea şi mare, o lacrimă de grâu / din mijloc ne sfidează iradiind arome." Se înfiripă un spaţiu de taină, învăluit în aer sacral, un tărâm în care lumea viilor nu e despărţită de cea a morţilor: „undeva, un copac a căzut doborât de furtuni, / greu peste munţi se aşterne aerul nopţii de iarnă", „sufletul morţilor iese în lume." Printre cei sculaţi din morminte se află şi Avram Iancu: „Iancule, Măria Ta, / Când treceam la Baia dealul, / Priponit de un gorun, / Ţi-am văzut, mărite, calul." Preţuite în lumea literară sunt parodiile lui M., ce refac sclipitor stilurile multor poeţi contemporani, reliefând particularităţi care semnalează excesul, manierismul. Este, de altfel, cea mai originală parte a poeziei sale, situată într-o descendenţă ilustră, de la G. Topârceanu la Marin Sorescu. Spirit ludic prin excelenţă, parodistul se şi autoparodiază, recompunându-şi tonalitatea dominantă în notă comică: „Să adormim, e ceasul înşelător de dulce, / departe, în mansarde, poeţii se-nmul-ţesc. / E ora zero. Veacul se duce să se culce / cu tot ce are dânsul urât şi nebunesc. // Cât se mai poate încă. Atât cât se mai poate, / să ne ferim de zgomot, de vin şi de maşini. / Reinventa-vom birja de târg cu patru roate / şi când vom fi pe mare, vom înhăma delfini." Dintre scrierile în proză, de succes s-au bucurat „întâmplările cu scriitori", periplu amuzant şi istorie literară anecdotică şi umoristică a timpului contemporan. Şi Dicţionar sentimental de poezie (1,2002) configurează, într-o modalitate originală, o galerie „de familie", în care se înşiruie portrete ale confraţilor din mai multe generaţii. Romanul Patima e o povestire ţărănească sobră, viguroasă, fuziune de realism aspru şi romantism crâncen, de atmosferă baladescă, în tradiţia lui Slavici din Moara cu noroc şi a lui Agârbiceanu din Popa Man, având ca eroină o altă Mara, ce îşi asumă rolul Vitoriei Lipan. Negustoreasa Ecaterina Handra-bur, dintr-o localitate vestică de frontieră, pregăteşte cu tact şi meticulozitate, ca un nou Hamlet feminin, pierirea Broscoiului, un contrabandist care, împreună cu vameşul Odoleanu, i-a trimis fiul în război, de unde acesta nu s-a mai înapoiat. Acum Broscoiul insistă să fie acceptat coproprietar al prăvăliei. Refuzând, sub cuvânt că băiatul trăieşte, văduva ia contact cu toţi cei năpăstuiţi de omul infernal şi, la momentul oportun, împinge pe unul dintre ei, un fel de duh al pustiei, Alimandru, soţ al unei „strigoaice", să-l împuşte. Istorisirea curge sobru, într-un climat de existenţă ardelenească patriarhală, fără pitoresc şi, în genere, fără descripţie, ritmată de patru „întâmplări", ultima constând în revederea de către narator a lui Alimandru — între timp întemniţat, la cincisprezece ani după moartea bătrânei — în „hodaia" lui din pustă. Piesa Avram Iancu (1981) e o apologie a „craiului munţilor". 333 Dicţionarul general al literaturii române Micu SCRIERE Izvorul, Bucureşti, 1962; Partid, făuritor al vieţii (în colaborare cu Rusalin Mureşanu), Timişoara, 1966; Frumuseţile zilnice, Bucureşti, 1967; Nopţile risipitorului, Bucureşti, 1969; Şoapte, Bucureşti, 1970; Memoria pergamentelor, Bucureşti, 1971; Teama de oglinzi, Bucureşti, 1971; Dracul verde, Iaşi, 1972; Patima, Bucureşti, 1972; Ţară de dor, Bucureşti, 1973; Semnul şarpelui, Bucureşti, 1974; Parodii de la „a" la „z", Cluj-Napoca, 1975; Vânătoarea de seară, Bucureşti, 1975; Citiţi-le ziua, Bucureşti, 1976; întâmplări cu scriitori, I-II, Bucureşti, 1979 — 1982; La munte şi la mare..., Bucureşti, 1980; Murind pentru prima oară, Bucureşti, 1980; Avram Iancu, Bucureşti, 1981; Cu inima în palmă, Bucureşti, 1981; Poeme pentru mama, Bucureşti, 1984; Secretul Doamnei de zăpadă, Bucureşti, 1984; întâmplări cu scriitori şi alte năluciri, Bucureşti, 1985; Miere şi fum, Bucureşti, 1989; Singur în Mongolia, Bucureşti, 1992; Viaţa în pijama. Bucureşti, 1993; Ascuns în lacrimă, Bucureşti, 2002; Dicţionar sentimental de poezie, I, Bucureşti, 2002; Fănuş Neagu, frumosul nebun al marilor metafore, Bucureşti, 2002; întâmplări vesele cu scriitori trişti, Bucureşti, 2003. Ediţii: 9 pentru eternitate, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Gheorghe Tomozei). Repere bibliografice: Ion Vlad, în căutarea romanului, TR, 1972,37; Nicolae Manolescu, „Patima", RL, 1972,40; Dimisianu, Valori, 109-112; Felea, Secţiuni, 192-193; Ciobanu, Critica, 141-144; Ungheanu, Arhipelag, 210-211; Ardeleanu, Opinii, 117-119; Eugen Barbu, „ Vânătoarea de seară", LCF, 1976,11; Gheorghe Pituţ, Mircea Micu şi edenul copilăriei, VR, 1976,8; M.N. Rusu, „Citiţi-le ziua", VST, 1976,39; Mircea Ivănescu, „Citiţi-le ziua". Seriozitatea jocului, T, 1977, 3; Felea, Aspecte, I, 88-91; Raicu, Practica scrisului, 274-276; Iorgulescu, Scriitori, 102-104; Poantă, Radiografii, I, 105-107; Alboiu, Un poet, 171-172; Sângeorzan, Conversaţii, 256-262; Cândroveanu, Poeţi, 113-119; Mihai Ungheanu, „întâmplări cu scriitori", LCF, 1982, 2; Cocora, Privitor, III, 163-165; Dumitru Dinulescu, întâmplări cu „scriitori", RL, 1983, 15; Cristian Moraru, „Secretul Doamnei de zăpadă", RL, 1984,36; Mihai Ungheanu, „Secretul Doamnei de zăpadă", LCF, 1984,39; Ghiţulescu, O panoramă, 284-285; Micu, Scurtă ist., III, 361-362; Dicţ. scriit. rom., III, 183-185; Popa, Ist. lit., II, 1004-1005. ' D.Mc. MICU, Samuil (1745, Sadu, j. Sibiu - 13.V. 1806, Buda), istoric, filolog şi traducător. Este fiul Anei (n. Neagoe) şi al lui Stoia, protopop. Familia Micu a primit numele Klein (Clain) de Sad în urma înnobilării episcopului Ioan Inocenţiu, fratele tatălui lui M. Elev excepţional al şcolii mănăstireşti din Blaj, Maniu, călugărit sub numele Samuil, este trimis în 1766 la Viena pentru a studia filosofia şi teologia. Audiază şi cursuri de economie, fizică, matematică, formându-şi o cultură vastă, conformă cu aspiraţiile sale, dar şi cu principiile iluministe promovate în primul rând de scrierile lui Christian Wolff. In 1772 revine la Blaj, unde înfiinţează, împreună cu Ştefan Pop, clasa de filosofie la gimnaziu, M. fiind aici primul profesor de etică şi aritmetică. în paralel, inventariază bibliotecile din mai multe localităţi transilvane, informându-se, dar şi răspândind învăţătură prin predicile sale. Angajat ca prefect de studii la Colegiul „Sf. Barbara" din Viena (1777), începe să elaboreze, şi din raţiuni didactice, primele lucrări. între 1783 şi 1804, la Blaj, s-a dedicat exclusiv preocupărilor cărturăreşti. Implicat prin întreaga sa activitate în mişcarea de emancipare naţională a românilor, el alcătuieşte argumentaţia istorică pentru susţinerea drepturilor revendicate în Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae (1791). Constrâns de condiţia de călugăr, persecutat de episcopul I. Bob, este silit să se ocupe în special de traduceri religioase şi nu îşi poate valorifica pe deplin posibilităţile. Abia în 1804 reuşeşte să plece la Buda, unde fusese numit cenzor la Tipografia Universităţii, dar nu mai are timp să împlinească proiectul de tipărire a scrierilor pe care le avea în manuscris şi de elaborare a altor lucrări. Idealul luminării poporului prin răspândirea cunoaşterii raţionale, prin educaţie morală şi socială devenise propriul ideal al lui M. Integrat prin formaţie şi ţeluri mişcării cultu-ral-politice numite ulterior Şcoala Ardeleană, el va încerca să fundamenteze teoretic necesitatea, criteriile şi modalităţile renaşterii naţionale. în acest scop, va traduce şi prelucra sinteza didactică a iluminismului practic wolffian realizată de Fr. Chr. Baumeister în Elementa philosophiae recentioris usibus iuventutis scholasticae. Prima parte — Loghica adecă Partea cea cuvântătoare afilosofiei - apare la Buda (1799), a doua — Legile firei, iihica şi politica sau Filosofia cea lucrătoare (I-II) — la Sibiu (1800), iar celelalte — învăţătura metafizicei şi învăţătura politicească - rămân în manuscris până în 1966. Contribuţia sa esenţială constă în prezentarea într-o formă accesibilă a ideilor, în urmărirea permanentă a scopului explicit de creare a unei baze teoretice pentru scopuri practice. Versiunea lui M. este departe de a fi o simplă traducere. Adaptarea se face prin definiţii simplificate sintetic, prin folosirea unui sistem de referinţe cunoscut cititorului român, prin numeroase reliefări şi concluzii personale în legătură cu sensurile şi utilitatea învăţăturilor. Elimină pasajele prolixe şi intercalează, unde i se pare potrivit, fragmente din alte lucrări. Dar efortul cel mai mare constă în încercarea de a crea un limbaj filosofic şi ştiinţific românesc. în plan ideologic, cărturarul realizează o primă desprindere de concepţia strict teologică despre lume, însuşindu-şi principiile unei filosofii raţionaliste, care i-au deschis o nouă viziune asupra fenomenului istoric sau lingvistic. O altă operă de vastă informaţie, dar şi de împotrivire la dominaţia Bisericii şi a papei (punct important în programul iluminist european) era aceea a lui Claude Fleury, pe care M. a tradus-o sub titlul Istorie besericească (douăsprezece părţi, păstrate în manuscris din perioada 1794-1799). Anterior, folosind documentaţia de aici, el scrisese o Cunoştinţă pre scurt a istoriei bisericeşti, tipărită postum, abia în 1993, cu titlul Istoria bisericească. Răspunzând unor acute imperative, M. va elabora una dintre cele dintâi istorii cu caracter ştiinţific în cultura română. Concretizată în mai multe lucrări în latină şi română, această activitate urmărea atât informarea străinilor, cât şi a conaţionalilor asupra adevărurilor despre originea şi fiinţa poporului român. Prima lucrare — Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae (1778) — este cunoscută şi citată de istoricii contemporani lui M. După câteva variante succinte şi după un Răspuns la critica lui Iosif Carol Eder privind Suplica românilor din Transilvania (redactat în latină, tradus şi publicat abia în 1971), alcătuieşte, între 1800 şi 1806, marea sa operă, Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor, rămasă în patru volume manuscrise până în 1995, cu excepţia a două fragmente tipărite în „Calendarul de la Buda" pe anii 1806 şi 1807. Folosind numeroase izvoare, între care şi cronicile moldovene şi muntene, el urmăreşte în primele părţi — Istoriia Micu Dicţionarul general al literaturii române 334 românilor în Dachiia, Istoriia domnilor Ţerii Româneşti şi Istoriia domnilor Ţârii Moldovei - principalele evenimente din întreg spaţiul locuit de români. Volumul al patrulea — Istoriia besericeascâ a Episcopiei româneşti din Ardeal, până la 1773 — utilizează documente de arhivă, tradiţii locale şi informaţia directă. Scriind istoria tuturor românilor, M. a avut în vedere demonstrarea tezelor fundamentale ale Şcolii Ardelene — originea, continuitatea şi unitatea poporului român, aducând şi argumente lingvistice, toponimice, etnografice. Concepţia raţionalistă asupra istoriei îl deosebeşte de cronicari, fiind vizibilă în înlănţuirea cauzală a evenimentelor, înlăturarea providenţei din determinismul istoric, folosirea exactă a izvoarelor, în caracterul demonstrativ şi sensul militant al scrierii. Dar modul de expunere, stilul, tonul preponderent narativ aparţin încă vechii istoriografii. Cultivarea limbii române, necesitatea promovării acesteia ca instrument de cultură, trecerea la scrierea cu litere latine, susţinute implicit în textele sale, au fost abordate şi explicit în câteva lucrări. în 1779 el tipărea la Viena, pentru prima dată cu litere latine, o Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin, încercând să evidenţieze caracterul pur latin al limbii române şi prin prezentarea succintă a unui sistem ortografic etimologizant. Demonstraţia devine mult mai complexă în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780), prima gramatică românească tipărită, scoasă cu colaborarea de ultim moment a lui Gheorghe Şincai. Lucrarea consemnează legile fonetice ale evoluţiei cuvintelor de la latină la română şi sistematizează toate cunoştinţele gramaticale, căpătând valoarea unui manual şi a unui model. Tot în spiritul practicilor iluministe, dar şi din necesităţi concrete, M. iniţiază o mare lucrare lexicografică, concepută întâi ca un dicţionar român-latin (publicat postum, în 1944), dar extins ulterior la un Dictionarium valachico-latino-ger-manico-hungaricum, aşa cum apărea într-un prospect tipărit la Buda în 1806. îmbunătăţit şi amplificat de mai mulţi cărturari (între care rolul cel mai important l-a avut Petru Maior), acesta a fost nucleul Lexiconului de la Buda (1825). Cantitativ, principala activitate a lui M. a fost aceea de traducător de texte religioase, aşa cum o dovedesc şi manuscrisele păstrate, datate între 1769 şi 1805. Multe dintre scrierile utile iniţierii în cultul creştin au fost tipărite la Blaj în perioada 1796-1802, în genere sub titlul Theologhie dogmatică şi moralicească... între manuscrise, cele mai multe sunt tălmăciri din sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, din Thomas a Kempis ş.a. Dar cea mai importantă este traducerea Bibliei, apărută la Blaj, în 1795. M. a simţit că limbajul traducătorilor Bibliei de la Bucureşti (1688) trebuie împrospătat şi că unele pasaje obscure ar putea fi clarificate şi încearcă, bunăoară în Cântarea Cântărilor, o exprimare literară, chiar poetică. Conştiinţa rostirii cu efect, calităţile de narator, tensiunea interioară a necesităţii de a comunica sunt evidente în mai toate textele elaborate sau doar traduse de M. El a avut însă şi preocupări literare propriu-zise atunci când a tălmăcit Viaţa şi pildele lui Esop, romanul popular Varlaam şi loasaf romanul Belizarie de Marmontel, traduceri care nu s-au păstrat. Utilizând elemente ale limbii populare, realizează în Istoria cea adevărată, versiune transpusă din Lucian de Samosata (tipărită în „Cultura creştină", Blaj, 1942), adevărate pagini de proză literară. Oarecum originală poate fi socotită Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi (1784), cu pasaje înfiorate de sentimentul morţii sau altele cu inflexiuni de proză poematică, între alte priorităţi, lui M. îi revine şi meritul de a fi dat o primă schiţă de istorie literară românească în două secţiuni din lucrarea Scurtă cunoştinţă a istorii românilor (editată postum, în 1963), intitulate Scriitorii cei din români şi Alţi scriitori româneşti. Precursor în lingvistica, filosofia şi istoriografia naţională, traducător cu un deosebit simţ al limbii, creator de limbaj intelectual, cărturar în spiritul sfârşitului secolului al XVIII-lea european, M. este, după Ioan Inocenţiu Micu-Klein, un iniţiator al renaşterii româneşti. Exemplul, sugestiile şi ideile sale au fost continuate de cărturarii generaţiei următoare — Gh. Lazăr, Simion Bărnuţiu, A. T. Laurian, Timotei Cipariu. SCRIERI: Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin, Viena, 1779, reed. fragm. în Şcoala Ardeleană, I, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970,57-59; Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (în colaborare cu Gh. Şincai), Viena, 1780; ed. tr., îngr. şi introd. Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, 1980; Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae, Viena, 1781; Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae, Viena, 1782; Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj, 1784; ed. îngr. Ioan Nicorescu, Arad, 1907; Istorie scurtă a românilor, publ. Gavrilă Laslo, Sibiu, 1848; Dictionarium valachico - latinum, publ. Gâldi Lâszlo, Budapesta, 1944; Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, îngr. şi introd. Cornel Câmpeanu, Bucureşti, 1963; Scrieri filosofice, îngr. şi introd. Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Bucureşti, 1966; Responsum ad Crisim Josephi Caroli Eder in Suplicem Libellum Valachorum Transilvaniae, în Pervain, Studii, 44-72; [Reeditărifragmentare], în Şcoala Ardeleană, I, îngr. Florea Fugariu, introd. Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1983; Istoria bisericească, îngr. şi introd. Veniamin Micle, Bucureşti, 1993; Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, I-II, îngr. şi pref. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995. Traduceri: Biblia adecă Dumnezeiesca Scriptură a legii vechi şi a ceii noao, Blaj, 1795; ed. (Biblia de la Blaj. 1795), coordonator Ioan Chindriş, pref. Camil Mureşan, postfeţe Ioan Chindriş şi Eugen Pavel, Roma, 2000; Fr. Chr. Baumeister, Loghica adecă Partea cea cuvântătoare afilosofiei, Buda, 1799, Legile firei, ithica şi politica sau Filosofia cea lucrătoare, I-II, Sibiu, 1800; Polo Segneri, îndreptarea păcătosului, îngr. Iacob Radu, Oradea, [1930]. Repere bibliografice: Ioan Bianu, Viaţa şi activitatea lui Maniu Samuil Micu alias Clain de Sadu, Bucureşti, 1876; Iacob Radu, Manuscriptele bibliotecii Episcopiei Greco-Catolice Române din Oradea-Mare, Bucureşti, 1923; Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori. Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain, Bucureşti, 1924; Iorga, Ist. lit., III, 167-200; Z. Pâclişanu, Un vechi proces literar (Relaţiile lui I. Bob' cu S. Klein, Gh. Şincai şi P. Maior), RFR, 1935, 7; Mario Ruffini, La scuola latinista rumena, Roma, 1941, 27-51, 89-115; Popovici, Studii, I, 197-209; Perpessicius, Menţiuni ist., 502-524; N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisiu, Samuil Micu Clain - teologul, Sibiu, 1957; Ion Lungu, Gândirea social-politică şi filosofică a lui Samoil Micu, DIF, II, 111-156; Lucian Blaga, Gândirea filosofică în Transilvania în secolul al XVIII-lea>,îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966, 128-170; Ist. lit, II, 37-46; Pervain, Studii, 15-44; Nicolescu, Şc. Ardeleană, passim; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972, 21-100; Dicţ. lit. 1900, 565-569; Macrea, Contribuţii, 9-21; Lungu, Şcoala Ardeleană, passim£ Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil Micu-Clain, Bucureşti, 1986; Mazilu, Vocaţia, 114-121; Dicţ. esenţial, 517-519; Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, 2000. C. T. 335 Dicţionarul general al literaturii române Mihadaş MICUL ORION, revistă apărută la Slobozia, o dată la două luni, din august 1995. Redactori: Doina Roşea, Mihaela Racovi-ţeanu, Dana Şuiu, Aura State, Serena Denk. De dimensiunile unei foi volante, dar elegantă grafic, publicaţia e consacrată cultivării la noi a genurilor poeziei tradiţionale japoneze şi îndeosebi a celui numit renga. Se publică, astfel, scurte articole de iniţiere în aceste genuri sau de prezentare a unor scriitori ce au contribuit la promovarea lor şi, de asemenea, poeme renga compuse de Şerban Codrin, animatorul Centrului Cultural „Ionel Perlea" de la Slobozia, singur ori împreună cu Valentin Busuioc, Constantin Severin şi Manuela Miga. I. M. MIHADAŞ, Teohar (9.XI.1918, Turia, Grecia - 29.XI.1996, Cluj-Napoca), poet şi prozator. Este fiul Vasilenei (n. Cun-duiani) şi al lui Mitri (Dumitru) Mihădaş, păstor aromân. Face şcoala primară în comuna natală şi patru clase gimnaziale la Liceul din Grebena, unde se preda în limba română (1932-1935). în 1935, după venirea în ţară, se înscrie la Liceul „Timotei Cipariu" din Dumbrăveni. După ce îşi susţine bacalaureatul la Blaj (1939), urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Luându-şi licenţa în 1943, intră la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Bacău, participând la campania din Vest. După întoarcerea de pe front este numit referent de presă la Departamentul Naţionalităţilor (1944-1945), motiv de acuzaţii ulterioare. Pentru a scăpa de supravegherea autorităţilor comuniste din capitală, pleacă profesor de limbile română şi franceză la Bistriţa (1945-1947), apoi de română şi latină la Năsăud (1947-1948). Este suspectat pentru activitate de subminare a regimului, arestat şi închis. Eliberat, trece printr-o grea perioadă de „reintegrare socială", încercarea de a-şi relua locul în învăţământ (trei luni, în 1956) fiind sortită eşecului, deoarece intervin evenimentele din Ungaria şi este din nou suspectat. Se va întreţine ca muncitor sezonier, culegător de fructe de pădure, săpător de fântâni, ajutor de tâmplar, paznic, şef de coloană auto, manipulant de mărfuri, om de serviciu etc., ocupaţii derizorii pe care le continuă şi după stabilirea sa la Cluj, în 1961. Abia în 1964 este primit ca secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj, iar din 1970 până în 1973, când se pensionează, va face parte din redacţia revistei „Steaua". După decembrie 1989 intră în primele structuri democratice ale Clujului, inclusiv în redacţia revistei „Atlas. Clujul cultural", rămânând până în ultimele clipe un apărător al democraţiei. Ca poet, debutează cu o poezie în 1938, la „Universul literar", şi mai publică în „Gândul nostru". Prima carte, Ortodoxie păgână, îi apare în 1941. După o lungă perioadă de interdicţie a semnăturii, revine în presa literară, colaborând mai ales la presa clujeană („Steaua", „Tribuna", iar după 1990, „Clujul liber", „Nu"). Va publica volumele Ţărâna serilor (1967), Reminiscenţe (1969), Trecerea pragurilor (1972), Elegii (1975; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Nimburi (1977), Pâinile punerii nainte (1979), în lumina înserării (1982), înstelatele oglinzi (1984), Orfica tăcere (1988), Crepuscularele vitralii (1993), Chemări spre nicăieri şi niciodată. Poezii 1985-1995 (1996). Se dedică în acelaşi timp prozei — Tărâmul izvoarelor (1968) — şi memorialisticii, concepută sub formă de roman autobiografic: Frumoasa risipă (1980), Steaua câinelui (1991), Pinii de pe Golna (1993), Străinul de la miezul nopţii (1996), în colţ lângă fereastră (2000) ş.a. Una dintre cărţi îi apare şi în dialectul aromân (Botsili di Didindi, 1993). Exponent al unei comunităţi străvechi din Munţii Pindului, M. poartă încrustată în efigia sa nobleţea şi puterea de rezistenţă a strămoşilor săi viforoşi. O lume solemnă şi gravă, ocrotită de zeii locului domină confesiunea poetului, care se simte chemat, ca altădată Orfeu, să oficieze un cult al cuvântului ca pe un ritual cu virtuţi sacerdotale: „Poezia pentru mine este o stare orfică a vieţii şi o stare sacerdotală a cuvântului". O protoistorie fabuloasă, aşezată sub semnul unor zeităţi antice, purtătoare de puritate şi de har, îi populează încă de la debut lirica, aflată în prelungirea lirismului gândirist. Ortodoxie păgână e cartea unui poet trecut prin şcoala lui Blaga, Barbu şi Arghezi. Un prim strat al poemelor este furnizat de o arhaitate frapantă, creştină şi latină totodată, înveşmântată în armonii clasice, de o seducătoare solemnitate: „Străbunii mei dintâi sunt Tamaris şi Orfeu/ Şi Dionisos, zeul impetuos şi trist,/ Ce port pecetea ca pe-un inel cu ametist/ Pe mâna lin depusă în arhetipul meu./ Oroles tenebrosul, leit haiduc de Pind/ Şi Pirus taciturnul, întunecat suind/ Fruntariile Romei ... Priam-bătrânul soare;/ Ei sunt Mihadaş Dicţionarul general al literaturii române 336 statornicia, albastrele-mi ponoare" (Meteorii). O arheologie blândă, cu aer de fast şi demnitate istorică transpare în aceste versuri corecte, cu trimiteri la peisagistica pillatiană sau la stampele solemne ale lui V. Voiculescu. Respiră din ele un vitalism profund, de tip dionisiac, în care figurile Turiei natale vin să îmbogăţească panteonul clasic al Daciei romane sau al Transilvaniei în care poetul s-a reîmpământenit. El se rebotează orfic, zăcământul originar de vitalitate al liricii sale îmbogăţindu-se cu noi filoane, cum ar fi militantismul şi eticismul, care capătă străluminări incantatorii: „Adie voci de dincolo de noi/ Prin seara ca un giulgiu de fecioară,/ Tărâm străin, fosforescente ploi/ Când amăgirea-ncepe să ne doară" (Seară depărtată). E un lirism concentrat, interiorizat, susţinut de tehnica sugestiei şi a metaforei revelatoare. Un aer de basm hieratic, cu imagini de stampă şi „vedenii" ale unui trecut neguros, dar eroic se filtrează în versuri cadenţate cu duh balcanic: „Cu-a V-a Macedonica veneam/ Să-ţi stăpânesc pământul şi pe tine;/ Sfios barbarul de acelaşi neam/ Din miază-zi, nemuritor în sine,/ E locul blând şi ierburile sfinte/ Ţărâna dă miresme de tămâi/ Când cornul mă chema spre legăminte/ Tu încleştai amarnic: «Mai rămâi!»" (Amintiri spre Someş). Figura voievodală, de sorginte eminesciană, se preface aici în chip de războinic, luptător, mesager de cultură, liant între epoci şi culturi diferite, trimis civilizator. Lumea mitologică, de o arhaitate caldă, cuceritoare, se întrepătrunde cu lumea mirifică a începuturilor originare, pe care poetul o poartă în arhetipul său: „Pământ, din oseminte format şi frământat/ Din sângele străbun şi din sudoare,/ Eşti trupul meu cel viu şi-adevărat,/ Fără-nceput, nici margine sub soare.// Prin truda ta trecând — când basm, când foc — / Timpul te-a-mpodobit cu Putne şi Posade,/ Cu alte biruinţi din loc în loc,/ Şi nu ştiu ce ascuns, şi care arde..." (închinare). Transcrierea fervorii se face cu scrupuloasă cenzură artistică, născând poeme de un lirism esenţializat, ce amintesc de Blaga sau de Barbu prin geometrismul sever al rigorii formale, ilustrată atât de bine prin formula „modernismului tradiţionalist". Dincolo de orice influenţe, registrul lui M. se rotunjeşte continuu sub presiunea unui suflu poetic de veritabilă intensitate a trăirii, contopind elemente diverse, cărora le împrumută pecetea propriei voci, de o simplitate aparentă, dar scoţând la lumină nervurile unei fine cizelări. Semnul eleat al începuturilor atice aruncă din când în când la suprafaţă mari izbucniri de lavă vulcanică, zgura pietrificată a unor impetuoase trăiri. O aură mitică pluteşte peste lucruri şi fiinţe, dând strălucire şi fosforescenţă sensurilor cuvintelor, care se deschid spre lumea nevăzută a fiinţei şi pe care poetul ştie să le capteze în materialitatea sonoră alianţelor: „Şoptite săbii, recele neţărm!/ Memoria nocturnă pietate./ Stinse surâsuri somnu-i învelesc,/ îmbălsămat pentru singurătate.// Pe cine am pierdut aici cândva?.../ Genuni tăcerea!... Lacrimă, luceafăr/ Gândului meu şi azi neprihănit,/ în infinitul alb, adie teafăr.// Miresme de vestminte netrupeşti!/ Ninsoarea, revelată castitate,/ Nupţii sub imnul necuvântător/ Intrărilor, de-un oaspe-nfiorate" (Mormânt al nimănui). în încercarea de a descifra realitatea ascunsă a lucrurilor şi de a se apropia de tainele fundamentale, el plonjează în paradisul copilăriei, în lumea satului arhaic, încărcat de eresuri şi mistere ceţoase. Nume străvechi, Sumer, Azteca, Elada, Roma, Scitia Minor, Tauria sau Pind, se îngemănează cu personaje mitologice, precum Dzadzara, Cadara, Babani, Caracus, cu toponime ca Valea Rece, Apa Bună, Climări etc., figurând o geografie edenică şi un teritoriu al amintirilor. Angelic şi rafinat, poetul construieşte un imperiu heraldic de siluete, dominat de figurile emblematice ale Eroului, Strămoşului şi Bărbatului. Transformat nu de puţine ori în incantaţie şi delir divinatoriu, într-o savant-obscură haină sacerdotală a verbului, versul iniţiază în misterele unei Grecii atemporale, ca la Ion Barbu. Proza lui M. este memorialistică deghizată. Scriitorul a ţinut de-a lungul timpului mai multe jurnale pe care le-a transformat în tot atâtea romane, evocând fiecare câte o etapă din viaţa sa. Frumoasa risipă cuprinde anii adolescenţei şi ai tinereţii, ca elev şi student în România. Orele de română, latină, germană, mediul şcolar, cea dintâi iubire sunt evocate cu nostalgie şi emoţie. Autoficţiunea continuă cu altă etapă: odată cu intrarea în învăţământ, la Bistriţa şi Năsăud, începe calvarul profesorului şi poetului, care se întâlneşte la fiecare pas cu semnele trădării, linguşelii, delaţiunii, cu ofensiva proletcultismului şi a stalinizării. Romanul în colţ lângă fereastră narează astfel de întâmplări, pe care spiritul de dreptate al autorului nu le poate oculta, sperând într-un fel de justiţie divină a istoriei. Alte două volume, Tărâmul izvoarelor şi Pinii de pe Golna, rememorează secvenţe legate de viaţa aromânilor din Turia, ciclul continuând cu Pe muntele Ebal (1990), Steaua câinelui şi Străinul de la miezul nopţii, dedicate perioadei cele mai zbuciumate — detenţia şi trecerea prin închisorile morţii de la Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Mărgineni şi Piteşti, unde un număr mare de oameni nevinovaţi ispăşeau tot felul de vini imaginare, în condiţii inumane. De mare realism sunt paginile consacrate torţionarilor, fiarele cu chip uman. Un amănunt de reţinut pentru istoria literară este amestecul poetului Constantin Tonegaru în întâmplările legate de arestarea şi detenţia scriitorului, autorităţile luând drept realitate ficţiunea unui poem intitulat Pistolul lui Werther. Pe de altă parte, Steaua câinelui este romanul fostului deţinut politic în detenţia mai largă a „lagărului socialist", cu tribulaţiile şi umilinţele la care este supus de politrucii regimului, care îl tratează ca pe un lepros, refuzându-i şi dreptul la muncă. Vibrante pagini sunt închinate înmormântării lui Lucian Blaga, ca şi bunei şi tandrei Nicanora, care se stinge bolnavă de cancer. Literatura gulagului şi a detenţiei îşi găseşte în memorialistica lui M. o reuşită de excepţie. SCRIERI: Ortodoxie păgână, Bucureşti, 1941; Ţărâna serilor, Bucureşti, 1967; Tărâmul izvoarelor, Bucureşti, 1968; Reminiscenţe, Bucureşti, 1969; Trecerea pragurilor, Bucureşti, 1972; Elegii, Bucureşti, 1975; Nimburi, Cluj-Napoca, 1977; Pâinile punerii nainte, Iaşi, 1979; Frumoasa risipă, Cluj-Napoca, 1980; în lumina înserării, Bucureşti, 1982; înstelatele oglinzi, Cluj-Napoca, 1984; înaltele acele vremi, Cluj-Napoca, 1987; Orfica tăcere, Cluj-Napoca, 1988; Pe muntele Ebal, Cluj-Napoca, 1990; Steaua câinelui, Cluj-Napoca, 1991; Pinii de pe Golna, Cluj-Napoca, 1993; Crepuscularele vitralii, Cluj-Napoca, 1993; Chemări spre nicăieri şi 337 Dicţionarul general al literaturii române Mihail niciodată. Poezii 1985-1995, Bucureşti, 1996; Străinul de la miezul nopţii, Cluj-Napoca, 1996; Catrene, Cluj-Napoca, 1999; în colţ lângă fereastră, Cluj-Napoca, 2000. Repere bibliografice: Ion Oarcăsu, „Ţărâna serilor", TR, 1967, 24; D. Ţepeneag, „Ţărâna serilor", GL, 1967, 30; Mircea Tomuş, „Ţărâna serilor", ST, 1967, 9; Adrian Marino, „Ţărâna serilor", VR, 1967, 10; Nicolae Manolescu, „Ţărâna serilor", CNT, 1968, 2; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968, 113-119; Dumitru Cesereanu, „ Tărâmul izvoarelor", TR, 1969,13; Lucian Raicu, „ Tărâmul izvoarelor", RL, 1969,19; Dumitru Micu, Reminiscenţe, RL, 1969,28; Mircea Vaida, Sub semnul mitului, TR, 1969, 29; Nicolae Manolescu, „Tărâmul izvoarelor", CNT, 1969,37; Mincu, Critice, 1,161-164; Camil Baltazar, Teohar Mihadaş, IL, 1970,4; Vasile Igna, „Trecerea pragurilor", TR, 1972, 41; Mircea Iorgulescu, „Trecerea pragurilor", LCF, 1972, 47; Cândroveanu, Alfabet, 130-136; Aureliu Goci, „Elegii", CRC, 1975,22; Lucian Raicu, Elevaţie şi gravitate, RL, 1975,24; Adrian Popescu, Cântec de corn, ST, 1975, 8; Piru, Poezia, I, 263-264; Dana Dumitriu, Focul lăuntric, RL, 1977,43; Eugen Simion, Doi poeţi: Teohar Mihadaş, Dominic Stanca, LCF, 1977, 47; Cornel Ungureanu, „Nimburi", O, 1978, 45; Mânu, Eseu, 136-139; Poantă, Radiografii, 1,198-200, II, 85-87,148-153; Adrian Popescu, „Mândria şi melancolia" memoriei, ST, 1979, 5; Paul Dugneanu, Un neopamasian, LCF, 1980, 3; Sultana Craia, Un memorialist calofil, LCF, 1980, 28; Ion Lungu, între evocare lirică şi Bildungsroman, TR, 1980, 34; Cândroveanu, Printre poeţi, 87-95; N. Steinhardt, Poezia multiformă a lui Teohar Mihadaş, ST, 1983, 3; Zaharia Sângeorzan, Eroica întrebare-i: în urma ta ce laşi?, CRC, 1984,9; Raicu, Fragmente, 420-422; Taşcu, Poezia, 153-165; N. Steinhardt, „înstelatele oglinzi", ST, 1986, 1; Laurenţiu Ulici, Laudă limbii române, AST, 1986, 5; Radu Săplăcan, Cifrul melancoliei, RL, 1988, 47; Mircea Popa, Orfism şi vitalitate, ST, 1988,11; Adrian Popescu, Un orfic printre moderni, ST, 1994, 4-5; Cândroveanu, Aromânii, 97-104; Papahagi, Interpretări, 110-116; Nicolae Mocanu, Teohar Mihadaş. In memoriam, Cluj-Napoca, 1999; Faifer, Faldurile, 83-86; Dicţ. scriit. rom., III, 187-190; Popa, Ist. lit., II, 391 -392. M.Pp. MIHAI EMINESCU, revistă apărută la Chişinău, neregulat, în 1990 şi 1991, editată de Ministerul Culturii şi Cultelor din Moldova, Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Directori sunt Victor Crăciun (Bucureşti), Mihai Cimpoi (Chişinău), Vasile Leviţchi (Cernăuţi). Colegiul redacţional iniţial este alcătuit din Vladimir Beşleagă, Grigore Bostan, Constantin Ciopraga, Emil Cioran, Eugeniu Coşeriu, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Rosa del Conte, Ioan Flora, Adrian Marino, Marin Sorescu ş.a. în Cuvânt de început se afirmă că revista este o continuare a „Buletinului «Mihai Eminescu»" (1930-1944), „o publicaţie care reapare după 45 de ani de tăcere, în frumosul gând de frăţietate şi înţelegere". Colaboratorii îşi propun să încurajeze „noi descoperiri şi interpretări moderne ale creaţiei eminesciene" şi să corecteze „neadevărurile" . La rubrica „Omagii" poeţi români din lumea întreagă semnează, de obicei, versuri închinate lui Eminescu. Rubrica „Eseuri. Cercetări. Aprofundări" conţine eseuri ale lui Mihai Cimpoi (Modelul Daciei, Eminescu în viziunea lui Mircea Eliade), dar şi Eminescu - poet naţional şi universal de Al. Piru. Părintele Constantin Galeriu publică studiul Chipul mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu. Sub titlul Interferenţa în lumea spirituală germană prin opera lui Eminescu se publică un dialog purtat de Mihai Cimpoi cu Elza Ltider şi Paul Miron. Pe prima pagină a numărului 3/1991, la rubrica „Eminescu inedit", cititorilor li se oferă un „fragment dintr-o epopee dacică". Alte rubrici: „Documente. Izvoare. Descoperiri", „Eminesciana", „Colocviu". Mai colaborează Ana Blandiana, Simion Gociu, D. Matcovschi, George Uscătescu, Libuse Vajdovă, Nichita Stănescu, Alexandru Mihăilă, Xu Wendeş.a. L.Cr. MIHAIL, Nicolae-Paul (3. VIL 1923, Caracal), prozator. Este fiul Anei (n. Kakassy) şi al lui Mihail M. Mihail, funcţionar. Urmează şcoala primară în oraşul natal, iar între 1934 şi 1938, ca bursier al Colegiului „Sf. Sava", prima parte a gimnaziului la Bucureşti. Continuă liceul la Caracal (1938-1942), susţi-nându-şi bacalaureatul la Râmnicu Vâlcea. Din 1942 devine — în paralel — elev al Şcolii Militare de Ofiţeri şi student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1946. Este încadrat ofiţer la garnizoane din Corabia, Piatra Olt şi Craiova, activând până în 1953, când se pensionează pe caz de invaliditate. între 1959 şi 1969 lucrează în domeniul turismului, la Sinaia, apoi se dedică scrisului. Debutează în 1945, când publică în revista „Humorul" schiţe satirice. Colaborează la „Săptămâna", „Luceafărul", „Ateneu", „Cronica", „Viaţa militară", „Astra" ş.a. Prima carte, romanul Femeia cibernetică, îi apare în 1969. împreună cu Eugen Barbu este scenarist al producţiilor cinematografice Haiducii (1966), Drumul oaselor (1980), Trandafirul galben (1982) şi al serialelor de televiziune Urmărirea (1971), Un august în flăcări (1974) ş.a. Se numără printre membrii fondatori ai Cenaclului „Lucian Blaga" şi al Asociaţiei Culturale „Marius Bunescu" din Caracal. Autor de romane şi povestiri destinate lecturii ca divertisment, M. se străduieşte să îşi câştige publicul hibridând intrigi poliţiste cu elemente de literatură de anticipaţie. Efectul reuşeşte să îl amuze, aşa încât alege să îşi subintituleze câteva proze „romane satirice de aventuri" — Potirul Sfântului Pancraţiu (1971), Damen-vals (1975). în alte cazuri, ca în nuvela Dispariţia profesorului din volumul omonim (1974), umorul nu mai trebuie căutat manifest, ci se produce involuntar, atunci când cititorul se confruntă cu dedicaţia emfatică „Oraşului natal—Caracal şi întregii ţări a Olteniei", disonantă şi gratuită faţă de subiectul naraţiunii: elucidarea misterioasei plecări, din vila în care locuia, a fostului profesor de muzică Mişu Theodorescu, potenţialul creator al unei opere simfonice totale. Aceste garnisiri „la potriveală", aspirând să treacă drept ingeniozităţi de concepţie, nu lasă în urma lor decât sentimentul mediocrităţii, prozatorul dovedindu-se în general incapabil să-şi depăşească stângăciile. Femeia cibernetică este o palidă reluare în context de tehno-ficţiune a temei clasice despre intimitatea dintre creator şi opera sa: un profesor inventator creează simulacrul robotizat al femeii iubite, iar aceasta se arată nedemnă de o asemenea proiecţie în eternitate. Seria Potirul Sfântului Pancraţiu şi Damen-vals abundă în naivităţi, degringoladă cu alură de aventură, momente de tip Mihail Dicţionarul general al literaturii române 338 „banc cu extraterestri". Respectând reţeta genului, M. îşi defineşte recurenţele la nivel de personaje (arheologul investigator Nicolae Ionescu, omul de ştiinţă Raminagrobis şi ajutorul său, inspectorul Mişu) şi de spaţiu al desfăşurării acţiunii principale (comuna Malu Mare de lângă Constanţa). Ceea ce urmează — stabilirea naturii intrigii — întrece adeseori limita ridicolului: în lupta cu familia de contrabandişti Brown, arheologul detectiv nu ştie să folosească arma automată, dar nimereşte perfect, ca un supererou, ţinte fixe şi mai ales pe cele în mişcare; un rănit declară că a fost ucis şi cere să fie dus la spital (Potirul Sfântului Pancraţiu); sub pretextul inspectării unui şantier arheologic, protagonistul primeşte misiunea de a lămuri misterul apariţiei OZN-urilor în comuna Malu Mare şi totodată pe cel al morţilor care vorbesc (Damen-vals). Cărţile pentru copii — Sub aripa vântului de noapte (1979), Aventurile unui soldat de plumb (1993) — se caracterizează, la rândul lor, prin hiperdimensionarea forţată a ideii de acţiune, clişeistic şi superficial prelucrată, prin personaje neconvingătoare (soldatul de plumb umanizat excesiv, doar denumirea ca atare împiedicându-1 a fi luat drept om). Culegerea Dispariţia profesorului prezintă totuşi, fie şi parţial, un oarecare interes literar. Alcătuită dintr-o povestire poliţistă, vizibil influenţată de modelul scrierilor lui Georges Simenon (amestecul de banal şi gravitate a situaţiilor, ambiguitatea detaliilor-cheie, atmosfera casnică şi pedantă, de apus a unei lumi vechi), dintr-o nuvelă despre viaţa pe şantierul unui nou oraş (Plecarea din Baracal) şi o proză de război (Apus de soare în unghi mort), pe tema culpabilităţii dominate prin artă (căpitanul Ştefan Moraru se eliberează de sentimentul vinovăţiei de a fi singurul supravieţuitor al unui detaşament ajuns pe teren minat pictând peisajul acelui moment), volumul lasă a se întrezări posibilităţi formale şi stilistice reale, nefructificate însă ulterior. SCRIERI: Femeia cibernetică, Bucureşti, 1969; Demascarea lui Turnesol, Bucureşti, 1970; Potirul Sfântului Pancraţiu, Bucureşti, 1971; Postul clandestin (în colaborare cu Eugen Barbu), Bucureşti, 1972; Dispariţia profesorului, Bucureşti, 1974; Războiul undelor (în colaborare cu Eugen Barbu), Bucureşti, 1974; Damen-vals, Bucureşti, 1975; Sub aripa vântului de noapte, Bucureşti, 1979; întâmplări ciudate la miezul nopţii, Bucureşti, 1984; Aventurile unui soldat de plumb, Galaţi, 1993; Endograme, Caracal, 1998; La roata norocului (în colaborare cu Mihai Opriş), Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Al. I. Friduş, „Demascarea lui Turnesol", CL, 1971,4; Sorin Titel, „Potirul Sfântului Pancraţiu", RL, 1971,49; N. Baltag, „Războiul undelor", LCF, 1974,32; Emil Mânu, „Războiul undelor", SPM, 1974,188; Dan Mutaşcu, Ironia ca mod de cunoaştere, SPM, 1974,191; Emil Mânu, „Damen-vals", SPM, 1975,259; Eugen Teodoru, Talent şi fantezie, SPM, 1985, 24; Cândroveanu, Lit. rom., 166-167; Dicţ. scriit. rom., III, 190-191; Firan, Profiluri, II, 59-61. C. M. B. MIHAIL, Paul (29.VI.1905, Cornova, j. Orhei - 11.X.1994, Bucureşti), istoric literar, editor şi memorialist. Este fiul Elenei (n. Huzun) şi al lui Iustin Mihail (Mihailovici), învăţător şi dascăl de biserică, trăgându-se dintr-o veche familie de preoţi ortodocşi. Rămâne orfan de tată la vârsta de trei ani şi este crescut la mănăstirea Hârjauca. Urmează la Chişinău Seminarul Teologic (1918-1926) şi Facultatea de Teologie (1926-1930), iar la Iaşi Facultatea de Litere, secţia istorie (1929-1932). Debutează în 1928 la revista „Studentul" (organ al Societăţii „Petru Movilă" a studenţilor Facultăţii de Teologie din Chişinău), pe care o fondează şi o conduce şi unde publică documente bisericeşti şi istorice, evocări literare, profiluri contemporane. în 1931 călătoreşte, cu o bursă de studii în Bulgaria şi Grecia, voiaj din care rezultă cartea sa de debut, Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia. 1468-1866 (1933), unde semnalează aproximativ două mii de documente înstrăinate. Din 1933 activează ca profesor la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Chişinău (e şi director între 1942 şi 1944). Funcţionează în acelaşi timp ca director al Muzeului Istoric-Bisericesc din Chişinău (pe care îl restaurează şi îl îmbogăţeşte), secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice — regionala Basarabia, preot la biserica Sfinţii Arhangheli — Soborul Vechi (1933-1944). După cedarea Basarabiei se refugiază la Iaşi, în august 1941 revine la Chişinău, iar în vara lui 1944 se stabileşte definitiv între noile graniţe ale României, mai întâi în Oltenia (ca preot la Râmnicu Vâlcea, 1944-1946), apoi la Iaşi (ca preot paroh la biserica Banu, 1946-1980). în 1945 obţine titlul de doctor în istorie, în 1948 devine asistent la Universitatea din Iaşi, e numit ulterior conferenţiar la Institutul Teologic din Bucureşti, fără însă a şi activa în această funcţie. Este colaborator al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol" din Iaşi şi al Institutului de Studii Sud-est Europene din Bucureşti. De-a lungul timpului colaborează la principalele reviste teologice şi istorice, dar şi la „Făt-Frumos", „Revista de istorie şi teorie literară", „Romanoslavica", „Manuscriptum", „Synthesis", „Literatură şi artă" (Chişinău) ş.a. în 1975 i se conferă Crucea Patriarhală, în 1980 titlul de Avva („Mare duhovnic"), iar în iunie 1994 este propus ca membru de onoare al Academiei Române, care îi acordase premiile „Năsturel-Herescu" (1939) şi „Eudoxiu Hurmuzachi" (1993). M. reeditează în chip exemplar tipul cărturarului care, pornind de la o condiţie umilă, răzbeşte printr-o inflexibilă voinţă şi pasiune la lumina învăţăturii şi izbuteşte, în contextul unei istorii vrăjmaşe, să închege o operă. Se identifică în personalitatea lui suspinul cronicarului suferind „supt vremi" şi voluptatea aceluiaşi în faţa citirii şi scrierii cărţilor, aviditatea îndârjită a cărturarilor din secolul al XVIII-lea în a da la iveală documentele identităţii naţionale, pasiunea arhivistică a Hurmuzăcheştilor bucovineni ori a lui Hasdeu şi iubirea de trecut a tuturor acelora pentru care preţuirea generaţiilor ce i-au precedat este, după vorba lui Fustei de Coulanges — citată deM. — un semn obligatoriu al patriotismului. Două jurnale, din 1931 şi din 1940-1944, conturează figura unui „erou" epic angajat într-o questa a mărturiilor româneşti (istorice, religioase, literare), exultând la finele fiecărei „aventuri" încununate de succes ori suferind cu amărăciune în urma eşecurilor cauzate de pacturi şi dictate, dar şi de nepăsarea, obtuzitatea, reaua-voinţă sau invidia conaţionalilor, însă niciodată dezarmând. Jurnalul din 1931, prin excelenţă imul de călătorie culturală şi de studii, se constituie într-o fidelă diagramă afectivă şi intelectuală a „tânărului de la sat pornit să caute urme ale trecutului românesc", visând noaptea că a dat 339 Dicţionarul general al literaturii române Mihail „de nişte documente de la Ştefan cel Mare", pe care le şi descoperă la Constantinopol, copiind sute de documente, forţând accesul (şi reuşind astfel să fie primul român care pătrunde în arhiva bisericii Sfântul Mormânt din Constantinopol), justificându-se spiritual în aerul tare al Muntelui Athos, care îi provoacă o adevărată metanoia: jurnal de cărturar descoperitor de lumi noi, jurnal al formării şi al ridicării moral-spirituale. Tema se conservă şi în celălalt jurnalul, însă acesta, prin natura lucrurilor, e mult mai complex. Diagrama faptelor şi a trăirilor înregistrează acum evenimentele dramatice din 1940 şi 1944, tragedia refugiului şi, în contrapunct, realizările cărturarului, zbaterile între ceea ce năzuieşte să facă şi împrejurările neprielnice, confruntarea — de o dramatică ironie — dintre bucuria creaţiei în cultură şi implacabilul „catabasis" al istoriei neamului. Poezia cărţii, a istoriei scrise şi a gestului întemeietor este astfel mereu flancată de notaţia vitregiei istoriei trăite: jurnal al faptei culturale, jurnal existenţial, jurnal de criză, revelând nu numai o conştiinţă constructivă în perpetuă stare de alertă, ci şi un ochi de moralist perspicace şi sever fără malignitate, lapidar şi extrem de viu în notaţie. Apărute târziu şi puţin cunoscute, cele două jurnale se înscriu în prim-planul valoric al diaristicii româneşti. O bogată corespondenţă le completează: scrisori către şi de la, între alţii, G. Baiculescu, Geo Bogza, Al. Boldur, G. Breazul, Şt. Ciobanu, C.C. Giurescu, Al. Gonţa, mitropolitul Gurie, Pan Halippa, G.T. Kirileanu, Leca Morariu, I. Pelivan, Radu Rosetti, M. Sacerdoţeanu, Dan Simonescu, Dumitru Stăniloae, Milan Şesan. Ca istoric al culturii, M. descoperă şi editează circa o mie de documente şi scrie sute de studii, articole, recenzii, note de lectură. în centrul preocupărilor sale stă trecutul Moldovei, cu accent pe partea ei din stânga Prutului. Pentru istoria literară interesează îndeosebi scrierile despre personalităţi ale zonei, despre circulaţia manuscriselor şi a cărţii vechi româneşti (cum sună titlul unei serii încredinţate Institutului „A.D. Xenopol"), precum şi adaosurile substanţiale la bibliografia literaturii române vechi. De un ecou aparte s-a bucurat lucrarea Tipărituri româneşti din Basarabia de la 1812 până la 1918 (1941). împreună cu fiica sa, Zamfira Mihail, a editat un manuscris necunoscut al cronicii lui Ion Neculce, copiat de Ioasaf Luca, descendent al cronicarului. Colaţionând textul cu copiile de la Biblioteca Academiei Române (după care Iorgu Iordan şi-a întocmit ediţia), editorii conchid că această copie a fost făcută direct după manuscrisul lui Neculce, dar conţine şi adaosuri (unele dintre acestea putând fi atribuite cronicarului, altele aparţinând strict copistului), care corectează şi anumite exagerări ale autorului (în genere, cele xenofobe). Ediţia, prevăzută un studiu şi cu un aparat critic complex, luminează atelierul cronicii, revelat acum - afirmă editorii - ca „mai laborios, cu reveniri şi refor-mulări ale judecăţilor de valoare asupra personalităţilor şi evenimentelor, cu suplimentarea şi revizuirea propriei informaţii, cu o preocupare sporită în ceea ce priveşte judecata urmaşilor asupra paginilor sale". SCRIERI: Fapte trecute şi basarabeni uitaţi. 1799-1918, Chişinău, 1938; Tipărituri româneşti din Basarabia de la 1812 până la 1918, Bucureşti, 1941; Jurnalul călătoriei de studii în sud-estul Europei (1931), Bucureşti, 1991; Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830), precedate de bibliografia tipăriturilor româneşti din Basarabia (1812-1830) (în colaborare cu Zamfira Mihail), Bucureşti, 1993; Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia, Chişinău, 1993; Jurnal (1940-1944), îngr. Eugenia Mihail şi Zamfira Mihail, Bucureşti, 1998; Corespondenţă, îngr. Eugenia Mihail şi Zamfira Mihail, Bucureşti, 2001. Ediţii: Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia. 1468-1866, Chişinău, 1933; Opt documente moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, 1933; Documente şi zapise moldoveneşti de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi, 1948; Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul „Mihail", pref. edit., cuvânt înainte Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Zamfira Mihail); Desiderie sau Cărare către dragostea lui Dumnezeu, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Zamfira Mihail). Repere bibliografice: Encicl. istoriografiei rom., 219-220; Virgil Cândea, Preţuitori ai arhivelor, RA, 1985,4; Ştefan S. Gorovei, Dr. Paul Mihail la 80 ani, AIX, t. XXII, 1985,2; Ştefan Lemny, Pr. dr. Paul Mihail, MM, 1985,10-12; Ion Madan, O figură luminoasă a Basarabiei - preotul dr. Paul Mihail, „Magazin bibliologic" (Chişinău), 1992, 1; Virgil Cândea, Trecutul la timpul prezent: Paul Mihail, LA, 1992,7; Ion Madan, Oameni iluştri: Paul Mihail - promotor al culturii şi credinţei, „Ştiinţa" (Chişinău), 1992, 6; Ştefan Ştefănescu, Paul Mihail, un mare istoric basarabean, „Opinia naţională", 1993,13-14; Constantin C. Angelescu, Bibliografia scrierilor părintelui Paul Mihail, „Teologie şi viaţă", 1993, 11-12; Mihai Moraru, Paul Mihail (1905-1994), RITL, 1994, 4; Mihai Mitu, Paul Mihail, RSL, 1994; Toader Buculei, Clio încarcerată, Brăila, 2000,163-167; Păcurariu, Dicţ. teolog., 225-226. N.M. MIHAIL, Viorel (1.VII.1951, Costeşti, j. Bălţi), prozator. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1974). Funcţionând ca director al publicaţiilor „Săptămâna" şi „Momentul", s-a manifestat ca un gazetar activ şi incisiv. A debutat editorial cu volumul de nuvele Bărbaţii la mijlocul verii (1982), izbutit prin naraţiunea care are drept model pe Ion Creangă şi folclorul. Nuvelistul evoluează vădit în prozele din Iubirile pierdute se pot recupera (1987), unde se observă o trecere spre formulele moderne, spre cultivarea scriiturii tincturate ironic. SCRIERI: Bărbaţii la mijlocul verii, pref. Vladimir Beşleagă, Chişinău, 1982; Iubirile pierdute se pot recupera, Chişinău, 1987. Repere bibliografice: Nicolae Bătrânu, Elogiu vredniciei, nobleţei..., LA, 1983, 28 iulie; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990, 217-218. Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 219. I. C. MIHAIL EMINESCU, revistă apărută la Iaşi, bilunar, între 1 decembrie 1903 şi 15 aprilie 1904; la ultimele numere şi-a schimbat titlul în „Revista literară «Mihail Eminescu»". O a doua serie s-a editat la Botoşani între 1 august şi 1 octombrie 1905. în 1904 redactor este Const. Cihan. într-un Cuvânt înainte, I.A. Vasilescu explică de ce generaţia sa stă sub semnul lui Eminescu. în fiecare număr i se consacră poetului un material sau două. în numărul 2 se publică ultima lui fotografie şi articolul Măriei Costăchescu, întâlnire cu Eminescu. în numărul următor, Petru Vulcan începe un amplu studiu intitulat Poezia română şi Eminescu, publicat alături de amintirile lui State Mihail Dicţionarul general al literaturii române 340 Dragomir. G.G. Nădejde semnează articolul Se cere vreo alegere în amintirile despre M. Eminescu ?, lui Victor Eminescu îi aparţin însemnările apărute sub titlul Geneza primelor versuri ale lui Mihai Eminescu, în timp ce Corneliu Botez este autorul articolului Unde s-a născut poetul Eminescu?, iar Cincinat Pavelescu îi închină poezia La bustul lui Eminescu. Versuri semnează N. Rădulescu-Niger, Mihail Paleologu, Laurenţia Gribincea, Maria Popescu, G. Marinescu. Mai colaborează Smara, Eugen Herovanu, Spiru Prasin. M. Pp. MIHAIL EMINESCU, publicaţie comemorativă apărută la Bucureşti în iunie 1909. Simt reproduse versuri de Mihai Eminescu: Ce e amorul, Sonet (S-a stins viaţa falnicei Veneţii), precum şi poezia Lui Eminescu de Al. Vlahuţă. Se reiau pagini critice aparţinând lui Titu Maiorescu (Poetul Eminescu) şi C. Dobro-geanu Gherea (Pesimismul lui Eminescu). Fragmente din articolul In Nirvana al lui I.L. Caragiale, ca şi amintirile lui G. Panu (Eminescu şi Veronica Micle) sau D. Teleor (Paltonul lui Eminescu, Eminescu sufleor), conturează o imagine a marelui poet. M. V. MIHAIU, Virgil (28.VI.1951, Cluj), poet şi eseist. Este fiul Lucreţiei Mihaiu (n. Gaja), profesoară, şi al lui Virgil Mihaiu, medic. A făcut şcoala elementară în limba germană la Cluj, tot aici a urmat Liceul „Emil Racoviţă" (1962-1970) şi Facultatea de Filologie, secţia germană-engleză, a Universităţii „Babeş-Bolyai", luându-şi licenţa în 1974. Elev, apoi student, frecventează cenaclul „Lucian Blaga" şi pe cel din jurul revistei „Echinox" ori cenaclul bucureştean condus de Tudor Opriş, precum şi cluburile de jazz. Devine redactor la „Echinox" (1971-1983), revistă căreia îi asigură şi prezentarea grafică. Funcţionează ea profesor de germană şi engleză la Liceul „Ady-Şincai" din Cluj, ca redactor, din 1990, la „Steaua", iar din 1992, în calitate de cadru didactic la Academia de Muzică „George Dima" din Cluj-Napoca. Din 1980 realizează emisiunea Eseu Jazz la Radio Cluj, între 1983 şi 1993 a fost redactor al revistei „Jazz Forum" a Federaţiei Internaţionale de Jazz, editată la Varşovia. Debutează cu un poem închinat lui Lucian Blaga în „Preludiu" (1969), suplimentul literar al „Scânteii tineretului", în anul următor apărându-i un grupaj în „Steaua" (1970). Prima carte de poezie, Legea conservării adolescenţei, îi este publicată în 1977. Colaborează cu versuri, recenzii, eseuri, cronici muzicale, traduceri (din engleză, germană, spaniolă, portugheză, franceză, italiană, suedeză, rusă) la „Echinox", „Steaua", „Familia", „Tribuna", „Vatra", „Transilvania", „Amfiteatru", „Convorbiri literare", „Cronica", „Ateneu", „Argeş" ş.a., precum şi la reviste din străinătate. A mai semnat Virgil Mihai sau V. Iahim. Coproducător al unor albume discografice, este şi coautor al video-filmului Paradis pierdut în memorie (1995). Este distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca pentru Paradis pierdut în memorie (1993). Frecvenţa metaforelor care aproximează condiţia poetului, a scrisului, şi, simultan, temeiul lor biografic, transpuse într-un discurs liric apt să conjuge confesiunea şi reveria, meditaţia şi evocarea, lumea lăuntrică şi lumea exterioară, indică în M. un „poet din spiţa «livreştilor» ironic-sentimentali" (Ion Pop). Scrisul său este premeditat „cărturăresc", afirmând deschis conştiinţa convenţiei literare: „Scriu de parcă ar trebui/ să fiu cu adevărat luat în seamă" (Marele tranzit). Poetul a rămas fidel formulei lirice de la debut, însă fără să se cantoneze strict în limitele ei, ci nuanţând-o cu accente şi tonuri noi. Culegerile sale de versuri par, în succesiunea lor, „fragmente ale unui discurs unic, redactat cu graţie şi maliţie, cu eleganţă şi fandări ceremonioase" (Radu G. Ţeposu). Atât volumele, ca ansambluri de poeme, cât şi poemele, ca însumare de secvenţe, ilustrează o tehnică ce mizează pe contrapunct, contrast şi sincopă. în spaţiul lor alternează spiritul ludic şi gravitatea, notaţia seacă, reportericească şi expresia rafinată, atent cizelată. Pe de altă parte, „edificiul amintirilor preţioase" se armonizează cu fascinaţia civilizaţiei moderne, tonul dominant elegiac este uneori disimulat în graţioase caligrafii mizând pe forţa de sugestie a dicţiunii studiat-arhaizate (Reverenţă silenţioasă), iar alteori este redus la condiţia eliptică a „lipsei de cuvinte", care devine elocventă prin contrastul provocat de sentinţa din finalul poemului: „la 26 de ani învăţasem/ 26 de cuvinte unul pe an/ combină de recoltat (1951)/ război rece (1952)/ festival (1953) [...] suprapopulaţie (1976)/ dar nu le-am uitat/ niciodată pe celelalte" (Lexic). Temele predilecte — adolescenţa, călătoria, iubirea, cuvântul — străbat toate poemele, în suite de variaţiuni şi improvizaţii atent supravegheate, care trimit şi la tehnicile creativităţii muzicale, în special jazzistice. De altfel, M. este şi autorul unor. culegeri de eseuri despre jazz, singulare în peisajul românesc al genului: Cutia de rezonanţă (1985), Jazzorelief(1993) ş.a. Deschis spre modernitate, pasionat de ea, autorul vizează o aventură spectaculoasă a spiritului, axată pe ideea conexiunilor dintre jazz şi artele contemporane. Două eseuri dedicate poeţilor G. Bacovia şi Gellu Naum propun ingenioase perspective de interpretare a unor universuri poetice de o modernitate mereu surprinzătoare. SCRIERI: Legea conservării adolescenţei, Cluj-Napoca, 1977; Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit, Bucureşti, 1980; Indicaţiuni pentru balerina din respiraţie, Bucureşti, 1981; Cutia de rezonanţă, Bucureşti, 1985; Russian Jazz. New Identity (în colaborare), Londra, 1985; Poeme, Cluj-Napoca, 1986; Paradis pierdut în memorie, Bucureşti, 1993; Jazzorelief, Bucureşti, 1993; încântări & descântări clujene, Cluj-Napoca, 1996; Recensământ de epifanii - Census of Epiphanies, ed. bilingvă, tr. Adam J. Sorkin, Liviu Bleoca, Sergiu Celac în colaborare cu autorul, Piteşti, 1999; Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste, Cluj-Napoca, 2001; Between the Jazz Age and Pd'stmodemism: F. Scott Fitzgerald, Timişoara, 2003. Repere bibliografice: Constantin Hârlav, Debutul editorial şi conştiinţa artistică, „Napoca universitară", 1978,1; Dana Dumitriu, Blândul făuritor de versuri albe, RL, 1980,18; Felea, Aspecte, II, 297-281; Piru, Debuturi, 157-158; Taşcu, Poezia, 166-170; Coşovei, Pornind, 192-195; Papahagi, Cumpănă, 283-286; Ulici, Prima verba, III, 14; Şerban Tamburlini, Elanul anagogic aljazzului, TR, 1993,49; Ţeposu, Istoria, 55-56; Florian Lungu, Jazzorelieful lui Virgil Mihaiu, ST, 1994, 7-8; Orlando Balaş, Virgil Mihaiu, ECH, 1994, 1-3; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 284-287; George Achim, între Biedermeier şi jazzificare, PSS, 1995,8-11; Ioan Moldovan, Locus amoenus, F, 1996, 7-8; Alexandru Pintescu, „încântări & descântări clujene", PSS, 1996, 8; Pop, Pagini, 213-220; 341 Dicţionarul general al literaturii române Mihalaş Borbely, Xenograme, 131-133; Poantă, Dicţ poeţi, 122-125; Bucur, Poeţi optzecişti, 123-126; Dimisianu, Lumea, 386-392; Grigurcu, Poezie, II, 112-116; Lefter, Scriif. rom. '80-90, II, 170-173; Pop, Viaţă, 261-265; Dicţ. scriit rom., III, 191-192; Popa, Ist lit., II, 498; Gheorghe Grigurcu, Globalismul poetic, RL, 2003,43; Dicţ. analitic, IV, 644-645. C.H. MIHALAŞ, Marcel (15.VIII.1937, Tighina - 13.XII.1987, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Valentinei (n. Hartea) şi al lui Antonie Mihalaş, economist. A urmat la Bucureşti liceul şi cursurile Facultăţii de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic (1954-1959). Lucrează ca inginer la Uzinele Chimice din Buciumeni şi la Uzina de Anvelope „Danubiana" din Bucureşti. Din 1965 până la tragica sa dispariţie a fost redactor la revista „Gazeta literară" („România literară", din 1968). Afirmarea în literatură a lui M. se datorează ochiului colegial, atent şi obiectiv a trei poeţi, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş şi Tiberiu Utan, ultimului dintre ei revenindu-i şi meritul de a-1 fi angajat, în calitatea sa de atunci de redactor-şef, la principala revistă a Uniunii Scriitorilor. Aici îi apar primele versuri, în 1964, debutul editorial produ-cându-se în 1967, cu volumul Nume (singurul său volum antum de poezii). Sporadic semnează articole de critică literară şi eseuri, consacrate unor scriitori contemporani sau clasici, români ori străini (Bălcescu, Dostoievski, Cehov ş.a.). Este autorul unui studiu mai amplu, Jurnalul ca specie literară. Cazul românesc. Pentru traduceri din literatura universală a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1976) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1983). A scris, de asemenea, scenariul pentru filmul de animaţie Geneză (1975). Din volumul Nume şi în primul rând din cel mai cunoscut text al lui M., întoarcerea soldaţilor, se degajă sentimentul unui mare consum de energie, de extremă încordare nervoasă. Impresia e de uriaş efort, de parcă s-ar merge contra curentului în apa unui râu vijelios. Poemul se încheie brusc, făcând explozie: soldaţii se prăbuşesc epuizaţi, ca după o cursă în salturi între două tranşee. Este nevoie de efort pentru a scrie poezie: „Nu pot spune nimic fără sânge", este nevoie de efort pentru a domina elementele şi pentru a te domina. Poetul pare obsedat de primejdia dispersării lucrurilor, a propriei fiinţe, şi se apără strângând legăturile, ale propriei făpturi, ca şi cu ceilalţi. Chiar un catren de calambur şi subtilitate, cum este Peisaj vechi, transmite o senzaţie de tensiune. Autorul e din spiţa lui Sisif, făcând însă figură singulară: împinge îmbrăcat în redingotă bolovanul. înainte de a pleca „la lucru", şi-o perie cu grijă, în răgazuri îşi tamponează fruntea cu batiste de mătase. Dar, prin aceasta, tragedia nu se diminuează. Din când în când el îşi „încheie rănile", îşi regăseşte „ţinuta militară" (întoarcerea soldaţilor), dar rănile plesnesc, sub vestonul militar el poartă mereu o proaspătă cămaşă de sânge. Rigiditatea, care nu e nici poză, nici nu ţine de aparenţă, nu îngheaţă jocul sensibilităţii, ci îi dă, prin contrast, o mişcare mai vie. în jgheabul de piatră, şuvoiul tragic răsună mai sonor. Efortul perpetuu cu care autorul se identifică e îndreptat spre un scop etic precis. M. are un ideal moral, urmăreşte o paradigmă a acţiunilor de împlinit. în lumina severă a unei cauze finale, bilanţul e adesea descurajant. Faptele mărunte, nesemnificative, în care s-a risipit şi ale căror urme vrea să le acopere în grabă, ca un răufăcător, par să îi copleşească viaţa şi atunci strigă: „Nu vreau să las urme, nu vreau să las". Versurile din Nume, foarte clare, dar nu simple, dezvoltând imagini îndrăzneţe, au un sunet grav, caracteristic, de plinătate interioară. Totul e aici plătit până la ultima monedă — poezia nu e nici joacă, nici joc, ci sentiment profund şi rană. A doua culegere de poezii a lui, între nume şi lucruri, apărută postum şi alcătuind, împreună cu reproducerea aproape integrală a cărţii din 1967, prima secţiune din întoarcerea la cuvinte (1989); — cealaltă secţiune fiind constituită din eseuri —, îl confirmă din plin ca poet autentic şi profund. Conceput iniţial ca o carte pentru copii, cuprinzând „poeme pentru preşcolari şi pentru oameni foarte mari", Iubitelor lucruri (precum Solniţa, Ghetele, Cartea, Paharul, Oglinda ş.a.) li s-au adăugat opt poeme grupate în Nume (II). Cu toate că între poezii ca Triciclul Alinei sau Mingea şi poeme dense precum Bălcescu, Holderlin, Herder, Hegel, Descartes pare să nu fie nimic comun, volumul între nume şi lucruri este profund unitar. Explicit, ca în Lacrima, Cercul, Izvorul, Clepsidra, Luminişul, sau implicit, dimensiunea filosofică e prezentă şi în „lucruri". Semnificativă în acest sens este Triciclul Alinei, una Mihalcea Dicţionarul general al literaturii române 342 dintre poeziile exclusiv „pentru preşcolari", dar al cărei final înalt este numai „pentru oameni foarte mari". De semnalat „capacitatea fidelităţii", proprie lui M. şi în planul valorilor literare (pasiunea sa pentru Cehov sau „obsesia Bălcescu") şi, de asemenea, „corespondenţele" între eseistică şi poezie; eseul de tinereţe consacrat lui Bălcescu, Tensiunea către prezent, anticipează poemul Bălcescu din Nume (II), aşa cum articolul „Fragmentele..." lui Herder se continuă liric în poemul Herder. SCRIERI: Nume, Bucureşti, 1967; întoarcerea la cuvinte, îngr. şi pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1989. Traduceri: Zbigniew Herbert, Versuri, Bucureşti, 1976, Barbarul în grădină, Bucureşti, 1980; Didier Decoin, John Gheena, pref. Narcis Zămescu, Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Nume", CNT, 1967,20; Laurenţiu Ciobanu [Dan Laurenţiu], „Nume", CRC, 1967,26; Lucian Raicu, „Nume", GL, 1967, 31; Cristea, Interpretări, 174-176; Constantin, Despre poeţi, 179-182; Raicu, Critica, 320-323; Simion, Scriitori, 1,353-355; Iorgulescu, Scriitori, 104-105; Dicţ. scriit. rom., III, 183-185. ' V.Cr. MIHALCEA, Gheorghe C. (19.IX.1938, Dăieni, j. Tulcea — 26.VII. 2005, Horia, j. Tulcea), folclorist. Este fiul Marioarei (n. Matei) şi al Constantin Tudor Mihalcea. După studii teologice la Buzău (1952-1957) şi la Bucureşti, la Institutul Teologic (1966-1972), este profesor de limba şi literatura română şi preot la Horia, judeţul Tulcea (1961-1986), profesor de limbile română, franceză şi engleză la Seminarul Teologic din Buzău (1986-1991), de unde revine iarăşi la Horia. Este doctor în filologie cu teza Poezia colindelor - imagine a vechii culturi româneşti (1983). Colaborează la „Peuce" (Tulcea) şi la „Revista de etnografie şi folclor". M. îşi aduce contribuţia la cunoaşterea folclorului tulcean, prezentat în cele mai semnificative componente ale lui: poezia obiceiurilor tradiţionale prin culegerea La fântâna de sub deal (1971), colindele, doinele, cântecele şi jocurile prin textele reunite în La dalba cetate (1975) şi Aho, aho, copii şi fraţi (1978), iar folclorul nupţial prin volumul Pe buhaz de mare (1980), care nu cuprinde, cum se întâmplă în celelalte, doar melodii şi texte, ci şi descrierea obiceiurilor, orânduite după principiul funcţionalităţii. Metoda de culegere şi editare a textelor, îndatorată lui AL I. Amzulescu, şi configurarea creaţiilor populare în sincretismul lor (text şi melodie) fac din colecţiile lui M. lucrări folcloristice importante. SCRIERI: Contribuţii la cercetarea etnofolclorică a nordului dobrogean, Tulcea, 1976. Culegeri: La fântâna de sub deal, Tulcea, 1971; Flori dalbe, flori de măr, Tulcea, 1972 (în colaborare cu Aurel Munteanu); La dalba cetate, transcrierea muzicală losif Herţea, pref. Al. I. Amzulescu, Tulcea, 1975; Aho, aho, copii şi fraţi!, pref. Stanca Fotino, Tulcea, 1978; Pe buhaz de mare, transcriere muzicală Gheorghe Oprea, pref. Al. I. Amzulescu, Tulcea, 1980; Sus în slava cerului. Colinde din satul Oltina, jud. Constanţa, I-II, Constanţa, 2000-2001; Prin pometul raiului. Colinde de ceată din Gârliciu, jud. Constanţa, Constanţa, 2001; Fluierul de izbândă. Basme, povestiri şi snoave din satul Nifon, jud. Tulcea, Constanţa, 2001; Fata de la izvorul limpede. Basme, poveşti şi snoave din Horia, jud. Tulcea, Constanţa, 2003. Repere bibliografice: Datcu, Dicţ. etnolog., II, 79-80. I.D. MIHALE, Aurel (7. VIII. 1922, Spanţov, j. Călăraşi), prozator. Este fiul Elenei (n. Mitu) şi al lui Ignat Mihale, ţărani. După absolvirea liceului la Chişinău (1942), se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, iar din 1944 participă la război, luptând şi pe frontul din Cehoslovacia. O dată încheiat conflictul mondial, abandonează cariera militară, devenind student al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi, în paralel, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti (1945-1947). Este angajat cadru didactic universitar (1949-1954) şi primeşte numeroase atribuţii în domeniul cultural, la Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, la Uniunea Scriitorilor, la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă Socialistă. Va mai fi redactor-şef adjunct la „Viaţa românească" (1953-1954), în conducerea revistelor „Luceafărul" (1958-1959) şi „Gazeta literară" (1962), director al Editurii pentru Literatură. în 2001 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară. De o tenacitate rară, materializată cel mai adesea în scrieri cu o întindere impresionantă (romane-frescă, trilogii, cicluri epice), M. este posesorul unui discurs narativ perfect corelat tematic cerinţelor şi tendinţelor ideologice ale anilor '50 şi nu numai. Deşi debutul său din 1943, cu versuri antirăzboinice publicate în „Dacia rediviva", prefigura o activitate poetică, după 1948 aceasta va fi lăsată deoparte în favoarea construcţiilor în proză, mult mai adecvate, ca formă, experienţelor de viaţă ce urmau a fi transpuse: ipostaze ale luptei de clasă şi ale impunerii noului sistem politico-social; relatări bazate pe evenimente trăite, ca urmare a participării la conflagraţia mondială; episoade ale aşa-ziselor bătălii „din umbră" purtate de Securitate cu serviciile de spionaj străine. Se pot, astfel, identifica, odată cu succesiunea principalelor teme dezvoltate de autor în creaţiile sale, chiar etapele definitorii ale literaturii române de după 1950 până la schimbarea regimului, transformările paradigmelor şi ale punctelor de interes propagandistic. O primă serie de scrieri, incluzând nuvele şi povestiri — Vin apele (1950), în pragul primăverii (1952), Scrisoarea (1952), Judecata (1952) —, apoi romane — Ogoare noi (1953), Floarea vieţii (1954), devenit, în variantă revizuită, Destin (1960) —, sunt concepute în limitele stricte ale şabloanelor ideologice, aplicate conştiincios, în detrimentul oricărei posibilităţi de manifestare a originalităţii: săteni eliberaţi de „exploatatori" îşi găsesc pământurile inundate şi recoltele distruse de foştii „chiaburi", care sparg un dig de apărare (Vin apele) ş.a.m.d. Pe de altă parte, deţinător al experienţei frontului şi având acces la informaţii puţin cunoscute, scriitorul deplasează permanent centrul de interes documentar al cărţilor consacrate acestei arii tematice, respectând, cu mare grijă, limitele impuse de istoria „oficială". Surprinzător şi destul de neobişnuit în practica auctorială, traiectul labirintic al operelor lui M. presupune, în majoritatea cazurilor, schimbări de perspectivă asupra evenimentelor consemnate, substituiri de personaje şi de caractere, grupări şi regrupări de volume, „revizuiri" şi „adăugiri". Trilogiile Cronică de război (I—III, 1966) şi Focurile (I—III, 1977-1978), culegerile de povestiri Podul de aur (1964), Somnul de veghe (1969), o parte a scenariilor Batalionul doi (1957), Am fost 343 Dicţionarul general al literaturii române Mihăescu şaisprezece (1980) sunt scrise cu intenţia evidentă de a oferi cititorilor descrierea completă şi detaliată a implicării armate a României în război şi a consecinţelor ce au decurs, în anii imediat următori, din această participare. Deşi structurate după scheme şi clişee impuse de propagandă, prozele lui M. reuşesc să strecoare şi informaţii inedite, mai ales despre starea de spirit şi cea materială a armatei române ori despre bătăliile purtate dincolo de Prut. Bun creator de atmosferă şi de vaste descrieri, prozatorului îi reuşeşte mai ales marcarea contrastelor sau a asocierii peisaj-stare de spirit. Ultima categorie a epicii lui M. include scrieri centrate pe activitatea serviciilor române de contraspionaj din cadrul Securităţii — Acţiunea „Hildebrand" (1979), îngerul negru (1981), Alertă în munţi (1982) —, expresii ale unei tendinţe vizibile de a trece drept reale patriotismul, onestitatea, eroismul lucrătorilor acestei instituţii şi de a ţine sub tăcere implicările vinovate, de ordin politic. Romane de acţiune, alcătuite după reţetele genului, ele se străduiesc să impună un fals tip de erou: securistul în luptă cu agenţii de spionaj străini, care plănuiesc să aducă prejudicii ţării. Evenimentele de la sfârşitul lui 1989 au dat ocazia autorului fie de a-şi regândi opera (toate ciclurile narative anterioare trec prin procesul revizuirii), fie de a se putea exprima liber, în registru romanesc, asupra unor teme precum colectivizarea — Pământ; pământ... (I-III, 2001) — sau rolul real deţinut de armata română în cel de-al doilea război mondial — Lada de companie (1997) —, teme care, în concepţia lui M., ar trebui să ducă la „incriminarea directă a structurilor sistemului totalitar". De asemenea, ciclul Argus (I-III, 2002) îl readuce în prim-plan pe Ştefan Varduca, modelul ofiţerului de contrainformaţii integru, pe nedrept trecut în rezervă înainte de decembrie 1989, „pentru incompetenţă profesională şi abuz în serviciu", deoarece încercase să contracareze acţiunile de spionaj militar, cazurile Şacalul şi Eagles, referitoare la o potenţială „atacare a bazelor de rachete din Carpaţi". In timpul evenimentelor din decembrie 1989, solicitat să ajute la elucidarea misterului apariţiei unor „semne luminoase" pe cerul României, ofiţerul contribuie prin iscusinţa lui la combaterea diversiunilor. Sub pretextul ficţiunii, se încearcă acreditarea uneia dintre interpretările date evenimentelor care au provocat schimbarea regimului politic în România: conspiraţia unor puteri străine, disimulată ca revoluţie. SCRIERI: Vin apele, Bucureşti, 1950; în pragul primăverii, Bucureşti, 1952; Judecata, Bucureşti, 1952; Scrisoarea, Bucureşti, 1952; Ogoare noi, Bucureşti, 1953; Floarea vieţii, Bucureşti, 1954; ed. (Destin), Bucureşti, 1960; Ultimul asalt, Bucureşti, 1955; Batalionul doi, Bucureşti, 1957; Nopţi înfrigurate, Bucureşti, 1957; Fuga, Bucureşti, 1963; Hotărârea, Bucureşti, 1964; Podul de aur, Bucureşti, 1964; Cronică de război, I-III, Bucureşti, 1966; Primăvară timpurie, Bucureşti, 1969; Somnul de veghe, Bucureşti, 1969; Fiecare moare cum vrea, Bucureşti, 1970; Poartă şi drum, Bucureşti, 1971; Focurile, Bucureşti, 1972; Pământ însângerat, Bucureşti, 1972; Flamura purpurie, Bucureşti, 1973; Forţa ascunsă, Bucureşti, 1973; Nimeni nu moare singur, Bucureşti, 1974; Vatra, Bucureşti, 1974; Focurile, I-III, Bucureşti, 1977-1978; Un mesaj de dincolo de mormânt, Bucureşti, 1977; Acţiunea „Hildebrand", Bucureşti, 1979; Am fost şaisprezece, Bucureşti, 1980; îngerul negru, Bucureşti, 1981; Alertă în munţi, Bucureşti, 1982; Pământ, pământ..Bucureşti, 1983; ed. I-III, Bucureşti, 2001; Şase nopţi şi şase zile, Bucureşti, 1984; Lada de companie, Bucureşti, 1997; Cazul „Hildebrand", Bucureşti, 1998; Lumini şi umbre, Bucureşti, 1999; Valenţele ontologiei estetice a literaturii şi artei, Bucureşti, 2001; Argus, I-III, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Mihail Petroveanu, „Nopţi înfrigurate", GL, 1958, 3; Georgescu, încercări, II, 158-163; Perpessicius, „Nopţi înfrigurate", LCF, 1958,6; Ov. S. Crohmălniceanu, „Nopţi înfrigurate", VR, 1958, 3; Eugen Simion, „Destin", CNT, 1960, 43; Perpessicius, Alte menţiuni, I, 220-227; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1961,224-249; Nicolae Manolescu, „Fuga", CNT, 1963,20; Ardeleanu, însemnări, 100-104; Mihai Ungheanu, Focul negru, LCF, 1977,13; Ioan Adam, Document şi ficţiune, T, 1978,9; Sorin Titel, Roman şi adevăr, RL, 1978, 39; George Muntean, „Alertă în munţi", RL, 1983, 10; Mihai Ungheanu, „Pământ, pământ...", LCF, 1984,4; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 252-255; Nicolae Georgescu, De la soldat la general, LCF, 1986, 34; Ana Selejan, Literatura în totalitarism, Sibiu, 1995, 50-55; Micu, Ist. lit, 228, 244, 264; Dicţ. scriit. rom., III, 193-195; Popa, Ist lit, l, 1030-1031; Negriei, Lit rom., 165. C.M.B. MIHĂESCU, Gib I. (23.IV.1894, Drăgăşani - 19.X.1935, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Ioanei (n. Ceauşescu) şi al lui Ion Mihăescu, avocat. Mama scriitorului, care fusese crescută şi educată într-o mănăstire de maici, îi va da fiului, la rândul ei, o educaţie profund religioasă, ceea ce ar putea să întregescă motivaţiile intime ale apropierii, în 1920, de cercul scriitorilor care vor fonda revista „Gândirea". Copilul (al Mihăescu Dicţionarul general al literaturii române 344 cărui prenume la naştere este Gheorghe) face clasele primare la Drăgăşani, iar studiile secundare la Craiova, Slatina, Râmnicu Vâlcea şi iarăşi la Craiova (1905-1914). Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1914-1916), dar mobilizat, face instrucţie trei luni la o şcoală de ofiţeri din Botoşani. Ia parte la luptele de la Mărăşeşti şi Muscel, primind o decoraţie pentru bravură. Debutează la „Luceafărul" (februarie 1919) cu schiţa Linia întâi, urmată de câteva crochiuri satirice, neineluse în volumele ulterioare, şi colaborează la „Sburătorul", „Viaţa românească", „Hiena". Se reînscrie la Facultatea de Drept, prezentându-se la examene în 1920. Gazetăria îl atrage şi, din 1919, devine redactor la „Ţara nouă". în 1921, la Cluj, împreună cu Cezar Petrescu, Adrian Maniu ş.a., întemeiază revista „Gândirea". în 1932 îşi ia licenţa în drept. Scurtă vreme profesează avocatura la Chişinău. între 1924 şi 1929 deţine o catedră la o şcoală de ucenici din Drăgăşani. Cu doar câteva excepţii, scrierile de până acum vor constitui materialul primelor volume de proză, La „Grandiflora" (1928) şi Vedenia (1929). Mutat la Bucureşti, duce o viaţă retrasă, departe de agitaţia lumii scriitoriceşti, şi scrie cu mari eforturi, din cauza ftiziei care îl epuizează şi care de altfel îi va provoca sfârşitul prematur. începând cu 1930 îşi publică seria de romane care îi fixează locul în istoria literaturii române: Braţul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele şi nopţile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935). în stagiunea 1927-1928, la Teatrul Naţional din capitală i se joacă piesa în trei acte Pavilionul cu umbre şi, postum, în „Gândirea" (1935) se tipăreşte sub titlul Cel din urmă roman un fragment din Vămile văzduhului, proiect pe care scriitorul îl vedea drept opera sa fundamentală. Nuvelistica lui M., comentată extrem de aspru de E. Lovinescu şi de G. Călinescu, care îi reproşează „truda de a îngrămădi «grozăvii» pentru a produce o obsesie, lipsă de discreţie, de delicateţă [...], beţia de cuvinte, platitudinea de expresie ziaristică [...] şi nepilduita masă de trivialitate ce se pune de-a curmezişul scriitorului în drumul spre literatură" (E. Lovinescu) ori „o atmosferă adesea dezgustătoare, de vulgaritate, priapism şi halucinaţie" (G. Călinescu), rezistă, totuşi, prin capacitatea de analiză psihologică, chiar dacă aceasta se exercită mai curând asupra unor cazuri clinice, spectaculoase în sine, în special în registrul grotesc, dar mai puţin semnificative în plan general uman. Sunt aici câteva obsesii fundamentale: virilitatea contrariată, ispăşirea păcatului, terapia erotică. Aceste „proiecţii obsesive" (Ov. S. Crohmălniceanu) se relevă în contexte epice tensionate şi determină stări sufleteşti terorizante, direcţionate de sentimente dominatoare, cu manifestare excesivă. în Vedenia, de pildă, căpitanul Naicu, autor de farse de prost gust şi individ obsedat de gândul că soţia sa întreţine o relaţie adulterină cu ordonanţa, telegrafiază acasă, anunţându-şi moartea de holeră în campanie. La aflarea înspăimântătoarei veşti, femeia, debusolată şi tiranizată de impresia că fantoma răposatului soţ bântuie pe la ferestre, se refugiază în braţele vânjoasei ordonanţe. Căpitanul, care chiar sosise acasă noaptea, pe furiş, pentru a surprinde presupusul adulter, crede că are confirmarea vinovăţiei şi se decide să îi împuşte pe cei doi. Deşi momentul declanşării crizei de gelozie este insuficient argumentat de analiza psihologică, ceea ce urmează creşte în tensiune, captivează interesul şi produce o atmosferă halucinantă. Tema virilităţii contrariate, combinată, de această dată, cu speranţa terapiei prin erotism, se regăseşte şi în La „ Grandiflora", nuvelă de mari dimensiuni şi poate din acestă cauză lăsând la vedere scăderile reproşate drastic de cei doi mari critici. Protagonistul, Sava Manaru, se descoperă soţ încornorat (soţia îl înşală cu bunul lui prieten, Ramură) şi decide, compensator şi răzbunător, să demonstreze că nici soţiile prietenilor săi nu ezită prea mult să calce greşit. Când demonstraţia seducătorului programat pare a se încheia conform ipotezei, o singură „rezistentă", în fapt ultima lui cucerire, îi dă peste cap tot planul. Femeia se sinucide, iar Manaru, în degringoladă şi fără repere interioare, îl va omorî, inutil, pe Ramură, amantul soţiei sale, după care se prekă poliţiei. Mecanismele psihologiei obsesionale siint circumscrise cu fineţe analitică şi cu acuitate a observaţiei. Tema păcatului ce trebuie ispăşit, prezentă în mai multe din nuvele, este abordată interesant şi persuasiv în Troiţa. Iarna, pe un ger atroce, dascălul Pălălaie împreună cu doi soldaţi încearcă să se încălzească punând foc unei troiţe de lemn găsite pe câmp. Se rătăcesc apoi în viscol şi sunt înconjuraţi şi atacaţi de o haită de lupi flămânzi. Obsesia păcatului, ascunsă în subconştient şi defulată acum, generează resemnarea în faţa 345 Dicţionarul general al literaturii române Mihăescu iminentei ispăşiri şi credinţa că pedeapsa, consecutivă arderii sfintei troiţe, este de esenţă divină. Nuvelele produc, în cele din urmă, impresia unei colecţii de fişe de observaţie clinică, atent şi profesionist elaborate, fără să se ridice, decât fragmentar, deasupra cazuisticii. Rămân importante însă prin forţa analitică şi prin creaţia de atmosferă. In alt plan, exerciţiul pe partitura autoimpusă a psihologiilor obsesive va împrumuta eroilor din romane una din dimensiunile lor distinctive, care le singularizează în segmentul de istorie literară ilustrat de opera lui M. Braţul Andromeâei, primul lui roman, cu mari inegalităţi stilistice, conţinând încă intruziuni ale cazuisticii jurnalistice, reproşate nuvelistului, cu o insuficientă motivaţie a raporturilor dintre personaje şi cu o construcţie dezechilibrată, rămâne în esenţă o carte semnificativă atât pentru tentativa reuşită a scriitorului de a aborda original o temă recurentă în romanul modern, aceea a inadaptabilităţii intelectualului la mediocritatea mediului în care evoluează, cât şi pentru mijloacele, acum rafinate, de sondare a subconştientului şi de decupare a psihologiilor, de această dată motivate şi în context social. în oraşul de provincie în care e plasată acţiunea, figura cea mai proeminentă este deputatul Comoiu, şef de partid aflat în campanie pentru obţinerea postului de ministru. Pentru a-şi satisface aspiraţiile politice şi erotice, Cornoiu divorţează de prima lui soţie (fără a renunţa însă, dintr-un exacerbat sentiment al virilităţii posesive şi dominatoare, şi la favorurile acesteia) şi se căsătoreşte cu frumoasa Zina, fire înclinată intuitiv spre temperamentele artistice, lipsită totuşi de discernământ estetic. Lumea oraşului de provincie este animată fie de veleităţi politice, subordo-nându-se, astfel, personalităţii lui Cornoiu, fie de imbolduri erotice (romanul este, din acest punct de vedere, un soi de nesfârşită vânătoare amoroasă), fie de amândouă la un loc. în afara acestui cadru se plasează Andrei Lazăr, obscurul profesor de liceu captivat de astronomie (asemenea autorului) şi obsedat de descoperirea unui perpetuum mobile. Andrei se îndrăgoseşte de fascinanta Zina, în care proiectează toate aspiraţiile sale de idealitate. Femeia răspunde iniţial, din curiozitate amestecată cu atracţia către ingenuitate, pasiona-lităţii profesorului, dar se retrage speriată de ceea ce ea consideră că ar fi un simptom de demenţă. Andrei va asista, deziluzionat, la scena cuceririi femeii visurilor sale de către Nae Inelescu, donjuanul local, „tipul cuceritorului patetic" (G. Călinescu), şi se va sinucide, dând, în felul său, replica supremă mediului trivial în care a trăit. Critica a observat în Braţul Andromeâei, ca şi în celelalte romane ale lui M., dezvoltarea concomitentă a unei alte teme care structurează universul romanesc şi individualizează personajele: bovarismul. Pentru Andrei Lazăr, năzuinţa către idealul erotic este modul său de a-şi încununa existenţa într-o suprarealitate compensatoare şi opusă cotidianului dezolant, aşa cum pentru locotenentul Ragaiac ori pentru Mihnea Băiatu, protagoniştii din Rusoaica şi din Zilele şi nopţile unui student întârziat, proiecţia erotică reprezintă tentativa subconştientă de depăşire a condiţiei lor mediocre. Romanul Rusoaica a fost considerat, pe bună dreptate, cartea reprezentativă pentru întreaga creaţie a lui M., unde „erotismul şi imaginaţia se îmbină în proporţie ideală" (Nicolae Manolescu). Bombasticismul stilului ori calitatea insuficientă a reflecţiei filosofice nu mai pot fi reproşate autorului, pentru că relatarea o face acum un narator cu identitate clară (locotenentul Ragaiac), cu un anume nivel cultural, cu o profesie ce îşi pune amprenta asupra comportamentului lui, cu o anume formă mentală, toate acestea exprimate fidel în stilul relatării. în plus, atunci când se aude „vocea autorului" se lasă sesizată şi distanţarea ironică faţă de personajul-narator, ceea ce face improprie aşezarea semnului de egalitate între autor şi narator. Locotenentul Ragaiac primeşte ordin să treacă cu detaşamentul său de pază pe Nistru, pentru a-i trimite înapoi pe refugiaţi şi a-i aresta pe contrabandişti. Este un prilej de reevaluare a existenţei de până atunci, de renunţare la frivolitate şi la aventurile nesatisfăcătoare în planul aspiraţiei (întrerupe chiar şi relaţia stabilă cu Marusea, iubita sa), de cufundare în meditaţie, în compania cărţilor preferate (Tolstoi, Dostoievski, Andreev), a Bibliei şi a calculelor matematice, care îi dau sentimentul accesului la infinit. Altfel spus, Ragaiac se află în căutarea propriei identităţi, cea de adâncime, netrucată de avatarurile existenţei Mihăescu Dicţionarul general al literaturii române 346 cotidiene, şi tinde totodată, bovaric, spre un ideal, încă nenumit, dar intuit ca fiind unul erotic, configurat latent în tipologia feminină din literatura preferată. Rusoaica, femeia din vis, are totuşi şi o existenţă reală: se numeşte Valia Nicolaevna şi apare la un moment dat nu în sectorul de graniţă al lui Ragaiac, ci în acela al lui Iliad, care, opac la „idealul" care îi cade în braţe pe neaşteptate, o trimite înapoi peste graniţă, spre disperarea locotenentului. Rusoaica este aceea care polarizează energiile personajului-narator, miza majoră a acestuia, care, odată adjudecată, ar însemna depăşirea de sine şi, consecutiv, instalarea în identitatea profundă, inalienabilă. Dincolo de trama poliţistă către care se orientează în partea a doua fluxul evenimenţial (scena tentativei de capturare a contrabandistului Serghie Bălan, cu complicaţiile psihologice generate de implicarea soţiei acestuia, Niculina, îndrăgostită, fără şansa unui răspuns echivalent, de Ragaiac, dar şi soţie fidelă, este o performanţă în acest gen de literatură, foarte apropiată de ceea ce se numeşte astăzi, în film, thriller psihologic) sau de tribulaţiile erotice ale personajelor, Rusoaica este, în primul rând, romanul acestei aşteptări, frustrate şi frustrante în cele din urmă. Realul capătă reprezentări conforme cu aspiraţia mistuitoare a lui Ragaiac, se deformează fantastic şi grotesc, se transformă într-o lume paralelă, care absoarbe personajul şi îi modifică percepţiile, transformându-1 într-un alter ego superior previzibilului Ragaiac. Ipostază pasageră şi excepţională a personajului, căci Rusoaica nu vine (nu mai vine) şi Ragaiac, împreună cu lumea lui, se reîntoarce la tipul de existenţă de dinaintea „revelaţiei", finalul cărţii dobândind astfel semnificaţia unui eşec în ascensiunea către idealitate. Oarecum asemănător tematic, cel puţin în ceea ce priveşte temeiul modificării comportamentului şi a psihologiei protagonistului, este romanul Zilele şi nopţile unui student întârziat. Mihnea Băiatu, student în faza boemei impenitente, trăindu-şi viaţa cu o frenezie lipsită de orice, fie şi virtuală, remuşcare, o întâlneşte pe superba Arina Velovan, şi ea studentă şi ea la filosofie, fiinţă aparte, serioasă, superioară tânărului cuceritor aproape profesionalizat. Lui Mihnea i se pare că se află în faţa idealului său erotic. Dar se înşală crezând că Arina agreează doar persoanele serioase, solide etic şi cufundate în preocupări exclusiv intelectuale. Arina, care ştie să lase această impresie, se dovedeşte o persoană atrasă de bărbaţii de felul lui Mihnea, cel de dinaintea rolului pe care îl joacă acum în cursa de cucerire a femeii aşa-zicând ideale. Ea va ceda altui bărbat, variantă cinică a unui Mihnea de dinainte de transformare (masca ia locul chipului şi devine chip adevărat), face o pasiune pentru acela şi moare pe un pat de spital, în urma unui avort, sperând până în ultima clipă în revenirea celui care o părăsise fără nici un scrupul. De aici încolo romanul capătă o inoportună tentă moralizatoare, înţelepţit, Mihnea abandonează boema, pune mâna pe carte şi se pregăteşte să devină un adaptat social superior. Deşi pare a fi varianta câştigătoare a lui Ragaiac, destinul lui Mihnea ilustrează în esenţă şi, poate, în ciuda voinţei instanţei auctoriale acelaşi eşec existenţial. Căci Mihnea, ca şi Ragaiac, ca şi, cu diferenţe de statură intelectuală, Andrei Lazăr, ratează idealul, transformându-1 în valoare pragmatică. Tot o femeie inaccesibilă, din punctul de vedere al psihologiei protagonistului şi al voinţei auctoriale, este şi aceea care va pune în mişcare resorturile intime de împlinire erotică şi de parvenire — romanul are o mai subliniată tentă socială decât celelalte — ale lui Mihail Aspru, eroul fără eroism al romanului Donna Alba. Bovarismul masculin, temă recurentă la M., este şi aici motorul unei trame cu aspect dramatic şi, subsecvent, poliţist. Diferenţa este că, de această dată, nu pasiunea exacerbată, nemotivată raţional, ci venită de undeva, din subconştient, îl va determina pe protagonist să acţioneze pentru a-şi atinge idealul, ci dorinţa sexuală, combinată cu speranţa propăşirii sociale şi cu voinţa de revanşă pentru condiţia sa de individ comun, lipsit de titluri nobiliare. Donna Alba este prinţesă Ypsilanti şi soţia lui Georges Radu Şerban, descendent al unui domnitor, în timp ce Mihail Aspru e doar urmaşul unor boiernaşi provinciali, aşadar fără nici o speranţă de a pătrunde vreodată în aristocraţia cu genealogie verificată. încercând să o cucerească pe Alba, Aspru nu vizează de fapt o persoană, ci o castă. Aventura, însemnând „drumul spre înalta societate" al lui Mihail Aspru, pigmentat cu scene erotice şi încurcat de voinţa autorului de a conferi complexitate psihologică personajului său, se sfârşeşte cu un aparent succes. Donna Alba, inaccesibila, se conformează în cele din urmă, după atâtea probe de devotament, aspiraţiei lui Mihail Aspru. De fapt, Aspru nu va căpăta în citadela aristocraţiei decât un statut de tolerat. Interesantă în acest ultim roman al lui M. este nu atât modalitatea de construire a psihologiei personajelor, cât modificarea atitudinii prozatorului faţă de temele şi personajele sale. El le priveşte cu un ochi tot mai critic, de la o distanţă confortabilă, aflat acum în postura de regizor omniscient şi, de aceea, dezabuzat. Gib I. Mihăescu a reprezentat, într-adevăr [...], o putere de creaţie impresionantă ca elementele oarbe ale firii. De la primele nuvele şi până la ultimul roman [...] am asistat la un spectacol unic de creaţie literară, dezbărat de orice artificiu formal [...]. Arta lui Gib I. Mihăescu era un fenomen de substanţialitate nativ, robust şi generos în principiul lui vital. Şerban Cioculescu Nota deosebitoare, care este cea mai importantă şi atestă o personalitate artistică dintre cele mai interesante, este dată, în proza lui Gib I. Mihăescu, [...] de forţele lăuntrice şi misterioase pe care ştie să le descătuşeze şi să le transfere într-un univers halucinatoriu. [...] Acestea răzbat catastrofal la suprafaţă prin fisura pe care o provoacă „întâmplarea", faptul revelator, ivit pe neaşteptate în cursul celei mai banale şi mai aşezate existenţe. Toţi eroii săi aşteaptă această întâmplare, alergând halucinaţi, din momentul când s-a produs, după himere. Al. Andriescu SCRIERI: La „Grandiflora", Craiova, 1928; Pavilionul cu umbre, Craiova, 1928; Vedenia, Bucureşti, 1929; Braţul Anăromedei, Bucureşti, 1930; Rusoaica, Bucureşti, 1933; Femeia de ciocolată, Bucureşti, 1933; Zilele şi nopţile unui student întârziat, Bucureşti, 1934; Donna Alba, Bucureşti, 1935; Nuvele, I-II, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1967; Vedenia, 347 Dicţionarul general al literaturii române Mihăescu îngr. Ion Nistor, pref. Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1973; Teatru, îngr. şi postfaţă Leon Baconsky, Cluj, 1973; însemnări pentru timpul de azi, îngr. şi pref. Diana Cristev, Cluj-Napoca, 1975; Opere, I-V, îngr. şi introd. Al. Andriescu, Bucureşti, 1976-1995; Troiţa, Chişinău, 1998. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IV, 195-199, V, 191, 247, 249,295, VI, 138,204-209,239,255,352, VII, 25-26, 162-165, 183-184, XII, 300-302,337-340,418; Constantinescu, Scrieri, IV, 20-34; Chinezu, Pagini, 130-143; Vianu, Opere, V, 316-321; Cioculescu, Aspecte, 278-280, 309-319; Philippide, Consideraţii, II, 101-103; E. Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, 311-313,318-322; Streinu, Pagini, 1,125-129, II, 412-437; Mun-teano, Panorama, 243-246; Şuluţiu, Scriitori, 256-269; Călinescu, Ist. lit. (1941), 678-681, Ist. lit. (1982), 762-765; Vianu, Arta, II, 261-268; Ion Ichim, Gib Mihăescu, Brăila, [1942]; Papadima, Creatorii, 186-211; Călinescu, Ulysse, 59-61; Laurenţiu Ulici, Gib Mihăescu, scriitor al obsesiei, VR, 1967, 2; Manolescu, Teme, 1,121-136; Crohmălniceanu, Literatura, I, 548-557, 662-663; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969,231-252; Oprea, 5 prozatori, 203-236; Andriescu, Disocieri, 197-222; Mihail Diaconescu, Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1973; Andriescu, Relief, 228-271; Balotă, Ion, 182-243; Zaciu, Bivuac, 69-73; Micu, „Gândirea", 705, passim; Dan, Proza, 297-300; Negoiţescu, Analize, 224-232; Protopopescu, Romanul, 186-205; Papahagi, Eros, 121-133; Manolescu, Arca, 1,224-246; Mircea Popa, Structură şi funcţionalitate în romanul lui Gib I. Mihăescu, DFC, 190-217; Simuţ, Diferenţa, 62-74; Lăzărescu, Romanul, 163-176; Florea Ghiţă, Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1984; P. Petria, Gib I. Mihăescu. Bibliografie selectivă, Râmnicu Vâlcea, 1985; Craia, Feţele, 96-104; Negoiţescu, Ist. lit, 1,250-254; Dicţ. analitic, I, 324-325, II ', 331-334, IV, 63-67, 253-255, 354-356; Dicţ. esenţial, 519-521; Doina Modola, Dramaturgia prozatorilor. Gib I. Mihăescu. Seducătorul şi umbrele, Cluj-Napoca, 2003. V. F. M. MIHĂESCU, H.faralambie] (7.II.1907, Udeşti, j. Suceava -28.11.1985, Iaşi), clasicist. Este fiul Domnicăi (n. Ciobanu) şi al lui Dumitru Mihăescu, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, după care devine elev la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava. Trece bacalaureatul în 1928 şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, secţia filologie clasică şi secţia filologie modernă cu specializarea în limba şi literatura română. Obţine licenţa în 1931 magna cum laude, fiind angajat la Biblioteca Centrală Universitară. Primind recomandarea Facultăţii, devine elev la Accademia di Romania din Roma, unde, până în 1933, se specializează în studiul latinei populare şi redactează o teză de doctorat, La versione latina di Dioscoride. Tradizione manoscritta, critica di testo, cenno linguis-tico, pe care o va susţine la Iaşi, în 1936. în 1935 şi 1936 îşi va desăvârşi pregătirea didactică la Seminarul Pedagogic Universitar, iar din toamna anului 1936 este încadrat asistent la Catedra de limbi clasice a Facultăţii de Litere şi Filosofie ieşene. Colaborează la „Arhiva", „însemnări ieşene", „Revista clasică", „Revista critică", „Buletinul Institutului de Filologie Română «A. Philippide»". în 1938 şi 1939 obţine o bursă de studii la Şcoala Română din Paris. Predă ulterior la universităţile din Frankfurt pe Main şi Heidelberg (1942-1944), apoi din nou la universitatea ieşeană (1946-1950) şi devine, în 1946, şeful Catedrei de limbi clasice, iar în 1948, profesor universitar titular. în 1950 i se ridică dreptul de a semna şi de a preda nu doar în învăţământul superior, ci şi în cel mediu. Radu Vulpe îl ajută să lucreze temporar pe şantiere arheologice (1953-1954). în 1955 reuşeşte să publice, în colaborare cu Eusebiu Camilar, un volum de traduceri, Comedii de Aristofan. Abia în 1957 are din nou un loc stabil de lucru: cercetător la Institutul de Lingvistică (până în 1963), apoi la Institutul de Studii Sud-Est Europene (1963-1975). în 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române; a fost de asemenea membru al Academiei de Ştiinţe şi al Institutului de Ştiinţe Bizantine din Palermo, al Societăţii de Lingvistică din Paris şi al comitetului internaţional al revistei „Philologus". Este înmormântat la Roman. La început M. şi-a îndreptat atenţia spre cercetarea, traducerea, editarea şi prezentarea unora dintre scriitorii Antichităţii (Epicur, Lucreţiu, Heraclit din Efes, Horaţiu şi Vergiliu, Tacit, Aristofan). Principala sa lucrare de sinteză, considerată moment de referinţă pentru studiile clasice româneşti, este Istoria literaturii latine (1947), din care s-a tipărit doar prima parte, De la origini până la Cicero. în această carte, clasicistul alătură unui bogat aparat de date istorico-literare numeroase glose critice, pe cât de pertinente, pe atât de agreabile, dez-văluindu-şi nu numai apetenţa pentru valenţele estetice, ci şi înzestrarea de netăgăduit de comentator. După mutarea la Bucureşti se concentrează mai ales asupra scriitorilor bizantini, pe care îi editează în colecţia „Scriptores bizantini" (Procopius din Cesareea, Mauricius, Teofilact din Simocata). O atenţie deosebită acordă cercetării limbii latine populare, domeniu în care i-au apărut lucrări fundamentale. SCRIERI: Istoria literaturii latine, Iaşi, 1947; De velitatione bellica, Paris, 1986 (în colaborare cu Gilbert Dagron); La Românite dans le sud-est de l'Europe, Bucureşti, 1993. Traduceri: Heraclit, Gânduri despre lume şi viaţă, Iaşi, 1940, Heraclites Ephesius, pref. C. Balmuş, Iaşi, 1943, Heraclit, introd. Miron Constantinescu, Bucureşti, 1950; Leucip şi Democrit, introd. trad., pref. C. Balmuş, 1941; Epicur, Lucreţiu, Fragmente, pref. C. Balmuş, Iaşi, 1941; Horaţiu, Arta poetică, Iaşi, 1943; Tacit, Dialogul despre oratori, Iaşi, 1946; Aristofan, Comedii, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Eusebiu Camilar); Procopius din Cesareea, Războiul cu goţii, introd. trad., Bucureşti, 1963, Istoria secretă, introd. trad., Bucureşti, 1972; Mauricius, Arta militară, Bucureşti, 1970; Teofilact din Simocata, Istorie bizantină, introd. trad., Bucureşti, 1985. Repere bibliografice: C. Cojocaru, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, ATN, 1968,2; Gheorghe Cronţ, Procopius din Caesarea, „Istoria secretă", CNT, 1972, 32; Constantin Călin, H. Mihăescu - 75, ATN, 1982,1; Emanuela Popescu-Mihuţ, Haralambie Mihăescu, RSE, 1985,3; Rusu, Membrii Academiei, 338. C. V. MIHĂESCU, Nicolae (17.1.1910, Râmnicu Sărat), critic literar şi editor. Elev la liceul din oraşul natal, M. debutează cu versuri la „Dimineaţa copiilor" (1924), continuând să publice numeroase compoziţii infantile şi în „Universul copiilor" ş.a. sau în volumele Îngerii pământului şi Cucul Cucul, ambele apărute în 1931. Ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (absolvită în 1933), participă la cenaclurile revistelor „Timpul nostru" şi „Litere" (unde a şi semnat cronici dramatice), distingându-se prin spiritul critic direct şi ferm. în 1936 era redactorul paginii literare a ziarului „Viitorul", unde scrie articole împotriva literaturii moderniste, Mihăescu Dicţionarul general al literaturii române 348 „nesănătoase", (republicate de N. Iorga în „Cuget clar"), dar şi multe cronici laudative, care constituie cuprinsul cărţii Oameni şi idei (1937). La „Semnalul" abordează şi comentariul politic, iar între 1940 şi 1944 publicistica sa atinge un vârf, prin varietatea subiectelor şi numărul colaborărilor, în ziarul „Acţiunea". Comentariile literare — unele în rubrici speciale, ca „Imagini lirice contemporane" — atestă interesul viu, implicarea profundă în evaluarea noilor apariţii editoriale. Profesor de liceu (din 1934), apoi asistent la Facultatea de Litere bucureşteană (până în 1952), M. se angajează şi în elaborarea unei culegeri de texte literare pentru elevi (Cartea cu minuni, 1935) sau a unor ediţii de scriitori români — N. Filimon, Anton Pann, St. O. losif, A.I. Odobescu, Petre Ispirescu —, însoţite de studii cu destinaţie didactică. în 1943 devine doctor în litere cu lucrarea Valori literare în opera lui N. Filimon şi membru al Societăţii Scriitorilor Români. Doi ani mai târziu a fost „apărat de epurarea" din presă, graţie atitudinii avute ca redactor la Radio, când s-a opus difuzării propagandei antonesciene în emisiunile de cultură şi a refuzat, la 23 august 1944, emiterea unui comunicat care instiga la eliberarea mareşalului arestat. între 1952 şi 1970 a lucrat ca redactor cultural la Radiodifuziune, trecând definitiv la preocupări de lingvistică practică: ţine o rubrică permanentă la „Informaţia Bucureştiului" şi publică numeroase studii privitoare la folosirea corectă a limbii şi la „dinamica" limbii literare. în articolele literare sau pe teme mai larg culturale din Oameni şi idei şi Fragmente de critică literară (1939), principala motivaţie a demersului este revolta lui M. împotriva scriitorilor care „degradează de-a dreptul sensurile artei", fiind preocupaţi „să exploateze, până la epuizare, domeniile instinctuale ale vieţii" şi, drept consecinţă, necesitatea de a susţine „scrierile autorilor reprezentativi ai sufletului naţional". în acest sens, exemplar îi apare V. Voiculescu, „poet delicat", ale cărui versuri „încărcate de imagini" ajută cititorul să îşi descopere „nebănuite armonii şi frumuseţi divine" interioare. „Conştiinţă lucidă", „sensibilitate modernă", poetul „revelă — printr-o tehnică verbală de rară ingeniozitate şi printr-o mare bogăţie de metafore" — o „adâncă concepţie asupra destinului uman integrat în complexul de taine" ale naturii. Cam în acelaşi fel este admirat Ion Pillat, a cărui poezie, de o „elevată atmosferă sufletească", plină de muzicalitate, limpezime, puritate, frăgezime, are o esenţă elegiacă, o „fină tristeţe, ce dă relief inspiraţiei". La mare cinste se află şi Elena Farago, a cărei discreţie filtrează zbaterile şi tristeţile sufleteşti, turnându-le în „minunate podoabe artistice". Dintre debutanţi, cel mai apreciat este Emil Botta, care, cu o atitudine ironică în faţa vieţii şi a morţii, „aduce un univers liric cu desăvârşire nou, atât ca viziune, cât şi ca expresie", urzind, „cu o fineţe de mare artist", „vălurile unei tristeţi diafane". Recenzând volume de proză semnate de Mihail Sadoveanu („farmec literar", „forţă epică", admirabile tablouri din natură, galerie de personaje originale, bonomie, savuros umor), Mateiu I. Caragiale (considerat „printre magicienii verbului literar românesc", creator al unor „minunate şi muzicale evocări", pline de pitoresc şi vrajă) sau făcând o evaluare globală a operei lui Gib I. Mihăescu (profund şi original investigator al sufletului omenesc devorat de pasiune), M. încearcă neobosit să confirme valorile sigure şi se serveşte de un limbaj destul de convenţional, restrâns ca terminologie şi mai degrabă declarativ decât revelator. O serie de articole mai generale — Eseu şi eseişti, Literatura copilăriei şi a tinereţii, împotriva pseudo-culturii, Un aspect al spiritului satiric — sau despre mari personalităţi — Maiorescu, Hasdeu, Iorga, Dragomirescu, Vianu, Perpessicius — exprimă opinii pertinente, dar conţin şi consideraţii superlative, exprimate emfatic. M. a editat şi a studiat temeinic romanul Ciocoii vechi şi noi, publicându-şi constatările sub titlul Valori literare în opera lui N. Filimon (1943). Considerând că scrierea lui Filimon a fost abordată excesiv prin prismă sociologică, criticul vrea să-i demonstreze calităţile intrinseci, plecând de la premisa că autorul e „un inspirat şi îndemânatic cizelator al frazei, precum şi un psiholog dintre cei mai subtili". Capitolele Viziunea epică a scriitorului (considerată realistă, susţinută de un ascuţit simţ de observaţie), Adâncimea psihologică a romanului (se subliniază că autorul defineşte ironic, necruţător tipul parvenitului), Aspectul stilistic (e avută în vedere folosirea cu măestrie a figurilor de stil, a cuvântului „cu bogată sugestivitate") şi Descendenţa literară încearcă să fixeze statura de scriitor a celui cercetat. După ce în versificările sale din adolescenţă prelucrase şi unele basme ale Fraţilor Grimm, la senectute dă o bine şlefuită şi personală versiune a Fabulelor lui La Fontaine (1978). SCRIERI: îngerii pământului (în colaborare), Bucureşti, 1931; Cucul Cucul, Bucureşti, 1931; Oameni şi idei, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1937; Fragmente de critică literară, Bucureşti, 1939; Valori literare în opera lui N. Filimon, Bucureşti, 1943; Carte despre limba românească, Bucureşti, 1972; Norme gramaticale şi valori stilistice, Bucureşti, 1973; Dinamica limbii române literare, Bucureşti, 1976; Aspecte lexicale şi gramaticale ale limbii române literare, Bucureşti, 1978; Dezvoltarea limbii române, Bucureşti, 1986. Ediţii: Cartea cu minuni, I-II, Bucureşti, 1935 (în colaborare); N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, pref. edit., Bucureşti, 1941; Anton Pann, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1941; St. O. losif, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1943; A. I. Odobescu, Scrieri alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1943; Petre Ispirescu, Legende sau Basmele românilor, pref. edit., Bucureşti, 1943. Traduceri: La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1978. Repere bibliografice: C. DanPantazescu, „Oameni şi idei", ŢA, 1937, 1317; Teodor Scarlat, „Oameni şi idei", „Românul", 1937,198; Vlaicu Bârna, „Oameni şi idei", RP, 1937,5730; Dragoş Vrânceanu, „Oameni şi idei", CRE, 1937,3271; Perpessicius, Opere, VIII, 335-337, IX, 182-188; De vorbă cu tinerii scriitori D. N. Mihăescu, RP, 1937,5820; Silviu Cema, „Oameni şi idei", „Epoca", 1937,2541; Vasile Damaschin, [„Fragmente de critică literară"], SE, 1939, 605; Streinu, Pagini, V, 317-319; Miron Suru, „Fragmente de critică literară", MMN, 1939, 7-10; Dragoş Vrânceanu, „Fragmente de critică literară", CRE, 1940,4299; Aurel Chirescu, „ Valori literare în opera lui N. Filimon", „Acţiunea", 1943,859B; D. Gher-ghinescu-Vania, „ Valori literare în opera lui N. Filimon", TIA, 1943,674; Grigore Popa, „ Valori literare în opera lui N. Filimon ", „Ţara", 1943,647; N. Predescu, „ Valori literare în opera lui N, Filimon", „Gazeta cărţilor", 1943, 7-8; Apărat de epurare, „Monitorul oficial", 1945, 154; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni, Buzău, 1980,66-67. C. T. MIHĂESCU, Valentin F. (26.XI.1947, Bucureşti), critic literar şi poet. Este fiul Ştefaniei (n. Brosan) şi al lui Zoltan Feuerstein, 349 Dicţionarul general al literaturii române Mihăescu-Nigrim inginer constructor. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1974), a funcţionat ca profesor de română şi franceză la Feteşti (1974-1977). Debutează în „Luceafărul" (1975), cu un eseu despre poezia lui Gellu Naum. în 1978 intră în redacţia revistei, devenind unul dintre cronicarii ei literari. După 1989 lucrează la revistele pentru străinătate ale Ministerului Culturii. Mai publică în „Convorbiri literare", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Revista română" ş.a. Editorial, M. debutează cu Timp şi mod (1983; Premiul revistei „Luceafărul"), volum compus dintr-o serie de eseuri ample despre Mihai Eminescu, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Marin Preda. Incitantă, cartea lui M. stârneşte reacţii contradictorii: pe de o parte, „articole de nivel şcolăresc", volum „cu desăvârşire neinteresant" (Nicolae Manolescu), pe de alta, „nu este o carte pentru minţi leneşe" (Mihai Ungheanu). Cea de-a doua culegere, Viciul nepedepsit (1994), conţine mai întâi meditaţii asupra clasicilor (Eminescu, I.L. Caragiale, G. Călinescu), cu accente şi interpretări noi, dovedind un spirit critic liber şi neinhibat de bibliografia abundentă. într-o altă secţiune sunt grupate studii despre trei poeţi contemporani — Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Traian T. Coşovei —, iar ultima cuprinde articole dedicate unor critici contemporani — Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Alex. Ştefănescu —, aici autorul manifestând un spirit polemic pe cât de civilizat, pe atât de insistent. Volumul Catifea aurie (1999) îl relevă pe M. ca poet care cultivă teme preponderent erotice, pline de dramatism, de sfâşieri lăuntrice, exprimate într-un vers contorsionat, încărcat de imagini şi tonuri biblice. M. a mai publicat ediţii din opera lui G. Călinescu, Ion Marin Sadoveanu şi prefeţe la traduceri din diverşi autori, ruşi, bulgari, ucraineni, sârbi. SCRIERI: Timp şi mod, Bucureşti, 1983; Viciul nepedepsit, Bucureşti, 1994; Catifea aurie, Bucureşti, 1999. Ediţii: G. Călinescu, Poezii. Teatru. Nuvele, postfaţa edit., Bucureşti, 1986; Ion Marin Sadoveanu, Taurul mării, pref. edit., Bucureşti, 1987. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Debuturi în critică, RL, 1983, 31; Ion Istrate, Două debuturi în critică, TR, 1983, 39; Mihai Ungheanu, „ Timp şi mod", LCF, 1983,41; Ion Itu, Orgoliul sintezei, AST, 1983,10; Radu G. Ţeposu, Funcţia de provocare, FLC, 1983,45; Nicolae Ciobanu, Maturitatea spiritului critic tânăr, LCF, 1983, 52; Ţeposu, Istoria, 198-199; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectivă critică, Oradea, 1997,93-95. M. Vs. MIHĂESCU-NIGRIM, Nicolae (21.111.1871, Gura Sărăţii, j. Buzău — 11.XI.1951, Bucureşti), poet, prozator, epigramist şi traducător. Este fiul Stanei (n. Ilie Cârnat) şi al lui Grigore Mihăescu, moşier. Poeta Alexandrina Mihăescu a fost sora lui. Urmează primii ani de şcoală în comuna natală, după care se mută la Bucureşti, unde a absolvit liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie. în 1895 colabora la „Intim", debutul său fiind legat de apariţia acestei reviste. îşi continuă studiile la Bruxelles, unde obţine titlul de doctor în litere şi filosofie. Se întoarce în ţară şi, după o scurtă perioadă în care predă istoria la un gimnaziu din Râmnicu Sărat, este numit profesor de literatură franceză la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti. în 1902, după doar doi ani de activitate, în ciuda reputaţiei pe care şi-o face ca dascăl cu vocaţie, M.-N. „se plictiseşte de meserie" şi solicită un concediu pe termen nelimitat pentru studii în străinătate. Obţine titlul de diplomat în ştiinţe sociale şi politice la Paris; devine membru al Societăţii de Sociologie din capitala Franţei şi, concomitent, al Societăţii Oamenilor de Litere din Londra. Lucrările sale de sociologie, pe care le trimite spre lectură unor importanţi specialişti ai domeniului, sunt apreciate, o dovadă fiind şi elogiul pe care i-1 aduce profesorul Raoul de la Grasserie în „Revue internaţionale de la sociologie". Pentru o vreme este inspector domenial delegat în judeţele Buzău şi Râmnicu Sărat. Colaborează la „Carmen Sylva", „Convorbiri literare", „Revista idealistă", „Adevărul ilustrat", „Universul literar", „Rampa", „Lumea nouă", „Floare-albastră", „Clipa", „Dimineaţa copiilor", „Ilustraţiunea română", „Convorbiri critice" ş.a., semnează şi numeroase cronici muzicale, cu precădere în „Aurora" şi „îndreptarea". în publicistică se foloseşte de mai multe pseudonime, printre care Raoul de Mont-Dore, Semper, Un Buzoian. Conduce ziarul „Ordinea" din Buzău, din a cărui direcţie politică se retrage în 1906. Volumul de versuri Astrale (1901) rămâne fără ecou din cauza tirajului confidenţial. Alte două cărţi, Londra (1906) şi Constantinopol (1906), sunt rodul numeroaselor sale peregrinări prin străinătate, iar Ce zice englezul despre români (1908), ar fi aproape un tratat de imagologie avant la lettre. Eseurile din Doctrina vieţii unui... nebun (1912), precum şi cele din Teoria supremaţiei (1912), pentru care este propus la Premiul „Adamachi" al Academiei Române, Beţia morţii (1912) sau Ideal şi anarchie (1912) — scrise parcă din acelaşi suflu — mărturisesc ambiţia autorului de a trasa coordonatele unui sistem filosofic propriu, în ciuda numeroaselor naivităţi pe care le conţin. în 1915 este admis în Societatea Scriitorilor Români. încearcă să se afirme, fără prea mare succes, şi în domeniul dramaturgiei prin piesele LAveu (1916) şi Bogdan (1938), scrisă în colaborare. Mai publică volumele de nuvele Cavalul fermecat (1912), Din grozăviile Parisului (1912) şi romanul în apele oglinzilor (1940). Disponibilitatea pentru diversitate caracterizează scrisul lui M.-N. Poezia sa rămâne tributară în bună parte celei eminesciene, în vreme ce tezismul unor texte îl apropie mai mult de paşoptişti. Remarcabilă e însă acurateţea versurilor sale, folosirea cu rafinament a lexicului. în nuvele, autorul reuşeşte să dea contur unor lumi variate şi ataşante prin caracterul pitoresc al eroilor. Traseele epice clare şi conformismul de fond al scriiturii nu diminuează totuşi farmecul acestor naraţiuni. Prozatorul nu înregistrează aceleaşi reuşite atunci când îşi propune spaţii mai ample şi un instrumentar analitic. Romanul In apele oglinzilor, cu punctul de plecare din viaţa studenţilor români la Paris, e o relatare ştearsă, lipsită de consistenţă narativă, îndatorată clişeelor romanţioase, melodramatice. Istoria literaturii române îl păstrează însă pe M.-N. în calitate de epigramist. A rămas de notorietate duelul epigramistic cu Cincinat Pavelescu, purtat vreme de doi ani (1912-1914) prin revistele „Flacăra", „Rampa", „Steagul literar" Mihăieş Dicţionarul general al literaturii române 350 şi care a avut o audienţă spectaculoasă. „Aci zace Mihăescu/ L-a pus naiba şi-a mâncat/ Pe poetul Pavelescu/ Şi-a murit intoxicat" şi „Ţi-am citit volumul/ Versuri cu duiumul/ Preţul, trei lei fix/ Poezie... nix" sunt două dintre numeroasele catrene ironice pe care M.-N. i le dedică adversarului. La gloria modestă a numelui Nigrim a contribuit, desigur, şi „parodia originală" scrisă de G. Topîrceanu: „De ce e tristă luna oare/ în seara asta? Da, ghicim:/ A auzit la şezătoare/ O epigramă de Nigrim". SCRIERI: Filosofia socialismului, Câmpulung, 1900; Astrale, Bucureşti, 1901; La Roumanie a VExposition universelle de 1900, Paris, 1901; Londra, Bucureşti, 1906; Constantinopol, Bucureşti, 1906; Ce zice englezul despre români, Bucureşti, 1908; Şarlatanii ştiinţei, Bucureşti, 1911; Doctrina vieţii unui... nebun, Bucureşti, 1912; Beţia morţii, Bucureşti, 1912; Cavalul fermecat, Bucureşti, 1912; Din grozăviile Parisului', Bucureşti, 1912; Humorul englezesc, Bucureşti, 1912; Ideal şi anarchie, Bucureşti, 1912; Teoria supremaţiei, Bucureşti, 1912; LAveu, Bucureşti, 1916; Războiul, Bucureşti, 1916; Zmeul, Bucureşti, 1925; Cartea cu minuni (în colaborare cu D.N. Toni), Bucureşti, 1935; Bogdan (în colaborare cu Petre N. Mihăilescu), Giurgiu, 1938; în apele oglinzilor, Bucureşti, 1940. Antologii: Wit and Humour, Bucureşti, 1904. Traduceri: Eugen Richter, Unde duce socialismul, Bucureşti, 1895; R.H. Sherand, Viaţa lui Oscar Wilde, Bucureşti, f.a.; S. Theyre Smith, Care-i din amândouă, Bucureşti, f.a.; Alfred Sutro, John Glayd, Bucureşti, f.a.; K.P. Miiller, Sistemul meu, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Mihai G. Holban, „Ce zice englezul despre români", „Revista idealistă", 1908,4; Mihail Dragomirescu, „Londra" şi „Constantinopol", CVC, 1909, 2; Ioan Nădejde, „Beţia morţii", ADV, 1912,8 089; R. Soroveanu, Un compozitor necunoscut: Mihăescu-Nigrim, „Clipa", 1927,152; Predescu, Encicl, 545; Mircea Pavelescu, Yarodara Nigrim, O sută de ani de la naşterea lui Mihăescu-Nigrim, „Urzica", 1971, 9; Nicolae Mihăescu-Nigrim, DCL, 1,135-138; N. Crevedia, Epigramişti români de ieri şi de azi, Bucureşti, 1976,19-22; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 19; L. Kalustian, Nigrim, FLC, 1984, 15; Yarodara Nigrim, [Nicolae Mihăescu-Nigrim], „Dimineaţa", 1991,68,110,155; Dicţ. scriit rom., III, 198-200. Ş.A. MIHĂIEŞ, Mircea (1.1.1954, Sântana, j. Arad), critic literar, prozator şi eseist. Este fiul Floarei şi al lui Mihai Mihăieş, funcţionari. După ce urmează cursurile gimnaziale şi liceale la Arad, intră la Facultatea de Filologie, secţia engleză-franceză, a Universităţii din Timişoara, pe care o va absolvi în 1980. Un an predă în comuna Vârciorog, judeţul Bihor, iar în 1981 devine redactor la revista „Orizont", unde debutase în 1978. Colaborează la „Familia", „Amfiteatru", „Dialog", „Opinia studenţească", „Secolul 20", „România literară", „Viaţa românească", „Revista de istorie şi teorie literară", „Caiete critice" ş.a. Primul volum, De veghe în oglindă, îi apare în 1988. După 1990 călătoreşte mult, beneficiază de câteva burse în SUA, este director executiv al revistei „British and American Studies", conferenţiar la Catedra de engleză a Universităţii de Vest din Timişoara. Coordonează, împreună cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, colecţia „A treia Europă", face parte din variate colective de conducere şi proiecte culturale în cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă. A fost distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor (1990), Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor (1995) ş.a. Format în ambianţa revistei „Orizont", M. practică de ani şi ani gazetăria literară, recenzia, cronica, interviul, dar îndărătul preocupărilor pentru actualitate rămâne preocuparea teoreti-zantă. El este unul dintre cei trei-patru „doctrinari" ai generaţiei '80 (alături de Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu, Ioan Buduca), vrednic comentator al congenerilor, însă pasiunile literare îi sunt cu mult mai cuprinzătoare. Debutul său editorial era aşteptat cu mult interes de critica de întâmpinare. în loc să alcătuiască o culegere de cronici, autorul a preferat — în De veghe în oglindă - uşa principală: comparatistica şi unitatea tematică. Dedicată literaturii memorialistice, cartea amestecă notaţiile de jurnal ale autorului cu eseuri substanţiale despre Stendhal, Baudelaire, Paul Valery, Titu Maiorescu, L.N. Tolstoi, Andre Gide, Robert Musil, Virginia Woolf, Franz Kafka, Mateiu I. Caragiale, Witold Gombrowicz, Cesare Pavese, Albert Camus, Radu Petrescu. Autorul nu încearcă tipologii pe tema „pactului autobiografic", nu caută „numitorul comun" sau constante autonarative, ci, în spiritul criticii practicate, bunăoară, de Lucian Raicu, înoată cu plăcere în apele interioare ale subiecţilor, aleşi cu grijă. Gândită şi lucrată ca o adevărată teză de doctorat, Cartea eşecurilor (1990) analizează „structurile narative" ale prozei lui William Faulkner, dar şi strategiile scriitorului faţă de cititor; demersul istoric nu neglijează analiza psiho-textuală, iar modalitatea expozitivă este constant dublată de voinţa (şi plăcerea) radiografierii zonelor umbroase, psihanalizabile. Cea mai reprezentativă pentru temperamentul critic al lui M. va fi însă prima carte scrisă şi publicată după 1989, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995). Vecine cu „temele" lui Nicoale Manolescu, reveriile critice de aici au nevoie de spaţii neîngrădite, spiritul ludic-muşcător al cronicarului din deceniul anterior îşi leapădă bucuros armura donquijotismului lucid în favoarea unui nedisimulat epicureism al lecturii. Ce îl interesează nu este să facă o istorie a jurnalului intim (deşi o astfel de schiţă există în carte) şi nici un tratat despre literatura biografică, ci să încerce o definire în etape a jurnalului şi, în fine, a jurnalului intim al scriitorului sinucigaş. Un eseu, aşadar, despre interferenţele unei specii literare cu marea temă a morţii, realizat plecând de la texte ale unor scriitori precum Seneca, Amiel, Mauriac, dar şi Goethe, Drieu La Rochelle, Virginia Woolf, Kafka, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Nerval, Baudelaire, Romain Gary, Ştefan Zweig, Hemingway, Malcolm Lowry, Rene Crevel, Marina Ţvetaeva, Petru Comarnescu, Arşavir Acterian, Liviu Re-breanu, Radu Petrescu, Mihail Sebastian, Miron Radu Paraschivescu ş.a. Exemplele furnizează doar suportul unor definiri succesive ale temei: M. ţine mult la „spuma" ideilor, la acest tip special de învăluire treptată a demersului critic în straturi de istorie şi teorie: sinucideri „soft" şi sinucideri „hard", „paradigma Freud" şi „paradigma Werther", adică sinuciderea ca salvare, ca ieşire din capcană — în cazul romanticilor versus sinuciderea ca execuţie a unei sentinţe — în cazul modernilor; literatura jurnalului intim ca ramificaţie a „temelor macabre" ale literaturii, relaţia scriitorului sinucigaş 351 Dicţionarul general al literaturii romane Mihăilă cu moartea (jurnalele spaimei de moarte — Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Kafka — şi jurnale ale fascinaţiei morţii — Amiel, Stendhal, Pavese, Sylvia Plath). Clasând de la bun început etica jurnalului intim în funcţie de sentimentul creştin al morţii, autorului nu îi rămâne decât să dezbată estetica aceleiaşi teme. De unde şi analiza necruţătoare a inautenticului din aceste însemnări, a treptelor patologiei, a tentaţiei narcisiste ce coagulează de fiecare dată în autoportret. Analiza intimităţii („miopia" jurnalului faţă de istorie, de pildă), tipurile de intimitate — una nordic-fatalistă la Virginia Woolf, alta mediteraneană la Cesare Pavese — prilejuiesc deschiderea altor şi altor sertare ale subiectului. Ca şi în cazul studiului de debut, textul lui M. îşi refuză coborârile abrupte în subteranele textelor, şi de aici, o senzaţie de frustrare generată de lectura criticii sale. Oricum, pe o temă sumbră, el a reuşit o carte fără tenebre. Nu preţuieşte retorica lamentaţiilor nevrotice, ci o examinează la rece, sub presiunea opţiunilor unui sfârşit de secol avid să-şi regăsească memoria. Plecând din acest punct, se poate încerca să se descifreze şi specificul contribuţiei lui la romanul „retro" Femeia în roşu (1990; Premiul Uniunii Scriitorilor), scris împreună cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu. An de an, după 1990, utilizând cu o tot mai severă parcimonie şi formalizare uneltele analistului literar în paginile revistei „Orizont", M. a trecut, impetuos şi coroziv, la eseul şi pamfletul politic, găzduite în „România literară", la rubrica intitulată „Contrafort", adevărată retortă de veninuri politice, mai mult sau mai puţin justificate, scrise cu nerv, exasperare şi forţă persuasivă. SCRIERI: De veghe în oglindă, Bucureşti, 1988; Cartea eşecurilor, Bucureşti, 1990; Femeia în roşu (în colaborare cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi), Bucureşti, 1990; Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, Timişoara, 1995; Structuri ficţîonale în jurnalul intim, Bucureşti, 1995; Scrisori din închisoare şi alte eseuri (în colaborare), Iaşi, 1997; The Neighbours of Franz Kafka (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu), Iaşi, 1998; Victorian Fiction, Iaşi, 1998; Nicolae Manolescu, Arhivele Paradisului. Un dialog cu Mircea Mihăieş, Timişoara, 1999; Masca de fiere, Iaşi, 2000; încet, spre Europa, Iaşi, 2000; Atlanticul imaginar, Timişoara, 2002; Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Bucureşti, 2003. Ediţii: Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timişoara, 1992; Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Iaşi, 1999; Tony Judt, România la fundul grămezii, Iaşi, 2002. Repere bibliografice: Al. Călinescu, „De veghe în oglindă", CRC, 1989, 16; Val Condurache, Literatura la maşina de scris, CL, 1989,7; Ramona Fotiade, Arta ficţiunii biografice, VR, 1990, 1; Florin Manolescu, Aventura rescrierii, LCF, 1990,22; Bucur Demetrian, Descrierea operei, R, 1990, 6; Ioan Holban, Să nu mai scrii? Ce e de făcut?, CRC, 1990, 38; Mircea Ţicudean, Ieşind din garsoniera de fildeş, APF, 1991, 6; Cornel Ungureanu, „Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea", 0,1995,11; Alex. Ştefănescu, Mircea Mihăieş, eseist român, RL, 1995, 43; Ioana Pârvulescu, Cei care scriu jurnale, RL, 1995,44; Daniel Ilea, Maturitatea matură şi maturitatea imatură, LCF, 1996,14; Ruxandra Cesereanu, între thanatolog şi poetician, ST, 1996,3; Alexandru George, A scrie despre ce nu se poate, LCF, 1996,36; Dan Silviu Boerescu, La o reeditare, LCF, 1997, 16; Alex. Ştefănescu, Al doilea Nichita al literaturii române, RL, 1999,16; Cărtărescu, Postmodernismul, 444-456; Dicţ. analitic, II, 63-65; Alex. Ştefănescu, Publicistică de cinci stele, RL, 2001,18; Manolescu, Lista, III, 420-424; Dicţ. scriit rom., III, 200-202; Daniel Cristea-Enache, Filosofie şi pamflet, ALA, 2002, 621, 622; Tudorel Urian, Contrafort pentru plăcerea textului, RL, 2003,1; Gheorghe Crăciun, Mi(hăieş) bemol diez, OC, 2003,153. T.R. MIHĂILĂ, Ecaterina (1.1 .1942, Roman), teoretician literar şi poetă. Este fiica Eleonorei (n. Mocanu) şi a lui Ioan Ioniţă, ofiţer. Urmează Liceul „Otilia Cazimir" din Roman, absolvit în 1959, şi între 1962 şi 1967 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, devenind apoi cercetătoare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan". îşi ia doctoratul în filologie cu teza Receptarea poetică (1977). După terminarea facultăţii a frecventat cursuri de lingvistică matematică, semantică logică, semiotică, filosofie a limbajului şi poetică. Colaborează la „Cahiers de linguistique theorique et appliquee", „Limba română", „Limbă şi literatură", „Revue roumaine de linguistique", „Revista de istorie şi teorie literară", „Studii şi cercetări lingvistice" ş.a. I s-a acordat Premiul Academiei Române pentru Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, I (1993), în calitate de coredactor responsabil de volum. Debutează cu studiul Metode matematice în analiza operei literare, inclus în volumul colectiv Analiză şi interpretare (1972), prezentând aici diferite metode matematice folosite în investigarea unei scrieri literare. Cu ajutorul noţiunilor de statistică (valoare medie, deviaţie standard, dispersie a repartiţiei, coeficient de variaţie etc.), M. se ocupă de caracteristicile limbajului poetic: bogăţia, varietatea şi excentricitatea vocabularului, lungimea frazei, metrul şi prozodia ş.a. Sunt analizate posibilităţile oferite de teoria informaţiei: cercetarea anumitor aspecte particulare ale limbajului poetic prin utilizarea noţiunilor de cod, entropie, cantitate de informaţie, flux informaţional şi, în acelaşi timp, crearea de modele informaţionale ale funcţionării limbajului liric. Simularea şi prelucrarea pe calculator a operelor literare este un alt domeniu luat în considerare. în afara unor operaţii auxiliare, de bibliografie şi colaţionare, calculatorul poate fi folosit şi în identificarea şi descrierea unor sisteme macro-sintactice: structuri imaginative, de caracterizare, structuri care exprimă punctul de vedere ş.a. Autoarea insistă şi asupra contribuţiilor şcolii româneşti de lingvistică şi poetică matematică, formată de Solomon Marcus, recunoscută şi apreciată pe plan mondial. în volumul Receptarea poetică (1980) perspectiva lingvistică, bazată pe teoria lui Roman Jakobson despre funcţiile limbii, acceptă şi perspectiva axiologică. Punctul de vedere original constă în a considera că nu numai funcţia de autovizare a mesajului este responsabilă de poeti-citatea lui, aşa cum consideră lingvistul american, ci şi toate celelalte funcţii ale limbii (referenţială, expresivă, metalingvis-tică etc.) se modifică, generând poeticitate. Trecând la receptare, sunt urmărite efectele pe care diferitele modificări ale funcţiilor limbii le produc asupra lectorului: senzorial-per-ceptive, imaginative, participativ-afective sau de surpriză, tensiune etc. Perspectiva axiologică se sprijină pe paradoxul kantian al judecăţii de gust: „judecata de gust este universală Mihăilă Dicţionarul general al literaturii române 352 fără raportare la concept". Sunt prezentate diferitele soluţii date paradoxului kantian al judecăţii de gust — apriorică, subiectivistă, naturalistă, logicistă, sociologică — ca tot atâtea interpretări ale facultăţii spirituale prin care un obiect, cu o anumită finalitate pentru om, este receptat de subiecţi. M. ia în discuţie şi critica literară, considerând-o cea mai avizată dintre toate formele de receptare. în dezbaterile teoretice despre critica literară — se afirmă aici — paradoxul kantian al judecăţii de gust se regăseşte sub forma unor dihotomii de tipul: subiectiv — obiectiv, artă — ştiinţă, limbaj al obiectului — metalimbaj. De asemenea, diversele soluţii date paradoxului kantian al judecăţii de gust pot fi regăsite în diferitele tipuri de critică literară, în toate cazurile critica literară exprimând judecăţi de valoare, chiar şi atunci când foloseşte o metodologie ştiinţifică. întemeiată pe o informaţie impresionantă, Receptarea poetică este „o sinteză personală cu numeroase contribuţii de indiscutabilă valoare", care lasă „impresia unei cărţi de o rară densitate, utilitate şi acurateţe ştiinţifică" (Theodor Hristea). Lucrarea Textul poetic. Perspectivă teoretică şi modele generative (1995) reprezintă o abordare interdisciplinară la care şi-au dat concursul lingvistica, semiotica în general şi pragmatica în special, semantica logică şi metodele matematice de semiformalizare. După o discuţie teoretică asupra textului ca „obiect", „act" şi „activitate de limbaj", M. trece la o analiză mai aplicată, descriind perspectiva generativă în gramatica şi teoria textului. Se propune o abordare personală, conform căreia structura de suprafaţă a textului poetic este structura de suprafaţă şi structura de adâncime a propoziţiilor în succesiunea lor liniară, în timp ce structura de adâncime este o mulţime vagă, care apare sub forma unei nebuloase semantice, structurată în două sau mai multe domenii semantice. între componentele unui domeniu semantic, ca şi între domeniile semantice considerate global, se stabilesc relaţii de diferite tipuri. Din această perspectivă sunt prezentate ca sublumi posibile ale lumii textului câteva modele generative, ilustrate cu analizele unor poezii de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu. Revenind la nivelul abstract, bazat însă pe modelul propus, M. înţelege structura de adâncime a textului ca fiind guvernată de categorii pragmatico-teleologice, asociate tipurilor de activităţi umane deja constituite, demonstrativul, argumentativul, prescriptivul, descriptivul, narativul, conversaţionalul. Pentru textul poetic (literar) autoarea adoptă categoria estetică a „autoformativităţii", generatoare a unei activităţi pentru care forma devine scopul însuşi al acţiunii formative. Imaginarul, una dintre categoriile fundamentale ale poeticităţii, se bucură de o atenţie specială, stabilindu-se câteva premise filosofico—estetice pentru o logică a imaginarului. O ultimă problemă discutată este intertextualitatea. Este propus un model al intertextualităţii, luându-se în considerare atât producerea de texte (relaţia autor-text) şi receptarea lor (relaţia text-lector), cât şi relaţiile abstracte, ideale, ce pot fi imaginate între textele existente. Aceste relaţii sunt reprezentate printr-un graf ce exprimă, asemenea semiozei nelimitate, o intertextualitate în permanenţă deschisă spre noile texte ce apar continuu. Limbajul poeziei româneşti neomoderne (2001) şi Semiotica poeziei româneşti neomoderne (2003) simt două studii complementare asupra poeziei dintre 1960 şi 1980, primul analizând textele din perspectiva alcătuirii lor interne, cel de-al doilea având în atenţie textele în globalitatea lor. SCRIERI: Receptarea poetică, Bucureşti, 1980; Neguţătorul de vise, Bucureşti, 1993; Textul poetic. Perspectivă teoretică şi modele generative, Bucureşti, 1995; Limbajul poeziei româneşti neomoderne, Bucureşti, 2001; Semiotica poeziei româneşti neomoderne, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Theodor Hristea, „Receptarea poetică", RL, 1980,28; Mihai Niculescu, „Receptarea poetică", LCF, 1980,51; Andrei Corbea, Din nou despre estetica receptării, VR, 1981,12; Roxana Sorescu, Analiza textului poetic, LCF, 1995,38; Floarea Vârban, „Textul poetic", LR, 1995, 3-4; Maria Ştefănescu, „Textul poetic", LL, 1997, 3-4; Iulia Cojocariu, „Limbajul poeziei româneşti neomoderne", „Caietele Institutului Catolic", 2002,2 - 2003,1. I.D. MIHĂILĂ, G.[heorghe] (7.IX.1930, Dăişoara, j. Braşov), slavist, filolog şi istoric literar. Este fiul Ilenei (n. Oancea) şi al lui Gheorghe Mihăilă, ţărani. Frecventează şcoala primară în satul natal, apoi Liceul „Mircea Eliade" din Sighişoara (1943-1949). Admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, o va absolvi în 1953, specializându-se ulterior 353 Dicţionarul general al literaturii române Mihăilă sub îndrumarea lui Emil Petrovici şi a lui AL Rosetti. îşi începe cariera universitară în 1951, ca asistent stagiar la Facultatea de Filologie din Bucureşti, urcând în ierarhie până la treapta de profesor (1968). în 1957 obţine titlul de doctor în filologie cu teza împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic, susţinută la Universitatea „M. V. Lomonosov" din Moscova, iar în 1973, pe cel de docent în ştiinţe filologice. Este, din 1988, doctor honoris causa al Universităţii „Kliment Ohridski" din Sofia, iar din 1993 membru corespondent al Academiei Române. A fost şef al Catedrei de limbi slave sudice (1958-1961), al Catedrei de limbi slave (1961-1977,1985-1990), prodecan al Facultăţii de Filologie (1960-1963), prodecan (1963-1967, 1979-1982) şi decan al Facultăţii de Limbi Slave (1967-1972). A fost, de asemenea, secretar (1958-1966) şi preşedinte (1990 şi 1993) al Asociaţiei Slaviştilor din România. Va funcţiona, din 1990, ca redactor-şef al publicaţiei „Romano-slavica" şi ca director al Editurii Academiei. Debutează în volum în 1960, publicându-şi teza de doctorat, împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic. Cuvintele sud-slave împrumutate, afirmă M., certifică importanţa componentei slave în lexicul românesc, alcătuită din vocabule vechi sud-slave şi răsăritene, termeni cărturăreşti din slava bisericească şi împrumuturi din limbile slave actuale. Având în vedere nu numai etimologia şi alcătuirea unui dictionnaire raisonne, ci şi „funcţionarea" cuvintelor, autorul cercetează repartiţia lor teritorială pe baza unui material lexicografic publicat de alţi cercetători. Aceluiaşi tip de cercetare îi aparţine şi volumul Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti (1973), în care reia, într-un context mai larg, problemele periodizării şi răspândirii geografice a cuvintelor de origine slavă din limba română. O secţiune a cărţii este consacrată filologiei slavo-române, schiţându-se aici etapele disciplinei, de la Ioan Bogdan până la Emil Petrovici, savanţi care au impus cercetările de slavistică românească în spaţiul internaţional. Tot în sfera lingvisticii se menţine culegerea Studii de lingvistică şi filologie (1981), dar va îngloba şi abordări de istoriografie a literaturii române vechi, semn al interferării lor în activitatea ştiinţifică a autorului. în prima parte, examinând cvasimonografic Evanghelierul de la Reims, Manuscrisul lui Gavril Uricarul şi pe cel alcătuit de Popa Braţul din Braşov, M. comentează detaliat, cu o informaţie solidă, descoperirea şi însemnătatea lor, aducând în sprijin extrase reprezentative. în a doua parte sunt evocate personalităţi străine care au exprimat opinii preţioase despre limba română, pentru ca în a treia să fie înmănuncheate câteva portrete de lingvişti şi filologi români de prim rang: Emil Petrovici, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur şi Dimitrie Macrea. Elaborate cu prilejuri aniversare, textele depăşesc festivismul ocazional, pentru a sublinia liniile de forţă ale unor activităţi ştiinţifice exemplare. Cercetările lingvistice şi filologice l-au pus pe IVI. în relaţie cu literatura română veche, care i-a oferit materia de studiu pentru lucrarea Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi (1972). Aici problemele privind începuturile culturii române scrise sunt abordate într-un context ce implică şi spaţiile învecinate. Concluziile sunt revelatoare. Texte narative şi juridice bizantino-slave atestă nivelul ridicat de cultură al cărturarilor români din secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, care, la un moment dat, au devenit chiar „furnizori şi păstrători" ai unor manuscrise importante pentru toate popoarele din zona culturii Europei de Est. Unele dintre aceste manuscrise constituie începutul culturii şi literaturii în limba naţională. In final, M. demonstrează cu argumente noi că versiunea greacă a învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie a fost tradusă după originalul slavon. Pe aceeaşi orientare tematică se înscrie volumul Cultură şi literatură română veche în context european (1979), cu o finalitate declarat comparatistă. Studierea surselor medievale în limbile latină, greacă şi slavonă conduce la mai buna cunoaştere a limbii române, cu existenţă de sine stătătoare începând din secolele al X-lea — al XH-lea. Important este şi ultimul studiu din sumar, începuturile istoriografiei universale în limba română. Cronica lui Mihail Moxa (1620) şi izvoarele sale. Culturile din centrul şi vestul Europei au inculcat cărturarilor noştri imperativul dezvoltării culturii şi literaturii în limba română. Unul dintre rezultate a fost traducerea Cronicii universale a lui Constantin Manasses. Analizând mai întâi copia slavo-română, apoi tălmăcirea prescurtată a lui Mihail Moxa, care introduce şi trei scrieri bizantine, M. identifică fragmentele adăugate de călugărul român din cronicile lui Simeon Magistrul şi Logofătul şi din cea a lui Zonaras. Sunt contribuţii care adâncesc cunoaşterea multor aspecte şi probleme încă precar cercetate, referitoare la cultura şi literatura română veche în interferenţa ei cu cultura altor popoare europene, înlesnind, pe de altă parte, înţelegerea spiritualităţii române moderne: izvoarele, alcătuirea şi finalitatea ei. Considerând scolastică şi lipsită de argumente convingătoare împărţirea literaturii române în veche şi modernă, M. demonstrează, în spiritul cercetărilor contemporane, ca în volumul între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea-al XVII-lea (1999), că fenomenul de creaţie culturală are şi în acest spaţiu un caracter continuu. Investigaţiile comparatiste şi analiza la obiect a documentelor îi permit să descopere valori literare autentice, aflate în lucrări abia amintite anterior de unii specialişti. Privirea proaspătă înscrie iniţiativele înnoitoare în relaţiile lor genetice cu tradiţia culturală, ale cărei vestigii devin astfel adevărate monumente literare, etape hotărâtoare în dezvoltarea creaţiei artistice. Culegerea Langue et culture roumaines dans Vespace sud-est europeen (2001) cuprinde studii şi comunicări susţinute la congrese şi simpozioane internaţionale, tipărite, între 1958 şi 1998, în reviste şi în volume colective din ţară şi din străinătate. SCRIERI: împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic, Bucureşti, 1960; Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972; Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973; Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului X - începutul secolului XVI), Bucureşti, 1974; Cultură şi literatură română veche în context european, Bucureşti, 1979; Studii de lingvistică şi filologie, Timişoara, 1981; între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea - al XVIII-lea, pref. Dan Mihăilă Dicţionarul general al literaturii române 354 Zamfirescu, Bucureşti, 1999; Unitatea şi specificul limbii române în concepţia lui R.A. Budagov, Bucureşti, 2000; Langue et culture roumaines dans l'espace sud-est europeen, Bucureşti, 2001. Antologii: Literatura română veche (1402-1647), I-II, introd. edit., Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Dan Zamfirescu). Ediţii: B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1983-1984; Mihail Moxa, Cronica universală, introd. edit., Bucureşti, 1989. Traduceri: învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, îngr. Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, introd. Dan Zamfirescu şi trad., Bucureşti, 1970; ed. introd. trad., pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1996; Glume din Gabrovo, repovestite de Ştefan Fartunov şi Petăr Prodanov, Bucureşti, 1973. Repere bibliografice: D. Macrea, Limbă şi cultură veche, RL, 1972,45; I.D. Lăudat, „Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi", CRC, 1973,1; DanSimonescu, Noi contribuţii la istoria literaturii române vechi, LCF, 1973,15; Dan Horia Mazilu, „ Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi", RITL, 1973, 2; Dan Zamfirescu, Consecvenţa limbii române, LCF, 1974, 43; N.N. Rusu, „Dicţionar al limbii române vechi", AFT, 1974,12; Mihai Mitu, Profesorul Gheorghe Mihăilă la a 60-a aniversare, RSL, 1990, 101-330; Ekaterina Dogramadjieva, Mihăilă Gheorghe, în Kirilo-Metodievska Enciklopedija, II, Sofia, 1995, 701-702; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gheorghe Mihăilă. La 65 de ani, RLSL, 1995, 6; Velea, Universalişti, 215-223; Rusu, Membrii Academiei, 339. St. V. MIHĂILĂ, Ileana (l.II .1959, Bucureşti), istoric literar, editor şi traducător. Este fiica Violetei Mihăilă (n. Popescu), redactor de editură, şi a lui Gheorghe Mihăilă, slavist. Urmează şcoala generală şi liceul în Bucureşti, după care va absolvi, în 1982, Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din acelaşi oraş, secţia franceză-spaniolă. în 1991 îşi susţine doctoratul în filologie. Funcţionează o vreme ca profesoară în învăţământul mediu, apoi devine cadru didactic la Universitatea din Bucureşti şi la alte universităţi („Spiru Haret" — Bucureşti, „Valahia" — Târgovişte, „Ovidius" — Constanţa) şi cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu". Debutează cu versuri în 1976, la revista „Limbă şi literatură pentru elevi". Colaborează cu articole de istorie literară, cronici, recenzii la „Contemporanul", „Caietele Eminescu" „Analele Universităţii Bucureşti", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Caiete critice", „Curierul românesc", „Etudes balkaniques", „Dix-hutieme siecle" ş.a. Pentru ediţia G. Călinescu, Viaţa lui M. Eminescu (2002) a fost distinsă cu Premiul Academiei Române. Cartea de debut din 1998, Statutul artistului în epoca barocă. Strălucirea şi suferinţele magicianului, are la bază teza de doctorat. Este un studiu doct de literatură comparată, elaborat cu spirit sistematic, începând cu definirea conceptului de baroc şi continuând cu reconstituirea universului acestui concept şi cu relevarea simbolurilor proprii barocului până la recepţia lui în domeniul artelor şi al literaturii europene. Textul se susţine şi prin bogatele incursiuni şi exemplificări, mai ales din literaturile franceză şi spaniolă. în acelaşi an M. publică volumul Renaştere şi mQdernitate, alcătuit în cea mai mare parte din comunicări susţinute la simpozioane din ţară şi din străinătate. Şi aici predomină preocuparea pentru literatura franceză (Montaigne, Voltaire, Lamartine, George Sand) şi spaniolă (Calderon de la Barca). Se adaugă câteva studii care conţin consideraţii substanţiale despre literatura şi cultura română, precum Neagoe Basarab şi procedeele de artă ale Renaşterii sau Ioan Inocenţiu Micu-Klain, iniţiatorul Şcolii Ardelene. SCRIERI: Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944) (în colaborare), I-V, Bucureşti, 1997-2003; Statutul artistului în epoca barocă. Strălucirea şi suferinţele magicianului, Bucureşti, 1998; Renaştere şi modernitate, Bucureşti, 1998; Eriger une Republique souveraine, libre et independante. Memoires de Charles-Leopold Andreu de Bilistein sur la Moldavie et la Valachie aux XVIII-eme siecle (în colaborare cu Alexandr Stroev), Bucureşti, 2001. Ediţii: G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I-II, Bucureşti, 1999-2000, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Antonio Munez Molina, Iama la Lisabona, Bucureşti, 1994; Juan Eduardo Zuniga, Pământul va fi un paradis, Bucureşti, 1995; Ion Andreiţă, Dimineţile albe - Les Matins blancs, ed. bilingvă, Bucureşti, 1999 (în colaborare). Repere bibliografice: Victoria Milescu, Reeditări necesare, „Universul cărţii", 2000, 7; Nicolae Rotund, „Opera lui Mihai Eminescu" de G. Călinescu, TMS, 2001, 3; Teodor Vârgolici, G. Călinescu într-o remarcabilă ediţie, ALA, 2001,578; Liviu Grăsoiu, Binemeritat omagiu, LCF, 2002,3; Teodor Vârgolici, G. Călinescu în ediţie academică, ALA, 2002,611; Cornelia Ştefănescu, O carte rescrisă, RL, 2002,21; Cristina Balinte, „Eriger une Republique souveraine, libre et independante", „Synthesis", 2002; Michel Niqueux, „Eriger une Republique...", „Revue russe" (Paris), 2003,3. AI.S. MIHĂILEANU, Ştefan (1821-15.VII.1909, Bucureşti), autor dramatic. La fel cu fraţii lui, Costache şi Raliţa, M., trecut prin şcoala Societăţii Filarmonice, a fost actor. S-a angajat, la începutul îndelungatei lui activităţi, în trupa lui Costache Caragiali. A jucat la Bucureşti şi la Craiova, luând parte şi la turneele ce se întreprindeau în Moldova şi Transilvania. Interpret de vodeviluri, dar şi de drame şi comedii, M. nu impresiona deloc prin naturaleţe, cronicarii vremii repro-şându-i „ifosul". Actorul se confundă cu autorul dramatic, ale cărui compuneri simt de un retorism strident. Urmărind să redeştepte „amorul de patrie şi virtutea", dramele istorice şi „naţionale" ale lui M. sunt, de fapt, nişte prolixe melodrame. Tonul e mereu exaltat, fie că se invocă apusele vremuri de mărire ori se deplânge soarta amară a ţării, fie că se incriminează, în rechizitorii patetice, decăderea dinlăuntru, corupţia politică, trădarea şi alte nelegiuiri. în tirade vehemente, surescitate, pline de efuziuni subite sau de măreţe viziuni inspirate de ideea obsesivă a „onoarei şi demnităţii naţionale", se glorifică „martiriul" celor ce se jertfesc pentru patrie şi dreptate, împotriva „tiraniei". Printre alte compuneri dramatice au fost publicate piesa în versuri Blestemul unui ţăran murind sau Timpul vechi şi timpul nou (1868), drama — prelucrată după romanul Aldo şi Aminta al lui Costache Boerescu — Danubiul şi Bosforul sau Martirii se sacrifică ca să trăiască popoarele (1869), reluate într-un volum din 1893 împreună cu monologul în proză Martirul libertăţii. Nu sunt mai inspirate nici piesele istorice Dragomir Rucăreanul, vulturul munţilor (1885) şi Mihai Bravul (1885). Asupra unora dintre ele, 355 Dicţionarul general al literaturii române Mihăilescu în treacăt, Mihai Eminescu emisese o judecată aspră în articolul Repertoriul nostru teatral (1870). Discursive, turmentate parcă, ele foiesc de inadvertenţe, de anacronisme. Nu mai puţin artificială e limba. Chiar sumară, execuţia lui Eminescu era cu totul îndreptăţită. SCRIERI: Blestemul unui ţăran murind sau Timpul vechi şi timpul nou, Bucureşti, [1868]; Danuhiul ştJBosforul sau Martirii se sacrifică ca să trăiască popoarele, Bucureşti, 1869; Dragomir Rucăreanul, vulturul munţilor, Bucureşti, 1885; Mihai Bravul, Bucureşti, 1885; Mizeria, Bucureşti, 1892; Blestemul unui bătrân ţăran murind sau Timpul vechi şi timpul nou, Martirul libertăţii, Danubiul şi Bosforul sau Martirii se sacrifică ca să trăiască popoarele, Bucureşti, 1893; Ultima lovitură, Bucureşti, 1901; Două logodne, Bucureşti, 1905; Neurastenic, Bucureşti, 1907. Repere bibliografice: Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, Bucureşti, 1905,57; Ist teatr. Rom., II, 526; Dicţ. lit. 1900,569-570. F.F. MIHĂILESCU, Călin Andrei (16.XII.1956, Bucureşti), eseist şi teoretician literar. Este fiul Măriei Casandra Mihăilescu (n. Theodorescu), profesoară, şi al lui Sebastian-Mihai Mihăilescu, antrenor de volei. A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu" din Bucureşti (1975) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1981), secţia română-spaniolă. Până în 1984 este profesor la o şcoală din judeţul Giurgiu. Debutează cu articole şi note de critică literară în „Viaţa studenţească" (1977) şi continuă să publice studii, eseuri, cronici în „Amfiteatru", „Caiete critice", „Revista de istorie şi teorie literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a. Participă la realizarea cărţii Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, gândită de Mircea Zaciu (1982) şi la Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Marian Papahagi, Aurel Sasu şi Mircea Zaciu. în 1984 depune cerere de emigrare, în 1986 pleacă în Germania de Vest, unde locuieşte la Munchen, iar în 1987 se stabileşte în Canada. Urmează studii postuniversitare în domeniul literaturii comparate la Universitatea din Toronto (1987-1989) şi tot aici îşi ia doctoratul în literatură comparată (1992), cu o teză despre literatura mistică (High Nights. Aspects ofPost-Tridentine Mystical Literature). Ocupă diverse funcţii universitare în Canada: asistent la Universitatea din Toronto şi la Victoria College, profesor-asociat (de spaniolă, literatură comparată şi teorie critică) la Universitatea Western Ontario din London şi, din 1997, editor al revistei Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, „Literary Research — Recherche litteraire". în 1994 obţine Premiul pentru literatură „John Charles Polanyi", decernat de Guvernul Provinciei Ontario. Colaborează intens, între 1986 şi 1990, la posturile de radio BBC şi Europa Liberă, ca şi la revistele româneşti din exil: „Lupta", „Dialog", „Curentul", „Agora" ş.a. Publică totodată în periodicele ştiinţifice „Canadian Review of Comparative Literature", „Semiotica", „The Comparative" ş.a. în mai multe enciclopedii cu circulaţie universală a redactat articole despre Lucian Blaga şi G. Călinescu. Este, de asemenea, prezent în lucrări tipărite în ţară, cu contribuţii despre Mihai Sora (Dialog şi libertate, 1996) sau despre Paul Cornea (Studii dedicate profesorului Paul Cornea, 2000). A coordonat sau a participat la realizarea unor volume colective de teorie literară: Ars Rhetorica (1996), Fiction Updated. Theories of Fictionality, Narratology; and Poetics (1996). Preocupările sale vizează literatura, teologia mistică, istoria gândirii politice, filosofia ficţiunii, retorica, estetica, istoria religiilor ş.a. A descoperit şi a editat, în SUA (This Craft of Verse, 2000), Spania (Arte poetica, 2001) şi Franţa (LArt de poesie, 2002), şase conferinţe despre arta poeziei susţinute de Jorge Luis Borges la Harvard University în 1967. Volumul 16-17. Renaştere, manierism, baroc (2002) conţine eseuri interdisciplinare, într-un spirit iconoclast, despre literatură şi filosofie, pictură şi teologie, gândire politică şi gândire ştiinţifică. între fenomenele literaturii occidentale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care suscită interesul autorului, se numără magia, mistica, kitschul, corporalitatea, timpul, spaţiul, dar şi personalităţi precum Thomas Morus, Th. Marlowe, Angelus Silesius, Pascal, Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa d'Avila ş.a. sau personaje ca Hamlet, Don Quijote, Faust. Ţară europsită (2002), volum prefaţat de Horia Roman Patapievici, care apreciază în chip deosebit stilul autorului, comparându-1 cu „dansul pe tăişul săbiei", e un florilegiu de eseuri, scrise (majoritatea şi publicate) între 1987 şi 2002, bazate pe tema cioraniană a unei filosofii a culturii româneşti. Discursul este fragmentar, compozit, deleuzian, ludic-aluziv în spirit caragialesc sau cinic-cioranian. Nu atât teoriile şi ideile sunt original-şocante (autorul stă în umbra lui Cioran, Caragiale, Mihail Ralea, Mircea Martin, Luca Piţu ş.a.), cât maniera, care aspiră să provoace perplexitate absolută prin jocul lingvistic şi paradox. Dar pentru că miza e, cert, una serioasă, filosofică, textul dă senzaţia de inconsistenţă, de excentricitate inutilă, mai ales că autorul se lasă uneori furat de stilistica discursului său, în dauna conţinutului profund sau a necesităţilor argumentaţiei. Echilibristica generează sintagme de genul: românul „ciorănit", „bolnav de hamangită", care „s-a parcat în parcă", „Hamburgheria salvează ţara", „vrem Securitatea fără securişti", „matriotismul" (varianta noastră de patriotism), „aceste vremi de veselă restrişte", „erotizarea României" sau asociaţii de idei precum aceea că Blaga şi Ceauşescu ar fi „faţa şi reversul aceleiaşi monede calpe", concluzie absurdă care pleacă de la premisa unui cult al geniului în cultura română, care generează „delirul elitist al fiinţei". Lucrarea, dincolo de experimentul unui discurs descătuşat, „de-crispat" (H.R. Patapievici), se susţine prin texte precum Găuri în hartă. Cartografii culturale central-est europene (Europa actuală ca „gol", „vârsta de tinichea a Occidentului", „sistemul colonial de evaziune-în-viziune", europenismul ca iluzie în care românii se complac de peste o sută cincizeci de ani etc.), Utopia română (text curajos, scris în 1987, a cărui idee centrală este „Trăim într-o utopie personală şi nerealistă") sau Generaţia cu năut, pagini pertinente despre generaţia optzecistă. SCRIERI: Fiction Updated. Theories of Fictionality, Narratology and Poetics (în colaborare), Toronto, 1996; 16-17. Renaştere, manierism, baroc, tr. autorului în colaborare cu Corina Tiron şi Mihnea Gafiţa, Bucureşti, 2002; Ţară europsită, pref. Horia Roman Patapievici, Bucureşti, 2002; Calendarul după Caragiale (în colaborare cu Liviu Papadima şi Rodica Mihăilescu Dicţionarul general al literaturii române 356 Zafiu), Bucureşti, 2002; Don Global suit pe cal (în colaborare cu Ilinca-Beatrice şi Andrei-Ian Mihăilescu), Bucureşti, 2003; Călindar de noapte, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 182-185; Irina Marin, Răspărul postmodernist, RL, 2002, 45; Manolescu, Enciclopedia, 496-497. R.D. MIHĂILESCU, Dan C. (12.XII.1953, Bucureşti), eseist, critic şi istoric literar, editor. Este fiul Petruţei Mihăilescu (n. Cristea), dactilografă, şi al lui Constantin Mihăilescu, funcţionar. Urmează la Bucureşti liceul şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, al cărei licenţiat este în 1976. Lucrează ca referent de specialitate la întreprinderea Mecanoexportimport din capitală (1976-1980), apoi în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", de unde demisionează în anul 2003. Debutează în 1974, la „România literară". Colaborează intens la „Luceafărul", „Transilvania", „Revista de istorie şi teorie literară" (unde din 1983 până în 1986 este şi redactor) ş.a., iar după 1990 scrie la „Dilema", „22" (la această revistă fiind, din 1994 până în 2000, titularul rubricii „Cronica literară"). în 1991 întemeiază săptămânalul „Litere, arte & idei"(supliment cultural al ziarului „Cotidianul"), pe care îl conduce până în 1996, şi apoi, într-o nouă serie, începând din 2001. Din anul 2000 susţine cronica literară în „Ziarul de duminică" (supliment cultural al „Ziarului financiar"), iar începând cu anul 1999 realizează la postul Pro TV rubrica de mare popularitate „Omul care aduce cartea". Primul volum, Perspective eminesciene, îi apare în 1982 (Premiul Uniunii Scriitorilor). Paralel cu publicarea unor lucrări originale, traduce din autori francezi (integrala teatrului lui Eugene Ionesco şi eseuri ale lui Jean-Frangois Revel) şi prefaţează volume de Sextil Puşcariu, Sorin Mărculescu, Constanţa Buzea, F. Brunea-Fox, Emil Cioran, Haig Acterian, N. Steinhardt ş.a. Forma de expresie care convine ideal structurii de personalitate a lui M. este eseul: gen al libertăţii de gândire, proteic şi de sinteză, a cărui diferenţă specifică este dată în cazul de faţă de ampla claviatură şi cromatică lexicală, de metafora critică şi de vervă. Primele cărţi au ca obiect mari autori, începând cu Eminescu. Perspective eminesciene îl abordează pe cel mai dificil scriitor român din perspectiva „energetismului" unui mare romantic. Opera este înţeleasă ca o concordia discors a cărei finalitate este restituirea unităţii originare. Axele acestui energetism sunt identificate în „poetica senzitivă" şi în „poetica selenară", prima văzută ca „element de iniţiere în cunoaşterea poetică" şi mijloc privilegiat de conectare a umanului la cosmic, iar cealaltă ca transfer de „potenţe iniţiatoare" între energetismul lunar şi psihismul uman. Criticul interpretează inedit (aruncând, totodată, numeroase sugestii pentru cercetări viitoare) polari-tăţile eminesciene şi armonizarea/transcenderea lor prin vizual, auditiv şi olfactiv. Poetica „vederii" (fără legătură cu ceea ce înţelesese Ioana Em. Petrescu prin aceasta) ocupă în demonstraţie o poziţie centrală. în acest context, Luceafărul este interpretat ca „poem al devenirii prin privire". Senzitivitatea şi selenaritatea eminesciană sunt decriptate printr-un demers empatic, de acută şi voluptuoasă participare. Cea de-a doua carte a lui M., Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984), cea dintâi lucrare de proporţii consacrată exclusiv temei titulare, urmăreşte, nu fără intenţie polemică şi recuperatoare, o „punere a teatrului blagian într-o lumină specific spectaculară". „Sistemul dramatic" al lui Blaga este analizat din perspectiva „dominantelor" conflictuale (credinţă versus religie, tragicul opţiunii, sacrificiul necesar), psihologice („daimonia" ca energie ambivalenţă, femininul ca cenzură şi valorizare etc.) şi scenice (spaţiul închis, partiturile individuale, elementele spectaculare, simbolurile). Finalmente, teatrul lui Blaga este aşezat sub semnul unui „expresionism îmblânzit", „temperat" de contactul/afinitatea cu clasicismul lui Goethe. Cartea întrebările poeziei (1988) e, de fapt, o privire cuprinzătoare asupra poeziei române moderne pe baza valorilor ei canonice, de la Eminescu la Emil Botta, cu străpungeri spre generaţiile lui Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu. Sunt propuse mai multe clasificări posibile ale interogaţiei poetice, în final autorul operând cu triada zetetic (întrebarea „căutătoare" de adevăr), ephektic (interogaţia „suspensivă") şi aporetic (dubi-taţia totală). Un paragraf are ca obiect polaritatea Emi-nescu-Caragiale, înţeleasă ca pereche arhetipală a spiritului românesc, exprimând, pe de-o parte, himericul, nocturnul, metafizicul şi (cu un concept blagian) „timpul cascadă", iar de cealaltă parte, realismul sarcastic, diurnul, antimetafizicul şi „timpul havuz". Polaritatea îl va preocupa în continuare pe M., ilustrând afinitatea comentatorului cu ambele ei laturi, manifestate la el în patosul cu care atacă probleme grave ale trecutului sau ale prezentului, respectiv în realismul ironic, agorafil şi locvace. Nu întâmplător culegerea Scriitorincul (2001) se încheie cu un amplu eseu despre Caragiale, unde acesta este definit, liminar, în ecuaţie cu poetul naţional, preocuparea pentru comediograf fiind reflectată şi de colaborarea la Bibliografia l.L.Caragiale (I-II, 1995-1997), operă a unui colectiv coordonat de Marin Bucur în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu". Scriitorincul reuneşte articole postdecembriste pe teme civice şi culturale, scrise cu o vervă specifică, dar şi eseuri literare. Pe lângă cel despre Caragiale, volumul cuprinde un grupaj despre generaţia '27, cu o atenţie particulară asupra lui Emil Cioran, despre care M. scrie şi cu alte ocazii. Generaţia în ansamblu mai fusese investigată de istoricul literar, şi anume în volumul colectiv Atitudini şi polemici în presa literară interbelică (1984), unde aceasta era comentată prin prisma ideologiei sale literare. Unii dintre reprezentanţii ei, de data aceasta în ipostaza de memorialişti, vor face obiectul unor eseuri ulterioare, apărute în reviste (despre Jeni şi Arşavir Acterian, Mihail Sebastian, Petre Pandrea, N. Steinhardt). Alte studii, despre autori clasici (Duiliu Zamfirescu) sau contemporani (Cezar Ivănescu, Iosif Naghiu) îi reţin atenţia în Dicţionarul scriitorilor români (coordonat de Marian Papahagi, Aurel Sasu, Mircea Zaciu). în preambulul la Scriitorincul, căutând să-şi circumscrie personalitatea, autorul se întreabă asupra preocupărilor ce ar defini-o: „Istoric literar sau critic de întâmpinare? Traducător, editor sau eseist cu veleităţi de one man show? Eminescolog, cara- 357 Dicţionarul general al literaturii române Mihăilescu giolog, cioranolog, ionescolog ori simplu gazetar?" Răspunsul îl găseşte în alcătuirea polimorfă a omitorincului (de unde şi derivatul pe care îl propune: „scriitorinc"). Dintr-un asemenea polimorfism a rezultat şi savuroasa Bucureşti.Carte de bucăţi (2003), reunind foiletoane apărute iniţial în „Ziarul de duminică" şi provocate de cronicile mondene publicate de Mişu Văcărescu, alias Claymoor, cu un secol în urmă în ziarul bucureştean ,,L' Independande roumaine". Cartea nu e fără legătură cu literatura, incluzând evocări despre cafeneaua Capsa şi cimitirul Bellu, referiri la scrieri memorialistice despre Bucureşti, cronici la lucrări documentare despre oraş apărute după 1989 ş.a.m.d. Indiferent însă de tematica lor, eseurile interesează şi încântă prin erudiţia jovială, „descruntată", cum ar zice autorul. SCRIERI: Perspective eminesciene, Bucureşti, 1982; Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 1984; Atitudini şi polemici în presa literara interbelică, Bucureşti, 1984 (în colaborare); întrebările poeziei, Bucureşti, 1988; Bibliografia I.L. Caragiale, I-II, Bucureşti, 1995-1997 (în colaborare); Stângăcii de dreapta, Bucureşti, 1999; Scriitorincul, Cluj-Napoca, 2001; Bucureşti. Carte de bucăţi, Bucureşti, 2003. Ediţii: E.M. Cioran, Scrisori către cei de acasă, tr. Tania Radu, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Theodor Enescu); I.L. Caragiale despre lume, viaţă şi neamul românesc, Bucureşti, 1996. Traduceri: Jean-Frangois Revel, Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, 1993, Revirimentul democraţiei, Bucureşti, 1996; Eugene Ionescu, Teatru, I-V, Bucureşti, 1994-1998; Antoine Dewerpe, Spionul, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, „Perspective eminesciene", O, 1982, 37; Mircea Scarlat, Glose eminesciene, RL, 1982, 53; Al. Călinescu, „Perspective eminesciene", CL, 1982, 12; Ştefan Borbely, „Perspective eminesciene", VTRA, 1983,1; Costin Tuchilă, „Perspective eminesciene", VR, 1983, 12; Maria Vodă-Căpuşan, „Dramaturgia lui Lucian Blaga", TR, 1984,36; Marian Popescu, „Dramaturgia lui Lucian Blaga", CNT, 1984,43; Valentin F. Mihăescu, „Dramaturgia lui Lucian Blaga", LCF, 1984,50; Ţeposu, Istoria, 182-184; Alex. Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu - show, RL, 1999, TI; Dicţ. scriit. rom., III, 202-206; Manolescu, Lista, III, 415-419; C. Rogozanu, Un scriitor neîmplinit, RL, 2002, 12; George Scarlat, „Scriitorincul", CL, 2002, 3; Marin Mincu, Criticul omitorinc sau Despre neajunsurile criticii orale, LCF, 2002,14; Mircea Iorgulescu, Cum vă place, „22", 2002,26; Daniel Cristea-Enache, „Scriitorincul", ALA, 2003,34. N.M. MIHĂILESCU, Florin (9.VIII.1937, Slatina), critic şi istoric literar. Este fiul Josefinei-Elena (n. Ionescu) şi al lui Luca Mihăilescu, jurist. Crescut de tatăl său, urmează şcoala primară şi liceul în Slatina. în 1954 intră la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1959. în 1971 îşi ia doctoratul în filologie cu o teză despre E. Lovinescu. între 1959 şi 1962 este metodist cultural în judeţul Olt şi profesor la Drăgăşani. Din 1962 îşi începe cariera universitară: asistent la Institutul Pedagogic din Bucureşti (1962-1972), lector la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (1973-1979,1985-1991), lector de limba, cultura şi civilizaţia română la Universitatea Provence (Aix-Marseille 1,1979-1985), conferenţiar (1991-1996), profesor (din 1996) la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti. A colaborat la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul", „Ateneu", „Steaua", „Revista de istorie şi teorie literară", „Caiete critice", „Orizont", „Argeş", „Transilvania", „Revue roumaine", „Limbă şi literatură" ş.a. Debutează editorial cu lucrarea E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972). După cercetarea aplicată Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu (1975), în care unii comentatori au întrevăzut o tentativă de completare a unei dimensiuni ce lipsea operei lovinesciene, M. se dedică sintezei Conceptul de critică literară în România (I-II, 1976-1979), istoric şi încercare de valorificare a gândirii critice româneşti în câteva etape distincte, cele panoramate în prima parte situându-se „înaintea descoperirii de sine", în perioada „constituirii criticii estetice şi ştiinţifice", apoi în epoca postmaioresciană, a criticii aflate „în serviciul ideologiei literare" şi mai ales în epoca de vârf, a autonomiei militantismului criticii. Autorul se preocupă în continuare de „aspectele contemporane" ale criticii literare, de „originile criticii contemporane", de „direcţiile şi concepţiile reprezentative" şi sfârşeşte prin a se opri la aspectele pur teoretice în secţiunea intitulată Pentru o teorie a criticii literare. Demersurile teoretice sunt dublate de alcătuirea câtorva antologii cu extrase semnificative din critica literară românească: Tradiţie şi inovaţie. Idei şi atitudini literare (1975), Semnificaţiile criticii contemporane. Perspective ideologice (1976), Aesthesis carpato-dunărean (1981), De la proletcultism la postmodernism, (2002). Un experiment aparte îl reprezintă lucrarea Introducere în opera lui Mihai Ralea (1997), realizată la capătul muncii de pregătire a volumelor IV-VII din ediţia Scrieri. Dominanta preocupărilor lui M. a fost aproape în permanenţă critică literară, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere teoretic. A făcut însă un timp cronică de poezie, iar despre scriitorii clasici sau moderni, de la Gr. Alexandrescu şi C. Negruzzi până la Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, Zaharia Stancu şi Nichita Stănescu, s-a exprimat cu variate prilejuri, unele de interes mai cu seamă didactic, dar şi atunci dintr-o perspectivă deosebită ori, cel puţin, într-o sinteză proprie. Practicând comentariul critic cu destulă regularitate, din 1960 până în 1989, iar din 1990 fără întrerupere, M. se ocupă cu predilecţie de contribuţiile exegetice cu oarecare miză teoretică sau cărora el le extrage, în primul rând, semnificaţiile generale, volumele de beletristică reţinându-1 mai mult în chip incidental. Aspiraţia cea mai profundă care îl animă este, în ultimă instanţă, sinteza, în sensul unei cuprinderi nu atât documentare, cât esenţiale a oricăror probleme literare. Linia o dă ideea priorităţii perspectivei estetice în orice abordare a unei creaţii artistice. Adept al criticii autonomiste, el nu desconsideră totuşi realitatea incontestabilă a determinismului sociocultural, dar nici nu scoate de aici criterii de evaluare estetică. Rezultat al unei transfigurări radicale, al unei autentice mutaţii ontologice, opera literară este pentru M. expresia celei mai semnificative relaţii de sensibilitate dintre artist şi lume, criticii revenindu-i rolul de a căuta nu artistul din lume, ci lumea din artist. Tendinţa sau măcar dorinţa unei construcţii cât mai cuprinzătoare şi mai armonioase, de teorie, dar şi de aplicaţie critică riguroasă, continuă să mobilizeze eforturile acestui spirit eminamente reflexiv. Mihnea Dicţionarul general al literaturii române 358 SCRIERI: E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, 1972; Analize şi interpretări literare (în colaborare cu G.G. Ursu), Bucureşti, 1975; Introducere în opera Hortensiei Papadat Bengescu, Bucureşti, 1975; Conceptul de critică literară în România, I-II, Bucureşti, 1976-1979; Introducere în opera lui Mihai Ralea, Bucureşti, 1997; Extemporale critice, Bucureşti, 1998; Critice şi metacritice, Bucureşti, 1999. Antologii: E. Lovinescu interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1973; Tradiţie şi inovaţie. Idei şi atitudini literare, introd. edit., Bucureşti, 1975; Semnificaţiile criticii contemporane. Perspective ideologice, introd. edit., Bucureşti, 1976; N. lorga interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1979; Aesthesis carpato-dunărean, postfaţa edit., Bucureşti, 1981; Mircea Eliade et les horizons de la culture, Aix-en-Provence, 1985; De la proletcultism la postmodernism, Bucureşti, 2002. Ediţii: Mihai Ralea, Scrieri, IV-VII, Bucureşti, 1988-1989. Repere bibliografice: Piru, Varia, II, 242-245; Georgescu, Printre cărţi, 76-80; Ileana Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV- VII, Bucureşti, 1975, 299-300; Georgescu, Volume, 119-123; N.Tertulian, Perspective contemporane, Bucureşti, 1981,43-50; Z.Ornea, Comentarii, Bucureşti, 1981,220-227; Ornea, înţelesuri, 190-205; Micu, Ist. lit., 731; Petraş, Panorama, 417; Dicţ.scriit.rom., III, 206-207; Firan, Profiluri, II, 67-69. ' I.O. MIHNEA, Paul (22.VII.1921, Briceni, j. Hotin - 31.VIII.1994, Chişinău), poet şi traducător. Face liceul la Cernăuţi, unde, în 1940, îi apare prima plachetă, Preludiu, influenţată deopotrivă de poezia tradiţionalistă şi de cea simbolistă a timpului. Bat miezul veacului curanţii (1951) şi Lumina ochilor mei (1957) sunt evocări idilice, într-un limbaj vetust. în cărţile care îl reprezintă cu adevărat, Orga codrului (1966), Galerie cu autoportret (1968), Hingher şi demiurg (1973), Grădinar (1980), Coroană de sonete (1992), predomină problematica general umană, temele metafizice. De aceea, ideologii literari ai regimului totalitar l-au considerat un poet „apocaliptic". E o lirică meditativ-inte-lectuală, marcată atât de sobrietatea şi muzicalitatea versului tradiţional, cât şi de polivalenţele şi ambiguităţile versului modernist. Familiarizat cu lirica modernă europeană (îndeosebi cu cea franceză şi cea germană), M. a impus un foarte personal repertoriu de metafore şi simboluri, mai toate gravitând în jurul „grădinarului" şi al „arborelui". Poezia lui se axează pe „metamorfoze" şi „altoiri" între microcosmos şi macrocosmos, pe raporturi ale eului poetic cu pământul, cerul, timpul, veşnicia, dispariţia, precum şi pe o continuă suită de „identificări" metaforice ale eului liric cu toate regnurile. Hotărât „să se adune din toate câte sunt", el tinde „a face grădina din toate cele" şi „a fi muzică din creştet până-n tălpi". M. este un maestru al sonetului. Poemele lui de dragoste se caracterizează prin atitudini romantice şi subtilitate psihologică, prin polifonia sentimentelor şi arta sugestiei muzicale. A tradus din poeţi pe care i-a simţit apropiaţi: Vergiliu, Ovidiu, Rainer Maria Rilke, Paul Verlaine şi Paul Valery, N.A. Nekrasov, M.I. Lermontov, A. A. Blok ş.a SCRIERI: Preludiu, pref. Mircea Streinul, Cernăuţi, 1940; Bat miezul veacului curanţii, Chişinău, 1951; Lumina ochilor mei, Chişinău, 1957; Orga codrului, Chişinău, 1966; Galerie cu autoportret, Chişinău, 1968; Hingher şi demiurg, Chişinău, 1973; Grădinar, Chişinău, 1980; Coroană de sonete, Chişinău, 1992. Traduceri: Vergiliu, Bucolice, Chişinău, 1970; Ovidiu, Elegii din exil, Chişinău, 1972; R.M. Rilke, Elegiile din Duino, Chişinău, 1977; Paul Valery, Vrăji, Chişinău, 1979; Paul Verlaine, Poezii, Chişinău, 1985. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, „Orga codrului", „Moldova", 1967, 4; Vasile Coroban, „Galerie cu autoportret", „Moldova socialistă", 1969, 26 octombrie; Mihail Dolgan, Poezia: adevăr artistic şi angajare socială, Chişinău, 1988,224-234; Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997, 310; Cimpoi, Ist. lit Basarabia, 185; Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998,275-280. M. Dg. MILCOVIA, revistă apărută la Focşani, bianual, între 1930 şi 1933, şi în 1936, sub redacţia lui N. Al. Rădulescu. Articolul-program O socoteală pentru tineri, aparţinând lui Simion Medinţi şi semnat Soveja, explicitează intenţiile publicaţiei. După o evocare a personalităţilor născute pe aceste meleaguri, în ideea că „trecutul obligă", publicaţia îşi face o datorie de onoare din a reînnoda tradiţia, popularizând realităţile şi valorile locale. Ca atare, articolele şi studiile publicate descriu ţinutul sub varii aspecte: istoric, geografic, economic, social, militar, dar şi literar, folcloric, etnografic, toponimic etc. Câteva titluri semnificative: Al. P. Arbore, Toponimie putneană, Călători străini despre Focşani, Teodor Rădulescu, Focşanii. Date asupra oraşului în legătură cu planul de amenajare, Ion Diaconu, Aspecte din folclorul vrâncean. O variantă a „Mioriţei", N.A1. Rădulescu, Clima Moldovei de sud, Vasile Popescu, Podgorii putnene, Simion Mehedinţi, Vadul moldo-mun-tean, Ion M. Gane, Primele tipografii râmnicene, D. Cantea, Judeţul Putna din punct de vedere militar, Şt. Berechet, Un document de la Eremia Movilă, Iorgu Iordan, Toponimie putneană. Volumul din 1932 este dedicat comemorării lui Duiliu Zamfirescu. Mai sunt prezenţi cu articole Marin Simio-nescu-Râmniceanu, Ion Pillat, Pimen Constantinescu. Alţi colaboratori: Aurel V. Sava, George Tatulescu, Petre Iosif, Mih. Popescu, Virgiliu P. Arbore. M. V. MILCU, Nicolae (23.IX.1903, Craiova — 21.IX.1933, Craiova), poet. De un destin vitreg a avut parte, de la o fragedă vârstă, fiul ţăranilor gorjeni Aneta şi Ioan Milcu, morţi, amândoi, de tuberculoză. Rămas orfan când încă ar fi avut nevoie de ocrotire, M. e crescut de o mătuşă, Pefca, nume sub care îşi va publica cele dintâi încercări. Clasele primare le face la Şcoala Evanghelică din Craiova, de unde trece, pentru cursul secundar, la Liceul „Carol I" din acelaşi oraş. Elev dintre cei răsăriţi, M. simte de pe acum imboldul scrisului, redactând, împreună cu alţi colegi, o foaie satirică intitulată bizar, „Cariops", trasă la şapirograf. Războiul îi trezeşte un gust al aventurii, conjugat cu patriotism adolescentin. El cere să fie trimis pe front, îmbrăcând uniforma de cercetaş. Cu o constituţie fragilă, contractează un tifos exantematic, boală pe care o învinge, dar care îi şubrezeşte iremediabil sănătatea. După ce va absolvi, în particular, două clase (a treia şi a patra) la Roman, M. se întoarce, în 1919, în capitala Olteniei, reînscriindu-se la liceul la care mai fusese elev şi unde îşi va lua, în 1923, bacalaureatul. Student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1923-1927), participă la 359 Dicţionarul general al literaturii române Milcu şedinţele Institutului de Literatură al lui Mihail Dragomirescu, bucurându-se de încurajatoare aprecieri; cu oarecare timiditate îşi face apariţia şi la şedinţele cenaclului Sburătorul. în 1927 revine la Craiova, intrând în învăţământ. Ca profesor suplinitor, predă la Liceul „Carol I" şi la Liceul Militar „D.A. Sturdza". De prin 1929 încep să se manifeste semnele maladiei ce avea să îi aducă sfârşitul. In căutarea unui aer întremător, M. se mută la Câmpulung, ţinând acolo, din 1930, ore la Seminar şi la Şcoala Comercială. însă ftizia care îl mistuie ia un curs galopant, aşa încât suferindul, revenit în satul natal, se vede nevoit să se interneze. Se stinge în sanatoriul pentru ftiziei Leanca (în apropiere de Craiova), cu două zile înainte de a împlini treizeci de ani. A debutat cu o schiţă inspirată de Războiul pentru Independenţă în revista liceului, „Tinerimea şcolară" (1920). Versuri, dar şi articole, însemnări („însemnări leneşe"), cronici dramatice, recenzii îi vor mai apărea în „Ramuri", unde a lucrat un timp ca redactor, „Năzuinţa" (Craiova), „Adevărul literar şi artistic", „Clipa", „Cuvântul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Omul liber", „Ţara de Jos", „Tribuna nouă" (Arad), „Mişcarea literară", „Gândirea", „Universul copiilor", „Cetatea literară", „Universul literar", „Universul", „Flamura" (Craiova), „Comedia", „Viaţa literară", „Arhivele Olteniei", „Curierul Olteniei", „Bilete de papagal", „Conştiinţa naţională" (Craiova), „Cuvântul", „Presa" (Craiova), „Dimineaţa copiilor". Traducerile (din Jean Richepin, Prolog fantezist, şi din Elena Văcărescu, Norii) sunt ocazionale, în manuscris s-a păstrat ceea ce ar fi urmat să fie un volum de versuri, Soare stâns, şi unul de proză, Cartea cu chipuri. Publicistica lui M., prin care adie o boare de lirism, poartă pecetea firii lui contemplative. Ceea ce o caracterizează este bunul-simţ, ca şi, în comentariul politic, scrupulul moralităţii, semn de oarecare donquijotism, în pofida unui spirit de observaţie care ratează rareori. Cronicile literare sunt scrise prietenos, cu o mână de poet gata să-şi înflorească textul cu metafore gingaşe. Era elev în penultima clasă de liceu când, în 1920, i se tipărea o cărticică de schiţe şi nuvele, Din taina sufletului. Ca autor de proză, M. se comportă contradictoriu. Ademenit, la început, de zonele stranii, de fantasmele spăimoase ale subconştientului, cu lunecări în macabru, cultivă, pe de altă parte, în izvodirile lui sămănătoriste, îndatorate mult lui Mihail Sadoveanu, o viziune de un realism crud, cu excese naturaliste. Sentimental, vag disimulat, şi într-o atare ipostază M. îşi învăluie „tabletele" într-o pânză de melancolie, străpunsă ici-colo de fine persiflări. E păcat că nu a apucat să-şi valorifice într-o creaţie consistentă agerimile de moralist ce se manifestă în instantaneele lui câteodată surâzătoare, cu miză, ce-i drept, mărunţică. îi reţin atenţia „chipurile" din provincie, ipochimeni întristător-ilari, mişunând într-un perimetru lipsit de orizont. De semnalat apetenţa pentru jocul onomastic şi caricatura de limbaj. întâlnirea lui M. cu teatrul a însemnat o nefericită, chiar penibilă experienţă. „Drama modernă" Chip cioplit (un fragment, inserat în „Comedia", 1927, se numeşte Amantul de ghips), reprezentată în 1930 la Teatrul Naţional din Bucureşti, proba lipsa oricărei vocaţii pentru genul dramatic. Ca să exalte iubirea, elan pur, patetic, de sublimă spiritualitate, neinspiratul autor înnădeşte, în manieră naiv-expresionistă, o tramă bizară, cu situaţii artificiale căzând în ridicol, de un ilogism agravat de încărcătura de patologic. Spectacolul a stârnit reacţii de ilaritate. Norocos s-a arătat a fi, în schimb, parteneriatul cu Radu Gyr. Povestea pentru copii Căciuliţa roşie (1926), în stihuri sprintene, de rostiri încântătoare, s-a pus în scenă la Teatrul Naţional din Craiova (1925-1926), la cel din Cernăuţi (1930-1931) şi, mai târziu, la Teatrul Muncă şi voie bună din Bucureşti (1939). O versificaţie fără cusur, melodioasă, străbătută de o undă elegiacă, etalează şi poemul dramatic Floarea lui Sânzien (1927), elaborat tot împreună cu Radu Gyr. Preţuit peste măsură, printre mulţi alţii, de Perpessicius şi de Petre Pandrea, M. se revelează, în versurile lui, ca un melancolic ale cărui stări pendulează între vaporoase euforii de ftizie şi neliniştea unor rele presentimente — Grădina de sidef (1926), Fluierul lui Marsyas (1928), Versuri (1934). însingurat, cu o sfâşietoare nevoie de afecţiune (visul lui de iubire e un „soare stâns"), cuprins în răstimpuri de o sete de viaţă care e reflexul spaimei de nefiinţă, „ultimul trubadur" (E. Lovinescu) îşi susură într-un decor sublunar, de irizări simboliste, cantilena. Frapează generozitatea luminii („nămeţii de lumină") în ambianţa împânzită de semnele extincţiei, întunericul ce se apropie, lugubru, aţâţă părelnicele stră-luminări. De fapt, senzitivul, împăienjenit de oboseală, agonizează cu o îndurerată resemnare într-un peisaj de umbre, în preajma unui ţintirim pe care o rece rază selenară îl face să pară, în contururi eterate, o „grădină de sidef". Reveriile din amurg, doar aparent senine, trădează un zbucium dincolo de care nu-i decât abisul. în consonanţă cu aceste respirări de melopee, natura plânge (salcâmii, un mesteacăn „ofticos"), dar alteori, ca pentru a nu speria cu sinistrele solii funerare, ea îmbie la diafane contopiri. în romanţa de înfiorate năluciri îngânată de M., reveria este spaţiul, de un tragism discret, al prevestirilor funeste. SCRIERI: Din taina sufletului, Craiova, 1920; Căciulită roşie (în colaborare cu Radu Gyr), Bucureşti, 1926; Grădina de sidef, Bucureşti, 1926; Floarea lui Sânzien (în colaborare cu Radu Gyr), Bucureşti, 1927; Fluierul lui Marsyas, Craiova, 1928; Versuri, Craiova, 1934. Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, VI, 115; Perpessicius, Opere, II, 206-208, III, 75-77; Vladimir Streinu, „Grădina de sidef", SBR,1926,2; George Dumitrescu, Opinii literare, Bucureşti, 1927, 57-60; Arghezi, Scrieri, XXVII, 289-290; Petre Pandrea, Moartea poetului N. Milcu, DEP, 1933,1803; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), III, 316-317; Metzulescu, Literile, I, 100-103; Traian Mihăilescu, Amintindu-ne de Nicolae Milcu, „Prepoem", 1940,12; Călinescu, Ist. lit. (1941), 845, Ist. lit. (1982), 940; C.D. Papastate, Un poet uitat: N. Milcu, R, 1945, ianuarie-decembrie; Tiberiu Iliescu, La cocoşul spânzurat, Bucureşti, 1968, 134-136; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970, 117-118; Eugen Constant, Evocări, postfaţă Darie Novăceanu, Craiova, 1980, 92-95; Sina Leonte, Poezia lui Nicolae Milcu, Craiova, 1973; Stelian Cincă, N. Milcu, „Contribuţii filologice" (Craiova), 1975, 95-119; Ion Pătraşcu, Poetul craiovean Nicolae Milcu, Craiova, 1977; Antonescu, Scriitori, 9-19; Constantin Ciopraga, N. Milcu, CL, 1987, 12; Al. Cerna-Rădulescu, Ultima invazie, Bucureşti, 1996,48-52; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr. şi pref. Ion Popişteanu, Constanţa, 1996, 73-81; Dicţ. scriit. rom., III, 210-212; Firan, Profiluri, II, 71-73. F.F. Milea Dicţionarul general al literaturii române 360 MILEA, Ioan (11.111.1958, Turda), poet, eseist şi traducător. Este fiul Valeriei (n. Ilea) şi al lui Gheorghe Milea. învaţă la Şcoala nr. 3, iar din 1973, la Liceul Industrial nr. 1 din Turda, luând bacalaureatul în 1978. Urmează Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1979-1983), în timpul studenţiei fiind redactor şi cronicar literar la „Echinox". Este repartizat ca profesor de literatura română la Liceul Industrial nr. 2 din Oradea, unde lucrează până în 1989. Redactor scurt timp la „Tribuna" (1990) şi la „Apostrof" (1990-1991), devine ulterior cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca. Debutează cu versuri în „Tribuna" (1980), colaborând cu poeme, eseuri, cronici literare şi traduceri (lirică şi eseuri filosofice) şi la „Steaua", „Familia", „Vatra", „Apostrof", „Interval", „Poesis", „Calende" ş.a. Debutul editorial se produce cu volumul Lecturi bacoviene şi alte eseuri (1995). Colaborează la Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, face parte din echipele care redactează Dicţionarul cronologic al romanului românesc şi Dicţionarul general al literaturii române. Asemenea majorităţii poeţilor formaţi în jurul revistei „Echinox", M. vizează exprimarea polivalentă: poet, critic, traducător. Testul dificil al tălmăcirii lucrării Sacrul a lui Rudolf Otto (1992) este urmat de o culegere de eseuri şi de o altă traducere, din Giuseppe Tucci, apoi de un volum de versuri proprii, Seară cu Dante şi alte poeme (1996), ca să revină la opera lui Rudolf Otto. M. reciteşte lirica bacoviană din perspectiva culegerii Stanţe burgheze, aparţinând ultimei perioade de creaţie a poetului, şi identifică acolo elemente şi valori ale unei viziuni poetice moderne (prefigurată, totuşi, de volumele anterioare), care contrazic teza „talentului declinând al poetului (afirmată de Vadimir Streinu şi susţinută sau corectată vag în alte interpretări critice anterioare, de G. Călinescu, Mihail Petroveanu, Gheorghe Grigurcu, Dinu Flămând, Al. Paleologu). Şi în eseurile dedicate romanului lui Ibrăileanu, Adela, poeziei lui Mircea Ivănescu şi celei a lui Marin Sorescu criticul se dovedeşte a fi un analist minuţios şi aplicat, la curent cu conceptele şi metodele critice moderne, pe care le utilizează adecvat obiectului cercetărilor sale. Itinerar critic printre poeţi, Sub semnul poeziei (1999) reuneşte o suită de eseuri succinte, axate pe cărţi reprezentative ale unor poeţi contemporani, asupra cărora M. se apleacă interesat de viziunea acestora asupra poeziei, de mişcarea lăuntrică şi de atitudinile lirice. Lirica lui M. se prezintă în două registre, „scindată între miraj şi reverie" (Al. Cistelecan), transpuse în laconice fulguraţii imaginative sau în intensificări expresioniste. SCRIERI: Lecturi bacoviene şi alte eseuri, Bucureşti, 1995; Seară cu Dante şi alte poeme, pref. Al. Cistelecan, Târgu Mureş, 1996; Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999. Ediţii: Ion Negoiţescu, Primăvara elveţiană şi alte proze, Piteşti, 1999. Traduceri: Rudolf Otto, Sacrul, Cluj-Napoca, 1992, Despre numinos, Cluj-Napoca, 1996; Sigmund Freud, Scrisori din tinereţe către Eduard Silberstein (1871-1881), îngr. Florin Vlădescu, introd. Walter Boehlich, New York, 1993; Giuseppe Tucci, Teoria şi practica mandalei, Bucureşti, 1995; Julius Evola, Tradiţia hermetică. Simbolismul ei, doctrina şi«Arta regală», Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Mircea Popa, „Lecturi bacoviene şi alte eseuri", „Adevărul de Cluj", 1996,1645; Iulian Boldea, „Lecturi bacoviene...", VTRA, 1996,4; Ioan Moldovan, în căutarea unui sens mai pur, F, 1996, 4-5; Al. Cistelecan, Sfieli şi angoase, LCF, 1996,24; Aurel Pantea, Gradul zero al retoricii, APF, 1996,6; Iulian Boldea, Poezii din subterană, LCF, 1996,42; Diana Adamek, Trasee bacoviene, TR, 1996,43; Cornel Vâlcu, Alte lecturi bacoviene, ST, 1996,9-10; Adrian Alui Gheorghe, „Seară cu Dante şi alte poeme", CL, 1997, 2; Poantă, Dicţ. poeţi, 125-127', Dragoş Ivana, Sub semnul poeziei", OC, 2000,6; Pop, Viaţă, 286-291. C.H. MILESCU, Nicolae, spătarul (1636-1708), cărturar. Viaţa lui Nicolae, fiul lui Gavril — boier de mijloc, un venetic de altfel, macedoromân, se zice pripăşit în Moldova, unde îşi agonisise o moşie la Mileşti, în ţinutul Vasluiului —, a fost plină de „drumuri" făcute pe îndelete sau sub semnul precipitării. S-a numărat întâi printre elevii Colegiului de la „Trei Ierarhi", înfiinţat de Vasile Lupu, unde profesorii ucraineni (latinofoni) trimişi de Petru Movilă fuseseră înlocuiţi cu dascăli greci, dar programul didactic rămăsese cel instaurat la fondare după modelul colegiului din Kiev. Studiile la Constantinopol, la înalta Şcoală a Patriarhiei, unde îi va avea colegi pe Dosithei Nottaras (cel care, mai târziu, recomandându-1 Moscovei, va spune despre M. că „este ca un cronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume"), viitor patriarh al Ierusalimului, pe Grigore Ghica şi pe Ştefăniţă, feciorul lui Vasile Lupu, cu un program didactic alcătuit după cele ale universităţilor din Italia, cu profesori care învăţaseră tot acolo, i-au desăvârşit deschiderile spre cultura occidentală a vremii, eminamente barocă. Anii de şcoală — la Constantinopol a avut profesori celebri, precum Ioannes Kariophiles şi Gabriel Blasios, cel pe care îl va evoca mai târziu în Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens („meus olim professor in urbe imperatoria"), manualele — mai toate prelucrări după tratatele lui Teofil Coridaleu — l-au pus pe Milescu în posesia principalelor instrumente cu care manevrau intelectualii timpului, făcând din el un cărturar complet, chiar performant („vir pereruditus", îl va socoti învăţatul suedez J.G. Sparwenfeldt). Prin datele fundamentale ale personalităţii sale M. aparţinea noii intelectualităţi sud-est- (şi est-) europene, deschisă către ideile înnoitoare şi către mijloacele ştiinţelor agreate în Apus, laicizantă şi cu convingeri politice antiotomane, era un cărturar lipsit de complexe în faţa confraţilor occidentali, preparat — prin formaţia sa de tip enciclopedic — să dialogheze liber cu ei şi chiar să se impună în lumea savantă a Europei. El acţionează şi reacţionează ca un om al epocii barocului, atitudinile sale — în chestiunile religioase, de pildă — sunt exemplare în acest sens. Chiar dacă nu a scris polemică religioasă în înţelesul strict al speciei, lucrarea sa Enchiridion..., tipărită la Paris în 1669, îl aşază lângă ceilalţi cărturari români (şi est-europeni), laici şi clerici, capabili să distingă pericolele aflate în spatele ofensivelor confesionale îndreptate contra ortodoxiei. Nu este deloc întâmplător că, începându-şi cariera de scriitor cu Istoria despre sfânta icoană a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, tradusă probabil după un text bizantin (primă contribuţie într-o mariologie 361 Dicţionarul general al literaturii române Milescu românească), M. a rămas toată viaţa un apropiat al literaturii religioase. Pe seama acestui studios la Stambul şi foarte atent cu „ieşirile" sale, al căror fast (ostentaţie barocă) îi impresiona pe târgoveţi (Neculce descrie alaiurile spectaculoase şi atent regizate: „Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot de sârmă la cai"), este pusă şi tălmăcirea, prin 1661, a două scrieri catehetice atribuite lui Athanasie, patriarhul Alexandriei, în Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre. L-a interesat şi „arheologia" creştină — a tradus Povestea construirii Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol —, dar şi combaterea mişcărilor religioase centrifuge, dovadă fiind tălmăcirea, târzie, în ruseşte, care i se atribuie lui (dar şi mitropolitului Dosoftei), a cărţii împotriva ereziilor a lui Simeon, arhiepiscop al Salonicului, apărută în greceşte la Iaşi, sub îngrijirea lui Dosoftei, în 1681. I se mai pun în seamă („concurent" fiindu-i tot Dosoftei) şi versiunea românească a Mântuirii păcătoşilor de Agapie Landos, ca şi tălmăcirea Istoriilor lui Herodot. întors de la Constantinopol şi aflat de câtăva vreme între partizanii Ghiculeştilor, M. îl va însoţi în 1659 pe Gheorghe Ghica în Ţara Românească, primind de la acesta rangul de mare spătar. Se întoarce însă în Moldova, prin 1660, unde Ştefăniţă Lupu (colegul lui de la Stambul) l-ar fi acoperit de onoruri şi bogăţii (temei pentru Neculce să construiască o naraţiune pe tema „ingratitudinii"). Va fi din nou, peste scurtă vreme, în Muntenia, pentru a primi de la Grigore I Ghica, în 1661, funcţia de capuchehaie la înalta Poartă. în anul 1664 Nicolae Milescu părăsea în grabă Stambulul, un oraş ce devenise primejdios pentru el, căci voievodul său fusese scos din scaun pentru simpatiile faţă de austrieci. Se va alătura, la Stettin, micii suite a pribeagului Gheorghe Ştefan, care pierduse şi el tronul Moldovei şi peregrina prin Apus în căutare de sprijin politic. în slujba fostului domn, M. a lăsat „urme" cărturăreşti în codicele de care se îngrijea Antonie de Moldoviţa şi a făcut câteva călătorii: întâi în 1666, la Stockholm, la regele Suediei, unde a rămas vreo câteva luni, şi apoi, prin 1667, în Franţa la regele Ludovic al XlV-lea. în amândouă capitalele a purtat, fără succes, mesajele de ajutor ale voievodului fugar. In ianuarie 1668 Gheorghe Ştefan murea şi M. îşi aduce aminte de Moldova, unde domnea Iliaş Alexandru şi unde o încercare neizbutită de a deveni domn îi provoacă, probabil, aventura („însemnarea la nas") pe care Neculce o va pune pe seama lui Ştefăniţă Lupu. Pleacă din nou în 1669, la Constantinopol. Era încă acolo în 1670-1671, când Dosithei Nottaras găsea de cuviinţă să îl recomande Moscovei, capitală aflată în expansiune şi în căutare de funcţionari învăţaţi. Spătarul a plecat spre Rusia pe o cale ocolită: părăseşte Adrianopolul la începutul lui februarie 1671, trece prin Belgrad şi traversează Ungaria, în aprilie se află în Polonia, la Curtea regelui, iar la 23 mai trece hotarul spre o Moscovă care îl va primi cu toată cinstea. Ţarul îl va angaja la Posolskii Prikaz (Departamentul Solilor) şi-l va trimite în primăvara lui 1675 în China. S-aJntors la Moscova, după călătoria în China, în ziua de 5 ianuarie 1678. Sosea într-o Moscovă ostilă, unde amicii şi susţinătorii i se împuţinaseră: ţarul Alexei Mihailovici, protectorul său, murise în ianuarie 1676, Departamentul Solilor nu mai era condus de Artemon Matveev. Cercurile din preajma Curţii l-au întâmpinat cu duşmănie. Zvonurile, lansate şi întreţinute cu insistenţă de răuvoitori, făcuseră din el un ambasador abuziv şi necinstit; la Nercinsk i s-a făcut o primire înjositoare, va fi umilit, percheziţionat („au început să-l caute şi pe sol prin buzunare, în carâmbul ciubotelor, în pantaloni şi în sân, peste tot..."), i se vor citi şi înregistra hârtiile şi i se vor sechestra lucrurile. M. va reuşi să-şi refacă poziţia cu destulă greutate. îşi reocupă postul de la Departamentul Solilor şi treptat devine un sfătuitor, în chestiuni de cultură cu deosebire, al ţarului Petru cel Mare. Despre ultimii săi ani informaţiile sunt puţine şi nesigure. Faima de cărturar, de călător şi scriitor i-a mângâiat, se pare, ultima parte a vieţii. Cea mai importantă faptă literară a anilor în care M. pendula între Moldova, Ţara Românească şi Constantinopol a fost traducerea, între 1661 şi 1664, a Vechiului Testament, realizată în timpul şederii la Constantinopol. Motivele care l-au îndemnat să traducă Vechiul Testament au fost pur culturale, românul fiind împins, probabil, şi de „pasiunea clasicizantă" (Virgil Cândea), şi de interesul faţă de textul scripturistic, iscat între învăţaţi de disputele confesionale ale protestanţilor. Lucrează pe Septuaginta grecească (varianta aldină), într-o ediţie protestantă apărută la Frankfurt pe Main în 1597. Preia în întregime împărţirea conţinutului după această ediţie (traduce şi Stihurile la dumnezâescul David, care în Biblia de la Bucureşti vor fi tipărite între psalmii 76 şi 77), se străduieşte să reproducă şi aparatul ei critic. Nu renunţă nici la un text, socotit apocrif de ortodoxie, A IV-a carte a macabeilor, intitulat — în traducerea cărturarului român — Pentru sângurul ţiitoriul gând, o disertaţie pentru aşezarea raţiunii deasupra simţurilor, care este atribuită lui Josephus Flavius, dar aparţinând unui anonim din Alexandria în veacul I d.Hr. Lângă acest „text de bază" al Vechiului Testament M. s-a mai adresat doar unui izvor „slovenesc", care trebuie să fi fost ediţia din 1581, apărută la Ostrog, sub protecţia cneazului Constantin, şi se poate crede că n-a cunoscut şi n-a avut la îndemână ediţia moscovită din 1663 a Bibliei slavone. în acest caz, anul 1663 (şi nu 1664) trebuie acceptat ca termen ante quem al tălmăcirii lui. „Izvoadele leteneşti" evocate — tot ca auxiliare — vor fi fost reprezentate de ediţii oficiale ale Vulgatei, tipărite, probabil, la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la începutul celui de-al XVII-lea, iar în celălalt „izvod letenesc ce au fost scos de curând", alt text ajutător, cercetătorii au văzut „o traducere latină, recentă pentru Milescu, a originalului ebraic al Vechiului Testament" (Virgil Cândea). Editorii Bibliei de la Bucureşti au lucrat pe acest text al Vechiului Testament tălmăcit de M., text ce suferise cel puţin o îndreptare însemnată (făcută, poate, de Dosoftei). Vor supune acest text revizuit propriei lor „revizii", confruntându-1 iarăşi cu originalul grecesc şi, poate, cu versiunea din manuscrisul 4389 de la Biblioteca Academiei Române, renunţând, în bună măsură, la impresionantul aparat critic al manuscrisului 45, păstrat la Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, ce venea mai ales dintr-o ediţie („sixtină") pornită Milescu Dicţionarul general al literaturii române 362 din spaţiul catolic (şi care nu admitea o tipărire grăbită). Cu alte cuvinte, revizorii şi editorii bucureşteni — fraţii Radu şi Şerban Greceanu, bănuitul lor „consilier" stolnicul Constantin Cantacuzino, Ghermanos Nyssis, Mitrofan, fostul episcop de Huşi, alţi „dascăli" — renunţă la achiziţiile pretenţioase şi erudite ale manuscrisului 45 (demonstraţie magistrală de alcătuire a unui text în acord cu rigori foarte speciale), se „repliază" lângă Septuaginta de la Frankfurt şi pun sub tipar o versiune vădit mai pauperă în planul rigorilor filologice. „Au îndreptat" însă, pe alocuri, „cuvintele", au produs o redacţie cu mai multă fluenţă, au corectat şi — cum ei înşişi afirmă în epilog — au lucrat în căutarea limpezirii, a „desluşirii" („şi mai mult desluşindu-se pre limba rumânească"). Astfel „s-a născut" Biblia de la Bucureşti, o carte zămislită în bună măsură de cărturarii laici, o carte profund îndatorată „înainte-mergătorului" M., o carte ai cărei „părinţi" s-au adunat din toate marile secvenţe de cugetare, fie ele profund ataşate tradiţiei spirituale a locului, fie deschise impulsurilor extraortodoxe, din spaţiul românesc şi din Sud-Estul european. în capitala Suediei M. a făcut o foarte bună impresie, fiindcă a fost rugat de ambasadorul Franţei, Arnauld de Pomponne, să lămurească, în calitatea lui de ortodox (căci ruşii, interogaţi în aceeaşi problemă întârziau să răspundă) chestiunea transsubstanţierii, adică a prefacerii pâinii şi a vinului de împărtăşanie în trupul şi sângele lui Hristos. Textul, în greacă şi latină, este Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens..., elaborat la Stockholm în februarie 1667 şi tipărit în 1669, la Paris, de Antoine Arnauld şi Pierre Nicole în cartea La Perpetuite de lafoy de VEglise Catholique touchant l'Eucharistie, defendue contre le livre du sieur Claude, ministre de Charenton, cu precizarea „Ecrit d'un seigneur moldave sur la croyance des Grecs". Pe lângă „tema" transsubstanţierii, M. prezintă pe scurt toate dogmele şi normele fundamentale ale ortodoxiei, făcând loc şi unor mici excursuri în istoria Bisericii Răsăritene şi luând parte la o dezbatere religioasă a Apusului, cea dintre jansenişti şi reformaţi. A fost chiar învinuit de cel ce conducea „combaterea" din partea reformaţilor, pastorul calvinist Jean Claude, că ar fi nutrit simpatii catolice, fiind un duplicitar („grec cu grecii şi latin cu latinii"), un „grec falsificat", aflat departe de dogma ortodoxă. Se urmărea, desigur, minimalizarea, aneantizarea chiar a mărturiei lui M., căci nimic din atitudinea sau demersurile lui de până atunci (şi nici de după aceea) nu îndreptăţeşte o asemenea afirmaţie. în jurnalul de călătorie pe care îl va ţine M. în timpul ambasadei sale spre China, text redactat în ruseşte — Cartea în care este descrisă călătoria prin ţinutul Siberiei, de la oraşul Tobolsk până la hotarul împărăţiei Kitaiei, anul 7183, luna mai, ziua 3 - vor fi înscrise liste nesfârşite şi plictisitoare de localităţi cu precizarea distanţelor dintre ele, căci aşa îi cereau instrucţiunile primite la plecare. Serii de nume, sate după sate, ostroave, afluenţi pe stânga şi pe dreapta, gârle, pâraie, grinduri, mlaştini, cataracte, cascade, locuri potrivnice navigatului, bolovani duşmănoşi în mijlocul râului, vârtejuri ce trebuie ocolite, strâmtori, bucăţi de drum unde se putea pluti cu ajutorul pânzelor, altele unde era nevoie de vâsle, altele unde ambarcaţiunea trebuia trasă la edec, serii covârşitor monotone, întrerupte în câteva locuri de mici „monografii" ale marilor bazine hidrografice (Descrierea minunatului râu Irtâş, Descrierea vestitului şi marelui râu Obi chiar de la obârşie şi până la sfârşit, la gurile sale de la mare, Descrierea Mării Baikal - necunoscută „nici de geografii vechi, nici de cei noi" — împrejur, de la gura răului Angara prin care acesta porneşte din Baikal, şi până iarăşi la ea, Descrierea lacului Dalai şi a râului Argun), fac loc, când şi când, unor pete de „culoare literară", câtorva legende şi unor excursuri savante. De pildă, discuţia despre hotarul „adevărat" dintre Europa şi Asia. Cu o cosmografie în mână, pesemne, şi cu multă ştiinţă adunată înainte, M. cel învăţat şi călcând cu piciorul locurile descrise şi de alţii (colportori — în genere — de „năzdrăvănii", care au pus în cărţi „zvonuri din auzite", fiindcă „nici unul dintre marii cunoscători nu au fost pe acolo") corijează: „Tot ceea ce au scris atât vechii geografi, cât şi cei noi, ne arată că vestitul râu Obi se află între două părţi ale lumii, între Asia şi Europa", iar „această împărţire este greşită" şi propune: „Mai bine ar fi dacă s-ar arăta hotarul dintre Asia şi Europa pornind de la izvoarele râului Don, apoi să se ducă o linie de la malul stâng al râului Dvina, pe la oraşul Arhanghelsk şi până la ocean; ar fi mai scurt şi mai adevărat". Vorbind despre samur, M. se sprijină (ca şi în cazul ostiacilor) pe cei vechi: „Samurul este o vietate foarte frumoasă şi puioasă şi nicăieri în lume nu se înmulţeşte ca în ţinuturile de miazănoapte ale Siberiei, iar în Siberia cei mai buni trăiesc în jurul mării şi unde sunt locurile friguroase. Acolo unde sunt locurile mai calde şi de câmpie, samurii sunt mai urâţi. Ei fac deodată câte cinci, şase pui vioi şi frumoşi. Frumuseţea lor se desăvârşeşte odată cu venirea zăpezii şi se şterge apoi odată cu topirea ei. Samurul este animalul pe care şi grecii şi cei din antichitate şi latinii îl numeau «lâna de aur» şi pentru blana aceea au plecat şi argonauţii greci pe Marea Neagră şi apoi pe râuri în sus, unde au căutat-o şi despre care scriu istoricii. Samurii sunt atât de puioşi, încât se aseamănă cu un izvor nesecat." în Documentul de Stat al soliei lui Nicolae Spătarul în China. 1675-1676 (Stateinâi spisok), mai cu seamă în acea parte — de a cărei autenticitate englezul J. F. Baddeley era sigur — care se intitulează Scrisoarea lui Nicolae Spătarul către ţarul Alexei Mihailovici... şi e datată „aprilie 1676", tot un text „comandat", M. nu mai este cel dinainte, nu mai e constrâns să facă „geografie" şi „etnografie", nu mai este zorit, grijuliu să numere verstele dintre două sate, să nu scape vreo populaţie dintre cele ce se mutau cu iurtele pe malurile fluviilor şi să afle dacă plătesc sau nu „bir" ţarului, abia având vreme să semnaleze câte un „loc" ingnorat de geografii consultaţi îndeobşte. Se mişcă acum mai liber şi se „amestecă" mult mai des în text. îi istoriseşte ţarului drumul său prin China, un drum dificil, o călătorie iniţiatică. „Minunarea" nu lipseşte, şi într-un rând ambasadorul exclamă: „Noi ne simţim ca pe alt tărâm". Dar parcă ar fi vorba, mai degrabă, de un soi de „încântare". Călătorul, informat într-o oarecare măsură, notează cele văzute sau auzite („marele lac Sara-nor în care, după cum se spune, s-ar găsi scoici mari cât o farfurie albă şi în aceste scoici se găsesc mărgăritare" fosforescente), verifică 363 Dicţionarul general al literaturii române Milescu uneori autenticitatea ştirilor, nu lasă să-i scape întruchipările particulare („aici se înalţă o kumirniţă de piatră a locuitorilor chinezi, în care sunt aşezaţi feluriţi zei de ai lor, unii sculptaţi, alţii pictaţi. în mijlocul acestora este aşezat marele idol, care parcă ţine globul pământesc în mână, ca un stăpânitor al lumii şi se numeşte Fe sau Fo"). O poftă teribilă de a vedea (mai cu seamă atunci când ochiul înregistra „ciudăţenii") şi de a cunoaşte o altă lume transpare din toate aceste însemnări. Dar această „lume a străinilor", în rosturile şi în resorturile ei intime, i se descoperă cu greu. Este o alteritate de o factură aparte, care nu se dezvăluie, se apără, se ascunde cu obstinaţie în spatele unor tradiţii inamovibile. Zidul (fie că e vorba de Marele Zid, semn orgolios al grandorii, fie de zidurile succesive care protejau palatul imperial din Pekin, fie de incinta reşedinţei rezervate solilor, şi ea un fel de închisoare) şi poarta, straşnic păzită, par a fi „mobilele" unei steme a impenetrabilităţii. Totul în acest univers mândru de arhai-citatea lui pare a fi ritualizat (un ritual ce salvează chiar vechimea): tradiţia domină, conservarea ei este lege supremă, o lege apărată mai cu seamă de mandarinii care blocau orice intenţie a hanului de a face concesii. Puţini intruşi reuşeau să pătrundă în această lume zăvorâtă. Askaniama, mandarinul care l-a însoţit pe M., se dovedeşte un diplomat abil, răbdător şi tenace în îndeplinirea propriei misiuni, competitor pe măsura solului, profesionist autentic al pertractărilor, capabil să execute un balet complicat între refuz, compromis şi vorba ultimativă, propunând mereu soluţii în care cuvântul nu face altceva decât să disimuleze. în nesfârşita negociere pe care o închipuie întâlnirile dintre sol şi diplomatul chinez (atent cu stăruinţă la afirmarea propriului rang şi a regulilor instituţiei pe care o reprezenta), cu ofensive şi replieri, cu formule care abia ascund suspiciunea, cu manevre care ambalează tot atâtea inabilităţi vecine (retoric) cu neputinţa, îşi găseşte loc o interminabilă sfadă cu privire la protocol, o veritabilă „gramatică" a diplomaţiei, subiect inepuizabil şi care a ocupat cea mai mare parte a tratativelor (altfel, misiunea lui M. a fost o nereuşită). Izbânda unuia dintre cele două puncte de vedere însemna superioritate (de pildă, acceptarea unei intitulatio: „Marele împărat ţar şi marele duce Alexei Mihailovici, stăpânitor absolut al întregii Rusii Mari, Mici şi Albe, este asemănător unui soare pe lume şi asemenea unui soare care prin natura sa este o binecuvântare pentru toţi, răspândind lumină şi bunătate mai ales lunii şi stelelor şi atrăgând de la ele tot ce este bun"), chiar supremaţie. De aceea, cuvinte ca „cinste", „necinste", „înjosire", „înălţare" apar frecvent în cuvântările solului şi ale lui Askaniama. Dorind să evite dezechilibrul (ce ar fi fost produs prin ceremonial), cei doi apără, fiecare, onoarea monarhului său. Este vorba, evident, în ciondăneala acestor mijlocitori (rafinaţi, abili, diversionisţi, capricioşi, obstrucţionişti) de o dispută între orgolii, traducând nişte acumulări importante de istorie şi de existenţă monarhică. M. şi Askaniama nu se înţeleg, discursul lor mental este diferit. O înţelegere ar fi fost imposibilă, fiindcă semnele din care cele două coduri închipuie conceptele (protocolul este parte a unui ceremonial, iar acesta transpune, în fapt, un ritual ce coboară dintr-un rit) sunt profund deosebite. Ruşii îi ceruseră lui M. şi o carte despre China, o carte care să pună la dispoziţia Curţii de la Moscova un tablou, sistematic şi bogat în informaţii, al acelei împărăţii care se ascundea cu obstinaţie în spatele dificultăţilor naturale ce obturau căile de acces, în spatele limbii, în spatele unor aparent inamovibile tradiţii. Şi el s-a achitat de această îndatorire cu aceleaşi unelte ale învăţatului, utilizând lucrări şi relatări ale unor călători, precum şi propriile sale observaţii. Două dintre manuscrise precizează că textul a fost realizat „parte din propriile sale cunoştinţe [...], parte din unele cărţi şi povestiri". Descrierea Chinei, cea mai citită dintre scrierile „răsăritene" ale lui M. (cele douăzeci şi opt de copii atestă cererea), cartea care îl va face faimos în Apusul Europei (exemplarul, cu un soi de dedicaţie, dăruit de autor, în 1685, la Moscova, lui J. G. Sparwenfeldt, va poposi în rafturile Bibliotecii Naţionale din Paris) şi în Levant (cercetătorii sunt de părere că la cererea patriarhului Dosithei Nottaras al Ierusalimului M. însuşi ar fi tradus în greceşte Jurnalul de călătorie prin Siberia. Descrierea Chinei şi Cartea despre tătari, iar această tălmăcire, atribuită uneori lui Hrisant Nottaras, va ajunge la Stambul, la Sfântul Munte şi în Ţara Românească, fiind copiată, în 1693, de un călugăr de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti), s-a născut ca o lucrare a unui scriitor savant. Departe de a fi doar o „traducere literală" a lucrării Atlas Sinensis a iezuitului Martinius Martini, publicată la Amsterdam în 1655, Descrierea Chinei s-a nutrit din rapoartele redactate pentru Departamentul Solilor de cei ce l-au precedat în investigarea Orientului îndepărtat, din însemnările lui Jurii Krijanici, un călugăr sârb ce lucrase la Departamentul Solilor şi îşi consuma acum exilul în Răsărit şi pe care ambasadorul ţarului l-a întâlnit la Tobolsk, din cartea unei solii olandeze în China din anii 1656-1657, publicată de J. Nieuhoff în 1665 la Leyda, despre care se ştie cu siguranţă că solul o avea cu sine, ca şi din lucrarea lui Martinius Martini De Bello Tartarico Historia; pe care M. a tradus-o din latineşte în slavona rusă, precum şi din alte elaborări tipărite (cum ar fi cartea lui Athanasius Kircher, China monumentis cjua sacris cjua profanis nec non variis naturae et artis spectaculis, aliarumcjue rerum memorabilium argumentis ilustrata, Amsterdam, 1667) ori manuscrise (precum acea „carte latinească" dată ambasadorului la Pekin de iezuitul Verbiest), din sinteze de topografie, chinezeşti sau făcute de alţii (căci, scrie într-un loc, „chinezii îşi zugrăvesc împărăţia lor pe hărţi în chip de pătrat, dar iezuiţii o înfăţişează mai bine, ca o lună nu tocmai plină"), din unele sinteze locale de istorie („pentru o mai bună înţelegere a vechimii împărăţiei lor, vom scrie pe scurt din condica lor letopiseţul dinastiei împăraţilor chinezi"), consultate, probabil, cu ajutorul unor traducători. Relaţia cu cartea lui Martini există, dar M. l-a citit pe iezuitul italian în selecţia făcută de J. Nieuhoff, autor care şi-a adunat ştirile din tot ce însemna atunci sinologia europeană, începând cu Marco Polo („Marcu Pavel veneţianul", îl numeşte solul). Martinius Martini e folosit şi prin intermediul compunerilor primite de la Krijanici şi, probabil, de la Verbiest. Lângă secvenţele împrumutate din cărţi sunt aşezate — într-o „ţesătură" căreia trebuie Milescu Dicţionarul general al literaturii române 364 să i se recunoască originalitatea — ştiri care proveneau din surse orale (tradiţii, legende, „explicări" trecute din generaţie în generaţie, un „anecdotic" de bună extracţie) închipuite de negustori, de călători, de localnici, precum şi constatări rezultate din observaţii proprii („eu singur am văzut că..„eu însămi m-am încredinţat despre...", „mărturisim ca cel mai bun martor, care am văzut cu ochii noştri..."). Se poate spune că dintr-o astfel de „colecţie", cu etaje supravegheate şi bine orânduite, în a căror dispunere se vede limpede o „intenţie auctorială" (ce ştie, în primul rând, să cearnă), a crescut o carte care nu poate fi socotită doar traducere sau prelucrare. După ce hotărniceşte Asia şi îi evocă bogăţiile, M. desluşeşte caracterul ales al acestui continent (reflex al anticei Laus Asiae) între celelalte pământuri: „Ea le întrece pe toate celelalte mai ales prin vechime, pentru că în Asia a făcut Dumnezeu raiul şi tot aici au fost creaţi şi primii oameni, strămoşii noştri, Adam şi Eva, unde neamul lor a vieţuit până la potop. Aşijderea, după potop, tot din Asia s-au răspândit în celelalte părţi ale lumii toate limbile şi neamurile. In Asia îşi află începutul religia, obiceiurile cetăţeneşti, ridicarea oraşelor; scrisul şi învăţătura tot de aici au pornit. în Asia a binevoit Mântuitorul omenirii să se întrupeze, să trăiască şi să moară pentru neamul omenesc, şi de acolo s-a început şi mântuirea noastră creştinească." Sunt fireşti aceste supravieţuiri ale unei „geografii biblice", care desemnau, toate, Asia drept spaţiu al sacralităţii, fiindcă, după ce marii scriitori ai Bisericii, atât cei din Răsărit cât şi cei din Apus, au acceptat paradisul ca realitate „substanţială" şi „istorică", aşezarea lui în Asia nu a mai reprezentat decât o chestiune de localizare. Locuitori ai acestui spaţiu al primordialităţii, chinezii, cu impresionanta lor vechime, au câteva priorităţi tocmai în alcătuirea unei ordini a bunelor întreprinderi ale umanităţii: „De la chinezi au învăţat toate neamurile de pe pământ cum se lucrează mătasea şi nu numai atât; de la ei au deprins şi arta de a naviga cu busola ori de a turna tunurile cele mari şi flintele, precum şi de a tipări cărţi". Adevărate sau nu, aceste semne ale unei „politii" diseminate îmbracă un avertisment cordial: paginile care urmează — cu o sistemă ce pleacă de la istoric şi geografic pentru a îmbrăţişa toate structurile însemnate ale unei entităţi constituite (ce este şi o alteritate bine înţeleasă) — au a prezenta cititorului, făcând mereu apel la un referent — civilizaţia europeană, o mare civilizaţie. Superpopulată şi hiperurbanizată („împărăţia chineză nu e atât de mare, pe cât este de plină de târguri şi înţesată cu oameni"), mândră, orgolioasă în „deosebirea" ei, pe care o conservă printr-o izolare sprijinită şi natural („pare o lume despărţită de restul pământului, căci din toate părţile drumurile celorlalte împărăţii către ea sunt împiedicate parcă de un zăgaz natural"), lumea chinezească nu încetează să se baricadeze prin oprelişti nu mai puţin orgolioase în gigantismul lor. Marele Zid, căruia M. îi descrie atent structura şi funcţiile, s-ar fi putut legitima „alături de cele şapte minuni ale lumii" şi să păzească o autarhie ale cărei vechi temeiuri păreau că începuseră — dacă nu se scapă din vedere unele remarci din Jurnalul de călătorie... - să se clatine. Lumea chinezească este închisă. Se străduieşte să rămână închisă şi să propună puţinilor străini care ajung acolo un chip împietrit, blocat într-o etichetă şi un ceremonial inamovibil, un chip riguros ierarhizat („fiecare îşi cunoaşte rangul") şi un mental impenetrabil. De aici, poate, şi disimularea pe care chinezii o practică în diferite feluri („sunt însă şireţi, mincinoşi, vicleni, înşelători, bănuitori în orice lucru şi întotdeauna bucuroşi să-i amăgească pe străini, ca să le arate acestora cu cât întrec ei în înţelepciune toate celelalte popoare"), ca armă de apărare, s-ar zice, deşi unii par a ajunge în acest plan la veritabile performanţe. Spaţiul chinezesc îi rezervă călătorului surprize la tot pasul: construcţii filigranate, amenajări ale pământului şi ale apelor, meşteşuguri rafinate, vecine cu arta, palate, temple, politeţe ajungând până la curtenie şi extrem de multă muncă, o lume cu ritmurile ei, foarte riguroase, cu o disciplină severă, cu modalităţi particulare de a cunoaşte şi de a stăpâni timpul (privind mersul stelelor, citind „în trăsăturile feţei şi în liniile din palma oamenilor"), materia („în China se află mulţi doctori alchimişti care zic nu numai că ar scoate aur din cositor şi altele, dar că ei ar avea şi leacuri prin care oamenii pot dobândi nemurirea") şi trupul omenesc („Ei au tipărite multe cărţi despre medicină, despre chipul cum se construiesc casele şi despre multe alte meşteşuguri, iar cât priveşte pe cel al tămăduirii, acesta este la ei mai presus decât al doctorilor noştri. Cu toate că doctorii noştri îi întrec în învăţătură, căci ştiu mai multe lucruri şi judecă mai bine, totuşi chinezii lecuiesc mai repede şi mai temeinic orice boală. Ei au multe cărţi doctoriceşti în care sunt descrise şi desenate tot felul de ierburi şi pietre"). „Minunile" chinezeşti nu stârnesc minunare. Constatările - ale lui M. sau ale „izvorului" său ori şi ale unuia, şi ale celuilalt — au luciditatea necesară. Exagerările sunt amendate drastic (leacul pentru nemurire este calificat drept „minciună sfruntată" şi „înşelătorie") ori măcar puse la îndoială prin câte un optativ („ar avea ei şi leacuri") care zdruncină încrederea cititorului. Preţuirea îşi face loc acolo unde este cazul. Lumea aceasta veche, care iubeşte filosofia şi „facerea de bine" (deşi „se tăvălesc în multe fapte urâte, însă o fac cu grijă mare şi născocesc tot felul de mijloace pentru ca nimeni şi niciodată să nu bage de seamă"), în care părinţii şi dascălii sunt înconjuraţi cu respect, nu agreează violenţa şi nici actul combatant („cearta şi războiul sunt apucături de fiară"). Temeiul stabilirii unei diferenţe ar fi aici oferit de Aristotel, care a scris „în vechile sale cărţi" despre „asiatici că sunt mai înţelepţi decât popoarele europene, iar despre europeni că simt cu mult mai viteji decât asiaticii. Tot aşa şi astăzi se poate spune despre chinezi acelaşi lucru, deoarece chinezii sunt faţă de noi, europenii, tot aşa de viteji ca şi femeile faţă de bărbaţi; în ceea ce priveşte înţelepciunea sunt cu mult mai presus, pentru că ne întrec prin ascuţimea minţii." Ştiinţa „este de mare preţ". O ştiinţă agonisită prin şcoală („nu se găseşte nici un singur om care să nu ştie să citească şi să scrie"), o ştiinţă care impune statutul celui ce o posedă şi îi asigură propensiunea într-o (foarte modernă) aristocraţie a meritului: „Pe omul neînvăţat şi pe cel simplu ei nu-1 primesc nici în cea mai mică slujbă şi cu cât cineva este mai învăţat, cu atâta dobândeşte mai mare cinstire; la ei orice mărire de la învăţătură porneşte". în tot ce 365 Dicţionarul general al literaturii române Milescu întreprinde M. acţionează ca un om al epocii barocului. Lecturile sale, sistematice, profunde sunt precumpănitor baroce. Bunăoară, scrierile lui istorice şi cele care au o anumită contingenţă cu istoria, mai toate din perioada rusească a activităţii sale, adică Chresmologhionul (atribuit şi lui Paisie Ligaridis), Vasiliologhionul, Genealogia ţarilor ruşi şi încă vreo câteva. îi mai sunt puse în seamă alcătuirea unui mic encomion, Alegerea ca ţar a ţarului Mihail Feodorovici, şi tălmăcirea, din latină în greceşte, a cărţii lui Pierre Gilles — Despre topografia şi antichităţile Constantinopolului. Prin ideile puse în lucru aparţinând, sigur, unui set de idei al istoriografiei baroce est-europene, aceste cărţi se apropie şi de lucrările istoricilor din Ţările Române: descrierea genealogică va fi utilizată şi de Nicolae Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir teoretizează „creşterea şi descreşterea", în circulaţie la noi era şi va fi conceptul „monarhiilor în succesiune pe cicluri" (cele „patru monarhii" biblice) ş.a.m.d. Mai toate aceste sisteme de analiză includ, potrivit unei mentalităţi şi unor gusturi proprii cărturarilor barochizanţi, şi o componentă rezervată predicţiei, în ideea că „întâmplările scurse le prevestesc pe cele viitoare". Eforturile scriitorilor de istorie şi ale celor ce căutau sensurile şi învăţămintele ei se vor concentra în preajma „semnelor" ce anunţau iminenta dispariţie a Imperiului Otoman, agentul selectat spre îndeplinirea predicţiei fiind Rusia, marele imperiu creştin de la miazănoapte. Aşa va proceda M. în Chresmologhion, pe care îl compilează sau îl traduce după o carte a profeţiilor (chresmoi) întocmită de Paisie Ligaridis, sau în Vasiliologhion, unde drepturile divine ale monarhului sunt afirmate fără echivoc. Cărturarii vremii nu făceau encomiastică gratuită. Dimpotrivă, colectând „semne", sistematizându-le şi interpretându-le, ei exersau o operă de stimulare politică şi de justificare. în Chresmologhion M. ajunge să formuleze direct sfaturi şi recomandări adresate ţarului Petru. Se supuneau însă presiunii sistemului şi ceremonialului baroc, scriind (chiar şi istorie) potrivit unei mentalităţi şi venind în întâmpinarea unui gust deja instalat. între datele ce definesc acest gust, aplecarea spre exerciţii de tip hermeneutic, în transcrieri literare, ocupă o poziţie de seamă. într-o lume care iubea încifrările şi simbolistica şi îşi îmbrăca teama de necunoscut în hieroglifele redescoperite (M. începuse şi el redactarea unei Cărţi despre hieroglife, care este, de fapt, o traducere din latineşte), solicitarea ezoterismului propriu emblemelor şi emblematicii se asocia, coerent, cu înclinaţiile către ocultism şi către „mantiile" de tot felul, către ermetism şi literatura oraculară, către varii decodări şi previziuni ori către astrologie. Literatura care răspundea unor asemenea cerinţe era căutată, cercetată, tradusă, adaptată, produsă pe un spaţiu întins. Scrierile datorate lui M., mai toate tălmăciri sau prelucrări urmând surse occidentale, sunt exemplare pentru ilustrarea mentalităţii şi a gustului literar al barocului. Aritmologhia, prelucrare după J. Lauterbach (Arithmologia miscella) şi Joachimus Camerarius (Arithmologia ethica, mithologica), cuprinde aproape trei sute de gnome numerice mult agreate de literaţii barochişti. Tot o carte de gnomologie este şi Ethica, datoare şi ea enciclopediei lui Alstedius. Geografia în chipul jocului de cărţi (cu un bănuit original franţuzesc) propune o ingenioasă utilizare a emblematicii în didactică. Emblemele dau originalitate şi Cărţii despre cele nouă muze şi despre cele şapte arte liberale, pentru care nu trebuie neapărat căutate surse occidentale, căci tema avea o veche tradiţie în poezia panegiristică ucraineană din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Interesul arătat în acest context literaturii oraculare în genere, oracolelor sibilinice în particular capătă motivări suficiente. Sibilele pătrund, firesc, în texte ce brodează pe marginea unor miracole, profeţiile lor se autonomizează, motivul îşi face un nou statut şi, depăşind zona literarului, capătă (recapătă, mai bine zis) dreptul de a figura în programele inconografice. Previziunile versificate ale sibilelor din culegerea a lui Iannikie Haleatovski, Cerul nou... (Lvov, 1665), vor fi utilizate, cu neînsemnate modificări, de M. în Cartea despre sibile, câte erau -12 -, cum se numeau şi despre profeţiile lor (1672). Strofe întregi trec din lucrarea Cerul nou... în Cartea despre sibile..., ansamblu de mare erudiţie, veritabil tratat, cu o informaţie impresionantă, adunată din surse occidentale şi greceşti, şi cu preluarea aceleiaşi teze politice antimahomedane. La M. sibilele — care vor pătrunde şi în programele iconografice româneşti în a doua jumătate a secolului al XVII-lea — sunt douăsprezece, ca în tradiţia occidentală. în cartea lui, sibila Eritreea prezice că vulturul bicefal din nord (emblemă a ţarilor ruşi) va învinge, protejat de semnul crucii, împărăţia musulmană. Baroc este şi enciclopedismul lui M., aşezat şi la temelia reorganizării, în 1703, a şcolii din Moscova, în a cărei programă s-au introdus ştiinţele pozitive şi latina — lui i se atribuie compunerea unui Dicţionar greco-la-tino-slav, dar şi „luarea de poziţie" Dovadă pe scurt cum că învăţătura limbii eline este mai folositoare decât a limbii latine -, un enciclopedism care l-a îndemnat să traducă lucrări precum Cartea despre natură, Cartea despre animalele lumii ori Cele şapte minuni ale lumii. Duhul baroc aducător de modernitate în această parte a lumii a patronat scrierile marelui cărturar român. SCRIERI: De la Tobolskpână în China, tr. G. Sion, Bucureşti, 1888; Călătorie în China (1675-1677), tr. şi pref. Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1926; Jurnal de călătorie în China, tr., îngr. şi pref. Comeliu Bărbulescu, Bucureşti, 1956; Descrierea Chinei, tr., îngr. şi pref. Comeliu Bărbulescu, Bucureşti, Minerva, 1975; Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului -Stella Orientalis Occidentali splendens, ed. bilingvă, tr. şi introd. Traian S. Diaconescu, Iaşi, 1997. Traduceri: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688 (în colaborare); Aritmologia, etica şi originalele lor latine, tr., îngr. şi introd. Pândele Olteanu, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: P.P. Panaitescu, Nicolas Spathar Milescu (1636-1708), „Melanges de l'Ecole Roumaine en France", 1925,1; ed. (Nicolae Milescu Spătarul), tr. Silvia P. Panaitescu, îngr. şi introd. Ştefan S. Gorovei, Iaşi, 1987; Iorga, Ist lit, 365-369; Constantin C. Giurescu, Nicolae Milescu Spătarul. Contribuţie la opera sa literară, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. VII, 1927; N. Iorga, Oeuvres inedites de Nicolas Milescu, Bucureşti, 1929; Ioan Hudiţă, Contribuţiuni la istoria spătarului Neculai Milescu şi a lui Gheorghe Ştefan, Iaşi, 1929; Puşcariu, Ist. lit., 126-131; IonG. Dimitriu, Contribuţie la opera spătarului Nicolae Milescu, Bucureşti, 1940; Cartojan, Ist. lit., II (1940), 129-135; Ciobanu, Ist. lit., 311-321; Al. I. Ciurea, Mărturisirea de credinţă a Spătarului Nicolae Milescu: „Stella Orientalis Occidentali splendens", „Ortodoxia", 1958,4; Milescu Dicţionarul general al literaturii române 366 Perpessicius, Alte menţiuni, 1,378-385; Haneş, Studii ist. lit., 7-131; Piru, Ist. lit., 1,198-216; Lăudat Ist. lit, 1,162-185; Ist lit, 1,423-436,444-445; Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, 148-167; Ivaşcu, Ist lit, I, 164-179; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979, 79-223; Dicţ. lit. 1900, 570-573; Zamfira Mihail, Nicolae Milescu Le Spathaire, un „encyclopediste" roumain du XVII-e siecle, RSE, 1980, 2; D. I. Ursu, Nikolai Gavrilovid Spatharii, Moscova, 1981; Anghelescu, Scriitori, 30-43; Ştefan S. Gorovei, Nicolae (Milescu) Spătarul Contribuţii biografice, AIX, t. XXI, 1984; Zamfira Mihail, La Diffusion des ecnis „orientaux" de Nicolae Le Spathaire Milescu, RSE, 1985,2; Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu, Cea mai veche traducere românească a „Istoriilor" lui Herodot şi problemele pe care le ridică, în Herodot, Istorii, îngr. Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu, Bucureşti, 1984, 479-662; Ştefan S. Gorovei, Un episod din „recuperarea" Bizanţului: prima „operă" a Spătarului Milescu, AIX, t. XXII, 1985,2; Zamfira Mihail, Nicolae Milescu Spătarul. „Călătoria unui «Jurnal de călătorie», MS, 1987,2; Faifer, Semnele, 46-49; Mazilu, Recitind, 1,326-328, 352-354, III, 413-438; Al. Andriescu, Studii de filologie şi istorie literară, Iaşi, 1997,90-208; Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Bucureşti, 1997, 167-175; Dicţ. analitic, I, 129-131; Radu Ştefan Vergatti, Nicolae, Spătarul Milescu. Viaţa, călătoriile, opera, Bucureşti, 1998; Mazilu, Noi, 51-61; Dicţ. esenţial, 521-523; Dan Horia Mazilu, Noi printre ceilalţi sau Despre literatura peregrinilor, Bucureşti, [2003], 22-63; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti în secolul al XVII-lea, Iaşi, 2003,223-449. D.H.M. MILESCU, Victoria (18.XII.1952, Brăila), poetă. Este fiica Stelei Mocleaşă (n. Constantin), soră de ocrotire, şi a lui Vasile Mocleaşă, ofiţer. După ce termină Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila (1972), se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-engleză, luând licenţa în 1976. între 1976 şi 1980 este profesoară de limba engleză în comuna Spiru Haret din judeţul Brăila, iar din 1980 până în 1990 lucrează ca referent de specialitate la Compania Tarom şi la Departamentul Aviaţiei Civile. După 1989 va fi redactor, publicist-comentator, redactor-şef adjunct la „Realitatea românească", „Azi" (suplimentul cultural „Feţele culturii"), „Ecran-Magazin", „Universul cărţii", redactor la Editura Nemira. Debutează cu poeme în 1978 la „Luceafărul". Un dublu debut editorial se produce în 1988, când M. câştigă două concursuri pentru debutanţi, cu volumele Prier, la Editura Cartea Românească, şi Argonauţii, la Editura Facla din Timişoara. Colaborează cu articole şi poezii la „Viaţa românească", „Poesis", „Porto-Franco", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. Versurile din culegerea Welcome December! - Bun venit, Decembrie! (1994) evocă evenimentele din 1989, apoteozând pe cei care s-au jertfit, dar arpegiind şi multe din întrebările rămase fără răspuns. M. nu este un justiţiar, şi arma ei e metafora. Poemele sunt un recviem şi, ca în Mioriţa, bocetul se răsfrânge într-o dramatică alegorie. Volumul Izbânda furată (1995) se înscrie în aceeaşi sferă, numai că acum se vorbeşte de „glonţul stelar", de „tristeţea rănită", de singurătate. Piese lirice precum Burniţa zilei, Soliloc; Vrabia albă, Metafore sugerează destinul poetului, care trebuie să se supună „monstrului" numit poezie, pentru că a „furat din stele petalele izbândei". Pare o lume nedefinită, tiranică, cu care „şlefuitorul de lacrimi" nu poate comunica. Dar îşi poate recrea un microcosmos al lui, colorat de afectivitate. Cu Inimă de iepure (1998) M. face un pas decisiv în structurarea liricii sale, în care se percep ecouri din poezia europeană, din Eugenio Montale, de pildă. Cu aceeaşi îndreptăţire s-ar putea face referire la T.S. Eliot sau la Giuseppe Ungaretti, pentru anumite tendinţe spre hermetism, spre ezoteric. Dincolo de tristeţi, de iluzii, disperări, suverană rămâne iubirea, deşi „amore e morte" cum zice Leopardi, citat într-un moto. Poeta îşi asumă riscul, desfăşurând un adevărat ceremonial de trucuri şi de subterfugii pentru a limita sfîşierea cuvintelor, cu care vrea să sperie moartea, păstrându-şi vigoarea şi tinereţea. Are conştiinţa destinului („tigrii albi") şi a artei sale, ca o pedeapsă pe altarul unui „poem sacrificial", de unde nu există cale de întoarcere, şi îşi întoarce ruga către Dumnezeu, „principiul principiilor", ştiind că va fi primită în grădina unde bat zilnic la poartă poeme însângerate. în placheta Ecoul clipei (2003) este experimentat şi laconismul poeziei haiku. Câteva cărţi de versuri pentru copii vin să întregească profilul unei poete sensibile la minunile lumii. SCRIERI: Prier, Bucureşti, 1988; Argonauţii, Timişoara, 1988; Welcom December!-Bun venit, Decembrie!, ed. bilingvă, Bucureşti, 1994; Şlefuitorul de lacrimi, Bucureşti, 1995; Cartea cu surprize, Bucureşti, 1995; Cine l-a salvat pe Mur dârei?, Bucureşti, 1995; Izbânda furată, Bucureşti, 1995; Abecedar - ghicitoare. Dicţionar - ghicitoare, Bucureşti, 1996; Inimă de iepure, pref. Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1998; Arleziana, postfaţă Sultana Craia, Bucureşti, 2000; Găseşte rima. Lacrima de cristal, Bucureşti, 2000; Zâmbet de tigru, Bucureşti, 2001; Ecoul clipei, postfaţă Bogdan Pascu, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Dan Stanca, „Welcome December!", RMB, 1994, 12 327; Andrei Gligor, Moarte, libertate şi uimire, L, 1995, 3; Romul Munteanu, Victoria Milescu şi poezia politică, „Azi" (suplimentul „Feţele culturii"), 1995, 798; Romul Munteanu, Un drum prin poezie, „Azi" (suplimentul „Feţele culturii"), 1995,821; Ioan Es. Pop, Notaţii şi parabole, „Cartea", 1996, 6; Oana Fotache, Emoţie şi disciplină, LCF, 1996,13; George Chirilă, Poezia unei adânci trăiri interioare, „Universul cărţii", 1998,12; Octavian Soviany, Factorul lipsei de patetism, LCF, 1999, 34; Aureliu Goci, Inimă de leu şi inimă de iepure, „Revista Sud", 1999,3; Simion Bărbulescu, Alteritatea poeziei contemporane, CL, 1999, 12; Octavian Soviany, Despre fragilitate, LCF, 2001, 10; Constantin Cubleşan, „Arleziana", „Curierul", 2001,313; Victor Sterom, Banca de metafore, CRC, 2001,11; Mariana Filimon, Trei poeţi, CNT, 2002,1-2; Ana Luiza Toma, Dansul - spirit al eternei feminităţi, „Porto-Franco", 2002, 1-3; Teodor Mădălin, Farmec şi ironie, TMS, 2002, 12; Paul Silvestru, Carte de citire, Bucureşti, 2002, 205-206; Vasile, Poezia, 163-175; Lucian Chişu, „Zâmbet de tigru", VR, 2003,3-4. S.l. MILICESCU, Emilia Şt. (6.IV.1908, Bechet, j. Dolj - 6.VI.1990, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiica Marioarei (n. Stoian) şi a lui Paul Sadoveanu, grefier. Urmează şcoala primară la Bechet şi liceul la Craiova, făcând studii superioare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1926-1929). Funcţionează ca profesor secundar de limba şi literatura română la Târgu Jiu, Turnu Severin şi Bucureşti (1930-1955), apoi este cadru didactic în învăţământul universitar, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu (1955-1972). îşi ia doctoratul în ştiinţe filologice la Universitatea din Iaşi (1965) şi docenţa în ştiinţe filologice la Universitatea din Cluj (1972). Colaborează 367 Dicţionarul general al literaturii române Militaru la „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Argeşul", „Astra", „Basarabia", „Caiete de literatură", „Cronica", „Echinox", „Flacăra", „laşul literar", „Limbă şi literatură", „Lumea românească", „Manuscriptum", „Preocupări literare", „Ramuri", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Revista muzeelor", „România literară", „Steaua", „Tânărul scriitor", „Timpul", „Tomis", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. A folosit pseudonimele Simina Calomfir, Otilia Florin, Tanţi Mili. O plachetă, Dă-mi o fărâmă de lumină (1942), a trecut neobservată. M. îşi face o preocupare de o viaţă din cercetarea şi editarea operei lui B. Delavrancea. Primul rezultat al acestei trude în care a pus pasiune, ştiinţă şi acribie filologică este studiul Barbu Delavrancea. Om, literat, patriot, avocat (1940). Au urmat volumele Barbu Delavrancea. Studiu biobibliografic (1958) şi Delavrancea (1975). M. a alcătuit seria Opere de B. Delavrancea (I-X, 1965-1979); volumul VIII, cuprinzând discursurile parlamentare ale lui Delavrancea, cenzurat grav la apariţie, este reeditat integral în 1999. Studiul Gheorghe Lazâr (1982), publicat la bicentenarul naşterii cărturarului transilvănean, impune prin documentaţia bogată, culeasă în arhive din Sibiu, Novi Sad, Budapesta, Viena şi Belgrad, cu ajutorul căreia autoarea urmăreşte să lămurească ruptura dintre autorităţile bisericeşti şi Gheorghe Lazăr. Se conturează astfel mai clar evenimentele care l-au determinat pe tânărul învăţat să vină la Bucureşti şi se avansează şi o serie de ipoteze, printre care şi cea despre Gramatica românească (1828) a lui I. Heliade-Rădu-lescu ca variantă a cursului ţinut de Lazăr la „Sf. Sava". M. a editat şi Cronica de la Bechet. De neamul Ogrinenilor (1974), cuprinzând memoriile bunicului său, Gh. Nicola Stoian Ogrineanu. SCRIERI: Barbu Delavrancea. Om, literat, patriot, avocat, Bucureşti, 1940; Dă-mi o fărâmă de lumină, Bucureşti, 1942; Barbu Delavrancea. Studiu biobibliografic, Bucureşti, 1958; Delavrancea, Cluj-Napoca, 1975; Gheorghe Lazăr, Cluj-Napoca, 1982; Pe urmele lui Delavrancea, Bucureşti, 1986. Ediţii: Barbu Delavrancea, Opere, l-X, introd. edit., Bucureşti, 1965-1979, Discursuri parlamentare, îngr. edit., Bucureşti, 1999; Gh. Nicola Stoian Ogrineanu, Cronica de la Bechet. De neamul Ogrinenilor, Cluj-Napoca, 1974; Horia Lazăr, Jurnal de front, pref. edit., Bucureşti, 1980. Traduceri: Mărgărita Miller-Verghy, Blondina, îngr. şi pref. trad., Cluj-Napoca, 1980. Repere bibliografice: Stelian Segarcea, „Barbu Delavrancea", „Drapelul" (Arad), 1940,25; Şerban Cioculescu, Finis coronat opus, RL, 1979, 51; Mihai Ungheanu, Delavrancea, LCF, 1986, 35; Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, îngr. şi introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1987, 552-554; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,81-83; Dicţ. scriit. rom., III, 214-215. I.D. MILITARU, Vasile (21.IX.1886, Dobreni, j Giurgiu -8.VII.1959, Ocnele Mari), poet. Este fiul Dincăi şi al lui Gheorghe Militaru, ţărani. M. pare să-şi fi făcut din această obârşie un însemn de nobleţe, fiind tot mai convins, peste ani, că satul exprimă în modul cel mai autentic etosul românesc. Debutează cu versuri în „Literatură şi artă română" (1904). Al. Vlahuţă şi B. Delavrancea îl vor ajuta să treacă peste ezitările începutului şi tot ei îl vor sprijini să ocupe un post de funcţionar în Ministerul Lucrărilor Publice. M. se va dedica acestei cariere, în 1930 fiind şef de birou clasa I la Direcţia învăţământului primar din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din 1922 este membru al Societăţii Scriitorilor Români şi dobândeşte o anumită notorietate ca fabulist. Versuri i-au apărut în „Universul", „Convorbiri literare", „Curierul artelor", „Ecoul", „Flacăra", „Drum nou", „Porunca vremii" ş.a. După ce într-o broşură alătură două modeste încercări dramatice (.llinca. Harul busuiocului, 1917), dă la iveală prima carte de versuri, Stropi de rouă (1919), urmată de Cântarea neamului (1925) şi Doina (1927), de Fabule (1928), Viermi şi stele (1936, al doilea volum de fabule) şi Curcubee peste veac (1937, al treilea volum de fabule), cărora li se adaugă Vorbe cu tâlc (1931), Psaltirea în versuri (1933; Premiul Academiei Române), Cântecile vinului (1936), „poemele arabe" din Ben-Hamar cântă (1936), Chiot către neamul meu (1936), Temelie de veac nou (1938), două culegeri semnate Radu Bardă — Treziţi-vă, români! (1936) şi Iuda (1937) — ş.a. Poezia lui s-a vrut o amplă „cântare" a „neamului", însă între „versetele" acesteia se vor strecura, în numele unui naţionalism excesiv şi destule accente xenofobe. Omul îşi va proba, de altminteri, simţămintele patriotice în momentul izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale, implicându-se fără ezitări în campania pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei. Fostul combatant pe frontul antisovietic va fi inculpat de autorităţile noului regim instaurat în România şi în 1959 Tribunalul Militar din Craiova îl va condamna la ani grei de detenţie şi la degradare civilă. Ar fi trebuit să stea patruzeci şi doi de ani în închisoare, dar la numai câteva săptămâni după ce fusese întemniţat se va stinge din viaţă. Poetul M. a fost aproape complet ignorat după 1944, dar nici în timpul vieţii n-a avut o priză reală la critică. Comentariile ce i s-au dedicat nu au făcut decât să îl discrediteze. Motivaţia mai adâncă a unor astfel de reacţii este de căutat nu în una sau alta din împrejurările care i-au putut marca, la un moment dat, biografia şi scrierile, ci chiar în limitele poeziei sale. Căci, situându-se pe o platformă neosămănătoristă (E. Lovinescu), tradiţionalistă, M. prelua şi păcatele unui anotimp literar stagnant în propriile-i suficienţe şi inerţii. Acceptând obedient canonul, el făcea totuşi dovada că îşi cunoştea destul de bine disponibilităţile şi natura artistică. Sensibilitatea lui nu îşi putea afla o expresie pe măsură decât în registrul unei poezii apte să-i preia nu doar ruralismul, ci şi să răspundă unui anume spirit mimetic, ce îi era structural. Apropriindu-şi motive, ritmuri şi imagini caracteristice unui climat literar pe care îşi puseseră amprenta V. Alecsandri, G. Coşbuc, O. Goga, St. O. losif, M. va căuta să le imprime câteva nuanţe ţinând de propriile trăiri. Demersul său va avea efectul scontat fie în rememorarea unor prezenţe tutelare (Mama), fie în creionarea unor peisaje care îi pun în evidenţă calităţile de pictor naiv (Icoană scumpă, Flori de primăvară, Cules de vie). In rest, modelele acţionează oarecum tiranic asupră-i. Poetul va reveni în ultimii ani ai vieţii la o tematică religioasă, fără să aibă puterea de a-şi transpune fervoarea creştină în versuri cât de cât memorabile. Miile Dicţionarul general al literaturii române 368 SCRIERI: Ilinca. Harul busuiocului, Bucureşti, 1917; Stropi de rouă, Bucureşti, 1919; Graur cel nesocotit, Bucureşti, 1924; Cântarea neamului, Bucureşti, 1925; Icoane scumpe, Bucureşti, 1925; Doina, Bucureşti, 1927; Un capitol din istoria culturală a ţării. începutul ateneelor populare din capitală, Bucureşti, 1927; Fabule, Bucureşti, 1928; Viermi şi stele, Bucureşti, 1936; Curcubee peste veac, Bucureşti, 1937; Vorbe cu tâlc, Bucureşti, 1931; Psaltirea în versuri, Bucureşti,1933; Chiot către neamul meu, Bucureşti, 1936; Treziţi-vă, români!, Bucureşti, 1936; Cântecile vinului, Bucureşti, 1936; Ben-Hamar cântă. Poeme arabe, cu desene de Ştefan Constantinescu, Bucureşti, 1936; Iuda, cu desene de Petre Lazăr, Bucureşti, 1937; Temelie de veac nou, Bucureşti, 1938; Fii gata, române!, Bucureşti, 1939; Merele de aur, Bucureşti, 1941; Eroii de la Stalingrad, Bucureşti, 1943; Atacul, Bucureşti, f.a.; împărăţia lui Isus, Bucureşti, f.a.; Stropi de rouă, îngr. Nicolae Lupan şi Grigore Scor, pref. Nicolae Lupan, Bruxelles, 1988; Divina zidire, Bucureşti, 1993; Poemele nemuririi, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 1995; Şoaptele îngerilor. Poemele nemuririi, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, „Trandafirii bătuţi de brumă", „lamă", CVC, 1907, 7; Andrei Branişte, Un poet descriptiv: VasileMilitaru, RP, 1916,275; M.G. [G. Ibrăileanu], „Stropi de rouă", VR, 1920,1; Al. Bilciurescu, „Cântarea neamului", „Cinema", 1925,13; A. Br. [Andrei Branişte], „Stropi de rouă", CLI, 1920,26; Paul I. Papadopol, „Psaltirea în versuri", „Linia nouă", 1933,4-5; Iorga, Ist. lit. cont., II, 198; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,414; Al. Iacobescu, „ Curcubee peste veac", CRE, 1937, 3524; Cronicar, „Curcubee peste veac", „Politica", 1937, 3; Sorin B. Rareş, „Ben-Hamar cântă", „Mişcarea", 1938,1809; Al. Iordan, „Ben-Hamar cântă", „Mişcarea", 1938,1941; Călinescu, Ist. lit. (1941), 852, Ist. lit (1982), 937; Perpessicius, Opere, V, 82-84; Petre Porea, Vasile Militaru, „Timpul Capitalei", 1990,12; Vasile Leviţchi, Vasile Militaru, LA, 1991, 52; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 99-100; Dicţ. scriit. rom., III, 215-216. ' T.T. MILLE, Constantin (20.XII.1861, Iaşi - 14.11.1927, Bucureşti), ziarist, prozator şi autor de versuri. Era fiul unui mic boier scăpătat, Costache Milea, iar prin mamă, Maria, se trăgea din familia Tăutu, marele vornic Ioan Tăutu fiindu-i străbunic, înscris, ca semibursier, apoi ca bursier la Institutul Academic din Iaşi, rămâne la cincisprezece ani orfan de ambii părinţi. în 1878 devenea, tot aici, student la Facultatea de Litere şi la Drept. Se apropie de ideile socialiste şi, propovăduindu-le între studenţii ieşeni, este considerat un nihilist periculos şi se vede exclus în 1881 din universitate. îşi reia studiile la Bruxelles, obţinând şi diploma de doctor în drept. împreună cu V.G. Morţun, transferă în 1883 redacţia revistei „Dacia viitoare" de la Paris la Bruxelles. La întoarcerea în ţară, în 1884, se stabileşte la Bucureşti şi practică avocatura. Ziarist de stânga, M. se distinge printr-un radicalism ce-şi are obârşia atât în temperament, cât şi în formaţia sa în spiritul ideilor socialiste. Colaborează şi este redactor la „Românul" lui C.A. Rosetti, contribuie la înfiinţarea unui cerc de studii sociale la Bucureşti şi la apariţia primului ziar socialist, „Drepturile omului" (1885), intră în redacţia ziarului „Lupta" al lui G. Panu, publică aici articole politice, sociale, cronică literară, proză (ca şi în paginile celei de-a doua serii a gazetei „Drepturile omului"), este redactor la „Munca", „Lumea nouă". Ales în două rânduri membru în Consiliul General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, va demisiona din partid în 1895. Devenise, în acelaşi an, proprietarul ziarului „Adevărul", publicaţie de care îi vor fi legate, până în 1920, când o părăseşte (reuşind să mai fondeze în anul următor „Lupta"), cariera politică şi truda de gazetar. Crescut la şcoala lui C.A. Rosetti şi la aceea a lui G. Panu, M. avea o disponibilitate autentică pentru înnoire şi a ştiut să modeleze la rândul lui numeroşi ziarişti. Ca literat, M. îşi face cu adevărat debutul în 1881, la „Contemporanul", revistă a cărei conducere literară o asigură un timp. înainte, îi mai apăruse o poezie în revista „Femeia română" a Măriei Flechtenmacher. Au fost publicate în „Contemporanul" multe dintre textele care vor alcătui volumul Versuri (1883), povestiri (Zoe, Pruncucigaşa), nuvele, ce vor intra, alături de altele, în volumul Feciorul popei (1887), fragmente din prima parte a romanului Dinu Milian, tipărită în 1887, recenzii etc. Scrie şi la alte publicaţii („România liberă" — numărul literar din 1884, „Lupta literară", „Evenimentul literar", „Adevărul ilustrat", „Revista literară", „Viaţa socială"), semnând adesea cu pseudonime (Camil, Chiţibuş, Dinu, Gheorghe Dinu, Emil, Gheorghe Frunză, T. Al. Maciu, Vântură Ţară). Scrutând literatura dintr-o perspectivă deterministă, M. întâlneşte şi reia idei puse în circulaţie de critica „normativă" a lui C. Dobrogeanu-Gherea: literatura este, prin origine şi finalitate, dependentă de societate, scriitorul trebuie să observe realitatea, să critice relele întocmiri sociale, să fie alături de cei oropsiţi şi să mobilizeze la acţiune. în acest tipar sunt introduse şi evaluate scrierile lui M. Eminescu, I.L. Caragiale, B. Dela-vrancea, Al. Vlahuţă, comentariul, deseori consistent, fiind orientat exclusiv sociologic. Autorul lui Dinu Milian pledează, cu oarece ecou, pentru naturalism, văzut drept unicul mod de a scrie modern. Grila zolistă, normele conform cărora un scriitor ar trebui „să disece omul, patimile şi firea lui" în funcţie de „mediul social şi cel material" sunt aplicate romanului românesc, începând chiar cu N. Filimon. Şi ca poet M. proclamă nevoia de primenire: virtuţile versului romantic s-au fanat, autorul se vrea ba poet naturalist, ba socialist, şi îşi face arme din versul dur, aspru, din cuvântul hulit, din asonanţa ostentativă. Rămâne totuşi îndatorat unei pleiade de poeţi, de la Cezar Bolliac la Mihai Eminescu. Lirica lui e dominată de figura bardului răzvrătit, ateu, iconoclast, dezgustat de ipocrizia şi ticăloşia lumii. Versuri energice, incendiare sunt dublate de cadenţe estompate, sentimentale, trimiţând la umanitarismul lui Frangois Coppee. Roman autobiografic, Dinu Milian deapănă amintiri legate de familie, şcoală, universitate. în carte intră, ori brut ori tendenţios, fapte, evenimente, figuri ale unor oameni din urbea natală. Ambianţa socială e menită să motiveze comportamentul teribilist, nonconformist al eroului şi aderarea lui la socialism. Prezent şi în Dinu Milian (îndeosebi în partea secundă a romanului, O viaţă, publicată în 1914), caracterul de însemnare dispusă cronologic este propriu celor două volume intitulate Letopisiţi (1908), unde e inclusă parţial publicistica lui M. în povestiri, în nuvele, multe rămase în periodice, scriitorul, convins de validitatea literară a modelelor „după natură", practică un naturalism strident, minor: întâmplări mărunte, contraste violente, situaţii, dialoguri brutale ş.a. 369 Dicţionarul general al literaturii române Miller-Verghy SCRIERI: Versuri, Iaşi, 1883; Dinu Milion, Bucureşti, 1887; Dinu Milion, voi. II: O viată, Bucureşti, 1914; Feciorul popei, Bucureşti, 1887; Scrisori către iubită, Bucureşti, 1897; Letopisiţi. 1905, Bucureşti, 1908; Letopisiţi. 1906, Bucureşti, 1908; Rochia Cotitei, Bucureşti, 1910; Versuri şi proză, îngr. şi pref. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1953; Scrieri alese, îngr. Virgiliu Ene, pref. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1961. Traduceri: [Sauter Lauman, Beranger, Louise Ackermann, C. Hugues, N.A. Nekrasov], în Versuri, Iaşi, 1883. Repere bibliografice: Nicolae Petraşcu, Figuri literare contimpurane, Bucureşti, 1893,167-191; Iorga, Pagini, I, 237-240; Călinescu, Ist. lit (1941), 483-484, Ist. lit. (1982), 548-549; Al. Nora, Un om uitat: Const. Miile, Bucureşti, 1945; Bratu-Dumitrescu, Contemporanul, passim; Ist. lit., III, 571-574; Tiberiu Avramescu, Constantin Miile. Tinereţea unui socialist, Bucureşti, 1973; Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul", Bucureşti, 1977, passim; Dicţ. lit. 1900, 573-575; Tiberiu Avramescu, „Adevărul". Mişcarea democratică şi socialistă. 1895-1920, Bucureşti, 1982, passim; Dicţ. analitic, 1,303-305; Dicţ. scriit. rom., III, 216-218. ' ' G.D. MILLER-VERGHY, Mărgărita (1.1.1865, Iaşi - 31.XII.1953, Bucureşti), prozatoare, autoare dramatică şi traducătoare. Este fiica Elenei Miller-Verghy, profesoară şi pedagog de vocaţie, care va conduce un pension la Bucureşti, şi a profesorului ieşean Gheorghe Miller. Tatăl moare subit, când viitoarea scriitoare împlinise abia patru ani. Mama, vrând să îndeplinească o dorinţă a defunctului, aceea de a scuti copilul de frecventarea unei instituţii şcolare, urmează ea însăşi studii, la Universitatea din Geneva, apoi la Paris, astfel încât prima copilărie a scriitoarei se desfăşoară într-un mediu poliglot, saturat de cultură şi purtând amprenta artei. La nouă ani îşi însuşise suficiente cunoştinţe de greacă veche, germană, engleză, franceză pentru a-i putea citi în original pe Homer, Goethe, Shakespeare şi pe clasicii francezi. Uimea prin precocitate, inteligenţă şi sensibilitate artistică, la doisprezece ani îndrăznea să îi scrie lui Victor Hugo, la douăzeci îl vizita pe Edmond de Goncourt. întoarsă în ţară în urma ruinării averii familiei de către un unchi, M.-V. învaţă româneşte şi îşi continuă studiile în pensionul mamei sale. După bacalaureatul susţinut la Şcoala Normală „Azilul Elena Doamna" din Bucureşti, urmează studii de litere şi filosofie, încununate cu o licenţă în litere şi cu un doctorat în filosofie la Geneva (1895). La revenirea în ţară funcţionează ca profesoară suplinitoare la Externatul Secundar 2 din Bucureşti (1897-1898), deţinând şi funcţia de directoare, iar din 1902 devine directoarea „Azilului Elena Doamna", unde din 1897 era suplinitoare. Debutul publicistic se produce în 1884, cu o nuvelă, publicată de B. Delavrancea în „România liberă", în urma unui concurs între M.-V. şi verişoara sa Marya Lupaşcu (mai târziu soţia lui Delavrancea), iniţiat de scriitor spre a se amuza. Din această perioadă se leagă durabile prietenii cu B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă — acesta din urmă ajutând-o să îl descopere pe Mihai Eminescu, din care va traduce cu pasiune în limba franceză. Ca profesoară, alcătuieşte un Manual pentru învăţarea limbii franceze (1900), cărţi destinate tinerilor, precum Copiii lui Răzvan (1912; Marele Premiu Alina Ştirbey), Sanda, Anca şi Mihai (1920) ş.a. Dar adevăratul debut editorial îl constituie romanul Theano (1919), semnat cu pseudonimul Dionis. Deşi nu iese din tiparele romanului sentimental, Theano, tradus de autoare în franceză şi editat la Paris în anul următor, se bucură de o bună primire din partea unui critic precum Charles du Bos. Al doilea roman, Cealaltă lumină (1944; Premiul Academiei Române), porneşte de la un fapt din viaţa autoarei — pierderea aproape totală a vederii într-un accident grav, petrecut în 1924. Gestaţia îndelungată a scrierii şi experienţa dureroasă a cinci ani de spitalizare într-un sanatoriu din Nantes, cu speranţa zadarnică a vindecării, se traduc într-o metamorfoză interioară care îşi pune amprenta asupra felului în care va înţelege să facă literatură. Cu acelaşi nucleu narativ, M.-V. scrie romanul Une Âme s'ouvre â la vie (Blandine) direct în limba franceză; încredinţat Emiliei Şt. Milicescu, va apărea postum, în traducerea acesteia. în 1935 apare antologia Evoluţia scrisului feminin în România, alcătuită în colaborare cu Ecaterina Săndulescu, şi volumul de nuvele Umbre pe ecran, primit favorabil de E. Lovinescu, cu rezerve la adresa idealismului exagerat al autoarei, care cultivă îndeosebi personaje exemplare, întrupând într-un grad absolut cele mai greu accesibile virtuţi umane. Abordează şi formula romanului poliţist în Prinţesa în crinolină (1946), compunere facilă, „de succes". Preocupată de fenomenul artistic în general, M.-V. este şi autoarea studiului monografic Anna Roth-Cobilovici. 40 ani de activitate artistică şi a albumului de artă populară românească Izvoade strămoşeşti (1911; Premiul Academiei Române), publicat pentru străinătate în condiţii grafice excepţionale. Activitatea de prozatoare este dublată de preocuparea pentru dramaturgie. Dintre numeroasele piese de teatru, scenete, prelucrări şi traduceri, puţine au văzut luminile rampei: Prinţul cu două chipuri (1937), Garden-Party (1938), După bal (1939) şi Afin şi Dafin (1951). Câteva texte au fost difuzate la radio, ca Derbyul (1939), Ramuncio (1943), Străinul (1947), Gura lumii (1949). Reflexul pasiunii de o viaţă pentru muzică sunt două „monografii" dramatizate, Frederic Chopin (1953) şi Piotr Ilici Ceaikovski (1953). A colaborat la „Sămănă-torul", „LTndependance roumaine", „La Patrie", „Le Moment", „Timpul", „La Roumanie", „Viaţa românească", „Dreptatea", „Curentul familiei", „Gospodina", „Biblioteca revistei «Catedra» Galaţi", „Mariana", „Almanahul teatrului românesc", „Rampa", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (pe care a condus-o o vreme), „Teatrul Naţional" (Bucureşti) ş.a. A mai semnat Ariei, Dionis, Mama Lola, llie Cambrea, Ion Pravilă. Cealaltă lumină, întâiul roman mai consistent, are, ca aproape toată proza scrisă de M.-V., un caracter autobiografic abia disimulat. Alter ego al autoarei, Ariane, aflată la Paris, suferă un accident: taxiul în care se află e zdrobit de un camion, iar şocul îi provoacă dezlipirea retinei şi orbirea. După repetate operaţii şi ani de nemişcare în pat, răstimp petrecut între disperare şi încrederea într-o posibilă vindecare, Ariane descoperă „cealaltă lumină", valorile spirituale, cunoaşterea de sine. Temperament pasional, de o senzualitate nestăpânită, Ariane închipuie eternul conflict între sentiment şi raţiune, Millian Dicţionarul general al literaturii romane 3 70 dorinţă şi etică, hedonism şi trăire mistică. în ciuda unui schematism al conflictelor, cartea, întrucâtva înrudită prin situaţia personajului cu literatura lui M. Blecher, subzistă prin realismul nud, prin câteva tipuri umane veridice, chiar dacă previzibile, ca şi prin autenticitatea detaliilor, a conversaţiilor. In Blondine tema rămâne aceeaşi: bătălia interioară dintre întunecatele pulsiuni ale senzualităţii şi cenzura conştiinţei morale. Insă valoarea romanului nu constă nici în conflictul etic, nici într-un itinerar epic, ci în subtilele intuiţii ale autoarei, care sondează psihologia Blandinei, surprinsă în episoade revelatoare, unde intervine contrapunctul naratorului. Şi această scriere e memorialistică în haina ficţiunii: o suită de evocări plastice şi sensibile ale unor existenţe reale, prieteni, rude, profesori, guvernante, muzicieni, pictori, călugăriţe, surori de caritate, clerici, poeţi — o întreagă lume e condensată aici. Nu lipsesc verva, umorul, anecdoticul, când şi când e prezentă şi reflecţia gravă, care punctează rememorările. M.-V. a desfăşurat şi o prodigioasă activitate de traducătorare, din limba engleză (Shakespeare, Robert Browning, Elisabeth Barrett Browning, Rabindranath Tagore), dar şi din franceză, germană şi rusă. De asemenea, a tradus în franceză din poezia lui Mihai Eminescu şi România pitorească de Al. Vlahuţă. SCRIERI: Theano, Bucureşti, 1919; ed. Paris, 1920; Copiii lui Răzvan, Bucureşti, 1912; Sanda, Anca şi Mihai, Bucureşti, 1920; Umbre pe ecran, Bucureşti, 1935; Anna Roth-Cobilovici. 40 de ani de activitate artistică, Bucureşti, f.a.; Cealaltă lumină, Bucureşti, 1944; Prinţesa în crinolină, Bucureşti, 1946; La Dynastie roumaine, Bucureşti, f.a.; Velniţe vechi, Bucureşti, f.a; Blandina, tr., îngr. şi pref. Emilia Şt. Milicescu, Cluj-Napoca, 1980. Antologii: Evoluţia scrisului feminin în România, pref. Ion Pillat, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Ecaterina Săndulescu). Traduceri: Al. Vlahuţă, La Roumanie pittoresque; Bucureşti, 1903; Mihai Eminescu, Quelques poesies, Bucureşti, 1910; Shakespeare, Regele Lear, Bucureşti, 1911; Robert Browning, Mildred (O pată pe blazon), Bucureşti, [1912]; Rabindranath Tagore, Grădinarul, Bucureşti, 1913; Maria, Regina României, Visătorul de vise, Bucureşti, 1914, îlderim. Poveste în umbră şi lumină, Bucureşti, 1915, Patru anotimpuri din viaţa unui om, Bucureşti, 1915, Povestea vieţii mele, I-III, Bucureşti, 1934-1936; Elisabeth Barrett Browning, Sonete portugheze, Bucureşti, 1915; Edgar Wallace, Asociaţia secretă „Broscoiul", Bucureşti, 1933; J. E. Esslemont, Baha'u'llah şi era nouă, Bucureşti, 1934; Maria, Regina României, Mihai Eminescu, Poesies, Bucureşti, f.a.; Ursula Parott, Lisbeth, Bucureşti, 1946; George Meredith, Rhoda Fleming, Bucureşti, 1947. Repere bibliografice: D. Naum, „Theano", SBR, 1920, 52; Gala Galaction, „ Theano", VR, 1920, 2; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932,205-207; Claudia Millian, „ Umbre pe ecran", ADV, 1935,15 789; Claudia Millian, „Evoluţia scrisului feminin în România", ADV, 1935, 15 808; Erastia Peretz, Literatura feminină, CL, 1935,6-8; Perpessicius, Opere, VII, 150; Ion Anestin, „Prinţul cu două chipuri", VRA, 1937,471; Lucia Demetrius, Mărgărita Miller-Verghy, TIL, 1937, 9; Predescu, Encicl., 551; Gr. Tăuşan, Antologie de amintiri literare, Bucureşti, f.a., 467-476; Mihail Chirnoagă, „Cealaltă lumină", UVR, 1944,16; Agatha Grigorescu-Bacovia, Efigii literare feminine, „Almanahul femeii", 1968, 110; Lucia Demetrius, Oameni pe care i~am cunoscut, „Almanahul literar", 1971, 90; Nicolae Scurtu, Când a apărut romanul „Theano", SLAST, 1986,10; Scrisori - Densusianu, III, 125-129; Dicţ. scriit. rom., 111,218-220. ' S.D. MILLIAN, Claudia (21.11.1887, Bucureşti - 21.IX.1961, Bucureşti), poetă, autoare de teatru şi publicistă. Este fiica Măriei (n. Georgescu) şi a lui Ion Millian, antreprenor petrolist. A absolvit liceul la Ploieşti, unde a şi debutat cu versuri în ziarul „Ploieştii" (1905), continuând cu alte apariţii în „Voinţa Prahovei", „Lumina", „Biruinţa". Revine la Bucureşti pentru a studia la Şcoala de Belle-Arte, extinzându-şi colaborările la „Viaţa", „Falanga", „Versuri şi proză", „Epoca", „Insula", „Flacăra", „Viitorul", folosind uneori şi pseudonimul Claudia Cridim (împrumutat de la primul ei soţ, poetul Christea N. Dimitrescu). Urmează şi Conservatorul de Artă Dramatică (clasa Lucia Sturdza-Bulandra). în 1914 se căsătoreşte cu Ion Minulescu, debutează pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa Masca şi i se editează prima plachetă de versuri, Garoafe roşii. în perioada interbelică va fi profesoară de desen şi istoria artelor, apoi directoare la Şcoala de Sericicultură şi va colabora intens cu versuri, proză, traduceri şi articole despre personalităţi şi evenimente din viaţa culturală a ţării şi a Europei sau care exprimă adeziunea la mişcarea feministă la „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa literară", „Insula", „Flacăra", „Adevărul", „Dimineaţa", „Revista 3 71 Dicţionarul general al literaturii române Millian scriitoarelor şi scriitorilor români", „Rampa", „Cuvântul femeilor", „Cuvântul liber" şi sporadic la multe altele. Semna (folosind uneori pseudonimul Dim. Şerban) rubrici ca „Poezia", „Cronica literară", „Mişcarea literară", „Cronica teatrală", „Carnetul meu", „însemnări", „Pentru dumneata scriu, doamnă", „Răstălmăciri", publicând sute de texte. Publicistica se remarcă prin libertatea de spirit în abordarea unor subiecte dificile, prin distincţie şi intelectualitate. Mai importante par a fi cronicile dramatice, adunate parţial în volumul Vreau să trăiesc (1983), în care insistă asupra necesităţii educării spectatorilor prin politici repertoriale adecvate sau asupra obligaţiei actorilor de a-şi nuanţa jocul în funcţie de registrul psihologic al fiecărui personaj şi analizează diferite roluri pentru a sugera cum ar trebui jucate, oferind interpretări interesante ale unor piese. Plecând de la ideea că verosimilitatea unui personaj începe cu aspectul vizual (costumaţie, machiaj), subliniază importanţa corelării jocului actoricesc cu elementele de scenografie, pentru ca imaginea de ansamblu a spectacolului să fie coerentă, armonioasă. Viziunea de plasticiană, gustul, rafinamentul şi intuiţia o ajută să facă observaţii incitante. între 1924 şi 1927 îşi însoţeşte fiica la Paris, unde contribuie la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români din Franţa şi activează în favoarea amplificării relaţiilor dintre oamenii de artă francezi şi români, acţiune recunoscută oficial prin acordarea decoraţiei Les Palmes Academiques. Din 1911 membră a Societăţii Scriitorilor Români, este cooptată mai târziu în Societatea Autorilor Dramatici Români sau în alte asociaţii ale presei, precum şi în comitetele de lectură ale unor teatre naţionale din ţară. înzestrată cu o vibrantă elocinţă, a susţinut numeroase conferinţe. După al doilea război mondial revine cu o colaborare regulată la „Universul" (1948-1949), iar mai târziu cu apariţii sporadice în revistele literare, semnând şi Claudia Minulescu. Plachetele de versuri constituie trepte distincte în evoluţia literaturii scrise de M., aflată multă vreme sub semnul lirismului simbolist. în Garoafe roşii poeta nu-şi etalează, cu mici excepţii, propriile stări, ci vorbeşte despre erotism ca trăire universală. Bunăoară, într-un mic ciclu intitulat Portrete, „pictează" o „libelulă efemeră", învăluită în miresme şi gânduri perverse, o vampă „cu gestul şi mişcarea subtilei curtizane", o felină cu ochi „ce-nchid sub gene" „o mare de păcate", cu un păr negru, greu „ca un parfum de orhidee", o detracată cu „privirea oarbă" a unor ochi în care „se dilată colori de vitriol". Pe „terasele cu lume rtiultă", unde „femei feline" „aruncă tuturora/ Narcotice şi fructe rare", e aceeaşi torpoare, se instalează o tensiune erotică grea, „amanţii se tortură", iar alteori, în imagini macerate de senzualitate, apar chipurile spectrale ale celor posedaţi de dorinţă. Erotică sau poetică, transa este specifică artei, „triştilor visători" „nevrozaţi", pe care îi îndeamnă, pentru a se vindeca, spre „ţări de voluptate", populate deopotrivă de „fecioare cerşind nervoasele iubiri", de „flori şi poezie". Amintirea, ca şi aşteptarea împlinirilor pasionale se petrec între hipnoză şi paralizie, mai degrabă ca un îngheţ decât ca o debordare de energie. Astfel, anxietatea erotică se estompează, se distilează în vis, ca în Simfonia tăcerii, unde viaţa pare ţesută în singurătate din amintiri, din „gloata albastrelor himere" înfiripate de jocul norilor. Trezită din halucinaţie, poeta dă glas unor „cântări de fecioară", în care refuză îndemnul acestei „biblii barbare" de a-şi lăsa „sufletul în prada oceanului de voluptate". în Cântări pentru pasărea albastră (1922; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), unde muzicalitatea are alt registru, „nevrozele", spiritualizate, dau „sufletului aripi de pasăre albastră", fiinţa se simte absorbită în penajul acestei păsări, muză, alter ego oniric şi poetic, evadând, ca într-o „camee", în zona unei veşnicii spaţiale care este opera de artă. Singură în noaptea infinită, instalată în eul propriu, poeta se simte stăpână pe ea, „închisă ca-ntr-un turn", aspirând parcă spre reificare. întregire (1936) atestă o schimbare de atitudine, în urma unei revelaţii aduse de înţelepciune, ceea ce echivalează cu ruperea de lumesc, de anxietate şi suferinţă. în versurile, postume, din Cartea a patra (1974) trecutul e retrăit într-o lungă perindare de secvenţe şi reflecţii. Câteva cicluri, Lirica veche sau Momente lirice, Carnet de război, Poeme simple, adună mai tot ce nu fusese editat, cele mai multe fiind simple notaţii, consemnări poetice ale unor întâmplări şi stări. Cum pentru M. rememorarea este o retrăire, asemănătoare „cu muzica şi cu poezia", Cartea mea de aduceri aminte (1972), de asemenea postumă, vine să completeze cu mijloacele prozei, dar tot în registru liric, preocuparea de a-şi înregistra şi comenta trecutul, deşi sunt mari porţiuni în care autoarea trece în plan secund, ca biografă a soţului ei. Dintr-o copilărie „trează", viu imprimată în memorie, apar secvenţe pline de farmecul unor trăiri netrucate, iar din tinereţe vin confesiuni despre influenţa poeziei (în special a celei minu-lesciene) sau relatări ale experienţelor din timpul şcolarităţii. Triptic memorial: Omul Poetul Vecinicia - text publicat în 1968, sub titlul Claudia Millian despre Ion Minulescu - este o focalizare asupra personalităţii poetului. în Vecinicia, capitolul cel mai reuşit literar, sunt inserate pagini scrise în aprilie 1944, după bombardamentul asupra capitalei, urmat de boala şi moartea lui Ion Minulescu. Scrise în momente foarte diferite, alternând însemnări ca de jurnal cu reconstituiri târzii, amintirile restituie mai mult un mod de a trăi şi o viziune destul de convenţională despre „Minu". în teatru, după Masca, o satiră a comportamentului desfrânat al unor femei din lumea bună, şi Rozina (1919), o dramă stângace a femeii căsătorite fără iubire, apoi înşelată şi în iubirea de la care aştepta totul, autoarea încearcă o prezentare în registru comic a existenţei dintr-un orăşel, fixându-şi obiectivul asupra dialogurilor şi întâmplărilor din cafeneaua „Şapte gâşte potcovite", care dă şi titlul unei piese jucate cu succes pe scena Naţionalului bucureştean, în 1932. Vreau să trăiesc (premiată şi reprezentată în 1937 de acelaşi teatru de peste optzeci de ori, iar în anul următor montată şi la Cluj) este un fel de Fedra modernă, în care iubirea dintre mama vitregă şi fiul soţului ei este reciprocă. Cel distrus şi adus în pragul sinuciderii este imprudentul tată, recăsătorit cu o femeie prea tânără, egoistă şi necontrolată, pedepsită şi ea de un justiţiar misogin, care o împuşcă pentru a-1 salva şi răzbuna pe nefericitul soţ. Textul şi construcţia dramei sunt relativ izbutite, însă personajele sunt cam inconsistente, Millo Dicţionarul general al literaturii române 372 gândite prin simplificare spre a pune în evidentă puterea oarbă, devastatoare a iubirii. Veronica (jucată în 1971 la Botoşani, publicată în 1983) aduce pe scenă iubirea dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu. Este reliefat caracterul irevocabil, chiar mistic, al dragostei Veronicăi, văzută ca o femeie superioară, capabilă de un sentiment mai presus de contingenţele vieţii, având şi meritul de a fi intuit mai bine decât alţii genialitatea poetului. Fericirea mea (pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1939 şi la Cluj în 1947) şi Ana Ipătescu (piesă ocazională, publicată în 1983) sunt alte titluri de piese, alături de traducerile Ultima noutate din Ed. Bourdet, Montmartre din Pierre Frondaie sau Pasărea albastră din Maurice Maeterlinck (toate intrate în repertoriul unor teatre bucureştene). în special la început, unii comentatori ai poeziei scrise de M. i-au reproşat epigonismul, înlocuirea muzicalităţii interioare cu o „sonoră grandoare de vocabular" ce nu reuşeşte să transfigureze senzualismul, exaltarea simţurilor până la bizarerie, o preocupare pentru perfecţionarea formei căreia nu îi corespunde „perfecţiunea gândirii", de unde o „poezie uşoară", lipsită de „fiorul creaţiunii". Totuşi cei mai mulţi i-au subliniat modernismul, venit din asumarea unei viziuni provocate de o „exaltată intensificare a vieţii", specifică nevrozaţilor, dintr-o „sensibilitate vibrantă, bogată", de unde „beţia de senzaţii", „vârtejul patimilor violente", toate exprimate într-o formulă destul de personală, care „îmbină fastul, bizareria, decorativismul rafinat", specifice simbolismului, într-o „tentativă de a spiritualiza senzorialul". Cu unele excepţii, cronicarii teatrali i-au apreciat piesele, evidenţiind efectul de verosimilitate, susţinut de mai multe personaje, caracterizate cu siguranţă, de ascuţimea observaţiei, de dialogul viu, colorat, fără artificii. Au fost semnalate „calităţi pur teatrale" în construcţia dramatică, dar şi o ţinută literară „îngrijită până la rafinare", care e în detrimentul caracterului scenic, precum şi unele „izbucniri de senzualitate" sau un patetism cam artificial. SCRIERI: Garoafe roşii, Bucureşti, 1914; Rozina, Bucureşti, 1919; Cântări pentru pasărea albastră, Bucureşti, 1922; Şapte gâşte potcovite, Bucureşti, 1932; întregire, Bucureşti, 1936; Vreau să trăiesc, Bucureşti, 1937; Claudia Millian despre Ion Minulescu, Bucureşti, 1968; Cartea mea de aduceri aminte, îngr. şi pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1972; Cartea a patra, îngr. şi pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974; Cântări pentru pasărea albastră, îngr. şi pref. Elena Piru, Bucureşti, 1975; Vreau să trăiesc (Şapte gâşte potcovite, Veronica, Ana Ipătescu, Cronici dramatice), îngr. şi pref. Nina Stănculescu, Bucureşti, 1983. Traduceri: La Rochefoucauld, Filosofia vieţii..., Bucureşti, 1909; Serghei Grigoriev, Alexandr Suvorov, Bucureşti, 1953 (în colaborare); C.D. Uşinschi, Animale domestice, păsări şi fiare, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Rebreanu, Opere, XII, 473-474, XIII, 160; Ion C. Bacalbaşa, „Masca", „înainte", 1914,368; Petre Locusteanu, „Masca", FLR, 1914,27; C.Sp. Hasnaş, „Garoafe roşii", FLR, 1915,22; Lovinescu, Opere, VIII, 262; B. [Lucian Blaga], „Cântări pentru pasărea albastră", „Patria" (Cluj), 1922,273; Streinu, Pagini, V, 70-71; [Ovid Densusianu], „Cântări pentru pasărea albastră", VAN, 1922-1923,10-11; Emil Isac, „Cântări pentru pasărea albastră", ALA, 1923,115; A,. Bădăuţă, Mihail Dragomirescu, „Cântări pentru pasărea albastră", „Buletinul Institutului de Literatură", 1923, broşura 1, buletin 31; [Interviuri cu Claudia Millian], DRI, III, 336-352; Tudor Teodorescu-Branişte, „Şapte gâşte potcovite", ADV, 1932,14 775; Vasile Timus, „Şapte gâşte potcovite", RP, 1932,4236; George Mihail Zamfirescu, „Şapte gâşte potcovite", G, 1932,3; Miller -Săndulescu, Evoluţia, 340-348; Lucian Boz, „întregire", CLI, 1936,32; Cioculescu, Aspecte, 150-152; Stelian Constantin-Stelian, „întregire", CL, 1936,4-7; Pompiliu Constantinescu, „întregire", VRA, 1936,452; Lovinescu, Scrieri, VI, 113-114, 354; Vasile Timus, „Vreau să trăiesc", RP, 1937, 5760; Petru Manoliu, „Vreau să trăiesc", „Credinţa", 1937, 1009; Tudor Teodorescu-Branişte, „Vreau să trăiesc", ADV, 1937, 16308; Vlad Mugur, „Vreau să trăiesc", „Gazeta", 1937, 914; Mircea Ştefănescu, „Vreau să trăiesc", „Ordinea", 1937,1513; Horia Stanca, „ Vreau să trăiesc", „Freamătul şcoalei" (Cluj), 1938,5-6; Mihail Ilovici, Claudia Millian, Bucureşti, 1938; Al. Mironescu, „Fericirea mea", „Semnalul", 1939,517; Victor Eftimiu, „Fericirea mea", „Jurnalul", 1939,13; Călinescu, Ist. lit. (1941), 750, Ist. lit. (1982), 835; Ion Sârbu, „Claudia Millian despre Ion Minulescu", IL, 1968, 9; Vasile Netea, Interviuri literare, Bucureşti, 1972,193-201; Piru, Varia, I, 362-368; Const. Cio-praga, Un profil modem, CRC, 1974,28; Massoff, Teatr. rom., VII, 279-280, 422; Brădăţeanu, Istoria, III, 372-373; Scarlat, Ist. poeziei, II, 352-353; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu, Bucureşti, 1985, 40-47,101-102, passim; Iliescu, Poezia, 51-52,98,154-155,192-193,214; Cioculescu, Itinerar, V, 458-462; Dicţ. scriit. rom., III, 220-221. C. T. MILLO, Matei (25.XI.1814, Stolniceni-Prăjescu, j. Iaşi — 9.IX.1896, Bucureşti), autor dramatic. Este fiul Zamfirei (n. Prăjescu) şi al lui Vasile Milo şi nepot al poetului Matei Milu. învaţă de mic limbile greacă, franceză şi, cu mai puţină aplicaţie, limba germană. îşi continuă studiile la Iaşi, în pensionul lui Victor Cuenim (1833-1834). Din această epocă datează primele lui apariţii pe scenă, precum şi cele dintâi texte dramatice, ocazionale, compuse după modelul celor ale lui Gh. Asachi, care îi este profesor la Academia Mihăileană (1835— 1836). între timp tânărul fusese traducător de acte şi documente şi copist. în 1840 pleacă la Paris pentru a se instrui în economie politică sau în inginerie. Dar odată ajuns acolo se preocupă mai mult de teatru (a şi jucat, se pare, la Teatrul Bobino şi în provincie), deşi e posibil să fi urmat şi cursuri de filosofie. Revenit în ţară fără diplomă de inginer, M., spre indignarea familiei, se dedică scenei. I se încredinţează, împreună cu Nicolae Suţu, conducerea teatrului din Iaşi; acum organizează el o „şcoală declamatorie". în martie 1847 îşi începe cariera de actor profesionist. în mai 1851 porneşte într-un turneu, primul din seria numeroaselor deplasări pe care le va face. în 1852 se angajează, în Bucureşti, la teatrul ce îi va fi concesionat de câteva ori (1855-1866), fiind chemat şi la Catedra de mimică şi declamaţie a Conservatorului (1864-1866). Talentul îi este recunoscut de toţi, chiar şi de neprieteni, cum erau atunci Costache Caragiali şi Mihail Pascaly, de care actorul moldovean a fost despărţit prin grave disensiuni. Iniţiază, în 1871, Trupa artiştilor asociaţi, iar în 1874, o formaţie analoagă, Artiştii asociaţi. în 1877 devine prim-societar al Societăţii Dramatice a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va îndeplini şi funcţia de director de scenă. în ultimii ani de viaţă, slăbit şi bolnav, face scurte călătorii în străinătate, la Napoli (1891) şi Nisa (1895-1896). Aici se apucă să-şi depene amintirile, încercând să aştearnă pe hârtie nişte Memoare, pe care, abia începute, nu avea să le mai isprăvească. 373 Dicţionarul general al literaturii române Milorian Cu o înzestrare histrionică excepţională, M. a fost un creator de şcoală, un reformator care, luând ca model adevărul vieţii şi natura, s-a impus prin interpretările sale realiste asupra manierei emfatice a rivalilor. Susţinând ideea unui repertoriu naţional axat pe comedii satirice şi vodeviluri, a contribuit într-o măsură şi la impulsionarea creaţiei dramatice originale. V. Alecsandri a făurit pentru el scene şi tipuri, cărora M. le-a dat viaţă cu vivacitatea şi proteismul lui. A început să scrie, de timpuriu, piese uşoare — vodeviluri, scenete comice în versuri. Cu feeria Baba Hârca (1851), prima operetă românească, cu muzica de A. Flechtenmacher — jucată în premieră în decembrie 1848 —, M., interpret al rolului titular (el este primul actor român care încearcă travestiul), obţine un triumf cum nu se mai pomenise pe scena ieşeană. Deşi mai puţin atras de teatrul istoric, în preajma Unirii dă la iveală câteva texte cu flamură patriotică (,Ştefan cel Mare şi, cu actorul Ion Anestin, Jianul căpitan de hoţi). Va reveni la piesa de divertisment („comedia vodevilă" Apele de la Văcăreşti, 1872), amabilă şi frivolă la început, scoţând apoi din când în când un ghimpe satiric. Farsele şi comediile lui din această perioadă (cum ar fi, de pildă, Millo mort, Millo viu) nu sunt chiar inocente. Haine vechi sau Zdrenţele politice, sugerată probabil de Vieux habits, vieux galonsl de Beranger, provoacă, astfel, un răsunător scandal în cercurile politice ale vremii. în Chiriţa la expoziţia de la Viena şi în Cucoana Chiriţa la carantină reapare, sărăcit în haz, popularul personaj al lui Alecsandri, de care M. este influenţat covârşitor nu doar în „cânticelele comice" şi cu care a colaborat (.Upitorile satelor în Moldova, Nunta ţărănească în Moldova). E greu de spus dacă vodevilul feeric Zavistia, comedia Danga sau Jnfluenza, satira Cuconiţa doarme sunt scrieri originale. Vor fi fiind localizări, aşa cum M. — asociindu-se, când şi când, cu G. Sion, Grigore Manolescu, Mihail Pascaly — a făcut nenumărate: după Lambert Thiboust (Prăpastiele Bucureştilor), Eugene Scribe, Germain Delavigne, Henri Murger şi mulţi alţii. Domnul Moftureanu sau Politica cea mare e o adaptare după Mercadet de Balzac. A tradus, mai mult sau mai puţin liber, din Moliere (George Dandin sau Bărbatul dat pe bete, Bădăranul sau Burghezul gentilom), Beaumarchais (Căsătoria lui Figaro), Bemardin de Saint-Pierre (Mulatrul), precum şi din Mellesville, Charles Desnoyers, Casimir Delavigne, Frederic Soulie, D'Ennery, Eugene Labiche ş.a. Exploatând până la saturaţie comicul de limbaj, mizând pe firesc şi spontaneitate, pe M. îl interesează nu realizarea literară, ci argumentele spectaculare ale textelor asupra cărora se opreşte. SCRIERI: Un poet romantic, Iaşi, 1850; Baba Hârca, Bucureşti, 1851; Masca pe obraz sau Hai să râdem, Bucureşti, 1862; Apele de la Văcăreşti, Bucureşti, [1872]; Chiriţa la expoziţia de la Viena, Bucureşti, [1874]. Repere bibliografice: Ioan Massoff, Matei Millo şi timpul său, Bucureşti, [1939]; Nicoale Barbu, Matei Millo, Bucureşti, 1963; Mihai Florea, Matei Millo, Bucureşti, 1966; Mihai Vasiliu, Matei Millo, Bucureşti, 1967; Ist. lit., II, 617-620; Ist. teatr. Rom., II, 281-286, passim; Brădăţeanu, Comedia, 42-44,115-121; Mîndra, Clasicism, 153-168; Dicţ. lit. 1900,575-577; Dicţ. scriit. rom., III, 222-223. F.F. MILORIAN, Sergiu (pseudonim al lui Sigismund-Sergiu Zwiebel; 6.IX.1901, Bucureşti - 16.XII.1969, Bucureşti), gazetar, autor dramatic, prozator şi traducător. Părinţii se numeau Lori şi Michel Zwiebel, funcţionar comercial. Provenind dintr-o familie numeroasă, cu un nivel de viaţă modest, M. urmează clasele primare la Şcoala „Ronetti-Roman", apoi patru clase de liceu la „Cultura". De la cincisprezece ani are modeste slujbe în comerţ şi frecventează asiduu teatrele, bibliotecile, aşezămintele culturale. Autodidact cu lecturi masive, debutează în 1919 la gazeta „Socialismul". Din 1920 colaborează cu articole şi anchete pe teme sociale la „Dimineaţa copiilor", „Curentul literar", „Clipa", „Facla", „Zorile" ş.a. Devine gazetar profesionist, lucrând pe rând sau simultan, la „Facla", „Argus", „Rampa", „Comedia", „Mişcarea", „Ţara", „Gazeta", „Zorile". Ţine, ani de-a rândul, cronica dramatică la „Rampa" şi la alte periodice. în timpul celui de-al doilea război mondial şi-a încetat activitatea în presă, ca urmare a interdicţiei introduse de legile rasiale. Activ în special la Teatrul „Baraşeum", pentru care scrie piese originale, scenarii ale unor spectacole de divertisment, face adaptări şi localizări, pune în scenă piese, organizează conferinţe şi concerte, va fi prezent şi în repertoriul altor teatre (companiile Colorado, Grigore Vasiliu-Birlic, Sică Alexan-drescu, Bulandra) cu texte care nu vor fi semnate cu numele său. Din toamna anului 1944 îşi reia scrisul, colaborând la „Fapta" şi „L'Independance roumaine". Scoate singur, fără personal redacţional (dar cu colaborarea unor scriitori umorişti), revista de satiră şi umor „Papagalul". în 1947 şi 1948 Milos este consilier la Ministerul Artelor (pentru teatrele din provincie), în ultimii ani scrie la „Revista română", publicaţie cu difuzare în străinătate. îşi reia şi activitatea propriu-zis literară, ca dramaturg (e vorba de scrieri modeste, reprezentate în epocă, dar needitate în volume), ca autor de teatru radiofonic, scenarii, adaptări (Scandal la trei papuci, O afacere cu devize; Fetiţa ta, Mic pitic, Ai cui sunt pantalonii? ş.a.), traduceri. De reţinut ar fi Năzdrăvăniile Vulpoiului, adaptare, sub formă de serial de televiziune, după scrierea eroi comică medievală. Roman de Renart, pe când Furnicel (1954) şi Vulpişor (1969) sunt cărţi pentru copii, fără mari pretenţii, dar scrise cu haz, ingeniozitate, vervă. Misteriosul Mister Misterfield (1958) e o parodie cu intenţii satirice a romanului poliţist „occidental". Aurel Vlaicu (1962) se înscrie în categoria literaturii de popularizare, destinată tineretului, îmbinând procedee ale biografiei romanţate cu documentarea riguroasă. M. a îngrijit şi prefaţat ediţii şcolare din operele lui Ion Neculce, Anton Pann, Ioan Slavici, A.I. Odobescu, I.A. Bassarabescu. SCRIERI: Furnicel, Bucureşti, 1954; Misteriosul Mister Misterfield, Bucureşti, 1958; Aurel Vlaicu, Bucureşti, 1962; Vulpişor, Bucureşti, 1969. Traduceri: Octave Aubry, Regele Romei, Bucureşti, 1938; Israel Zangwill, O lună de miere, Bucureşti, f.a.; Marica Stiernstedt, Atentat la Paris, Bucureşti, 1944; V. Berţe, Primii unsprezece, Bucureşti, 1951; Iaroslav Galan, Măreţia omului eliberat, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Gheorghe Cioclea); I. Laptev, Zorile, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Zinaida Scerbinin); Povestiri bulgare, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Vlad Gheorghiu). Repere bibliografice: A. Munte, „Scandal la trei papuci", DMN, 1937, 10 945; Marin Iorda, „O afacere cu devize", „Libertatea", 1945, 322; Vasile Timus, „Fetiţa ta", „Jurnalul", 1947,631; Tudor Şoimaru, „Mic pitic", ADV ,1949,17 600. 7 N.Br. MILOS, Ion (16.11 .1930, Sutjeska, Serbia), poet şi traducător. Este fiul Liviei şi al lui Iosif Milos, ţărani. Face şcoala primară în satul natal, apoi Liceul Român din Vârşeţ (1942-1950). Se înscrie la Facultatea de Filosofie din Belgrad, pe care o va absolvi în 1955, cu teza de licenţă Estetica iraţională a suprarealismului. Debutează editorial în 1953, publicând un volum de versuri în limba română, Muguri, după ce se remarcase în cenaclul liceului şi în câteva cercuri studenţeşti. După studii filologice la Paris (1955-1956), se întoarce la Belgrad, unde intră în gazetărie (1956-1959) şi începe să traducă din literatura franceză. Din nou la Paris, urmează, între 1960 şi 1963, cursurile Facultăţii de Litere de la Sorbona, luându-şi a doua licenţă. în 1963 şi 1964 este student la Ecole des Hautes Etudes. Se căsătoreşte cu o suedeză, pe care o urmează în ţara ei de baştină, unde va preda franceza, româna, sârba, croata şi suedeza pentru străini. în 1968 vizitează pentru prima dată România, participând la un Congres Internaţional de Romanistică. între 1973 şi 1980 este redactor al revistei „Candela", publicaţie lunară de cultură şi spiritualitate românească editată la Stockholm. începând din 1970 organizează în Suedia expoziţii de artă plastică şi de carte, iniţiază turnee ale unor trupe de teatru, formaţiuni corale şi de dansuri populare, promovând cultura din România. A Dicţionarul general al literaturii române 3 74 participat, de asemenea, frecvent la acţiuni culturale în România, iar după 1989 a fost prezent la ediţiile Festivalului „Lucian Blaga" de la Cluj-Napoca şi Alba Iulia. Publică în limbile română, sârbă şi suedeză, la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara sau la Stockholm. Este laureat al Premiului Academiei Suedeze pentru activitatea de scriitor şi traducător (1998), al Premiului „Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru poezie (2000), al mai multor premii ale Uniunii Scriitorilor din România şi ale Asociaţiei Scriitorilor din Suedia şi al Premiului „Peniţa de aur" de la Struga (Macedonia) pentru traduceri (1990 şi 1998). Pe lângă opera poetică, M. are o bogată activitate de traducător din română, franceză, sârbă, croată, macedoneană, slovenă etc., în suedeză şi invers. Astfel, din suedeză a tradus în sârbă, croată din operele unor Artur Lundkvist, Lars Gustafsson, Maria Wine, Lasse Soderberg, iar în limba română, din Torgny Lindgren, Merabs Skonhet ş.a. Transpune din română în suedeză din Mihai Eminescu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Emil Cioran, Geo Bogza, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Anghel Dumbrăveanu, Grete Tartler, D.R. Popescu. A mai tradus poeme de George Coşbuc, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Gellu Naum, Ioan Alexandru, Dan Deşliu, Ion Gheorghe ş.a., precum şi povestiri, nuvele sau fragmente de roman de Ion Creangă, Urmuz, Mircea Eliade, Marin Preda, Eugen Barbu, Gabriela Adameşteanu, Ion Băieşu, Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Sorin Titel, Maria-Luiza Cristescu, Radu Cosaşu, Mircea Ciobanu ş.a. t 375 Dicţionarul general al literaturii române Miloş Poezia lui M. e una dramatică, cuvintele ţâşnind ca un acut rechizitoriu, ca un ţipăt, nu atât din deznădejde şi singurătate, cât din durerea neputinţei de a învinge izolarea la care îl obligă o lume ce uită mereu de oameni. Poetul îşi caută continuu identitatea, rostul între semeni şi mai ales calea ce duce la adevăr într-o atmosferă de incertitudine („Poeţii caută drumul cu băţul"). Starea lui firească este cea de însingurare („Mă retrag pe furiş în mine"), într-un pustiu ce îi poate paraliza existenţa. Dar poetul este, structural, un spirit robust, angajat în bătălii esenţiale cu viaţa, cu propriul destin, iar filosofia disperării este pentru el mai curând un spaţiu în care plonjează polemic, refuzând căderea. Verbul are gravitatea meditaţiei morale, în timp ce concizia exprimării aforistice percutante dă forţă expresiei poetice. Atitudinea tranşantă, dincolo de sentimente partizane, exprimă credinţa în om, poetul devenind un simbol al speranţei, în cosmice reverberări. Lirica erotică a lui M. este marcată de semnul îngheţului din sufletele trădate, ceea ce îndrumă spre o altfel de iubire, esenţializată, îndumnezeită prin puritatea jertfei. SCRIERI: Muguri, Vârşeţ, 1953; Eterna auroră, Bucureşti, 1977; Seme [Seminţe], Stockholm, 1978; Tauri şi melci, Cluj-Napoca, 1982; Nunţi boreale, Bucureşti, 1984; Raze şi fulgi, Stockholm, 1985; Vreme umedă, Stockholm, 1985; Invitaţie la o masă de ape, Cluj-Napoca, 1985; Ouă căzute din cuib, Stockholm, 1985; Od danas do sutra [De azi pe mâine], tr. Florica Ştefan Kusevac, 1986; En drdmmare med dppna ogon [Un visător cu ochii deschişi], Stockholm, 1986; Pa fyra sprak [în patru limbi], Stockholm, 1990; Amurgul frunzelor, Cluj-Napoca, 1993; Vad tănker Gud pa idetta ogonblick [Ce crede Dumnezeu acum], Stockholm, 1993; Iubirea şi alte iubiri, Iaşi, 1993; Rădăcinile focului, pref. Cornel Ungureanu, Novi Sad, 1994; Pod sunţem [Sub soare], Belgrad, 1994; Ovidije na ledenom bregu [Ovidiu pe gheţar], Bucureşti, 1994; Âren [Anii], Stockholm, 1995; Imagini de rouă, Cluj-Napoca, 1998; Cerul iubirii, Timişoara, 1998; Nemărginiri, Iaşi, 1998; Cerul de sub ierburi, Bucureşti, 1998; Născut în trei ţări, Timişoara, 1999; Sufletul şi Nordul, pref. Constantin Dram, Timişoara, 1999; în mâini sigure - In Secure Hands, ed. bilingvă, Oradea, 1999; între noi, vorbele, Craiova, 2002. Traduceri: Eugen Jebeleanu, Hannibal, Bucureşti, 1981, Sol av sno [Soare de zăpadă], Bucureşti, 1987; Kyssens Port [Poarta sărutului], Eslov, 1987; E.M. Cioran, Bitterhetens syllogismer [Silogismele amărăciunii], Stockholm, 1989, Historia och utopi [Istorie şi utopie], Stockholm, 1992; Mihai Eminescu, Over hojdema [Peste vîrfuri], Stockholm, 1989; Nio rumănska poeter [Nouă poeţi români], Stockholm, 1989; Geo Bogza, Det symfoniska trâdet [Copacul simfonic], Stockholm, 1990; Marin Sorescu, Odei och alfabet [Destinul şi alfabetul], Stockholm, 1990, Tre boker [Trei cărţi], Stockholm, 1995; Ana Blandiana, En Kyrkajul avfjărilar [O biserică plină de fluturi], Stockholm, 1990, Ojullboardad helhet [întregul neisprăvit], Stehag, 1997; Mircea Dinescu, Hur infodingama i reservatet forlorade rătten att resa [Cum şi-au pierdut indigenii din rezervaţie dreptul de a călători], Stockholm, 1990; Torgny Lindgren, Frumoasa Merab, Cluj-Napoca, 1993 (în colaborare cu Corina Mărgineanu); G. Bacovia, Sânger i blygrâ tid [Cântecele timpului plumburiu], Eslov, 1995; Lucian Blaga, Somnlos vind [Vânt fără somn], Eslov,'1995; Anghel Dumbră-veanu, Trastens sâng [Cântecul mierlei], Eslov, 1995; Grete Tartler, Med fyra vingar [Cu patru aripi], Eslov, 1995; Vid tytnadens bord [Panorama poeţilor români din lumea întreagă - „La masa tăcerii"], Stockholm, 1998; Augustin Buzura, Askans viig [Drumul cenuşii], Stehag, 2002. Repere bibliografice: Valentin Taşcu, Poezia de pretutindeni, ST, 1985, 11; Marcel Mihadaş, Cu Ion Miloş despre prezenţa în contemporaneitate, RL, 1987, 27; Virgil Mihaiu, Infatigabilul Ion Miloş, poet şi traducător român în Suedia, LCF, 1990,15; Adrian Marino, Soarta „intermediarului", JL, 1990,41; Brenda Walker, „în patru limbi", TR, 1992,1; Virgil Mihaiu, Distilând esenţe, ST, 1993,1; Ion Holban, „Adevărul meu este dragostea", CRC, 1993,19; Constantin Cubleşan, Despre singurătate şi conştiinţă, ST, 1995,7-8; Sorina Gabriela Costea, Eminescu în limba suedeză, LCF, 1996, 24; Al. Husar, Ion Miloş - drama alterităţii, CL, 1997, 10; Romul Munteanu, Ion Miloş - între biografie şi poezie, LCF, 1998, 40; Ion Holban, Născut în trei ţări, DL, 2000,39; Olimpia Iacob, Lecţia de viaţă a lui Ion Miloş, CL, 2001,1; Ion Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,42-45. Ct. C. MILOŞ, Miodrag (12.IV.1933, Aleksinac, Serbia), prozator, poet şi traducător. Urmează şcoala elementară în satul natal şi în Ecica, apoi gimnaziul şi cursurile Şcolii Normale la Vârşeţ. în timp ce funcţionează ca redactor la Radio Novi Sad, redacţia în limba română, frecventează cursurile Facultăţii de Filosofie din acelaşi oraş, unde studiază şi limba şi literatura sârbă. Revine în învăţământ ca învăţător, la Ecica şi Iancov Most. în paralel urmează Şcoala Superioară de Pedagogie din Zrenjanin, secţia limba şi literatura română. Mai mulţi ani lucrează la Casa de Presă şi Editură Libertatea din Pancevo, ca redactor la periodicele „Libertatea" şi „Bucuria copiilor", după care trece, în aceeaşi calitate, la revista „Lumina". Se afirmă ca un factor activ în asociaţiile şi societăţile românilor din Voivodina, participă la numeroase întâlniri ale scriitorilor în România, Suedia, Germania, Rusia ş.a. A colaborat la toate revistele româneşti din Serbia, dar şi la multe publicaţii sârbeşti. Este prezent, de asemenea, în presa culturală românească. Debutează, ca elev, în revista „Lumina", cu versuri (1953) şi, doi ani mai târziu, publică poezii în limba sârbă, la „Polja". Editorial debutează în volumul colectiv Versuri (1962). Producţia sa poetică, adunată în mai multe plachete, conţine versuri dedicate copiilor, într-o tonalitate ce mizează pe naivitate, cu o anumită prospeţime a zicerii, şi poezii lirice înrâurite de folclor şi scrise în registru romantic. Erotica este simplă, directă, fără o preocupare specială în privinţa tehnicilor. Prin romanele încercarea de a zbura (1988) şi Calea scorpionilor (1989), M. propune un proiect epic ciclic, în care este urmărit destinul unor români din spaţiul sârbesc în perioada interbelică, evocare animată de un fior autobiografic, şi apoi traiectul dramatic al unor tineri confruntaţi cu situaţii imprevizibile în cel de-al doilea război mondial. De altfel, memorialistica este una dintre formulele privilegiate, aşa cum dovedeşte şi volumul de amintiri Pe când creşteam (1985). A tradus din literaturile popoarelor aparţinând fostului spaţiu iugoslav. SCRIERI: Moştenire, Pancevo, 1970; De vorbă cu melcul, Pancevo, 1972; Prietenii mei, Pancevo, 1975; Nefire, Pancevo, 1977; Pretutindeni eu, Pancevo, 1982; Pe când creşteam, Pancevo, 1985; Medalioane, Pancevo, 1986; 1985; Vitralii, Pancevo, 1987; încercarea de a zbura, Novi Sad, 1988; Calea scorpionilor, Novi Sad, 1989; Hai, hui, pe cărărui, Novi Sad, 1990; Vânt de răsărit, Novi Sad, 1995. Antologii: Carnavalul cuvintelor, Novi Sad, 1995. Repere bibliografice: Ioan Baba, Compendiu bibliografic. Scriitori, „Lumina", 1996,1,61-62; Popa, Lit. rom. Voivodina, 269-281. C.D. Milu Dicţionarul general al literaturii române 3 76 MILU, Matei (1756, Spătăreşti, j. Suceava - 3.X.1801), poet. Fiu al unei Safta din familia Roset şi al lui Enacachi Milu (Milo sau Mile), staroste de Cernăuţi, M. este bunicul marelui actor Matei Millo. Avea oarecare cultură, deprinzând acasă franceza şi greaca modernă (în care şi compune o poezie). Nici limba rusă nu îi era străină, de vreme ce fusese la Şcoala de paji, la Petersburg (1769-1775). Nutrea interes pentru matematici, dovadă o aritmetică din 1795, probabil o copie după manualul lui Amfilohie Hotiniul. Boier velit, stihuitorul fu mai întâi vătav de aprozi, apoi vel sulger, vel stolnic, ispravnic, vel ban, vel spătar. Preocuparea pentru poezie a lui M. a fost statornică, dar versurile lui elegiace sunt naive şi convenţionale. Ele anticipă totuşi — dacă nu cumva îi vor fi servit chiar de model — lirica erotică a lui Costache Conachi. Tânguitoare, întretăiate de suspinuri şi de oftaturi grele, aceste stihuri se resimt de înrâurirea manierei anacreontice, cum şi de aceea a liricii galante franceze. M. citea şi pe Voltaire, din care traduce o scurtă cugetare. în epocă nu apare ca o figură veche, anacronică, câteodată el arătându-se receptiv la înnoiri, curios de prefacerile aduse de civilizaţia apuseană. Pe plan literar e sensibil la turnura de gândire a moraliştilor francezi, mai apropiată structurii şi formaţiei sale. Nota originală a scrierilor lui se vădeşte în genul satiric. înaintea lui Barbu Paris Mumuleanu, M. concepe, în forma populară a cimiliturii, o serie de schiţe caracterologice, sumare portrete caricaturale, în care surprinde defecte de ordin moral îndeosebi, precum şi moravuri de-ale contemporanilor. Un ascuţit simţ al ridicolului dă „caracterelor" sale accentul de expresivitate. Portretul creionat avarului paharnic Iordache Lazu a fost socotit primul pamflet românesc în versuri. Maliţioasă, verva satiricului dă la iveală şarje izbutite, cu o oarecare inventivitate verbală. Expresia, cu iz popular, e încă nefiltrată de greco-turcisme, dar are pe alocuri culoare. Cu ocazia încheierii păcii între Rusia şi Turcia, M. compune o odă, închinată lui Alexandru Moruzi (1792), una dintre primele în limba română. SCRIERI: [Poezii], în I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul XVIII: Matei Milu, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XX, 1897-1898, în Primii noştri poeţi, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964, 73-80, în Poezia română clasică (De la Dosoftei la Octavian Goga), I, îngr. Al. Piru şi I. Şerb, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1970,25-27. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 400-401; Popovici, Studii, 398-402; Călinescu, Ist. lit. (1941), 75-76, Ist. lit. (1982), 70-71; Piru, Ist. lit., II, 258-262; Ist. lit., II, 177-180; Dicţ. lit. 1900, 577; I.C. Miclescu-Prăjescu, Contribuţii la biografia poetului Matei Milo (1756-1801), AIX, 1992, 529-536; Satco-Pânzar, Dicţionar, 144; Dicţ. scriit. rom., III, 223-224. F. F. MINAR, Octav (pseudonim al lui Octav Popovici; 8.XI.1886 — 1967), istoric literar şi prozator. Şi-a luat licenţa în drept la Iaşi. Cu teza Metoda istorică şi estetică în cercetarea operelor literare, susţinută la Universitatea din Bucureşti, a obţinut doctoratul în litere şi filosofie. A practicat meseria de profesor şi pe aceea de avocat. A colaborat la nurheroase periodice, între care „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Tribuna", „Rampa", „Universul", „Revista idealistă", „Adevărul literar", „Flacăra", „Dimineaţa", „Facla", „Viaţa literară şi artistică". A mai semnat şi O.M. sau Omin. M. este recunoscut ca unul dintre „maeştrii" falsului documentar introdus în câmpul cercetării literare. A plasto-grafiat abundent, a inventat documente, a pus în circulaţie texte apocrife, a lansat scrisori şi manuscrise contrafăcute. Obiectul predilect este viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, pe seama căruia tipăreşte câteva cărticele conţinând elemente senzaţionale, cele mai multe născocite, de genul Cum a iubit Eminescu. Pagini intime (1911), precum şi un roman despre Eminescu şi Veronica Micle — Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri (1936), biografie romanţată, în fapt un monument de prost gust, scris pe bază de aşa-zise „documente postume: scrisori, manuscrise şi memorii", evident dubioase. A avut ambiţii de editor: Vasile Conta, Opere complete (1914), Teatru inedit de I.L. Caragiale (1926) ş.a. Aceste lucrări abundă în biografism simplist, comentarii anoste, vădind lipsă de cultură. în afara câtorva documente a căror autenticitate trebuie şi ea verificată, activitatea lui M. este considerată fără valoare. La sugestia lui G. Călinescu, de stabilirea exactă a falsurilor s-a ocupat Sorin Alexandrescu, pe vremea când era cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti. M. mai este autorul unor dramatizări pe subiecte biblice: Umbra lui Christ (1914), Quo vadis (1915), ambele după H. Sienkiewicz, şi al unor prelucrări după Moliere. SCRIERI: Eminescu comemorativ, Iaşi, 1909; Filosoful Conta. Viaţa şi opera. Poeziile. Cugetările lui postume, Iaşi, [1910]; Caragiale. Omul şi opera, Iaşi, 1912; Artistul reginei (Grigore Manolescu), Iaşi, [1913]; Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914; Umbra lui Christ, Bucureşti, 1914; Veronica Micle, muza lui Eminescu, Bucureşti, 1914; Quo vadis, Bucureşti, 1915; Delavrancea apărând pe Caragiale, Bucureşti, [1923]; Critica literară în secolul al XlX-lea, Bucureşti, [1929]; Moliere povestind copiilor, Bucureşti, 1930; George Coşbuc, Bucureşti, 1933; Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu - Veronica Micle, Bucureşti, 1936; Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, f.a.; Patriotismul lui Eminescu (Geneza), Bucureşti, f.a. Ediţii: Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, [1911]; Vasile Conta, Opere complete, Bucureşti, [1914]; Veronica Micle, Dragoste şi poezie, ale lui pentru mine şi ale mele pentru dânsul, Bucureşti, [1923]; I.L. Caragiale, Teatru, I-II, Bucureşti, 1924, Teatru inedit, Bucureşti, 1926; Mihai Eminescu, Probleme şi analize filosofice, Bucureşti, 1924; G. Coşbuc, Poeme şi poveşti, Bucureşti, 1932. Antologii: Iaşii în lumina vremurilor de altădată, Iaşi, [1911]; Idei şi gândiri, Bucureşti, f.a. Traduceri: F.M. Dostoievski, Romanul unui necunoscut, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,186; Cioculescu, Aspecte, 624-626; Sorin Alexandrescu, Probleme de autenticitate în corespondenţa Eminescu publicată de Octav Minar, RITL, 1964,2; Marta Anineanu, Corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, RITL, 1967,4; Bucur, Istoriografia, 228-229; Augustin Z.N. Pop, Prefaţă, în Veronica Micle, Corespondenţă, Cluj-Napoca, 1979, 19-23; Dicţ. scriit. rom., III, 224-225. ' S.l.-J. MINCU, Marin (28.VIII.1944, Slatina), critic şi teoretician literar, poet, prozator şi traducător. Este fiul Anicăi (n. Voica) şi al lui Duţă Mincu, muncitor. Urmează în Slatina şcoala primară şi 377 Dicţionarul general al literaturii române Mincu Liceul „Radu Greceanu" (1958-1962), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1962-1967). Frecventează cenaclul Junimea, fiind unul dintre studenţii care militează pentru înfiinţarea revistei „Amfiteatru" (1966), la care va avea o rubrică permanentă de critică. Din 1968 va funcţiona la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanţa. în 1971 îşi ia doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza Opera literară a lui Ion Barbu. în 1974 obţine prin concurs postul de lector la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Torino şi la instituţia similară din Milano. în aceeaşi perioadă face o specializare în semiotică literară cu profesorul Silvio Avalle D'Arco. Din 1978 până în 1994 este profesor asociat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Florenţa. Experienţa formatoare a acestor studii este fructificată în volumul Semiotica literară italiană (1982), dar şi în Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), în care propune o nouă metodă de abordare a textului literar. Metoda tex-tualist-semiotică e aprofundată în volumul următor, Eseu despre textul poetic (1986), care susţine şi ideea unei „promoţii textualiste" în anii '80. Din 1990 este profesor la Facultatea de Litere din Constanţa. Este unul din membrii fondatori ai Universităţii „Ovidius" din Constanţa (al cărei prim rector este) şi decan al Facultăţii de Litere, Istorie, Teologie şi Drept a Universităţii „Ovidius" (1990-1998). în 1991 înfiinţează Editura Pontica (1991), în cadrul căreia coordonează colecţia „Biblioteca italiană" şi colecţia de poezie „Euridice" (care promovează poezia tânără). în 1993 înfiinţează revista culturală „Paradigma". în 2002-2003 conduce cenaclul „Euridice" al Uniunii Scriitorilor, ulterior transferat la Muzeul Literaturii Române. Debutează în 1964, la „Gazeta literară", cu un articol de critică, iar ca poet la „Amfiteatru", în 1966. Editorial, începe cu placheta de poezie Cumpănă (1968) şi cu o culegere de eseuri Critice (1,1969). Ca romancier, va fi prezent cu primul volum din ciclul Intermezzo în 1984. Colaborează la mai toate revistele literare din ţară (rubrici permanente în „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească" ş.a., la pagina culturală a ziarului „Cotidianul", din 1999) şi la reviste italiene, precum „Alfabeta" (Milano), „La fiera letteraria" (Roma), „Strumenti critici" (Torino), „Uomo e cultura" (Palermo), „Inventario" (Florenţa), „L'Indice" (Torino), „La nouva rivista europea" (Milano) etc. A alcătuit antologii importante din poezia italiană sau din lirica română contemporană: Poeţi italieni din secolul XX. De la Pascoli la Magrelli (1988), Avangarda literară românească (1983), Poezia română actuală (1-111,1998-1999), Poezia română în secolul XX (1,2003), a îngrijit ediţii din scriitori italieni şi români. în Italia, M. desfăşoară o eficientă activitate de traducere şi de popularizare a literaturii române, editând şi comentând pe Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu sau Paul Celan, întocmind o antologie a poeziei de avangardă (în colaborare cu Marco Cugno) şi o culegere de descântece populare. Folclorul (cu precădere balada) beneficiază de o explorare semiotică în volumele I canti narrativi romeni. Analisi semiologica (1977), I mondi sovrapposti. La modellizzazione spaziale nellafiaba romena (1978) şi Mito-fiaba- canto narrativo. La transformazione deigeneri letterari (1986). Redactează articolele referitoare la literatura română în Dizionario degli autori (Milano, Bompiani, 1987). Publică în Italia şi două romane originale, II diario di Dracula (1992) şi II diario di Ovidio (1997; Prix Union Latine), ambele cu ecouri în presa italiană şi în lumea culturală. Ca italienist a fost răsplătit cu mai multe premii, printre care Premiul „Eugenio Montale" (1989). Pentru activitatea culturală polivalentă i s-a atribuit, în 1996, Premiul Herder. Situat pe o poziţie de forţă mai puţin acută decât criticul, poetul M. este totuşi autorul unei producţii considerabile. Creatorul pare a fi încercat să redescopere pe cont propriu gesturile şi posturile poetice fundamentale, trecând de la un registru lexical şi imagistic la altul, schimbând cu dexteritate instrumentele. Obsesia centrală a liricii lui este localizabilă în modelul instabil compus de interfeţele realului, înţelegându-se prin asta atât existentul, cât şi realitatea poetică, surprinse în contiguitatea lor esenţială. Publicat în 1980, volumul Pradă realului marchează un viraj decisiv în direcţia metatextualului. Ca prozator, M. este autorul unui ciclu numit generic Intermezzo. Cărţile seriei pun în dispozitiv, din perspectiva unei Mincu Dicţionarul general al literaturii române 3 78 conştiinţe romaneşti bine articulate şi armate teoretic, o provocare adresată tradiţiei literare intimiste şi mimetice, ţintind redefinirea unor concepte ca sinceritate, autenticitate sau experienţă. Paralel cu ambiguizarea relaţiei dintre viaţă şi scris, romanele ciclului Intermezzo se remarcă prin ineditul tehnicii de dramatizare a scriiturii. Rezultatul e un text cu identitate incertă, greu de atribuit fără rezerve fie ficţiunii, fie comentariului ei. în cărţile de critică, M. s-a ocupat intermitent de diferitele momente ale devenirii poetice. Un pivot important al demonstraţiilor sale îl reprezintă studiile eminesciene -cel din Repere (1977), dar şi comentariile succesive la Luceafărul, care mizează pe dimensiunea „neoonirică" a poemului. Un altul e reprezentat de analiza modelelor semiotice ale baladei, conform axiomei enunţate, conform căreia evoluţia formelor româneşti de expresie poetică începe, ca punct de maximă realizare, cu poezia populară. Odată stabilite premisele, criticul survolează literatura română de la Anton Pann la Tristan Tzara şi de la Ion Heliade-Rădulescu la Mircea Cărtărescu, trecând şi prin momentele-cheie ale epocii interbelice, când prin autori de formaţie diversă - Camil Petrescu şi Anton Holban, Lucian Blaga şi Mircea Eliade, Al. A. Philippide şi Ion Barbu - actul de a scrie începe să se gândească şi să se analizeze profund pe sine. în sistemul de referinţă al lui M. Ion Barbu ilustrează - la fel ca Lautreamont, Mallarme sau Rimbaud - un caz, sărind peste etape în înţelegerea şi practicarea poeziei. Opera este abordată dintr-un unghi gnoseologic, analiza concentrându-se asupra modurilor în care funcţionează actul cunoaşterii poetice. Secţiunile fundamentale ale cărţii sugerează convergent imaginea unui poet-pelerin, angajat în explorarea resurselor poeziei. Logica speculativă nu coincide însă cu cronologia reală a scrierilor barbiene, unde hermetismul este etapa ultimă, după care Ion Barbu se refugiază definitiv între meterezele geometriei. Preocupat să găsească un ax central al poeziei acestuia, criticul îl află în obsesia metapoetică. Ca argument de unitate al unui univers poetic, metareflexia este şi puntea de comunicare între cele două cărţi ale lui M., aparent atât de diferite între ele. Barbu iniţiatul şi Barbu textualistul devin cele două feţe ale lui lanus, dimensiuni complementare ale aceluiaşi tot. De altfel, cărţile de critică ale lui M. pot fi grupate sub două zodii diferite: cele anterioare şi cele posterioare studiului Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, releu de transmisie în producţia sa. Primele două volume de Critice (1969-1971), Poezie şi generaţie (1975) şi Repere formează un ciclu de sine stătător, ca sferă de interes şi ca mijloace. Scopul pare să fie acela de a fixa pe harta literaturii române jaloanele esenţiale, care vor reprezenta sistemul stabil de coordonate al criticului. A doua serie ar include, pe lângă Eseu despre textualizarea poetică, Eseu despre textul poetic, Textualism şi autenticitate (1993J, precum şi sateliţi ca antologia Avangarda literară românească. în Eseu despre textul poetic se acreditează ideea unei „promoţii textualiste", suprapuse în mare parte generaţiei optzeciste, dar cuprinzând şi autori din afara acestei generaţii, care scriu o „literatură a experimentului" şi exaltă „conştiinţa de sine a Textului". Printre textualişti, pentru care scrisul se reduce în mod esenţial la o „aventură semiotică", M. îi numără pe poeţii Mircea Ivănescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Florin Iaru, Cristian Popescu, Aurel Pantea, pe prozatorii Alexandru George, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Gellu Naum (în Zenobia), pe dramaturgul Matei Vişniec sau pe eseistul Petru Creţia în Norii ş.a. Odată cu volumul Textualism şi autenticitate, concepţia textualistă a criticului depăşeşte nivelul tehnicist al anilor '80 (sub influenţa modelului tel-quelist): va miza acum pe ideea de autenticitate şi pe dimensiunea existenţială a actului scriptural. Poeticitate românească postbelică (2000; Premiul Uniunii Scriitorilor) continuă acest demers, oferind o încercare de sinteză asupra poeziei româneşti postbelice, văzută din punctul de vedere al succesiunii „generaţiilor de creaţie" şi urmărind „momentele de ruptură" în evoluţia ideii de poeticitate. Şi romanele din ciclul Intermezzo pot să fie revendicate de acest sistem planetar filotextualist. M. se numără printre cei care au limpezit la noi semnificaţiile şi filiaţiile textualismului, intervenind într-un spaţiu al echivocului şi al improvizaţiilor, pentru critic, în perspectivă sincronică, textul devine una dintre alternativele esenţiale ale creaţiei, pe când dintr-un unghi diacronic, el funcţionează ca reper în istoria internă a expresivităţii literare. Aplicat poeziei româneşti, etalonul textual serveşte pentru evaluarea unor autori postbarbieni, de la Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Mircea Ivănescu la Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu sau la optzeciştii Mircea Cărtărescu, Elena Ştefoi, Liviu Ioan Stoiciu ş.a. SCRIERI: Cumpănă, Bucureşti, 1968; Critice, I-II, Bucureşti, 1969-1971; Calea robilor, Bucureşti, 1970; Eterica noapte, Bucureşti, 1972; Văile vegherii, Bucureşti, 1974; Ion Barbu comentat, Bucureşti, 1975; Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975; Discurs împotriva morţii, Bucureşti, 1977; Repere, Bucureşti, 1977; I canti narrativi romeni. Analisi semiologica, Torino, 1977; I mondi sovrapposti. La modellizzazione spaziale nellafiaba romena, Torino, 1978; „Luceafărul" comentat, Bucureşti, 1978; Pradă realului, Bucureşti, 1980; Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Bucureşti, 1981; Proba de gimnastică, Bucureşti, 1982; La semiotica letteraria italiana, Milano, 1982; ed. (Semiotica literară italiană), Bucureşti, 1983; Lucian Blaga comentat, Bucureşti, 1983; Intermezzo, I-IV, postfaţă Octavian Soviany, Bucureşti, Constanţa, 1984-2002; Pradă realului, postfaţă Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1985; Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986; In agguato, îngr. Alfredo Giuliani, Milano, 1986; Mito-fiaba-cânte narrativo. La trasformazione dei generi letterari, Roma, 1986; Despre fragilitatea vieţii, Bucureşti, 1987; Mircea Eliade e VItalia (în colaborare cu Roberto Scagno), Milano, 1987; Opera literară a lui Ion Barbu, Bucureşti, 1990; II diario di Dracula, pref. Cesare Segre, postfaţă Piero Bigongiari, Milano, 1992; Textualism şi autenticitate, Constanţa, 1993; Mihai Eminescu, Constanţa, 1996; II diario di Ovidio, pref. Umberto Eco, Milano, 1997; Despre fragilitatea vieţii, pref. Valentin F. Mihăescu, Bucureşti, 1997; Ipoeţi davanti all'apocalisse, pref. Rotiroti, Udine, 1997; Am visat că visez că sunt înger, Bucureşti, 1998; Contribuţii eminescologice, Constanţa, 2000; Paradigma eminesciană, Constanţa, 2000; Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000; Vine frigul, pref. Gheorghe Grigurcu, postfaţă Irina Mavrodin, Bucureşti, 2000; A fi mereu în miezul realului, introd. Octavian Soviany, Constanţa, 2001; Cum mi-am înscenat un accident de maşină, Bucureşti, 2002. Antologii: Avangarda literară românească, introd. edit., Bucureşti, 1983; Convorbiri cu poeţi italieni, Constanţa, 1995; De ce scriu poezie..., Constanţa, 1996; 379 Dicţionarul general al literaturii române Minerva Poezia română actuală, I-III, Constanţa, 1998-1999; Poezia română în secolul XX, I, Constanţa, 2003; Canon şi canonizare, Constanţa, 2003; Dosarul Cenaclului „Euridice", I-II, Bucureşti-Constanţa, 2003. Traduceri: Silvio Avalle D'Arco, Modele semiologice în Commedia lui Dante, pref. trad., Bucureşti (în colaborare cu Ştefania Mincu); Poesia romena d'avanguardia. Testi e manifesti da Urmuz a Ion Caraion, Milano, 1980 (în colaborare cu Marco Cugno); Nuovi poeţi romeni, Florenţa, 1986 (în colaborare cu Marco Cugno); Nichita Stănescu, 11 elegie, Milano, 1987; Poeţi italieni din secolul XX. De la Giovanni Pascoli la Valerio Magrelli, pref. trad., Bucureşti, 1988; Lucian Blaga, I poemi della luce, Milano, 1989 (în colaborare cu Sauro Albisani); Mihai Eminescu, Lucifero, Milano, 1989 (în colaborare cu Sauro Albisani), Genio desolato, Bergamo, 1989, La mia ombra e altri racconti, Milano, 2000; Fiabe romene di magia, Milano, 1989; Mihai Eminescu e il romanticismo europeo, îngr. Sauro Albisani, Roma, 1990; Paul Celan, Scritti romeni, Udine, 1994; Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, I-II, Constanţa, 1991 (în colaborare cu Ştefania Mincu), Insula din ziua de ieri, Constanţa, 1995 (în colaborare cu Ştefania Mincu); Mario Luzi, Poezii, Constanţa, 2000. Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, „Critice", F, 1970, 7; Doinaş, Diogene, 249-250; Nicolae Manolescu, Cărţi de poezie, RL, 1972, 50; Cândroveanu, Alfabet, 137-143; Nicolae Manolescu, Critica gongorică, RL, 1975,18; Cornel Ungureanu, Legile meseriei, 0,1975,12; Laurenţiu Ulici, Mihai Dinu Gheorghiu, Ion Barbu în lectură critică, TMS, 1975, 3; Victor Atanasiu, Critica poematică, VR, 1976, 3; M.N. Rusu, în căutarea unui program critic, AFT, 1978,7; Iorgulescu, Scriitori, 315-318; Edgar Papu, O recentă interpretare a „Luceafărului", LCF, 1979, 2; Al. Paleologu, Regula şi tactica jocului, LCF, 1979,9; Grigurcu, Poeţi, 281-284; Mircea Zaciu, O antologie, T, 1980,9; Lit. rom. cont, 1,711-712; Negoiţescu, Alte însemnări, 167-171; Alex. Ştefănescu, A avea ultimul cuvânt, TMS, 1981, 3; Mircea Iorgulescu, Prezenţe lirice, RL, 1981,15; Gheorghe Grigurcu, între natură şi artificiu, AFT, 1981,7; Şerban Foarţă Re-purificarea lui Ion Barbu, 0,1982,51; Marcel Pop-Corniş, Metodă şi esprit de finesse, LCF, 1983, 12; Mihai Zamfir, Colores semioticae, RL, 1984,6; Raicu, Fragmente, 288-292; Ioan Buduca, Probarea poeziei, AFT, 1985, 2; Constantin Pricop, Un roman, CL, 1985, 3; Cornel Moraru, Totul despre real, VTRA, 1986,3; Edgar Papu, Un critic de iniţiativă, LCF, 1986,39; Monica Spiridon, Drumul spre Meka sau Aventura textuală, RL, 1989, 23; Ioan Buduca, Despre textualism, CNT, 1990, 31; Monica Spiridon, Barbu după Barbu, R, 1991,3; Marius Peter Weber, „II diario di Dracula", „Zeitschrift der Germanisten Rumăniens", 1992,2; Mircea Muthu, Text şi textualizare, TR, 1995, 3; Ulici, Lit. rom, I, 482-484; Nicolae Oprea, Proba Eminescu, „Calende", 1997, 1-2; Mircea A. Diaconu, Marin Mincu şi conştiinţa fragilităţii, CL, 1998,2; Dimisianu, Lumea, 334-338; Grigurcu, Poezie, II, 117-132; Dicţ. esenţial, 523-528; George Popescu, Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii, Bucureşti, 2000; Manolescu, Lista, III, 359-363; Popa, Ist. lit, II, 577-578; Mircea Pbpa, Marin Mincu sau Farmecul nedisimulat al insurgenţei, ALA, 2002,626; Octavian Soviany, Experiment şi angajare ontologică. Eseu despre opera lui Marin Mincu, Bucureşti, 2002; Dicţ. analitic, IV, 399-401,558-559. ' M.S., R.D. MINERVA, revistă literară apărută la Brăila, bilunar, între 1 martie şi 15 octombrie 1889, cu o întrerupere între 1 iunie şi 1 septembrie. Director: H. Theodoroff. Editorialul primului număr semnalează primejdia pe care o ascunde avalanşa traducerilor făcute doar pentru profit material. M. anunţă că va publica tălmăciri de calitate din literatura străină, „orice scriere originală", precum şi contribuţii de istorie sau informaţii culturale. Beletristica tipărită este însă cu mult sub nivelul promisiunilor. Colaborează Christu Şt. Reveneanu, Wladimir Barca-Karbotti, I. Christescu şi I. Theodoroff. Se traduc pagini din Georges Ohnet şi câteva romane senzaţionale (Misterele crimei ş.a.). W. Barca-Karbotti se vădeşte a fi preocupat şi de mitologie în articolele Câteva cuvinte asupra divinităţii Krişna la indieni, Mitul lui Prometeu, Feele şi literatura lor. R.Z. MINERVA, revistă apărută la Bistriţa, bilunar, între 1 august 1891 şi 15 decembrie 1894. Proprietar, editor şi redactor responsabil este George Curteanu. M. îşi întrerupe apariţia din cauza „persecuţiilor şi a piedicilor" pe care le întâmpina redactorul, provocate de atitudinea manifestată în problema naţională. Publicaţia îşi propune să reflecte viaţa socială şi culturală a românilor din întreaga Transilvanie şi acordă o atenţie deosebită poeziei populare. Apar, totodată, note şi ştiri în legătură cu principalele periodice româneşti din Imperiul Habsburgic şi din România, precum şi informaţii culturale, literare, politice despre românii de pretutindeni. M. a fost unul dintre puţinele periodice româneşti în care atacurile îndreptate de Al. Grama împotriva lui Mihai Eminescu au avut o primire favorabilă. Aici a apărut şi un articol intitulat Un poet din şcoalele Blajului, în care Eminescu este comparat cu obscurul V.B. Muntenescu, preferinţele criticului de ocazie îndrep-tându-se către versurile acestuia din urmă. Publicaţia are însă şi merite în ceea ce priveşte propagarea unei literaturi de bună Anulu I. 1. 7^jf Şia.ru, 4. LITERARO BELETRISTICI) şi de DISTRACŢIUNE. Cuprinsulu: Milwilu Cnsâlnirtanii, p<«»i i tU- Owrw W* -- 2. Scri»url liu-rAr» /'■ r.J;U ; 3. Des- j- , i' î» <. <■ Z /; -«* 4 lî Tirului ■> - i d V « «' * &*«*.• (t« 1- VotHHt — T. Oui’e-ipojiiliiiţ.'t: Dive»*; «AoHnr* d« .«ani; —10, Annnţiurt «SWKirt, BttWl şi WSKm8 BSTOSiB®? O e o rge O u rt es atiu. bistriţa, Tipografia Ca rol A Ore «di. 1891. Minerva Dicţionarul general al literaturii române 380 calitate. în paginile ei G. Coşbuc a tipărit pentru prima dată Noapte de vară, precum şi alte poezii originale şi traduceri. Tot aici debuta, dacă nu se iau în considerare versurile din revista şcolară „Muza", viitorul critic Ilarie Chendi (1893). Colaborează cu versuri şi George Simu, Petre Dulfu, Zaharia Boiu, iar cu proză V. Ranta-Buticescu, C. Szatmary, T. Simtion. Un grup de intelectuali transilvăneni (Anton Pop, lacob Onea, Marioara Bosga ş.a.) trimite culegeri de folclor din jurul Năsăudului, din Bihor, din zona Aradului. Se publică şi tălmăciri din Byron, Lenau (Cântece din trestie), Schiller, La Bruyere (fragmente din Caractere, traduse de îeronim G. Bariţiu), Maupassant şi Jokay Mor. Predomină însă traducerile şi adaptările din autori germani, maghiari şi francezi mai puţin sau deloc cunoscuţi (Theo Seelmann, E. Kulcsâr, H. Berlis), ceea ce semnalează orientarea redacţiei către o literatură considerată accesibilă, aptă de a trezi interesul unei categorii mai largi de cititori. R.Z. MINERVA, cotidian apărut la Bucureşti între 13 decembrie 1908 şi 19 octombrie 1916. Deşi nu este menţionat pe copertă, redactor e Ioan Slavici, care va acorda o atenţie sporită chestiunilor politice de peste munţi şi va aduce în coloanele M. un mare contingent de colaboratori ardeleni, care vin în continuarea realismului poporal tribunist. în primul număr al ziarului I. Slavici arată că publicaţia va fi un „organ popular şi naţional" (Cuvântul nostru). Dimitrie Anghel şi St. O. Iosif, sub pseudonimul A. Mirea, deţin o rubrică permanentă, printre colaboratori mai putând fi întâlniţi Mihail Sadoveanu (nuvela Un duşman), Zaharia Bârsan, Ioan Scurtu, G. Topîrceanu, Natalia Iosif, N. Ţimiraş, Al. Anestin, Sergiu Cujbă, Claudia Millian, Alceu Urechia (Un sfat pe zi), P. Botzan, Ioan Adam (Gărgăuni). Natalia Iosif traduce din Samain, Andrei Naum din Lenau, Al. Anestin din Victor Hugo (Şi cosmosul surâde) şi Leconte de Lisle (Amiaza). „Cronici vesele" dă Al. G. Doinaru, care semnează şi Ivan Turbincă. Criticul oficial este Ioan Scurtu, care consacră întinse cronici de întâmpinare unor scrieri precum Criticele dlui Titu Maiorescu, Spice de N. Gane, Carmen Saeculare de A. Mirea, Oameni şi locuri de M. Sadoveanu, Apus de soare de B. Delavrancea, Poezii de Al. Vlahuţă, Departe de lume de Constanţa Hodoş, Constanţa pitorească de Ioan Adam, Poveşti de I. Slavici. Gazeta beneficiază de o remarcabilă parte literară, unde gustul literar al lui Slavici se verifică din plin prin predilecţia pentru literatura cu caracter ţărănesc şi educativ (Octavian Goga, St. O. Iosif, C. Sandu-Aldea, Constanţa Hodoş, Simion Mehedinţi, Ion Bârseanul, prin care se continuă programul de la „Vatra". Mai colaborează G. Demetrescu, Th. D. Speranţia, Ion Bârseanul, G. Bogdan-Duică, Al. I. Hodoş (I. Gorun), C. Rădulescu-Motru, G. Ţiţeica, Al. Tzigara-Samurcaş, scopul ziarului fiind acela de a ţine locul unei mici enciclopedii cu caracter de popularizare. * M.Pp. MINERVA ■mm BifimEÂ.îA cu ■wtmi&sm m takj. st ■mssaj&xm"-^ KOÎHsECREL R£I PREFECŢI MFS4Î i , _ WOUILQ8 MINIŞTRI DE JDSEŢ£ §Ş ^lltSSpa ■ -ga auHţreşg , t............................................................................................................................................. PROGRAMUL OUVEftWmui COHSEBVATOB DeslJfatîila (Hm Htre P. Ca* s*^p!lE^Î ===== CUMPĂRĂ oâle:nq^rul #iminerveim Inedite, aolettdide suplimente to cu. r-~ ~*~ î «ar ÎS$ I anmjiui. vederi din ţarfe | pp |Q1| , I, ...i aupi^.taMo^giae crfor ta ai ăoseama picteri.:- ■*.] MINERVA, revistă apărută la Iaşi, de trei ori pe an, între 1927 şi 1930, ca organ al Societăţii de Filosofie şi Ştiinţe Sociale din localitate. într-un Cuvânt înainte, Ion Petro viei subliniază necesitatea şi utilitatea publicaţiei: „Răspunde [...] la o nevoie a timpului apariţia unei reviste de idei, cu încercări de sinteză. Aş zice a unei reviste filosofice — dacă nu m-aş teme de false interpretări". în fapt, aria preocupărilor e mai extinsă, îmbrăţişând şi alte domenii în afara celui filosofic. Colaborează cu studii D.D. Roşea (Note pentru o introducere în filosofia lui Hegel), Dan A. Bădărău (Virtualităţile noţiunilor, Schopenhauer influenţat de pozitivism), I. Petrovici (Comemorarea lui Spinoza, Metafizica în filosofia contemporană), Petre Andrei (Marx şi Durkheim), Nicolae Bagdasar, Gh. I. Brătianu, C.I. Botez, Cicerone Iordăchescu. Ştiinţele sociale sunt abordate mai ales de Petre Andrei (Problema claselor sociale, Fascismul, Raporturile dintre politică şi morală, Mişcările sociale şi politice ale tinerimii) şi Alexandru Claudian (Rolul socialismului marxist în prefacerile sociale din Rusia şi Germania), cărora li se adaugă D.I. Suchianu (Ideea de timp în economia politică) şi Gheorghe I. Brătianu. De psihologie se ocupă Mihai Ralea (Asupra saturaţiei fenomenelor sufleteşti, Câteva observaţii asupra psihologiei simbolului, Filosofia seriozităţii) şi Ioan D. Gherea (Analiza psihologică a cauzalităţii). Paginile consacrate esteticii, istoriei culturale şi literaturii sunt semnate de Tudor Vianu (Eternitatea şi vremelnicia artei, Psihanaliza şi teoria artei), Petre Andrei (Consideraţiuni asupra romantismului), Nicolae Bagdasar (Asupra culturii europene). în mai multe numere Andrei Oţetea se ocupă de problemele Renaşterii, iar Cezar Papacostea studiază Antichitatea, făcând şi trimitere la 381 Dicţionarul general al literaturii române Minerva M I N E R VA REVISTĂ DE SINTEZA CULTURALĂ IAŞI INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE VIAŢA ROMÎNEASCĂ S. A. literatura română (Filosofia antică în opera lui Eminescu). Şt. Zeletin e preocupat de comparatism: Romantismul german şi cultura critică română, iar în jurul teoriei genurilor literare se numeşte cercetarea lui Octav Botez. Nu absentează nici domeniul lingvistic, ilustrat prin studiul Fonetică istorică, fonetică generală şi fonetică experimentală, semnat de Al. Rosetti. Recenziile şi notele sunt repartizate pe specialităţi: metafizică şi istoria filosofiei (Sorin Pavel, Ştefan George, Vasile Harea, M. Bantaş, Liviu Sirca, Traian Gheorghiu, Victor Savin, Alexandru Claudian, Mihail Uţă), sociologie şi ştiinţe sociale (Laurenţiu I. Preuţescu, Petre Andrei, Sorin Pavel, Em. Diaconescu, V. Harea, Mircea Mancaş, Traian Gheorghiu, Radu I. Luca, I. Hudiţă, Traian Ionaşcu), psihologie, estetică, pedagogie (Mihai Ralea, Şt. Bârsănescu, Octav Botez, C.I. Radu, Sterie Diamandi, S. Grigorovici). Colaboratorii străini sunt profesori la prestigioase universităţi europene: Othmar Spann (Viena), H.L. Stoltenbeg (Giessen), Werner Sombart şi Goetz Brief s (Berlin). M. V. MINERVA, revistă care apare la Bistriţa, lunar, apoi trimestrial, din ianuarie 1990. Comitetul de redacţie iniţial este format din Cornel Cotuţiu, Ion Moise, Andrei Moldovan, Ion Negru, Ioan Pintea, Lucian Valea. De la numărul 4/1990 Valentin Raus îl înlocuieşte pe Ioan Pintea. Revista mobilizează forţele creatoare din zonă şi valorifică, în general, informaţii legate de istoria şi cultura ţinutului Bistriţa-Năsăud. Contribuţiile documentare sunt, prin urmare, limitate la o arie restrânsă, văzută în relaţie cu importante evenimente sociale sau cu mari valori ale literaturii româneşti: Pompei Boca (Ilva Mare, vatră a strămoşilor lui Ion Creangă, Teatrul lui Vasile Alecsandri în judeţul Bistriţa-Năsăud), leu Crăciun (Liviu Rebreanu şi alegerea de deputat de la Năsăud din 5 mai 1906), Radu Telceanu (Terminologia locală din Maieru în nuvelele lui Liviu Rebreanu), Valentin Raus (Viaţa culturală în Bistriţa anilor 1940-1944). Un loc special îl are în sumar Dicţionarul „Minerva", unde sunt prezentate personalităţi culturale din zonă (Gavril Istrate, Valentin Raus, Lucian Valea, Lidia Bote, Teodor Tanco, Ion Oarcăsu, Aurel Rău, Valeriu Varvari, Zaharia Sângeorzan, Vasile Rebreanu, Dumitru Mircea, Andrei Moldovan, Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Dinu Flămând, Ioan Pintea). Un lung serial intitulat Literatura română în Transilvania nordică publică Dumitru Micu. Colaborează cu poezie Horia Bădescu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Gavril, Luca Onul, Marcel Săsărman, Lucian Valea, cu proză — Corin Braga (Fuga, fragment din romanul Claustrofobul), Cornel Cotuţiu, Valentin Raus, Dumitru Munteanu, iar cu teatru — Radu Ţuculescu şi Ion Moise. Se iau interviuri lui Lucian Valea, Alexandru Todea, Vasile Igna, Cornel Moraru, Mircea Zaciu, Cornel Cotuţiu, Horia Bădescu, Gavril Scridon, Alexandru Vlad, Mircea Opriţă, Corneliu Ştefanache, Ioan Alexandru, Bedros Horasangian, Liviu Antonesei ş.a. Cronica literară e semnată de Andrei Moldovan, Olimpiu Nuşfelean şi Ion Moise. Un important studiu de istorie literară scrie Mihai Gherman (Eminescu şi lecturile sale biblice). Se traduce din Albert Camus, Boris Pasternak, Leon Şestov, Emil Cioran, Robert Frost, Franz Kafka, Heinrich Boli ş.a. Se publică documente şi corespondenţă emanând de la Ion Agârbiceanu, Sergiu Al-George, Lucian Valea şi Emil Rebreanu. Alţi colaboratori: Nicolae Scheianu, Ioan Negru, Adrian Suciu, David Dorian, Daniel Drăgan, Dorel Sora, Dianallieş. AS. MINERVA LITERARĂ, revistă apărută la Galaţi într-un singur număr, la 12 noiembrie 1933, sub direcţia lui D. Ţiridis. într-un Cuvânt înainte semnat Direcţiunea, se precizează că atunci „când evenimentele simt atât de complicate, când spiritele sunt atât de dezorientate [...], un mănunchi de câţiva scriitori, fără deosebire de naţiune, de rit şi religie", şi-au propus să scoată această revistă spre „purificarea sufletelor şi înviorarea inimilor". Se publică poezia Pribeag de Const. Spirescu, poet căzut în 1917 la Oituz, însoţită de un medalion biografic, precum şi versuri de N. Georgescu; un Movileanu colaborează cu fragmente din romanul Sânge nobil, având subtitlul Scene din viaţa ţiganilor ursari. Nicolae Ursu scrie un articol polemic, Contra artei de standard, Radu Gyr traduce Cântecul iubitului de Goethe, iar D. Ţiridis, responsabil cu sectorul de popularizare a ştiinţei, scrie despre Einstein şi teoriile sale. M. V. MINERVA LITERARĂ ILUSTRATĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 15 noiembrie 1909 şi 3 august 1914, ca supliment al cotidianului „Minerva" (1908-1916). Se menţionează că publicaţia este realizată „cu colaborarea domnilor Miniaturi Dicţionarul general al literaturii române 382 Adam I., Anghel D., Bârseanul I., Bârsan Z., Cazaban Al., Chendi II, Demetrescu C., Doinaru Al., Dunăreanu N., Gârleanu Em., Karnabatt D., losif St. O., Locustean P., Rosetti Radu, Sadoveanu M., Sandu-Aldea C., Slavici I., Savel V., Scurtu I., Silvan Gh., Ţimiraş N. şi alţii". De la numărul 44/1910 caseta redacţională dispare. Revista e menită să întărească, prin literatură, efortul lui Ioan Slavici, redactorul gazetei „Minerva", de a crea un curent tradiţional, ataşat la tradiţiile populare. „Pe lângă literatura cea mai captivantă [...], pe lângă articole şi desenuri din cele mai artistice, mai de gust, menite să descreţească toate frunţile", periodicul îşi propune să publice „un foarte variat material de sfaturi, o cronică a modei cu un model în ilustraţie şi orice alte rubrici interesante şi utile". Promisiunile sunt onorate, de vreme ce materialele alese şi numeroasele rubrici iniţiate — „Săptămâna teatrală", semnată Barbu Lăutarul (Nicolae Pora), „Cronica plastică" de Nicolae Pora, „Cronica astronomică" de Victor Anestin, „Cronica medicală" de C. Ocăşanu ş.a. — acoperă o arie de preocupări dintre cele mai diverse. Literatura originală se înscrie, în general, pe două direcţii principale, urmărind fie aspectul moralizator, fie cel amuzant-umoristic. Sunt prezenţi cu poezii G. Tutoveanu, Petre Dulfu, D. Anghel, St. O. losif, AL Gh. Doinaru, I. Al. Sân-Giorgiu, Th. D. Speranţia, Oreste, D. Karnabatt, Zaharia Bârsan, D. Teleor (semnează şi Roelet), Const. A. Giulescu, Gr. Branişte, Mihail Procopiu, Liviu Coman, Al. T. Stamatiad, Claudia Cridim (Claudia Millian), Aurel Iancu, I. Botez, I.M. Vântureanu, Victor Eftimiu, Mircea Dem. Rădulescu, B. Nemţeanu. Ioan Slavici publică în foileton Nuţa, precum şi schiţele Leu paraleu, O încurcătură, O noapte fioroasă. Semnează proză Emil Gârleanu, Delabârsa (St. O. losif), N. Ţimiraş, M. Sadoveanu, Vasile Savel, Ioan Adam, D. Teleor, N. Dunăreanu, AL Cazaban, C. Sandu-Aldea, I. Răduţ, N. Pora, D. Constant, Vasile Pop, Const. A. Giulescu, V. Neacşu, G. Atanasiu, Petru Gh. Savin, Barbu Călin, Constanţa S. Eco-nomu. Critica literară este slab reprezentată. Ilarie Chendi realizează un medalion despre Ioan Popovici-Bănăţeanu, iar I. Scurtu se ocupă de Veronica Micle, Ecaterina Pitiş, Ion Creangă. în schimb, traducerile abundă, acoperind o arie geografică întinsă. Ludovic Leist traduce din August Strindberg, H. Sudermann, Bret Harţe, L.N. Tolstoi, Vsevolod Garşin, Jokai Mor, Alphonse Daudet, Grazia Deledda ş.a. Are căutare literatura umoristică (Mark Twain, Jerome K. Jerome, M.G. Saphir), precum şi romanul foileton „emoţional", „pasional" sau „de mare senzaţie" (Marchiza de Or andini, Banul şi nobleţea, Mister şi tragedie, Romanul unei femei de J.J. Kraszewsky). Nu lipsesc nici Dostoievski, Maupassant, V. Korolenko, Bj0rnstjerne Bjornson, Selma Lagerlof, Jules Lemaitre. Ilustraţiile reproduc opere de Rubens, N. Vermont, Arthur Verona, Frederic Storck, Kimon Loghi. M. V. MINIATURI, revistă apărută la Bucureşti, lunar, în trei serii: aprilie — 20 septembrie 1933, 10 februarie — 10 octombrie 1936, 15 noiembrie 1937 — 15 aprilie 1938, purtând subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă". Ultimul număr, sub forma unei broşuri, are drept unic autor pe Ion Goschin, iar subtitlul este „Cronici de artă literare şi plastice". Rubrici: „Pe marginea criticii", „Pictori şi expoziţii", „Revistele", „Curier literar", „Talente care mijesc", „Varia", „Redacţionale". La început M. are un caracter precumpănitor literar, pentru ca ulterior să câştige teren artele plastice; începând cu numărul 9/1936 se introduce rubrica „Evenimente în artele plastice", iar cea intitulată „Pictori şi expoziţii" ia amploare. Se publică poeziile Doina, Vrut-am, Peste creste ude, Rănitul, Zare de plumb, Horia, Ţară de Aron Cotruş, în sumar intrând şi versuri de G. Murnu (înstrăinare), I. Minulescu (Primăvară rurală), Tudor Arghezi (Despărţire), Coca Farago ş.a. Cronica literară e susţinută de Ion Goschin (Un roman de mare valoare: „Patul lui Procust" de Camil Petrescu, Un nou mare poet român: Aron Cotruş, Despre opera lui Gib Mihăescu, „Velerim şi Veler Doamne" de V.L Popa, Două romane remarcabile: „Arsenic" de Sergiu Dan şi „Polca pe furate" de Mihail Celarianu, Ion Biberi, „Etude sur la litterature roumaine contemporaine"). Folosind pseudonimele llie Gălănescu, Gh. Nico-dim, N. Sachelarie, Ana Săbăreanu, V. Săbăreanu, llie Văraru, Mache A. Velicu ş.a., acelaşi Ion Goschin scrie şi articole cu caracter teoretic (Criteriu şi critică, Despre titlul operei de artă, Despre geneza şi fundamentele esteticii, Tradiţie şi creaţie) şi semnează recenzii etc. Rubricile dedicate artelor plastice sunt terenul unde se exersează tot Ion Goschin. Seria a doua a revistei este ilustrată cu reproduceri din opera lui N. Grigorescu, S. Miitzner, Gh. Petraşcu, C. Baraschi, I. Papazoglu, N. Tempeanu, Adam Bălţatu, Micaela Eleutheriade ş.a. M. V. MINULESCU, Ion (6.1.1881, Bucureşti - 11.IV.1944, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi gazetar. Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu şase zile înainte de naşterea copilului. Mama, Alexandrina (n. Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. M. îşi petrece copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le face la Piteşti, până în clasa a Vl-a, când rămâne corigent la limba română; se înscrie la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899. Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile doar un semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Aici frecventează cafenelele literare, cunoaşte poeţi şi ziarişti, citeşte literatură simbolistă şi decadentă (Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas ş.a.). Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal (Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinaire) în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în 1905, fără să-şi fi terminat studiile. A debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei" (1897), cu poeziile Gândurile şi Aşteptare, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la 1900 publică versuri în „Foaia interesantă", „Foaia pentru toţi", „Moda ilustrată", „Carmen", „Evenimentul", „Adevărul de joi". începe să fie remarcat în 1906-1907, când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară", „Viaţa românească" şi „Convorbiri critice" (în oraşul cu trei sute de biserici stârneşte interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, 383 Dicţionarul general al literaturii române Minulescu exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul revistei). Debutul editorial are loc în 1908, cu Romanţe pentru mai târziu. Tot în 1908 debutează şi ca prozator, cu Casa cu geamurile portocalii. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de postemines-cianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program Aprindeţi torţele!, dinpropria-i publicaţie „Revista celorlalţi" (1908). Este, pentru scurt timp (în 1906), redactor la ziarul liberal „Viitorul", apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. în 1910 o cunoaşte pe Claudia Millian, cu care se căsătoreşte în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kiibler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula" (1912). Este şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914. în toamna lui 1916 se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). In 1919 îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940 va funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură. Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, M. fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului. Gazetar împătimit, este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra", „Naţiunea", „Viitorul", „Foaia interesantă", „Viaţa literară şi artistică", „Foaia pentru toţi", „Noua revistă română", „Curierul literar", „Generaţia nouă", „Viaţa literară", „Vieaţa nouă", „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Contimporanul", „Cuget românesc", „Falanga literară", „Gândirea", „Integral", „Junimea literară", „Letopiseţi", „Luceafărul", „Lumea", „Propilee literare", „Rampa", „Universul literar", „Viaţa românească", „Dimineaţa", „Sburătorul", „România literară". Poezia de tinereţe, de până la 1906, anticipă destul de vag tiparul lirismului minulescian, fiind un exerciţiu cu două matrice poetice — Mihai Eminescu şi Al. Macedonski. Înrîurirea simbolismului francez a produs mutaţia stilistică spre o formulă originală, numită mai târziu minulescianism. Prezenţa poetică a lui M. se impune în forţă atât în revistele vremii, cât, mai ales, prin volumele din 1908 şi 1913 — Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi —, propunând publicului romanţa simbolistă, un model accesibil al poeziei moderne, şi odată cu ea o nouă estetică, promovată şi teoretic în articolele-program din „Revista celorlalţi" şi „Insula". Succesul şi voga literară pe care o declanşează fac din M. un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne, încă timid reprezentată în epocă. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei — specie cu tradiţie în literatura română (de la poeţii Văcăreşti, prin C.A. Rosetti sau Al. Depărăţeanu, la Eminescu, ca şi la minorii Mihail Zamphi-rescu sau G. Creţeanu) — pentru muzicalitatea ei, uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Mai ales procedeele muzicale, refrenul şi repetiţia, proprii romanţei, au fost exploatate pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist. Totuşi simbolismul lui M. nu este unul structural (Pompiliu Constantinescu), ci unul formal, de suprafaţă, cu o muzicalitate exterioară (E. Lovinescu), „o formă a limbii declamate" (Tudor Vianu). Poetul resonorizează cuvintele comune printr-o sumă de tehnici simbolice retorizante (abstractizarea prin trecerea adjectivelor şi adverbelor în clasa substantivelor, comparaţia abstractizantă, cu inversarea termenilor, utilizarea majusculei ca grafem simbolic, polisemia ş.a.), prin paralelisme, repetiţii şi refrene, dar mai ales printr-o recuzită specifică poeticii simboliste: misterul numerelor fatidice (mai ales cifra 3), enigma estetizantă (are şi un poem, Spre Insula enigmă), preferinţa pentru funebru şi macabru, căutarea de noi orizonturi şi călătoria (corabia, pelerinul, drumul, gările), geografia exotică (cu o toponimie sonoră şi extravagantă), nestematele, parfumurile rare şi florile luxuriante etc. Toate acestea întăresc aerul de artificiu şi decor, de scenerie Minulescu Dicţionarul general al literaturii române 384 manieristă. Acuzat de „lirism comun" (Paul Zarifopol) sau de a fi un simplu „versificator" (Tudor Arghezi), M. face voit poezie decorativă, plină de „fantezie ingenuă, pitoresc şi improvizaţie" (Perpessicius), în care filonul nostalgic are o vibraţie autentică, iar sinceritatea nu e trucată. Expresia eului poetic este mereu dublată de umor, ironie, bufonadă şi pantomimă, pierrotul, arlechinul şi bufonul fiind măşti ale poetului-actor, iar carnavalescul, altă faţă, învăluită, a sentimentalismului său funciar. Apelul la romanţa tradiţională dezvăluie şi o notă autohtonă a poeziei minulesciene: un trubadur, un jongler cu o psihologie balcanică, a cărei formă de expresie e bavardajul. Poezia lui M. e uşor de memorat şi aptă de (auto)parodiere, cum s-a şi petrecut în epocă. Verslibrismul minulescian (Vladimir Streinu), unul strict formal (constând în ruperea şi redispunerea tipografică a versului clasic, ca vers liber), este un tip de exerciţiu care a deschis calea celui veritabil în poezia română. Versurile din Spovedanii (1927), Strofe pentru toată lumea (1930) şi Nu sunt ce par a fi... (1936) confirmă tenta de autopastişă şi îngroaşă nota de deriziune şi umor spre grotesc şi caricatură, tinzând spre un expresionism sui-generis, tot minulescian, adică încărcat de blândă autoironie şi sentimentalism disimulat. Proza lui M. cuprinde romane, nuvele şi povestiri. Deşi critica vremii nu a receptat-o cu entuziasm (mai ales Călinescu, Lovinescu, Perpessicius), M. aduce unele tentative de inovare tehnică romanescă şi, mai ales în nuvele, elementul fantastic. Casa cu geamurile portocalii, ca şi nuvelele şi povestirile din Măşti de bronz şi lampioane de porţelan (1920) şi Cetiţi-le noaptea (1930), parţial şi romanul Bărbierul regelui Midas (1931) au o scriitură de factură postsimbolistă (în linia Henri de Regnier, Marcel Schwob, Albert Samain, Huysmans, Maeterlinck), cu filoane romantice (E.A. Poe, Nerval, E.T.A. Hoffmann), care presupun o atmosferă bizară, enigmatică, exotică sau onirică, încărcată de o nostalgie fin de siede. Fantasticul minulescian este unul conectat la viaţa citadină, modernă (ca la Mircea Eliade sau la AL A. Philippide), rupând deci cu linia, mai bine reprezentată în epocă (prin Galaction sau V. Voiculescu), a fantasticului de extracţie rurală. Infiltrarea de umor, grotesc şi sarcasm (cu surse în Gogol şi mai ales în I.L. Caragiale) adaugă acestor proze unele note suprarealiste. Romanele Roşu, galben şi albastru (1924), Corigent la limba română (1928), Bărbierul regelui Midas şi 3 şi cu Rezeda 4 (1933) sunt (auto)biografii imaginare scrise cu multă eleganţă stilistică şi într-o perfectă estetică a oralităţii (Paul Zarifopol). Se vizează fresca socială şi comedia de moravuri, răspunzând gustului public pentru un modernism decadent, frivol, amoral şi cinic, cu rezolvări melodramatice (sfârşituri tragice, sinucideri etc.) sau senzaţionale (intrigă poliţistă). Tot în modernismul decadent se include erotismul exacerbat, morbid şi frivol, atribuit mai ales personajelor feminine. O încercare de tehnică romanescă pe mai multe planuri narative, cu un joc de duble şi triple reflecţii ale personajului, anunţă proza modernă. Umorul şi ironia, ca şi autopastişa confirmă că scriitorul le-a conceput ca pe un exerciţiu literar, ca pe o improvizaţie de poet (cum singur mărturiseşte în Autobiografie), în maniera prozopoematică a prozei simboliste. Teatrul lui M. continuă acest tip de improvizaţie stilistică şi împinge, şi din cauza cerinţelor genului, la exces câteva caracteristici: artificiozitatea construcţiei şi tehnicii teatrale, iluzionism verbal şi lirism strident, sentimentalism, tentă tragicomică ori melodramatică, vervă şi fantezie, clişee dramatice (triunghiul erotic, finalul funest) ş.a., toate tributare gustului pentru teatrul bulevardier francez, un gust epicureic şi amoral. Unele soluţii dramatice (întâlnite la Oscar Wilde, Henri Bataille, Maeterlinck, Pirandello) vestesc teatrul modern: dedublarea şi multiplicarea personajelor, măştile, imixtiunea commediei delVarte şi a teatrului de marionete (mai ales în piesa Manechinul sentimental). M. a fost şi unul din marii gazetari ai anilor 1910-1940. In afară de „Revista celorlalţi" şi „Insula", importante ca tribune ale orientării moderniste şi simboliste în poezia românească, el mai scoate, împreună cu Liviu Rebreanu, în 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul", cât mai ales în rubrica zilnică de la „Românul" (în 1914) şi în articolele din ziarul de război „România" (1917-1918), unde se vădeşte a fi un fin analist al evenimentelor politice, sensibil la tragismul conflagraţiei mondiale, sobru şi cu judecată clarvăzătoare, la antipodul estetului boem şi neangajat, cum, îndeobşte, e etichetat. în ceea ce priveşte activitatea de cronicar plastic, desfăşurată de-a lungul întregii vieţi, se impune prin bun-gust şi orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critid Desen de Iser 385 Dicţionarul general al literaturii romane Minulescu de artă care îi remarcă pe Brâncuşi, Iser, Dărăscu şi, în genere, pe artiştii de avangardă ai vremii. în comentariile sale a căutat să promoveze teatrul modern european (de la Oscar Wilde la Pirandello), dramaturgia română originală (Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Al. Davila, Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu, N. Iorga) şi, mai ales, să afirme mereu valoarea şi importanţa lui I.L. Caragiale. Ion Minulescu (de fapt Minculescu) a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului românesc [...]. Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism şi dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri şi explicaţia nu va fi nicidecum în câmpul versificaţiei [...]. Şi, de altfel, poezia lui Minulescu place şi omului fin, cu toată grandilocvenţa ei, şi după treizeci de ani ea e încă proaspătă [...]. Eminescu, păstrând liniile simple sentimentale, întorsese cântecul spre mitologie şi meditaţia universalului; Minulescu, mai terestru, îl tratează ca estet, de altminteri aşa cum va proceda în genere poezia modernă (pe urmele lui Eminescu) cu folclorul, punând mai multă coloare şi stingând clarităţile. El pune în acţiunea defascinare prin sentimentalism o grijă excesivă, la modul misterios, care, cu toată teatralitatea şi cu un uşor comic inclus în orice mistificaţie, încântă prin ineditul contrastului. G. Călinescu Adevăratul stegar al mişcării simboliste a fost Ion Minulescu. Fără a fi ermetic, prin fond, şi, mai ales, prin formă, întrucât e o artă de relativă iniţiere şi, oricum, de rafinare estetică, simbolismul nu poate fi popular. I. Minulescu e în situaţia paradoxală de a-l fi făcut pe înţelesul tuturor şi de a-i fi popularizat metodele [...]. De un simbolism mai mult exterior şi mecanic, poezia lui I. Minulescu conţine, totuşi, pe alocuri, o gândire muzicală [...]. Succesul poeziei minulesciene nu vine însă de la fondul ei muzical, ci de la muzicalitatea ei exterioară; ea e cea mai sonoră şi declamatoare poezie din literatura noastră actuală. E. Lovinescu SCRIERI: Romanţe pentru mai târziu, Bucureşti, 1908; Casa cu geamurile portocalii, Bucureşti, 1908; De vorbă cu mine însumi, cu ilustraţii de Iser, Bucureşti, 1913; Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 1920; Pleacă berzele, Bucureşti, 1921; Lulu Popescu, Bucureşti, 1921; Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, 1924; Manechinul sentimental, Bucureşti, 1926; Allegro ma non troppo, Bucureşti, 1927; Spovedanii, Bucureşti, 1927; Amantul anonim, Craiova, 1928; Corigent la limba română, cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1928; Cetiţi-le noaptea, Bucureşti, 1930; Strofe pentru toată lumea, Bucureşti, 1930; Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1931; Porumbiţa fără aripi, Bucureşti, 1931; 3 şi cu Rezeda 4, Bucureşti, 1933; Nu sunt ce par a fi..., Bucureşti, 1936; Nevasta lui Moş-Zaharia, Oradea, 1937; Ciracul lui Hegesias, Bucureşti, 1939; Versuri, Bucureşti, 1939; Când doi se ceartă, Bucureşti, 1940; Versuri, Bucureşti, 1943; Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, Bucureşti, 1943; Scrieri, I-II, îngr. şi pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1966; Bucureştii tinereţii mele..., îngr. Mioara Minulescu, pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1969; Banchetul meu, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1971; Opere, I-IV, îngr. Emil Mânu, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983; Versuri, postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975; Romanţe pentru mai târziu, îngr. Marcela Radu, Craiova, 1984; Versuri, îngr. şi postfaţă Simion Mioc, Timişoara, 1985; Versuri şi proză, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1986; Proză, postfaţă I. D. Bălan, Bucureşti, 1986; Corigent la limba română şi alte proze, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1989; Opere, I, îngr. Emil Mânu, introd. Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1995. Traduceri: Octave Mirbeau, Pogromul, Bucureşti, 1910; Maurice Maeterlinck, Sora Beatrice, Bucureşti, 1913. Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, I, 378-396, IV, 574-580; Gheorghe Savul, Despre micul curent literar de la noi şi îndeosebi despre poezia d-lui Ioan Minulescu, Iaşi, 1913; Trivale, Cronici, 137-149; N. Davidescu, Aspecte, 31-34,242-246,488-490; Mihail Dragomirescu, De la misticism la raţionalism. Cronici culturale, Bucureşti, 1924,404-407; Aderca, Contribuţii, I, 111-121, 253-254, 357-360, II, 137-138; Perpessicius, Opere, II, 83-84,111-114,136-139,278-281, IV, 200-204, VII, 251-252, VIII, 295-299, XII, 498, 530; Constantinescu, Scrieri, IV, 35-48; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 245-249, passim; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 151-153, 269, 355-357; Munteano, Panorama, 261-262; Călinescu, Ist. lit. (1941), 613-618, Ist. lit. (1982), 691-697; Zarifopol, Pentru arta lit., 348-350; Cioculescu, Aspecte, 141-143; Eftimiu, Amintiri, 142-146; Tudor Vianu, Figuri şi forme literare, Bucureşti, 1946, 118-125; Bote, Simbolismul, 382-395; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,121-125; Eugeniu Sperantia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, 1967, 110-126; Claudia Millian despre Ion Minulescu, Bucureşti, 1968; Piru, Panorama, 33-36; Manolescu, Metamorfozele, 23-24; Tomuş, 15 poeţi, 98-111; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970,194-203; Ciopraga, Lit. rom., 387-406; Micu, început, 435-448; Rotaru, O ist., II, 165-172; Arghezi, Scrieri, XXIII, 390-395; Claudia Millian, Cartea mea de aduceri aminte, Bucureşti, 1973, passim; Liviu Călin, Recitind clasicii, Iaşi, 1975,96-98; Ralea, Scrieri, II, 458-460; Streinu, Pagini, V, 40-41; Vartic, Spectacol, 33-42; Pillat, Itinerarii, 302-308; Braga, Destinul, 40-54; Emil Mânu, Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc, Bucureşti, 1981; Mareea, Concordanţe, 253-257; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 140-148; Daniel Dimitriu, Introducere în opera lui Ion Minulescu, Bucureşti, 1984; Micu, Modernismul, 1,203-223; Scarlat, Ist. poeziei, II, 334-342; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu Dicţionarul general al literaturii române 386 Minulescu, Bucureşti, 1985; Pop, Jocul, 42-56; Sina Dănciulescu, Poetica minulesciană, Craiova, 1986; Bălan, Repere, 71-92; Cioculescu, Itinerar, V, 382-394; Negoiţescu, Ist lit., 1,165-166; Popa, Estuar, 110-123; Nina Apetroaie, Ion Minulescu, Iaşi, 1996; Dicţ. analitic, I, 164-166, III, 172-176, IV, 48-50,592-593; Dicţ. esenţial, 528-531. M.F. MINULESCU, Mihaela (24.IV.1951, Dej), poetă. Este fiica Zenobiei Minulescu (n. June), pictoriţă, şi a lui Constantin Minulescu, jurist. A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti (1974), devenind cadru universitar; şi-a luat doctoratul în psihologie în 1982. Debutează în 1969, cu un ciclu de poeme, la „Luceafărul". Colaborează cu poezii şi traduceri la „România literară", „Contemporanul", „Amfiteatru" „Luceafărul", „Viaţa românească". Versurile din primele volume, Profet spre ziuă (1972) şi Luptele soldatului (1980), au un aspect ermetic, cu ambiguităţi, elemente abstracte şi dau o impresie de vag, de nedefinit, iar imaginile recurente — umbra, pasărea, piatra, strămoşii — lasă în obscuritate mesajul poetic. Cu Din umbra lumii (1983) se produce o schimbare, în sensul evoluţiei spre transparenţă a ideii poetice. Versurile exprimă acum, cu o remarcabilă prospeţime şi acurateţe, „dor-durerea" cu care este căutată divinitatea şi este resimţită lipsa ei: „acum te invoc — dar cu spaimă, dar cu ştiinţă / pentru că simt lipsa ta nesfârşită" (Obsesia); „mă sfâşie gândul singurătăţii" (Piatra pentru zidărie); „iar tu, tu eşti o idee / dureroasă / şi mult dorită" (Singurătate). Dorul ca durere se va metamorfoza în dorul ca dragoste în poemele din Dorul şi fiinţa (1986), aproape „un poem-fluviu" (Emil Mânu), în care M. vorbeşte despre miracolul iubirii, invocându-şi cu aprigă dorinţă iubitul: „nesfârşit de caldă chemarea / a cuiva de dorul cuiva /[...] eşti tu, iubite, / tu eşti, dor nespus" (Metamorfozele iubirii). în unele poezii se întrezăresc reminiscenţe din Nichita Stănescu, cu care poeta are afinităţi: „înecat sub greutatea lui a fi /, a vrea dar a fi" (Săvârşirea erorii); „Cântecul singurătăţii / când prezenţa întrezărită cu patimă, / când prezenţa / se-nconjoară de lipsă / Singurătate a singurătăţii, lipsa" (Aducerea la uitare). SCRIERI: Profet spre ziuă, Bucureşti, 1972; Luptele soldatului, Bucureşti, 1980; Din umbra lumii, Bucureşti, 1983; Dorul şi fiinţa, Bucureşti, 1986; Prieteni curajoşi, Bucureşti, 1989; Cuprinsul vorbirii, Bucureşti, 1993. Repere bibliografice: Dan Culcer, „Profet spre ziuă", VTRA, 1973,1; Mihai Zaharia, „Luptele soldatului", TR, 1981,5; Emil Mânu, O dialectică a dorului, RL, 1986,37; Laurenţiu Ulici, Promoţia '70. Ardelenii, RL, 1986, 46; Ioan Holban, „ Dorul şi fiinţa", CL, 1987,7. C.Br. MIOC, Simion (4. II. 1936, Giulvăz, j. Timiş), critic şi istoric literar. Este fiul Sofiei (n. Periatu) şi al lui Simion Mioc. A urmat Liceul Comercial la Timişoara (1943-1951) şi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti (1951-1955). Şi-a luat doctoratul în filologie (1971) cu o teză despre Ion Vinea. Din 1990 este profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara şi, o perioadă, decan al acestei facultăţi. Debutează în revista „Orizont" (1963), iar editorial, cu Opera lui Ion Vinea (1972), manifestând de la început predilecţie pentru literatura interbelică. Afinităţile autorului faţă de proza estetă se remarcă şi în cărţile următoare, prin lărgirea familiei spirituale a „fantezistului" Vinea: Emil Botta, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale sau chiar Tudor Arghezi, receptat din perspectiva ludicului. Evoluţia de la o etapă la alta este vizibilă la nivelul tipului de discurs critic: de la demersul neutru, de la un raport echilibrat între expunerea faptelor şi interpretarea lor, de la caracterul mai pronunţat academic al primei lucrări criticul va ajunge la un demers mult personalizat, renunţând la factologie pentru a depista structuri, simboluri, metafore obsedante ce construiesc o viziune. Distanţa măsoară un interval de lectură şi formaţie — M. a traversat experienţa unei şederi de mai mulţi ani la Dijon ca lector de limba română -, dar şi un prag de cristalizări ce îşi pun pecetea pe stilul critic. Acest tip de analiză se susţine printr-o vervă asociativă bogată, ce dezvoltă arborescenţe, bibliografia abundă, notele devin indispensabile, însoţind secţiunile cărţii şi întărind impresia de lectură „în ecou". Volumul informaţiei nu se epuizează în corpul propriu-zis al analizei, ci debordează într-un text secundar, nu o dată la fel de dens ca şi cel principal. Fire precumpănitor analitică, M. tentează epuizarea resurselor obiectului luat în discuţie, comentariile de text fiind din acest punct de vedere exemplare. SCRIERI: Opera lui Ion Vinea, Bucureşti, 1972; Structuri literare, Timişoara, 1981; Anamorfoză şi poetică, Timişoara, 1988; Modalităţi lirice interbelice, I, Timişoara, 1995; Telecordii şi ludisme, Timişoara, 1998; Lecturi (ne)canonice, Timişoara, 1999. Ediţii: Mihail Sebastian, Oraşul cu salcâmi, pref. edit., Bucureşti, 1969; Octavian Goga, Poezii, postfaţa edit., Timişoara, 1984; Gh. Brăescu, Toasturi cazone, Timişoara, 1985; Ion Minulescu, Versuri, postfaţa edit., Timişoara, 1985. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Opera lui Ion Vinea", RL, 1972, 40; M. Niţescu, „Opera lui Ion Vinea", VR, 1972, 12; Vasile Popovici, „Structuri literare", O, 1981, 26; Dicţ. scriit. rom. III, 236-238. ' S.l.-J. MIORIŢA, baladă populară. S-au făcut diverse supoziţii în legătură cu timpul în care Mioriţa a fost creată. în general, se admite că motivul mioritic îşi are originea în relaţiile păstoreşti de transhumanţă, fenomen caracteristic începuturilor orânduirii feudale. Unii cercetători consideră că nucleul a fost conceput în secolul al XVI-lea, alţii indică o dată mai recentă, cu aproximaţie începutul secolului al XVIII-lea. Un indiciu asupra primei versiuni este dat de episodul judecării ciobanului, episod ce ar fi putut fi inspirat de anumite obiceiuri juridice străvechi, semnalate în Transilvania. Conform unui asemenea cod păstoresc, ciobanul acuzat că şi-a neglijat îndatoririle era condamnat. Se pare că aici, în acest jus valachicum, trebuie căutată baza istorico-etnografică a faptului epic din baladă. Prezenţa elementului justiţiar a dus la ipoteza că prima versiune s-a născut în zona de nord-est a Ardealului, respectiv în regiunea dintre Munţii Rodnei şi Munţii Căliman. Colinda transilvăneană, considerată ca fiind prima etapă în 387 Dicţionarul general al literaturii române Mioriţa geneza Mioriţei, cuprinde numai acest motiv. Ulterior, în mediul folcloric moldovenesc, firul epic s-ar fi îmbogăţit cu episodul „oii năzdrăvane". Se pare că într-o fază următoare în versiunea moldo-munteană este introdus episodul „maicii bătrâne". Ultima etapă în procesul de închegare a temei ar constitui-o includerea motivului „moarte-însurătoare", preluat din bocetele cântate la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Meritul de a fi publicat prima variantă a Mioriţei îi revine lui Vasile Alecsandri. în ceea ce priveşte provenienţa acestei variante, indicaţiile lui Alecsandri sunt contradictorii, într-o scrisoare adresată lui AL Hurmuzachi, cel care a tipărit pentru prima oară textul în revista „Bucovina", la 18 februarie 1850, el afirmă că balada a fost culeasă de Alecu Russo în vremea exilului la Soveja, iar într-o notă la balada Doica, apărută în volumul Poezii populare ale românilor, susţine că ar fi cules-o personal în timpul unei excursii pe Ceahlău. Problema locului de origine al baladei culese de Russo şi Alecsandri, considerată şi varianta clasică, nu a fost încă deplin elucidată. Marea ei circulaţie, realizarea artistică excepţională, precum şi multitudinea temelor şi motivelor i-au determinat pe majoritatea specialiştilor să o considere drept variantă-arhetip. De aceea, în cercetarea motivului mioritic se porneşte întotdeauna de la varianta Alecsandri. Balada debutează cu prezentarea cadrului natural, ce constituie fundalul acţiunii. Imaginile sugerează un spaţiu cosmic etern stăpânit de linişte: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai". Ideea plaiului este prezentă în cadrul variantelor de tip moldovenesc, în cele transilvănene fiind substituită de cea a spaţiului muntos. Odată cu prezentarea turmelor care coboară, îşi fac apariţia şi personajele. Cei trei ciobani, din varianta Alecsandri, se întâlnesc întâmplător. Spre deosebire de alte variante, păstorii nu sunt fraţi de cruce şi nici nu provin din aceeaşi zonă geografică: „Unu-i moldovean, / Unu-i ungurean / Şi unu-i vrâncean". Se pare că denumirea „vrâncean" a fost introdusă de Alecsandri, sub-stituind-o pe aceea de muntean, deoarece în cercurile unioniste înfăţişarea în acest fel a fraţilor din Muntenia ar fi stârnit eventuale animozităţi. în baladă conflictul este declanşat de hotărârea luată de ungurean şi vrâncean de a-şi ucide tovarăşul de drum. Ciobanul moldovean trebuie să moară fiindcă e „mai ortoman / Şi-are oi mai multe, / Mândre şi cornute". în varianta Alecsandri cauza omorului o constituie invidia celor doi păstori, provocată de averea celui de-al treilea. Variantele presupuse a fi arhaice cuprind ideea judecării ciobanului pentru abateri de la îndatoririle păstoreşti. O categorie aparte o alcătuiesc variantele de dată mai recentă, în care cauzele crimei sunt rivalitatea în dragoste sau jaful. Firul baladei continuă cu motivul „mioarei năzdrăvane". Acest motiv trebuie pus în legătură cu o credinţă străveche, răspândită şi la alte popoare balcanice, potrivit căreia oaia poate prevesti apropierea morţii. Mioara năzdrăvană află planul pe care îl urzesc baciul ungurean şi cel vrâncean şi îl destăinuie tânărului său stăpân, sfătuindu-1 să se apere: „Stăpâne, stăpâne, / îţi cheamă şi-un câne, / Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc, / Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare". Acceptând gândul morţii, ciobanul moldovean îşi exprimă dorinţa ca ritualul înmormântării să fie îndeplinit după rânduielile străvechi. în vorbele ciobanului, ceremonialul înmormântării este transpus într-o metaforă a nunţii. Motivul „morţii-nuntă" oglindeşte un anumit tip de ritual funerar. Ca şi în bocet, de unde provine motivul, transfigurarea înmormântării are, pe lângă scopul magic, de îndepărtare a acţiunii malefice pe care ar putea-o avea mortul nelumit asupra celorlalţi membri ai colectivităţii, şi menirea de a alina durerea celor dragi. De aceea, mioara năzdrăvană trebuie să vestească numai sub formă alegorică faptul că păstorul a murit. Cadrul şi personajele nunţii din Mioriţa sunt elementele naturii. Naşii sunt soarele şi luna, nuntaşii sunt brazii şi paltinii, păsările ţin loc de lăutari, iar mireasa este, în unele variante, „un luceferel". Frecvenţa elementelor de bocet în structura unor variante moldoveneşti evidenţiază faptul că elementul funerar prevalează asupra celui nupţial: „Şi el mi-o luat / Pe negrul pământ / — [...] Nevastă mi-o luat, / Sfântă bătrână, / Cu muşchi pe bârnă". Finalul nunţii mioritice proiectează alegoric, la dimensiuni cosmice, durerea în faţa morţii: „Şi la nunta mea / A căzut o stea". Mioriţa este rugată să o consoleze pe bătrâna măicuţă a păstorului, vorbindu-i de aceeaşi înşelătoare nuntă. Cununia este acum prezentată mai succint, pentru că măicuţa cunoaşte sensul limbajului figurat din testament. Ea trebuie să afle numai că feciorul ei s-a însurat „C-o fată de crai, / Pe-o gură de rai". Testamentul ciobanului constituie nucleul tematic principal al baladei, episodul care îi susţine osatura. Aproape de sfârşitul versiunii Alecsandri, portretul moral al ciobanului este completat cu portretul fizic. Tinereţea şi frumuseţea păstorului accentuează sentimentul de durere pentru dispariţia lui timpurie. Ceea ce impresionează în testamentul ciobanului, cu care se încheie varianta Alecsandri, este împletirea dintre dragostea de viaţă şi sentimentele sugerate de contemplarea morţii. în versiunea moldovenească, răspândită şi în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, schema metrică a versului este de 5-6 silabe. Aceeaşi măsură o au şi versurile provenite din sudul şi estul Transilvaniei, ca şi cele bănăţene. Doar în nordul Transilvaniei variantele sunt organizate după măsura de 7-8 silabe. în cele mai multe cazuri schema metrică de 5-6 silabe este cea originară. De remarcat că variantele transilvănene ale baladei se caracterizează prin prezenţa frecventă a rimelor interne. Un procedeu stilistic folosit este aliteraţia, construită pe baza repetiţiei aceloraşi cuvinte sau a unor derivate flexionare ale acestora. Mai des întâlnite sunt situaţii ca „ori din puşcă să-l împuşte" sau „din drugă-ndrugând". Des folosite sunt conjuncţiile adversative, menite să sublinieze anumite opoziţii („Să nu mă-ngroape / în dosul stânii, / Unde latră cânii, / Ci în strunga oilor"). Diminutivele, numeroase, pun în valoare tonalitatea afectivă a legăturilor dintre mioară şi stăpân sau dintre mamă şi fiu. Antepunerea adjectivului, asupra căruia cade accentul emoţional, apare cel mai adesea în cazul vocativelor „dalbă mioriţă", „mândră mioriţă", „mândru ciobănel". în portretistica din versiunile moldo-muntene, accentele sunt predominant lirice, ca în descrierea ochilor tânărului cioban: „Ochişorii lui, / Mura câmpului, / Coaptă pe sub foi, / Ne-ajunsă de Mioriţa Dicţionarul general al literaturii române 388 ploi, / Coaptă la răcoare, / Ne-ajunsă de soare, / Coaptă la pământ, / Ne-ajunsă de vânt". în opoziţie cu portretul static al ciobanului, imaginea mamei exprimă zbuciumul sufletesc al femeii care îşi caută zadarnic fiul: „Măicuţă bătrână, / Cu brâul de lână, / Pe câmpi alergând, / Din ochi lăcrămând". în baladă un loc deosebit îl are mioara, care este personificată, atri-buindu-i-se şi însuşiri supranaturale. într-o variantă culeasă din Teleroman, descrierea mioarei pune în evidenţă elemente ornamentale de basm: „Cu patru corniţe / Cu câte-o piatră nestemată / De-mi lumină noaptea toată". Cadrul nupţial este realizat magistral. Primele elemente ale tabloului desfăşoară o adevărată feerie cosmică. într-un spaţiu imens, „nunta" este vegheată de soare şi lună, de stele şi luceferi, de lumină, umbră, ploaie, ninsoare, negură şi cer. Apoi, cadrul este limitat la peisajul caracteristic, unde munţii, plaiurile, dealurile, vârfurile, văile, pripoarele, câmpurile străjuiesc o stână. La ceremonia funerară participă şi vietăţile pădurii (lupul, ursul, vulturul, cerboaica), dar mai ales animalele domestice (oaia, câinele, calul, vaca, viţelul), după cum apar şi câteva insecte (fluturi, greieri, lăcuste). în Moldova textul tinde mai mult spre dialog, în timp ce în variantele transilvănene există tendinţa către monolog. în funcţie de deosebirile de nivel artistic, se poate face o sistematizare a variantelor mai importante. Până în 1979 se cunoşteau peste nouă sute de variante şi fragmente de variante. Nici una din creaţiile folclorice româneşti nu are o circulaţie atât de largă. Spre deosebire de celelalte balade, Mioriţa este cântată atât de bărbaţi, cât şi de femei. S-au descoperit peste cinci sute de localităţi în care se cântă balada. Variante ale baladei au fost semnalate în Macedonia, în Banatul sîrbesc, pe valea Timocului. Din Serbia se cunosc şapte variante, cinci timocene şi două bănăţene, toate influenţate de balada moldovenească. De asemenea, s-a descoperit o variantă şi în Ungaria. Odată cu răspândirea culturii, penetraţia baladei (în special a variantei culese de Alecsandri) este din ce în ce mai mare. Fenomenul indică viabilitatea acestei creaţii folclorice. Comparat cu majoritatea variantelor, textul publicat de Alecsandri este cel mai valoros din punct de vedere estetic, are cea mai largă răspândire teritorială, a dat naştere celor mai numeroase interpretări şi se dovedeşte a fi cel mai rezistent în timp. Alături de varianta-arhetip, au circulat şi alte variante de mare valoare artistică. De la vestitul lăutar brăilean Petrea Creţul Şolcanu, G. Dem. Teodorescu a cules în 1884 varianta cunoscută sub numele Oaia năzdrăvana. Această baladă, ce se distinge printr-un viguros patos epic, este considerată reprezentativă pentru tipul muntenesc al Mioriţei. Tot aşa cum varianta culeasă de la cântăreţul Gh. Avasiloaiei din Goeşti, judeţul Iaşi, constituie tipul moldovenesc al capodoperei. In cadrul tipului transilvănean au fost înglobate un număr mare de balade, de cântece lirico-narative şi de colinde. Versiunea ardelenească este redusă ca întindere epică, schema fiind simplificată la două elemente: cadrul nupţial şi testamentul ciobanului. Tema transhumanţei este mai slab reprezentată în variantele transilvănene. Nucleul tematic comun pentru toate zonele în care se cunoaşte balada este testamentul ciobanului. Variantele moldoveneşti au o notă de pronunţat lirism, fapt ce le diferenţiază de variantele ardeleneşti, în care se tinde către epicizare. în Transilvania şi în Banat, concomitent cu formarea versiunii-baladă, s-a constituit şi o versiune-colindă. între baladă şi colindă a existat un schimb reciproc de valenţe artistice, însă versiunea-baladă a exercitat o influenţă mai puternică asupra versiunii-colindă decât invers. Mioriţa-colindă are două tipuri principale. în nordul şi estul Transilvaniei, respectiv în Crişana şi Maramureş, există colinda cunoscută sub denumirile Corinda păcurarului Străienelul sau Cei trei păcurari, cântată în genere între Crăciun şi Anul Nou, dar mai ales în cele trei zile ale Crăciunului. Celălalt tip de colindă, cuprinzând motivul „fata de maior", circulă îndeosebi în zona Jiboului. Tematic, ceea ce deosebeşte versiunea-colindă de versiunea-baladă este episodul „oii năzdrăvane", caracteristic numai baladei. Asupra baladei s-au făcut numeroase cercetări, cu metode diferite. Există o interpretare în sens ritualist şi mitologic, ai cărei adepţi au fost A.I. Odobescu, G. Coşbuc, Th.D. Speranţia şi H. Sanielevici. Astfel, Coşbuc considera balada ca fiind un bocet solar, ciobanul reprezentând soarele, iar maica bătrână, pământul. H. Sanielevici mergea mai departe, atribuind omorului un caracter ritual, ciobanul fiind jertfit unei divinităţi. N. Iorga a folosit o prismă istoricistă, încercând să stabilească o datare riguroasă a momentului apariţiei baladei. La rândul lor, Duiliu Zamfirescu şi D. Caracostea au adoptat un punct de vedere estetizant. D. Caracostea a alcătuit şi-o schiţă generică a Mioriţei. Alţi cercetători au analizat balada dintr-o perspectivă etnografică. Ov. Densusianu consideră că împrejurarea tipică pentru naşterea baladei a fost rivalitatea frecventă pe drumurile de transhumanţă. Glosări etnografice au mai oferit şi C. Brăiloiu, I. Muşlea şi chiar V. Alecsandri. Cercetarea filosofiei mioritice a dat naştere la o vie dispută. în viziunea lui Lucian Blaga, moartea transfigurată metaforic în nuntă nu ar fi decât o „unire sacramentală cu o stihie cosmică". Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866,2-4; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885,435-437; Gr. G. Tocilescu, Materialurifolkloristice, I, partea I, Bucureşti, 1900,3-4; Al. Vasiliu, Cântece, urâturi şi bocete de-ale poporului, Bucureşti, 1909,24; Tudor Pamfile, Cântece de ţarâ, Bucureşti, 1913, 70; Ov. Densusianu, Flori alese din cântecele poporului, Bucureşti, 1920,107-109; Ion Bârlea, Literatură populară din Maramureş, I, îngr. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1968, 29-32; Take Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925,120-121; Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, Bucureşti, 1930, 3-159; Al. I. Amzulescu, Balade populare româneşti, introd. edit., Bucureşti, 1964,463-486; Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, pref. Pavel Apostol, Bucureşti, 1964,555-1074; Mioriţa. Balade populare româneşti, îngr. şi pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1966,45-47; Folclor din Oltenia şi Muntenia, I, Bucureşti, 1967,597-600; Folclor din Moldova, Bucureşti, 1969,1,81-90, II, 90-92; Mioriţa străbate lumea sau 123 de traduceri ale colindei şi baladei, îngr. şi introd. Ion Filipciuc, Câmpulung Moldovenesc, 2001. Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 477-479; A.I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, I, Bucureşti, 1887, 208-219; N. Iorga, Balada populară românească, Vălenii de Munte, 1910, 35; Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezia noastră 389 Dicţionarul general al literaturii române Miran populară, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1966, 359-416; D. Caracostea, Poezia tradiţională română (Balada poporană şi doina), îngr. Dumitru Şandru, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1969, 1, 5-309, II, 224-320; H. Sanielevici, „Mioriţa" sau Patimile unui Zamolxis, ALA, 1931,552-554; Călinescu, Ist. lit (1941), 61-64; Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1944,119-131; C. Brăiloiu, Sur une ballade roumaine (La Mioritza), Geneva, 1946; Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade populare româneşti, Bucureşti, 1964, 178-179; Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, pref. Pavel Apostol, Bucureşti, 1964; Ist. lit, 1,118-121; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, II, îngr. şi pref. Ion Taloş, Bucureşti, 1972, 29-36; Dumitru Pop, Pe marginea „Mioriţei", SUB, Philologia, 1965, fasc. 1; I.C. Chiţimia, V. Alecsandri şi problemele folclorului românesc la jumătatea veacului al XlX-lea, RITL, 1966, 1; Gheorghe Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, 1966, 217-282; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, tr. Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, pref. Em. Condurachi, Bucureşti, 1980, 223-250; Gh. Ivănescu, „Mioriţa". Tipologia variantelor, geneza, Craiova, 1970; D. Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Bucureşti, 1971,105-160; Al. I. Amzulescu, Observaţii istorico-filologice despre „Mioriţa" lui Alecsandri, REF, 1975, 2; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976,320-329; Dicţ. lit. 1900, 578-580; Gheorghe Vrabie, Poetica „Mioriţei", Bucureşti, 1984; Radu Niculescu, Folclorul. Sens, valoare, îngr. Viorica Nişcov, postfaţă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1991, 201-229; Al. Husar, Mioriţa (De la motiv la mit), Iaşi, 1999; Boriana Ganeva, Elements d'initiation dans la ballade populaire roumaine „Mioriţa", „Synthesis", 2002; Ion Filipciuc, „Mioriţa" şi alte semne poetice, Câmpulung Moldovenesc, 2002; Ştefania Mincu, Mioriţa - o hermeneutică ontologică, Constanţa, 2002. I. H. C. MIORIŢA, revistă apărută la Cernăuţi, bilunar, între 15 octombrie 1939 şi 15 aprilie 1940, sub conducerea unui comitet compus din T. Bănăţeanu, Florin Deculescu, Nicolae Neagu, Neculai Tăutu. Redactorii îşi propun să încurajeze talentele din şcoli, să promoveze „idei sănătoase, camaraderia, dragostea de ţară şi tron", să poarte discuţii „în jurul problemelor tineretului şi a educaţiei străjereşti" (T. Bănăţeanu, Drept cuvânt înainte: povestea revistei noastre). Poezie semnează Neculai Tăutu, Dragoş Vicol, Petre Bucşa, Ion Rotaru, Victor Săhleanu, Tamara Şatran, M.A. Râul, Lucia Ionescu, T. Vlad, Mircea Ropceanu, Radu Scraba, Ştefan Marinescu, Ioan Cunţan. Proză publică V. Stanca, Radu Ignătescu, Gh. Ionaşcu, Dragoş Vicol, Florin Deculescu, Neculai Tăutu, E. Boteanu. Articolele de critică literară sunt semnate de Nicolae Neagu şi Gh. Ionaşcu. Revista mai include articole ştiinţifice, actualităţi din viaţa străjerească, umor, jocuri. M. V. MIORIŢA NOASTRĂ, revistă apărută la New York, lunar, de la 1 martie 1988, având subtitlul „Pentru întreaga familie". Din anul 2000 a devenit publicaţia Academiei de Artă şi Ştiinţă „Mioriţa". Este fondată şi condusă de profesoara şi scriitoarea Elisabeta Păunescu. Revista încearcă să răspundă cititorilor prin rubrici diverse precum „Comorile României", „Muzică", „Poezie", „Artă", „Medicină", „Ştiinţă", „Tehnică", „Prelegeri de filosofie", „Humor", „Ştiaţi că...", „Sport", „Curiozităţi", „Moda", „Bucătăria Marioarei", „Poşta redacţiei — Să stăm de vorbă", „Copiii noştri", „Viaţa religioasă" ş.a. Prin deschiderea promovată, M. n. se vrea un mijloc de unire a românilor de pe toate meridianele, dar în primul rând a celor din America de Nord. „Revista noastră — se susţine — vine cu simţămintele profunde ale mirificului nostru spaţiu mioritic să umple golul anilor de exil pe alte meleaguri: America, Canada sau de pretutindeni. Coloanele ei se vor deschide curatelor sentimente româneşti, evitându-se polemici de orice natură." Pentru cultivarea mândriei de a fi român se apelează din plin la valorile clasice ale artei şi literaturii naţionale. Se publică texte din M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, V. Alecsandri, A.I. Odobescu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, O. Goga, I.A. Bassarabescu, V. Voiculescu, Al. Mateevici, D. Iov, Ion Minulescu, G. Topîrceanu, St. O. losif, Emil Gârleanu, I. Pillat ş.a. Incursiunile în arta populară tind să creioneze imaginea frumuseţilor tezaurului folcloric strămoşesc, iar evocările aduc în prim-plan figuri reprezentative ale istoriei şi culturii naţionale. Mai puţin prezentă în primele numere, literatura originală a diasporei ocupă cu timpul un loc din ce în ce mai însemnat. Alături de versurile şi proza Elisabetei Păunescu, se întâlnesc colaborări semnate de Nicolae Novac, V. Posteucă, Ovidiu Vuia, Vasile Vasilache, Ştefan G. Teodoru, Eugen A. Giurgiu, D. Paulescu, Radu Cosmin, Iosefina Ciobanu, Vasile Preda, Ion Brătianu. Interesante sunt îndeosebi grupajele realizate de Nicolae Novac în câteva numere. Revista editează un almanah pe 1989 şi o publicaţie congeneră, „Ecoul României". Alte colaborări: Ion Almăjan, Constantin Ioţa, Ionel Ciobanu, Ioana Dinu, Traian Andreescu, Ion Mănescu, Alex. Pop, Veturia Manuilă, C. Aronescu, Aurel Manolescu, Mihai Mihăilă, Z. Albulescu, Teofil Lianu, Mihai D. Dutchevici, Victor Oprişiu, Ovidiu Caprifolios. /.O. MIRAN, Alexandru (pseudonim al lui Mircea Alexandru Pop; 1.X.1926, Deda, j. Mureş), poet şi traducător. Este fiul Hortensiei (n. Suciu) şi al lui Traian Pop, medic. învaţă la Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş şi la Colegiul Naţional „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvit în 1945, şi urmează Facultatea de Medicină bucureşteană, luându-şi licenţa în 1951. Funcţionează ca medic la Spitalul de Copii din Tecuci (1951-1956), asistent şi apoi şef de lucrări la Clinica de Pediatrie „Emilia Irza" din cadrul Institutului Medico-Farma-ceutic din Bucureşti. Debutează ca traducător în 1958, semnând cu numele Alexandru Pop două traduceri din Euripide, apărute în antologia Tragicii greci. Primele poezii îi sunt publicate în 1968, în revista „Ramuri", iar cea dintâi plachetă, Adevărata întoarcere, în 1969. Experienţa de traducător din elină a lui M. — a transpus în limba română integrala pieselor lui Eschil şi Euripide, precum şi o comedie de Aristofan — nu a rămas fără consecinţe în lirica personală. Nu e vorba numai de vârstarea explicit intertextuală a emisiei poetice, aşa cum se întâmplă în Năvodul (1986), prin introducerea unor versuri din Orestia lui Eschil, sau în alte volume. O anumită gravitate — chiar şi în regim ludic — a stabilirii într-o zonă supraempirică, a conceptualului, o Mircea Dicţionarul general al literaturii române 390 stăpânire sigură şi subtilă a mecanismelor de sugestie simbolică (adesea amorsate în subtext), un aer atemporal lăsat peste o scenă poetică unde coexistă bucolicul şi ermeticul modernist — acestea ar putea fi ecouri sau influenţe ale frecventării Antichităţii. Chiar şi Adevărata întoarcere depăşeşte stângăciile debutului. Tonul de un clasicism aparent (impresie datorată interferenţelor elegiacului, limbajului abstract sau recuzitei din care nu lipsesc decorurile unei naturi stilizate) integrează în fapt din plin experienţa modernismului. De regulă, poemele sunt etanşeizate semantic, ritmul — sau muzica — premergând sensului. Dar chiar când nu e vorba de o enigmă propriu-zisă, poemele par să ascundă una. Critica a vorbit de influenţa lui Ion Barbu sau de cea a lui Al. A. Philippide. O baladă, pentru a da un exemplu de deturnare retorică caracteristică, oferă un final care destramă şi resemnifică incipitul canonic: „Gonea ferecată caleaşca,/ cineva înăuntru cânta./ Caleaşca gonea spre departe,/ străina cânta şi plângea.// Când zbori fulgerat peste margini/ prin vânăt, pe cât înţeleg,/ ţi-e teamă că drumul împarte/ în două pământul întreg.// Cu creieru-n flăcări, o lună/ am fost aşteptat-o, năuc,/ privind la trăsuri şi la roate/ prin galben cum vin şi se duc. // Dar, iată, că-n zi blestemată/ de toamnă, cumstamla uluc,/ sosi până-n seară caleaşca/ prin roşu cu caii clăbuc.// Şi nu era nimeni pe capră,/ de mint, să mă legăn în ştreang,/ şi băncile goale-năuntru,/ şiuşabalanga-balang,// şi băncile goale-năuntru,/ şi uşa balanga-balang!" în versurile din Locul soarelui (1970) interesul faţă de experimentarea în spaţiul metrului popular ocupă un loc central. După un lung poem dramatic despre întoarcerea lui Ulise în Itaca, Moartea Penelopei (1971), text cu „o structură polifonică" în care „anecdoticul e un mijloc de a totaliza semnificaţii" (Marian Popa), cu poemele din Alegerea lemnului (1974) autorul revine la experienţa începuturilor. Nici cărţile ulterioare, dincolo de fluctuaţiile raportului dintre tonalitatea dramatică şi cea ironică sau de variaţiile de transparenţă a simbolurilor, nu schimbă esenţial faţa liricii lui M., egală, în sensul bun al cuvântului, cu sine. SCRIERI: Adevărata întoarcere, Bucureşti, 1969; Locul soarelui, Bucureşti, 1970; Moartea Penelopei, Bucureşti, 1971; Alegerea lemnului, Bucureşti, 1974; Cronică, I-II, Bucureşti, 1977-1978; Casa de lemn, postfaţă Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1983; Sub semnul Capricornului, Bucureşti, 1985; Năvodul, Bucureşti, 1986; Poezii, Bucureşti, 1998; Focul şi apa, Bucureşti, 2000. Traduceri: Euripide, Medeea, Ciclopul, în Tragicii greci, Bucureşti, 1958, Baccantele, Bucureşti, 1965, Ifigenia în Aulis, Bucureşti, 1975; Aristofan, Adunarea femeilor, Bucureşti, 1974; Eschil, Orestia, pref. trad., Bucureşti, 1979, Rugătoarele. Perşii. Şapte contra Tebei. Prometeu înlănţuit, pref. trad., Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit (1977), 354-355; Poantă, Radiografii, I, 305-306; Simion, Scriitori, III, 346-352; Grigurcu, Existenţa, 391 -394; Dicţ. scriit. rom., III, 238-239. M. I. MIRCEA, Dumitru (20.IX.1924, Ţagu, j. Bistriţa-Năsăud — 15.XI.1998, Cluj-Napoca), prozator şi publicist. Este fiul Susanei (n. Sărmăşan) şi al lui Petru Mircea, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi Şcoala Normală de învăţători, luându-şi diploma în 1945. îşi completează studiile liceale şi obţine diploma de bacalaureat la Liceul „Inocenţiu Micu" din Cluj (1946). începe în paralel teologia la Blaj. Face studii universitare la Cluj, absolvind Facultatea de Filologie (1950), cu specializarea română — franceză. Lucrează la Cluj, la Muzeul Limbii Române şi la Facultatea de Filologie, ca preparator (1948-1950). Frecventează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1950-1951), unde concomitent e şi cadru didactic. Va funcţiona ca redactor la „Viaţa românească" (1951-1953), corespondent special la „Scânteia tineretului" (1953-1954), redactor la „Gazeta literară" (1954-1957). în 1957 se întoarce la Cluj, unde va fi redactor-şef al revistei „Tribuna" (1959-1970), preşedintele Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Cluj (1970-1972), corespondent special al ziarului „Satul socialist" (1972-1974), director artistic la Filarmonica din oraş (1974-1984). După 1989 organizează şi conduce editura şi revista „Viaţa creştină" a Bisericii Greco-Catolice. Poetul Ion Mircea este nepotul său. Un fel de „antedebut" are loc în 1943, când textul cu care M. participă la un concurs pe teme patriotice, organizat de Oficiul Educaţiei Tineretului, e premiat şi tipărit în „Revista tineretului", apoi în „Unirea poporului" din Blaj şi în broşură (1944). Următoarea scriere e nuvela întoarcerea lui Nicolae Coşoiu, publicată în „Lupta Ardealului" (1949). Primul volum de proză, romanul Pâine albă (1952; Premiul de Stat), va fi tradus în limbile maghiară, germană, bulgară şi albaneză. A colaborat la „Lupta Ardealului", „Almanahul literar", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „Tânărul scriitor", „Tribuna", „Steaua" ş.a. Scrierile lui M. din anii '50 — Sfat preţios (1952), Matca (1953), Un flăcău pe plac (1953), Povestiri (1955) ş.a. - sunt puternic afectate de obedienţa faţă de exigenţele propagandistice impuse literaturii de oficialităţile din epocă. Sufocate de tezism, calităţile scriitoriceşti, ţinând de talentul narării şi de fineţea observaţiei, depistabile pe alocuri, nu conving. Astfel, Pâine albă e — se poate spune — un prototip al literaturii realismului socialist. Romanul echivalează cu o colecţie de documente de partid, de indicaţii, instrucţiuni, norme, teze, obiective şi sloganuri politice sumar romanţate, literaturizate rudimentar, conform schemelor doctrinare. Personajele sunt monocolore, configurate maniheist: se înfruntă „bunii" şi „răii", iar cele câteva figuri aparent mai complexe ori „intermediare" sunt creionate tot urmând scheme previzibile. Scena naraţiunii e lumea rurală a vremii (în speţă un sat transilvan), conflictul se ţese în jurul colectivizării agriculturii, iar textul vehiculează toate clişeele ideologice despre chiaburi, ascuţirea luptei de clasă, mijlocaşii nehotărâţi, puterea persuasivă a dialogului şi exemplului etc. Ulterior, în anii '60, tezismul scrierilor lui M. se atenuează ori dispare, însă valoarea estetică şi interesul literar nu sporesc pe măsură. Scriitorul continuă să publice romane şi povestiri, iar în anii '70, reportaje şi publicistică. Inocenţii (1987), carte de povestiri, echivalează cu al doilea debut şi este scrierea cea mai valoroasă a lui M., vădind, în absenţa oricărui conformism, structura sufletească autentică a scriitorului şi modalitatea proprie, nu lipsită de originalitate, a abordării, marcată de afilierea la o 391 Dicţionarul general al literaturii române Mircea anumită tradiţie (nord-) ardeleană. Povestirile amintesc de proza lui Pavel Dan şi de memorialistica lui Ion Vlasiu, iar afinităţile ţin nu numai de determinarea strict geografică, de similitudinea materialului de viaţă (universul rural al câmpiei transilvane în perioada interbelică), ci şi de împărtăşirea unei anumite viziuni asupra existenţei, de adeziunea la un „spirit al locului". Scrise sub forma unor amintiri din copilărie, ordonate cronologic, naraţiunile au un caracter unitar. Atmosfera satului de altădată şi haloul de fabulos care înconjoară imaginile reţinute de memoria infantilă sunt surprinse într-o proză colorată de un umor discret, scrisă în dispoziţie deopotrivă melancolic-nostalgică şi hâtră. Discursul narativ e agreabil, cultivând o oralitate dirijată cu meşteşug, recurgând — cu moderaţie — la particularităţi lexicale şi sintactice regionale, la ironie şi autoironie, dar şi la gravitate. Hazul sfătos al prozatorului îngăduie uneori analogii cu registrul stilistic al basmului, astfel încât nu distonează deloc prezenţa în text a unui basm propriu-zis, parcă extras din colecţia Poveşti ardeleneşti a lui Ion Pop-Reteganul. Prozele componente pun în scenă mici pozne, păţanii diverse (unele cu valoare de pildă), personaje pitoreşti. Superstiţii şi eresuri sunt „recuperate" cu farmec în cadrele realului. ‘Privirea povestitorului zăboveşte asupra unor mici ritualuri casnice sau asupra unor gesturi cotidiene, consemnate cu acurateţe, procedeul vorbind despre o fascinaţie a detaliului neînsemnat, alcătuitor de viaţă, ce aminteşte uneori de viziunea lui Sorin Titel. Cum se întâmplă frecvent în scrieri de acest fel, conştiinţa naratorului e duală, reunind ipostaza, fixată de memorie, a copilului care percepe şi pe cea a adultului care scrie şi interpretează faptele, atent la psihologie. Asemănător sub aspectul recursului la substratul biografic e romanul Rădăcini (1990). SCRIERI: Care ar fi hotarele ţării noastre pe baza tradiţiei istorice şi a etnicului românesc?, Blaj, 1944; Pâine albă, Bucureşti, 1952; Sfat preţios (în colaborare cu E. Jianu), Bucureşti, 1952; Matca, Bucureşti, 1953; Un flăcău pe plac, Bucureşti, 1953; Examenul, Bucureşti, 1955; Foloasele muncii unite, Bucureşti, 1955; Muncim pentru culturalizarea maselor, Bucureşti, 1955; Povestiri, Bucureşti, 1955; întoarcerea lui Nicolae Coşoiu, Bucureşti, 1956; Oameni şi pământuri, Bucureşti, 1960; Această parte a pământului, Bucureşti, 1966; Ana lui Manole şi alte povestiri, Bucureşti, 1966; în zilele mari, Bucureşti, 1969; Mărturii contemporane, Cluj, 1972; Urme pe apă, Cluj-Napoca, 1976; Inocenţii, Cluj-Napoca, 1987; Rădăcini, Cluj-Napoca, 1990. Repere bibliografice: S. Damian, Un roman valoros al unui tânăr scriitor, CNT, 1952, 16; I. Sârbu, „Pâine albă", IL, 1952, 2; Dumitru Drumaru [D. Vatamaniuc], Despre romanul „Pâine albă" al lui Dumitru Mircea, ST, 1952, 6; Eugen Luca, „Pâine albă", CNT, 1953,1; Ion Hobana, O prezentare viguroasă a chipului tânărului comunist, „Scânteia tineretului", 1953, 5; George Munteanu, Un roman al transformării satului românesc, „Făclia", 1953, 16; Paul Georgescu, Un roman al construirii vieţii noi la sate, „Lupta de clasă", 1953,10; Silvian Iosifescu, Probleme şi opere contemporane, Bucureşti, 1954,245-262; Aurel Martin, Dumitru Mircea, povestitor, „Tânărul scriitor", 1956, 5; C. Dornescu [Leon Baconsky], „întoarcerea lui Nicolae Coşoiu", ST, 1956, 6; Lucian Raicu, „întoarcerea lui Nicolae Coşoiu", ST, 1956, 28; Modest Morariu, „Oameni şi pământuri", ST, 1961, 5; Constantin Cubleşan, Dumitru Mircea - 60, ST, 1984,11; Micu, Scurtă ist., III, 11; Dicţ. scriit. rom., III, 239-241. N.Br. MIRCEA, Ion (1.IX.1947, Sărmaşu, j. Mureş), poet. Este fiul Susanei (n. Mureşean) şi al lui Ioan Mircea, maistru. Urmează şcoala generală şi liceul în Sărmaşu (1954-1965) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română-italiană, absolvită în 1971. Este unul din fondatorii grupului şi ai revistei studenţeşti „Echinox" (1968). între 1971 şi 1975 este profesor-îndrumător la Muzeul „Octavian Goga" din Ciucea, din 1973 e redactor la revista „Transilvania" din Sibiu, iar din 1990 până în 2000 funcţionează ca redactor-şef a aceleiaşi reviste şi ca secretar al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. Este desemnat tot acum ca vicepreşedinte, apoi preşedinte al Centrului European de Poezie şi Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica" din Sibiu. între 1998 şi 2002 e membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor. Debutează la „Tribuna", in 1965, cu poemul Pescuitorul de perle, iar primul volum de versuri, Istm, îi apare în 1971. Colaborează la „Echinox", „Steaua", „Amfiteatru", „România literară", „Luceafărul", „Transilvania", „Viaţa românească" ş.a. Cartea de debut a lui M., Istm, bine primită de critică, propune o lirică abstractă, de semne, cu imagini diafane, aspirând la spiritualizarea şi descărnarea expresiei: „Dacă dorm, nu eu// dorm.//Iată, ne amintim/ o pasăre.// Zborul ei nu/ se întrerupe.// O, craniul perfect// al florii" (Dublul). Influenţa lui Lucian Blaga sau a lui Nichita Stănescu, Mirceşti Dicţionarul general al literaturii române 392 programul unei ambiţioase poetici inovatoare nu sunt decantate în corpuri poetice unitare. Deşi majoritatea scurte, poemele sunt cel mai adesea eteroclite şi inconsistente la nivelul semnificaţiei, ca şi la nivel stilistic; de altfel, în antologia Poezii (1996) autorul nu va reţine din versurile de acum decât poemul Cu vremea şi ochii tai. Volumul Tobele fragede (1978) continuă aceeaşi linie, M. perseverând la nivelul inovaţiei stilistice: discurs fragmentar, un amalgam de imagini, metafore, registre, tonalităţi diferite — uneori un melanj de versuri şi proză —, ritm sacadat, alert, notaţie lapidară, ima-gism ermetizant. Prin acumularea de elemente disparate se mizează în fond pe un efect de sugestie, hipnotic, care să unifice poemul şi să comunice acel inefabil de dincolo de cuvânt. M. pare că doreşte să refacă aventura alchimică rimbaldiană, în orice caz aspiră la o resacralizare a discursului poetic — întreprindere modernistă —, dar cu mijloace proprii, postmoderniste (se recunoaşte aici şi modelul lui T. S. Eliot). Are conştiinţa textului şi voinţa construcţiei totale, de tipul unei geneze (şi autogeneze) textuale, cu alte cuvinte, aspiraţii moderniste desfăşurate în largi falduri postmoderne, în care tragicul şi ludicul, poezia şi proza, emoţia şi livrescul, simbolicul şi cotidianul, oracularul şi colocvialul sunt peticele din care se coase veşmântul poemului. în contextul anilor '70, inovaţiile sale la nivel tehnic merită să reţină atenţia, dar arareori această străduinţă reuşeşte să topească sensurile, imaginile, prezentul, amintirea şi imaginarul într-o plasmă fluidă, care să comunice „faţa secretă a lucrurilor". Scriitura din Copacul cu 10 000 de imagini (1984; Premiul Uniunii Scriitorilor), de asemenea eteroclită, se concentrează totuşi în jurul unor teme, motive şi simboluri: moartea, trecerea timpului, memoria (individuală şi universală), tăcerea, lumina, ochiul (orb). Un fel de Blaga — Stănescu — Barbu postmodem transpare în poeme unde cuvinte tehnice, neologisme din sfera biologiei, fizicii, filozofiei etc., aluzii livreşti, ironice, ludicul, toate se altoiesc pe un imaginar („înalt") modernist, încercând să se articuleze într-o tramă pseudoepică, orientată spre epifania inefabilului: „Jucam cu iubita mea şah/ sub razele Roentgen: în întunericul lor anatomic/ organele noastre erau piesele şahului./ Mai ales serile mi-aduc aminte de mine. Cum spune Char:/ «frunza trece prin copac»./ Mă revedeam copil cum înţărcam viţeii/ punându-le pe frunte coroniţe de spini/ sau scânduri din care creştea o pajişte de cuie [...]/ Cât de inexplicabili şi monstruoşi/ sunt totuşi în dragoste multiplii lui unu./ Din corpul meu vid şi verzui/ sub razele Roentgen/ O priveam fără glas/ unduitor şi transparent ca un vierme marin" (Jocul de şah). în Piramida împădurită (1989), carte cu un vers mai epurat de manierismul imagist-ermetic, mai coerent, inclusiv la nivel formal, M. cultivă o lirică a spectacolului exterior, rece, al lumii, în care eul reface în imaginaţie (uneori de tip anamnetic) experienţe grave ori minore, alternând tragicul (obsesia morţii), exoticul oniric, registrul grav şi notaţia cotidiană, în registru ironic-jucăuş: „în rocile de vârstă înaltă/ ne-am întâlnit: două pulberi magnetice./ lumile şi-au pierdut uverturile,/ şi-au pierdut geneza şi odată cu ea seninul/ şi iată-ne venind cu amintirea unei lumi senine" (Două pulberi magnetice). în ciclul Scrisori către Mircea Ivănescu, alcătuit din „fragmente" eclectice de realitate („reală" şi textuală), poate fi aflată influenţa, parţială (ca atmosferă, frazare), a poeziei ivănesciene. în Şocul oxigenului (2002; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), cel mai valoros volum al său, marile teme sunt iubirea şi întoarcerea la origini, la „increat", oglindirea în matricea feminină preformală. Aici se atinge nivelul maxim al unei formule poetice neomodemiste ca substanţă şi postmoderne ca structură, în poeme cosmogonice şi (pseudo)autobiografice mozaicate, livreşti (Şocul oxigenului, Veneţia, Terra ballerina), unde este proiectată, cu aceeaşi tehnică a sugestiei sau a construcţiei oximoronice (Ion Pop), viziunea metamorfozelor lumii interioare şi exterioare. SCRIERI: Istm, Cluj, 1971; Tobele fragede, Cluj-Napoca, 1978; Copacul cu 10 000 de imagini, Bucureşti, 1984; Piramida împădurită, Bucureşti, 1989; Die Wilrde der Rose, tr. Reimar Alfred Ungar, Cluj-Napoca, 1989; Poezii, Bucureşti, 1996; Noe care ne străbate memoria e o femeie, Bucureşti, 1999; Şocul oxigenului, Bucureşti, 2002. Traduceri: Omul bizantin, coordonator Guglielmo Cavallo, Iaşi, 2000; Omul secolului al XlX-lea, coordonatori Ute Frevert şi H.-G. Haupt, Iaşi, 2002. Repere bibliografice: Ion Pop, Ion Mircea, ECH, 1971,3; Victor Felea, „Istm", TR, 1972,1; Dumitru Radu Popa, „Istm", AFT, 1972,2; Nicolae Manolescu, „Istm", CNT, 1972,5; Iorgulescu, Rondul, 96-97; Regman, Explorări, 9-20; Grigurcu, Poeţi, 490-493; Mircea Tomuş, „Tobele fragede", T, 1978,6; Dinu Flămând, Spectacolul inteligenţei poetice, AFT, 1978, 7; Nicolae Manolescu, Tineri poeţi, RL, 1978, 36; Valentin F. Mihăescu, Ceremonial de purificare, LCF, 1978,40; Victor Felea, „Tobele fragede", TR, 1978,46; ConstantinPricop, „Tobelefragede", CL, 1979,3; Florin Mugur, „Tobele fragede", ST, 1979, 5; Poantă, Radiografii, II, 87-90; Eugen Simion, „Copacul cu 10 000 de imagini", RL, 1984, 16; Marin Mincu, „Copacul cu 10 000 de imagini", LCF, 1984, 19; Victor Felea, „Copacul cu 10 000 de imagini", TR, 1984,19; Costin Tuchilă, „Copacul cu 10 000 de imagini", ST, 1984,5; Dinu Flămând, „Copacul cu 10 000 de imagini", AFT, 1984, 6; Valentin F. Mihăescu, „Copacul cu 10 000 de imagini", LCF, 1984, 44; Tartler, Melopoetica, 91-95; Dan Cristea, „Copacul cu 10 000 de imagini", VR, 1985,12; Mircea Iorgulescu, Poezia în mişcare, RL, 1989,23; Simion, Scriitori, IV, 376-383; Dan Silviu Boerescu, Singurul ironic, LCF, 1991,21; Ilie Constantin, Poeţi români, VR, 1993,10-11; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 288-292; Ulici, Lit. rom., I, 102-107; Dumitru Chioaru, Ion Mircea, APF, 1997, 4; Alex. Ştefănescu, O nouă aventură poetică, RL, 1997,23; Mircea Morariu, „Noe care ne străbate memoria e o femeie", F, 1999, 6; Grigurcu, Poezie, II, 133-141; Dicţ. esenţial, 531-533; Manolescu, Lista, I, 309-310; Dicţ. analitic, III, 334-337, IV, 200-203; Alexandra Crăciun, Poetul este cuvântul care vede, CC, 2003,3-5. R. D. MIRCEŞTI, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 15 decembrie 1892 şi 28 februarie 1893. Prim-redactor este G. Russe-Admirescu, gazetar activ în cercurile şi redacţiile literare de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Colaborează versificatorii iEliza Mustea, Corneliu Botez, Ion Catina, V. Grigorescu-Elvir, Ilie Ighel-Deleanu, D. Nicolescu, B. Theodorescu, autori de proză sumbră, plictisitoare, precum Gr. Mărunţeanu, G. Lungu şi Toma Florescu, în timp ce Ion Catina e prezent cu drama Amalafrida. Se mai publică articole despre obiceiurile de Anul Nou, despre jurnalism etc., un portret al lui H. Taine, 393 Dicţionarul general al literaturii române Mircu scris cu pătrundere şi o bună cunoaştere a operei criticului francez, traduceri din versurile lui Jean Richepin şi Catulle Mendes. Lui AL Macedonski i se retipăreşte poezia Precum..., apărută mai întâi în „Literatorul" din 1880. R.Z. MIRCU, Marius (pseudonim al lui Marcus Israel; 9.VI.1909, Bacău), gazetar şi prozator. Este fiul Simeliei (n. Herşcovici) şi al lui Alter Gherşin Marcus, croitor. Matematicianul Solomon Marcus şi scriitorul Marcel Marcian sunt fraţii săi. A urmat Liceul „Ferdinand" din Bacău (1922-1928) şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1932-1936). între 1935 şi 1938 lucrează ca secretar de redacţie şi reporter la cotidianul „Gazeta", iar între 1946 şi 1949 devine reporter şi secretar general de redacţie la „Naţiunea" şi reporter la „Victoria". Intre 1938 şi 1941 este preşedintele Asociaţiei Tinerilor Scriitori, Publicişti şi Artişti Evrei din România. Din 1947 până în 1949 figurează în redacţia revistei „Licurici" şi este redactor-şef la „Jurnalul copiilor", până în 1951 e angajat la „Viaţa Capitalei", de unde este concediat ca „necorespunzător politic", iar între 1956 şi 1969 lucrează la revista „Filatelia". Din 1942 şi până în 1986 funcţionează ca secretar al secţiei de documentare a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, apoi ca director al Muzeului Evreiesc din Bucureşti. Emigrează în Israel în 1987. Primeşte în 1951 Premiul Editurii Tineretului la secţiunea „literatură pentru copii", iar în Israel este distins cu premiile „Iacob Groper" (1981), „A. Dominic" (1987), „Sara şi Haim Janculovici" (1990, 1997) ş.a. Debutează în revista Liceului „Ferdinand" (1925), colaborând apoi la „Vremea", „Reporter", „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Jurnalul literar", „Realitatea ilustrată", „Adam", „Hasmonaea", „România literară", „Magazin istoric", „Universul copiilor", „Curentul pentru copii", „Dimineaţa copiilor" ş.a. în Israel scrie la „Toladot", „Revista mea", „Revista familiei", „Minimum", „Facla", „Adevărul", „Izvoare" ş.a. A mai semnat Mihail Bistriţeanu (la „Naţiunea"). Prima carte a lui M., culegerea 24 de ore în jurul lumii (1932), are ca temă Expoziţia Colonială de la Paris din 1931. Sunt asamblate aici „reportaje imaginare", realizate prin prelucrarea materialului selectat din ziarele şi revistele franceze care descriau cu lux de amănunte evenimentul. întâmplările reale se vor împleti cu altele imaginare, fantezia debordantă, inventivitatea nepermiţându-i vreodată autorului să fie un „simplu cronicar" al realităţii. Nu obiectivitatea reportajului în sine este cea care reţine atenţia, ci interesul pentru amănuntul inedit, dezvoltarea şi îmbogăţirea acestuia, care duce aproape întotdeauna la naşterea unui subiect interesant. Din aceeaşi categorie, a reportajului în care faptul real este amalgamat cu ficţiunea, fac parte şi Văzduhul ne cheamă! (1934), N-am descoperit America! (1937) — descrierea unei călătorii de o lună cu avionul prin Europa, Africa, America de Sud şi de Nord —, Atlantinia (1939), unde călătoria atinge locuri exotice fermecătoare, precum Corsica, Damasc, Algeria, Maroc, jungla africană, fiordurile nordice, Marsilia, Paris, Deauville. Şi în Amintirile unei studente (1940), roman-reportaj, gen foarte la modă în epocă, autorul, încercând să-şi asume o „sensibilitate feminină", inventează „o pitorească şi emoţionantă spovedanie din viaţa studenţeacă de la Facultatea de Drept". Pe măsură ce înaintează în teritoriul reportajului, M. va pune din ce în ce mai mult accentul pe „aspectul obiectiv", fără a renunţa integral la elementele de fantezie care îi sunt proprii. Un exemplu ar fi Extraordinara odisee a reporterilor (1940), o carte despre acest „specimen" aparte care este reporterul, cu aventurile sale (cele mentale având practic aceeaşi valoare ca şi cele reale), şi unde sunt conturate câteva portrete de mari reporteri. Paginile din Pogromul de la Iaşi (1944), Pogromurile din Bucovina şi din Dorohoi (1945), Pogromurile din Basarabia şi Transnistria (1947) se axează pe încercarea de a face în primul rând „reportaj la faţa locului", intenţia fiind de a reconstitui, descriind cazuri particulare, tragedia evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Subiectul va fi reluat mai târziu în lucrările Oameni de omenie în vremuri de neomenie (1987) şi Ce s-a întâmplat cu evreii în şi din România (I-III, 1996-1997), care pot fi încadrate mai degrabă în categoria memorialisticii şi a istoriografiei. în prima simt prezentate peste o sută de cazuri în care evreii au fost ajutaţi şi salvaţi de români în timpul pogromurilor, iar cealaltă, mai complexă, adună cu minuţiozitate date privitoare la istoria evreilor, existente în presa secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, pentru a construi o imagine a minorităţii evreieşti din România, descriind modul ei de viaţă, atmosfera târguşorului de provincie, încercarea de a-şi păstra identitatea şi în acelaşi timp dorinţa de a se adapta şi a se integra. Şi aici autorul evocă, utilizând informaţii din presa vremii, diverse momente ale toleranţei şi intoleranţei faţă de evrei. Sunt elogiate nume importante ale culturii şi vieţii publice româneşti (M. Kogălniceanu, I.L. Caragiale, Al. Macedonski, C. Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Gala Galaction, N. Tonitza, G. Călinescu ş.a.), care s-au aflat de partea celor prigoniţi. Atracţia pentru senzaţional sau pentru întâmplări care pot deveni subiecte de senzaţie se va manifesta într-un volum precum Trimis special (1974), subintitulat Din amintirile unui ziarist, alcătuit din „relatări" care de care mai spectaculoase — Focul cel mare de la Bacău, A fost odată Târgul Moşilor, Ghicitoarea Mafalda, Acarul Păun, Banditul Coroi, Petrache Lupu - omul care a vorbit cu Dumnezeu. Partea a doua a cărţii este o sugestivă evocare a carierei de gazetar la „Naţiunea" lui G. Călinescu. Interesul pentru biografie, pentru anumite personalităţi care pot deveni obiectul unui reportaj apare şi mai bine conturat în Dosarul Ana Pauker, losif Chişinevschi şi alţii... (1991) sau în Treizeci şi şase de stâlpi ai lumii (I-III, 1994), unde se schiţează interesante figuri de intelectuali şi artişti evrei şi români care „şi-au onorat meseria", printre ei numărându-se, de exemplu, filologul H. Tiktin, actriţa Sevilla Pastor, scriitorul M. Brociner (un „Dreyfus local", militar şi erou în luptele de la Griviţa) ş.a. Foarte adesea reportajele la faţa locului se învecinează cu eseul, în mod frecvent textul devine un incitant amestec de reportaj, ficţiune, tăieturi din presa vremii, interpretări personale, totul vorbind despre încercarea gazetarului de a-şi apropia evenimentele timpului, cum se întâmplă atunci când îi portretizează pe Hitler, Mussolini, Stalin, Roosevelt, papa Pius al Xl-lea, Einstein Mirodan Dicţionarul general al literaturii române 394 şi pe mulţi alţii. Literatura pentru copii a lui M. valorifică tot o experienţă de reporter. în Povestea minunată a lui Shirley Temple (1938), continuată de Albumul Shirley Temple (1939), sub pretextul că povesteşte viaţa micuţei artiste de cinema, autorul reface fragmente din viaţa unor copii pe care i-a cunoscut şi care i-au atras atenţia. Apetitul pentru exotic, pentru inedit şi fantezie, pentru o lume total diferită de cea de zi cu zi e pregnant în romanul Rango, prietenul oamenilor (1942), carte apărută, din cauza legilor antisemite ale momentului, sub numele scriitorului G.M. Vlădescu. Din aceeaşi categorie fac parte şi culegerile de povestiri Bingo (1945) şi Răscoala din junglă (1947), istorisind „aventurile unui copil în pădurile Africii". Există întotdeauna o legătură strânsă între poveste şi reportaj, aici realul se împleteşte cu imaginarul, faptul divers cu fabulosul, iar textul e plin de savoare. Ca autor de schiţe şi povestiri (Numai oamenii norocoşi au noroc, 1989, Şapte buclucuri de scriitor, 1993) M. exploatează elemente autobiografice într-un amestec de amintiri din copilărie, din tinereţe, din viaţa „zbuciumată şi amuzantă de scriitor". în romane, spre pildă în Peste cincizeci de ani (1967), se poate observa aceeaşi tendinţă: sub pretextul unei povestiri ştiinţifico-fantastice care proiectează omenirea cu cincizeci de ani înainte, se imaginează cum va fi văzută şi judecată lumea aniilor '60. Viaţa comunităţii evreieşti din perioada interbelică este avută în vedere în romanul Croitorul din Back (1979), unde ca protagonist apare tatăl autorului, ocazie de a surprinde viaţa meseriaşilor evrei din Moldova, lumea târguşorului prăfuit şi plin de umor, desprins parcă din scrierile lui Shalom Alehem. Tot roman autobiografic este şi M-am născut reporter! (1981), un „raport de activitate" ce se doreşte a fi cât mai complet. M. îşi descrie viaţa din copilărie până la maturitate într-o manieră romanţată, dar din care nu lipseşte predispoziţia de a capta instantanee, întâmplări, locuri, figuri de oameni obişnuiţi sau notabilităţi ale vremii. întreaga construcţie vrea să susţină ideea că orice trăire este o învăţătură, adesea viaţa putând fi mai interesantă decât ficţiunea. Ciclul Şapte momente din istoria evreilor din România, publicat între 1977 şi 1992, cuprinde monografii şi evocări a numeroase instituţii şi portrete ale unor personalităţi evreieşti din România. SCRIERI: 24 de ore în jurul lumii, Bucureşti, 1932; Văzduhul ne cheamă!, Bucureşti, 1934; N-am descoperit America!, Bucureşti, 1937; Paul Valery şi poezia pură, Bucureşti, 1938; Povestea minunată a lui Shirley Temple, Bucureşti, 1938; Să împiedicăm războiul? (Poate ştiinţa să împiedice războiul?), Bucureşti, 1938; Albumul Shirley Temple, Bucureşti, 1939; Atlantinia, Bucureşti, 1939; Să emigrăm cu toţii, Bucureşti, 1939; Amintirile unei studente, Bacău, 1940; Extraordinara odisee a reporterilor, Bucureşti, 1940; Despre câţiva copii, Bucureşti, 1942; Rango, prietenul oamenilor, Bucureşti, 1942; Pogromul de la Iaşi, Bucureşti, 1944; Pogromurile din Bucovina şi din Dorohoi, Bucureşti, 1945; Bingo, Bucureşti, 1945; Pogromurile din Basarabia şi Transnistria, Bucureşti, 1947; Povestea unui copil din zilele noastre, Bucureşti, 1947; Răscoala din junglă, Bucureşti, 1947; Peste cincizeci de ani, Tel Aviv, 1967; Drama unui umorist, Haifa, 1973; Trimis special Din amintirile unui ziarist, Bucureşti, 1974; Şapte momente din istoria evreilor din România, Haifa, 1977; Alte şapte momente..., Haifa, 1978; Croitorul din Back, Bucureşti, 1979; ed. Aşkelon, 1988; M-am născut reporter!, Bucureşti, 1981; ed. I-II, Tel Aviv, 1998; încă şapte momente..., Haifa, 1981; Tot şapte momente..., Haifa, 1983; Din nou şapte momente..., Aşkelon, 1987; Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Tel Aviv, 1987; ed. Bucureşti, 1996; Iar odată şapte momente..., Aşkelon, 1988; Ultime şapte momente..., Bat Yam, 1989; Numai oamenii norocoşi au noroc, Bat Yam, 1989; Dosar Ana Pauker, îngr. Mihai Stoian, Bucureşti, 1991; Dosarul Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi alţii..., Tel Aviv, 1991; Alte ultime şapte momente..., Bat Yam, 1992; Şapte buclucuri de scriitor, Rehovot, 1993; Treizeci şi şase de stâlpi ai lumii, I-III, Tel Aviv, 1994; Ce s-a întâmplat cu evreii în şi din România, I-III, Bat Yam, 1996-1997; La noi, la Bacău, îngr. şi pref. Eugen Budău, Bacău, 2000; Boroboaţe de sărbători, Tel Aviv, 2000; Strălucitul meu secol blestemat, Bacău, 2000; Un cimitir plin de viaţă: Filantropia, Bacău, 2001; Uite-aşa se petrecea atunci..., Bat Yam, 2001; Am visat că sunt scriitor, Bat Yam, 2002; Idişul cântă şi încântă, Bat Yam, 2003; Povestea presei evreieşti din România, Bat Yam, 2003. Traduceri: Jacob Grimm, Wilhelm Grimm, Povestiri cu pitici şi cu uriaşi, Bucureşti, 1938; Charles Dickens, O noapte de Crăciun, Bucureşti, f.a.; Jules Lemaitre, Fecioarele martire, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Valeriu Cristea, Jurnalism şi literatură, RL, 1974, 46; Alexandra Indrieş, „ Trimis special", 0,1974,52; Victor Bârlădeanu, Itinerarul pasionat prin timp al unui trimis special, „Presa noastră", 1975, 3; Constantin Călin, Jurnal de lectură, ATN, 1979,4; Dana Dumitriu, Un roman demonstrativ, RL, 1979,42; Paul Grigore, Secvenţe critice, AST, 1982, 2; AL Raicu, „M-am născut reporter!", RL, 1982, 35; Alex. Ştefănescu, Geo Bogza, RL, 1994,28; Dicţ. scriit. rom., III, 243-245; Popa, Ist. lit., II, 1048-1049; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 77-80; Marius Mircu văzut de..., îngr. şi introd. Ion Prelipceanu, Bat Yam — Horodnic de Jos, 2003; Aczel, Scriitori rom. Israel, 108-114. C.Dt* MIRODAN, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Zissu Saltman; 5.VI.1927, Budeasa, j. Argeş), dramaturg şi gazetar. Este fiul lui Netty (n. Thierer) şi al lui Herman Saltman, expert contabil. învaţă în Bucureşti la Liceul „Principele Carol" (1937-1940), Liceul Teoretic Evreiesc (1940-1944) şi la Liceul „Matei Basarab", unde ia bacalaureatul în 1945. Se înscrie în acelaşi an la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, iar un an mai târziu şi la Drept, dar nu îşi va finaliza studiile. în schimb, va fi absolvent al unor cursuri de doi ani la Universitatea serală de marxism-leninism. Intră în gazetărie în 1945, ca redactor la „Tinereţea", „Tânărul muncitor" şi „Scânteia tineretului". Trece secretar de redacţie la „Gazeta literară" (1954-1956), redactor la „Scânteia" (1956-1957), „Teatrul" (1957-1959) şi din nou la „Gazeta literară" (1959-1960), colaborând şi la alte publicaţii. Cofondator, alături de Radu Beligan, al Teatrului de Comedie (1961), lucrează aici în calitate de consilier artistic. în 1977 emigrează în Israel, unde va fi mai bine de zece ani angajat la Eth Hatefutsoth, muzeul diasporei, din Ramat Aviv. Din 1987 editeazăia Tel Aviv revista „Minimum", al cărei director va fi. Este prezent cu însemnări, cronici, articole de atitudine socială în revistele de limbă română „Viaţa noastră", „Revista mea", „Izvoare", „Ultima oră" ş.a. Publică prima scriere literară, piesa Ziariştii, în „Viaţa românească" (1953), reprezentată anul următor la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrierile sale teatrale — Cerul nu există (1957), Cineva trebuie să moară (1958), Celebrul 702 (1960), Şeful sectorului suflete (1962), Noaptea e un sfetnic bun (1963), Primarul Lunii şi iubita sa (1969) ş.a. — au fost 395 Dicţionarul general al literaturii române Mirodan deşteaptă şi subţire. în Noaptea e un sfetnic bun e vorba de dramă. Drama este a inginerului Anatol, om cu experienţă vastă şi de o neîndoielnică bună-credinţă, însă prizonier al unor convingeri orgolioase şi definitive. Abia în urma unui grav accident, cuprins de remuşcări, el îşi va înţelege greşeala, renunţând la falsele certitudini. Sensurile grave alunecă totuşi pe făgaşul unei satire convenţionale, condimentată cu efecte de piesă poliţistă, ceea ce face ca procesul sufletesc al eroului să fie artificios, neconvingător. Un miez de tragedie se află în scurta piesă, stridentă şi declamatorie, Cineva trebuie să moară, a cărei acţiune se desfăşoară în curtea Atelierelor Griviţa în februarie 1933. Piesă ocazională, Cerul nu există se inspiră din evenimentul lansării sateliţilor artificiali. Lucrare preferată a lui M., Camuflaj evocă, într-o manieră voit lipsită de rigoare istorică, premiera piesei Steaua fără nume din 1942. Celebrul 702 e un pamflet dramatic, avându-şi sursa într-un eveniment care a răscolit America celui de-al şaselea deceniu al secolului trecut. Ca şi Cheryl Chessman, prototipul real, a cărui condamnare la moarte a fost mereu amânată timp de doisprezece ani deoarece redactarea „isprăvilor lui" reprezenta o afacere strălucită, personajul principal al piesei lui M. e, după atâtea îngrozitoare spovedanii sub teroarea morţii implacabile, un ins regenerat sufleteşte. Frământările lui rămân însă insesizabile. Şarja e aceea care primează. Inspirată de primele grefe de cord, Transplantarea inimii necunoscute pare, curios, dominată de blazare, de scepticism, pe un fond de melancolie, pe când Primarul Lunii şi iubita sa, scrisă nu mult după prima aselenizare, e o încercare de meditaţie, în spirit umoristic, asupra relelor de pe pământ. Despre unele lipsuri, deficienţe şi neajunsuri în domeniul dragostei, o comedie cu un umor ca la spectacolele de revistă, uneori chiar de un gust îndoielnic, tipărite în volume sau puse în scenă la principalele teatre din semnalează cât de mult s-a subţiat vechiul filon al înzestrării sale România, precum şi în Italia, Grecia, URSS, Polonia, de autor dramatic. La fel, compunerile intitulate „simple texte Cehoslovacia, Cuba, Ungaria, India, Cipru, Bulgaria, Turcia. A antifasciste" — Cineva trebuie să moară, Pasiune plus raţiune sau fost distins cu Premiul Ministerului Culturii (1957) şi cu Temă de luptă, Cărţile sunt mincinoase —, reunite în volumul Premiul Academiei Române pentru comedia Celebrul 702 Teatru (1973). Aşa, de pildă, pieseta Cineva trebuie să moară este (1962). A scris mai multe scenarii şi dramatizări pentru radio, un „simplu text", adesea discursiv, cu o alură filosofardă, cinematografie şi televiziune. mimând procese de conştiinţă. Dramaturgul se lasă şi aici Sinteză între teatrul cu mesaj politic orientat conjunctual şi ispitit de jocuri de cuvinte şi paradoxuri facile. Ideea morală teatrul bulevardier, întemeiată mai mult pe o replică (sacrificiul, răspunderea etc.) e valorificată mai mult prin scânteietoare decât pe profunzimea situaţiei dramatice, piesa disponibilităţile ei retorice, ceea ce duce, chiar şi sub vălul Ziariştii aşază în prim-plan devotamentul tinerilor ridicaţi de parabolei, la frazeologie. Succesul lui M. în anii realismului jos pentru cauza celor oropsiţi de reprezentanţii dornici de socialist a fost enorm. Lucrările cu adevărat importante i-au îmbogăţire ai noului regim, constituiţi în bandă pentru a apărut însă după emigrarea în Israel. Dicţionar neconvenţional al împiedica informarea corectă a publicului. Cerchez, prota- scriitorilor evrei de limbă română (I-II, 1986-1997) este o istorie a gonistul piesei, inaugurează în teatrul lui M. un stil sentenţios literaturii produse de scriitorii evrei de limbă română, şi neapărat spiritual, subtil cu ostentaţie şi, bineînţeles, contaminată de spirit călinescian. Observaţia morală se află şi persuasiv, pândit însă de stereotipie, chiar dacă dă impresia că aici în prim-plan, profilul personalităţii unui om domină tinde să se emancipeze de şabloane. Pendulând între planul judecata estetică asupra operelor acestuia, stilul este cuceritor real şi cel imaginar, Şeful sectorului suflete e o comedie duioasă, prin vervă, nonconformism, deschidere analogică. Şi în descendenţa lui Mihail Sebastian. Profesorul Miroiu se însemnările pe teme curente din Ocolul pământului într-un surâs numeşte aici Gore, este meteorolog şi la fel de timid înaintea (1980) îmbină scepticismul, umorul, inteligenţa observaţiei cu farmecului feminin. „Şeful" ar fi, la rându-i, un alt Cerchez, capacitatea de a defini exact, în puţine cuvinte, o situaţie gata oricând să jongleze cu aforisme şi paradoxuri debitate cu politică. Contract special de închiriat oameni (1983) este cea mai aplomb. Obsesia dramaturgului e de a"avea replică, cât mai izbutită producţie dramatică a lui M., imaginând situaţii Miron Dicţionarul general al literaturii române 396 exemplare pentru a deconspira prezenţa antisemitismului într-o „lume fără evrei". SCRIERI: Tito, duşmanul de moarte al tineretului iugoslav, Bucureşti, 1950; Ziariştii, Bucureşti, 1956; Cele cinci cercuri (Despre jocurile olimpice), Bucureşti, 1960; Celebrul 702 sau Autorul moare azi, Bucureşti, 1962; într-o zi de primăvară, Bucureşti 1964; Teatru, Bucureşti, 1965; Seara târziu, în tipografie, Bucureşti, 1967; Teatru şcolar. Moş Gerilă, jocuri şi jucării, Bucureşti, 1967; Lumea în iniţiale, Bucureşti, 1968; Camuflaj, Bucureşti 1969; Replici sau De dincolo defileu, Bucureşti,1969; Primarul Lunii şi iubita sa, Bucureşti, 1970; Simfonietta metalică, Bucureşti, 1970; Pasiune plus raţiune sau Temă de luptă, Bucureşti, 1972; Piese de teatru, I-II, Bucureşti, 1972; Şedinţa, Bucureşti, 1972; Un proces posibil, Bucureşti, 1973; Teatru. Trei simple texte antifasciste, Bucureşti, 1973; O întâmplare la sectorul suflete, Bucureşti, 1974; Examenul de dinaintea examenelor, Bucureşti, 1975; Minimum, Bucureşti, 1975; Scene, Bucureşti, 1975; Ziariştii, Bucureşti, 1976; Ocolul pământului într-un surâs, Tel Aviv, 1980; Contract special de închiriat oameni, Tel Aviv, 1983; Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limba română, I-II, Tel Aviv, 1986-1997. Traduceri: KamenZidarov, Blocada, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Mircea Popescu); George Simenon, Prima anchetă a lui Maigret (1913), Bucureşti, 1966; ed. (Prima anchetă a lui Maigret. Maigret şi fantoma), Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Marga Cosaşu), Cazul Louise Laboine, Bucureşti, 1969;Pierre Daninos, Carnetele maiorului Thompson, Bucureşti, 1971. Repere bibliografice: Ion D. Sârbu, Grandoarea şi servituţile debutului, TTR, 1956,7; Tudor Vianu, „Ziariştii", CNT, 1956,41; D. Solomon, Al. Mirodan, GL, 1960, 51; M. Nedelcu, Al. Mirodan despre literatura dramatică, judecăţile şi prejudecăţile aferente, CNT, 1966, 24; S. Damian, „Replici sau De dincolo defileu", RL, 1969,21; Florin Faifer, Dramaturgia lui Alexandru Mirodan, CRC, 1972, 50; Z. Ornea, Dicţionarul lui Al. Mirodan, RL, 1998, 2; Marin Diaconu, Un dicţionar neconvenţional, JL, 1998,1-2; Dimisianu, Lumea, 36-38; Cristofor, Ţara Sfântă, 1,144-150; Ghiţulescu, Istoria, 442-444; Dicţ. scriit. rom., III, 245-249; Aczel, Scriitori rom. Israel, 115-119; Manolescu, Enciclopedia, 500-501. F.F., R.S. MIRON, Paul (13.VI.1926, Giuleşti, j. Suceava), poet, prozator, dramaturg, eseist şi editor. Este fiul Elenei (n. Danielescu) şi al lui Vasile Miron, prim-grefier la Curtea de Apel din Iaşi. îşi începe studiile la Fălticeni, oraş care îi va inspira monografia sentimentală Fălticeni - mon amour (1996), semnată împreună cu Grigore Ilisei. Ulterior urmează cursurile Liceului Militar din Iaşi. După război face studii filologice la universităţile din Bonn (1947-1949) şi Paris (1949-1951). în 1954 devine doctor în filologie la Universitatea din Bonn, cu o teză despre structura tipologică a limbii române în comparaţie cu latina clasică şi populară. Este fondatorul lectoratelor de limba română din Koln (1952), Bonn (1954) şi Freiburg im Breisgau (1964). în 1967 înfiinţează la Freiburg Societatea „Mihai Eminescu", în scopul susţinerii şi dezvoltării relaţiilor ştiinţifice şi culturale dintre Est şi Vest. La iniţiativa sa, apare la Miinchen, începând din 1973, noua serie a anuarului filologic şi literar „Dacoromania". Elaborează mai multe lucrări ştiinţifice, printre care Aspekte der lexikalischen Kreativităt im Rumănischen (1973) şi Der Wortschatz Dimitrie Cantemirs (1977). Coordonează reeditarea, integral revizuită, a lucrării Rumănisch-deutsches Worterbuch a lui H. Tiktin (I-III, 1986-1989), iar din anul 1988 este coordonator al unei ediţii filologice monumentale din vechile Biblii româneşti — Monu-menta Linguae Dacoromanorum, ambele realizate împreună cu o echipă de filologi ieşeni. Semnează numeroase articole ce au ca miză promovarea literaturii române în spaţiul cultural european, în special în lucrările Lexikon der Weltliteratur şi Moderne Weltliteratur, editate la Stuttgart. Este şi autor al mai multor eseuri radiofonice şi al unor piese de teatru reprezentate atât în Germania, cât şi în România. Activitatea literară a lui M. este puternic influenţată de experienţa filologică, pentru că autorul reactivează în limba actuală anumite caracteristici ale limbii române vechi. Volumele sale de proză — Fata călăului (1994), Ochean (1996), Maipuţincaperfectul. Istoriile lui Policarp Cutzara (1998), Poştalionul din vis — roman epistolar (1999), Măsura urmelor (2000), Târgul Şaradelor. O povestire tridimensională (2000) şi Moştenirea astrelor (2002) — au în comun mai multe caracteristici ce situează scrisul lui M. într-o descendenţă ce poate fi plasată în zorii literaturii române. Şi asta deoarece multe dintre personaje reafirmă tradiţia altora, închipuite de Ion Neculce, Ion Budai-Deleanu sau Ion Creangă. Stilistica limbajului popular, dulcea vorbă moldovenească funcţionează ca trăsătură definitorie a unei scriituri ce are drept finalitate plăsmuirea unei adevărate „epopei eroi-comico-satirice" (Cornel Ungu; reanu). Există aici acea plăcere a portretizării care fie ridiculizează defectul moral, fie amplifică, dintr-o pornire sinceră, netrucată, calităţile umane ale personajului asupra căruia se opreşte. Rememorarea este un principiu ordonator al prozelor, astfel încât toţi cei care traversează, chiar şi accidental, aria de observaţie a autorului devin eroii unor potriviri memorabile de cuvinte. De fiecare dată suprinde felul în care scriitorul ştie să combine rigoarea erudiţiei cu umorul şi ironia fină. însă dramaturgia este, poate, latura cea mai rezistentă a unei opere subordonate, în mare măsură, obsedantei teme a exilului, remarcabilă fiind flexibilitatea de care dă dovadă autorul atunci când schimbă registrele. Discursul său, de o eleganţă mereu egală sieşi, îmbracă pe rând haina comediei (cu multiple valenţe germinative) şi pe cea a unei drame necanonice, aşadar lipsită de artificiile tipice. Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso este o „comedie amară", după cum autorul însuşi o numeşte. Poetul latin prezintă doar vagi asemănări cu personajul înfăţişat de istorie sau de alte scrieri literare. Toate faptele sunt luate în răspăr prin foarte numeroasele trimiteri la realitatea zilelor noastre. Astfel, la Tomis se decide înfiinţarea unei edituri Humanitas în scopul culturalizării cetăţenilor barbari, o măcelărie poartă numele Metamorphoses, localnicii se distrează de minune la clubul de noapte Venus şi îşi întreţin condiţia fizică la clubul de oină Callatis, încât viaţa în exil nu e chiar lipsită de plăceri. Ovidiu îşi descoperă pasiunea pentru gastronomie, experimentează tot felul de reţete şi intenţionează să scrie o carte despre bucătăria autohtonă. Se adaptează foarte bine condiţiei de surghiunit, nu pare să fie doborât de nici un cutremur metafizic, ba dimpotrivă, adoptă obiceiurile, legile locului. Ceva îl deosebeşte totuşi de ceilalţi. Simte că pe umerii săi apasă cu putere misiunea civilizării 397 Dicţionarul general al literaturii române Mironescu popoarelor băştinaşe din regiune. îndemnat de această provocare, Ovidiu călătoreşte de unul singur prin împrejurimi şi poartă discuţii savante cu localnicii nedumeriţi. îndeletnicirea, foarte ciudată pentru cei din jur, îl transformă pe eroul lui M. în caricatura modelului său arhetipal. Tot despre exil, dar într-o cu totul altă manieră vorbeşte piesa Idoli de lut. Aici predomină tonul grav şi situaţiile dramatice extreme. Personajele au funcţii simbolice şi sunt angrenate în raporturi de tensiune reductibile, în cele din urmă, la disputa dintre bine şi rău. Inocenţei studenţilor despărţiţi de meleagurile natale i se opune perfidia unui personaj, Uriel, o falsă faţă bisericească, un fals idol, un idol de lut. La intersecţia dintre comic şi tragic ar putea fi plasată piesa radiofonică Avem telefon. E o lucrare dramatică despre imposibilitatea de a rămâne singur până la sfârşit în faţa păcatului ce reduce fiinţa la o ecuaţie unde singura necunoscută pare să fie frica de pedeapsă. Caţavencu sau O seară furtunoasă este piesa în care se regăsesc majoritatea elementelor ce definesc înzestrarea dramaturgului. Caţavencu este un personaj reinventat, la fel ca în Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso, şi aici spectatorul/cititorul asistă la o reîntemeiere, dar situaţia este inversă. Dacă marele poet latin suferă un proces de vulgarizare, Caţavencu al lui M. devine un personaj inatacabil din punct de vedere moral. Prin raportarea la celelalte prezenţe din piesă, dramaturgul impune o ordine, o ierarhie ce surprinde prin ineditul ei. Astfel, asemănările cu modelul din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale pot fi observate mai mult în spatele replicilor propriu-zise, fiind doar afirmate de personajul care face de mai multe ori trimitere la ilustrul său „genitore" şi intră în scenă într-un context tipic caragealian. Vrea să devină primar şi de aceea are tot interesul să se facă remarcat de „autorităţile" din ţinut, adică de Caranfil, cârciumar şi judecător, de Madei, care este şef de post, de bancherul Bran şi, bineînţeles, de Marin, poetul urbei. Prin dialogurile pe care le poartă, Caţavencu ajunge, practic fără voia sa, în posesia unor informaţii ce îi incriminează pe toţi aceşti interlocutori de săvârşirea unor fapte de o gravitate extremă: „o spargere de la bancă după care hoţii se înşală între ei", „la rând vin nişte copii ucişi", „mai este un popă cartofor şi escroc, un poet nebun, un nomenclaturist nevindecat". Caţavencu are talentul de a scoate răul din om, de a le întoarce tuturor „firea pe dos". El nu face decât să constate imoralitatea afişată a celor din jurul său, nu le cere aproape nimic partenerilor de discuţii, ei singuri îşi mărturisesc păcatele de moarte. M. îşi gândeşte scrierile ca pe nişte răspunsuri date literaturii înseşi. Din aproape orice autorul face un studiu de caz. Personajele îi stârnesc un interes inepuizabil de a reciti lumea prin intermediul acestor fiinţe de hârtie. Şi astfel, literatura nu poate fi altceva decât tot un personaj. SCRIERI: Rodul ascuns, Evry Petit-Bourg, 1964; Fata călăului, Cluj-Napoca, 1994; Idoli de lut, postfaţă Al. Andriescu, Cluj-Napoca, 1994; Fălticeni - mon amour. O scurtă istorie aproape sentimentală (în colaborare cu Grigore Ilisei), pref. Ştefan Gorovei, ilustraţii Dan Hatmanu, Iaşi, 1996; Ochean, Bucureşti, 1996; Magul, Cluj-Napoca, 1997', Maipuţincaperfectul. Istoriile lui Policarp Cutzara, Iaşi, 1998; Poezii, introd. I. Negoiţescu, postfaţă Cornel Ungureanu, Timişoara, 1999; Poştalionul din vis - roman epistolar, Timişoara, 1999; Măsura urmelor, pref. Mircea Anghelescu, postfaţă Cornel Ungureanu, Timişoara, 2000; Târgul Şaradelor. O povestire tridimensională, Iaşi, 2000; Moştenirea astrelor, I, Cluj-Napoca, 2002. Repere bibliografice: Horia Stamatu, „Das Telephon", „Cuvântul în exil", 1962,4; George Uscătescu, „Rodul ascuns", „Destin", 1966,15; N.A. Gheorghiu, Cronica poeziei, „Fiinţa românească", 1966,4; Călin Andrei Mihăilescu, Un dicţionar necanonic, „Curentul", 1986, 5981; Al. Andriescu, „Fata călăului", „Idoli de lut", CL, 1994,11-12; Popa, Reîntoarcerea, 226-235; Al. Călinescu, între memorie şi ficţiune, ATN, 1999,1; O. Nimigean, Pe marginea unor istorioare, RL, 1999, 28; Cornel Ungureanu, Despre poezia lui Paul Miron, RL, 1999,50; Ungureanu, La vest, II, 45-55; Florin Faifer, în căutarea laşului pierdut, JL, 2001,11; Dicţ. scriit. rom., III, 249-251; Theodor Cazaban, Eseuri şi cronici literare, Bucureşti, 2002, 123-124; Cornel Ungureanu, Paul Miron şi comedia redescoperirilor, RL, 2003,3; Manolescu, Enciclopedia, 501-504. Ş.A. MIRONESCU, Alexandru (10.VII.1903, Bucureşti - 20.1.1973, Bucureşti), prozator şi publicist. Este fiul (înregistrat oficial cu prenumele Alexandru Constantin, dar numit de familie şi de cunoscuţi Codin) al Elenei (n. Budişteanu) şi al lui Victor Mironescu, ofiţer. Licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe şi al celei de Filosofofie din Bucureşti (1926), obţine doctoratul în ştiinţe Mironescu Dicţionarul general al literaturii române 398 fizice la Sorbona (1929), iar după venirea în ţară şi pe cel în filosofie. Este profesor de chimie la Facultatea de Ştiinţe din capitală, disciplină pe care o va preda şi la câteva licee (participând şi la elaborarea unor manuale de specialitate). Debutează în publicistică la „Cuvântul" (1931), iar editorial, cu romanul Oamenii nimănui, în 1937. Va susţine rubrica „Cronica ştiinţifică" la „Calendarul", extinzându-şi apoi natura colaborărilor în sutele de articole apărute în „Ţara noastră", „Revista Fundaţiilor Regale", „Azi", „Credinţa", „Adevărul literar şi artistic", „Semnalul" (1939-1940, unde a fost şi redactor), „Evenimentul zilei", „Fapta" ş.a. Activitatea de popularizare a unor aspecte din domeniul ştiinţelor exacte şi al epistemologiei evoluează de la prezentările comentate prin periodice sau conferinţe la încercările de sistematizare, din perspectiva teoriei cunoaşterii, propuse în volumele Spiritul ştiinţific (1938), Certitudine şi adevăr (1945), Limitele cunoaşterii ştiinţifice (1945). M. crede în necesitatea unei viziuni de ansamblu asupra lumii, înţeleasă ca „o ordine de semnificaţii", a cărei cercetare, oricât de detaliată, de profundă, lasă fără răspuns marile întrebări ale omului. Cum sensul existenţei nu poate fi dedus din investigarea materiei, devine obligatorie şi acceptarea altor niveluri de realitate, a căror cunoaştere nu e posibilă decât printr-o abordare transdisciplinară, printr-o sinteză spirituală, în care intuiţia şi revelaţia să aibă un rol determinant. Intelectual capabil de performanţe înalte, la curent cu noile descoperiri experimentale şi teoretizări filosofice sau sociologice, M. subliniază mereu rolul culturii (autentice) în procesul de constituire/funcţionare a personalităţii umane. Militând pentru libertate spirituală, pentru eliminarea automatismelor şi mimetismelor din conştiinţă, el respinge înregimentarea ideologică sau politică, criticând extremismul şi orice ar putea leza demnitatea individului. în numeroasele cronici şi comentarii literare sau teatrale din periodice, încearcă să evidenţieze atitudini şi idei apte să contribuie la revelarea ori la conştientizarea unor aspecte ale vieţii personale şi sociale ca elemente ale procesului de (auto)cunoaştere şi de ameliorare â existenţei. Dar spiritul său însetat de certitudini l-a călăuzit spre credinţă. în confesiunea Calea către inima mea, din 1947, apărută postum în volumul Calea inimi (1998), M. mărturisirea: „Am înţeles că singura viziune de totalitate a lumii e viziunea religioasă". Devenind unul dintre principalii componenţi, alături de Sandu Tudor, V. Voiculescu, D. Stăniloae ş.a., ai grupării „Rugul aprins", formată la mănăstirea Antim, grupare ce şi-a continuat întâlnirile şi după 1950, a fost arestat în 1958 şi condamnat la douăzeci de ani de închisoare. O nelinişte care fisurase adânc mai toate certitudinile, specifică primelor decenii ale secolului al XX-lea, îşi pune amprenta dramatică asupra conştiinţei personajului principal din prima carte a lui M., romanul Oamenii nimănui (1937). Este un traseu al experienţelor, nedumeririlor, căutărilor unui adolescent cu o minte activă, cu un acut simţ al observaţiei şi care aspiră la claritate, coerenţă, la găsirea unei formule care să dea substanţă şi autenticitate vieţii. Cum nu-şi poate explica lipsa de sens a manifestărilor celor din jur, iar imaginea şi comportamentul indivizilor îi apar ca dezagreabile şi deconcertante, el se izolează pentru a se putea defini, pentru a-şi asigura astfel libertatea de a alege. Deşi compusă prin asamblarea de secvenţe introspective cu relatarea unor întâmplări din exterior, naraţiunea e unitară, subordonată ideii din titlu. Notaţia, frecvent spontană, lapidară imprimă textului un ritm sacadat, un aer modern. Romanul Destrămare (1939) continuă să ilustreze disoluţia socială şi morală a mediului urban, în special a familiei. Intenţia autorului a fost să reconstituie copilăria şi adolescenţa personajului central, dar treptat acesta rămâne în fundal, în prim-plan intrând o serie de secvenţe narative şi diverse portretizări satirice. Dorind doar să demonstreze ideea de „destrămare", naratorul, subiectiv şi plin de o umoare neagră, stupefiat de caracterul larvar al existenţei semenilor săi, se lansează uneori în diatribe dure, într-o exprimare când familiar-vulgară, când inflamată de sarcasm, de un retorism patetic, mai degrabă specific gazetăriei decât genului epic. Tot cu substrat autobiografic, Ziduri între vii (1996) ,o „poveste care nu e roman" sau un „roman care nu e o poveste", cum îşi subintitulează autorul scrierea, conţine tribulaţiile unui student la Paris, tânărul consumându-se febril între aventurile sentimentale şi aspiraţiile spirituale, cuprins de stări aproape extatice, umbrite însă din ce în ce mai intens de senzaţia unei singurităţi fără ieşire. Fragmentarismul naraţiunii, vizibil aici, caracterizează şi Serile singurătăţii (1996),' mai mult un demers în scopul elucidării unor sensuri religioase şi filosofice prin intermediul ficţiunii literare. Operă a ultimului deceniu al vieţii, Poeme filocalice (1999) vin să vorbească despre o citire mistică a naturii, închinând osanale vinului, grâului, florii, ierbii, toamnei, muntelui, mării, toate ca ipostaze revelate ale sacralităţii, generatoare de „nedesluşite bucurii". Două piese de teatru, Ruth şi Coborâţi la prima?, publicate tot postum, în 2003, sunt construcţii intelectuale, dezbateri de idei în formă literar-scenică. între textele recuperate postum se află Floarea de foc (2001) — o suită de secvenţe autobiografice şi concomitent un jurnal de idei — şi Kairos (1996), un „eseu de teologie a istoriei". SCRIERI: Oamenii nimănui, Bucureşti, 1937; Spiritul ştiinţific, Bucureşti, 1938; Destrămare, Bucureşti, 1939; Certitudine şi adevăr, Bucureşti, 1945; ed. îngr. Rodion Galeriu, pref. Părintele Galeriu şi Ion Andrei Dorobanţu, Bucureşti, 1992; Limitele cunoaşterii ştiinţifice, Bucureşti, 1945; ed. îngr. Rodion Galeriu, pref. Părintele Galeriu şi Ion Andrei Dorobanţu, Bucureşti, 1994; Claude Bemard, Bucureşti, 1946; „Ziduri între vii", Bucureşti, 1996; Serile singurătăţii, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1996; Kairos, Bucureşti, 1996; Calea inimii, îngr. Răzvan Codrescu, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 1998; Docendo discitur - înveţi învăţând pe alţii, Constanţa, 1999; Poeme filocalice, pref. Bartolomeu Valeriu Anania, Călăraşi, 1999; Floarea de foc, îngr. Lis Karian, pref. Mihai Sora, Bucureşti, 2001; Ruth. Coborâţi la prima?, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2003. Ediţii: Valea lui Iosafat, pref. Ileana Mironescu, Bucureşti, 2001. Traduceri: Andre Gide, întoarcere din Rusia, Bucureşti, 1936. Repere bibliografice: [Corespondenţă], în Scrisori către AL Rosetti, postfaţă Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1979, 336-337; Erasm [Petru Manoliu], „Oamenii nimănui", „Credinţa", 1937,1028; Constantinescu, Scrieri, IV, 49-57; Mihail Fărcăşanu, „Destrămare", „Semnalul", 1939, 399 Dicţionarul general al literaturii române Mironov 539; Perpessicius, Opere, VIII, 300-304; Ivaşcu, Confruntări, II, 474-477; G. Bota, „Destrămare", F, 1940, 3-4; Vladimir Dumitrescu, „Destrămare", CL, 1940,7-12; Călinescu, Ist lit (1941), 843, Ist lit (1982), 928; Predescu, EncicL, 557; Al. Piru, „Limitele cunoaşterii ştiinţifice", VR, 1945,11-12; Ştefan Popescu, Critice, I, Bucureşti, 1947,149-152; Dicţ. scriit. rom., III, 251-252; Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii (1903-2003), îngr. Ileana Mironescu Sandu, Bucureşti, 2003. C. T. MIRONESCU, l.[oan] I. (13.VI.1883, Tazlău, j. Neamţ — 22.VII.1939, Tazlău, j. Neamţ), prozator. Este fiul Sofiei (n. Honcu) şi al lui Ioan Mironescu, învăţător. Bunicul pe linie paternă se numea Moraru, iar fiul acestuia, Ioan, se va înscrie cu acest nume la Şcoala Normală din Bucureşti, unde profesorii îl trec în catalog Mironescu. Reîntors pe meleagurile natale, tânărul învăţător se va stabili în Tazlău. Cel de-al doilea copil, din cei şase pe care i-a avut familia Mironescu, este Ioan Eugen, viitor medic şi scriitor. Omul de ştiinţă îşi va semna lucrările Eugen I. Mironescu, literatul, în schimb, va alege iniţiala primului său prenume, dublând-o cu aceea a tatălui. Face şcoala mai întâi în satul natal şi la Piatra Neamţ, continuându-şi învăţătura în Iaşi, la Liceul Naţional şi apoi la secţia clasică a Liceului Internat, absolvit în 1904. Aici îl are profesor pe G. Ibrăileanu, care îl remarcă pentru primele încercări literare. Din 1905 devine student la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ieşene. Va absolvi doar medicina şi din 1910 este preparator la Clinica Dermato-Sifilitice a Spitalului „Sf. Spiridon" din Iaşi, unde în 1912 îşi susţine şi doctoratul; face şi studii de specializare la Berlin. Profesor universitar şi şef de clinică din 1921, a fost membru în mai multe societăţi de ştiinţe medicale şi de ştiinţe naturale. Debutează cu două schiţe, La priveghiu şi La praznic, într-o revistă a elevilor de la Liceul Internat. Colaborează mai ales cu schiţe şi nuvele, dar şi cu publicistică socială la „Viaţa românească" (prima scriere e La cumătrie, în 1906), „Avântul", „însemnări literare", „Solia Moldovei", „însemnări ieşene". Cea dintâi carte de literatură este o culegere de nuvele, Sandu Hurmuzel (1916). Urmează Oameni şi vremuri (1920) şi într-un colţ de rai (1930), ambele adunând povestirile apărute în reviste, dramatizarea Catiheţii de la Humuleşti (1938) şi Tulie Radu Teacă (1940), tipărită postum. M. a scris articole de atitudine (în 1907 a fost chiar arestat ca „instigator"), a cochetat cu teatrul, dar vocaţia lui este aceea de povestitor. Fără a fi una autobiografică, opera lui M. se reazemă, totuşi, pe realităţile unei istorii trăite nemijlocit. Din cadrele ei coboară personaje ca Irimie Honcu şi Tulie Radu Teacă, portretizat în nuvela care îl propune drept erou titular. Elevul de altădată îşi petrecuse o vară la stâna acestui inimitabil mucalit, mocan în Breţcu, care îi oferă prozatorului prilejul să realizeze admirabile efecte umoristice, bazate pe comicul de limbaj, pe relatarea amănunţită a unor gesturi şi obiceiuri ieşite din obişnuit. Cel ce se visa actor avea, se pare, însuşiri scenice reale, dovadă adolescentul evocat în Taclale de pensionari, în care, sentimental, autorul s-a proiectat. Renunţând la scenă, M. va purta mereu nostalgia acesteia. îi plăcea să povestească şi avea abilitatea de a „interpreta" o poveste dându-i o coloratură dramatică. Surprinde, ce-i drept, de cele mai multe ori în prozele sale situaţii şi caractere prin chiar structura lor tensionate. E, între altele, şi cazul revoltei din 1907, la care fostul student medicinist fusese deopotrivă martor şi participant. Atitudinea deschisă în favoarea celor năpăstuiţi, pentru care va fi, de altfel, condamnat şi închis, se regăseşte în relatarea dramei lui Furtună Veteranul. Prozatorul se apropie cu o caldă simpatie de o umanitate în fond tragică, proiec-tându-i chinurile, izvorâte din sărăcie, boală şi mizerie, pe un ecran de epocă de un crud realism. Alte pagini vor tinde să complinească şi să nuanţeze aria tematică predilectă, aducând în prim-plan psihologia celor sortiţi să facă, neştiuţi de nimeni, istorie. Semnificative rămân povestirile Căprarul Gheorghiţă sau Unul dintre necunoscuţi, inspirate de primul război mondial, în care scriitorul fusese el însuşi angrenat ca medic-sub-locotenent. O parte a scrierilor sale se opreşte, de altminteri destul de stăruitor, asupra vieţii cazone, fie urmărindu-i consecinţele nefaste în rândul simplilor recruţi de la ţară (Sandu Hurmuzel), fie luând act de corupţia şi ignoranţa militarilor de carieră (Toto-n război), fie punând la stâlpul infamiei politicianismul, demagogia şi pretinsul patriotism. Prozatorul merge de cele mai multe ori pe linia caricaturală inaugurată de Anton Bacalbaşa, dar — cum s-a observat — anticipează, în multe privinţe, umorul acid din proza lui Gh. Brăescu. Oricât şi-ar fi lărgit însă registrul tematic, M. n-a putut uita nici o clipă că este — cum îl definea Mihail Sadoveanu — marele „prieten al ţărănimii" şi a ştiut să-i facă auzite durerile. SCRIERI: Sandu Hurmuzel, Bucureşti, 1916; Oameni şi vremuri, Iaşi, 1920; ed. pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1959; într-un colţ de rai, cu desene de A. Murnu, Bucureşti, 1930; Catiheţii de la Humuleşti, Bucureşti, 1938; Tulie Radu Teacă, pref. Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1940; Scrieri alese, pref. Sanda Radian, Bucureşti, 1953; Furtună veteranul, îngr. şi pref. I. D. Bălan, Bucureşti, 1961; Scrieri, îngr. şi pref. llie Dan, Bucureşti, 1968; Tulie Radu Teacă, îngr. şi pref. llie Dan, Iaşi, 1987. Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Literatura „Vieţii româneşti", „Falanga literară şi artistică", 1910, 7; Botez, Pe marginea cărţilor, 126-130; G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926, 93-97; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 125-135; Al. A. Philippide, „într-un colţ de rai", ADV, 1931,14 488; Izabela Sadoveanu, într-un „colţ de rai", VR, 1931,1; C. Săteanu, „Catiheţii de la Humuleşti", IIŞ, 1938, 4; G. Ivaşcu, I.I. Mironescu, JL, 1939, 32; G. Călinescu, Ist lit (1941), 700-701, Ist. lit. (1982), 785; Marin Voiculescu, Mircea Angelescu, Medici scriitori. Scriitori medici, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1964,241-242; Sevastos, Amintiri, 142-147; Ion Apetroaie, O ediţie 1.1. Mironescu, IL, 1969,7; Ciopraga, Lit. rom., 535-539; Micu, început, 390-391; Otilia Cazimir, Scrieri despre teatru, Iaşi, 1978,42-48; llie Dan, 1.1. Mironescu, Iaşi, 1982; Profira Sadoveanu, Centenar 1.1. Mironescu, RL, 1983, 24; Mircea Mancaş, Amintiri despre „Viaţa românească" de altădată, VR, 1994,7-8; Dicţ. scriit rom., III, 252-254. T. T. MIRONOV, Alexandru (27.1 .1942, Vertujeni, j. Soroca), prozator şi publicist. Urmează cursurile Facultăţii de Matema-tică-Mecanică la Craiova şi Bucureşti, absolvind în 1966. Este profesor de matematică la Beloţ, judeţul Dolj, apoi la Liceul Mironov Dicţionarul general al literaturii române 400 „Oman Abdelaziz" din Ougda, Maroc, din nou în ţară — la Liceul Industrial de Chimie din Craiova (până în 1979). Va funcţiona ulterior ca redactor la revista „Ştiinţă şi tehnică" (1979-1991), redactor la Radio şi Televiziune (1986-2001), consilier prezidenţial (1991-1993), ministru al Tineretului şi Sportului (1993-1996). Din 1995 este vicepreşedinte al Societăţii Europene de SF şi National Officer pentru România, îndeplineşte şi funcţia de secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO. Debutează în 1971 cu prozele SF Performanţă ciudată şi Prea devreme, în „CPSF Anticipaţia". Publică în „Ştiinţă şi tehnică", „Magazin", „Contemporanul", „Curentul", „Cronica română", „Tomis", „Dimineaţa", „Ultima oră" ş.a. Profesor de matematică, autor de literatură SF, sportiv de performanţă la tinereţe (căpitan al echipei naţionale de spadă) şi călător în peste şaptezeci de ţări, M. porneşte pe urmele enigmelor Terrei într-o aventură ştiinţifică şi a cunoaşterii extrem de personală. Imboldul i-1 dă cartea lui Erich von Dăniken, Amintiri din viitor, iar rezultatul peregrinărilor pe patru continente îl reprezintă Enigmatic, Pământul (1977). Civilizaţiile aztecă şi incaşă, piramidele, locuri legendare precum Baalbek, Stonehenge şi altele îi prilejuiesc verificări cu multiple argumente (matematice, antropologice, fizice, istorice şi geografice), autorul încercând să demonstreze caracterul exclusiv pământean al acestor mistere, convins că enigmele Terrei sunt percepute ca atare deoarece omul nu le-a descoperit încă secretul. Cartea este şi un pasionant jurnal de călătorie, aducând înaintea cititorului nenumărate peripeţii, ca şi parfumul locurilor şi o umanitate diversă, colorată. Portretele sunt bine desenate, pline de umor, la fel ca şi întâmplările. Câteodată forţarea comicului răstoarnă perspectiva istorică: astfel războaiele homerice simt nişte „găinării locale, încăierări mărunte". Educativă şi incitantă, scrisă cu suficient talent narativ, Enigmatic; Pământul se adresează tuturor vârstelor şi gusturilor. Activitatea de prozator a lui M. este totuşi una secundară în raport cu aceea de animator al mişcării SF româneşti din anii '80-'90. în afara a numeroase emisiuni de televiziune, a realizat mai multe antologii, a tradus şi a scris articole de popularizare a fenomenului. SCRIERI: Enigmatic, Pământul, Craiova, 1977; Proiecte planetare (în colaborare), Bucureşti, 1986; întâmplări din mileniul III, Bucureşti, 1989; Laboratoarele lumii, Bucureşti, 1992. Antologii: O planetă numită anticipaţie, Bucureşti, 1985; Nici un zeu în cosmos, Bucureşti, 1985 (în colaborare); Povestiri ciberrobotice, Bucureşti, 1986 (în colaborare); Povestiri despre invenţiile mileniului III, Bucureşti, 1986 (în colaborare); Cosmos XXI. întâmplări dintr-un univers al păcii, Bucureşti, 1987 (în colaborare); Cronici microelectronice, Bucureşti, 1990 (în colaborare); Cronici metagalactice, Bucureşti, 1990 (în colaborare). Repere bibliografice: Tudor Octavian, O carte fără gen literar, o carte, totuşi, bună, FLC, 1978,21; Mirela Bratu, Dilemele literaturii de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, SLAST, 1981,13. A.F. Lucrează ca învăţător, apoi ca redactor la „Tinerimea Moldovei" şi la Editura Literatura Artistică. M. debutează editorial în 1958 cu placheta de versuri pentru copii Doi poznaşi pe imaş, urmată de alte volume de poezii, în care abordează teme ale şcolii şi învăţământului, căzând adesea în didacticism sec. Valorificând modelele folclorice, a scris două culegeri de basme în versuri pentru copii: Bostanei cu capul chel (1960) şi Cosaşii (1986). A publicat şi culegerile de proză Fântâna comisarului (1975), Unul dintre noi (1979), Ultima rugăminte a lui Ştefan Gligor (1981), Clipa (1987), care au ca punct de plecare elemente luate din viaţa reală, dar nu pot evita patosul fals şi expresia grandilocventă. SCRIERI: Doi poznaşi pe imaş, Chişinău, 1958; Toboşarul, Chişinău, 1959; Bostanei cu capul chel, Chişinău, 1960; Copăcei cu cercei, Chişinău, 1961; împărăţia cucurigu-cotcodac, Chişinău, 1962; Livada din traistă, Chişinău, 1963; Gazda piţigoiului, Chişinău, 1964; Casa, Chişinău, 1966; Adresa primăverii, Chişinău, 1969; Vârtejul, Chişinău, 1970; Nu ne uitaţi, oameni, Chişinău, 1973; Balada cocostârcului, Chişinău, 1974; Fântâna comisarului, Chişinău, 1975; Dansul focului, Chişinău, 1977; Luci, soare, luci, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1978; Scrânciobul, Chişinău, 1979; Unul dintre noi, Chişinău, 1979; Isprava toboşarului, Chişinău, 1980; Ultima rugăminte a lui Ştefan Gligor, Chişinău, 1981; Ţărmul copilăriei, Chişinău, 1983; Erau odată trei prieteni, Chişinău, 1984; Cosaşii, Chişinău, 1986; Clipa, Chişinău, 1987. Repere bibliografice: Ion C. Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău*, 1986,281-285. ’ N.BI. MISAIL, călugărul (a doua jumătate a sec. XVII), copist interpolator. Un „ieromonah Misail" de la mănăstirea Putna iscălea un act în 1676, timp din care datează o copie după versiunea lui Simion Dascălul a cronicii lui Grigore Ureche. Manuscrisul, care conţine o serie de adăugiri atribuite lui M., atestă un copist conştiincios, un cărturar cu bogate cunoştinţe istorice, folosite cu discernământ. Interpolările sale aduc informaţii importante: menţionarea cuceririi Daciei de către Traian (probabil pentru prima oară într-un text românesc), relatarea domniei lui Iuga Vodă, o preţioasă completare privind organizarea Bisericii şi a boieriilor moldovene, trei episoade referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare ş.a. M. a intervenit şi în topică, lexic, ortografie, realizând una dintre cele mai corecte versiuni ale cronicii lui Ureche, care a stat la baza unei ramuri de manuscrise şi a fost utilizată de Miron Costin şi de Nicolae Costin. SCRIERI: [Interpolări], în Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, îngr. şi introd. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, 66-67, 71, 72, 75-78, 101-103. Repere bibliografice: Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu aplicaţie la cronicariii moldoveni, Bucureşti, 1973,70-79, 409-410,416-417,424,425; Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, 1979,256-266. C.T. MIRONOV, Filip (21.1.1928, Dubău — Transnistria), poet şi MISSIR, Ioan (17.11.1890, West Hoboken, New Jersey, SUA — prozator. Este fiul lui Andrei Mironov, ţăran. A absolvit 30.XI.1945, Botoşani), prozator. Descendent al unui cunoscut Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1952). neam armertesc, ce număra pe căminarul Ion Missir, pe 401 Dicţionarul general al literaturii române Missir junimistul Petru Th. Missir ori pe avocatul şi omul politic (deputat şi ministru) Basile Missir, Bogdan Missir s-a căsătorit cu institutoarea elveţiancă Cerile Marchand şi a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a devenit fermier. Insuccesul întreprinderii, dar şi dorul de ţară l-au determinat să se întoarcă pe meleagurile natale, pe când al doilea născut al său, viitorul scriitor, avea patru ani. M. a urmat în Botoşani şcoala primară şi cursurile Liceului „A.T. Laurian" (1897-1909). S-a înscris apoi la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1913. După ce a fost o vreme secretar al unchiului său Basile Missir, s-a înscris în Baroul botoşănean. Mobilizat, participă la campania din 1916-1917, urcând treptele ierarhiei militare până la gradul de căpitan. După război profesează avocatura, angrenându-se şi în viaţa politică, în formaţiunile conduse de N. Iorga. Ales ajutor de primar al Botoşanilor în 1919-1920, sprijină apariţia ziarului „Crai nou", unde semnează editoriale şi articole pe temele zilei. A fost şi primar în două rânduri: în 1931-1932 şi între 1941 şi 1944. La jumătatea anilor '30 şi-a aşternut pe hârtie amintirile de pe front, utilizând notiţele făcute în campanie, iniţial pentru a pleda cauza foştilor combatanţi în faţa guvernanţilor. Se pare că Petru Manoliu, care era cumnatul său, a sesizat valoarea manuscrisului, pe care l-a înaintat unei edituri. Cu un cuvânt de recomandare semnat de N. Iorga, Fata Moartă (1937) a înregistrat un remarcabil succes nu numai de critică, ci şi de public, în următorii şapte ani tipărindu-se încă patru ediţii. A fost distins cu Premiul „I. AL Brătescu-Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români (asociaţie în care va fi admis în 1941 cu derogare de la statut) şi cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române. în 1942 M. declara că intenţionează să dea la lumină un memorial al trăirilor din vara anului 1940, pe când, mobilizat din nou, fusese comandant al gării Cernăuţi. Intenţia nu a fost însă finalizată, în schimb după moartea lui prematură au rămas manuscrise, conţinând versuri, epigrame şi amintiri, depuse la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Şi „notesul" de pe front, şi memoria extraordinară a lui M. au avut rolul lor, important, în redactarea memorialului Fata Moartă. Li s-a adăugat însă şi un excelent „instinct literar" (pe care îl observa Vladimir Streinu), care stă la baza unor opţiuni fericite. Avocatul-căpitan în rezervă alege, mai întâi, soluţia cea mai bună, cea de a anula timpul scurs, de a se instala ca narator-personaj chiar în timpul acţiunilor narate. Utilizarea cu precădere a timpului prezent îl face pe cititor spectator al dramei în vertiginoasă desfăşurare. Bine aleasă este şi dicţia, frazarea discursului epic, scenele de război, fie că e vorba de înaintarea sau retragerea din Transilvania, de apărarea platoului Fata Moartă sau de atacurile şi contraatacurile din Valea Bucieşului ori de la Cireşoaia, prinzând viaţă prin propoziţii scurte, nu o dată reduse la esenţă. Caracterul halucinant al impresiei nu decurge însă doar din succesiunea extrem de rapidă a acţiunilor, ci şi din multitudinea detaliilor disparate, pe care ochiul combatantului le suprinde într-un ritm alert, detalii compunând adesea tablouri apocaliptice, de o atrocitate rar întâlnită în literatura de război românească. Autorul-narator-personaj este, de asemenea, de o „sinceritate" totală, necruţându-se nici pe sine, nici pe camarazi, nici pe cititor, atitudinea caracterizând atât privirea în exterior, cât şi în interior. Ofiţerul nu acţionează doar automat, ci se introspectează mereu, căutând în sine reazem în vertijul infernal. Frica animalică, abrutizarea progresivă, demenţa, care îşi au motivaţia în riposta inamicului, dar şi în iresponsabilitatea propriilor comandanţi ori a celor din spatele frontului, sunt disecate atent cu bisturiul lucidităţii. Tot sinceritatea face însă ca aceste tablouri să nu acapareze toată pânza. Alternarea momentelor de tensiune extremă şi a celor de înduioşare ori a celor detensionate (glumele soldaţilor în timpul celor mai crâncene lupte, scene de bivuac, precum deparazitarea ostaşilor ori „cheful de la Piscul Raţei", ironizarea jandarmilor, prezenţa câtorva figuri comice) asigură maximă veridicitate textului. O alegere bună a făcut M. şi prin completarea jurnalului de front cu scrisorile mamei, ce servesc ca pandant şi cutie de rezonanţă propriului text, dar şi cu episodul ce încheie cartea, Ţugui, un recviem pentru cel care i-a fost ordonanţă de-a lungul întregului război şi, mai departe, pentru soldatul de rând. Fata Moartă rămâne astfel una dintre reuşitele literaturii de război româneşti, iar autorul ei — un scriitor ce îşi descoperă târziu talentul. SCRIERI: Fata Moartă, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1937; ed. îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1967. Repere bibliografice: Erasm [Petru Manoliu], „Fata Moartă", „Credinţa", 1937, 984; Camil Petrescu, Cărţile luptătorilor, RFR, 1937, 5; Nicolae Roşu, Destinul ideilor, Bucureşti, 1944,373-381; Pamfil Şeicaru, „Fata Moartă", CRE, 1937,3373; C. Fântâneru, „Fata Moartă", U, 1937, 164; Vladimir Streinu, „Fata Moartă", „Gazeta", 1937,1003,1010; Radu Gyr, „Fata Moartă", PRV, 1937,799; C. Dan Pantazescu, „Fata Moartă", ŢA, 1937,1491; Horia Liman, „Fata Moartă", „Lumea românească", 1937,174; [Ioan Missir], RRI, II, partea 1,502-506; N. Mihăescu, Fragmente de critică literară, Bucureşti, 1943,287-291; M. Paleologu, O carte de război şi cu învăţăminte, TIL, 1938, 243; Mihail Sebastian, Cărţi de război, „Muncă şi voie bună", 1938,16,18; I. A. Bassarabescu, „Fata Moartă", AAR, partea I, dezbaterile, t. LVIII, 1937-1938; Predescu, Encicl, 538; Vârgolici, Comentarii, 303-309; Gheorghe Stoica, Din epica de război: „Fata Moartă", T, 1980,5; Kalustian, Simple note, 1,208-216; Nae Antonescu, Idealul de unitate naţională în literatura română, ST, 1983,12; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 165; Dicţ. scriit. rom., III, 254-255. V.D. MISSIR, Petru Th. (8.X.1856, Roman - 10.VI.1929, Bucureşti), critic literar şi publicist. Fiu al unor negustori de origine armeană, M. a urmat cursurile Liceului Naţional din Iaşi, pe care l-a terminat în 1873. în toamna anului următor se înscrie la Facultatea de Drept din Viena şi devine membru, apoi secretar al Societăţii studenţilor români România Jună. Citeşte articolele lui Titu Maiorescu din „Convorbiri literare", al cărui adept ajunge de îndată, şi ia apărarea sistemului ortografiei fonetice. în 1876 pleacă la Berlin, tot ca student în drept, obţinând doctoratul în ştiinţele juridice în 1879. întors în ţară în anul următor, devine membru al Junimii şi unul din cei mai activi susţinători ai principiilor literare şi politice ale societăţii ieşene. Din 1884 ocupă catedra de drept natural şi al ginţilor la Mişcarea Dicţionarul general al literaturii române 402 Universitatea din Iaşi, predând şi filosofia dreptului. Ulterior a fost profesor şi la Universitatea din Bucureşti. Participă la Congresul de drept internaţional de la Haga (1893), cu un referat bine primit. Ca membru al Junimii, s-a îngrijit, din însărcinarea lui Titu Maiorescu, de strângerea fondurilor necesare ajutorării lui Mihai Eminescu, a cărui găzduire în Iaşi a şi supravegheat-o un timp. între 1889 şi 1900 a redactat, alături de alţii, săptămânalul „Era nouă", oficios al grupării politice junimiste, iar în 1902 a fost membru în comitetul de redacţie al „Revistei române", alături de Mihail Dragomirescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru ş.a. în 1913 trece în partidul politic al lui Take Ionescu, părăsind definitiv gruparea junimistă. In 1926 a fost ales membru onorific al Academiei Române. M. rămâne unul din ideologii reprezentativi ai celei de-a doua generaţii junimiste atât prin fermitate, cât şi prin sinceritatea pusă în răspândirea şi apărarea principiilor societăţii. Influenţat de H. Spencer şi Em. Durkheim, el susţine existenţa unor analogii între fenomenele sociale şi cele biologice, dar şi a unor deosebiri fundamentale, date de existenţa conştiinţei sociale. De aceea, a combătut pe Malthus şi, de la noi, pe A. C. Cuza, care, după el, nu acordau atenţia meritată factorului uman în evoluţia socială. Adversar al socialismului, a polemizat cu C. Dobrogeanu-Gherea, folosind argumente împrumutate uneori din lucrările lui E. Dlihring. în extrem de numeroasele sale articole politice, pe care de cele mai multe ori nici nu le semna, a răspândit opiniile maio-resciene despre „forma fără fond". Afirmând că între păturile culte şi popor există o mare diferenţă, chiar o ruptură, a susţinut în acelaşi timp că aceasta nu poate fi remediată doar prin intervenţia cercurilor literare, ci prin adoptarea unui complex de măsuri sociale. Deşi restrânsă, activitatea de critic literar a lui M. se înscrie pe aceleaşi coordonate junimiste. A dus o campanie susţinută împotriva galicismelor şi a germanismelor din traduceri şi din scrierile originale, condamnând, de pildă, drama Mort fără lumânare a lui I. C. Bacalbaşa. Ascuţişul criticilor sale a fost deseori îndreptat contra a ceea ce numea şi el „boala autorlâcului", tendinţa de a scrie literatură cu orice preţ. în această direcţie, a urmărit să releve în mod constant originalitatea scriitorilor de care se ocupa. A fost necruţător faţă de imitatori şi faţă de clişeele poetice, respingând, de pildă, poezia lui T.G. Djuvara. Criticul are un ideal de artă clasic, întemeiat pe noţiunea de verosimilitate. în opera literară, el cerea să existe trăsături caracteristice şi concizie, fiindu-i greu să accepte, spre exemplu, poezia lui Al. Macedonski. Din aceeaşi perspectivă condiţiona reuşita unei scrieri de intensitatea emoţională pusă de artist în execuţia ei. Tot astfel judecă poezia patriotică, afirmând că va fi cu atât mai reuşită, cu cât sentimentul care o inspiră îl priveşte mai îndeaproape pe poet, însă cu atât mai firavă, cu cât se îndepărtează de individ şi se referă numai la colectivitate. Cu toate acestea, M. nu a neglijat relaţiile dintre artist şi societate. Cerea scriitorilor opere literare accesibile unor categorii întinse de cititori. Fără a respinge, în principiu, noutăţile, le atribuia o valoare infimă. Spirit foarte riguros şi caustic, criticul a dat mai totdeauna articolelor sale o turnură de pamflet, prin întrebuinţarea frecventă, dar urbană, a ironiei. Stringenţa logicii şi răceala judecăţii păstrează în argumentări influenţe din Maiorescu. SCRIERI: Fenomenul social, în Lui T. Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900,391-395; „Poezii" de Al. Macedonski, ASO, 442-460. Repere bibliografice: Encicl. rom., III, 294; lacob Negruzzi, Dicţionarul „Junimei", CL, 1925, martie; Iorga, Oameni, III, 291-292; N. Gane, Amintiri, Craiova, 1941, 139-145; Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui M. Eminescu, Bucureşti, 1962,347-349,441; Adrian Marino, Viaţa lui Al. Macedonski, Bucureşti, 1966, 183-184; Dicţ.lit. 1900, 581-582; Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Iaşi, 2003, 198-223. ' D.M. MIŞCAREA, cotidian politic apărut la Iaşi între 1 septembrie 1909 şi 15 noiembrie 1938; de la numărul 264/1930 este editat sub titlul „Mişcarea Moldovei". Fondator şi director politic: G.G. Mârzescu. M. îşi propune să fie „un ziar de propagare a reformelor liberale, bazate pe ideea ridicării culturale şi economice", elogiind mai ales politica dusă de Gh. I. Brătianu. Rubrica permanentă dedicată culturii este „Mişcarea literară şi artistică" („Carnet literar şi artistic"), cu informaţii despre ultimele apariţii editoriale, expoziţii, spectacole de teatru şi concerte. In primii ani, multe articole au caracter polemic: D. Ovid Densusianu plagiază de G. Pascu, Premiile bucureştene de Dem. Theodorescu, Dezminţirea d-lui C. Stere, în jurul unei chestii literare (despre „furtuna ridicată în literatura românească de d. Duiliu Zamfirescu, cu prilejul intrării d-sale în Academie"), 0 scrisoare deschisă de G. Ibrăileanu către C. Dobrogeanu-Gherea. Deşi sporadice, rubricile despre cărţi sunt foarte variate: „Pagini literare", „Cărţile", „Ore de lectură", „Cronici literare", „Coloana literară", „Pe marginea cărţilor", fiind semnate de Al. Iordan, Ovidiu Constant, Sergiu Ludescu, Virgil Fluzum, Eugen Radian, Grigore Tăuşan (Petronius). Poeţi importanţi, tradiţionalişti sau reprezentând noile orientări literare, colaborează nu doar cu versuri, ci şi cu articole sau cu proză. Octavian Goga publică însemnările unui trecător, Ciocoismul vine la noi, dar şi Poezii noi; Ion Minulescu — Cântecul scutierilor, Citiţi-le la drum, Mode, Cafeneaua boemilor, Sărutarea; G. Coşbuc îşi va publica poemele la rubrica „Povestiri orientale", semnând şi articolul Sărbători fără de rost; D. Anghel — Un vis simbolic, Sămănătorul, Amintiri despre Ioan Adam, Reflecţiile unui poet, iar G. Topîrceanu — în noapte. Sunt prezenţi în paginile revistei şi Mihai Codreanu, Dumitru Rareş, Horia Furtună ş.a. Este recuperat „un sonet necunoscut al poetului P. Cerna", scris la 1 ianuarie 1897. Ion Agârbiceanu publică Ceasuri de seară. Păsările nopţii şi O scrisoare, Mihail Sadoveanu scrie eseul în amintirea lui Creangă şi Un prieten al nostru (Wilhelm de Kotzebue) la rubrica „Note pe marginea cărţilor". Numărul din 1 iulie 1919 este dedicat lui Mihai Eminescu, cuprinzând poezia Lui Eminescu de D. Anghel şi St.O. Iosif, Amintiri despre Eminescu de V.I. Botez, Câteva amănunte necunoscute din viaţa lui Eminescu de Anna Conta-Kernbach, o corespondenţă a poetului intitulată Eminescu despre el însuşi. în numerele din 17 şi 19 aprilie 1911 apare o „schiţa umoristică", Obsesiune, semnată 403 Dicţionarul general al literaturii române Mişcarea Mihai Eminescu, deşi într-o notă introductivă se menţionează că ar fi o traducere a poetului din Mark Twain. Literatura română se află, de cele mai multe ori, în atenţia comentatorilor: N. Filimon: Ciocoii vechi şi noi - roman social de Al. Iordan, Eugen Lovinescu (nesemnat), Ceva despre Eminescu de Ion Petrovici, Poeziile lui Cincinat de Victor Eftimiu, Eminescu şi laşul (nesemnat), Caragiale despre situaţia politică (interviu nesemnat), Coşbuc epigramist (nesemnat), Un duel satiric (între I.L.Caragiale şi Anton Bacalbaşa), Tudor Arghezi despre Gh. Brătianu, laşul şi maestrul George Enescu de Emil Savin, Note despre I.L.Caragiale de Sorin B. Rareş, Dimitrie Cantemir. Pregătirea şi cultura lui de Ştefan Popescu. Enric Furtună semnează rubrica „Portrete literare", apoi „Cronica rimată" şi articolul Poeziile unui prozator (versurile lui Mihail Sadoveanu). Gh. Nădejde publică Schiţe din viaţa ţărănească, Victor Papacostea prezintă studiul Balcania. Un loc aparte în paginile M. îl ocupă corespondenţa şi memorialistica. Cititorilor li se propun Amintiri de la fondarea Universităţii din Iaşi de Spiru C. Haret, Corespondenţă politică din 1869 între Mihail Kogălniceanu şi G. Mârzescu, Schiţe şi amintiri de D. D. Pătrăşcanu, Impresii de la Blaj de Petre Locusteanu, Personalităţi proeminente ale României de I.G. Duca, Relativ la istoria gazetăriei: „Gazeta Transilvaniei" de G. Bogdan-Duică, Spicuind corespondenţa familiei Brătianu de Marius Theodorian-Carada. în paginile revistei sunt comemoraţi Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Dimitrie Zarifopol, Gh. Asachi. Literatura străină e reprezentată atât prin traduceri, în special din literatura franceză — prozatorul preferat e Maupassant, în transpunerea lui M. Sever, cu nuvelele Moarta, Idila, Ordonanţa, dar şi Memnon sau înţelepciunea omenească de Voltaire —, cât şi prin ample prezentări şi comentarii: Poezia lirică franceză, Dramaturgia sârbească, Portrete scandinave, Aspecte din literatura rusă, Scriitori celebri şi autobiografiile lor, O incursiune în literatura bulgară ş.a. „Cronica teatrală" (cu variantele „Teatrele bucureştene", „Note teatrale") e semnată de Dem. Theodorescu, C. Săteanu (Arald)ş.a. L.Cr. MIŞCAREA FEMINISTĂ, periodic feminist şi cultural apărut la Chişinău, bilunar, din ianuarie 1933 până la 31 ianuarie 1934. A fost organul Ligii Culturale a Femeilor din Basarabia. Au colaborat cu versuri Magda Isanos, Elena Dobroşinschi-Malai, Iorgu Tudor, Tudor Elefterescu. Au mai semnat Elena Alistar, Speranţa Tudor, Elena Dijonat, Gheorghe Bezviconi. D.Md. MIŞCAREA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 15 noiembrie 1924 şi 17 octombrie 1925, sub direcţia lui Liviu Rebreanu. De la numărul 48/1925 va figura ca director şi A. Dominic. împotriva celor ce vorbeau despre „secetă literară" şi sărăcie culturală, Rebreanu opinează: „Literatura, artele, cultura românească se află [...] într-o epocă de înflorire fără pereche în scurta noastră istorie culturală". Tocmai bogăţia producţiei literare creează „nevoia unei călăuze selective", rol pe care M.I., publicaţie „de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală", şi-l asumă, ca „verigă de unire între creatori şi cititori". Rubrici: „Medalioane", „Curierul critic", „Mişcarea literară în străinătate", „Conferinţe", „Noutăţile librăriei", „Efemeride", „Ecouri", „Indiscreţii". Literatura inclusă în sumar ilustrează, în general, rubrica de „Comentarii critice", reprezentând fragmente din opera scriitorilor analizaţi în acelaşi număr al revistei. în afară de textele propuse ca „Pagini alese", sunt tipărite şi alte scrieri. Semnează versuri Ion Pillat, Perpessicius, A. Dominic, Camil Baltazar, Mihail Celarianu, Adrian Maniu, Ovid Densusianu, Zaharia Stancu, G. Bacovia, George Gregorian, V. Demetrius, Comeliu Moldovanu, Valeriu Bora, V. Ciocâlteu, G. Murnu, Marcel Romanescu, Emil Isac, Emil Dorian, George Dumitrescu, Sanda Movilă, Agatha Grigorescu-Bacovia, Sandu Tudor, Dragoş Protopopescu, Emil Riegler. Proza cunoaşte acelaşi tratament: selecţiuni din volumele comentate, dar şi titluri noi, printre semnatari fiind N. Davidescu, Mateiu I. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Lucia Mantu, Gh. Brăescu, Ion Minulescu, George Cornea, Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă, Jean Bart, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Don-gorozi, Sărmanul Klopştock, Emanoil Bucuţa, Adrian Hurmuz. Ca ilustrare a unui comentariu critic, apare şi un fragment din piesa lui Camil Petrescu Suflete tari. Criticii literare îi este acordat un spaţiu generos, pe măsura remarcabilelor condeie care o slujesc: Perpessicius (Cuvinte despre Nicolae Filimon), E. Lovinescu (Poporanismul şi civilizaţia română, Poporanism sau interdependenţă?), Ramiro Ortiz (Dante şi Coşbuc), Camil Petrescu (Eminescu), Tudor Vianu (Masca timpului, Personalitatea lui Eminescu). Specificul revistei constă însă în faptul că, în afara unor articole disparate, există câteva rubrici bine structurate şi, la fel cu semnatarii lor, de notorietate în literatura noastră. Astfel, chiar din primul număr, Perpessicius este iniţiatorul unor „medalioane" — efigii ale unor scriitori precum Ştefan Petică, Ion Minulescu, St. O. losif, Elena Farago, Al. Cazaban, Ilarie Chendi, George Coşbuc, Corneliu Moldovanu, Mihail Săulescu, Cora Irineu, D. Iacobescu. După trecerea lui Perpessicius pe postul de cronicar literar, rubrica „Medalioane" va fi susţinută mai întâi de Gh. Cardaş (care de la numărul 16/1925 scrie, printre alţii, despre G. Ibrăileanu, Ion Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, G. Topîrceanu), ca apoi, de la numărul 23, titular să devină Pompiliu Constantinescu, autor al unor portrete dedicate lui I.A. Bassarabescu, Panait Cerna, Calistrat Hogaş, Mihai Codreanu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, Ion Trivale, O. Goga, N. Iorga, Ion Pillat, George Gregorian, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Al. Davila. Sub titlul „Comentarii critice", cronica literară este făcută la început de Scarlat Struţeanu, comentator al unor volume aparţinând lui N. Davidescu, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Luciei Mantu, lui Mihail Dragomirescu, Ilarie Chendi, G. Coşbuc, Gh. Brăescu, Ion Minulescu, George Cornea. Cu începere de la numărul 14/1925 cronica literară e semnată de Ion Marin Sadoveanu şi de Perpessicius. Sub genericul „Pe marginea cărţilor", cel dintâi scrie despre volume de Adrian Maniu, Henriette Yvonne Stahl, Jean Bart, iar sub condeiul celui de-al doilea Mişcarea Dicţionarul general al literaturii române 404 rubrica va fi consacrată unor autori precum Ştefan Petică, Ovid Densusianu, Camil Baltazar, Emanoil Bucuţa, Ion Pillat, V. Demetrius, G.M. Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Comeliu Moldovanu, Camil Petrescu, Al. Iacobescu, Liviu Rebreanu, Emil Isac, Hortensia Papadat-Bengescu, E. Lovinescu, Dragoş Protopopescu, George Voevidca, Emil Gârleanu, George Vâlsan, Eugeniu Ştefănescu-Est, Al. T. Stamatiad. Alte colaborări importante: Lucian Blaga cu fragmente din Filosofia stilului, C. Rădulescu-Motru — Ideologia revoluţionară în cultura română, Ion Sân-Giorgiu — Expresionismul literar, Ion Marin Sadoveanu — Dualismul dramei. Sub genericul „Figurine" Anton Holban se ocupă de Calistrat Hogaş, Camil Petrescu, Gh. Brăescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Număml42-43/1925 omagiază personalitatea lui Ioan Slavici prin intermediul contribuţiilor lui Mihail Dragomirescu, Scarlat Struţeanu, Gala Galaction, Perpessicius, Pamfil Şeicaru, Vasile Savel. Semnatarii altor rubrici: cronica plastică — Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, cronica dramatică — A. Dominic, F. Aderca, cronica muzicală — G. Breazul, cronica filmului - Gh. Adamescu, arhitectura — Marcel Iancu, cronica ştiinţifică — C.N. Negoiţă, Ion Biberi. De cel mai larg interes sunt interviurile apărute în paginile revistei. Sub titlul „De vorbă cu...", F. Aderca chestionează personalităţi din diverse domenii ale culturii româneşti: C. Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, O. Goga, Mihail Dragomirescu, Gala Galaction, Lucian Blaga, I. Al. Brătescu-Voineşti, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Ioan Slavici, N. Davidescu, Maria Ventura, Mihail Sorbul, Hortensia Papadat-Bengescu, Cincinat Pavelescu, Elena Farago, Ion Vinea, Gh. Brăescu, G. Murnu, Gr. Tăuşan, Marcu Beza, Ludovic Dauş, Corneliu Moldovanu. Literaturii străine i se acordă un spaţiu mai restrâns. Sub genericul „Portrete streine'* sau „Siluete streine", A. Dominic discută despre Gerhart Hauptmann, Georg Brandes, Knut Hamsun, Romain Rolland, Blasco Ibănez, Rainer Maria Rilke, iar F. Aderca analizează opera lui Marcel Proust, Benjamin Cremieux, Georg Kaiser, în timp ce Marya Kasterska informează cititorii despre noutăţile culturale din Polonia. Alţi scriitori străini comentaţi în paginile revistei: Ramiro Ortiz, Benedetto Croce, Luigi Pirandello, Gabriele D'Annunzio (Gh. Cardaş), Karel Capek, Paul Claudel, Fr. de Curei (Ion Marin Sadoveanu), George Moore, Henry James (Marcu Beza), Diderot, Henri de Regnier (Anton Holban). In paralel cu portretele dialogate aparţinând lui F. Aderca, sub iscălitura lui Tudor Şoimaru rubrica „De vorbă cu..." este transmutată pe teritoriu străin. Rezultă conversaţii incitante cu Valery Larbaud, Georges Duhamel, Paul Morand, Benjamin Cremieux, Joseph Delteil, Luc Durtain, Charles Vildrac, Andre Salmon, Pierre Mac Orlan, H.R. Lenormand. în privinţa traducerilor, se remarcă preferinţa pentru clasici. Ion Foti transpune în româneşte fragmente din Prometeu de Eschil, din Triumful lui Epicur de Lucreţiu traduce D. Murăraşu, pe când I.U. Soricu tălmăceşte fragmente din Faust de Goethe, iar D. Nanu, din Britannicus de Racine. în versiunea lui Al. Busuioceanu apar câteva poeme de Walt Whitman. Mai semnează Elena Protopopescu (Horia Bottea), Vladimir Corbasca, A. Mihăileanu, George Baiculescu. M. V. MIŞCAREA LITERARĂ Şl ARTISTICĂ, revistă editată la Iaşi la 15 februarie, 7 martie şi 1 aprilie 1901, având ca redactor, probabil, pe C. Săteanu. De orientare eclectică, precum majoritatea publicaţiilor de la începutul secolului al XX-lea, reproduce versuri de Ioan Păun-Pincio, Gheorghe din Moldova, G. Coşbuc, Haralambie G. Lecca, E. Herovanu, epigrame de Gordon (G. V. Botez) ş.a. Proza este reprezentată de schiţe şi nuvele aparţinând, printre alţii, lui M. S. Cobuz (Mihail Sadoveanu), A. Steuerman-Rodion ş.a. Colaborează cu proză poematică Paul Celian şi C. Săteanu, se publică însemnări de C. Şărcăleanu (C. Stere) despre G. Coşbuc, de Traian Demetrescu despre Al. Vlahuţă şi de Gh. Nădejde despre N. Beldiceanu. Acelaşi Gh. Nădejde publică farsa într-un act După roluri, iar G. V. Botez traduce un act în versuri, reprezentat la Teatrul Naţional din Iaşi, după Cantico dei cantici de un F. Cavalotti. Revista manifestă interes pentru spaţiul slav: C. Săteanu prezintă Literatura polonă modernă, în special pe H. Sienkiewicz (din care şi traduce) şi relatează o dispută literară între prozatorii ruşi I.S. Turgheniev şi I.A. Goncearov. O rubrică finală, „Literare şi artistice", oferă informaţii culturale (apariţii editoriale, expoziţii de artă, printre care cea a pictorului Octav Băncilă, reprezentaţii teatrale şi spectacole de operetă). G. Dn. MIŞCAREA SOCIALĂ, revistă politică şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 februarie şi 14 decembrie 1897. Panait Muşoiu şi Panait Zosân sunt directorii şi redactorii acestui săptămânal în care se făcea o publicistică socială apropiată ca mişcare a ideilor de tipul eseului modern. în M. S. se scrie într-un stil de bună ţinută intelectuală, utilizându-se un bagaj de informaţii din cele mai variate domenii. P. Zosân se arată preocupat de aspecte culturale şi literare, în timp ce P. Muşoiu abordează mai ales domeniul politic. Revista poate fi plasată, ca orientare politică generală, în rândurile presei socialiste. Mai colaborează St. Micu (probabil un pseudonim al lui C. AL Ionescu-Caion), Mircea Demetriade, N. Ţimiraş (cu versuri), A. Naum (cu versuri), Elena Sevastos (cu însemnări de călătorie). P. Muşoiu tălmăceşte din La Bruyere şi din Schopenhauer. Alte traduceri fragmentare, nesemnate, sunt făcute din Lamennais, Paolo Mantegazza, Goethe, Herbert Spencer, Claude Bernard, Jules Renard. Un D. Paltin (probabil un pseudonim) transpune în româneşte poezia Tânguire a poetului rus N.A. Nekrasov. Mircea Demetriade dă în M. s. articolul Voiţi, un adevărat manifest anarhist, în care poeţii sunt îndemnaţi să participe activ la răsturnarea ordinii statului burghez. O importantă menire socială este atribuită poetului de P. Zosân, ca în recenzia la volumul Bronzes al lui Al. Macedonski. Recenzentul subliniază protestul social implicit conţinut de literatura modernistă. R.Z. MITROI, Florica (15.02.1944, Giurgiţa, j. Dolj - 14.V.2002), poetă. Este fiica Măriei (n. Doancă) şi a lui Ion Mitroi, proprietar de moară. A absolvit în 1962 Liceul „Vasile Roaită" din Râmnicu Vâlcea. în 1962 şi 1963 ^drmat cursuri de drept în 405 Dicţionarul general al literaturii române Mitru cadrul Universităţii din Bucureşti. Debutează în „Luceafărul" (1966), iar editorial, cu volumul Rugăciune către Efemera (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de Diapazon (1973) şi între cer şi pământ (1976; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). în anii '80 emigrează, plecând mai întâi în Israel, iar mai târziu în Canada. M. a atras atenţia criticii literare încă de la primele versuri. Dacă în cazul altor confraţi opiniile erau controversate, în ceea ce o priveşte se poate vorbi despre o unitate a punctelor de vedere. Toţi comentatorii au remarcat tensiunea emoţională şi forţa liricii sale, dar au subliniat totodată imperioasa necesitate a autocontrolului, a impunerii unei rigori stilistice. Fiindcă, în cadrul aceleiaşi poezii, pot fi întâlnite imagini de o remarcabilă puritate: „Şi tu eşti un altar de borangic uşor /sub care se cunună soarele cu luna, /tu eşti în fruntea mea de foişor /un uriaş copil, râzând întruna" (Rugăciune către Efemera), alături de incredibile asociaţii de vocabule, care şochează nu prin insolitul lor (benefic, dacă ar fi fost urmărit efectul estetic), ci prin senzaţia de delir verbal, combinaţiile întâmplătoare, uneori de-a dreptul incompatibile, lăsând impresia că autoarea nu cunoaşte sensul cuvintelor: „cărămida botezului, compu-tată", „bătrâneţea castată", „praporii de pulberi indiferenţiale" etc. Paradoxal, în pofida acestor hazardate ori disonante alăturări de sintagme, atmosfera creată este de o halucinantă intensitate a implicării eului poetic. M. reuşeşte să fie şi de o mare candoare, dar şi să braveze, frizând cinismul. în pofida efortului de disciplinare, de reducere a aluviunilor lingvistice (sesizabil în ultimele creaţii), lirica sa rămâne, cum remarca Mircea Iorgulescu, „agitată cu violenţă de impulsuri contradictorii şi tulburi, epuizante". SCRIERI: Rugăciune către Efemera, Bucureşti, 1969; Diapazon, Bucureşti, 1973; între cer şi pământ, Bucureşti, 1976. Repere bibliografice: Grigurcu, Teritoriu, 249-252; Magdalena Popescu, „Rugăciune către Efemera", RL, 1969, 50; Voicu Bugariu, Un lirism al survolării, TR, 1970,9; Lucian Raicu, Diapazon liric, RL, 1973,45; Mircea Iorgulescu, Florica Mitroi, LCF, 1975,37; Piru, Poezia, II, 466-468; Barbu, O ist, 424-427; Nicolae Manolescu, Critici şi poeţi, RL, 1976,17; Victor Felea, „între cer şi pământ", TR, 1976,26; Raicu, Critica, 383-386; Felea, Aspecte, 1,194-202; Niţescu, Poeţi, 243-250; Iorgulescu, Scriitori, 108-109; Raicu, Practica scrisului, 360-363; Alboiu, Un poet, 217-218; Dicţ. scriit rom., III, 256-257; Popa, Ist. lit, II, 640-641. D. Gr. MITRU, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Pârăianu; 16.XI.1914, Craiova — 19.XII.1989, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Angelei Pârăianu, educatoare, şi urmaş al unei familii boiereşti, de cărturari şi oşteni, coborâtori din spiţa lui Danciul Pârăianu, ispravnic al Craiovei în vremea lui Matei Basarab. Urmează gimnaziul de la Liceul „Carol" şi apoi Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova (1926-1933). întrerupe Facultatea de Ştiinţe (1933-1935) pentru satisfacerea stagiului militar la Şcoala de Ofiţeri Artilerişti din Craiova, după care se înscrie, influenţat de prelegerile erudite ale unchiului său, generalul şi profesorul I.C. Pârăianu, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1936-1940). După ce a debutat cu proză în 1932, în paginile revistei „Ramuri", la recomandarea lui G. Călinescu scrie la „Naţiunea" (1947-1949), apoi la „Muncitorul agricol" (1949-1954). Colaborează la „Aurora", „Drumul femeii", „Economist", „Fapta", „Femeia", „Informaţia", „Licurici", „România liberă", „Seara", „Universul", folosind pseudonimele M. Adam, Ion Căruntu, Eugen Craioveanu, B. Mitru, Moş Mitru, M. Pârăianu. Devenind profesor de literatură română şi universală, predă în cele din urmă la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1956), unde înfiinţează cenaclul literar Luceafărul, consacrându-se, pe parcursul a două decenii, formării şi îndrumării tinerelor talente. A fost membru corespondent al Academiei Germane de Literatură pentru Copii şi Tineret din Volkach şi membru de onoare al Bibliotecii Internaţionale pentru Copii şi Tineret UNESCO. A primit numeroase distincţii şi premii literare, între care Premiul Uniunii Scriitorilor (1967, 1982) şi Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române (1968). De asemenea, Premiul european de literatură pentru copii şi tineret (pentru întreaga operă, 1976), Diploma de onoare a Premiului internaţional Trento-Italia (pentru Din marile legende ale lumii, în 1978) ş.a. Dacă la începuturile sale literare M. publică reportaje, schiţe, piese de teatru într-un act, după îmbrăţişarea carierei didactice se consacră literaturii destinate copiilor şi tinerilor. Abordează o tematică variată, cu funcţie educativă, subsumând motive de largă circulaţie, dar şi specifice spaţiului nostru cultural. Se adresează primei vârste prin poveste, înfăţişând tipul uman ideal (Inima mamei, 1954), sau prin snoavă, ilustrând înţelepciunea şi umorul popular (Poveşti cu tâlc, 1956, Poveşti despre Păcală, 1961). Nostalgia originilor îl trimite la legendă şi basm. Colecţiile de legende pe care le prelucrează cuprind povestiri din fondul culturii universale, după criteriul armonizării versiunilor contradictorii într-o sinteză personală, aşa cum se întâmplă în Legendele Olimpului (I-II, 1960-1962), Din marile legende ale lumii (I-II, 1963-1965). Altă dată reinterpretează în viziune proprie mituri româneşti inspirate din folclor şi documente scrise (despre obârşia fantastică a lumii, a elementelor naturii, a locurilor sacre, a formelor stranii de relief), ca în Copiii muntelui de aur (1954), în ţara legendelor (1956), Din rădăcini de legendă şi baladă (1982). Deşi respectă modelul tradiţional, basmul fantastic se particularizează la M. prin episoade ilustrând materia unui mic tratat de mitologie, pe de o parte, a unui mic tratat de filosofie, pe de alta, ambele menite să deschidă accesul spre sensurile încifrate ale miturilor. Atât legenda, cât şi basmul se dezvoltă pe obsesia „misterelor orfice", scriitorul refăcând mitul potrivit accepţiunilor recunoscute. Orfeu e întemeietor al cântecului şi totodată pelerin în căutarea absolutului, dar înfăţişându-1 ca păstor cu valenţe războinice, M. îl înscrie în spaţiul de cultură autohton. Extinzându-i aria, scriitorul are darul de a introduce mitul, sub forme de expresie adaptate realităţilor contemporane, în romanul social pentru copii, construit pe tema călătoriei, fie „în căutarea timpului pierdut" (întoarcerea lui Neghiniţă, 1966), fie „în căutarea idealului vieţii" (Bastonul cu mâner de argint, 1974), precum şi în romanul de dragoste, unde „cunoaşterea" implică două căi: dragostea şi învăţătura Mitu Dicţionarul general al literaturii române 406 (Portretul dragostei, 1989). Pentru M., mijlocul cel mai potrivit de a trezi adolescenţilor sentimentul patriotic este naraţiunea istorică. Structurând-o atât pe adevărul istoric, cât şi pe legendă, satisface şi exigenţele istoriografice, şi pe cele literare. In povestire, imaginea oraşului cu vechi tradiţii se încheagă din mitul întemeierii, din umbra şi fapta eroică a voievozilor şi a luptătorilor pentru libertate (Gelu, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu şi încă mulţi alţii), din spiritul cărturarilor (Miron Costin, Alecu Russo, Dimitrie Ţichindeal, Aaron Florian, Gh. Lazăr, Nicolae Bălcescu), din valori ale artei — Bucureştii în legende şi povestiri (1975), Craiova în legende şi povestiri (1978), Iaşii în legende şi povestiri (1979), Aradul în legende şi povestiri (1982). în romanul istoric se reconstituie perioada cuprinsă între domniile lui Vlad Ţepeş şi Neagoe Basarab, acţiunea rezultând din aventurile dramatice prin care trece eroul — căpitanul Ion, personaj de ficţiune cu virtuţi supradimensionate (Vulturii de foc, 1970, Strălucitoarea sabie, 1976, Legendă valahă, 1979). Proiectarea în mit este modalitatea prin care sunt remodelate întâmplări petrecute în timpul războiului daco-roman, ce face obiectul naraţiunii cu ambiţii epopeice Cântecul Columnei (1981), inspirată din imaginile Columnei Traiane din Roma. Ca dramaturg, M. reia teme din proză şi adaugă altele noi, ca în Isprăvile viteazului Heracle (1959), Avionul de Cluj (1970, în colaborare cu Constantin Mateescu). Compune drame, texte pentru teatrul de păpuşi şi marionete, teatru radiofonic, de televiziune. O parte din scrieri i-au fost traduse în limbile germană, rusă, maghiară, japoneză, albaneză. SCRIERI: Păpuşa, Bucureşti, 1932; Albumul de geografie, Bucureşti, 1951; Povestea ielelor, Bucureşti, 1951; Supărarea lui Dincă, Bucureşti, 1953; Inima mamei, Bucureşti, 1954; Copiii muntelui de aur, Bucureşti, 1954; ed. (Muntele de aur), introd. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1974; în ţara legendelor, Bucureşti, 1956; Poveşti cu tâlc, Bucureşti, 1956; Trandafirul roşu, Bucureşti, 1956; Basmele mării, Bucureşti, 1957; Palatul de argint, Bucureşti, 1958; Isprăvile viteazului Heracle, Bucureşti, 1959; Legendele Olimpului, I-II, introd. Nicolae I. Barbu, Bucureşti, 1960-1962; ed. pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1983; Alte poveşti cu tâlc, Bucureşti, 1961; Poveşti despre Păcală, Bucureşti, 1961; Din marile legende ale lumii, I-II, pref. Gheorghe Bulgăr, Bucureşti, 1963-1965; Găina cu ouăle de aur, Bucureşti, 1963; Flori pentru Mihaela, Bucureşti, 1964; întoarcerea lui Neghiniţă, Bucureşti, 1966; Săgeata căpitanului Ion, Bucureşti, 1967; Poveşti cu tâlc (Poveşti cu tâlc. Alte poveşti cu tâlc. Poveşti despre Păcală), Bucureşti, 1967; în ţara legendelor, Bucureşti, 1968; ed. pref. Alain Guillermou, postfaţă Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973; Sabia de foc, Bucureşti, 1969; Avionul de Cluj (în colaborare cu Constantin Mateescu), Bucureşti, 1970; Luceafărul de ziuă, Bucureşti, 1970; Vulturii de foc, Bucureşti, 1970; Domnul din Vladimiri, Bucureşti, 1971; Bastonul cu mâner de argint, Bucureşti, 1974; Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, 1975; Poveşti despre Păcală şi Tândală, Bucureşti, 1975; Acasă la Macedonski, Bucureşti, 1976; Nemaipomenitele aventuri ale lui Pinocchio, năzdrăvanul prichindel de lemn, Iaşi, 1976; Strălucitoarea sabie, Bucureşti, 1976; Florile acelei primăveri, Bucureşti, 1977; Joc, Craiova, 1977; ABC-ul poveştilor, fasc. I-XXX, Iaşi, 1978; Craiova în legende şi povestiri, Bucureşti, 1978; Iaşii în legende şi povestiri, Bucureşti, 1979; Legendă valahă, Bucureşti, 1979; Cântecul Columnei, pref. Radu Vulpe, Bucureşti, 1981; Dansez cu tine, Craiova, 1981; Aradul în legende şi povestiri, Bucureşti, 1982; Din rădăcini de legendă şi baladă, Iaşi, 1982; Călătoriile lui Făt-Frumos, Iaşi, 1985; Vântul suflă liber peste câmpuri, Craiova, 1986; Lumini din vremuri, Craiova, 1987; Căciula fermecată, Craiova, 1989; Portretul dragostei, Iaşi, 1989. Traduceri: Ruth Lissai, Sol, nota fugară, Bucureşti, 1959; Cum a ajuns lupul cântăreţ. Poveşti populare săseşti (din Transilvania), Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); Waldemar Bonsels, Albina Maia şi aventurile ei, Bucureşti, 1966; Karin Michaelis, Copiii doamnei Gormsen, Bucureşti, 1970; Hedi Hauser, Spiriduşii pădurii, Bucureşti, 1975; Poveşti populare româneşti şi săseşti, îngr. Albrecht Zweier, Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: Ion Roman, Vechi şi nou în basme, CNT, 1958,7; Nicolae Balotă, „Avionul de Cluj", RL, 1971,24; Nicolae Balotă, Poveşti cu tâlc, LCF, 1972,45; Dumitru Micu, „în ţara legendelor", CNT, 1973, 37; Alexandru Mitru la 60 de ani, LCF, 1974, 45; Dumitru Micu, Cărţi pentru copii, CNT, 1976,36; Florea Firan, „Acasă la Macedonski", R, 1977, 2; C.D. Papastate, „Legendele Olimpului", R, 1979,3; Silvian Iosifescu, Premio Europeo - 1980, RL, 1980,47; Mihai Duţescu, „Iaşii în legende şi povestiri", R, 1980,12; St. Hof, „Aradul în legende şi povestiri", „Neue Literatur", 1983,3; Al. Raicu, Autografe, Bucureşti, 1983,120-133; Gh. Bulgăr, Un povestitor înnăscut, RL, 1984, 44; Dicţ. scriit. rom., III, 257-258; Firan, Profiluri, II, 93-97. ' L.Bz. MITU, Mihai (22.11 .1936, Câmpulung), slavist. Este fiul Ecaterinei (n. Eugeniu) şi al lui Ion Mitu, contabil. După absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1959) este angajat cadru didactic la Catedra de limbi slave, devenind profesor în 1999. în 1961-1962 este bursier UNESCO la Varşovia, iar între 1969 şi 1976 predă limba şi literatura română la Universitatea Jagellonă din Cracovia. îşi susţine în 1971 doctoratul cu teza Opera filologică şi lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu în contextul relaţiilor româno-slave. Membru al Asociaţiei Slaviştilor din România, devine secretar (1976) şi vicepreşedinte (1991) al acestei asociaţii, fiind totodată şi secretar, apoi redactor-şef adjunct al publicaţiei „Romano-slavica". Colaborează la „Revista de istorie şi teorie literară", „Manuscriptum", „România literară", „Barok" (Varşovia). Va fi distins cu înalte ordine poloneze (Meritul Cultural în 1974, Crucea de Cavaler al ordinului „Merite pentru Polonia" în 1999). M. debutează în revista „Universitatea" (1955), iar editorial, cu volumul Cercetări lingvistice şi literare româno - slave, apărut în 1996. Precedată de numeroase studii şi articole publicate în revistele de specialitate şi de colaborări la volume colective — B. P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini (II, 1984), Biblia de la Bucureşti (1988) —, cartea se înscrie în aria cercetărilor pozitiviste de bună tradiţie nu numai universitară. Investigaţia la obiect combină posibilităţile oferite de critica, teoria şi istoria literara, literatura universală şi comparată, lingvistică, sociologie şi istorie. Consistentă îndeosebi este a doua secţiune — Relaţii culturale şi literare —, cercetarea trimiţând aici exclusiv spre comparatismul binar, româno-po-lon. Demersul istorico-literar are drept scop principal completarea unor date referitoare la personalităţi reprezentative ale culturii şi literaturii române (Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, I. Bianu ş.a.) în relaţie cu spaţiul polonez. Nu o dată informaţiile comunicate corectează fizionomia unei 407 Dicţionarul general al literaturii române Miu personalităţi sau a unei opere, o ierarhie statornicită sau chiar perspectiva de apreciere. In spaţiul preocupărilor de literatură română veche se înscrie şi culegerea Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc (1999). Primele trei studii de aici, segmente ale tezei de doctorat, au o structură precumpănitor comparatistă, tratând mai ales despre relaţia epicureului Budai-Deleanu cu stoicul M. Kuralt. Alte trei, unul intitulat Palatul crailor leşeşti, celelalte dedicate domnitorului literat Alexandru Moruzi şi lui Chesarie de Râmnic, abordează din acelaşi unghi „cartea de înţelepciune" şi două individualităţi ale culturii române. întemeiat în primul rând pe o bogată bibliografie de specialitate, M. discută cu argumente provenind din mai multe discipline o problematică interesantă, încheindu-şi pledoaria cu unele contribuţii inedite. Pe aceeaşi linie, a evidenţierii unor aspecte inedite în context româno-po-lon, se situează şi alte investigaţii de istorie literară, referitoare la Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Gh. Asachi, Mihai Eminescu, Adam Mickiewicz ş.a. Rezultatele preocupărilor lingvistice ale lui M. vor fi reunite în Studii de etimologie româno-slava (2001). A tradus mult din literatura polonă. SCRIERI: Cercetări lingvistice şi literare româno-slave, Bucureşti, 1996; Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc, Bucureşti, 1999. Traduceri: Nuvela polonă contemporană, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Alke Gabrielescu); Zofia Posmysz, Pasagera, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Alice Gabrielescu); Janusz Korczak, Regele Macius întâiul, Bucureşti, 1969; Kazimierz Brandys, Cărticica, Bucureşti, 1976; Stanisîaw Lem, Ciberiada, Bucureşti, 1976, Glasul Domnului, Bucureşti, 1997, Catarul, Bucureşti, 1998; Jan Potocki, Manuscrisul găsit la Saragosa, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1989; Ryszard Kapuscinski, împăratul, Bucureşti, 1991, Abanos, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Velea, Plămada, 377-381; Literatura polska XX wieku. Przewodnik encyklopedyczny, I, Varşovia, 2000, 430; Alexandru Ligor, Cercetători bucureşteni de azi ai cărţilor vechi, Cluj-Napoca, 2002, 79-80. St.V. MIU, Florea (27.XI.1951, Vedea, j. Teleorman), poet. Este fiul natural al Elenei Miu şi a fost crescut de bunicii materni, ţărani. Urmează liceul la Roşiori de Vede, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română-latină, a Universităţii din Bucureşti (1971-1975). Funcţionează ca profesor la Păuneşti, judeţul Vrâncea, iar în 1977 se stabileşte la Craiova, unde lucrează tot în învăţământ până în 1980, când devine redactor la revista militară „La datorie", de unde în 1982 trece la Editura Scrisul Românesc. După 1990 lucrează ca redactor al cotidianului „Cuvântul libertăţii", din 1995 ca secretar general de redacţie la „Gazeta de sud", din 1997 ca şef al Departamentului de relaţii internaţionale la Primăria Municipiului Craiova şi redactor-şef al publicaţiei „Curierul Primăriei", iar din 2002 ca redactor la „Ramuri". Debutează în ziarul „Teleormanul literar" (1969), iar primul volum, Jocuri în piatră, îi apare în 1972. Colaborează cu poeme şi eseuri la „Amfiteatru", „Argeş", „Luceafărul", „Ramuri", „Orizont", „România literară", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii Tineretului»", „Transilvania", precum şi la publicaţii locale. M. este un poet din familia de spirite a lui Lucian Blaga. Versurile lui, fluente, muzicale, lipsite de orice asperitate în lexicul şi textura lor, simt expresia sentimentului de existenţă armonioasă în univers, al unei comuniuni încântate şi calme, prin care făptura poetului se alcătuieşte metonimic şi metaforic din cer, frunze, crini, zăpezi, „pleoape de pom", mări şi izvoare. Lucrurile „cuvântă" în sângele său, iar natura înconjurătoare devine alfabet, dicţionar, „literă căzută": interferenţe purificatoare şi securizante. Poet al contactului direct cu sevele şi miracolele firii, fantast („calc printre greşeli/ şi vorbesc despre aripi"), tinzând la recucerirea şi perpetuarea prin evocare a candorilor copilăriei, a satului şi câmpiei natale şi găsind în iubire o prelungire a miresmei lor, el poate să scrie şi în alte chei: ironică, punând cotidianul în vecinătate cu propria lume de esenţe pure, elegiac-meditativă sau chiar sumbră, compunând versuri ce se resimt de atmosfera dezumanizantă a ultimilor ani de regim totalitar. în volumul Pasărea de sidef (1990), paradisiacul se întoarce într-o viziune infernală: au „ruginit" „lumina", „uimirea", „cuvintele", „privirile noastre", „cerul". Totuşi şi în această ipostază versurile îşi păstrează dicţiunea elevată, pe care nimic nu o poate macula. „Poezia e un fel sublim de a rosti adevărul" şi de a accede la lucrurile simple şi originare sau de a le purga pe cele comune, spune M. în Semne (1983; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova) — o carte de meditaţii, sub forma tabletei şi (uneori) a poemului în proză, despre artă şi cultură şi despre câţiva reprezentanţi români ai acestora, afini cu autorul. SCRIERI: Jocuri în piatră, Bucureşti, 1972; Rostire în gând, Bucureşti, 1974; Numele oglinzii, Bucureşti, 1978; Semne, Craiova, 1983; Lanul de grâu, Bucureşti, 1987; Memorie, Bucureşti, 1989; Pasărea de sidef, Cluj-Napoca, 1990; Urme de fluturi, Craiova, 1993; Grădina Soarelui, Craiova, 1995; Vieţile apocrife, Craiova, 1999; Cuvinte şi spaţiu, Craiova, 2001; Negru de fum, Craiova, 2003. Repere bibliografice: Aureliu Goci „Jocuri în piatră", RL, 1972, 33; Dorin Tudoran, Gândul şi cuvântul poetic, LCF, 1975,6; Popa, Dicţ. lit. (1977), 356; Aureliu Goci, „Semne", R, 1984,10; Fănuş Băileşteanu, O „rostire" în „numele oglinzii", R, 1986, 6; Marin Beşteliu, Reflexivitate discretă, R, 1987,11; Valentin F. Mihăescu, „Lanul de grâu", LCF, 1987, 48; Popa, Clasici, 136-138; Ovidiu Ghidirmic, Profiluri literare, LCF, 1988, 8; Cristea, Teleorman, 420; Constantin M. Popa, Noaptea lui Vincent, Craiova, 1998, 139-141; Dicţ. scriit. rom., III, 258-259; Firan, Profiluri, 11,97-99. ' N.M. MIU COBIUL, baladă populară din ciclul baladelor de vitejie. Aparţinând eposului medieval, a fost pusă în circulaţie, printre primii, de V. Alecsandri prin colecţia sa. în culegerea lui G. Dem Teodorescu varianta Miu Cobiul este pusă în legătură cu o legendă despre satul şi pădurea Cobia, cuib al haiducilor legendari. Acţiunea baladei evoluează în majoritatea variantelor în acelaşi sens. Tema este cea a luptei dintre doi voinici, Miu Cobiul (sau Mihu Copilul, Miul Zglobiul) şi Ianoş (sau Ianuş) ungurul. în miez de noapte prin codru trece călare Miu cântând din cobuz. Cântecul său de dor se aude până în tabăra lui Ianoş, căpetenia unei cete vestite de haiduci. Presimţind o primejdie, calul se poticneşte sau se abate din drum. Miu, Miu Dicţionarul general al literaturii române 408 încrezător în forţa lui şi în armele-i nebiruite, îşi continuă drumul. Ianoş îşi trimite voinicii după viteazul Miu. întâl-nindu-se, cei doi benchetuiesc, urmând să se întreacă în luptă dreaptă pentru a alege pe cel vrednic a fi căpetenia cetei. Lupta bărbătească a celor doi viteji este sugerată de cântăreţul popular şi prin ecoul ei în natură: „Vântul vâjâia, / Frunza şuiera, / Codrul răsuna". în unele variante, Ianoş încearcă prin viclenie să îl omoare în somn pe Miu, dar calul, credincios, îi dă de veste. Miu îl învinge în luptă pe Ianoş şi haiducii acestuia i se supun. Spre a le încerca vitejia, Miu îi pune la proba ridicării armelor, ca în epopeile antice. în cele mai multe cazuri voinicii lui Ianoş se dovedesc nevrednici, prilej pentru Miu de a-i persifla, refuzând să le fie conducător: „Voi ştiţi să hoţiţi / Nu să haiduciţi / Nu să biruiţi". Uneori reuşeşte în această probă cel mai neînsemnat din ceată şi atunci lui i se atribuie conducerea, iar Miu îşi continuă drumul cântând. în variantele culese la începutul secolului al XX-lea şi chiar mai târziu, Miu nu mai are alura de cavaler medieval care urmăreşte să se impună prin vitejie. Atât personajul, cât şi acţiunea pierd treptat din măreţie. Dispar elementele de basm din episodul întrecerii voiniceşti dintre Miu şi Ianoş, prezente în variantele mai vechi. Balada Miu Cobiul cunoaşte o circulaţie mai mare în Muntenia, Oltenia, la românii din Serbia. Ea a circulat şi în Moldova, fără a avea aceeaşi frecvenţă ca în sudul ţării, închegate ca formă, variantele reprezentative conţin imagini cu o mare putere de sugestie. Se folosesc unităţi sintactice cu caracter hiperbolic, cumulul de epitete cu valoare de formulă în momentele esenţiale ale acţiunii, repetiţia amplificatoare în construcţia frazei („Au şeaua te apasă, / Au iarba nu-i grasă, / Pajiştea frumoasă?") sau enumerări cu nuanţă umoristică. Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, 62-68; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, 490-500; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Bucureşti, 1900,1, partea I, 187-189, 195-197, 205-206, partea II, 1228; G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, Bucureşti, 1913, 63-69; Folclor din Oltenia şi Muntenia, îngr. Iordan Datcu, Bucureşti, III, 1968,50-54, IV, 1969, 205-210; Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, II, Bucureşti, 1969, 113-115; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974,301-307. Repere bibliografice: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, îngr. şi introd. Gh. Vrabie, Bucureşti, 1965, II, 332-336; Lovinescu, Critice, VI, 91-95; N. Iorga, Balada populară românească, Vălenii de Munte, 1910, 21-22; Gh. Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, 1966, 376-389; Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, Bucureşti, 1967, 192-197; Dumitru Pop, Ion Şeulean, Contribuţii la studiul baladei populare româneşti. Balada voinicească, SUB, Philologia, t. XII, 1967, fasc. 1; D. Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Bucureşti, 1971, 283; I.C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971,94-95; Dicţ. lit. 1900,582-583. L.Bd. MIU HAIDUCUL, baladă populară de haiducie. Ca şi balada Corbea, a fost creată, probabil, în perioada târzie a feudalismului. Conflictul nu mai este de ordin etic, ca în balada de vitejie Miu Cobiul, ci social, caracteristic baladei haiduceşti. în cele mai multe variante acţiunea este localizată la „casele domneşti" din Bucureşti, unde un Ştefan Vodă benchetuieşte cu „boierii sfatului, / Stâlpii Ţarigradului, / Stâlpii împăratului". Domnul dezvăluie slujitorilor planul său de a simula o vânătoare pe valea Cobiului (sau în munţii Crinului), urmărind, în fapt, prinderea vestitului haiduc. Se conturează astfel conflictul social al baladei: „Că de când s-a haiducit, / Drumuri mari s-au părăsit [...]/ Hasnale la Domnie n-a mai venit". Pentru fărădelegile lui, haiducul trebuie spânzurat în „două furci ş-o cumpeoară, / Ca să-l bată vânt de vară, / Să-l privească multă ţară". Calea (Florica sau Ilincuţa în unele variante), sora haiducului, auzind planul, îi adoarme pe meseni cu băuturi tari, ca să se poată strecura neobservată în codru, spre a-şi preveni fratele asupra primejdiei ce îl aşteaptă. Miu nu se sperie şi plănuieşte, la rându-i, atragerea domnului, prin viclenie, într-o cursă şi pedepsirea lui. îndelung comentat este episodul travestirii haiducului în cioban, motiv larg răspândit în literatura populară balcanică. Haiducul aşteaptă la răspântia drumului sosirea alaiului domnesc. Acţiunea se precipită, intervine nota senzaţională, menită să stârnească interesul crescând al ascultătorilor. întâlnirea dintre domn şi Miu este un moment esenţial, care evidenţiază isteţimea şi curajul haiducului. Cu multă abilitate, Miu înlătură bănuielile lui Ştefan Vodă şi reuşeşte să îl convingă să-şi lase oastea pentru a-i păzi turmele risipite. Admirând isteţimea haiducului, rapsodul îl compătimeşte ironic pe domnitorul atât de uşor păcălit. Punctul culminant este momentul judecării voievodului de către haiduc în faţa cetelor sale. Domnul se dovedeşte laş şi fricos. Finalul reflectă atitudinea diferenţiată a cântăreţilor populari şi, implicit, evoluţia variantelor acestui cântec bătrânesc. în culegerea lui V. Alecsandri, domnul, mustrat de Miu, se căsătoreşte cu sora haiducului, codrul preamărindu-1 ca pe un erou. La G. Dem. Teodorescu, acţiunea evoluând mai firesc şi mai aproape de gustul popular, domnul primeşte pedeapsa supremă: este omorât, iar trupul, sfârtecat în bucăţi, este trimis înapoi oastei. De groază, boierii „pe fugă se punea / Dunărea de nemerea / Peste Dunăre trecea / Vestea-n Ţarigrad ducea". în variantele culese la începutul secolului al XX-lea în Materialuri folkloristice ale lui Gr. G. Tocilescu şi în cele de dată mai recentă din Muntenia şi Oltenia, se preferă finalul cu fuga ruşinoasă a domnului şi umilirea acestuia. Comicul situaţiei este prins şi în imagini pitoreşti: „Să vezi Vodă cum fugea / Barba grapă şi-o făcea"; „Nu mi-ş fuge cum se fuge, / Pare-i crângul tot colnice, / De ieşea la drum bătut / C-un car de curpeni de gât". Cântecul bătrânesc despre Miu Haiducul s-a răspândit în Muntenia, Oltenia şi la românii din Serbia, în timp ce în Moldova apare fragmentar, iar în Transilvania cu totul sporadic. Tehnica acestei balade (gradarea acţiunii, peripeţiile personajelor, încordarea atenţiei ascultătorilor) este realizată cu mijloace artistice proprii eposului popular: repetiţia amplificatoare, cumulul de epitete, valoarea sugestivă a hiperbolei. Alături de balada Corbea, Miu Haiducul s-a impus, prin conţinut şi valoare artistică, ca una din cele mai reprezentative creaţii din ciclul baladelor de vitejie. 409 Dicţionarul general al literaturii române Mizerabilii Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, 206-209', G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, 500-509; Cristu S. Negoescu, Poezii populare alese. Balade, Bucureşti, 1896,26-44; Gr. G. Tocilescu, Materialurifolkloristice, Bucureşti, 1900,1, partea 1, 156-163, partea II, 1074-1078; C. N. Mateescu, Balade, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909,55-60; Tudor Pamfile, Cântece de ţară, Bucureşti, 1913, 79-81; N. Georgescu-Tistu, Folklor din judeţul Buzău, Bucureşti, 1928, 60-62; Ion Diaconu, Folklor din Râmnicul Sărat, II, Focşani, 1934,51-55; C. Nicolăescu-Plopşor, Balade olteneşti, Bucureşti, 1961,70-79; Folclor din Oltenia şi Muntenia, Bucureşti, 1,1967,199-203, II, 1968, 197-208, III, îngr. Iordan Datcu, 1969, 439-448, 625-627, 800-817, IV, îngr. Iordan Datcu, 1969, 211-231, 543-549; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974,307-316. Repere bibliografice: Lovinescu, Critice, VI, 91-95; Gh. Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, 1966, 376-389; Grigore Botezatu, Folclorul haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967, 39-50; Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, Bucureşti, 1967, 143-148; D. Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Bucureşti, 1971,283; Dicţ. lit. 1900,583. L.Bd. MIU-LERCA, Constantin (15. VIII. 1908, Grădinari, j. Caraş-Severin — 1985, Piteşti), poet. Este fiul Măriei (n. Cipu) şi al lui Pan Miu, ţărani. Are studii politehnice neterminate, mult mai târziu urmând Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice. A lucrat ca profesor de matematică şi fizică la Piteşti. A colaborat la „Azi", „Floarea de foc", „Gândirea", Viaţa literară", „Vremea", „Gând românesc", „Societatea de mâine", „Familia", „BraşoVul literar", „Fruncea", „Revista Institutului Social Banat - Crişana", „Scrisul bănăţean", „Orizont", „Albina" ş.a. A înfiinţat în 1933, împreună cu Zaharia Stancu, Romulus Dianu, Cicerone Theodorescu, Ion Valerian, Dragoş Vrânceanu, Ion Th. Ilea, Liviu Jurchescu ş.a., Asociaţia Scriitorilor Români Independenţi. Din 1934, odată cu constituirea filialei bănăţene a Asociaţiei, devine preşedintele acesteia. A fost şi secretar în comitetul de înfiinţare a Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat (1933), fiind desemnat preşedinte în 1938. Alături de Victor Papilian, Mihai Beniuc ş.a, devine membru al comitetului de iniţiativă pentru crearea Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal (1937). Versurile i-au fost publicat în numeroase antologii. Debutează în publicaţia „Vestul" din Timişoara (1932), pe care o va şi conduce. Prima carte, Biblice (1932), include versuri în linie tradiţională, structurate în patru cicluri. Primul, cu titlu omonim, e alcătuit din meditaţii despre soarta omului, pendulând între căutare şi tăgadă în confruntarea cu divinul, Ai mei e compus din portrete de oameni ai gliei, Lucrătorii realizează o viziune de infern a Reşiţei, iar ultimul ciclu, Natură, stă sub semnul optimismului, al solarităţii care alternează cu melancolia nopţii. Preocupat de valorile folclorului bănăţean, M.-L. alcătuieşte lucrarea Consideraţii asupra artei ţărăneşti din Banat (1936), o micromonografie în care prezintă portul, obiceiuri, mentalităţi. Cu placheta Colinde (1940) revine la o poezie cu tonalitate folclorică, textele fiind însoţite de muzica lui Filaret Barbu şi de desenele lui A. Demian. în 1942 publică Omul, un oratoriu pe muzica lui Filaret Barbu, partea a doua cuprinzând tot ciclul de poezii profane din Biblice. în 1971 apare cartea Sus stele, jos stele, o ipostază a eului liric sentimental, dominat de amintirile din copilărie şi adolescenţă, de imaginea casei părinteşti, a bunicilor, în tablouri ilustrând lumea bănăţeană. Unde concentrice (1976) se configurează în jurul unui univers citadin, la fel de agresat ca şi cel rural. E un volum retrospectiv, care include versuri de la debut, adică vers liber şi ritmuri inegale, cerute de o anumită mişcare a gândului. Influenţele folclorice sunt multiple, abundă lexicul bănăţean, deşi nu e vorba de poezii scrise în limbaj regional, ci de o încercare de a echilibra folclorul cu lirica modernă. Pajura cu două capete (1978) e o altă carte legată de sat, tradiţie, legende, obiceiuri, ceea ce e vizibil şi în „subiectul" ciclurilor: ocnarii, harambaşii, răzbunarea lotrilor, răscoală, represalii. Unele versuri sunt de inspiraţie istorică, un filon epic fiind de asemenea uşor de depistat. în Efemerele anotimpuri (1983) intră mai multe pasteluri şi meditaţii asupra naturii, cu toate nostalgiile şi căutările vârstei, dar şi poezii din lumea satului cărăşean, cu datini şi expresii populare. Evoluţia lui M.-L. are loc în direcţia unui text marcat, pe de o parte, de formaţia sa de matematician, atras de tipologia poeţilor artifex, pe de alta, de motivele, sonurile şi, mai ales, vocabularul popular, chiar dialectal. Se regăsesc la el peisajul locurilor natale, dar şi neliniştea, întrebările omului modern, după cum versul liber alternează cu cel clasic. Critica l-a alăturat unor autori ca Ovid Densusianu, Elena Farago şi, mai ales, lui Aron Cotruş. SCRIERI: Biblice, Timişoara, 1932; Consideraţii asupra artei ţărăneşti din Banat, Timişoara, 1936; Colinde, cu desene de A. Demian, Timişoara, 1940; Sus stele, jos stele, Bucureşti, 1971; Unde concentrice, pref. Ovidiu Papadima, Timişoara, 1975; Pajura cu două capete, Bucureşti, 1978; Efemerele anotimpuri, introd. Al. Jebeleanu, Timişoara, 1983. Repere bibliografice: Lit. rom. cont., 1,131; Ion Cruceană, Constantin Miu-Lerca. Personalitatea şi opera, ARG, 1983,8; Nicolae Ţirioi, Constantin Miu-Lerca, 0,1985,32; Dicţ. scriit. rom., III, 259-260. A. Ct. MIZERABILII, periodic apărut la Turnu Severin, lunar, între 14 martie 1936 şi 20 februarie 1938. Administratori: N. Oprişan şi Demetrie Mihail Dascălu. De la numărul 4-5 revista primeşte subtitlul „Literar, artistic şi informativ". Rubrici: „Pagina multora", „Slove pentru prieteni", „Pe urmele streinilor". E scrisă aproape în întregime de cei doi directori, care acoperă toate rubricile. Astfel, ambii semnează versuri (alături de ei mai publică poezie Liviu Bratoloveanu, C. Brânduşoiu-Cos-teşti, Mariana Simionescu). Sub nume propriu sau sub pseudonimul Dane H. Jepherime, N. Oprişan semnează fragmente din romanul Prin viaţă a trecut Craiova şi articole despre Panait Istrati, Radu Gyr, Anişoara Odeanu, Ion Biberi, scrise într-un stil familiar-teribilist, cu involuntare accente comice. Proză dau Eleonora Ionescu, Dinu Delacerna, C. Brânduşoiu-Costeşti (fragmente dintr-un roman intitulat Neamul Mărculeştilor). Traducerile sunt ilustrate printr-un fragment din Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra, fără menţionarea traducătorului) şi prin câteva secvenţe din dramatizarea făcută de Gaston Baty după romanul lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, în transpunerea lui Ion Argatu. M. V. Mîndra Dicţionarul general al literaturii române 410 MÎNDRA, Vicu (5.V.1927, Bucureşti), istoric şi critic literar. Este fiul Friedei Mendelovici (n. Langhaus), educatoare, şi al lui Iosif Mendelovici, tipograf. M. (al cărui prenume la naştere era Lewis) învaţă în Bucureşti, unde urmează Liceul „Cultura" (1940-1944) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1945-1949). Devine doctor în filologie în 1972. Este redactor la „Tinereţea" (1945-1946), unde şi debutează în 1946, la „Tânărul muncitor" (1947-1949) şi la „Scânteia tineretului" (1949-1951), redactor-şef la Editura Tineretului (1952-1954), redactor-şef adjunct la „Gazeta literară" (1955-1962) şi, în paralel, cadru didactic la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (din 1950 până la pensionare), trecând prin toate treptele carierei, până la gradul de profesor (1991). Colaborează la „Gazeta literară", „Teatrul", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul" ş.a. A debutat editorial cu însemnări despre literatură şi teatru (1958). M. s-a consacrat îndeosebi dramaturgiei, domeniu în genere puţin cercetat la noi. Chiar de la debut interesul criticului se fixa asupra textului dramatic, următoarele sale cărţi fiind trepte pregătitoare, de natură istorică şi teore-tico-estetică, în elaborarea construcţiei critice care culminează cu Istoria literaturii dramatice româneşti. De la începuturi până la 1890 (1,1985). In viziunea autorului, două ar fi caracteristicile esenţiale ale dramaturgiei noastre, expuse în Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu (1971): lirismul, în sensul participării „ardente" a creatorului, a „neobişnuitei sale disponibilităţi pasionale" şi polemice, şi tendinţa spre echilibrul clasic al expresiei. Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918) (1973) aduce într-un prim capitol precizări teoretice referitoare la teatra-litatea clasicismului, ca expresie concentrată a mimesisului (organizarea convenţiilor structurii dramatice, condiţia logică a conflictului, simplitatea situaţiilor, relaţia dintre acţiunea principală şi acţiunile secundare, determinând combinarea situaţiilor dramatice, tensiunea morală a intrigii etc.), aşadar mijloacele de „a realiza la maximum universalitatea realului", şi continuă cu disocierile privind teatralitatea romantismului, unde accentul cade pe coexistenţa spectaculozităţii operelor dramatice şi a creaţiilor de tipul „spectacolului din fotoliu", prefigurând formula modernă a „teatrului total". Criticul întrevede în realism un factor complementar şi o modalitate de obiectivare a aspiraţiei romantice. Simt prezentate oscilaţiile criticii dramatice româneşti între clasicism şi romantism, punctându-se, în faza incipientă a dramaturgiei noastre, năzuinţa către marile modele clasice, apoi desconsiderarea comediei satirice, văzută ca un simptom filoromantic, şi preferinţa pentru drama (şi melodrama) istorică romantică, în epocă fiind considerată „superioară" comediei. într-un amplu capitol este analizată dualitatea între clasicism şi romantism în creaţia propriu-zisă dintre 1830 şi 1918, cu disocieri pertinente privind persistenţa unor elemente clasice în drama romantică (fie în conceperea conflictului, mereu favorabil factorului etic, fie în adoptarea istorismului în manieră tipologică clasică), abordarea dramei citadine pe teme contemporane (care evoluează de la melodrama cu teză la teatrul conflictului de idei), ori, în fine, tendinţele contradictorii ale comediei şi dramei de inspiraţie rurală. în Jocul situaţiilor dramatice (1978), M. abordează, pe de o parte, chestiuni teoretice specifice genului (definirea poeziei dramatice, raportul între social şi individual în structura situaţiilor dramatice, condiţia scenică şi calitatea literară a dramei, despre dialog şi monolog, feerie şi teatrul de idei etc.), pe de alta, se dovedeşte un cunoscător avizat al fenomenului teatral românesc şi al celui universal (de la Shakespeare şi Goldoni la Pirandello, Brecht şi Michel de Ghelderode). în preambulul lucrării sale de sinteză Istoria literaturii dramatice româneşti, M. analizează relaţia fundamentală dintre dramă şi teatru, stabilind „primatul literaturii în actul scenic", bazat pe natura poetică a teatralităţii textului, relaţie văzută dialectic, ca o „succesiune de ciocniri între propunerile îndrăzneţe ale poeziei dramatice şi conservatorismul scenei", precum şi relaţia dintre drama poetică (ce se foloseşte de disponibilităţile situaţiei dramatice) şi cea ludică, fenomen epigonic care prelungeşte artificial structurile dramei poetice. într-un amplu capitol sunt studiate formele dramatice în literatura populară, începând de la basm şi baladă ca monodrame concepute pentru a fi interpretate în public, la jocurile de copii şi tineri, la teatrul arhaic cu măşti până la cel popular de filiaţie cărturărească (misterele medievale, Vicleimul ş.a.) sau la alte forme implicând dialogul. Se examinează apoi momentele importante ale începuturilor literaturii dramatice: încercările şcolare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Transilvania, compuse după modelul farsei carnavaleşti, apoi piesele livreşti de la începutul secolului al XlX-lea din Ţara Românească şi Moldova, aflate la confluenţa teatrului de salon cu cel popular de marionete, ce se definesc prin profilul caricatural al caracterelor şi efortul prozodic orientat spre tiradă, piese aparţinând unor boieri precum Costache Conachi, Iordache Golescu, Nicolae Dimachi. Până spre 1840 se constată înmulţirea prelucrărilor şi a localizărilor de piese comice după model molieresc şi cu observaţie autohtonă, prefigurându-se cerinţa profesionalizării repertoriului. Prin Gheorghe Asachi, cel care adaptează mai întâi piese pastorale şi idilice şi se dedică apoi dramei istorice, al cărei fondator poate fi considerat (îndeosebi prin Petru Rareş, 1837), se depăşeşte momentul vodevilesc dominant în intervalul 1820-1860 pe scena românească. înainte de 1860 reuşeşte să se impună un nou stil, preponderent realist-satiric, în comedia citadină, precumpănitor bucureş-teană. Adevăratul dramaturg prin vocaţie este însă Vasile Alecsandri, la care — observă autorul — se produce fuziunea dintre vizualitatea cadrului, dinamica dialogului şi autenticitatea atmosferei naţionale. Un subcapitol notabil este cel referitor la avatarurile Chiriţei, personaj de mare mobilitate, mai curând mască decât caracter, în timp ce dramele îi prilejuiesc exegetului fine disocieri cu privire la substanţa tragismului alecsandrinian din perioada senectuţii. Remarcabile sunt capitolele despre B. P. Hasdeu şi I. L. Caragiale (Nicolae Manolescu îl considera pe cel despre Caragiale „cel mai solid din toate", „meritul Istoriei sale"). Autorul demonstrează structura de pseudofarsă a comediilor, bazată numai 411 Dicţionarul general al literaturii române Mocanu aparent pe imbroglio, încurcătura fiind doar pretext, ingeniozitatea construcţiei situaţiilor dramatice jucând de fapt un rol secundar. Forţa viziunii comice rezidă nu în acţiune, ci în limbajul mimetic al personajelor, în „jurnalismul locvace" care acaparează existenţa cotidiană, substituindu-se realităţii. Modernitatea lui Caragiale o întrevede criticul în spectacolul tragicomic al individului amăgit de lumea aparenţelor publice şi care şi-a pierdut viaţa interioară. Structura dramatică a comediilor favorizează comicul ambiguu, farsa fiind depăşită de amplitudinea caracterelor şi de pregnanţa dialogului. în pofida limitării sale la secolul al XlX-lea (mai erau anunţate alte două volume), Istoria literaturii dramatice româneşti se înscrie, prin construcţia critică întemeiată în egală măsură pe cercetarea istorică, pregătirea teoretică şi capacitatea analitică, tinzând spre analiza integrală a textului, ca o lucrare de referinţă în istoriografia literară românească. SCRIERI: însemnări despre literatură şi teatru, Bucureşti, 1958; Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971; Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973; Victor Ion Popa, Bucureşti, 1975; Jocul situaţiilor dramatice. Principii, aplicaţii, analize, Bucureşti, 1978; Istoria literaturii dramatice româneşti, voi. I: De la începuturi până la 1890, Bucureşti, 1985. Ediţii: Mihail Sebastian, Opere, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1962; Victor Ion Popa, Scrieri despre teatru, pref. edit., Bucureşti, 1974. Repere bibliografice: Lucia Sturdza Bulandra, Amintiri, amintiri..., Bucureşti, 1960, 226-231; Mircea Iorgulescu, Dependenţa de obiect, RL, 1973, 41; Dumitru Micu, „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească", CNT, 1973,49; Georgescu, Printre cărţi, 237-244; Paul Georgescu, „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească", LCF, 1974,1; Ileana Berlogea, „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească", CREL, 1978, 2; Dan C. Mihăilescu, între teorie şi analiză, L, 1978,45; Marian Popescu, Valoarea sintezei, CNT, 1985,42; Nicolae Manolescu, Caragiale şi înaintaşii săi, RL, 1986,14; Marian Popescu, Un gând pentru profesor, RL, 1987,23; Dicţ. scriit. rom., III, 260-262. G. Dn. MLADIN, Emil (24.VII.1949, Bucureşti), prozator. Este fiul Georgetei (n. Voicu) şi al lui Ştefan Mladin. A absolvit în 1976 Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Lucrează ca desenator tehnic, asistent de imagine la Televiziunea Română, antrenor de înot. Debutează editorial în 1990, cu romanul Yesterday. Colaborează la revistele „Contemporanul - Ideea europeană", „România literară", „Caiete critice", „Literatorul" ş.a. Yesterday este o pastişă stângace după romanele de consum occidentale, în speţă după acelea de spionaj. Firul epic, schematic şi previzibil, construit pe seama unor personaje de carton, este plasat într-un decor â Vamericaine. Protagonistul urmăreşte recrutarea de către o agenţie guvernamentală secretă a unei trupe de mercenari în scopul sabotării unei baze atomice de pe teritoriul unei puteri militare adverse. Finalul este pacifist-moralizator. Asupra calităţilor de prozator ale lui M. a atras atenţia abia romanul Haimanaua (1994), mostră de realism dur, frust şi furios, articulat din perspectiva intenţiei de a da o replică realităţii oficiale din ficţiunile perioadei 1947-1989. Naraţiunea se încheagă din confesiunea pe sărite a unui marginal, Radu Tristu, crescut într-o casă de copii şi adoptat apoi în familia unui înalt demnitar comunist, în care rămâne totuşi un corp străin. Ratarea pe toate planurile — socială, afectivă — a personajului, motivată de mediu, dar şi de un anumit fatalism identitar, este în fond un pretext pentru autor de a înşira pe acelaşi fir diverse contexte purulente ale microsocialului comunist. Un infern în miniatură dintr-o casă de copii funcţionează metonimic şi anticipativ faţă de lumea din Haimanaua, paginile cele mai bune ale romanului fiind acelea în care umanul apare în poziţii corupte, vicioase, interlope. Microromanul Pedeapsa (1997; Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române) exersează o fişă de patologie conjugală. Nevroza farmacistului pensionar Cezar Mărcuş, individ fără însuşiri, identificabil prin drama pe care o trăieşte în cuplu, este rezolvată de autor prin forţarea unei simbolistici aşa-zis freudiene. Ambiţia lui M. de a da în Champs-Elysees (1998) un roman cu decor şi personaje franţuzeşti nu îşi găseşte un corespondent în realizarea propriu-zisă a cărţii. Poveste de dragoste desfăşurată într-un mediu de narcomani intelec-tualizaţi, scrierea respiră aerul unui senzaţionalism kitsch, preţios şi lipsit de culoarea mahalalelor pentru care M. arătase anterior că are, literar vorbind, pregătirea necesară. SCRIERI: Yesterday, Bucureşti, 1990; Anno Domini 1989, Bucureşti, 1991; Haimanaua, Bucureşti, 1994; Părintele Mavrodin, Bucureşti, 1996; Pedeapsa, Bucureşti, 1997; Champs-Elysees, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Bogdan Popescu, Goana după libertate, CC, 1994, 12; Bogdan Popescu, Pledoarie pentru fericirea eternă, CC, 1996, 6-7; Narcis Zămescu, Transhumanţa ca nevroză istorică, VR, 1998, 4-5; Vasile, Proza, 176-181. ' M.l. MLĂDIŢA, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între 1 aprilie 1933 şi aprilie 1935. Este redactată de un comitet de elevi din clasa a IlI-a B a Liceului „Spiru Haret". Se caracterizează prin elanurile, dar şi stângăciile unei publicaţii şcolare. Semnează poezie Mariana Simionescu, Mircea Rădulescu. Proza aparţine lui Traian Lalescu, Aristide Steinhardt, Paul Morgenstern, Victor Stelian Popescu. Tot aceştia, secondaţi de Mihai Meitani şi N. Pascu, susţin comentariile critice. Se remarcă două contribuţii, care marchează debutul a doi viitori scriitori: Dinu Pillat, O călătorie la Constantinopol (5/1933) şi Alexandru M. Paleologu, Literatura condamnabilă (8/1934). M. V. MOCANU, Nicolae (8.VII.1946, Scărişoara, j. Alba), poet şi traducător. Este fiul Paraschivei (n. Petruşe) şi al lui Gheorghe Mocanu, ţărani. A absolvit în 1964 Liceul „Horia, Cloşca şi Crişan" din Abrud, iar în 1969 — Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia limba şi literatura română. După absolvire funcţionează în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj. Din 1990 conduce Editura Clusium din Cluj-Napoca. Debutează cu versuri în 1969 în paginile revistei „Steaua", iar în 1972 figurează în sumarul volumului colectiv Eu port această Mocanu Dicţionarul general al literaturii române 412 fiinţă. Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Convorbiri literare" ş.a. Este coautor la Atlasul lingvistic român pe regiuni. Banat (I, 1980). Adevăratul său debut editorial îl constituie cartea de poezii Alarhos, apărută în 1975. în 1993 beneficiază de o bursă de specializare la Istituto di Filologia din Udine, Italia. Poezia lui M. se aşază de la început sub semnul întrebărilor esenţiale, filtrând propria-i existenţă prin cuvânt („De unde am venit nu-şi aduce nimeni aminte/ Unii spun că din aer, alţii că din pământ/ Eu cred c-am venit din cuvinte/ De-aceea ca ele sunt şi nu sunt" - în cuvânt). Se cultivă ritmul clasic, cu accente romantic-baladeşti, sunt invocate nume de rezonanţă exotică, ca în Triptic („Acarnia — ţară de veacuri prelungi/ Alarhos — trup fără trup, nume fără nume"). Lirica primeşte treptat accente melancolice, evocatoare, erotismul filtrându-se în forme calofile. Sonetul, cultivat cu pasiune, are incantaţii melodice delicate, etalând imagini brodate parcă în fir de mătase, cu o anume suavitate a versului ce riscă să eşueze în dulcegărie („Chiar tu erai liana înălţată/ pe gâtul cerului înlăcrimat/ cu geana ochilor încercănată/ sub care-n scurta vară-am înnoptat" — I.). M., „un scutier al iluziei", desfăşoară un lirism al decantărilor sentimentale, cu versuri frumos caligrafiate, ceremonios construite din stări şi trăiri diafane, ca o muzică de cameră calmă, reconfortantă în singurătate. Poetul trece însă spre o atitudine convenţional-sonoră, aproape dezastruoasă, de evocare lirică a personalităţilor şi faptelor revoluţionare, patriotice, ca embleme pentru ţinutul Apusenilor (ciclul Veghind din volumul Spuse fratele nostru, 1984), sau de imnificare a Transilvaniei („Pământ de iubire — Ţară de suflet/ Se mai aud încă voievozii munţilor/ din piscuri în piscuri călcând — ca uriaşii/ Se mai aud încă voievozii munţilor/ cu moartea cea moartă călcându-şi vrăjmaşii" — închinare Transilvaniei). SCRIERI: Alarhos, Cluj-Napoca, 1975; Scutier al iluziei, Cluj-Napoca, 1980; Spuse fratele nostru, Cluj-Napoca, 1984; Marele dresor, Cluj-Napoca, 1997; Teohar Mihadaş. In memoriam, Cluj-Napoca, 1999. Ediţii: Al. Rosetti, Corespondenţă (1934-1990), I-II, Cluj-Napoca, 2000; Ştefan Manciulea, Avram Iancu şi Blajul, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare); Poezia friulană din Renaştere până în zilele noastre, tr. Pimen Constantinescu, Cluj-Napoca, 1995. Repere bibliografice: Valentin Taşcu, „Eu port această fiinţă", F, 1973, 1; Al. Piru, Debuturi premiate, AFT, 1975,10; Laurenţiu Ulici, „Alarhos", RL, 1975, 39; Poantă, Radiografii, 1,309-311, II, 112-114) Irina Petraş, „Scutier al iluziei", „Făclia", 1981, 10 618; Vasile Sav, „Spuse fratele nostru", TR, 1984,37; Taşcu, Poezia, 171-175; Ulici, Lit. rom., 1,282-283; Poantă, Dicţ. poeţi, 127-128; Dicţ. scriit. rom., III, 262-263. Ct. C. MOCANU, Titus (1.XI.1923, Brăila - 26.IV.2004, Koln), estetician. Era fiul Alexandrinei (n. Avram) şi al lui Teodor Mocanu, conductor-arhitect. Face şcoala primară (1931-1935) şi liceul (1935-1943) în oraşul natal, iar studiile superioare la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj (1943-1947). Şi-a susţinut doctoratul cu teza Despre sublim (1969), pe care, peste un an, o va publica în volum. A studiat, de asemenea, matematicile. După absolvirea facultăţii e numit asistent, conducând seminarii de logică. Ca o consecinţă a reformei învăţământului, i se desfiinţează postul de la Universitate şi e angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al Filialei clujene a Academiei (1948-1952). în următorii zece ani va fi, pe rând, profesor de matematică şi director de studii la Şcoala Medie de Instalaţii din Cluj (1952-1954), apoi profesor la o şcoală similară din Bucureşti (1954-1959) şi, între 1960 şi 1962, profesor de matematică şi fizică la şcoala elementară din Starchiojd, judeţul Prahova. în 1964 revine în învăţământul superior ca lector la Institutul Politehnic din Bucureşti, unde ţine un curs de istoria ştiinţelor, iar din 1965 până în 1979 ca lector, apoi conferenţiar şi profesor (şef al Catedrei de estetică) la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu". în 1979 se stabileşte în Germania, unde va fi cercetător la Academia de Artă din Diisseldorf. A debutat în 1942, într-o revistă şcolară din Brăila. Debutul editorial îl reprezintă romanul Stăpânii (1964), după apariţia căruia se dedică studiilor de estetică generală şi aplicată la fenomenul artelor vizuale. Romanul Stăpânii, cu o acţiune ce priveşte colectivizarea, nu e relevant pentru orizontul intelectual al lui M.: stilul narativ e sugestiv, lipsit de emfaza declarativă a multor romane din epocă, dar schema conflictelor se arată previzibilă, conformistă. Adevărata personalitate i se va dezvălui în studiile de estetică. începând cu teza de doctorat, el va elabora o operă unitară, construită pe o foarte bună cunoaştere a demersurilor teoretice din filosofia contemporană a artei, şi va plasa în centrul preocupărilor sensul relaţiei dintre creaţia spirituală modernă şi viaţa de fiecare zi, din ce în ce mai mecanicizată. Se poate desluşi aici, implicit, opoziţia între caracterul strict individual al operei de artă şi lumea în care trăiesc receptorii, supusă unei tendinţe evidente de uniformizare continuă. în Despre sublim M. se îndepărtează foarte hotărât de sensurile conceptului pe care, de la Burke şi de la romantici încoace, le-au recunoscut mai toţi esteticienii europeni. El realizează o sinteză complexă în care se pot recunoaşte sugestii preluate de la Hartmann („caracterul ontologic al lucrurilor"), Dufrenne („obiectul estetic") şi, prin ei, tinzând spre o concepţie care urcă de la Husserl la Hegel. Referindu-se la „epifania lumii reale în orizontul sublimului şi al structurilor", esteticianul face aluzie la ideile lui Worringer şi, în primul rând, la conceptul de intropatie (Einfiihlung), atât de fecund în arta şi literatura secolului al XX-lea. Adoptarea unei asemenea perspective îi permite să se distanţeze de prejudecata „progresului artistic", aşa cum era acceptată în chip forţat, dogmatic de interpretările oficiale ale vremii, în relaţie cu „progresul tehnic şi social". împlinind o semnificativă unitate între istoria filosofiei şi comentariul privitor la arta modernă, Morfologia artei moderne (1973) va conduce demersul spre o analiză a funcţiei formei, în care vor interveni şi implicaţii de factură axiologică. Consecvent cu ideile formulate anterior, M. va acorda o mare importanţă psihologiei artistului şi, în acelaşi timp, capacităţii acestuia de a descoperi şi de a exprima sensurile comportamentului uman. Cu studiile de morfologie s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi comentatori români ai artei universale. Şi intervenţiile sale 413 Dicţionarul general al literaturii române Moceanu sistematice, construite cu o claritate voit didactică, din şedinţele plenare ale Uniunii Artiştilor Plastici, în anii 70, când s-a opus curajos atacurilor patronate de „Scânteia" şi îndreptate împotriva tinerilor pictori nonconformişti, au câştigat respectul artiştilor. Deşi opera lui scrisă nu e abundentă, se remarcă prin densitatea ideilor, prin rigoarea teoretică, prin puterea argumentelor, susţinute adesea de exemple preluate din arta românească a secolului al XX-lea. SCRIERI: Stăpânii, Bucureşti, 1964; Despre sublim, Cluj, 1970; Morfologia artei modeme, Bucureşti, 1973. Repere bibliografice: Ardeleanu, însemnări, 237-243; Negoiţescu, însemnări, 221-231; Ov. S. Crohmălniceanu, „Despre sublim", RL, 1971, 4; Mircea Muthu, „Despre sublim", ST, 1971, 2; Grigore Zanc, „Despre sublim", TR, 1971,23; Dicţ. scriit. rom., III, 263-265. D.G. MOCEANU, Ovidiu (17.11.1949, Copru, j. Cluj), prozator, critic literar şi eseist. Este fiul Măriei (n. Macavei) şi al lui Simion Mocean, ţăran, apoi zidar. Face şcoala elementară în satul natal şi la Budeni, iar liceul la Lupeni (1962-1966). Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1971), fiind repartizat ca profesor în Braşov. Din 1990 devine consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov. OVIDIU MOCEANU *3r u&'V Va mai fi redactor la revista „Interval", secretar al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor (1990-1994), cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe, secţia filologie, a Universităţii „Transilvania". între 1997 şi 2002 este student al Facultăţii de Teologie din Sibiu. Este doctor în filologie cu teza Literatura şi visul. Paradigme ale unei teme literare europene. Debutează în revista „Tribuna" (1969), iar editorial, cu volumul de proză scurtă O privire spre Ioan, apărut în 1983. Colaborează (semnând şi Octavian Manard, David C. Oprean) cu proză, recenzii, eseuri la „Echinox", „Tribuna", „Steaua", „Astra", „Vatra", „Familia", „Contrapunct", „Interval", „Cariatide" (Hunedoara), „Contrafort", „Limba română" (Chişinău) ş.a. Susţine cronica de carte religioasă în „Vatra" (1993), cronica literară în „Gazeta de Transilvania" (1994) şi publică eseuri pe teme creştine în „Renaşterea" (Cluj). Figurează în volumele colective Liviu Rebreanu după un veac (1985), Dicţionar de proză românească (1990), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), Dicţionar de poezie românească (1992), Dicţionar de personaje literare (1992). Prima carte de proză este urmată de romanele Fii binevenit, călătorule! (1986), Ordinul Bunei Speranţe (1989; Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov), de culegerea de nuvele împăratul Iubirii (1994) ş.a. Profesorul şi istoricul literar îşi concentrează interesul asupra perioadei medievale, ca şi asupra începutului de secol XX - Istoria literaturii române vechi (1994), Literatura română veche (2002), Literatura română la începutul secolului al XX-lea (1900-1918). Reviste, curente şi direcţii literare (2002) —, asupra literaturii creştine autohtone (Sensuri fundamentale, 2001), asupra relaţiei dintre literatură şi vis dintr-o perspectivă religioasă (Visul şi împărăţia, 1998) sau a aspectelor generale ale problemei (Visul şi Literatura, 1999). Experienţa lecturii (1997) este o culegere de studii, cronici şi eseuri referitoare la scriitori clasici şi contemporani. M. şi-a încercat disponibilităţile analitice şi în chestiuni cum ar fi polemica dintre I. Heliade-Rădulescu şi Andrei Şaguna în privinţa traducerii Bibliei (Teologie şi filologie, 2003), în timp ce Literă şi duh (2003) oferă o suită de meditaţii la Evangheliile duminicilor de peste an. în proza din O privire spre Ioan, M. experimentează echilibrat, pornind de la formele clasice, în căutarea unui unghi vizual şi de reflecţie capabil să configureze o poetică originală. Autorul este receptiv la tendinţele moderne şi exersează confruntarea realului cu ficţiunea, a povestirii cu viaţa. Colajul metaforizant, contrapunctul melancolic, reveria de tip magic, decuparea detaliului simbolic, autoscopia vădesc un registru epic variat. Subiectele par decupate din cotidian şi se bazează pe un detaliu-cheie, care, transpus descriptiv sau analitic, în regim realist sau fantezist, devine simbolic. Starea reprezentativă a personajelor este aşteptarea, căutarea unei revelaţii. în schiţa O fereastră, eroul, un bătrân, aşteaptă ceva: el însuşi a uitat ce aşteaptă, lumea l-a uitat la rândul ei, iar „evenimentul" se desfăşoară într-o zi de sărbătoare uitată. Amintirile, imaginile trecutului îşi pierd contururile şi odată cu ele identitatea eroului se estompează, gândurile alunecând spre ideea morţii. Tot o criză de percepţie a realului aduce subiectul din Ciudata navă a lui Einstein: eroul trăieşte drama de „a nu avea imagini", căci pierderea, pentru un timp, a vederii atrage alterarea identităţii, alienarea. Tendinţa de a schiţa un cadru imaginar Modernism Dicţionarul general al literaturii române 414 unitar — satul Colina, ţinut real şi livresc — prefigurează abordarea romanului. Evocat în romanul Fii binevenit, călătorule!, Colina reprezintă spaţiul reveriei şi al contemplaţiei, reconstituit prin amintire, dar proiectat şi în imaginar. în Ordinul Bunei Speranţe acţiunea, plasată în bună parte în mediul şcolii, are drept loc de desfăşurare Oraşul (spaţiu real şi utopic, în acelaşi timp), în care scriitorul (personaj în roman) reface epic un scenariu esenţializat al existenţei. Tema de suprafaţă este dublată de o temă de profunzime, realul şi imaginarul se proiectează unul în altul, raportul dintre realitate şi ficţiune se resoarbe în materia epică şi este, simultan, obiect de autocomentariu explicativ. SCRIERI: O privire spre Ioan, Cluj-Napoca, 1983; Fii binevenit, călătorule!, Cluj-Napoca, 1986; Ordinul Bunei Speranţe, Cluj-Napoca, 1989; Istoria literaturii române vechi, Braşov, 1994; împăratul Iubirii, Cluj-Napoca, 1994; Experienţa lecturii, Braşov, 1997; Visul şi împărăţia, Bucureşti, 1998; Visul şi Literatura, Piteşti, 1999; Sensuri fundamentale, Piteşti, 2001; Literatura română veche, Braşov, 2002; Literatura română la începutul secolului al XX-lea (1900-1918). Reviste, curente şi direcţii literare, Braşov, 2002; Teologie şi filologie. Andrei Şaguna vs. Ion Heliade-Râdulescu, Piteşti, 2003; Literă şi duh, Piteşti, 2003. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, 9..., RL, 1983, 36; A.I. Brumaru, Privire spre celălalt, AST, 1983,10; Mihai Zaharia, „O privire spre Ioan", TR, 1984,7; Ioan Holban, Recursul la realitate, CRC, 1984,12; Cornel Munteanu, „O privire spre Ioan", ST, 1984,4; Mircea Vasilescu, Memoria ca discurs, RL, 1986, 26; Cornel Munteanu, „Fii binevenit, călătorule!", ST, 1986,7; Simion Bărbulescu, Mirabila poveste, AST, 1986, 8; Ioan Holban, A doua carte, CRC, 1986, 43; Ion Simuţ, Pragul romanului, F, 1986,10; Mariana Vereş, Călătoria ca recuperare a identităţii, TR, 1986,48; Serafim Duicu, Privind lucrurile prin amintirea despre ele, VTRA, 1986,12; Eugen Simion, Complicaţiile prozei, RL, 1987,12; Eugen Simion, Jocuri de oglinzi, RL, 1989,16; Ioan Holban, Exerciţii de intuiţie, CRC, 1989, 29; Cornel Munteanu, Recursul la real, ST, 1989, 7; Steinhardt, Monologul, 17-21; Ţeposu, Istoria, 158-159; Ioan Vlad, „ Vocile" naratorului şi disciplina nuvelei, TR, 1994,25-26; Liviu Petrescu, Exerciţii parodice, ST, 1994,9; Mircea Benţea, Arhipelagul prozei, Oradea, 1995,161-165; Moraru, Obsesia, 55-60; Simuţ, Critica, 164-168. C.H. MODERNISM. Cuvântul derivă din modern, prin definiţie termen de relaţie: ceva/cineva este modern în raport cu altceva/altcineva. Declarată încă din Antichitate (Cicero), opoziţia între doritorii de schimbare şi adepţii stărilor existente a înscris, la sfârşitul scolului al XVII-lea, un moment în istoria literaturii franceze prin celebra querelle des anciens et des modernes. în limbajul istorico-literar de azi, m. denumeşte curente apărute la interferenţa secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, în câteva literaturi naţionale, precum şi în domeniul artelor. Conţinuturile şi tendinţele acestora diferă. în capitolul Le Style de la nouvelle poesie din Histoire des litteratures, Gaetan Picon numeşte m. reacţia antisimbolistă produsă prin natunsm, unanimism, futurism, „poezia spaţiului", adică prin Gide, Claudel, Peguy, Cendrars, Apollinaire,Verhaeren, Whitman, Cari Sandburg, Robert Frost, ca şi prin Marinetti, Maiakovski, Esenin, urmaţi, în perioada interbelică, de Garda Lorca, Rafael Alberti, Aragon, Eluard, Pablo Neruda, care coboară poezia în lumea reală, umplând-o de prospeţimea naturii, de freamătul străzii. Pe de altă parte, el consideră modernistă întreaga poezie nouă, încadrând şi simbolismul în m. Analoagă, cu anticipaţie, este, la noi, viziunea lui E. Lovinescu, primul care centrează o sinteză de istorie literară pe mişcarea modernistă, „în lupta cu sămănătorismul", după ce, în Istoria civilizaţiei române modeme, teoretizase, în plan sociologic, motorul acestei tendinţe ca fiind „principiul sincronismului vieţii moderne", care stă la „baza formaţiei civilizaţiei noastre cu un caracter revoluţionar". Acţionând legic, sincronismul face inevitabilă integrarea în ansamblul civilizaţiei europene a societăţilor mai puţin dezvoltate. Aceasta se produce în doi timpi: iniţial, simularea (reabilitată de E. Lovinescu, în dezacord, aici, cu T. Maiorescu şi a sa teorie a „formelor fără fond"), apoi sincronizarea efectivă. O asemenea integrare implică diferenţierea de propriile stadii evolutive anterioare (la noi, disputa cu tradiţionalismul). Potrivit acestei legi, care presupune „mutaţia valorilor estetice", ele nu sunt imuabile; frumosul estetic nu e unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele. Se impune, deci, cercetarea literaturii prin raportarea „la momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti care i-au determinat stilul". Prima variantă, din 1926-1929, a Istoriei literaturii române contemporane definea m. românesc, în sens larg, ca „o mişcare ieşită din contactul mai viu cu literatura franceză mai nouă, adică de după 1880", înglobând simbolismul, m. de după război şi „curentele extremiste". în sens restrâns, criticul aplică termenul doar literaturii nontradiţionaliste postbelice, pentru disocierea acesteia de simbolism şi avangardă. Privilegiată faţă de „contribuţia modernistă" a grupării de la „Viaţa românească" sau de la „Gândirea", cea de la „Sburătorul" e definită prin promovarea unei atitudni stilistice corespunzătoare noii psihologii, marcată de civilizaţia timpului. Direcţia de evoluţie era, potrivit lui E. Lovinescu, diferită în lirică şi epică. Poezia, penetrată pînă atunci de ideologie, implicată în social, în politic, călăuzită de ideea naţională, trebuia adusă în teritoriul propriu: exprimarea inefabilului stărilor sufleteşti, a eului liric. în proză, legea sincronismului impunea depăşirea universului rural şi obiectivarea, adică înfăţişarea lumii citadine, emancipată de sechela romantică a lirismului (abundent la autorii sămănătorişti). Exemplară în acest sens era opera Hortensiei Papadat-Bengescu. Cu alte cuvinte, în virtutea sincronizării operate de „spiritul veacului", proza evolua de la subiect la obiect; poezia, invers, de la obiect la subiect. Cartea rezuma circulaţia, mai ales în spaţiul publicistic, a termenului m., folosit de — sau relativ la — Al. Macedonski şi şcoala lui, Ovid Densusianu şi „Vieaţa nouă", Ion Minulescu şi minulescieni, apoi analiza „fenomenul arghezian", pilot major al noii lirici şi poeţi ca Adrian Maniu, N. Davidescu, Luca I. Caragiale, Al. A. Phillippide, Demostene Botez, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Simion Stolnicu, Emil Isac; în final trecea în revistă excesele „experimentale", caracterizate drept „unde seismice" în m. — ca dadaismul, constructivismul, integralismul, suprarealismul, cu Tristan Tzara, Ion Vinea (considerat „principalul factor al extremismului român"), B. Fundoianu, Ilarie Voronca —, pe care declară că le acceptă numai principial, drept manifestări, prin insurgenţă, ale tendinţei de diferenţiere în raport cu datul tradiţional. Pentru proză, m. — „ca principiu de dizolvare" a epicului tradiţional — e pus, după observaţia lovinesciană, în aplicare mai întâi tot de poeţi 415 Dicţionarul general al literaturii romane Modola precum D. Anghel, Arghezi, Minulescu, N. Davidescu, Adrian Maniu, I. Vinea, Mateiu I. Caragiale. Fantezismul, rafinarea estetică, urbanismul „decadent" al acestei tendinţe e însă recuzat în favoarea opţiunii ferme pentru epica obiectivă, promovată la „Sburătorul", prin Gh. Brăescu, Ticu Archip, Hortensia Papadat- Bengescu, dar ilustrată şi de Liviu Rebreanu. Momentul 1937 se prezintă, în cea de-a a doua versiune a Istoriei literaturii române contemporane, ca unul de bilanţ triumfal pentru m., ale cărui valori „bine stabilite şi necontestate" de critica estetică (în dispută cu cea culturală şi moralistă) sunt expuse ca „îndreptar literar al generaţiei actuale", înregistrând şi nume afirmate în deceniul al patrulea, ca Emanoil Bucuţa, Dinu Nicodin, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban, Octav Şuluţiu, M. Blecher, Henriette Yvonne Stahl, Dan Petraşincu. Cartea reaccentuează, în condiţiile recrudescenţei virulente a contestării neosămănătoriste a m., dimensiunea lui militantă pentru autonomizarea artei. Admiţând că esteticul poate şi e normal să apară în simbioză cu valori eteronome, însă integrându-le şi subordonându-le, e apărată linia maioresciană care proclamă valoarea estetică drept unic criteriu legitim în critica literară şi de artă. Cu aportul substanţial al „mişcării de la Sburătorul", dar şi al altor centre de iradiere, intervalul dintre războaie a fost perioada consacrării definitive a m. şi, în alte condiţii istorice, probabil începutul declinului. La noi, datorită perturbării evoluţiei normale — a cărei primă victimă a fost „generaţia pierdută" a războiului, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, I. Caraion, D. Stelaru ş.a. —, un al doilea m. va fi înregistrat în anii '60 şi ilustrat de poeţi din generaţia lui Nichita Stănescu, reconectaţi la valorile interbelice, într-o scurtă perioadă de relaxare a oprimării ideologice comuniste. Reacţia postmoder-nistă, decalată cu trei decenii faţă de cea din Occident, survine abia odată cu generaţia '80. Un simptom al translaţiei fireşti de canon, bulversată apoi de istorie, fusese, în 1941, Istoria literaturii române de la origini pînâ în prezent a lui G. Călinescu. Dacă în alte sinteze de istorie literară — neotradiţionaliste — ale momentului (N. Iorga, D. Murăraşu) m. — de la simbolism la diferitele avangarde — e contestat global, în replică la asimilarea operată de E. Lovinescu, în capitolul Moderniştii al Istoriei... călinesciene m. nu mai apare ca trendul ofensiv definitoriu pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, ci ca o dispersie de fizionomii particulare, gravitând (sau nu) în jurul unor centre diverse, cu două puncte de relief înalt: „momentul 1919", al „Sburătorului", şi „fenomenul arghezian". Alte nume: Demostene Botez, Adrian Maniu, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Claudia Millian, AL A. Philippide, Camil Baltazar, Aron Cotruş. Singurul care prilejuia criticului câteva paragrafe de relevare a procedeelor poetice moderniste era Adrian Maniu, a cărui poezie e „un triumf al stilisticei şi al manierei", maniera însăşi fiind „cuprinsul şi conţinutul operei de artă". G. Călinescu anunţa aici o privire tipologică asupra fenomenului modern, omologată aproape două decenii mai târziu. Pe acest plan, şi nume ca Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Fundoianu, Voronca sunt reprezentative pentru m. Un examen tipologic a efectuat, asupra poeziei, Hugo Friedrich, în cea mai răspândită lucrare a sa, Structura liricii modeme (1956), cu subtitlul, care face delimitările istorice de rigoare, De la Baudelaire până în prezent. Ceea ce, după profesorul freiburghez, individualizează poezia universală din acest interval e o „structură" interioară unică, neafectată de politicile diferitelor curente. Dominanta acestei structuri e obscuritatea. Potrivit lui Baudelaire, pentru poetul modern e „o anumită glorie în a nu fi înţeles". Sursele obscurităţii, consideră Friedrich, sunt două: refuzul oricărei forme de mimesis şi autonomizarea limbajului. în poemul modem, peste o „realitate dezarticulată sau sfâşiată de violenţa fanteziei" se stratifică irealităţi discreţionare, expuse într-un limbaj disonant (în care determinările exprimă nedeterminarea, simplitatea — complexitatea, temporalul — atemporalitatea, senzorialul — suprasensibilul), sub autonomia „celor mai riscante aventuri de limbaj". în cititor, obscuritatea provoacă o „tensiune disonantă", o „interacţiune de inteligibilitate şi fascinaţie". De la Rimbaud şi mai ales de la Mallarme încoace, poemul nu mai exprimă conţinuturi univoce; lansează enunţuri plurisemice sau fără nici un sens, rămânând să le fie atribuit unul (sau mai multe) de către cititor. Poetul modern e un „mag al sunetelor"; prin el, cuvântul îşi devine propriul referent. Magia verbală nu e însă delir, sau dacă este, acesta e calculat. Finalitatea demersurilor este provocarea nu de sentimente, de trăiri, ci de surpriză, şoc. Desentimentalizarea duce la depersonalizare, chiar dezumanizare. Poetul modern acţionează, în actul de creaţie ca pură „inteligenţă poemetică şi operator al limbajului". Bântuit de anxietăţi şi neputând crede în nimic, convins că transcendenţa e goală, el nu se poate salva decât prin cuvânt. Cuvântul e pentru poetul modern singurul absolut. Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IE, 266-450; Constantin I. Emilian, Anarhismul poetic, Bucureşti, 1932; Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, tr. Leonid Dimov, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1970; Christian Senechal, Les Grands courants de la litterature frangaise contemporaine, Paris, 1934; Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti, 1971, 233-240; Dinu Stegărescu, Introducere în modernism, Bucureşti, 1947; Hugo Friedrich, Structura liricii modeme, tr. Dieter Fuhrmann, Bucureşti, 1969; Gaetan Picon, Le Style de la nouvellepoesie, în Histoire des litteratures, II, Paris, 1956,212-235; Adrian Marino, Modem, modernism, modernitate, Bucureşti, 1969; Matei Călinescu, Conceptul modem depoezie, Bucureşti, 1972,226-286; Philippide, Scrieri, DI, 369-371, IV, 245-251; Dumitru Micu, Modernismul românesc, I-II, Bucureşti, 1984-1985; Ioan Mihuţ, Modernismul, Bucureşti, 1992; Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodemism, tr. Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, postfaţă Mircea Martin, Bucureşti, 1995; Cărtărescu, Postmodemismul, passim; Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Piteşti, 2000; Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei modeme, postfaţă Mircea Martin, Bucureşti, 2001; Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Braşov, 2002; Ioana Em. Petrescu, Modernism -postmodemism. O ipoteză, Cluj-Napoca, 2003. D.Mc. MODOLA, Doina (7.1 .1947, Cluj), critic de teatru şi teatrolog. Este fiica Doinei Modola (n. Giurgiu) şi a lui Ioan Modola, avocaţi. La Cluj urmează clasele primare (1953-1957), Liceul „Nicolae Bălcescu" (1957-1964) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", secţia română (1964-1969). Şi-a luat doctoratul în filologie în 1981, cu teza Modalităţi şi forme în dramaturgia românească. Lucrează în calitate de corector la Editura Dacia din Cluj (1970-1974), devenind ulterior asistent universitar la Catedra de limba română pentru studenţii străini a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca (1974-1981). A Modola Dicţionarul general al literaturii române 416 făcut parte din Cercul de stilistică şi poetică al Facultăţii de Filologie clujene (din 1978), a participat la cursuri de specializare în acest domeniu. în 1981 se angajează cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" al Academiei Române, Filiala Cluj, lucrând la două mari teme, Dicţionarul cronologic al romanului românesc şi Dicţionarul romanului tradus în România. Din 1990 este profesor-asociat la Catedra de regie de teatru muzical din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, iar din 1991 are aceeaşi calitate la Departamentul de teatru al Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai". Din 1995 devine profesor la Facultatea de Canto şi Artă Scenică a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima". Concomitent, în calitate de consilier artistic la Teatrul Naţional clujean (din 1994), organizează festivaluri (câteva ediţii din Gala Teatrelor Naţionale). Este membră activă a Asociaţiei Oamenilor de Teatru (din 1977) şi a Biroului Secţiei de Critică al Asociaţiei (din 1980), iar din 1990, a Uniunii Teatrale din România şi a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secţia română. Debutează în 1971 la „Tribuna", iar prima carte, Dramaturgia românească între 1900-1918, îi apare în 1983. Publică cronici teatrale, recenzii şi eseuri în „Steaua", „România literară", „Ramuri", „Transilvania", „Cronica", „Teatrul azi" ş.a. îngrijeşte o ediţie din dramaturgia lui Adrian Maniu şi postfaţează volume din teatrul lui Barbu Delavrancea şi din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Scrie studii de poetică şi semiotică în volume colective: Studii de stilistică, poetică, semiotică (1980), Semiotică şi poetică (1,1984). Farmecul personalităţii critice vine la M. din iscusinţa oralităţii, debitul intens şi persuasiv al ideilor, gradul de implicare subiectivă în actul comunicării. Demersul critic este conceput ca o ieşire în agora, ca o participare la viaţa cetăţii, destinat să mobilizeze şi să convingă. Cronica dramatică^ spontană şi degajată, e întotdeauna centrată pe o problematică teoretică, după cum articolele de sinteză şi studiile au vioiciunea ideilor trăite. Totuşi, nu şi-a adunat în volum publicistica, doar culegerea Actori pe scena lumii (1990) recurgând la forma colocvială, a interviului şi a caracterizărilor pertinente. Cercetarea de tip academic e o dovadă a darului de a îmbina analiticul cu sinteza, biograficul cu esteticul, teoreticul cu dimensiunea practică (reprezentabilitatea scenică). Dramaturgia românească între 1900-1918 este o panoramă informată asupra a două decenii de teatru românesc, considerate prin prisma devenirilor ulterioare şi identificând formulele modernităţii. Textele sunt studiate mai ales din unghiul „morfologiei formelor dramatice" şi al categoriilor estetice de tragic, comic sau patetic, ca şi din acela al interferenţei lor şi al modului specific în care tratează spaţiul şi timpul. Aceeaşi formulă comprehensiv-analitică se regăseşte în ciclul dedicat dramaturgiei blagiene, generic intitulat Lucian Blaga şi teatrul (I-II, 2000- 2003). Primul volum îşi propune să configureze concepţia estetică şi teatrală a scriitorului, aşa cum rezultă din articolele lui de tinereţe, din cronici şi din comentarii critice, precum şi din corespondenţă. M. demonstrează că aceste scrieri de tinereţe constituie, ca şi piesele pe care le justifică teoretic, un fenomen de ruptură, de discontinuitate în raport cu contextul artistic al epocii şi mai cu seamă al teatrului. Considerându-1 pe tânărul Blaga „un revoluţionar", studiul răstoarnă perspectiva încetăţenită în exegeza blagiană şi modifică poziţia ocupată de Blaga în contextul cultural al epocii, apropiindu-1 de novatorii avangardei, ca promotor al modernizării teatrului românesc în regie, repertoriu, artă actoricească, estetică a stilizării, genuri dramatice etc. Autoarea evidenţiază, pe un plan mai larg, însemnătatea eseisticii blagiene în mutaţia valorilor estetice înregistrată în deceniul al treilea şi al patrulea din secolul trecut şi ecoul ei de durată. Concepţia fundamental antimimetică promovată de Lucian Blaga în teatru fundamentează şi legitimează un nou tip de dramă, cu o structură proteică, urmărind să restituie teatrului românesc o suită de forme dramatice (misterul antic, misterul renascentist, drama expresionistă, drama freudiană, pantomima, tragedia antică, fresca istorică, parabola, jocul cu măşti ş.a.). Tehnica „teatrului nou", tendinţele stilistice expresioniste, psihanaliza şi mitul se întâlnesc pentru a defini un altfel de teatru, aşezat explicit sub cupola poesisului, înscriindu-se cu promptitudine în tendinţele majore ale teatrului european. în ciclul său critic M. îşi propune să relanseze în circuitul scenic românesc piesele de tinereţe ale lui Blaga — Zamolxe, Tulburarea apelor, Fapta, învierea, Daria — printr-un examen teatrologie minuţios al textului, care, în lumina evoluţiei teatrului universal, dezvăluie în timp calităţi dramatice şi scenice nebănuite. Urmărind concomitent ecoul critic al pieselor şi al puţinelor spectacole realizate pe baza lor, lucrarea vizează demontarea prejudecăţilor care au blocat viaţa teatrală firească a acestor creaţii. Exegeta evidenţiază structurarea ca teatru antropologic şi ca teatru-imagine a acestei dramaturgii, unde proiectarea în spaţiu, specifică genului dramatic, se slujeşte de elementele iconice ale metaforelor, strâns aderente la situaţie, scenă, tablou, intrigă, semnificaţii mitice şi simbolice, stabilind o dinamică interioară abil slujită de didascalii şi profund teatrală. Analiza aprofundată a „misterului păgân" Zamolxe, de pildă, dezvăluie noutatea piesei de debut, concepută ca o parabolă ceremonială şi politică de actualitate, unde substratul mitic primordial se împleteşte organic cu o concepţie modernă originală asupra tragicului. Definirea formelor dramatice la care se raportează dramele lui Lucian Blaga (misterul antic, renascentist, medieval, apologul, drama simbolistă etc.) include sugestii fertile pentru punerea în scenă. Preocuparea de a restitui valori dramaturgice ignorate sau neglijate ghidează şi studiul Dramaturgia prozatorilor. Gib I. Mihăescu. Seducătorul şi umbrele, care are în vedere o faţetă puţin cunoscută a scriitorului, proiectele sale dramatice, fragmentele şi piesele finite, reprezentabile şi astăzi: Pavilionul cu umbre (singura jucată), Confraţii şi Sfârşitul. Sunt puse în evidenţă particularităţile discursului teatral de tip comportamentist şi psihologic, originalitatea materialului dramaturgie, fascinaţia străfundurilor enigmatice, a reacţiilor iraţionale, a determinărilor obscure, surprinse cu ironie enormă, simţ al paradoxului ori cu sugestie fină. Se revelează astfel un dramaturg în descendenţă caragialiană, având remarcabile afinităţi cu teatrul expresionist şi cu teatrul absurdului. 417 Dicţionarul general al literaturii române Modorcea SCRIERI: Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983; Actori pe scena lumii, Cluj-Napoca, 1990; Lucian Blaga şi teatrul, I-II, Bucureşti, 2000-2003; Chipurile Traviatei. Reprezentaţia lirică, Cluj-Napoca, 2002; Dramaturgia prozatorilor. Gib I. Mihăescu. Seducătorul şi umbrele, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Adrian Maniu, Lupii de aramă, introd. edit., Bucureşti, 1975. Repere bibliografice: ValentinDumitrescu, „Dramaturgia românească între 1900-1918", LCF, 1984,8; Eugen Onu, Argumentele dramaturgiei, T, 1984, 3; Constantin Cubleşan, „Dramaturgia românească între 1900-1918", TR, 1984,14; Ion Istrate, Teatrul românesc la început de secol, ST, 1984,4; N. Barbu, Modernitatea literaturii, CRC, 1984,20; Serafim Duicu, Dramaturgia românească, dramaturgie europeană, R, 1984, 5; Marian Popescu, Dramaturgia începutului de secol, RL, 1984,24; Corina Şuteu, „Dramaturgia românească între 1900-1918", TTR, 1985,1; Mircea Morariu, Artişti pe scena lumii, RL, 1990,37; Ion Cocora, „Actori pe scena lumii", TR, 1991,16; Nicolae Balotă, „Lucian Blaga şi teatrul", TTR, 2001, 3-4; Dicţ. scriit. rom., III, 265-266; Adrian Ţion, Lucian Blaga într-o nouă exegeză critică, ST, 2002,2-3. M.Pp. MODORCEA, Grid (9.1.1944, Galaţi), poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Sofiei Modorcea (n. Puiu), bibliotecară, şi al lui Grigore Modorcea, mecanic pe vapor; prenumele la naştere este Mitică. După terminarea Liceului „V. Alecsandri" din Galaţi (1963), face studii universitare de matematică la Galaţi şi la Bucureşti, funcţionând ca profesor la Galaţi şi Tecuci (1967-1968). în 1974 va absolvi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, secţia teatrologie-filmologie. Lucrează, succesiv, la Casa de Filme 3, Centrala România Film şi Studioul „Al. Sahia", iar după 1990 la Televiziunea Română. Debutează în 1970 la revista „Amfiteatru", unde publică piesa de teatru Zidul, reinterpretare modernă a mitului Meşterului Manole, şi editorial va fi prezentat în 1978, cu romanul Derută în paradis, un cineroman în care liniştea unei aşezări străvechi este tulburată de extinderea unui şantier industrial. în romanul Paznic la Tumul Babei (1981), o relatare cu note umoristice, aceeaşi lume, cu mentalitate arhaică şi rebotezată, se mută la bloc şi se vede constrânsă de civilizaţia citadină a epocii comuniste. Autor „inclasificabil", cum l-a numit Alex. Ştefănescu, M. şi-a surprins comentatorii prin diversitatea de domenii abordate şi prin abundenţă: publică poezie, teatru (peste douăzeci de piese, unele fiindu-i şi jucate), romane, interviuri (unul cu D. I. Suchianu în două ediţii, prima cenzurată fiindcă avea un capitol despre prostia la români), eseu, dicţionare, cărţi despre artă (două eseuri despre Constantin Brâncuşi), face cincizeci de filme documentare. Dintre toate romanele sale, gen care l-a făcut cu deosebire popular, cel care îi defineşte formula este Răstignit în America sau Despre eroare (2001), un fel de ars poetica, o carte legată de motivul crucii, al golgotei cristice, idee preluată şi amplificată în Teroriştii din turn (2002). Două elemente îi influenţează formula de roman pe care o practică: pe de o parte, activitatea sa la emisiunea de televiziune „Lumea creştină", romanele sale cultivând realismul mitic într-un amestec de mituri, întâmplări biblice şi mitologie autohtonă, iar pe de alta — filmul, romanele sale fiind pregnant cinematografice. Şi Mort după America sau Despre înviere (1999) este o carte provocatoare. Plecat în America pentru a face un film despre Pastele la românii de peste ocean, plecat deci pentru a reînvia, M. este deziluzionat de o lume mercantilă, de o lume al cărei zeu este dolarul, care „a prefăcut America, lumea, într-un McDonald's şi Disneyland gigantic! Religia dolarului acoperă tot spaţiul existenţei, abia dacă poţi vârî un vârf de ac din credinţa străbună cu care vii de-acasă [...]. Nimic mai opus învierii decât acest zeu mistuitor. America vrea să învie, dar o mistuie propriul ei zeu, care până la urmă o s-o înghită şi pe ea. Noi, în prăpăditele noastre coşciuge cu tricolor, mai avem o şansă." Tot ceea ce întâlneşte printre românii americani cade sub condeiul neiertător al prozatorului, care mizează pe fapte şi chipuri reale şi declară deschis: „Orice asemănare cu persoane şi situaţii reale nu este pur întâmplătoare". De altfel, cei vexaţi îi vor intenta proces scormonitorului în viaţa intimă a celor întâlniţi, procese evocate în Răstignit în America. Acelaşi tip de proză, de roman-verite, îl practică şi într-un ciclu în care intră Băieţii de bani gata (1993), Fetele de bani gata (1994) şi Noii băieţi de bani gata (1996), cărţi despre prostituţia în comunism şi neocomunism, care îi aduc numeroase procese de calomnie, toate câştigate de autorul romanelor incriminate. Scriitor religios, atras de teme mesianice, oculte, misterioase, M. mai publică romanele Messalina sau Despre păcat şi purificare în Tara Sfântă (2002), un „dialog profetic" ce include povestea unei prostituate din România care se duce la Sfântul Mormânt, ca şi Chilia sau Trăirea nemijlocită (1999) ori Sophia sau Spovedania lui Mitică de la origini până mai apoi sau Despre înţelepciune (2000), lucrări care scandalizează Biserica Ortodoxă şi preoţimea română de peste ocean. Scriitorul vizează doar dogmele şi organizarea strâmbă a Bisericii, nu şi esenţa religiei. SCRIERI: Derută în paradis, Bucureşti, 1978; Miturile româneşti şi arta filmului, Bucureşti, 1979; Paznic la Turnul Babei, Bucureşti, 1981; Perspectivele creaţiei, Bucureşti, 1982; Lumea modernă şi cinematograful, Bucureşti, 1984; Rudele, Bucureşti, 1985; Literatură şi cinematograf. Convorbiri cu D.I. Suchianu, Bucureşti, 1986; Lumea fără oglindă, Bucureşti, 1990; Fără violenţă, Bucureşti, 1992; încotro?, Galaţi, 1993; Băieţii de bani gata, Bucureşti, 1993; Actualitatea şi filmul, Bucureşti, 1994; Fetele de bani gata, Bucureşti, 1994; Magul călător sau Speranţa şi viaţa în opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1995; Şobolanii în Italia, Bucureşti, 1995; Există, Bucureşti, 1996; Noii băieţi de bani gata, Bucureşti, 1996; Teatrul respiraţiei, Bucureşti, 1996; Tinereţe, amor, prostie, Bucureşti, 1997; Istoria gândirii estetice româneşti de film, Bucureşti, 1997; în căutarea absolutului, Bucureşti, 1997; Masca lui Eminescu, Bucureşti, 1998; Urmaşii Moromeţilor sau Despre lauda de sine, Bucureşti, 1998; Chilia sau Trăirea nemijlocită, Bucureşti, 1999; Mort după America sau Despre înviere, Bucureşti, 1999; Arta speranţei, Bucureşti, 2000; Sophia sau Spovedania lui Mitică de la origini şi până mai apoi sau Despre înţelepciune, Bucureşti, 2000; Brâncuşi înainte de Brâncuşi, Bucureşti, 2001; Răstignit în America sau Despre eroare, Bucureşti, 2001; Apocalipsa după Brâncuşi, Bucureşti, 2001; Teroriştii din turn, Bucureşti, 2002; Messalina sau Despre păcat şi purificare în Ţara Sfântă, Bucureşti, 2002; Măştile lui Caragiale, Bucureşti, 2002; Sfânta Treime a poeziei româneşti, Bucureşti, 2003; Dicţionarul cinematografic al literaturii Moftul Dicţionarul general al literaturii române 418 române, Bucureşti, 2003. Ediţii: Vasile Modorcea, Monografia satului Grid din Ţara Făgăraşului, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Paul Everac, O dorinţă numită cenaclu, CNT, 1970, 27; C. Stănescu, Caiet de poezie, LCF, 1974, 36; Lucian Vasiliu, „Derută în paradis", CL, 1978, 12; Ov.S. Crohmălniceanu, Libertăţi literare, FLC, 1979,5; Romulus Rusan, Elogiul mitului, RL, 1979,18; Ion Bălu, Căutările creatoare ale prozei, RL, 1979, 34; Ciobanu, însemne, II, 270; Ioan Holban, Din paradis în Tumul Babei, CRC, 1981, 37; Dana Dumitriu, Intrarea în oraş, RL, 1981,47; Dumitru Dinulescu, Un roman parabolă, RL, 1982,33; Ioan Holban, Fapte diverse, CRC, 1986,1; Şerban Cioculescu, „Literatură şi cinematograf. Convorbiri cu Dl Suchianu", RL, 1986,2; Tudorel Urian, Povestea bis, O,1987,16; Sebastian Vlad Popa, Oglinzi, RL, 1990,26; Dumitru Dinulescu, Piţa sau Modorcea?, „Viaţa Capitalei", 1990, 30; Ulici, Prima verba, III, 290; Romul Munteanu, Cărţile anului, cărţile timpului, „Baricada", 1991, 8; Romaniţa Constantinescu, Tragedia optimistă, RL, 1993,13; Dumitru Dinulescu, Demenţa funcţionară, CNT, 1993,21; Geo Vasile, „Băieţii de bani gata", „Flagrant", 1993,50; Alex. Ştefănescu, Lasciate ogni speranza!, RL, 1995, 40; George Pruteanu, Un puzzle bine drămuit, RL, 1995, 48; Alex. Ştefănescu, Arta scandalului, RL, 1996,41; Alex. Ştefănescu, Mai sunt de citit mii de cărţi, FLC, 1997, 6; Mircea Ghiţulescu, Avangarda lui Grid Modorcea, „Rampa şi ecranul", 1998, 7-8; Geo Vasile, O lectură incitantă, o carte controversată: „ Urmaşii Moromeţilor", „Ecart", 1999,51; Ion Cristoiu, Grig Modorcea ne spune de ce-i mort după America, „Maşina de citit", 1999,13 noiembrie; Alex. Ştefănescu, O carte de scandal, RL, 2000,17; Ioan Grigorescu, Antispovedania americană a lui Grid Modorcea, „Dimineaţa", 2001,15 noiembrie; Dicţ. scriit. rom., III, 266-268; Mircea Ghiţulescu, Măştile lui Modorcea, „Curentul", 2003,4. I.D. MOFTUL ROMAN, revistă umoristică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, prima serie între 24 ianuarie şi 23 iunie 1893, a doua, săptămânal, între 1 aprilie şi 18 noiembrie 1901 şi de la 12 la 28 mai 1902 (ultimul număr ieşind sub titlul „Moftul"). Cu M. r. I.L. Caragiale îşi reia activitatea gazetărească, pe care o întrerupsese în 1889. La prima serie Caragiale a fost director (între 24 ianuarie şi 20 mai 1893, anunţat ca atare pe copertă), în timp ce Anton Bacalbaşa îşi asuma îndatoririle de prim-redactor (tot până la 20 mai 1893). Odată cu seria a doua, răspunderile redacţionale îi revin lui Caragiale (cu numărul 2 este din nou indicat pe copertă ca director), deşi diversele treburi ale publicaţiei sunt rezolvate de George Ranetti, colaborator asiduu şi titular de rubrici importante. In 1902 revista nu mai este condusă de I.L. Caragiale, ci de D. Teleor. Caragiale a editat şi un calendar intitulat „Calendarul «Moftului român» pe anul 1902", care cuprinde toate scrierile literare publicate de marele satiric în seria a doua a revistei, însoţite de reflecţii, cugetări, anecdote şi „sfaturi". La prima serie a scris, alături de Caragiale şi Bacalbaşa, ambii într-o permanentă vervă acidă şi persiflantă, Alceu Urechia, care îşi semna textele cu pseudonimul Iodoform. Este probabilă şi participarea altor umorişti ai vremii, dar e greu de pătruns în hăţişul de pseudonime şi iniţiale întrebuinţate. Situaţia va fi, din acest punct de vedere, mai limpede în cazul seriei din anul 1901, la care, desigur, Caragiale este principalul autor, dar alături de el colaborează — unii cu regularitate şi sub diverse semnături, alţii ocazional — Alceu Urechia, George Ranetti (Tarascon, Menelic, Farmazon ş.a.), Vasile Pop, G. Gr. Cair, V. Podeanu, Petre Liciu, Al. Cazaban, Emil Gârleanu (Emilgar), D. Teleor, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voineşti. Dintre carica-turiştii care au ilustrat paginile revistei cel mai statornic a fost C. Jiquidi. Linia generală a publicaţiei nu urmează o anumită orientare politică sau culturală. Totuşi se poate observa o atitudine comună, de la număr la număr, mai puţin de la un colaborator la altul, o trăsură de unire inclusă celor mai multe texte, în afara valorii lor literare şi a intenţiei satirice. Este vorba de ceea ce s-ar putea numi o cenzură a bunului-simţ, aplicată cu detaşare „teatrului social al epocii" de cetăţeanul simplu, de pe stradă. Sub ochiul lui atent şi pătrunzător, tarele societăţii apar în toată urâţenia lor, după cum insul social este dezgolit de veşminte şi măşti, iar râsul devine astfel, voluntar sau involuntar, un mijloc de consemnare activă, de protest. La fel sunt urmărite şi scăderile vieţii literare: veleitarismul (aici se află sursa ranchiunei lui C. Al. Ionescu-Caion, detractorul de mai târziu), exagerările moderniştilor (nici Caragiale nu este scutit de îngroşări, mai ales când săgeţile lui vor fi îndreptate împotriva poeziei lui AL Macedonski), relaţiile necamaradereşti existente între aleşii muzelor, spiritul de coterie, lipsa de responsabilitate a criticii ş.a. Procedeul întrebuinţat frecvent este parodia. Se parodiază poezia epocii, stilul cronicarilor dramatici şi al criticilor literari, stilul publiciştilor sau al politicienilor, sunt ridiculizate mai ales ambiţiile nejustificate, reputaţiile nemeritate. Deseori, simpla reproducere a textului unui articol, a unei poezii din gazete ca „Vocea Covurluiului", „Vocea Botoşanilor" şi chiar „Literatorul" devine un mijloc de provocare a ilarităţii. M. r. are, în mod obişnuit, pe copertă o caricatură politică de actualitate. Rubricile principale sunt dedicate unor chestiuni la ordinea zilei: un editorial (scris de I.L. Caragiale şi, mai rar, la prima serie, de Anton Bacalbaşa), o cronică a Camerei Deputaţilor, o alta dramatică, articole de ştiinţă şi de literatură, „mofturi", „culmi" şi, în sfârşit, o coloană de publicitate. Farmecul periodicului este dat mai ales de schiţele şi parodiile lui Caragiale, de bătăioasele articole scrise de Bacalbaşa, de cronicile rimate şi anecdotele lui G. Ranetti. în paginile acestei reviste s-au tipărit unele dintre cele mai cunoscute schiţe şi articole ale lui I.L. Caragiale, printre care Lache şi Mache, Moftangiul şi Moftangioaica (reluate în „Calendarul «Moftului român»" cu titlurile Rromanul, Rromânca), Justiţie (sub titlul Justiţia română) — în prima serie, Art. 214, Căldură mare, Diplomaţie, Bubico - în cea de-a doua serie. R.Z. MOFTUL ROMÂN, publicaţie umoristică, şapirografiată, apărută la Paris în cinci numere (şase în numerotarea revistei, căci multiplicarea numărului 3 a fost intenţionat omisă), în 1951 şi 1952, fără a se indica datele realizării fiecărui număr în parte şi fără să se specifice colegiul redacţional. Formatul este identic cu cel al „României viitoare", iar ţintele polemice vizează cercurile politice ale exilului, indiferent de poziţia adoptată. Pe frontispiciul primelor două numere apare înscris motoul caragialian „Bravos naţiune, halal să-ţi fie!", iar ca 419 Dicţionarul general al literaturii române Mohanu precizare a provenienţei publicaţiei se fac false trimiteri la un „organ al celei de-a treia internaţionale a românilor liberi", menţionându-se drept preşedinte Nicolae Rădescu, şi drept proprietar, Nicolae Malaxa. De aici se poate trage concluzia că în spatele grupării M. r. s-ar situa binomul Al. Cretzianu — Constantin Vişoianu, cu acces la Fondul Naţional, cu atât mai mult, cu cât în numărul 4 toţi ceilalţi reprezentanţi politici ai exilului sunt vizaţi că ar vrea să obţină privilegiul posesiunii acestor resurse materiale. Tonul este surprinzător de acid, cu şarje îndreptăţite împotriva politicianismului, a îndepărtării de combaterea activă a comunismului (se imaginează astfel o asociaţie ARLUS, ilustrând „democratismul francez"), a incapacităţii organizării unui front unitar de acţiune în cadrul exilului românesc. Vorbăria goală, cuvintele patriotice uzate, lipsa de valoare estetică a producţiilor literare cultivate în presa culturală a exilului (cu referire la poezia lui Victor Buescu, publicată în „Caete de dor", sau la proza lui N.S. Govora), preocupările fals ştiinţifice sau pseudofilosofice (vizaţi, abuziv, fiind Petre Sergescu, Basil Munteanu, Mircea Eliade sau Emil Cioran) sunt tot atâtea „teme" puse în discuţie, scenarizate şi stigmatizate. Excelente sunt caricaturile, precum cea a lui „Pamfil Şeicaru din Beci-eni (Buzău)" sau aceea definindu-1 pe „Banfil Sperţaru". Altele, la fel de reuşite, privesc Nunta domnului Marecal invalid Ion Gheorghe sau Obiecţiile domnilor H. Comaniciu şi Em. Ghilezan. Unul dintre iniţiatorii M. r. ar putea fi Nicolae Morcovescu, potrivit spuselor lui Theodor Cazaban, probabil şi el redactor al publicaţiei, deşi în numărul 2 este caricaturizat şi „denunţat" ca „secretar particular" al „domnului Comaniciu" — calul de bătaie al revistei. Totodată este de observat că nu de puţine ori ironia improvizată şi satira cu orice preţ sunt extrem de inconsistente, vizează aspecte particulare sau iau în răspăr atitudini care ar fi trebuit susţinute, nu incriminate. Dar, în cele din urmă, verva nu lipseşte şi rezultatul umoristic nu e de neglijat la o publicaţie ivită chiar din interiorul exilului. N. FI. MOFTUL ROMÂN, revistă de satiră şi umor apărută la Bucureşti, bilunar, din ianuarie 1990, editată de Ministerul Culturii. Din colectivul de redacţie iniţial fac parte Mihai Ispirescu (redactor-şef), Gh. D. Constantinescu (redactor-şef adjunct), Ion Tipsie (secretar general de redacţie), Lucia Illes, Marius Tupan, Valentin Munteanu, Elena Drăguşin Popescu, Mihai Crişan, D.R. Popescu, Ioan Lăcustă. M. r. se vrea continuator al publicaţiei omonime a lui I.L. Caragiale, dar este mai curând un urmaş al „Urzicii". Revista se doreşte „scăpărătoare de zâmbete în vremuri grele" şi îşi propune să ducă mai departe „hazul nostru născut din necaz, hazul cel de toate zilele, din care ne tragem tăria, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte". Rubrici: „Jurnal", „Virgule", „Răsfoind veacul", „Cronica inocentului", „Presupuneri". Cu numărul 9/1991 apare şi un supliment intitulat „Rebus-publicitate-diver-tisment". Profilul, precumpănitor literar, se remarcă prin tendinţa de a reuni un număr mare de scriitori, depăşind pe alocuri cadrele unei publicaţii strict umoristice. Astfel, M. r. include poezii aparţinând lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, alături de versuri de Anghel Dumbrăveanu, Radu Cosaşu, D.R. Popescu, Viorel Cacoveanu (sonete), în vreme ce Mircea Micu semnează parodii, iar Tudor George dă aşa-numitele „sonete homeopatice". Colaborează cu proză Valentin Silvestru, Ion Băieşu (romanul în foileton Unul dintre noi doi a ucis), Paul Everac, D.R. Popescu, Valeriu Cristea, Sorin Holban, Vasile Băran, Mircea Horia Simionescu, Bedros Horasangian, în timp ce Dumitru Solomon figurează cu Teatru foarte scurt. Revista conţine numeroase eseuri şi comentarii literare semnate de Eugen Simion, în cadrul rubricii „Jurnal" (despre Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Preda). Sunt de semnalat şi cele câteva prezentări de cărţi semnate de Valentin Silvestru şi Marius Stănilă. Aureliu Goci publică articole despre Vasile Alecsandri, Saşa Pană şi Ion Pillat. Numerele 9-11/1991 sunt în parte închinate lui G. Topîrceanu, Al. O. Teodoreanu şi Cincinat Pavelescu. Alte eseuri şi publicistică, uneori cu sens polemic, semnează Şt. Cazimir, losif Naghiu, Virgil Stoenescu, Mircea Horia Simionescu, Elena Drăguşin Popescu. Se pot menţiona de asemenea anecdotele literare ce vin din partea lui Ovid S. Crohmălniceanu şi un articol al lui Valeriu Cristea, Două amintiri cu Marin Preda. Reţin atenţia traduceri din Dino Buzzati, realizate de Paul B. Marian şi Ileana Moldovan, din Michel de Villiers în versiunea Rodicăi Lungulescu şi pagini din umorul străin transpuse de Marius Tupan. Revista mai oferă informaţii din actualitate prezentate în manieră umoristică, aforisme de Tudor Muşatescu, caricaturi, anecdote, ştiri sportive, poşta redacţiei. Alţi colaboratori: Dan Cojocaru, Adrian Socaciu, Mircea Enescu, Varujan Vosganian, Victor Piţigoi, Dumitru Dinulescu, Ion Besoiu. M. W. MOHANU, Constantin (21.VIII.1933, Boişoara, j. Vâlcea), istoric literar, editor şi folclorist. Este fiul Marioarei (n. Nasture) şi al lui Ionel Mohanu (Vălceleanu), învăţător. Urmează Şcoala Pedagogică din Sibiu (1949-1953) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1958). Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1958-1959), Editura pentru Literatură (1959-1970) şi la Editura Minerva (1970-1973, 1981-1996), ca instructor în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1973-1975), lector la Centrala Editorială (1976-1981). Şi-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Jean Bart. Viaţa şi opera (1989). Debutează la „Luceafărul" în 1962. Colaborează la „Almanah literar", „Argeş", „Astra", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Manuscriptum", „Revista bibliotecilor", „Revista de etnografie şi folclor", „România literară", „România pitorească", „Academica", „Adevărul literar şi artistic", „Curierul românesc" ş. a. în 1989 iniţiază la Râmnicu Vâlcea, revista „Izvoraşul". A fost distins în 2003 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţia Ioan Slavici, Opere. M. a editat, cu multă aplicaţie, teatrul, poezia, proza şi memorialistica lui Victor Eftimiu, într-o întreprindere cu adevărat impresionantă: Opere, VI-XVIII (1975-1996). A scris şi o documentată monografie Victor Eftimiu (1999), în care a găsit tonul potrivit pentru caracterizarea unei producţii bogate şi inegale. Fiind convins, ca şi Victor Eftimiu însuşi, că scriitorul se exprimă mai convingător în teatru, exegetul examinează cele peste cincizeci de piese ale acestuia şi le reţine doar pe cele care l-au impus cu adevărat ca autor dramatic (înşir-te mărgărite, Cocoşul negru şi Meşterul Manole) şi prin care el a înnoit teatrul românesc, utilizând substanţa mitică autohtonă şi făcând apel la tehnicile teatrului european (Maurice Maeterlinck, Edmond Rostand). La locul lor sunt puse numeroase piese facile, precum Ave, Maria!, Napoleon I, Mireasa roşie, Marele duhovnic, Fantoma celei care va veni ş.a. Lipseşte, poate, un portret al omului Eftimiu, cu trăsăturile lui de pitoresc. O altă operă care l-a interesat pe M. atât ca editor, cât şi ca exeget este aceea a lui Jean Bart, abordată mai întâi în ediţia Scrieri (I-II, 1974-1979) şi studiată în monografia Jean Bart (Eugeniu P. Botez). Viaţa şi opera (2001). Monograful, care are „ştiinţă şi har," se bazează pe ample cercetări arhivistice, însă nu îi poate fi ignorată, totodată, cum a remarcat critica, inflaţia de informaţii colaterale. Analiza, extrem de minuţioasă, este una de tip sociologic, tematistă. Ca folclorist, M. se remarcă prin culegerea Fântâna dorului. Poezii populare din Ţara Loviştei (1975), care cuprinde colinde, cântece lirice — pastorale şi naturistice —, strigături, texte culese din Ţara Loviştei şi de pe valea Lotrului, zonă bogată în elemente etnofolclorice şi lingvistice arhaice. Intenţia a fost de a epuiza repertoriul, în special pe acela al poeziei obiceiurilor, cartea fiind prevăzută cu ample note despre obiceiurile la naştere, nuntă şi înmormântare. Eposului popular îi este dedicată şi Fata munţilor. Basmele şi poveştile Loviştei (2003). M. a îngrijit o culegere de ghicitori, Cinel-cinel (1964), a reeditat în 1994 colecţia de colinde din Transnistria a lui Constantin A. Ionescu, distrusă în decembrie 1944, precum şi lucrarea Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului de Ion I. Ionică (1996). SCRIERI: Victor Eftimiu, Bucureşti, 1999; Jean Bart (Eugeniu P. Botez). Viaţa şi opera, Bucureşti, 2001. Ediţii, antologii: Cinel-cinel, pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1964; Ioan Slavici, Opere, VII-XIV, Bucureşti, 1973-1987, Opere, I-IV, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001-2003; Jean Bart, Scrieri, I-II, introd. edit. Bucureşti, 1974-1979; Victor Eftimiu, Opere, VI-XVIII, Bucureşti, 1975-1996; Ioan Slavici interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1977; Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, pref. edit., Iaşi, 1983; Colinde din Transnistria, ed. 2, îngr. şi introd. Constantin A. Ionescu, postfaţa edit., Chişinău, 1994; Bicentenar Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 1996; Ion I. Ionică, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, introd. edit., Bucureşti, 1996; Balade populare româneşti (Cântece bătrâneşti), Chişinău, 1997; Mioriţa. Meşterul Manole, Bucureşti, 1998; Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, pref. edit., Bucureşti, 2001; Dicţionar de ghicitori, Chişinău, 2002. Culegeri: Fântâna Dorului. Poezii populare din Ţara Loviştei, Bucureşti, 1975; Fata munţilor. Basmele şi poveştile Loviştei, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Ilie Dan, Jean Bart, „Scrieri", CRC, 1975, 22; Petru Ursache, „Fântâna dorului", CRC, 1975,52; D. Macrea, Limba şi poezia folclorică, RL, 1976,2; Iordan Datcu, „Fântâna dorului", 0,1976,2; Virgiliu Florea, „Fântâna dorului", ST, 1976,7; Gh. Bulgăr, Ioan Slavici, „Opere", CNT, 1977, 16; Gh. Bulgăr, Slavici, „Opere", IX. „Memorialistică", LL, 1978; AL Piru, „Ioan Slavici interpretat de...", LCF, 1978,5; Mircea Anghelescu, Nesăţios scrutător al limbii, T, 1983, 6; Gabriel Ţepelea, Ioan Slavici, „Opere", XIII, RL, 1985,27; Valeriu Rusu, Elogiul Ardealului, SPM, 1985, 6; Gh. Deaconu, Constantin Mohanu. Documentar, în Izvoare. Caiete etnoculturale vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 1993; Z. Ornea, Pe marginea unor mituri fondatoare, RL, 1998, 34; Z. Ornea, Capodopera lui Slavici: „Mara", RL, 1999,31; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,161-162; Gh. Istrate, Monografia unui mare aromân: Victor Eftimiu, „Curierul românesc", 2001, 2; H. Zalis, Două contribuţii de istorie literară, CNT, 2002,17; Cornelia Ştefănescu, Nuvelele lui Ioan Slavici, RL, 2002,23; Cornelia Ştefănescu, între verb şi imagine, RL, 2002, 26; Dan Mănucă, Datorii uitate, CL, 2002, 7; Constantin Cubleşan, Un scriitor prolific, aproape uitat, „Discobolul" (Alba Iulia), 2002,52-54; [Nicolae Prelipceanu], Monografie Jean Bart, RMB, 2002,3735; Florentin Popescu, Condiţia monografiei, CNT, 2002, 39; Mariana Ionescu, „Victor Eftimiu", „Universul cărţii", 2003, 1-2; Florin Mihăilescu, Succes, situaţie, valoare, VR, 2003,5. I.D. MOISE, Cilibi (1812, Focşani — 31.1.1870, Bucureşti), creator popular de aforisme şi reflecţii. Froim Moise Schwarz va fi cunoscut drept Moise Ovreiul sau, după poreclă, Cilibi, ceea ce în limba turcă înseamnă „înţeleptul". Se trăgea dintr-o familie cu zece copii, soarta lovind crunt pe părinţi, dintre toţi numai 421 Dicţionarul general al literaturii române Moise el rămânând în viaţă. Neştiutor de carte, M. şi-a câştigat existenţa cu negoţul ambulant de mărunţişuri pe Podul Calicilor de lângă Tribunalul din Bucureşti sau prin târgurile munteneşti, ademenindu-şi clenţii cu vorbe meşteşugite: „O gheată pe bani, alta de pomană" sau „Marfă ruptă gata pe un sfanţ bucata". Curând îi vine ideea să tipărească nişte cărticele cu anecdote, pe care le dicta direct zeţarilor, împărţindu-le, odată cu marfa, la cine stătea să îl asculte. Aşa au apărut o serie de broşurele: Diata lui Cilihi Moise vestitul (1858), Viaţa şi proverbele lui Cilibi Moise de la 1859, decembrie 5 (1859), Visul de 48 de nopţi al lui Cilibi Moise (1861), Anecdote şi poveţe din reflexiele lui Cilibi Moise, vestitul din Ţara Românească (1862), Practica şi culegeri ale lui Cilibi Moise (1863), Practica lui Cilibi Moise; vestitul din Ţara Românească(1865), Gândurile a 40 de nopţi ale lui Cilibi Moise (1867). Sunt cunoscute paisprezece cărticele, însoţite de Voiajul lui Cilibi Moise. Caracteristica oraşelor, adunate şi ordonate tematic de Moses Schwarzfeld şi publicate sub titlul Practica şi apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Ţara Românească (1883). I-a încropit şi o schiţă biografică, ajutat şi de fiul autorului, Sender Schwartz. în anul 2000 apare la Editura Hasefer, cea de-a patra ediţie, sub îngrijirea lui Ţicu Goldstein, care descoperă şi publică într-o anexă cărticica pierdută din 1864, adăugând şi o utilă postfaţă despre receptarea scrierilor autorului. Broşurile lui M. erau vândute în timpul vieţii sale cu bani puţini, pe ultima copertă stând scris: „Preţul acestei cărţi după inima omului şi după meritul lui Cilibi Moise". Ediţia lui Schwarzfeld se difuza mai bine, pitorescul autor intrând cu timpul în conştiinţa intelectualităţii române, iar din banii strânşi s-a pus o piatră tombală pe locul său de veci. Pildele, maximele şi apropourile lui M. se înscriu în aşa-numita literatură sapienţială. Oglindind lumea în schimbare de la mijlocul secolului al XlX-lea, pildele sale ironizează ticuri şi moravuri, idealizând cinstea, munca şi învăţătura. O întreagă filosofie populară se înfăţişează cititorului în zicale concentrate şi spirituale. într-o maximă vituperează pe cei avuţi: „Un om bogat nu primea în casă nici un prieten, nu lăsa să se apropie de uşa sa nici un sărac, trăia singur; sărăciei făcându-i milă de dânsul că n-are cu cine să petreacă, intră într-o noapte pe coş şi-i ţinu de urât în toată viaţa sa". Sau, în broşura din 1859: „Scumpă şi frumoasă este ziua de astăzi, fiindcă ziua de ieri s-a dus şi nu se mai întoarce, dar ziua de mâine nu se ştie, fiindcă este viaţă sau moarte". Faţă de prostia omenească se exprimă astfel: „Două feluri de indivizi sunt fuduli pe această lume, un slujbaş mic şi un prost mare". Cu sarcasm întâmpină lumea gazetarilor: „Minciuna negăsind unde să se găzduiască a cerut de la Dumnezeu o gazdă. Dumnezeu a găsit cu cale că la jurnale şi la calendare va fi bine primită." Alte pilde sunt autoironii bine ticluite: „Moise Ovreiul are un clopoţel pe masă, când sună o dată aduce singur apă, căci n-are slugă". Se pronunţă şi despre învăţătură: „Cilibi Moise mai mult fericeşte pe un om învăţat decât pe un om bogat, fiindcă banii sunt rotunzi"; „Toţi oamenii sunt muritori — afară de autori". Nu este ocolită nici politica: „Omul sărac care se ţine de politică este ca un ceasornic stricat, totdeauna stă la un loc". O săgeată este aruncată şi împotriva oamenilor legii: „Ce deosebire este între o roată de car şi un advocat? Roata strigă ca s-o ungi, pe advocat trebuie să-l ungi ca să strige." M. a fost asemuit cu Nastratin Hogea. E în cărţile lui o întreagă paremiologie balcanică îngemănată cu înţelepciunea cărţilor vechi evreieşti, colportată de un umorist fin, bonom, deşi nu fără înţepături vitriolante. I.L. Caragiale l-a cunoscut şi apreciat. în „Epoca literară" din 1896 îşi amintea de „pildele şi apropourile" lui Cilibi ca de nişte „buni prieteni" ai copilăriei sale: „Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri intr-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să ştiu a citi şi poate nu puţină influenţă a avut acea citire, şi dânsa asupra spiritului meu". Culegerea Practica şi apropourile... a fost recenzată în „Convorbiri literare", iar autorul ei a intrat în istoria literaturii române. G. Călinescu îl orânduieşte printre primii umorişti şi îl vede ca pe un fel de Anton Pann evreu: „Geniu oral, fără ştiinţă de carte [...]. Maximele lui sunt pătrunse de un sănătos umor bătrânesc", criticul reţinând, între alte cugetări, pe aceasta: „într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: l-a călcat hoţii noaptea şi n-a găsit nimic". Deşi M. a murit sărac, nu pregeta să îi ajute pe cei mai nevoiaşi, atât evrei cât şi români, pentru că „cine deosebeşte om de om nu e om". Aceasta este însăşi esenţa operei sale, circulând ca o adevărată literatură populară. SCRIERI: Diata lui Cilibi Moise vestitul Bucureşti, 1858; Viaţa şi proverbele lui Cilibi Moise de la 1859; decembrie 5, Bucureşti, 1859; Visul de 48 de nopţi al lui Cilibi Moise, Bucureşti, 1861; Anecdote şi poveţe din reflexiele lui Cilibi Moise, vestitul din Ţara Românească, Bucureşti, 1862; Practica şi culegeri ale lui Cilibi Moise, Bucureşti, 1863; Practica lui Cilibi Moise, vestitul din Ţara Românească, Bucureşti, 1865; Gândurile a 40 de nopţi ale lui Cilibi Moise, Bucureşti, 1867; Practica lui Cilibi Moise, Bucureşti, 1868; Anul nou 1869, Bucureşti, 1869; Păcăliturile lui Tilu Buh-Oglindă împreună cu o parte din testamentul lui Cilibi Moise, Bucureşti, 1883; Practica şi apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Ţara Românească, îngr. şi pref. M. Schwarzfeld, Craiova, 1883; ed. Bucureşti, 1936; Apropouri, îngr. şi introd. I. Dianu, Bucureşti, 1982; Cilibi Moise, vestitul în Ţara Românească. Practica şi apropourile, îngr. şi postfaţă Ţicu Goldstein, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Cilibi Moise, CL, 1884,2; I.L. Caragiale, Cilibi Moise. Câteva rânduri alese, „Epoca literară", 1896,5; N. Zaharia, Cilibi Moise ca filosof popular, Bucureşti, 1915; Călinescu, Ist. lit. (1941), 214, Ist. lit. (1982), 225; Ivaşcu, Ist. lit., 1,377; Dicţ. lit. 1900,584-585; Ov. S. Crohmălniceanu, Cilibi Moise, RCM, 1989,676; Z. Omea, Un înţelept, RL, 2000,26; Dicţ. scriit. rom., III, 268-269. S. I. MOISE, llie (13.11.1948, Cut, j. Alba), folclorist. Este fiul Susanei (n. Hârjoc) şi al lui George Moise, ţărani. După studii universitare de limba şi literatura română la Cluj (1967-1972), devine metodist la Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (1972-1975), inspector la Comitetul de Cultură al judeţului Sibiu (1975-1978), director al Teatrului de Stat din Sibiu (1983-1988), cercetător (din 1988) şi şef al sectorului de etnologie (din 1990) la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu. Din 1991 predă şi la Universitatea din acelaşi oraş şi la aceea din Alba Iulia. Este redactor-şef al publicaţiei „Studii şi cercetări de etnologie" (din Molcuţ Dicţionarul general al literaturii române 422 1978). în 1993 obţine titlul de doctor în etnologie cu teza Ceata de feciori la români. Colaborează la „Revista de etnografie şi folclor", „Forschungen zur Volks — und Landeskunde" ş.a. De la lucrarea Butea junilor (1976) la Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori (1999), M. manifestă un interes constant pentru un obicei de iarnă întâlnit la „junii" din Transilvania. Aportul său constă în observarea nemijlocită a fenomenului şi în îmbogăţirea bibliografiei cu o sumă apreciabilă de documente. Cutul. Eşantion de cultură şi civilizaţie tradiţională românească (text apărut în „Studii şi cercetări de etnologie", 1990) este o monografie temeinică a unei vechi localităţi din judeţul Sibiu, cu o existenţă menţionată într-un document de la 1291. Bogate capitole sunt consacrate graiului local, ocupaţiilor tradiţionale, portului popular, datinilor şi obiceiurilor, literaturii populare. Folcloristica sibiană (1999) configurează imaginea preocupărilor de culegere şi studiere a creaţiei populare în zona Sibiu de la începuturi (1677) până în prezent. SCRIERI: Creatori populari sibieni (în colaborare cu P. Dumbrăveanu), Sibiu, 1975; Butea junilor, Sibiu, 1976; Portul popular din judeţul Sibiu (în colaborare cu Horst Klusch), Sibiu, 1978; Eternităţi sibiene, Sibiu, 1998; Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori, Sibiu, 1999; Folcloristica sibiană, Sibiu, 1999. Ediţii: I. Macrea, De-aş mai fi odată june, pref. edit., Sibiu, 1995; S. FI. Marian, Legende despre flori, insecte şi păsări, pref. edit., Sibiu, 1996; Septimiu Albini, Scrieri, pref. edit., Sibiu, 1998. Culegeri: Cântecele noastre. Folclor poetic hunedorean, Deva, 1969 (în colaborare). Repere bibliografice: C. Catrina, „Creatori populari sibieni", RMZ, 1976, 5; Laura Sârbu, „Butea junilor", „Tribuna Sibiului", 1976, 29 octombrie; Titu Popescu, Un fructuos bilanţ editorial, RMB, 1978, 9 februarie; A.G.[Anca Goţia], „Butea junilor", „Forschungen zur Volks -und Landeskunde", 1979; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 86-87; Ioan Mariş, „Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori", „Tribuna culturală", 1999, 7 mai; Ana Grama, Etnologia sibiană în contextul cercetării academice naţionale, „Rondul", 1999,7 mai. I. D. MOLCUŢ, Zina (Eufrosina) (4.IX.1930,Toracul Mare, Serbia — 15.XII.2004, Koblenz, Germania), istoric literar şi editor. Este fiica Floarei şi a lui Ion Molcuţ, ţărani. Urmează şcoala primară la Harmalâc, judeţul Caliacra (1937-1942), iar liceul la Constanţa (1943-1945) şi la Timişoara (1945-1951). Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955), unde în ultimii ani de studenţie coordonează Cercul de literatură universală. Este angajată preparator la Catedra de istoria literaturii române a Filologiei bucureştene. în 1972 obţine doctoratul cu o teză despre viaţa şi opera lui Ştefan Petică. Din 1992 până în 1997 va fi conferenţiar la Universitatea „Ovidius" din Constanţa. Debutând în 1959 la „Analele Universităţii Bucureşti" cu studiul Concepţia lui Delavrancea despre artă, M. publică apoi numeroase studii şi articole în presa literară, susţine comunicări ştiinţifice şi conferinţe, participă la simpozioane în ţară şi străinătate. Cadru didactic de vocaţie şi de excepţional devotament, cercetătoare în domeniul istoriei literare şi în teoria poeziei, caracterizată prin acribie şi excelând prin meticulozitate, M. ambiţionează exhaustivitatea. Se specializează în literatura română a secolului al XX-lea, analizând-o în context european cu fină pătrundere analitică şi cu metode ce variază în funcţie de obiect. îşi câştigă aprecierea criticii de specialitate îndeosebi prin antologia Simbolismul european (I-II, 1983), însoţită de un amplu studiu, lucrare de excepţie prin cuprindere şi orizont. Mai înainte se remarcase prin competenţa dovedită în alcătuirea ediţiei critice Scrieri de Ştefan Petică (I-II, 1970-1974) şi prin abordarea pluridisciplinară din teza de doctorat (publicată în 1980 într-o formă mult extinsă), dedicată aceluiaşi poet, analizat în contextul epocii sale. A mai publicat în „Luceafărul", „Tomis", „România literară" ş.a. studii, cu opinii originale şi abordări inedite, despre Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Ion Barbu, Lucian Blaga ş.a. precum şi micromonografii dedicate unor poeţi germani aparţinând curentului expresionist — Gottfried Benn, August Stramm, Ernst Stadler. SCRIERI: Ştefan Petică şi vremea sa, Bucureşti, 1980. Ediţii: Ştefan Petică, Scrieri, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1970-1974. Antologii: Simbolismul european, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Paul Dugneanu, „Ştefan Petică şi vremea sa", LCF, 1981, 8; Valeriu Cristea, O conştiinţă nouă, RL, 1981,33; Şerban Cioculescu, „Simbolismul european", RL, 1983, 11, 12; Şerban Foarţă, Retuşuri, 0,1983,12; Irina Mavrodin, Simbolismul ca invariant şi paradigmă, MS, 1984, 2; Paul Cornea, O antologie valoroasă, MS, 1984, 2; Dumitru Micu, O vastă panoramă a poeziei modeme, MS, 1984,2. M. Dţ MOLDAVIA, revistă apărută la Bolgrad, lunar, din iunie 1939 până în martie 1940. Director este Ioan Şt. Botez, iar redactor, Vladimir Cavarnali. M. a început să apară ca o „revistă modestă în paginile căreia plastica şi muzica, literatura şi ştiinţa să găsească adăpostul necesar [...], în scopul călăuzirii oamenilor către lumea idealului" (Cuvântul nostru). Colaborează cu poezie Vladimir Cavarnali, Mihail Sorbul, Robert Cahuleanu (Andrei Ciurunga), George Meniuc, C. Aldea, I. Spulber, Octav Sargeţiu, Gh. Gheorghiu, cu proză — Artur Gorovei, Augustin Z.N. Pop, Aurel G. Stino, C. Ardeleanu, E. Dumi-trescu, Tatiana Găluşcă, iar cu studii şi cronici — Artur Gorovei, Paul Mihail, Aurel G. Stino, G. Ursu, Aug. Z.N. Pop, Gh. Vrabie. Se publică traduceri din limbile rusă şi cehă (Vladimir Cavarnali), japoneză (Al. T. Stamatiad) şi italiană (Pimen Constantinescu). A. Cb. MOLDOV (pseudonim al lui Marcu Taingiu; 16.X.1907, Dorohoi — 20.XII.1966, Baltimore, SUA) prozator. între Marcu Taingiu, mărunt funcţionar al firmei Zimmer din Dorohoi, preţuit de angrosiştii de vin şi de ulei pentru că le scria petiţiile adresate oficialităţilor, şi descendentul, în linie urmuziană, avangardist M. pare că nu se poate stabili nici o legătură. Dotat cu un accentuat simţ al umorului, cu talent actoricesc şi cu un bagaj de cunoştinţe apreciabil, cu toate că era autodidact, M. iese din anonimat datorită prieteniei cu Saşa Pană. în popasurile sale în orăşelul de provincie, Saşa Pană organizează o şezătoare de artă şi literatură nonconformistă, cu scopul de a edita o revistă. Aceasta apare la Dorohoi, în 1928, cu titlul „unu", şi găzduieşte în paginile ei şi proza Şmaie aparţinând lui M. Mişcarea de la „unu" iniţiază şi constituirea unui partid, o farsă de fapt, care 423 Dicţionarul general al literaturii române Moldova îşi propune să tulbure liniştea sălcie în care se complac autorităţile locale. Cum titlul prozei cu care a debutat aduce revistei o plângere la tribunal, fiindcă singurului angrosist din localitate i se păruse că fusese atinsă onoarea consoartei sale, M. schimbă numele personajului principal în Snax, se plătesc nişte daune reclamantului şi procesul se stinge. Revista „unu" va promova textele lui M., semnate şi M. T., Moldovanu, Sempronius Mac Tobacco: câteva fragmente cu titlul Oglinzi, precum şi începutul unui roman, Alfabet; în care autorul îşi propunea să aloce un număr de pagini fiecărei litere, iar cuvintele să înceapă toate cu acea literă. Ocupat cu treburile legate de apariţia revistei, el nu are timp să-şi trieze sau să-şi adune textele. O va face Saşa Pană, alcătuind opul intitulat Repertoriu (1935), şi acesta neterminat, înrudit vizibil cu Alfabet într-un număr al revistei berlineze „Der Sturm" (1935), prozatorul se află într-o vecinătate onorantă cu Urmuz, Ilarie Voronca, Ştefan Roii, Geo Bogza, B. Fondane, Râul Iulian, Aurel Zaremba. Totuşi scrisul lui dovedeşte că sursele umorului urmuzian nu fuseseră exploatate întotdeuna fericit şi nici depăşite. Similitudinea între textele celor doi, începând de la maniera în care sunt denumite personajele şi terminând cu reţeta avangardistă, îl plasează pe M. în seria de epigoni ai celebrului său confrate. SCRIERI: Repertoriu, Bucureşti, 1935. Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, VI, 111-112; Straje, Dicţ. pseud., 455; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973; 226-227; Ov.S. Crohmălniceanu, Figuri obscure din avangarda românească. Moldav, Dan Faur, Râul Iulian, MS, 1990,3-4; Pop, Avangarda, 290-291; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 166-167; Rotaru, O ist., IV, 98; Ov. S Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001,143-145,194-195. N.Bc. MOLDOVA, gazetă politică şi literară editată la Roman, săptămânal, între 15 iunie şi 27 decembrie 1890. Redactor pentru partea literară şi, probabil, cel care scrie în întregime acest periodic de orientare liberală este Eugen Vaian, prietenul lui G. Ibrăileanu şi colegul acestuia în redacţia revistei „Şcoala nouă". De altfel, M. iese la câteva zile după ce încetase să apară „Şcoala nouă". Probabil că îndatoririle pe care Vaian le avea în redacţia noii gazete îl împiedicau să se mai ocupe de redactarea revistei scoase împreună cu Ibrăileanu. La M. se face simţită o uşoară tendinţă antijunimistă, de esenţă politică, nu şi culturală. Un program literar gazeta nu are, dar Vaian continuă aici activitatea începută sub auspicii atât de favorabile la „Şcoala nouă". El publică versuri erotice, unele reluate din „Şcoala nouă", schiţe inspirate din realităţile sociale ale vremii, o cronică satirică în versuri, traduceri din diverşi scriitori francezi la modă şi un ciclu de articole în chestiunea, la ordinea zilei, a naturalismului. Mai colaborează cu nuvele şi cu o traducere din V.M. Garşin prozatorul Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu). R.Z. MOLDOVA, publicaţie apărută la Botoşani între 1 noiembrie 1904 şi 15 noiembrie 1905, apoi între 15 noiembrie 1911 şi 15 noiembrie 1912, purtând subtitlul „Organ politic, social, economic şi literar". în a doua serie gazeta este condusă de un comitet, este editată sub îngrijirea lui Alexandru Şmelţ şi se doreşte a fi „o oglindă fidelă a vieţii, sub toate aspectele ei, din Moldova de Sus". în primii ani partea literară cuprinde câteva poezii de Artur Stavri şi Al. Vlahuţă şi are un număr întreg (5/1905) consacrat comemorării morţii lui Ion Păun-Pincio („concetăţeanul nostru"). în paginile gazetei este reprodus un pasaj, intitulat Moldoveni şi munteni, dintr-un articol al lui Mihai Eminescu, publicat în „Curierul de Iaşi" din octombrie 1877, şi este găzduită o poezie a lui Lucien Bazin, Un imn francez lui Eminescu, în traducerea lui St.O. losif. In 1911 şi în 1912 e prezent, tot mai des, Ion Sân-Giorgiu, fie ca poet, fie ca recenzent al unor volume de versuri recent apărute, semnate de D. Anghel, Cincinat Pavelescu, St.O. losif sau Victor Eftimiu, autori cărora li se consacră portrete pline de subtilitate şi acuitate critică. Em. Ciomac publică şi el poezii sau traduceri, alături de Const. Paul, Artur Enăşescu şi St.O. losif. Rubrici permanente: „Cronica bucureşteană", „Cronica botoşeneană", „Spicuiri din reviste" ş.a. M. găzduieşte şi traduceri din Lafcadio Hearn, Anatole France, Saadi şi Turgheniev. M. Ş. MOLDOVA, ziar apărut la Bucureşti între 1 martie 1915 şi 18 august 1916, sub direcţia lui P.P. Carp. Consacrat aproape în întregime problemelor politice din lăuntrul şi din afara ţării, cu rubrici numeroase ce ţin la curent cititorul cu evenimentele de pe diferite fronturi ale războiului, ilustrând cu fermitate ideile progermane şi rusofobe ale lui P.P. Carp şi ale Partidului Conservator, militând deschis pentru alipirea Basarabiei la patria-mamă, publicaţia nu abordează decât tangenţial problemele literaturii. Scriitorii români sunt surprinşi mai ales pe latura convingerilor şi a gesturilor politice. în acest sens, sunt criticate luările de atitudine ale lui Barbu Delavrancea, Octavian Goga şi N. Iorga, uneori prin publicarea unor documente cu pronunţat caracter polemic: sunt reproduse scrisoarea deschisă a lui Gala Galaction, D-sale d-lui Barbu St. Delavrancea, ca răspuns la acuzaţia că semnatarul ar colabora la ziare „vândute străinilor" (236/1915) şi textul lui V. Sion, Scrisoare d-lui Octavian Goga, în legătură cu o afirmaţie a celui din urmă, „Cred în nimicirea Austriei". Pe de altă parte, simt publicate pagini care sprijină politica ziarului, scrise de Constantin Stere (Din carnetul unui solitar, 193-205/1915, Pentru ce sunt trădător, 206-208/1915, discursul ţinut la Cameră, „după notele stenografice", 241/1915) sau de Radu Rosetti (numeroase editoriale, fragmentele Filofranţuzism şi Germanofobism din cartea Atitudinea României şi războiul european). Ideile politice promovate sunt sprijinite uneori de publicarea unor texte ale scriitorilor consacraţi (de pildă, articolul lui Mihai Eminescu, Idealul istoric al Rusiei, Rusia şi Europa). De asemenea, este comemorat V. Alecsandri, la un sfert de veac de la moarte, prin publicarea poeziei Pohod na Sibir şi prin reproducerea discursurilor funerare ţinute de I.G. Duca şi Caton Theodorian (146/1915). Morţii Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se consacră trei numere (40-42/1916), cu un Moldova Dicţionarul general al literaturii române 424 conţinut variat: versuri, proză, pagini memorialistice, testamentul redactat la Curtea de Argeş în 11/24 octombrie 1914. Poeziile, publicate sporadic îndeosebi în 1915, au în mare o temă comună: Basarabia şi destinul ei, fiind reproduse versuri populare culese fie de Elena Sevastos, fie de D.C. Moruzi. Versurile cu acest subiect sunt selectate din Eminescu, Alecsandri, C. Stamati, G. Sion ş.a. Literatura străină este prezentă în rubrica permanentă „Foiletonul ziarului «Moldova»", unde texte din Leonid Andreev (Şapte spânzuraţi), din Maxim Gorki (în temniţă) şi din alţi scriitori ruşi demonstrează că atitudinea declarat rusofobă a publicaţiei nu se răsfrânge în evaluarea literaturii ruse. Printre scriitorii traduşi mai pot fi amintiţi E.A. Poe (Poveşti extraordinare), Lafcadio Hearn, E.T. A. Hoffmann. Alţii, ca G.B. Shaw, Gabriele D'Annunzio, Lev Tolstoi, Pierre Loti, Rabindranath Tagore sunt comentaţi în cuprinsul ziarului prin prisma ideilor şi gesturilor politice. Cronicile teatrale, semnate G., H.G., L.R., apoi consecvent N.B. sau N. Boian, prezintă succint atât problema teatrului şi a repertoriului în anii tulburi ai războiului mondial, cât şi piesele jucate. L.R. înregistrează succesul piesei Azilul de noapte a lui Gorki, reprezentată, în traducerea lui Iosif Nădejde, la Teatrul Naţional din Bucureşti, „dramă fără acţiune şi fără subiect", gustată, totuşi, de un public „prea obişnuit cu produse dramatice din fabricaţiuni pariziene". Alţi colaboratori: Alexis Nour, Ion Petrovici, Virgil Arion, Paul Arion. A.-M.B. MOLDOVA, periodic apărut la Bacău şi, de la numărul 283/1944, la Deva, săptămânal, între 16 mai 1937 şi 9 octombrie 1944. Este editat sub auspiciile Fundaţiilor Regale. Director: Const. Sturzu. Adresându-se în primul rând „plugarilor şi muncitorilor", publicaţia îşi propune „să-i îndemne la viaţă şi făptură nouă", îndepărtându-se de „întreaga literatură electorală, otrăvită cu fel de fel de gânduri" (Const. Sturzu, O credinţă şi un program). Se include în sumar poezie de N. Iorga, Agatha Grigorescu-Bacovia, George Lesnea, Sandu Russu, N. Radu, Ioan Grigorescu, N. Anghel, Apostol V. Antohi, Ion Vespremie, G. Tutoveanu, Al. Călinescu, D. Iov. Gazeta se remarcă prin interesul manifest pentru promovarea culturii locale. Astfel, proză publică D. Petrescu, Titi Cerchezeanu, Maria Sascău, iar articolele de critică literară sunt semnate de Dina Sturzu, I. Samson-Helegiu, Alex. Şandrea, I.I. Stoican, Mihail Spiridonică, Viorel Alecu, Const. Sturzu, Aurel G. Stino. Cartea străină este comentată de Jeanne Zlotescu şi de Gabriela Vâlcu. M. mai găzduieşte un articol al lui N. Iorga, intitulat Iubite neam al meu!, contribuţii cu caracter politic, social, cultural şi agrar, cugetări, epigrame, snoave. Alţi colaboratori: Olga Nicolau-Stoika, Eleonora Gherasim, Dimitrie Bordea, Ion Tudorache, Eleonora Bordea, Vasile Dorneanu, Ştefan Mohor. M. V. MOLDOVA, revistă care apare la Iaşi, bilunar, între 15 ianuarie şi 15 aprilie 1918. Intenţia declarată a redactorilor este de a oferi „o serie de producţii cari, plecând de la informaţia şi popularizarea culturală, să tindă spre creaţia originală". Fără să lase la o parte problema, la ordinea zilei, a întregirii României —, Alexis Nour, Fie-ni pe suflet, Pan Halippa, Chestii basarabene - revista se remarcă printr-o tematică bogată, de la poezie (D. Iov, Ion Ojog, N.I. Bontaş, Th. Scorţescu ş.a.) şi proză (schiţa Doi voinici de Mihail Sadoveanu şi Kermesa „Minei şi Pădurei" de G. C. Stamatopol, un fragment din Obsesiile războiului. Mutilaţii de Eugen Relgis) la articole şi eseuri. Astfel, Carol Drimer semnează cu pseudonimul Charles Remird un text comemorativ despre Ioan Păun-Pincio şi studiul Futurismul în literatură, iar Gheorghe Savul publică articole ce vizează domeniul esteticii: Cum vede Guyau viitorul artei, Concepţii de critică artistică, Arta nouă germană în judecata franceză, Arta germană în cântarul lui Peladan. Comentariile succinte pe marginea cărţilor nou-apă-rute, din rubrica „Claie peste grămadă", au un pronunţat accent critic. Lui Eugen Relgis îi sunt reproşate „penuria de acţiune şi idei" şi „lungimea descripţiilor" din volumul Soare Răsare, „volumaş de schiţe, legende şi însemnări japoneze", lui Ovid Densusianu i se neagă calitatea de poet, acesta rămânând „un filolog sârguincios şi cu scrupule ştiinţifice". Sunt însă apreciate broşurile Izvorul vieţii şi Lupii ale lui Pavel Cruşevanu („român basarabean de limbă rusă") în traducerea lui Alexis Nour, care „deocamdată e poate singurul care să mai subţieze ignoranţa noastră în literatura poloneză, ucraineană şi chiar rusească". A.-M.B. *-a,W. .. . MOLDOVA „ „ im mmm, ikisî, at mtmm mm şi mmrn umui ^ r°*AMENTE,oo,ol Director Pref. COHSt, STURZU . woo iei Sâîatrsttăm vremi mnhk rw WaaSE Jar . .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... «re i« W *ssev4îwc C&*â Wflfeî wSŞ' To ^41 : : Vecii ţ* .aKeswrUwsrf ** ifa, 7* ta sHsmt, St'h Or îferâiîeMw, *cw£i Ta- ak?;e, ovtsvaţî* a «qu/ eati fe*»ostes Re pSreciii9. Z ie n.'xo nixji. 4hi isrofsl t&Usx. îrf Topii- Sîwstwri ‘rcesapht «te» î * *** -iia ttrot&l. itjtii ntfiioe im *'• **** ^oavm” $i tfâiîfe iar. «t tdbn, se twfe »««£* Utnâ d fefef ou «tfe*U S Lu u in ea m* tfeâa * %££***$S ^ « teJM « « *« fer - J . îi'râyictf îa * îaitxssli ItiicaSti nitote 5i irt ^ ^ iţi'’ o: * impieta *ii iî.Uirc<,i ţoCcî Si'i ^rSor aţ. 425 Dicţionarul general al literaturii române Moldova MOLDOVA, cotidian apărut la Iaşi în 1940-1941 şi în 1943, având ca prim-redactor pe Adrian Pascu şi fiind condus de un comitet format din I.Fr. Botez, Dem. Suţu, Al. Nichita. în afara unor cronici dramatice semnate de I. Fr. Botez şi a unor poezii de Radu Gyr, între 26 august şi 9 septembrie 1940 ziarul are săptămânal o pagină intitulată „Moldova literară şi artistică". I.Fr. Botez va publica aici câteva articole: Conştiinţa scriitoricească, Cum devii gazetar ş.a. Remarcabile sunt contribuţiile lui Eugeniu Coşeriu, prezent cu poezii (Imn nocturn), cronici literare, printre care şi la Cultură şi literatură, o ediţie din G. Ibrăileanu, unde este subliniată mai vechea afirmaţie a criticului privitoare la faptul că „Moldova este cea care are mai pronunţat caracterul de specific naţional în scrieri". O cronică semnată cu criptonimul A. B. se intitulează Titu Maiorescu văzut de E. Lovinescu şi se referă, de asemenea, la apariţii recente. M.Ş. MOLDOVA, revistă care apare la Chişinău, lunar, din iulie 1966. La început a fost patronată de Comitetul Central al Partidului Comunist al RSS Moldova, iar din 1990 de Ministerul Culturii al Republicii Moldova. Primul redactor-şef a fost Nicolae Dorofeev, urmat de Mihail Gh. Cibotaru şi de Leo Butnaru. M. este cel mai important magazin cultural din Republica Moldova în perioada postbelică. Alături de materiale propagandistice, în paginile ei au fost publicate numeroase articole, studii, cronici, reportaje despre cultura şi literatura autohtonă, despre problemele vieţii spirituale locale, versuri şi proză. începând din 1984 textele literare sunt grupate în suplimentul „Biblioteca «Moldovei»", cuprins în corpul revistei. Rubricile permanente sunt „Ramuri", „Orbitele frumosului", „Armonia", „Solaris", „Autograf pentru Moldova", „La gura sobei" ş.a. A.Cb. MOLDOVA COPIILOR, periodic apărut la Iaşi, săptămânal, între 8 iulie 1941 şi 13 iunie 1942, sub direcţia lui Adrian Pascu. Revista se adresează celor mici, cu texte adecvate. Se reproduc câteva poveşti ale lui I. Creangă (Punguţa cu doi bani ş.a.) sau se scriu texte speciale pentru copii, semnate de AL Lasca-rov-Moldovanu, VI. Focşa, C. Moruzan (poezii), precum şi istorioare, glume, poveşti moralizatoare, basme semnate de C. Nonea, Vasile V. Lovinescu, Victor Munteanu, Costel Popovici, N. Mihăescu-Nigrim ş.a. M.Pp. MOLDOVA DE JOS, periodic apărut la Galaţi, săptămânal, între 11 decembrie 1927 şi 13 mai 1928, apoi anual, în 1929 şi 1930. Director: Const. Calmuschi, secretar de redacţie: Grigore Veja. începând cu anul al doilea de apariţie, sub direcţiunea lui I. Gherincea, subtitlul devine „Revista Universităţii Populare din Galaţi". Principalul deziderat exprimat în Programul nostru ar fi acesta: „să ne scoborâm în masele căutătoare de cultură", chiar dacă aria acoperită va fi limitată: „vom fi fericiţi dacă — fără vreun gând de regionalism [...] — vom putea produce roade în această parte a Dunărei de Jos, în Dobrogea nordică şi în înstrăinata Bucovină". Ca publicaţie de propagandă, cuprinde rezumate ale cursurilor şi conferinţelor ţinute în cadrul Universităţii Populare, abordând diferite discipline. în afară de aceste texte, se publică poezie de Cornelia Buzdugan, Gr. Veja, C. Z. Buzdugan, C.I. Caranfil, Al. Crăciun Fostini, M. Stelescu şi proză semnată de I. Gherincea şi Ioan Licea. Dintre contribuţiile ştiinţifice se remarcă serialul Istoria Galaţilor prin călători străini de Gh. N. Munteanu-Bârlad, articolele lui Al. Bogdan (Din psihologia mulţimilor, Teatrul şcolar în viaţa modernă), C. Z. Buzdugan (Ofensiva culturală) sau N.N. Lenguceanu. Mai semnează Emanoil Constantinescu, Ionel N. Ionescu, Grigore Mihail Cotlaru, Ovidiu Maniţiu ş.a. C. Z. Buzdugan traduce primele două cânturi din Infernul lui Dante, precum şi Albatrosul lui Baudelaire. Revista contribuie în mod substanţial la impulsionarea vieţii culturale locale. M. V. MOLDOVA DE LA NISTRU, revistă apărută la Chişinău de la 1 ianuarie 1920 până în noiembrie 1922; există şi câteva numere din 1925. Până în decembrie 1921 a apărut săptămânal, apoi lunar. Din comitetul de conducere au făcut parte Leon T. Boga, Elena Alistar, Sergiu Cujbă, Teodor Inculeţ, Tudor Pamfile ş.a. Director literar, pentru un timp, a fost Iorgu Tudor, iar prim-redactori Andrei Murafa, N. Dăscălescu, Vasile Semaca, Teodor Inculeţ. Din ianuarie 1921 Dim. Păun devine direc-tor-proprietar al publicaţiei. Articolul-program Către cititori promite o gamă amplă de informaţii despre Basarabia, însoţite de ilustraţii. în conformitate cu programul sunt alcătuite rubricile „Instituţii basarabene", „Deputaţii Basarabiei", „Figuri din Chişinău", „Vederi din Basarabia", „Scriitori de origine basarabeană" ş.a. în plan literar-artistic, revista îşi orientează activitatea în mai multe direcţii: popularizarea clasicilor (Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu), asimilarea valorilor străine prin traduceri şi prelucrări (din A.S. Puşkin, M.I. Lermontov, L.N. Tolstoi ş.a), promovarea patrimoniului literar contemporan (Octavian Goga, Panait Cerna, Mihail Sadoveanu, Nuşi Tulliu, Liviu Marian, Tudor Pamfile). Sunt prezenţi cu versuri, proză, publicistică ori cu amintiri Elena Dobroşinschi, Pan Halippa, Elena Alistar, Iorgu Tudor, N.N. Beldiceanu, Anton Luţcan, iar Sergiu Cujbă publică în mai multe numere balada Fuga din robie. O preferinţă a revistei a fost Al. Mateevici. In numărul inaugural se tipăresc Limba noastră şi Hristos pruncul. Ulterior au fost inserate Cântec de leagăn şi traducerea poemului Păcătoasa de A.N. Tolstoi. S.P. MOLDOVA LITERARĂ, revistă apărută la Cernăuţi, săptămânal, între 25 septembrie şi 22 noiembrie 1919, având subtitlul „Literatură, artă şi ştiinţă". Redactată de Mihail Voinea şi de I.D. Protopopescu, publicaţia îşi propune să promoveze, „în locul literaturii străine de deznaţionalizare", Moldovân Dicţionarul general al literaturii române 426 „literatura pur românească, creaţia geniului românesc", să realizeze „un nou mediu de îndrumare pentru tineretul bucovinean" şi „să deschidă fraţilor bucovineni comorile literare ale României" (Cuvântul nostru). M. I. are meritul de a fi mobilizat forţele locale în vederea realizării programului renaşterii culturale după Marea Unire. Poezie publică G. Rotică, I.D. Protopopescu, Vladimir Nicoară. Se include în sumar proză de Mihail Sadoveanu (Cu ochii la cer), C. Paltin, Mihail Voinea. Revista mai conţine articole reproduse — Bucovina de Duiliu Zamfirescu, Literatura pentru cei mulţi şi dornici de Gala Galaction -, precum şi diferite contribuţii pe teme muzicale şi teatrale. Alţi colaboratori: Corneliu Moldovanu, D. Stăncescu, Victor Ghiţulescu. M. V. MOLDOVÂN Gergely (12.111.1845, Gherla - 6.VIII.1930, Cluj), folclorist, traducător şi gazetar. A urmat Liceul Romano-Catolic din Cluj, remarcându-se şi ca redactor al revistelor şcolare „Hajnal" şi „Speranţia", realizate de cenaclurile literare maghiar şi român. După studii de drept făcute la Universitatea din Cluj, funcţionează ca inspector şcolar al judeţului Turda-Arieş (1876-1886). Profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Cluj (1886-1919), în 1892-1893, 1902-1903 este decanul Facultăţii de Filologie, iar în 1906-1907, rectorul Universităţii. Din 1889 lucrează ca raportor pentru secţia română a Societăţii Etnografice a Ungariei. Primele sale scrieri au apărut în „Aurora română", „Familia" şi „Umoristul". După unele divergenţe de opinie, legăturile sale cu publicaţiile româneşti vor fi întrerupte în 1871, M. colaborând ulterior doar la periodice maghiare. A scos la Cluj revista „socială-ştiinţifică-literară" „Ungaria" (1891-1898), editată în limba română, cu suplimentul „Român-magyar Szemle" în maghiară, M. semnând ca redactor şi editor Grigoriu Moldovan. Prin activitatea sa de scriitor, folclorist şi traducător, M. a slujit apropierea dintre români şi maghiari, stăruind asupra cunoaşterii reciproce. A publicat studii şi articole despre personalităţi ale literaturii române (V. Alecsandri, D. Bolin-tineanu, Gh. Şincai, Andrei Mureşanu) sau despre dezvoltarea nuvelisticii, a romanului şi teatrului românesc. Aceste scrieri, împrăştiate în periodicele din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, vor fi adunate în două volume apărute sub titlul A românsâg (1895-1896). Ca folclorist, M. elaborează o serie de studii despre diferite aspecte şi specii ale folclorului literar românesc. Se ocupă în mai multe rânduri de poezia populară, încercând să îi schiţeze o imagine de ansamblu ori să prezinte câte o specie (doina, descântecul, poezia obiceiurilor etc.). A realizat un număr însemnat de traduceri din folclorul românesc, adunate în volumele Român nepdalok es nepballadâk (1872), Român kdzmondâsok (1882) şi Koszoru a român nepkolteszet virâgaibâl (1884). A participat la realizarea monografiei judeţului Alba, ca autor al volumului consacrat românilor din acest judeţ (Alsâfeher vârmegye român nepe, 1899). A scris în tinereţe poezii modeste. Mai reuşite vor fi nuvelele şi povestirile sale inspirate din viaţa satului românesc. Din aceeaşi inspiraţie s-au născut piesele de teatru Szep Iliâna (1878), Afalu lâdâja (1881) şi Florika szerelme (1901), jucate cu succes pe scena teatrelor maghiare ale epocii. SCRIERI: Nyilt levelek Urechia A. Lâszlohoz [Scrisori deschise către V.A. Urechia], Cluj, 1894; A românsâg [Românii], I-II, Nagybecskerek, 1895-1896; A magyarorszâgi românok [Românii din Ungaria], Seghedin, 1913; Saguna Andrâs, Budapesta, 1916. Traduceri: Român nepdalok es nepballadâk [Cântece populare româneşti şi balade], Cluj, 1872; Român kdzmondâsok [Proverbe româneşti], Cluj, 1882; Koszoru. A român nepkolteszet virâgaibol [Cunună din florile folclorului românesc], Cluj, 1884. Repere bibliografice: Szinnyei Jozsef, Moldovân Gergely, în Szinnyei Jozsef, Magyar îrâk elete es munkâi, IX, Budapesta, 1903, 121-125; Chendi, Scrieri, III, 65-69, 417; Vârady Aurel, Moldovân Gergely, „Pâsztortuz", 1930, 14-15; Magyar irodalmi lexikon, II, Budapesta, 1965,260; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 88-89. O.K. MOLDOVAN, Ioan (21.111.1952, Mureşenii de Câmpie, j. Cluj), poet. Este fiul Anei (n. Imbuzan) şi al lui Ioan Moldovan, miliţian, apoi şofer. Urmează şcoala generală şi Liceul „Gh. Bariţiu" (1967-1971) în Cluj, în acest timp frecventând cenaclul liceului, precum şi cenaclul „Lucian Blaga" al elevilor clujeni, în timpul studenţiei (1972-1976) la Facultatea de Filologie, secţia română-latină, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, este redactor, apoi secretar general de redacţie la revista „Echinox" (1975-1976). După absolvirea facultăţii este profesor de română şi latină în Maramureş, la Cavnic (1976-1979), la Baia Sprie (1979-1980), unde înfiinţează cenaclul artistic „Prisma", şi la Baia Mare (1980-1989), unde participă la şedinţele cenaclului „Nord" şi face parte din colectivul de redacţie al publicaţiei literare „Maramureş". Este redactor din 1989, redactor-şef din 1990 la revista „Familia" din Oradea. între 1997 şi 2000 deţine funcţia de consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Bihor, tot în 1997 devenind lector la Universitatea din Oradea. Debutează cu versuri în revista „Zorile" a Liceului „Gh. Bariţiu" (1969), în anul următor fiindu-i publicate poezii în suplimentul „Preludiu" al ziarului „Scânteia tineretului". Prima carte, Viaţa fără nume, îi apare în 1980. Format în cercul revistei „Echinox", M. intră imefdiat după debutul editorial în atenţia criticii, fiind apreciat ca „un poet matur, unul din cei mai serioşi reprezentanţi ai tinerei generaţii" (Ion Cristofor). Din aceeaşi perspectivă a generaţiei '80 Ioan Milea avansează ideea că pe lângă afirmarea unui poet autentic, volumul Viaţa fără nume are meritul „de a fixa prin el însuşi, şi totodată în chip aproape simbolic, momentul deosebit prin care trece azi poezia română". Autorul este — cum îl recomandă Ion Pop — un „poet al meditaţiei grave şi al emoţiei supravegheate de intelect, la care confruntarea dintre scris şi trăit deţine o poezie centrală". Poetul refuză revărsarea necenzurată a sentimentelor, având reticenţe faţă de ceea ce criticul numeşte „întâmpinarea exclamativă", sechelă taxată ironic într-un vers: „Pubelele de pe mal sunt pline de exclamaţii reziduale". înscriindu-se într-un dialog explicit şi 427 Dicţionarul general al literaturii române Moldovan implicit cu cărţile, el mărturiseşte preocuparea pentru strunirea verbului prin travaliu: „Scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o sabie". Meditează la „bunăcreşterea inspiraţiei" („există o bunăcreştere a inspiraţiei: de a nu se amesteca / dincolo de râu"), expresie care ar presupune „legitimul rămăşag cărturăresc" al poetului de a codifica ideea pe mai multe etaje (Dinu Flămând), dar în care se distinge mai ales delimitarea privind „marea trecere"(râul) văzută la nivelul materiei cvasianonime, desemnată ca „viaţă fără nume". Tema de adâncime şi obsesia fundamentală constă într-o meditaţie, caracteristică pentru lirica modernă, care îşi conţine şi comentează propria definiţie. Discursul liric interogativ este susţinut de lanţul tensional „între fiinţa rostitoare şi lucruri, între verb şi lumea obiectelor, între poet şi cuvintele moştenite" (Ion Pop). Fiind un virtuoz al imaginii, M. realizează o conjugare între planurile notaţiei concentrate şi austere asupra lumii elementare şi nivelurile reflexive referitoare la creaţie. El aspiră să cuprindă în cuvânt o experienţă dublă, efort generator de melancolie, mărturisit într-un text care vorbeşte despre condiţia poetului: „mi-am întocmit un dosar în care povesteam visele/vanitos, creionul chimic nota data nopţii/ ulterior am aflat că visul nu poate fi utilizat ca o amprentă/ că personificarea e un procedeu artistic şi că / «un sentiment nu poate fi înlocuit decât/de un alt sentiment/de o intensitate egală sau mai mare»// mi-am privit mâinile erau verzi şi vechi/lipit de acest pământ/ chipul mi se umplea repede cu mici vietăţi străvezii/ am închis uşă după uşă/mai târziu am citit şi m-am liniştit". în ultimă instanţă raportul dintre text şi viaţă se anulează generând viaţa textului, iar „întrebarea dacă poemul este altceva decât viaţa" rămâne numai un retorism tulburător. Sub aparenţa simplităţii se remarcă efectul contrastelor, rupturile de sintaxă, modul insolit de a exploata alegoria, ermetismul distilat, forţa de concentrare a expresiei şi construcţia supravegheată. Vreme de două decenii, de la Viaţa fără nume la Tratat de oboseală (1999), nu se pot observa schimbări spectaculoase în lirica lui M., care şi-a găsit de la început direcţia proprie, dar se înnoieşte cu discreţie şi inteligenţă, experimentând semnificativ, fără să-şi trădeze amprenta iniţială. în Exerciţii de transparenţă (1983) el îşi cultivă predispoziţiile ca poet al realului surprins în aspectele domestice şi înnobilat de ideea armoniei universale prin participarea senzorială la viaţa nesfârşită a cosmosului. Versurile acumulează o nelinişte tulbure: „Umbra ta de femeie singură / taie frigul / şi-l risipeşte / pe caii / din imaginaţie / Licornii ridică privirea din podea / Afară corbii nu mai sfârşesc de căzut / în lumina roşie a iernii" (O dimineaţă). Alături de „naivitate" apar notele expresioniste în formule care au rolul de a declanşa memoria culturală a cititorului (Gheorghe Perian). Critica sesizează acum o relativizare a modalităţilor poetice şi o aliniere moderată, prudentă la canonul postmodernismului. Pe traseul a două motive, singurătatea şi melancolia, un splendid poem încheie cartea: „Ca să fiu sincer / nici cu trupul / nici cu sufletul n-am ajuns la vreo concluzie // Dar dacă lumina s-ar putea sfâşia / un adolescent ar irupe ca o odă pindarică / în acest orăşel transilvănean / încleştat în aer // Ţin lumânarea în mâna stângă / şi aştept noile glume // întotdeauna după ploaie / am un moment de derută / mă voi naşte / ori / mă voi întoarce / pe locul singurei singurătăţi" (Nici o concluzie). Şi în Insomnii lângă munţi (1989) autorul investeşte în viziunea poetică bine articulată şi apelează la modalitatea aluzivă pentru a amplifica dimensiunea ascunsă. Balansul între viaţă şi carte continuă, iar mecanismul poetic constă în „încadrarea unei exultanţe într-un halou nostalgic, precipitarea notaţiei spre o intensitate vizionară şi reculul în melancolie" (Al. Cistelecan). Imaginarul se îmbogăţeşte cu forme geografice şi dimensiuni astrale: munţii, marea, cerul, pădurea, soarele, luna, cosmosul (care adăposteşte „cuvinte noi", ca pentru o continuă „facere"). Deşi e un elegiac mizând pe clar-obscur, poetul se dovedeşte şi un visător care creează reverii fantaste în tipare expresioniste. El este „un expresionist care nu cultivă însă beatitudinile şi imponderabilele naturii, ci semnele ei ameninţătoare" (Eugen Simion), ca, de exemplu, în „Să ne adăpostim, stele / bâjbâie în întuneric clătinând frunzele, norii de-alcool / Ceva de nerecunoscut stă prin preajmă şi încreţeşte apa flămândă" (Pădure). Tulburând imaginea conturată anterior, Arta răbdării (1993) exprimă mai pregnant o criză în fond fertilă. Notarea „stării de fapt" şi echivalarea ei cu „mainimicul" individualizează „noul sezon elegiac" anunţat într-un poem în care tristeţea mallarmeană a cărnii este consonantă cu aceea a lecturii. Motivele dominante sunt „mainimicul" şi „docta puella", primul, „semnul pierderii Moldovan Dicţionarul general al literaturii române 428 de substanţă a lumii, emblema elegiei acestei pierderi" (Ion Pop), înlocuind „viaţa fără nume" din primele două cărţi cu imaginea existenţei situate sub semnul derizoriului. Experienţa decisivă a eului poetic înseamnă acum convieţuirea cu „mainimicul", iar textul poetic constă în „ideograme ale mainimicului pătând cu un sânge poetal foaia verde". Titlul Scurtă proză, frecvent în acest volum, nu se referă atât la aspectul formal al textului sau la atracţia exercitată de prozaic asupra liricului, ci indică mai degrabă obiectul acestuia: prozaismul descurajator. Doctapuella, proiecţia duios-ironică a duhului livresc, o umbră de „fecioară Geraldine" (Ion Pop), înlocuieşte îngerul tradiţional în dialogul (sau „lupta") scriitorului cu el însuşi. Poetul echinoxist refuză tradiţia angelică, ia în deriziune vechiul motiv pentru a-1 înlocui cu o variantă mai sofisticată şi mai umanizată. Docta puella (prezent şi în Viaţa fără nume şi Insomnii lângă munţi) devine obsesie tematică în cartea cu cele mai multe fantasme feminine. Astfel, într-o Scurtă proză („Lumina aurie, uleioasă şi aromată..."), alegorică şi onirică, două adolescente sunt două graţioase puellae, dacă nu docte, cel puţin enigmatice ca două tinere magiciene deţinătoare de secrete. Procedeu important şi aici, intertextualitatea vizează îndeosebi două spaţii poetice prestigioase: universul eminescian, exploatat ca termen de contrast (nota dureros-ironică a modelului desolemnizând discursul alienării), şi universul bacovian, aflat la altă extremă a oboselii de a fi. în Tratat de oboseală M. îşi propune asumarea sentimentului inconsistenţei. Dezamăgirea poetului se nutreşte din derizoriul naturii umane, el scrie acum poemele amurgului, obsedat de trecere, senectute şi extincţie. Melancolia împuţinează lumina, docta puella îşi pierde graţia şi aparţine trecutului, intertextualitatea îşi diversifică orizontul referinţelor, „mainimicul" devine terorizant, „scurtele proze" nu mai au aura oniricului, o mecanică absurdă se instalează în ritmul curgerii cotidiene. Himera poemului hrăneşte textul cu virtualitatea sa perpetuă, un jurnal face inventarul iluziilor spulberate, iar accentul pe temporalitate (chiar din titluri: Sâmbătă de februarie, Duminică de ianuarie, Joi de februarie, Luni de noiembrie ş.a.) intensifică concreteţea stării agonice. Coerenţa universului poetic şi solidaritatea autorului cu ipostazele sale anterioare simt confirmate de antologiile Avantajele insomniei (1997) şi O uitare de texte şi Interioarele nebune (2002). Afirmaţia de la începuturile liricii lui M., „noi însă avem scurte rezumate sub stern / o bibliotecă unduitoare / şi nu putem pătrunde cu tot trupul în spărtura zilei", îşi găseşte un ecou târziu în „uitarea de texte", care înseamnă de fapt o rememorare de texte în sensul anamnezei platoniciene. Textele de critică şi istorie literară, atât cele din presă, cât şi numeroasele articole din Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, dovedesc o privire percutantă şi instrumente moderne pentru realizarea exegezei literare. SCRIERI: Viaţa fără nume, pref. Ion Pop, Cluj-Napoca, 1980; Exerciţii de transparenţă, Bucureşti, 1983; Insomnii lângă munţi, Bucureşti, 1989; Arta răbdării, Cluj-Napoca, 1993; Avantajele insomniei, Timişoara, 1997; Tratat de oboseală, Cluj-Napoca, 1999; O uitare de texte, Botoşani, 1999; Interioarele nebune, Cluj-Napoca, 2002. Repere bibliografice: Constanţa Buzea, „ Viaţaţară nume", AFT, 1981, 1; Laurenţiu Ulici, Textul şi viaţa, RL, 1981, 4; Dinu Flămând, Bunăcreşterea inspiraţiei, VST, 1981,5; Ioan Milea, Viaţa şi numele, ECH, 1981,1-3; Ion Cristofor, Volume de poezie, ST, 1981,4; Radu Săplăcan, „ Viaţa fără nume", TR, 1981,20; Radu G. Ţeposu, Poezia unei promoţii, ECH, 1981,4-5; Gheorghe Perian, Poeţi tineri, VTRA, 1981,7; Al. Ciste-lecan, „Viaţa fără nume", F, 1981, 8; Florin Mugur, Ioan Moldovan şi prefaţatorul său, ST, 1981,8; Daniel Dimitriu, Şase schiţe pentru un tablou de familie, „Scânteia tineretului", 1981,9944; Al. Cistelecan, „Exerciţii de transparenţă", F, 1984,7; Dan C. Mihăilescu, „Exerciţii de transparenţă", T, 1984, 7; Marius Lazăr, Ioan Moldovan (Poezia '80), AST, 1984, 10; Tartler, Melopoetica, 21-23; Gheorghe Perian, Poeţi ce vin, VTRA, 1985, 1; Cristian Livescu, Profiluri contemporane. Doi tineri poeţi, F, 1985, 8; Eugen Simion, Poezia „ca o vertebră de aur", RL, 1990,1; Al. Cistelecan, Echinoxita. Alte seri la Mirceşti, VTRA, 1990, 2; Ioan Milea, Ioan Moldovan în lumina melancoliei, TR, 1990,13; Mircea Mihăieş, Turneul candidaţilor, O,1990,10; Ţeposu, Istoria, 72-73; IonSimuţ, Ideograme ale mainimicului, F, 1994, 1; Nicolae Oprea, Arta poetică a răbdării, „Calende" 1994, 4-5; Ion Mureşan, Noul sezon elegiac, TR, 1994, 49; Borbely, Xenograme, 103-105; Pop, Pagini, 236-239; Marin Mincu, Un „tratat de oboseală", CNT, 1999, 42; Tudor Cristea, Himera poemului, CNP, 1999,9-10; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei, Iaşi, 1999,152-154; Milea, Sub semnul, 136-142; Andrei Bodiu, Spre un ideal al clarităţii?, OC, 2000, 4; Alexandru Vakulovski, De la creier de aur la cadavru în descompunere, APF, 2000, 6; Gheorghe Grigurcu, Analiză lirică, RL, 2000, 40; Lucian Scurtu, O (re)numerare de texte, „Vest", 2000, 491; Bucur, Poeţi optzecişti, 129-135; Cistelecan, Top ten, 171-174; Grigurcu, Poezie, II, 142-153; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 365-367; Mihai Vakulovski, Din malaxorul lui Ioan Moldovan, APF, 2001, 2; Dicţ. scriit. rom., III, 269-271; Irina Petraş, Locuri poetice sau Despre „mainimic", APF, 2002, 7-8; Dicţ. analitic, IV, 641-643. ' M.ln. MOLDOVAN, Silvestru (1861, Agârbiciu, j. Cluj - 31.V.1915, Sibiu), gazetar şi prozator. Este fiul Măriei, originară dintr-o familie de români macedoneni, şi al protopopului Simion Pop Moldovan. învaţă mai întâi la Cluj, urmează liceul la Braşov şi face studii de filosofie la Cluj şi Viena, absolvind în 1884. Funcţionează ca profesor supleant de geografie, istorie şi limba maghiară la Braşov (1885-1887), devenind ulterior director al unei tipografii din Sibiu şi redactor la publicaţiile „Telegraful român", „Tribuna", „Foaia poporului". Va edita revistele „Rândunica" (1894-1895) şi „Femeia şi familia" (1903). în 1911 este numit director al „Gazetei Transilvaniei". In toate aceste periodice au apărut sub semnătura sa o serie de studii geografice (unele adunate şi în volum), basme şi anecdote. împreună cu N. Togan a publicat Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Ungaria (1909). M. a fost membru al câtorva societăţi ştiinţifice, printre care Societatea Geografică Română. încă din tinereţe M. se lasă cucerit de farmecul poveştilor şi legendelor populare, pe care le va prelua şi repovesti în pagini cu o mare circulaţie în Transilvania. Relatate într-un stil îngrijit, în tonul şi cu fabulaţia tradiţională, toate aceste basme reuşesc să captiveze atenţia. Dacă poveştile au fost adunate în volume de sine stătătoare, legendele sunt presărate în număr mare în cuprinsul monografiilor Zarandul şi Munţii Apuseni ai 429 Dicţionarul general al literaturii române Moldovanu Transilvaniei (1898) şi Ardealul (I-II, 1911-1913). Descrierea locurilor, stabilirea însemnătăţii lor istorice şi economice, surprinderea oamenilor cu obiceiurile, portul şi ocupaţiile lor sunt realizate în cele două lucrări într-o manieră mai mult literară decât ştiinţifică. Preocupat de exactitatea informaţiilor geografice, istorice, etnografice, M. este întotdeauna sensibil la farmecul naturii şi la frumuseţea legendelor. SCRIERI: Păcală şi Tândală, Sibiu, 1884; Povestea lui Ignat, Sibiu, 1885; îndărătnicul, Sibiu, 1885; Fiica a nouă mame, Sibiu, 1885; Lumea proştilor, Sibiu, 1886; Ţara noastră, Sibiu, 1894; Zarandul şi Munţii Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1898; în Panteon. Mormintele marilor noştri bărbaţi de la 1848-1849, Sibiu, 1901; Nichita Balica, Sibiu, 1904; Găsitul. Punga cu noroc şi căciula fermecată (în colaborare cu Emil V. Degan), Sibiu, 1904; Ulisse, regele din Ithaca, Sibiu, 1905; Edip, nenorocitul rege din Teba şi alte întâmplări din vechime, Sibiu, 1906; Şir nesfirşit... Un mic capitol din viaţa foilor române din Ungaria, Sibiu, 1906; An împărat şi fetele lui, Sibiu, 1907; Anecdote, Sibiu, 1907; Poveşti, Sibiu, [1908]; Noi - şi ceilalţi români, Sibiu, 1909; Ardealul, voi. I: Ţinuturile de pe Olt, voi. II: Ţinuturile de pe Mureş, Braşov, 1911-1913. Repere bibliografice: Andrei Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale române gr. or. din Braşov, Braşov, 1902, 588', Silvestru Moldovan, „Almanahul scriitorilor de la noi", 1914, 111-118; Vasile C. Osvadă, Un vrednic gazetar ardelean: Silvestru Moldovan, „Almanahul presei române", 1926, 82-84; Petrea Dascălu (Ion Agârbiceanu), Amintiri recunoscătoare, LU, 1935,46; IonBreazu, Literatura „Tribunei" (1884-1895), DR, 1934-1935; Dicţ. lit. 1900,585; Dicţ. scriit. rom., III, 271-272. C.Bz. MOLDOVA NOASTRĂ, revistă apărută la Chişinău, lunar, între 1 martie şi mai 1921, editată de Cercul Cultural „Mărăşti". Scopul declarat este de a „duce graiul strămoşesc în cele mai depărtate unghiuri ale Basarabiei". Ca secretar de redacţie funcţionează C.A. Ignătescu, iar în numărul inaugural se consemna că revista va fi redactată „de cele mai de seamă pene din Basarabia şi de peste Prut". M. n. a publicat recenzii, cronici, bibliografii. Se reproduc pagini din M. Eminescu, I. Creangă şi G. Coşbuc. Colaborează Leon Donici, Liviu Marian, Tudor Pamfile ş.a. S.P. MOLDOVA NOUĂ, publicaţie apărută la Iaşi şi Bucureşti, trimestrial, din 1935 până în 1941, ca organ al Asociaţiei Culturale a Transnistrenilor. O mare parte din articole sunt în limbile română, germană şi italiană. Director-fondator este Nichita Smochină. în articolul-program sunt expuse principiile revistei: „Obiectivitatea, adevărul ştiinţific, ideea naţională şi cultura generală cu privire la locuitorii [regiunii Transnistria] şi la «moldovenii» din întreaga Uniune a Rusiei Federative". In prefaţa la numărul 5/1939 se menţionează că „pe lângă cercetarea fenomenului trasnistrean, revista se va ocupa cu alte studii privind relaţiile istorice şi culturale dintre românii şi slavii de răsărit". Rubricile mai importante se intitulează „Moldavica", „Varia", „Cronica". Principalii colaboratori sunt Nichita Smochină, Onisifor Ghibu şi Pan Halippa. Se publică şi texte de Teodor T. Burada. în mai multe studii sunt abordate problemele limbii române din provincie. Publicaţia a strîns în jurul ei forţe culturale şi literare ale românilor refugiaţi din Transnistria. V.C. MOLDOVANU, Corneliu (pseudonim al lui Comeliu Vasiliu; 15.VIII.1883, Bârlad — 2.IX.1952, Bucureşti). Este fiul Roxanei (n. Răşcanu), fiică de preot, şi al negustorului Dimitrie Vasiliu, nepot al lui Hagi Vasile. După şcoala primară urmată în Bârlad, cursul mediu la Liceul Internat din Iaşi şi studii la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (fără trecerea licenţei), devine funcţionar la Creditul Agricol (1901-1902), pedagog la liceul particular „Lyautey" (1902-1903), secretar al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică (1904-1911) şi profesor de literatură dramatică tot aici, până în 1916. După război va funcţiona ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor (1924-1928), secretar, vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1921-1923,1933-1935). Din 1901 activează în presă: e corector la „Cronica", lucrează, în 1918, la „Viitorul", colaborează la numeroase periodice, printre care „Paloda" din Bârlad (unde a debutat, în prima clasă de liceu), „Paloda literară" (este unul dintre membrii fondatori), „Făt-Frumos", „Revista mondenă", „Epoca literară", „Floare-albastră", „Pagini alese", „Literatură şi artă română", „Revista idealistă", „Sămănătorul", „Convorbiri literare", „Convorbiri critice", „Falanga", „Ţara nouă", „Flacăra", „Ilustraţiunea naţională", „Tribuna", „Românul", „Luceafărul", „Cosinzeana", „Universul", „Naţionalul", „Epoca", „România", „România nouă", „Mişcarea" . Editorial, debutează în 1907, cu volumul de poezii Flăcări. Culegere de „poezii erotice", în realitate conţinând şi versuri de caracter contemplativ, elegiac, prima carte a lui M., Desen de Marcel Iancu Moldovanu Dicţionarul general al literaturii romane 430 şi în măsură sporită cele următoare, procură bucurie estetică mai ales prin proiecţia iconografică. Declamaţiile de orice fel, patriotice, morale, filosofice, erotice, simt aproape comune în pofida versificaţiei impecabile, în schimb memoria reţine „tablouri" ca acela, nocturn, al cetăţii fără viaţă din Pustietate („în hlamida nopţii, stropită cu aur şi foc,/ Cetatea-şi îmbracă cuprinsul sub farmec de lună;/ Străjerii dau zvoană, strigând din soroc în soroc/ în tumul de pază trist cornul pândarului sună..."), miniaturi cu figuraţie romantică, de genul celei din Jupâniţă, sau spectacolul terifiant al secetei din poema Cetatea Soarelui întrecut în putere plasticizantă doar de cel din Seceta mare de Tudor Arghezi: „Dorm vinete lanuri, dorm văile — dorm/ Ca pete de moarte pe hoitul enorm.../ Vârtejul de flăcări se-nalţă, coboară,/ Sărută şi soarbe din huma amară/ Nădejdea rodirii şi visul de rouă/ Şi ţăndări de pară în locu-le plouă". Prelucrarea lui M. după Cântarea Cântărilor încântă şi ea, îndeosebi prin secvenţele dominate de vizual: „Frumoasă eşti iubita mea, frumoasă eşti!/ Nu-s ochi de porumbiţă, pământeşti/ Ci înfloriri de stele sclipitoare/ Sunt dulcile-ţi priviri mistuitoare!" Toate imaginile există în originalul biblic, dar dobândesc o prospeţime nouă prin transpunerea versetelor într-o melodioasă limbă românească. în general, tălmăcirile poetului sunt remarcabile, parnasianismul său structural ajungând în spaţiul acestora la maxima realizare de sine, fără ca perfecţiunea prozodică sa se substituie, cum se întâmplă uneori în versurile proprii, vibraţiei. Romanul în două volume Purgatoriul (1922) a produs impresie la apariţie, mai cu seamă prin amploare şi prin noutatea tematică. Nu era primul roman cu mediu citadin, şi nici primul care înfăţişa capitala, dar până atunci, de la Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon la Oraşul bucuriei al lui V. Demetrius, fusese avută în vedere îndeosebi periferia bucureşteană şi, în orice caz, lumea de altădată a metropolei. M. vine cu un panoramic al existenţei bucureştene contemporane lui. Romanul — specifica o amplă notă inserată în cotidianul „România" — „e cea dintâi zugrăvire în stil larg a vieţii româneşti de după războiul Unirii", în al cărei cuprins „se desfăşoară îndeosebi toate aspectele vieţii bucureştene care sintetizează oarecum însăşi viaţa burgheziei româneşti". Purgatoriul le-a apărut criticilor ca un pandant tematic al romanului Ion de Liviu Rebreanu, editat cu doi ani înainte. Materia romanescă este coagulată de o acţiune alertă, incluzând istorii cu desfăşurări sinuoase, incitante, cu deznodăminte imposibil de anticipat. Narator plat, romancierul este, în schimb, un iscusit scenograf, cu un simţ deosebit al situaţiilor şi cu ştiinţa derulării intrigii, a gradării efectelor, a provocării suspansului, a amânării deznodământului. Dacă pe lângă acestea ar fi avut şi darul de a crea dialog, nimic nu i-ar fi împiedicat afirmarea şi ca scriitor de teatru (fie şi numai prin eventuala dramatizare a Purgatoriului) la cu totul alt nivel decât prin comedia în versuri Fluturi (1914). Factorul dinamic, înscris în spaţiul vieţii afective din tabloul de moravuri consacrat societăţii bucureştene, este eternul feminin. Prezent în numeroase variante, acesta e deosebit de activ prin trei dintre întrupările sale tipice din Purgatoriul: Lelia Balin, Cora Vogalski şi Sanda Rareş. Nu fără a fi eficient şi prin generăleasa văduvă Aspasia Dorin, retrasă un timp „la pensie", „la reformă", dar reintrată curând în „cadrele active" ale feminităţii. Primele trei personaje sunt femei nefericite, şi tot ce se petrece pe plan sentimental şi chiar, prin expansiunea acestuia, în alte planuri, porneşte din tentativele lor de a-şi procura fericire fără a ieşi în vreun fel din condiţia pe care singure şi-au creat-o. Mai precis, ele caută dragoste extraconjugală. Măritate din interes, plictisindu-se alături de soţi, dar nevrând să-i părăsească, fiindcă sunt bogaţi şi aparţin „lumii bune", toate „flirtează". De aici, complicaţii de interes relativ în cazul primelor două, meritând să fie cunoscute doar pentru că relevă moduri de existenţă specifice unui anumit mediu social, într-un anume timp, şi pentru că îndeplinesc, în textura epică, funcţia de liant. în cazul al treilea însă prezintă şi interes în sine, precumpănitor. Deosebită prin comportament, Sanda ocupă în virtutea funcţiei actanţiale un loc central în ansamblul epic, fiind axul întregii construcţii. Soţie a inginerului Dinu Rareş, ea îl cultivă pe arhitectul Mircea Trestian şi în acelaşi timp îl frecventează pe uşuraticul Titu Monta. La fel de tandră cu amândoi, nu se dăruie total nici unuia. Rece cu soţul său, un burghez mărginit, e, în compensaţie, mamă exemplară, iar infidelitatea ei nu merge până la adulter. Dintre personajele masculine, cel mai reliefat e Mircea Trestian, care se defineşte în opoziţie cu societatea metropolitană, privită nediferenţiat. Dar nu într-o opoziţie activă. Virtuală întrupare a creatorului ce nu se poate simţi în largul său decât detaşându-se de ambianţa alcătuită din nesăţioşi de avere, ambiţioşi de rând, arivişti fără scrupule, escroci, mondene nevropate, juisori, cocote, Trestian, în loc să se autoconstruiască şi să învingă impunându-se ca personalitate, cedează vocaţiei de inadaptabil şi se lasă învins. Nu ştie să se realizeze avant la lettre, ca Ioanide, eroul lui G. Călinescu, ci adoptă psihologia lui Dan al lui Vlahuţă. Erou al unui roman de dragoste, Mircea Trestian e, în acelaşi timp, personajul-martor, omolog, în această funcţie, al lui Titu Herdelea, personajul lui Liviu Rebreanu. Romanescul, în totalitatea lui, este în Purgatoriul pasta din care se alcătuiesc cele mai multe personaje şi care strânge la un loc diversele „scene" (cum le-ar spune Balzac) ale vieţii publice din Bucureştii anilor '20. Trestian, Sanda, Lelia, Cora, Dinu Rareş şi ceilalţi prânzesc şi cinează în localuri, merg la teatru, la slujba învierii, asistă la o cursă de cai, participă la un bal mascat — prilejuri pentru narator de a proiecta tablouri de epocă, înfăţişând „lumea bună" în intimitate. Lui Ion Crevedia, bădăranul boierit, afemeiatul, i se urmăreşte ascensiunea politică până la fotoliul ministerial, ceea ce include şi zugrăvirea faunei politicianiste, inclusiv a celei gazetăreşti. Cu merite şi neîmpliniri, Purgatoriul preludează în literatura română romanul citadin de tip nou, diferit de cel de până la primul război, pregătind terenul pentru apariţia cronicii romaneşti a secolului al XX-lea pe care avea să o scrie Cezar Petrescu şi prefigurând, fie şi doar în componentele de superficie, monumentala pictură a vieţii urbane din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. înainte de primul război M. publicase şi proză scurtă, în bună parte poematică, de felul aceleia a lui D. Anghel şi avându-şi, mai vizibil decât aceasta, 431 Dicţionarul general al literaturii române Moldoveanu modele în proza artistă din epoca simbolismului (Barbey d'Aurevilly, Villiers de TIsle-Adam, Oscar Wilde), tradiţională totuşi, mai toată, prin tematică şi tipologie. Anumite situaţii şi apariţii feminine din scurtele povestiri antebelice anunţă, în schiţă, episoade şi siluete din Purgatoriul SCRIERI: Flăcări, Bucureşti, 1907; Cântarea Cântărilor, Bucureşti, 1908; Poezii, Bucureşti, 1908; Cetatea Soarelui şi alte poeme, Bucureşti, 1910; O privire asupra evoluţiei artei dramatice, Bucureşti, 1912; Venus şi Gioconda, Bucureşti, 1912; Fluturii, Bucureşti, 1914; Neguţătorul de arome, Bucureşti, 1916; Pe-aicea nu se trece (în colaborare cu Mircea Dem. Rădulescu), Iaşi, 1917; Majestatea morţii, Bucureşti, 1918; Sărbătoarea pâinei, Bucureşti, 1919; Autori şi actori, Bucureşti, 1920; Povestiri, Bucureşti, 1921; Povestea vistierului Statori, Bucureşti, 1921; Căderea Rinului, Bucureşti, 1922; Purgatoriul, I-II, Bucureşti, 1922; ed. îngr. Julieta Moldovanu, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1983; Poezii, Bucureşti, 1924; Poezii, îngr. şi pref. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1966. Traduceri: Guy de Maupassant, Mica Roc, cu ilustraţii de Francisc Şirato, Bucureşti, [1912]; Corneille, Poliect, Bucureşti, 1916 (în colaborare cu D. Nanu). Repere bibliografice: Claudia Millian, „Purgatoriul", ALA, 1922,107; Mihail Dragomirescu, „Purgatoriul", „Viitorul", 1923,4566; Lovinescu, Ist. lit rom. cont., IV, 74-76; Perpessicius, Menţiuni, 1,69-70,122-126; E. Lovinescu, Aquaforte, Bucureşti, 1941, 321; Călinescu, Ist. lit. (1941), 574-575, Ist lit. (1982), 646-648; Ciopraga, Lit rom., 283-287; Streinu, Pagini, V, 188-190; Comeliu Moldovanu în corespondenţă, îngr. Julieta Moldovanu, Bucureşti, 1982; Scarlat, Ist. poeziei, 11,187-188; Dicţ. scriit. rom., 111,272-274. ' D.Mc. MOLDOVA SUVERANĂ, cotidian politic şi cultural apărut la Odessa şi la Tiraspol, între 1 mai 1924 şi 14 septembrie 1930 cu denumirea „Plugarul roşu", până la 1 august 1990 cu titlul „Moldova socialistă", iar ulterior, „Moldova suverană". între 1935 şi 1938 cotidianul s-a tipărit cu grafie latină. între septembrie 1941 şi februarie 1944 redacţia s-a refugiat la Moscova, articolele fiind semnate de publiciştii şi scriitorii Bogdan Istru, Emilian Bucov, Petrea Cruceniuc, Ion Canna, Petrea Darienco, Iacob Cutcoveţchi, David Vetrov. în martie — august 1944 redacţia a avut sediul la Soroca, iar din septembrie 1944 a revenit la Chişinău. Pe parcursul întregii perioade de apariţie M. s. a promovat scrierile autorilor din stânga Prutului. In anii 1929-1931 cotidianul a editat suplimentul „Moldova literară" (devenit revista „Octombrie"). Textele literare şi de critică literară publicate sunt selectate după un criteriu corespunzător profilului de organ oficial, precum şi prevederilor normative ale realismului socialist, pe care, până prin 1990, cotidianul le-a propagat intens. Cronicile literare, articolele critice şi notele polemice au căpătat adesea caracter de campanie ideologică dusă împotriva „devierilor" de la directivele ideologiei oficiale. în spiritul politicii de moment, impusă de Partid sau de gruparea de guvernământ, s-a conturat şi programul cultural conjunctural al suplimentelor literare. La rubricile permanente, intitulate „Cărţi noi", „Critică şi bibliografie", „Din carnetul scriitorului", „Marginalii publicistice", „Calendar", „Caiet liric", „Teatru", „Cărţi şi ecouri", „Poşta literară" etc., au colaborat Al. Robot, Bogdan Istru, Emilian Bucov, losif Balţan, Ion Canna, Petrea Darienco, Al. Cosmescu, Pavel Boţu, Ion Druţă, V. Vasilache, Aureliu Busuioc, Dumitru Matcovschi, Gh. Vodă, Anatol Gujel, M. Cibotaru, Anatol Ciocanu, Gh. Ciocoi, Silvia Celac, V. Dumbrăveanu, Petru Cărare ş.a. Au mai publicat George Meniuc, Liviu Deleanu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aurel Roşea, Victor Teleucă, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Ciocanu. A. Cb. MOLDOVEANU, Dem.[etru] (1872, Mărculeşti, j. Ialomiţa — 16.XII.1943, Bucureşti), poet. După ce termină cursul secundar la Liceul „Sf. Sava"din Bucureşti, unde a avut printre colegii de clasă viitoare personalităţi ale culturii române (G. G. Mironescu, P. P. Negulescu şi llie Bărbulescu), urmează Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1894, cu teza Responsabilitatea penală, tipărită în acelaşi an. Va funcţiona ca avocat în Buzău, apoi ca magistrat, iar din 1916 ca avocat şi inspector general la CFR. Face parte din tribunalele arbitrale ce au pregătit tratatele de pace de la Paris, serviciile fiindu-i răsplătite cu ordinele Coroana României şi Steaua României. în literatură debutează în 1891, cu o imitaţie publicată în „Revista Alexandri", după care se apropie de cercul lui AL Macedonski, în ale cărui periodice iscăleşte frecvent. Destul de asiduu mai colaborează cu versuri originale şi traduceri, rareori şi cu proză la „Lumea ilustrată", „Revista nouă", „Revista literară", „Revista contimporană", „Românul literar şi politic", „Universul ilustrat", „Ţara" ş.a. Editorial, debutează în 1894 cu traducerea piesei Poetul de Maurice Vaucaire. Un an mai tîrziu îşi strînge o parte din poeziile publicate în placheta Versuri. După intrarea în magistratură a mai dat la iveală, intermitent, poezii în „Pagini literare", „Litere şi arte", „Flacăra" ş.a. Apreciat de Macedonski pentru „silinţele de a exprima un fond estetic", M. împrumută de la maestru efuziunile în faţa florilor exotice şi a pietrelor preţioase. Predominante sunt însă declamaţiile galante şi sentimentalismul minor, de romanţă. Melodramatic sunt tratate şi unele teme sociale (Cerşetorul), dar nu lipsesc câteva acorduri mai originale, ce puteau să justifice perseverarea. Acaparat de profesiune ori, poate, lucid, M. a abandonat curând preocupările lirice. Traducerile, apărute în presă sau incluse în volumul de versuri, onorabile, arată un spirit eclectic: sunt selectaţi, în egală măsură, Longfellow, Lermontov, Petofi, Heredia, J. M. Guyau, Elena Văcărescu, Iulia Hasdeu, dar şi o serie de poeţi contemporani minori. în proză a tălmăcit câteva bucăţi de Peter Rosegger, iar pentru susţinerea, indirectă, a tovarăşilor de idei angrenaţi în polemici, a transpus în româneşte studiul Arta şi morala al lui Ferdinand Brunetiere. SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1895. Traduceri: Maurice Vaucaire, Poetul, Bucureşti, 1894. Repere bibliografice: D'Ap. [Scarlat Ciornei D'Apolodor], Dem. Moldoveanu, „Independentul", 1893, 163; [Al. Macedonski], Bibliografie, L, [1895], 1; Cincinat Pavelescu, „Versuri", „Ţara", 1895, 553; Alex. Velescu, Dem. Moldoveanu, „Gazeta tribunalelor", 1937, 8-9; Predescu, Encicl, 564. V.D. Moldoveanu Dicţionarul general al literaturii române 432 MOLDOVEANU, Ion (10.1.1913, Lechinţa, j. Bistriţa-Năsăud — 17.V.1939, Săvădisla, j. Cluj), poet. Este fiul Suzanei (n. Jucan) şi al lui Gheorghe Moldovan, ţărani. Se mută de pe meleagurile natale la Cluj şi are norocul de a-1 întâlni, ca elev la Şcoala Normală, pe profesorul Dimitrie Goga. în ultima clasă acesta îl recomandă celor de la revista „Hyperion", care îi oferă, de altminteri, şi prilejul de a debuta cu poeziile Cărăruie, cărăruie şi Lacrimi. După absolvire este învăţător în câteva localităţi rurale, mai întâi în Aşchileu Mare şi Vişinelu, apoi în Sălcuţa şi Luna de Sus. Atent la ceea ce se întâmplă în peisajul cultural al vremii, continuă să scrie şi să colaboreze frecvent, cu note, recenzii, articole şi poeme, la „Freamătul şcolii", „Vatra", „Eu şi Europa", „Gând românesc", „Symposion". Totuşi, se simte mai ataşat sufleteşte de prietenii săi de la Mediaş, care promovează în paginile revistei „Lanuri" o poezie de o sensibilitate incontestabil modernă, ce se înscrie în procesul de resurecţie pe care îl cunoaşte lirica ardeleană. Presentimentul apropiatei morţi îl determină, probabil, să îşi alcătuiască prima plachetă. Prin 1938 unele ziare anunţă ca iminentă apariţia volumului Ev pur în editura revistei „Lanuri". Evenimentul se produce însă abia în 1939, cu puţin înaintea trecerii poetului în nefiinţă, datorită strădaniei prietenilor lui de la revista „Symposion". Radu Stanca îşi va aminti că făcuse „ultimele corecturi" ale cărţii grăbit să îl mai prindă pe poet în viaţă. La un ceas după ce ajunsese în posesia ei, „trubadurul se stingea încet şi modest, într-un sanatoriu, departe de prietenii lui literari şi neliterari". Le lăsa acestora freamătul scurt al unei vieţi ce se încheiase într-un emblematic Zbor peste ape. Existenţa lui M. a fost prea scurtă ca să îi îngăduie o afirmare pe măsura talentului. La douăzeci şi şase de ani, când îşi încheie, discret, drumul printre oameni, era o personalitate lirică destul de bine conturată. Sedus de „mirajul cântecului", purta în el „misterios ecou" „de dincolo de timp şi noi". Reuşise în numai câţiva ani să se desprindă de sub tutela maeştrilor săi — Eminescu, Goga, Aron Cotruş, Bacovia şi mai cu seamă Lucian Blaga —, făcând sesizabilă în poeme acea „schimbare la faţă" menită a-1 reprezenta. Asemenea multora dintre colegii lui de generaţie, oscilează şi el între o lirică de esenţe pure şi una de factură tradiţională, ale cărei semne şi sonuri — cum observă Octav Şuluţiu — se lasă uşor detectate, de la Andrei Mureşanu până la Mihai Beniuc. Preluând câteva dintre toposurile şi motivele caracteristice, tânărul poet le utilizează doar pentru a crea o atmosferă propice reveriei. în suflet i „s-adună cerul lin,/ pădurile, [...] şi cerbii" şi „cântă-nsingurarea clipelor ce curg", „precum o doină-n maiestos amurg". Toate aceste întruchipări ale văzduhului şi pământului coexistă în memoria sa afectivă cu domniţele şi voievozii „din legendă şi cronici", alcătuind „ţara" lui de vis, întotdeauna protectoare. Printr-o severă transformare estetică, elementele ei generice devin entităţi şi simboluri prin care se face, în fapt, simţită „nostalgia cântecului pur", apt a strălumina o „poveste". Poetul iese curând din cadrele acesteia pentru a se adânci într-o alta, tragică, pe care i-o dă iminenţa propriului sfârşit. Cântecul se lasă atins acum de o răscolitoare tristeţe, poemele vorbind tot mai insistent de o „pământeană trecere", de acea „înaltă destrămare" pe care i-o inculcă presentimentul unei prea timpurii risipiri în neant. Versul se încheie elegiac, în acorduri de recviem, făcând să se audă — remarca unul din interpreţii lui —„muzica stelară" a unui suflet năzuind la o „supremă împăcare" a vieţii şi a morţii. Cum premonitoriu vestea, „Poetul a plecat în primăvară,/ Cu tristeţea toată-nchisă-n el", împotrivindu-se totuşi vremelniciei printr-un cântec de tulburătoare melancolii şi fervori. SCRIERI: Zbor peste ape, Cluj, 1939; ed. îngr. Dimitrie Danciu, pref. V. Fanache, Cluj, 1970. Repere bibliografice: Radu Stanca, „Zbor peste ape", TIA, 1939,114; Ion Agârbiceanu, Ion Moldoveanu, TIA, 1939,116; Mihai Beniuc, „Zbor peste ape". Cartea poetului Ion Moldoveanu plecat dintre noi, „Ţara nouă", 1939, 2; George Popa, Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian, Sibiu, 1942: Perpessicius, George Popa, „Poetul Ion Moldoveanu şi destinul său linosian", „Acţiunea", 1943, 821; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană nouă, Bucureşti, 1944,49-55; George Sbârcea, Un poet uitat: Ion Moldoveanu, ST, 1968, 6; V. Fanache, întâlniri 168-180, Antonescu, Scriitori, 64-71; Dicţ. scriit. rom., III, 274. T. T. MOMENT, LE, cotidian apărut la Geneva (numerele 1-198), apoi la Bucureşti (de la numărul 199), între 15 octombrie 1935 şi 9 iulie 1940, sub direcţia ziaristului şi scriitorului Alfred Hefter. în perioada editării în Elveţia, gazeta este subvenţionată, la sugestia lui N. Titulescu, de Ministerul de Externe al României. Principalele rubrici sunt dedicate actualităţii politice şi economice internaţionale şi din ţară, iar Hefter scrie aproape zilnic la rubrica „Le Boîte aux lettres", alta, mereu vie şi bine informată, se intitulează „Les Livres, les idees, les arts". Promisiunile redactorilor sunt onorate în opt pagini dense (doar în 1939, o perioadă, numărul acestora se înjumătăţeşte). Informaţia bogată şi la zi din varii domenii, ilustraţiile de bună calitate, dar mai cu seamă calitatea colaborărilor fac din această publicaţie un jurnal modern, dinamic, atractiv. în domeniul literar se remarcă activitatea asiduă a lui Ion Biberi (subsumată îndeobşte rubricilor „Ecrivains roumains"şi „Les Livres, les idees, les arts"), care evaluează critic producţia unui însemnat număr de autori atât din generaţiile mai vechi, cât şi dintre cei foarte tineri: E. Lovinescu, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, Paul Zarifopol, Liviu Rebreanu, G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Ion Pillat, Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, M. Blecher, I.Gr. Perieţeanu, Camil Petrescu, Ion Iovescu, Vladimir Streinu, Mircea Eliade, V. Voiculescu, Camil Baltazar, N.M. Condiescu, Petru Manoliu, Saşa Pană, Cezar Petrescu, Şerban Cioculescu, Lucia Demetrius, I. Brucăr, F. Aderca, I. Peltz, G. Bacovia, Elena Farago, Ion Barbu, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Urmuz, Ion Vinea, Perpessicius, Coca Farago, Ion Petrovici, Dem. Theodorescu, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Gh. Brăescu, AL A. Philippide, Mihai Ralea, Ion Marin Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu, Calistrat Hogaş, B. Fundoianu, Mihail Dragomirescu, Emil Botta, George Lesnea, D.I. Suchianu, I. Valerian. Aceste portrete vor forma materia volumului 433 Dicţionarul general al literaturii române Monciu-Sudinski Etudes sur la litterature roumaine contemporaine. Tot Ion Biberi scrie şi articole cu caracter general teoretic, precum şi câteva epistole trimise din Paris. Sub genericul „Les Hommes et leurs ceuvres", începând din ianuarie 1940 Ana Maria Tudury încearcă să configureze aria culturală sud-est europeană, oprindu-se, în spaţiul românesc, asupra unor nume ca N. Iorga, Ionel Teodoreanu, M. Sadoveanu, C. Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Ion Petrovici, Demostene Botez, M. Dragomirescu, Gala Galaction, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, E. Lovinescu, Blaga, Rebreanu, G. Călinescu, G. Bacovia, I. Agârbiceanu, V.I. Popa, Aureliu Weiss, Ion Vinea, G. Murnu, Adrian Maniu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Al. A. Philippide. în cadrul aceleiaşi rubrici Victor Filotti îi prezintă pe Ion Pillat şi pe Ion Barbu, iar Mărie Jacques Coulon se opreşte la Otilia Cazimir. Se publică interviuri cu personalităţi culturale româneşti (George Enescu, Cezar Petrescu, K. Zambaccian, Lucia Sturdza şi Tony Bulandra, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Dimitrie Guşti, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Biberi), dar şi franceze (Henry de Montherlant, Julien Benda). Şi alte rubrici au, prin semnatarii lor şi prin spaţiul acordat, o ţinută remarcabilă. De cronica dramatică se ocupă asiduu E. Cernătescu şi, sporadic, Al. Tzigara-Samurcaş, Mărgărita Miller-Verghy, C.T. Bobeş, Ana Maria Tudury. Cronica muzicală, frecventă, îi revine Cellei Delavrancea şi — în ultima perioadă — lui Mihail Andricu, iar Mihail Toneghin, I. Iliu şi (începând din 1940) Ionel Jianu acoperă cronica plastică, în vreme ce Alexandru Vianu semnează cronica ideilor. Din ianuarie 1937 D.I. Suchianu începe să-şi publice sclipitoarele cronici cinematografice. Câteva contribuţii mai importante: C. Gane, Le Bon vieux temps, N. Iorga, Les Minorites en Roumanie, Victor Ion Popa, Quelques aspects de notre theâtre şi Le Theâtre villageois. Apar, sporadic, versuri de Ion Minulescu, traduse de Olga Cruşevan-Florescu, şi de Lucian Blaga, în transpunerea Sidoniei Tudor. Proza este ilustrată prin câteva fragmente din Gala Galaction (Le Violon deHugolin, Le Caligraphe Tertius), Ion Creangă (La Bellemere et ses trois brus, traducere de Mărie Jacques Coulon), Mateiu I. Caragiale, Victor Eftimiu (aforisme). Se desfăşoară în foileton partea întâi din romanul En Toumant les pages de Roxana Berindei-Mavrocordat, precum şi un Fragment de Peter Neagoe. Mai semnează B. Lahovary, Georges Imann, Pierre Dorian, Madeleine V. Beldiman, Petru Comamescu, Andre Rousseaux, Micaela Catargi, Jules Chancel, Guy Laborde, Alice Simionescu, Noel Sabord, A. Bertrand, Elvira Popescu, Abel Hermant, Georges Bourdon, Leo Larguier, Paul Morand, Camille Mauclair, H. Sanielevici, Emil Riegler, Elena Vacărescu, Lucia Dem. Bălăcescu. în 1940 se adaugă nume ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, AL O. Teodoreanu, Lucia Mantu, Tudor Vianu, Ion Petrovici, I. Simionescu, C. Manolache, Mihail Sebastian, Eugen Herovanu. M.Pp. MONCIU-SUDINSKI, Alexandru ( 13.VII.1944, Turnu Măgurele), prozator şi reporter. Este fiul Irinei Monciu (n. Marchevici) şi al lui Filip Monciu, ingineri agronomi; şi-a adăugat la numele de familie şi numele Sudinski, aparţinând unei bunici. Urmează între 1956 şi 1962 Şcoala Medie Mixtă din Salonta, apoi activează ca pedagog la şcoli profesionale în Dragalina (1962-1963) şi Piatra Albă (1964-1965) şi ca redactor la revista „Argeş" (1973-1974). Un timp student la Facultatea de Filologie, secţia limbi slave, a Universităţii din Bucureşti (1963-1964), îşi va lua licenţa la Facultatea de Filosofie a aceleiaşi universităţi (1972). în semn de solidaritate cu un fost coleg de facultate arestat pentru anticomunism, în 1978 intră în greva foamei. Situaţia lui M.-S. e dezbătută şi la postul de radio Europa Liberă, iar autorităţile îl obligă să plece din ţară. Se va stabili în acelaşi an în Suedia şi va colabora, rar, la revista „Limite". Debutează în presă în 1964. Colaborează la „Flacăra", „Luceafărul", „România literară". Fragmente din cartea Biografii comune (1974) i-au fost publicate în revista „Les Temps modernes" a lui Jean-Paul Sartre. Primul volum de schiţe şi povestiri al lui M.-S., Rebarbor (1971), lipsit de ezitările vârstei, va fi primit cu unele rezerve de critici, care îi reproşează lipsa de mesaj şi de imaginaţie, gustul excesiv pentru cenuşiu şi marginal, precum şi aparenta neglijare a travaliului literar. De fapt, această proză a vieţii imediate, premergătoare celei optzeciste, reţine mai cu seamă gesturile sadice, iresponsabile ale unor declasaţi, pentru a descoperi tensiunea din cotidian atunci când sunt înfăţişate, fără implicare afectivă, întâmplări banale. Refuzând constant idilicul şi sentimentalul şi apelând la tehnici de cine-verite, M.-S. scrie o literatură a demitizării, a autencităţii, în care reconstituie din notaţii rapide şi exacte, centrate asupra detaliilor semnificative, un spectacol vorbind despre eşec şi dezumanizare într-o lume meschină şi fără orizont, sufocată de mediocritate. E chiar lumea „socialistă", scrutată cu o privire detaşată şi rece, adeseori ironică. Autorul abandonează la puţin timp ficţiunea în favoarea documentarului, precum în cărţile de interviuri cu oţelarii din Galaţi — Caractere (1973; Premiul pentru reportaj al UTC) — şi cu ţăranii din Caraş-Severin — Biografii comune (1974). Renunţând la formula obişnuită a reporterului care îşi pune în temă cititorii şi îşi prelucrează subiectul, M.-S. se mulţumeşte să formuleze întrebări concise, seci, dar în acelaşi timp stimulatoare, şi să consemneze stenografie răspunsurile, în toată naturaleţea lor adeseori naivă şi stângace, altfel decât în scrierile timpului. Sobrietatea, reţinerea, neutralitatea şi aparentul dezinteres pentru literar al publicistului aflat în căutarea adevărului declanşează imboldul confesiv al oamenilor simpli, care se acomodează treptat cu postura de „actori". Firescul ascunde însă o artă literară rafinată: interviurile îşi depăşesc interesul sociologic sau psihologic pur, persoane reale convinse de îndreptăţirea modului lor de existenţă devin personaje şi sunt privite de autor cu simpatie, dar şi cu un discret amuzament. SCRIERI: Rebarbor, Bucureşti, 1971; Caractere, Bucureşti, 1973; Biografii comune, Bucureşti, 1974. Repere bibliografice: Sanda Ghiţescu, „Rebarbor", AFT, 1971, 7; Nicolae Manolescu, Ficţiune şi reportaj, RL, 1973,41; Valeriu Cristea, Monda Dicţionarul general al literaturii române 434 Reportajul deliteraturizat, RL, 1973,45; Eugen Uricariu, „Caractere", ST, 1973,24; Silvia Urdea, „Caractere", VTRA, 1974,24; Laurenţiu Ulici, Viaţa la rând, RL, 1974,3; Nicolae Ciobanu, „Caractere", LCF, 1974,5; A.I. Brumaru, Caractere şi prelucrări literare, TR, 1974,29; Cornel Ungureanu, „Caractere", 0,1974,32; Mihai Ungheanu, „Biografii comune", LCF, 1975,13; Mircea Iorgulescu, Profil: Alexandru Monciu-Sudinski, LCF, 1975,42; Titel, Pasiunea, 176-178; Iorgulescu, Scriitori, 217-219; V.I. [Virgil Ierunca], Un nou scriitor contestatar: Alexandru Monciu-Sudinski, „Limite", 1979, 28-29; Ulici, Lit rom., I, 364; Dicţ. scriit. rom., III, 2 76-278; Manolescu, Enciclopedia, 506-507. A. C. MONDA, Virgiliu (pseudonim al lui Zeilic Moscovici; 22.XII. 1898, Ploieşti — 2.V.1991, Bucureşti), prozator. Este fiul Ghizelei (n. Braunstein) şi al lui Zeilic Moscovici, pictor. A absolvit Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti (1916) şi, înainte de a-şi începe studiile la Facultatea de Medicină, a debutat în „Literatorul" (1918) cu versuri semnate Virgiliu Moscovici, cum vor fi iscălite şi poeziile apărute în „Sburătorul", „Lumea evree", „Adevărul literar şi artistic", „Rampa" şi adunate în primul său volum, Fântânile luminii (1923). între încercările din această perioadă se numără şi câteva traduceri din scriitori germani, evrei, francezi, publicate în periodice, singura editată fiind cea după o piesă a lui Dario Niccodemi, Poetul. A scris şi teatru, unele lucrări fiind apreciate, dar nici una dintre piese nu a fost jucată sau editată (două dintre ele se află în manuscris la Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti). După absolvire (1924) s-a specializat la Paris, apoi a revenit în ţară şi a practicat medicina, participând totodată la şedinţele cenaclului Sburătorul şi colaborând cu proză şi articole la „Azi", „Vremea", „Adam" ş.a. A călătorit mult prin Europa, fructificându-şi constatările şi impresiile în primele două romane, Testamentul domnişoarei Brebu (1933), Urechea lui Dionys (1934), care înseamnă trecerea definitivă la proză şi la pseudonimul M. în 1935 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, al cărei medic oficial va fi din 1949. Hora paiaţelor (1935) este începutul vehement al unei prezentări a lumii bune autohtone, continuată în alte câteva romane, cu personaje de o imoralitate agresivă, care distrug tot ce e înjur, implicit relaţia curată dintre doi tineri, care ar fi avut şanse să se salveze prin iubire. în Serile oraşului (1947), privirea lui M. coboară spre clasele de jos, colecţionând o serie de aspecte deprimante, dominate de boală, sărăcie, instinctua-litate, toate înscrise în viaţa unor fiinţe condamnate la o agitată existenţă pur biologică. O pondere însemnată are critica socială şi în Statuia (1969), unde autorul intenţionează să demonstreze şubrezenia şi nocivitatea societăţii burgheze. în competiţia atroce pentru dobândirea bogăţiei şi a puterii, destinele individuale devin tragice, caracterele se deformează până la autodistrugere. M. atinge apogeul viziunii sale sumbre în Corabia pe uscat (1971), o carte tulburătoare, cu toate defectele şi artificiile ei, unde el pare intoxicat de cumulul paroxistic de percepţii, experienţe, fapte, trăiri, viziuni negative la extrem. Un fost căpitan de vas îşi contemplă de la o fereastră proprietatea imobiliară, având vaga iluzie că se află pe o corabie ai cărei călători navighează spre un sfârşit tragic: fiica sa, nevrozată, moare după o naştere grea, nepoţica, infirmă, rămâne alături de un tată monstruos, iar fiul, întors din război mutilat sufleteşte, nu mai are forţa sau voinţa din reveni la normal şi se sinucide. Galer(i)a este completată de chiriaşi, toţi atinşi de morbiditate psihică sau de alte suferinţe. Animalitate, boală, demenţă, moarte — se creează o atmosferă apocaliptică, trăsăturile, apucăturile, gesturile, defectele personajelor sunt amplificate paroxistic, aproape toţi sunt greu de suportat, rostesc monologuri sau replici de o acuitate care face şi mai explicită nenorocirea generală. în afară de elementele de senzaţie, mai toate lucrurile de aici sunt substanţiale, pline de adevăr dramatic, dau o idee despre nebunia vieţii, despre aspectele terifiante şi conflictele ei insurmontabile. Şi în mediul rural M. vede numai indivizi taraţi, frustraţi, dezumanizaţi, pe care îi plasează într-un spaţiu descris minuţios, alcătuind o lume mai degrabă stranie, unde se desfăşoară drame teribile, în romanul Via şi rodul (1971) un medic ciudat, cu o psihologie morbidă, o împuşcă, în circumstanţe atenuante, pe logodnica prietenului său, bolnavă incurabilă, care se zbătea între imperativul de a trăi alături de iubitul ei şi dorinţa de a muri pentru a-1 elibera, iar în La nord de Nerej (1975) un ţăran ucide fata care urma să-i fie soţie şi pe iubitul acesteia, lăsând orfană o fetiţă, marcată iremediabil de aceste întâmplări şi incapabilă să se integreze social la maturitate. în Trubendal (1946) apar doar sporadic secvenţe în care sunt satirizate parvenitismul, ponderea fiind deţinută de analiza unui caz de alienare prin preocuparea excesivă pentru artele plastice, întruchipat de 435 Dicţionarul general al literaturii române Monda Anton van Trubendal, un proprietar al unui muzeu de pictură. Devenit vulnerabil în relaţiile cu ceilalţi, apăsat şi de o ereditate cam tenebroasă, el cade pradă unei psihoze, căreia ceea ce se întâmplă în exterior îi favorizează o dezvoltare rapidă, culminând cu tentativa de a-şi ucide logodnica din gelozie. Studiul felului în care psihicul este afectat de anumiţi stimuli, urmărirea evoluţiei unei stări morbide constituie miezul narativ al cărţii, cea mai apreciată compoziţie epică a lui M. Deşi conţine ingrediente caracteristice romanelor sale (inclusiv trimiteri la cunoştinţele din stagiile la Berlin, Paris şi în alte locuri), Tinereţea unui artist (1966) intenţionează ilustrarea unui traseu: formerea profesională şi spirituală a unui pictor român în ambianţa europeană de la începutul secolului al XX-lea, cu accent pe explicitarea crizei provocate de acuta dorinţă de a-şi cultiva o tehnică proprie, de a se clarifica asupra sensului şi scopului artei. în general, în aceste romane, pe un fundal social mai larg, sunt proiectate evoluţiile unor indivizi, priviţi din exterior şi prin introspecţii, menite să reconstituie şi să explice acţiuni şi comportamente, să creeze personaje. Autorul doar observă şi descrie, cea mai mare grijă fiind să reconstituie în amănunt locuri, întâmplări, procese, fără să se preocupe de sensul lor, cu o anume lipsă de discernământ în selecţia şi dimensionarea sau ponderea secvenţelor realităţii şi chiar cu o anume incapacitate de a le organiza în entităţi semnificative. Se remarcă tendinţa (exacerbată) de a fixa aspectele urâte, respingătoare, „inumane" din înfăţişarea şi comportamentul oamenilor, precum şi predilecţia pentru mister, pentru mici suspansuri, pentru un fel teatral de punere în scenă. Vag lăudat de E. Lovinescu şi categoric respins de Perpessicius ca poet, M. însuşi pare să-şi fi renegat acest început. Despre proza sa, critica de întâmpinare s-a pronunţat în general pozitiv, remarcând, la primele apariţii, „arta de a construi o carte" atractivă prin tehnica dozării senzaţionalului, prin capacitatea de reprezentare a stărilor sufleteşti, prin descrierile plastice, dar şi reproşând slăbiciuni în motivarea şi echilibrarea acţiunii, stilul cam încărcat. Mai târziu prozatorul a fost apreciat pentru puterea de introspecţie şi de concretizare în expresie a unor analize psihologice „rafinate", pentru crearea de „spaţii intelectuale de un rafinament apreciabil", pentru noutatea unor subiecte sau procedee de tehnică narativă, prin care realizează o lume complexă, „cu intuiţia justă a vieţii", dar cu o predilecţie pentru cazurile patologice şi cu particularitatea de a sugera „o undă de straniu, de halucinaţie", prin reuşite îmbinări de imaginaţie şi observaţie. Aparenţa de „dosar de existenţe", fără o axă epică centrală, cu multe secvenţe superflue şi lipsit de „o filosofie a vieţii şi a artei", este atenuată de abilitatea de regizor al „situaţiilor tari, al efectelor spectaculare, al loviturilor de teatru", de precizia descrierii unor psihologii morbide, romancierul ajutat fiind de un „ascuţit simţ al observaţiei", de o „remarcabilă putere de invenţie" şi de ingeniozitate în conducerea conflictelor, care îi permit să construiască spaţii singulare, uneori „ciudate şi misterioase, probă a puterii de reprezentare" şi a capacităţii aproape ştiinţifice de a reconstitui concretul, totul „într-un stil fluent, de frumoasă acurateţe şi ţinută intelectuală". în culegerile de proză scurtă Femeia şi maimuţa (1970) şi Aurul (1991) apar personaje asemănătoare cu cele din romane — psihopaţi sau obsedaţi care sfârşesc tragic, existenţe profund nefericite, de multe ori victime ale iraţionalităţii femeilor —, întâmplări ieşite din comun, între care relatarea (în La Bate-drum) a unei abominabile crime comise de o mamă îndobitocită, care îşi ucide, fără s-o ştie, propriul fiu, plecând de la un fapt real, prelucrat şi de Albert Camus în Neînţelegerea. Silit să se desfăşoare pe spaţii mici, prozatorul câştigă în concizie şi efect dramatic, reuşind naraţiuni mai alerte, mai expresive, mai puţin parazitate de elemente străine. Firesc aproape, activitatea lui M. se încheie cu „memoriile unui scriitor", intitulate Viaţă şi vis (1986) şi având deviza „Scriu — deci sunt". Principalele relatări se referă la cele dintâi încercări literare, încurajate de E. Lovinescu (al cărui elev a fost în liceu, şi care este al doilea personaj principal al cărţii, amintirile oprindu-se, practic, la data morţii criticului), la cenaclul Sburătorul şi la scriitorii care l-au frecventat. Memorialul face multe precizări privitoare la geneza propriilor scrieri, la relaţia dintre viaţă şi subiectele abordate. Un loc important îl ocupă şi notele de călătorie prin Europa, cu numeroase consideraţii despre locurile văzute, mai frecvente fiind însemnările referitoare la pictură, monumente, la viaţa artistică. SCRIERI: Fântânile luminii, Bucureşti, 1923; Testamentul domnişoarei Brebu, Bucureşti, 1933; Urechea lui Dionys, Bucureşti, 1934; Hora paiaţelor, Bucureşti, 1935; Trubendal, Bucureşti, 1946; ed. Bucureşti, 1972; Serile oraşului, Bucureşti, 1947; Tinereţea unui artist, Bucureşti, 1966; Statuia, Bucureşti, 1969; Femeia şi maimuţa, Bucureşti, 1970; Via şi rodul, Bucureşti, 1971; Corabiape uscat, Bucureşti, 1971; La nord de Nerej, Bucureşti, 1975; Viaţă şi vis, Bucureşti, 1986; Aurul, Bucureşti, 1991. Traduceri: Dario Niccodemi, Poetul, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, II, 115-117, XI, 364-369, XII, 240; Lovinescu, Scrieri, IV, 523-524, VI, 269; Mihail Straje, „Testamentul domnişoarei Brebu", „Omul", 1934,4; I. Plugaru [IonPas], „Testamentul domnişoarei Brebu", „Şantier", 1934, 2; MA. [Matei Alexandrescu], „Testamentul domnişoarei Brebu", FCL, 1934, 902; G. Călinescu, „Testamentul domnişoarei Brebu", ALA, 1934, 688; Bogdan Amaru, „ Urechea lui Dionys", ADV, 1934,15 627; [Interviuri cu Virgiliu Monda], RRI, II, partea 1,509-520; C. Panaitescu, „ Urechea lui Dionys", FCL, 1935,1215; îeronim Şerbu, „Urechea lui Dionys", VL, 1935,167; Lucian Boz, Un roman social: „Hora paiaţelor", ADV, 1935, 15 751; Călinescu, Ist. lit. (1941), 760-761, Ist. lit. (1982), 844-845; P. [Valeriu Popovici], „Trubendal", „Fapta", 1946, 553; N. Papatanasiu, „Trubendal", „Drapelul", 1946,485; Nichita Armanu, „Serile oraşului", „Drapelul", 1947,917; Octav Şuluţiu, „Trubendal", „Apărarea", 1947, 34; I. Negoiţescu, „Trubendal", „Fapta", 1947, 868; Ovid S. Crohmălniceanu, „Trubendal", CNT, 1947,50; A1.I. Ştefănescu, „Serile oraşului", CNT, 1948,71; Constant Ionescu, „Serile oraşului", RMB, 1948,1115; Al. Săndulescu, „Tinereţea unui artist", GL, 1966, 28; Alexandru Sever, „Tinereţea unui artist", VR, 1966,10; Traian Stoica, „Trubendal", VR, 1968, 9; Piru, Panorama, 308-310; Damian, Intrarea, 98-102; S. Traian [Traian Stoica], „Statuia", VR, 1970,5; Vlaicu Bârna, „ Via şi rodul", VR, 1971, 6; Ardeleanu, Opinii, 146-150; Titel, Pasiunea, 29-34; Valeriu Cristea, „Corabia pe uscat", FLC, 1972, 31; Valeriu Cristea, Un roman tradiţional, RL, 1975, 47; Nicolae Manolescu, Amintiri de scriitor, RL, 1986, 47; Dicţ. scriit. rom, III, 278-279; Gabriel Dimisianu, Un roman psihologic şi de senzaţie, RL, 2002,2; Dicţ. analitic, IV, 256-258. C. T. Mondial Dicţionarul general al literaturii române 436 MONDIAL MAGAZIN, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 22 septembrie 1946 şi 1 ianuarie 1948. Redactor responsabil: V. Firoiu. Reportajelor gazetăreşti, proprii formulei publicistice definite prin titlu, li se adaugă traducerea în foileton a unor scrieri de succes, vizând îndeosebi aspecte şi momente din războiul abia încheiat: G.I. Joe merge la război de Ernie Pyle, Jurnalele lui Ciano şi Rommel, Evadările mele de generalul Giraud ş.a. Eugen Relgis publică, de asemenea în serial, o traducere după Jucătorul de şah de Ştefan Zweig. Un anume interes literar prezintă cele mai multe dintre evocările şi mărturiile tipărite sub genericul Viaţa romanţată a oraşelor noastre, având ca autori pe Ionel şi Al. O. Teodoreanu (Iaşii de ieri şi de azi), Tudor Teodorescu-Branişte (Piteştii), Tudor Muşatescu (Suvenir din Câmpulung), N. Carandino (Brăila), Gala Galaction (Turnu Măgurele), I.A. Bassarabescu (Ploieştii), V. Maximilian (Buzăul meu de altădată), Ioachim Botez (Târgul Pietrei, Mizil), H. Nicolaide (Constanţa), Aurel Dumbrăveanu (Botoşanii), Cella Delavrancea (Râmnicul Vâlcea), George Voinescu (Vaslui/ 2 minute), George Stroe (Viţă de Odobeşti), Eugen Herovanu (Roman), Şerban Cioculescu (Turnu Severin), George Horia (Slatina), Marius Mircu (Bacăul), Sorin Carnabel (Galaţii), Vlaicu Bârna (Brad), Ion Mincu Lehliu (Bărăganul şi Călăraşii), Gh. Brăescu (Huşii), Sorana Coroamă (Alba Iulia), Claudia Millian (Mangalia, cu desene ale autoarei). Reportaje pe teme social-culturale mai semnează Aurel Dumbrăveanu, Ben Corlaciu, Ioan Massoff, iar J. Flavius scrutează „prin gaura cheii..." actualitatea politică internaţională, reflectată şi prin intermediul unor bogate decupaje ori spicuiri din presa străină (Din patru puncte cardinale, Presa mondială în rezumat ş.a.). Jack Berariu redactează câtva timp un „Supliment teatral", în care se integrează şi rubricile susţinute constant de Mircea Şeptilici („Teatrul vieţii"), Lascăr Sebastian, George Mihalache ş.a. Alte rubrici care beneficiază de o prezenţă continuă: „Carnet bucureştean", susţinută de V. Cristian, „Cinematograful", la care scrie Sorin Mladoveanu, „Cronica fantezistă", semnată de Ştefan Tita, „Din lumea tribunalului" a lui Aurel I. Ispir, „Perniţa cu ace", asigurată de ziaristul F. Lobodă. Poezia este inclusă în sumar cu totul accidental şi nesemnificativ. Câteva nuvele originale au ca autori pe V.A. Munteanu, Alexandru Vaciu, Dan Athanasiu, Ştefania Raiciu. O bogată activitate de reporter (De-a lungul văii Buzăului) şi îndeosebi de cronicar literar desfăşoară Ion Caraion (Manifestări poetice ardelene, Lirica feminină). Câteva cronici publică Sorana Gurian şi Camil Baltazar. Alţi colaboratori: Virgil Stoenescu, Leonard Paukerow. Revista mai adăposteşte interviuri cu actori şi oameni de teatru, „filme povestite", proză umoristică, rubrici sau chiar pagini dedicate cititorilor („Tribuna liberă", „Cititorii între ei", „Poşta redacţiei"), un „Detectiv Magazin", o „Pagină pentru cei mici", „Enigmistică", „Şah", „Filatelie", „Grafologie" ş.a. L.B. MONDUL, revistă apărută într-un singur număr la Bucureşti în ianuarie 1847. Redactată de I. Genilie, M. este o publicaţie cu aspect de magazin, după modele similare franceze, cu literatură adecvată gustului epocii, cu articole istorice timid orientate în direcţia afirmării idealurilor naţionale şi cu traduceri din literatura romantică. Aici s-au tipărit versurile din „condica" lui Alecu Văcărescu, scrise între aprilie 1795 şi decembrie 1796. Le publică I. Genilie, autor şi al unei prezentări succinte, care îl arată bine orientat în chestiuni de literatură şi de folclor. Un articol despre românii din Istria (cu exemple din poezia populară istroromână), un altul, statistic, despre populaţia Principatelor şi un studiu de istorie al lui Dimitrie Guşti, dedicat bătăliei de la Racova (Podul înalt), dintre Ştefan cel Mare şi armatele otomane, completează sumarul. R.Z. MONICA REVUE, publicaţie de „literatură şi modă" apărută la Bucureşti între 1930 şi iulie 1931 (patru numere). Director: J. Călin. Colaborează Ionel Ţăranu şi H. Blazian, care prin rubricile „Pagina umorului" şi „Plastica feminină" încearcă o diversificare a preocupărilor. Sunt atraşi şi publicişti cunoscuţi — D.I. Suchianu este unul dintre ei — care scriu articole sau eseuri cu tematică adecvată. Proza este reprezentată de texte aparţinând lui Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Otiliei Cazimir şi lui Demostene Botez. Se tipăresc şi traduceri în limba maghiară din I.L. Caragiale şi Ion Minulescu. M. V. MONORAN, Ion (18.1.1953, Petroman, Timiş — 2.XII.1993, Timişoara), poet şi publicist. în 1978 a absolvit Liceul de Filologie-Istorie din Timişoara. A fost membru activ al Cenaclului literar „Pavel Dan" al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, fondator al cotidianului „Timişoara" şi al Societăţii „Timişoara", fiind unul dintre liderii evenimentelor din decembrie 1989. Debutează în 1976 la „Forum studenţesc" şi colaborează ulterior şi la „Orizont", „Amfiteatru", „Echinox", „Luceafărul" ş.a. E prezent, de asemenea, cu o serie de poezii traduse în limba engleză în Romanian Poets of the '80 and '90 (1999). Obţine o serie de premii: Premiul revistei „Orizont" (1987), Premiul „Nichita Stănescu" (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timiş pentru volumul Locus periucundus (1994, post-mortem) şi este declarat, post-mortem, Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara (1999). Component al generaţiei optzeciste, refuzând orice fel de compromis, M. îşi amână debutul editorial până dincolo de limitele vieţii. Locus periucundus cuprinde o serie de poeme scrise în perioada 1975-1989, într-o selecţie de autor. Lirica impulsivă, abruptă şi adesea contradictorie, ca şi scriitura funciar contestatară întreţin o permanentă stare conflictuală, dând seamă de experienţa unui spirit liber („sunt un băiat furtunos"), neînţeles. Etichetată ca „poezie biografică", antologia permite depistarea principalelor trepte lirice. Prima etapă este cea a spiritului insurgent, vocaţia contestaţiei con-stituindu-se în element definitoriu: „Nu ne vom înghiţi niciodată/ sub epiderma sfâşiată a zilei/ ascunşi în avanposturi înşelătoare" (Veto!). Urmează, firesc, conturarea propriilor motive poetice, cu invocarea orgolioasă a modelelor: 437 Dicţionarul general al literaturii române Morar „Am văzut îngerii — / copiii teribili ai epocii noastre/ reali ca o desprindere sau un efect al tristeţii/ pe trotuare/ sfidând reţetele" (Garda Lorca, Brecht, Neruda şi alţii). Obsesia oraşului şi o apăsătoare lehamite de cotidian, motive dominante, conduc către esenţa tragică a condiţiei umane într-o poezie cu certe accente bacoviene: „De câteva ceasuri prin oraş/ iubito ce singur/ înfăşor firele de sânge ale unei privelişti/ [...] lumina ce galbenă/ se târăşte pe ziduri printre crăpături/ înghiţind materia" (De câteva ceasuri prin oraş). E o poezie a realului în care „mirosul de gaşcă al realităţii" (Veto!) devine supărător pentru sensibilitatea unui spirit prin excelenţă estet, de unde şi permanenta stare de dezacord dintre eul poetic şi cotidian. De dincolo de suflul underground al unor ironii caustice răzbate o stare de disconfort, „împlinind lumea sfidătoare a ignoranţei" (Poem hieroglific), iar spiritul este dezgustat de „porcăria devenirii" (Spleen) şi de „beţia stridentă a lucrurilor comune" (Spleen). Treptat poetul se dezice de spectacolul cenuşiu al realităţii, ignorată până la stadiul de simplu decor, în timp ce descripţia, metamorfozată în trăire interioară, recuperează esenţele propriei lumi: „O nelinişte misterioasă/ plină de experienţe ancestrale/ se furişează/ absorbindu-le priveliştilor/ fostele semnificaţii" (întunecatul april). Atent de fiecare dată la „compoziţie", M. posedă o veritabilă ştiinţă a limbajului poetic ce poartă adesea conotaţii încifrate: „Tovarăşii tăi/ cu capete de lup sau de câine/ cu urechi monstruoase şi cu ochi scăpărători/ [...] în desişurile ceva mai îndepărtate/ fără a avea totuşi prea mult din aspectul/ altădată atât de negrelor păduri nibelunge" (Vis cu Pan). Surprinde adoptarea livresc-halucinantă a unui limbaj tehnic, specializat, care, departe de a afecta claritatea imaginii, conduce textul către o expresivitate concordantă cu anticalofilia structurală a poetului: „vuietul centrifug al poemului/ în toate direcţiile basculând forţe/ [...] fiinţe bastarde imagini tranzistorizate/ şi bineînţeles Maestrul dar ca şi absent" (Veto!). Mult mai relevante se dovedesc versurile din volumul Ca un vagabond într-o flanelă roşie (1996), alcătuit de prietenii poetului, incluzând versuri din perioada 1972-1979. Se remarcă aceeaşi litanie/confesiune a unui exclus nostalgic şi, pe lângă obsesia Banatului natal, cu ale sale loca periucunda, poate fi detectat alt topos, într-o poezie-reportaj evocând un timp pierdut şi, totodată, iubirea: „Banat, Brabant românesc cu mirişti şi ţărani/ care chiar dacă nu mai sunt ţărani/ fac totul să-şi pârlească porcul cu paie" (Banat, Brabant românesc...). Senzaţia apăsătoare a artificialului („Anesteziate/ sau nişte secţiuni/ demontabile/ liberate/ cad frunzele/ şi aproape false/ plonjează printre copaci" — Anesteziate), ca şi teroarea prezentului accentuând sentimentul tragic al singurătăţii („Uneori pe străzi/ în absenţa oamenilor/ mă simt şi mai singur" - Ca orice tânăr cu plete) definesc un univers tematic familiar. Nici absenţa titlurilor — soi de refuz de a deconspira esenţa poemelor — nu mai surprinde: „E destul de greu/ să fii titlul/ unui poem care de-abia începe" (E destul de greu). Influenţa bacoviană, diminuată, persistă încă: „Cu aripi mari şi cu gheare/ deschis-am lada nopţii/ şi-n mica obscuritate/ cu tuse măruntă/ ce-ar fi putut fi plâns/ debarcarăm cu toţii" (De la o temă bacoviană), în timp ce impulsivitatea neîmblânzită aduce la lumină o lirică „disidentă", precum în această epistolă către poezie: „a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin câte puţin concepţiile/ şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare/ şi Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul" (Dragă poezie). Poezia vizează notaţia directă, naturală, într-un gest de categoric refuz al teatralităţii: „Cei ce-au pierit naivi// răzvrătiţii/ acestei lumi ne sunt eroii" (Cei ce-au pierit naivi...). Spirit nonconformist, boem şi rebel „ca un vagabond într-o flanelă roşie", M. rămâne, în multe privinţe, „modelul totemic al generaţiei '80" (Marcel Tolcea). SCRIERI: Locus periucundus, Timişoara, 1994; Ca un vagabond într-o flanelă roşie, Timişoara, 1996. Repere bibliografice: Maria Niţu, Recviem pentru un poet, T, 1993,12; Marcel Tolcea, Mono heracliticul, O, 1994, 1; Rodica Bărbat, „Locus periucundus", 0,1994,2; Mircea Bârsilă, Avea 3 idoli..., 0,1994,2; Nina Ceranu, Un tânăr cu plete voievodale, 0,1994,2; Adrian Derlea, Osânda, O, 1994, 2; Ruja, Parte, I, 251-255; Cornel Ungureanu, Strategia underground, 0,1994,2; Ruxandra Cesereanu, Poezia tânără în vreme de tranziţie, ST, 1994,7-8; Ion Moldovan, „Locus periucundus", F, 1995,6; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 99-100; Cornel Ungureanu, Boema, după 20 de ani, 0,1996,10; Aurel Pantea, Fragmente dintr-o singurătate, VTRA, 1998,3; Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei '80, Piteşti, 1993, 203-210. ' DI.B. MORAR, Ioan T. (13.IV.1956, Şeitin, j. Arad), poet şi publicist. Este fiul Măriei (n. Sava) şi al lui Teodor Morar, zidar. După absolvirea Liceului Industrial de Chimie din Arad (1975), urmează Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, din Timişoara, absolvind în 1981. Profesor de limba şi literatura română la Lugoj (1981-1986), trece metodist la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa" din Bucureşti, ziarist la „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1986-1990), redactor-şef la redacţia Muzică, spectacole, varietăţi din Televiziunea Română (1990-1991). Este membru al grupului „Divertis" (1984-1996), realizând şi emisiuni de televiziune. Este membru fondator al Aşezământului Cultural „Academia Caţavencu" şi editor al revistei „Academia Caţavencu". în îmblânzitorul de metafore (1981) şi în Decorul sau urmarea (1984), cicluri publicate în volume colective, M. reia formulele generaţiei '80: cultivarea livrescului, ridiculizarea realului fals, amestecul de tragic şi ironic, acestea rămânând constante ale discursului său poetic. în poemele din Vară indiană (1984; Premiul Uniunii Scriitorilor) încearcă să recupereze autenticitatea trăirii, cultivând frenezia sălbatică, trăirea descătuşată, care organizează textul după o retorică amplă, întreţesută din repetiţii şi laitmotive. în fapt, problemele metafizice sunt coborâte din registrul lor înalt la nivelul cotidianului. Cheia de lectură stă în decriptarea simbolurilor dihotomice moarte-viaţă, în care abstracţiunile capătă însuşiri concrete. Poemul este văzut ca trăire şi retorică, atitudine evidentă în succesiunea alternantă a registrelor poetic, imagistic sau spiritual, generând astfel o construcţie elaborată, ce are, în ansamblu, o tonalitate unitară. Volumul Şovăiala (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor) nu aduce schimbări de registru, aceleaşi teme şi tehnici Morariu Dicţionarul general al literaturii române 438 susţinând poemul. Remarcabil este ciclul Douăsprezece teorii feniciene asupra vieţii şi morţii, care poate fi atât citire modernă a lumii vechi, cât şi trăire a istoriei şi este realizat sub semnul celor două mari teme, scrisul şi singurătatea-moarte. în Neruşinarea (2002) tristeţea lumii vine din des-compunerea şi re-compunerea materiei într-o lume părăsită de credinţa în zei. Intr-o anumită măsură aici apar reflexe ale teoriei epicureene a formării corpurilor prin căderea atomilor într-un clinamen, căci organicul şi anorganicul se metamorfozează ciclic. SCRIERI: Vară indiană, Bucureşti, 1984; Fumul şi spada, Bucureşti, 1989; Şovăiala, Timişoara, 1999; Neruşinarea, Timişoara, 2002. Traduceri: Jean Mărie Rouart, Cei care au ales noaptea, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Dora Zorcă). Repere bibliografice: Mincu, Eseu, 102-105; Simion, Scriitori, IV, 546-550; Coşovei, Pornind, 83-87; Ţeposu, Istoria, 81-83. M.Dr. MORARIU, Constantin (5.X.1854, Mitocu Dragomirnei, j. Suceava — 16.111.1927, Cernăuţi), poet şi traducător. Era nepot de frate al mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici. A urmat liceul la Suceava şi teologia în Cernăuţi. Bun prieten cu compozitorul Ciprian Porumbescu, a activat în societatea studenţească Arboroasa şi, din cauza atitudinii sale pro-româneşti, a fost închis. Preot din 1878 în Toporăuţi şi în Cernăuţi, exilat din 1896 la Pătrăuţi, lângă Suceava, pe motive politice, M. a fost una dintre figurile marcante ale vieţii culturale şi bisericeşti din Bucovina. Scria versuri şi traducea din lirica germană în „Familia", „Aurora română", „Amicul familiei", „Candela", „Glasul Bucovinei". în 1884 trimitea traspunerea sa din Goethe, Herman şi Dorotea, lui V. Alecsandri, care ar fi citit-o „cu plăcere" şi ar fi corectat-o. în 1887 (sub iniţialele F.C. şi sub pseudonimul N. Filin), publica în „Convorbiri literare" şi semna Fior Carp o traducere din Carmen Sylva. Din 1893 a scos „Deşteptarea", gazetă destinată satului. în primii ani o redacta, aproape în întregime, singur: articolele aveau caracter instructiv (istorie, agricultură, economie), educativ şi literar. După 1900, independent de voinţa iniţiatorului ei, „Deşteptarea" a devenit ziarul Partidului Poporal Naţional. M. a fost membru în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. După Culturhistorische und ethnographische Skizzen iiber die Rumănen der Bukowina (1891), o culegere alcătuită din materialele apărute în „Rumănische Revue", a lăsat o istorie foarte documentată a Bucovinei, Părţi din istoria românilor bucovineni (I-II, 1893-1894), cuprinzând prima schiţă de istorie a literaturii acestei provincii. în ultima parte a vieţii s-a dedicat cărţii teologice; numeroasele sale broşuri de propagandă creştină. din colecţia „Biblioteca «Deşteptării»" ţinteau ridicarea ţăranului. Sentimentul naţional fervent, dar ferit de extremism şovin, şi iubirea lui pentru oamenii din popor, persecuţia suferită din partea oficialităţilor au făcut din M. o figură aproape legendară: „Sfântul de la Pătrăuţi" — simbol al luptei pentru drepturile românilor. M. şi-a strâns versurile de tinereţe, originale şi tălmăciri, în volumele Poezii germane traduse liber (1890), Versuri de Schiller şi Goethe (1923), Versuri originale şi traduse (1924). Este o lirică a idealului naţional şi creştin, conceptuală şi discursivă, în ciuda autenticităţii sentimentului. Traducerile — din Goethe (cu o încercare, la 1927, de a da, împreună cu poetul I.U. Soricu, o versiune românească la Faust), Schiller, Heine — sunt dominate numai de grija redării exacte, suferind prin ignorarea atmosferei lirice şi puţina mlădiere a limbii. SCRIERI: Culturhistorische und ethnographische Skizzen iiber die Rumănen der Bukowina, Resicza-Viena, 1888-1891; Părţi din istoria românilor bucovineni, I-II, Cernăuţi, 1893-1894; Câteva cuvinte despre folosul limbei româneşti, Cernăuţi, 1896; Moşia şi limba noastră, Cernăuţi, 1901; Versuri originale şi traduse, Cernăuţi, 1924; Versuri (originale şi traduse), Cernăuţi, 1937. Traduceri: Goethe, Herman şi Dorotea, Gherla, 1884, [Poezii], în Poezii germane traduse liber, Gherla, 1890, în Versuri de Schiller şi Goethe, Cernăuţi, 1923; Carmen Sylva, O rugăciune, Cernăuţi, 1887; Schiller, [Poezii], în Poezii germane traduse liber, Gherla, 1890, în Versuri de Schiller şi Goethe, Cernăuţi, 1923. Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit. Bucov., 135-140; Iorga, Oameni, III, 232-233; Petru Iroaie, Poezia lui Constantin Morariu, „Junimea literară", 1937,1-9; V. Loichiţă, Preotul şi românul Constantin Morariu, Cernăuţi, 1938; Victor Morariu, Semicentenarul „Deşteptării" lui Constantin Morariu, Cernăuţi, 1943; Dicţ. lit. 1900, 586-587; Elena Teodorescu Ene, Consideraţii pe marginea unor traduceri în limba română aflate în patrimoniul Muzeului Literaturii Române, RMZ, 1981, 8; Păcurariu, Dicţ. teolog., 286-287. S.C. MORARIU, Leca [Alexandru] (25.VII.1888, Cernăuţi -15.XII.1963, Râmnicu Vâlcea), filolog, istoric literar, folclorist şi memorialist. Familia căreia îi aparţine a dat numeroşi cărturari, printre care mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici. Tatăl lui M., Constantin Morariu, era preot, poet şi traducător. Din căsătoria acestuia cu Elena Popescu s-au născut mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit cinci, M. fiind al treilea. Fratele mai mare, Victor Morariu, a fost un reputat germanist şi traducător, altul, Aurel Morariu, doctor în drept, s-a implicat în viaţa socială şi politică, iar o soră, Victoria, va tipări şi ea o culegere de poveşti. M. a făcut şcoala primară în Pătrăuţi, iar ciclul secundar l-a urmat, între 1898 şi 1906, la liceul german din Suceava. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, La recomandarea lui N. Iorga şi-a întrerupt studiile un an, pe care l-a petrecut ca preceptor al tânărului Atta Constantinescu, la Abbazia, unde ia contact prima oară cu istroromânii şi, totodată, poate să-şi completeze cultura artistică. Din 1911, când îşi ia licenţa, funcţionează ca profesor la liceul din Gura Humorului. încă student fiind, în 1908, debutează cu o notiţă în „Neamul românesc". Ulterior mai colaborează cu note, scurte articole, cronici, recenzii, însemnări de călătorie, poveşti şi poezii populare, semnate uneori şi cu pseudonime (printre care Peregrinus, L. Mărin, Al. Lupu, Al. Drumeţul, Humoreanul, M. Sandu, Al. Criţă, Elena Popescu, Const. I. Popescu), la „Neamul românesc literar", „Ion Creangă", „Ramuri", „Junimea literară", „Viaţa nouă" (Suceava), „Românul" (Arad) ş.a. La izbucnirea războiului mondial dascălul 439 Dicţionarul general al literaturii române Morariu publicist este mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, unde este rănit de două ori şi decorat, apoi pe cel italian, unde e din nou rănit, şi în cele din urmă în Bosnia şi Herţegovina. Avea răgaz totuşi să dea tiparului volumul de poveşti bucovinene De la noi (1915), iar un timp îl petrece şi în Bucureşti, ocazie cu care îi cunoaşte pe unii dintre cărturarii rămaşi sub ocupaţie. Prizonier al comitagiilor sârbi (în Muntenegru) aproape şase luni, se întoarce abia în 1919 în capitala Bucovinei, unde i se încredinţează o catedră la Liceul „ Aron Pumnul". Susţinător al cercetăşiei, în anul următor are prilejul să-şi lărgească orizontul însoţind o delegaţie românească într-o croazieră până în Anglia. După ce îşi susţine, în 1921, teza de doctorat Morfologia verbului predicativ român, elaborată sub îndrumarea lui Sextil Puşcariu, ocupă Catedra de literatură română modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi. Ceva mai tîrziu, în 1924, profesorul universitar M. se înscria la conservatorul cernăuţean pentru a-şi perfecţiona interpretarea la instrumentul preferat (violoncel). în 1927 întreprinde o călătorie de studiu la istroromâni, ce va fi repetată în 1928, în ambele drumeţul prelungindu-şi itinerarul, mai întâi în inima Italiei, apoi în Elveţia şi Franţa. îşi reluase şi activitatea publicistică, pe care o va continua într-un ritm intens de-a lungul a peste două decenii. Frecvent scrie în „Glasul Bucovinei" şi în reapăruta „Junimea literară" (unde din 1924 este secretar de redacţie), la „Revista Moldovei", „Lamura", „Convorbiri literare", „Gândul nostru", „Săgetătorul", „Flacăra", „Şezătoarea", „Codrul Cosminului", „Floarea soarelui" ş.a. Ctitoreşte el însuşi periodicele „Făt-Frumos" (1926-1944), „Buletinul «Mihai Eminescu»" (1930-1944), „Fond şi formă" (1938, 1944). A fost, de asemenea, preşedintele Societăţii Muzicale „Armonia" şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935). Cele mai multe dintre articolele, studiile şi notele de drum publicate în periodice apar şi sub formă de extras sau în mici volume. Raptul sovietic din 1940 îl determină pe M. să se refugieze din Cernăuţi, unde revine în 1941, pentru a-1 părăsi definitiv în 1944. Retras la Râmnicu Vâlcea, continuă să scrie şi mai colaborează până în 1947, când i se interzice să mai publice, la „Gazeta Transilvaniei", „Candela", „Provincia", „Altarul Banatului". A continuat şi după 1947 să acorde timp şi energie preocupărilor sale, lăsând mai multe lucrări definitivate, printre care se numără monografia Iraclie şi Ciprian Porumbescu (parţial publicată postum, în 1986), tratatul Stilistica românească şi cartea de însemnări Drumuri oltene. Un amplu memorial intitulat Viaţă, rămas neîncheiat, a fost tipărit în 2001 de Liviu Papuc, care a mai reeditat şi alte scrieri ale cărturarului bucovinean, precum Hoinar (2001) şi Eminescu. Note pentru o monografie (2001). Format în climatul luptei pentru păstrarea identităţii culturale româneşti a provinciei ocupate de Imperiul Habsburgic, M. îşi consacră şi el toate puterile acestei sarcini. Ca atare, la început se orientează către folclorul meleagurilor natale, mergând pe urmele unor I. G. Sbiera, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca. Va pune accent pe identificarea celor mai semnificative zone şi a celor mai autentice surse, precum şi pe înregistrarea cât mai exactă a materialului cules, uneori inclusiv în latura lui muzicală, combătând însă şi tendinţa de a „aservi" folclorul filologiei. Aceste principii vor fi totuşi încălcate într-o măsură în cazul poveştilor din culegerea De la noi (ediţia a treia, din 1920, a fost distinsă cu Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române). M. s-a apropiat de basmul popular aşa cum procedase anterior Ion Creangă, cu conştiinţa şi cu abilităţile scriitorului experimentat, îndepărtând elementele inestetice, recompunând şi valorizând anumite laturi, cu precădere umorismul. Poveştile sunt „crengiene" fără să dea impresia de pastişă, dar în acelaşi timp sunt populare, specifice Bucovinei, întocmai cu poeziile şi cimiliturile tipărite mai târziu. Acelaşi farmec se întâlneşte pe alocuri şi în textele din Ce-a fost odată (1922), relatând istoria unei familii de clopotari, crâmpeie din viaţa „celor din urmă lăutari ai Bucovinei", „cum a fost pe vremuri şcoala din Pătrăuţi pe Suceava" ori călătoria la o biserică a lui Ştefan cel Mare distrusă de austrieci în 1917. Spiritul ştiinţific nu i-a lipsit luiM . şi drept dovadă stau Morfologia verbului predicativ român, precum şi mai multe studii filologice dedicate unor cărţi vechi, religioase ori populare: Un nou manuscris vechi: Isopia voroneţeană (1922), Codicele Pătrăuţean şi asasinarea lui Grigore Ghica (un manuscris inedit) (1922), Isopia braşoveană din 1784 (1924), Războiul Troadei. După Codicele Const. Popovici (1796) (1924). înrădăcinată în firea lui, dar şi comandament pe care şi-l asumă publicistul ce se adresează unui cerc larg de cititori, este însă o anumită repugnanţă pentru teorii, pentru zborul prea liber al intelectului, pentru tot ce „stârveşte" subiectul tratat. Acest lucru va fi respins cu o causticitate rară oriunde va fi întâlnit, inclusiv la somităţi precum N. Iorga, Sextil Puşcariu, Tudor Vianu, E. Lovinescu ori G. Călinescu. în mai toate scrierile sale informaţia exactă, găsită cu multă trudă, are drept ramă evocări pline de simţire, naraţiuni la persoana a treia, dar şi la persoana întâi, descrieri plastice, portrete etc. Năzuind să elucideze toate episoadele umbrite, nu o dată controversate, din biografia unor personalităţi ale culturii româneşti (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, N. Gane, lacob Negruzzi, T. Robeanu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu ş.a) ori să reliefeze aspecte neglijate, M. a amânat mereu cuprinderea monografică. în consecinţă, adeseori lucrările sale au pus în circulaţie o cantitate mare de informaţie de care au beneficiat alţi confraţi. Dacă ele şi-au pierdut în acest chip aproape în întregime valoarea documentară iniţială, literaritatea multora dintre pasaje oferă o lectură plăcută. Rezistentă în întregime este însă memorialistica. Texte precum Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă (1925; Premiul „V. Adamachi" al Academiei Române), La Comăneşti (1925), La Voroneţ, La Cetatea Albă, La bojdeuca lui Ion Creangă, La munte (1941), Drumuri cirebire (I, 1941) ş.a. seduc prin acuitatea observaţiei, prin plasticitatea tablourilor, prin vioiciunea naraţiunii, prin vivacitatea dialogurilor prinse fidel în pronunţia lor, prin doza de erudiţie strecurată fără emfază, cu un umor ce aminteşte de A.I. Odobescu şi Calistrat Hogaş, prin omniprezenta autoironie. Toate aceste calităţi se regăsesc şi în jurnalul din perioada captivităţii muntenegrene, alcătuind prima parte din memorialul Viaţă. Morariu Dicţionarul general al literaturii române 440 SCRIERI: Ce-a fost odată, Cernăuţi, 1922; Un nou manuscris vechi: Isopia voroneţeană, Cernăuţi, 1922; Codicele Pătrăuţean şi asasinarea lui Grigore Ghica (un manuscris inedit), Botoşani, 1922; Războiul Troadei. După Codicele Const Popovici (1796), Cernăuţi, 1924; Isopia braşoveană din 1784, Cernăuţi, 1924; Institutorul Creangă, Cernăuţi, 1925; Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă, Cernăuţi, 1925; La Comăneşti, Cernăuţi, 1925; Un cântăreţ al Sucevii: T. Robeam, Cernăuţi, 1926; De vorbă cu stilistul I. Gorun, Cernăuţi, 1926; Eminescu. Note pentru o monografie, Suceava, 1932; ed. îngr. şi pref. Liviu Papuc, Iaşi, 2001; Pe marginea cărţilor, Cernăuţi, 1932; La semicentenarul C. Porumbescu, Suceava, 1933; Eminesciene, Cernăuţi, 1937; Bucovineanul N. Gane, Cernăuţi, 1938; Iraclie Porumbescu (1823-1896), Cernăuţi, 1938; Precizări, Cernăuţi, 1938; Studii, Cernăuţi, 1939; Eminescu şi Veronica Micle, Cernăuţi, 1939; Multe şi mărunte, Cernăuţi, 1940; Eminescu, Cernăuţi, 1940; Creangă, Cernăuţi, 1940; Drumuri cirebire, I, Bucureşti, 1941; La munte, Iaşi, 1941; Astra Bucovinei, Cernăuţi, 1941; Veronica Micle, Cernăuţi, 1942; Miron Costin, Cernăuţi, 1942; Epaminonda Bucevschi în corespondenţa lui C. Porumbescu, Cernăuţi, 1943; Bucovina turistică, Cernăuţi, 1943; Iraclie şi Ciprian Porumbescu, I, îngr. Vasile D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Bucureşti, 1986; Hoinar, îngr. şi pref. Liviu Papuc, Iaşi, 2001; Viaţă, îngr. şi pref. Liviu Papuc, Iaşi, 2001. Culegeri: De la noi, Suceava, 1915; ed. îngr. şi pref. Petru Rezuş, Bucureşti, 1983; Cimilituri, Suceava, 1930; Lu fraţi noştri. Libru lu Rumeri din Istrie, Susneviţa-Jeiăn-Suceava, 1928; Rugaţ pre Domnu ăn limba lu maia nostre. Librici za lu Rumeri din Istrie, Susneviţa-Jeiăn, 1928. Traduceri: Pagini germane, I-II, Cernăuţi, 1938-1939. Repere bibliografice: N. Iorga, O carte de poveşti, „Drum drept", 1915, 26; Sextil Puşcariu, „De la noi", AAR, partea administrativă, t. XLI, 1920-1921; S. M. [Simion Mehedinţi], „Ce-a fost odată", CL, 1922,5; N. Georgescu-Tistu, „Frăţânii Eminescu", DR, 1922-1923; O.D. [Ovid Densusianu], „Lu fraţi noştri", „Grai şi suflet", 1929,411-412; G. Pascu, „Lu fraţi noştri", „Revista critică", 1930, 2; Gh. Ghibănescu, De-ale cirebirilor, „Ion Neculce", 1930,266; C. Loghin, De la Maier Ebner la d. Leca Morariu, „Tribuna", 1930,77; G. Călinescu, Eminescologi, „România literară", 1932,16; Perpessicius, Opere, IV, 76-78; Ştefan Pavelescu, Un adevărat urmaş al lui Creangă, GBS, 1937, 5138; Predescu, EncicL, 567-568 ; Cioculescu, Aspecte, 661-662; Traian Cantemir, Studiile de limbă ale lui Leca Morariu, „Zori noi", 1968,6305; Petru Iroaie, Realismul uman al lui Leca Morariu, „Revista scriitorilor români" (Munchen), 1968, 7; Sextil Puşcariu, Memorii, îngr. Magdalena Vulpe, pref. Ion Bulei, Bucureşti, 1978, passim; Petru Homoceanul, „De la noi", AST, 1984, 6; Constantin Ciopraga, Centenar Leca Morariu, CRC, 1988, 30; Traian Cantemir, Leca Morariu, lingvist şi filolog, „Septentrion", 1992-1993,6-7; Satco-Pânzar, Dicţionar, 147-148; N. Corlăteanu, Personalitatea ştiinţifică şi universitară a lui Leca Morariu, AC, 1994, 4, 5, 8; Nicolae Cârlan, Un năpăstuit cărturar proteic, RR, 1998,1-2; Iulian Vesper, Memorii, îngr. şi pref. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1999, passim; Liviu Papuc, Leca Morariu. Viaţa şi opera (teză de doctorat), Iaşi, 2002. V.D. MORARIU, Modest (11.VIII.1929, Cernăuţi - 15.IV.1988, Bucureşti), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Teofilei (n. Simota) şi al lui Alexandru Morariu, profesor, provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali bucovineni, între care mitropolitul Silvestru Morariu-Andreevici şi fiul acestuia, Vasile Morariu (coleg şi prieten cu Mihai Eminescu), Constantin Morariu şi Leca Morariu. învaţă mai întâi în Cernăuţi, la Liceul Militar „Ştefan cel Mare", continuând cursurile medii la Slatina, Deva şi Petroşani. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, secţia limba şi literatura franceză (1954), după care devine redactor si redactor-şef (din 1969) al Editurii Meridiane, calitate în care a avut o contribuţie esenţială în lansarea şi susţinerea colecţiilor „Biblioteca de artă" şi „Curente şi sinteze", care au reprezentat în anii comunismului un punct de reper al vieţii culturale şi editoriale româneşti. Debutează în 1958 la „Steaua". Colaborează la „Tribuna", „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Secolul 20", „Orizont" ş.a. Prima carte de poezie, Povestire cu fantome, îi apare în 1968, urmată de volumele Spectacol depantomimâ (1970), Ovăzul sălbatic (1974) şi Naşterea nostalgiei (1984). Făcând parte — alături de Cezar Baltag, Mircea Ivănescu şi Petre Stoica — din grupul de poeţi lansaţi de A. E. Baconsky în anii '50 în paginile revistei „Steaua", M. este unul dintre scriitorii a căror operă, caracterizată printr-un deosebit rafinament intelectual şi stilistic, sfidează dogmatismul ideologic al epocii realismului socialist şi contribuie în mod semnificativ la restabilirea legăturilor literaturii postbelice cu marea tradiţie spirituală românească şi europeană. Spirit elegiac, trăindu-şi cu estetism şi voluptate nostalgiile, poetul conturează un univers liric dominat de o sensibilitate neoromantică, în care pasiunile şi sentimentele sunt îndelung şlefuite de o conştiinţă artistică superioară: „Odată despărţirile noastre n-o să mai sfâşie. / Am să plec... totul o să-ţi pară firesc... / A fost o toamnă cenuşie, / o seară cu alcool într-un cadru grotesc, / câteva scrisori, o telegramă, / degetele tale cuprinzând ceaşca de ceai, / sarea uscată sub pleoape / de fiecare dată când plecai, / surâsul revederii — un joc de limpezi ape. / Şi calmul amintirii ne va învălui / ca o ploaie molcomă caldă." Lirica de dragoste capătă în Spectacol de pantomimă dimensiuni mitice, îndrăgostiţii regăsindu-se într-un timp fabulos al începuturilor, în care fiecare gest devine deschizător de lumi: „Eu eram Adam şi tu erai Eva. / Şi nimeni nu ne-a alungat cu sabie de foc. / Arhanghelul ne-a adus un ulcior de apă / şi tu ai rânduit pe şervetul alb prima roşie din lume. / Eu am tăiat prima felie / din prima pâine a lumii, / iar după masă în timp ce priveam / cum zburdă scânteile pe apă / am scris primul poem." Seninătatea şi echilibrul noii vârste de aur sunt tulburate însă de ecourile traumatizante ale unei istorii convulsive, care induc nelinişte şi angoasă — trăiri ce formează substanţa versurilor din Ovăzul sălbatic: „Cine-mi va răspunde? / Şi de unde? / Iată zilele curg, / ca apele curg, / ca norii se destramă timpul meu, / şi cerul parcă pregăteşte / definitivul meu amurg." Celălalt filon al inspiraţiei poetice al lui M. este ludic şi ironic: intelectual de mare cultură, scriitorul ilustrează şi orientarea modernistă care îşi propune delirici-zarea poeziei prin prozaism şi discursivitate şi în care inventarele de tot felul se constituie într-o textură cu reflexe jucăuşe: „închis între patru pereţi, / robinsonez, / mă descopăr pe mine însumi / cu uimirea exploratorului naiv / care căutând drumul spre Indii / s-a pomenit în America, / şi-mi fac inventarul:/ doi ochi, două urechi, / nasul şi gura; / două mâini, două picioare, / cu degetele anexe, / etcetera." Ironia este viziunea care defineşte şi proza din întoarcerea lui Ulise 441 Dicţionarul general al literaturii române Morariu-Andrievici (1982; Premiul Uniunii Scriitorilor), roman antieroic, unde monotonia şi banalul existenţei cotidiene estompează până la dispariţie ecourile luptelor — oricât de celebre — şi al aventurilor — oricât de fabuloase — ale bine cunoscutului personaj mitologic şi literar: „Iată-1 în sfârşit pe Ulise ajuns acasă şi asta Odiseea n-o povesteşte, lângă o Penelopă care acum îşi răzbună fidelitatea cu mici înţepături, ca orice nevastă acrită, căreia i se pare că nu i se arată destulă recunoştinţă pentru anii sacrificaţi. (Oare nici unul din lista de peţitori n-a stârnit o tresărire în carnea Penelopei?)" O menţiune aparte trebuie acordată activităţii de eseist şi critic de artă a lui M. — laureat al Premiului de Critică al Uniunii Artiştilor Plastici pentru monografia Rousseau Vameşul (1975) -, care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai lucizi şi mai avizaţi observatori ai fenomenului plastic românesc şi european. De asemenea, cultura română contemporană îi datorează unele dintre cele mai bune traduceri ale unor opere de referinţă din Stendhal, Marcel Brion sau Andre Malraux. SCRIERI: Povestire cu fantome, Bucureşti, 1968; Spectacol depantomimâ, Bucureşti, 1970; Ovăzul sălbatic, Bucureşti, 1974; Rousseau Vameşul, Bucureşti, 1975; Casa dintre portolaci (în colaborare cu Ruxandra Berindei), Bucureşti, 1976; între relativ şi absolut, Bucureşti, 1979; Toulouse-Lautrec, Bucureşti, 1980; întoarcerea lui Ulise, Bucureşti, 1982; Gheorghe I. Anghel, Bucureşti, 1984; Naşterea nostalgiei, pref. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1984; Antoine Watteau, Bucureşti, 1985; Itinerarii, Bucureşti, 1987; Eseuri, pref. Marcel Petrişor, Bucureşti, 1992. Traduceri: Jules Renard, Morcoveaţă, Bucureşti, 1958, Jurnal, pref. trad., Bucureşti, 1979; Albert Ayguesparse, Culorile adevărului, Bucureşti, 1964; Stendhal, Viaţa lui Henri Brulard. Amintiri egotiste, pref. trad., Bucureşti, 1965, Jurnal, pref. trad., Bucureşti, 1971, Scrisori către Pauline, Bucureşti, 1975, Memoriile unui turist, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1976-1978; Jean-Louis Barrault, Sunt un om de teatru, pref. Lucian Giurchescu, Bucureşti, 1966; Julien Green, Leviathan, pref. trad., Bucureşti, 1966, Jurnal, Bucureşti, 1982; Henry Lhote, Frescele din Tassili, Bucureşti, 1967; Eugene Fromentin, Maeştri de odinioară, pref. trad., Bucureşti, 1969; Marcel Brion, Arta fantastică, pref. trad., Bucureşti, 1971, Pictura romantică, pref. trad., Bucureşti, 1973; Albert Camus, Caiete, pref. trad., Bucureşti, 1971, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1976, Faţa şi reversul Nunta. Mitul lui Sisifi Omul revoltat. Vara, Bucureşti, 2002 (în colaborare); Andre Malraux, Calea Regală, postfaţa trad., Bucureşti, 1971, Capul de obsidian, Bucureşti, 1977, Omul precar şi literatura, pref. trad., Bucureşti, 1980, Ispita Occidentului, Bucureşti, 1983; Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, 1974; Salvador de Madariaga, Francez, englez, spaniol, Bucureşti, 1983; Jean Delumeau, Frica în Occident, postfaţa trad., Bucureşti, 1986; Emil Cioran, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1988. Repere bibliografice: Constantin, Despre poeţi, 120-122; Caraion, Duelul, 94-96; Poantă, Modalităţi, 235-236; Felea, Aspecte, 1,118-121; Cândroveanu, Poeţi, 120-124; Moraru, Textul, 162-165; Mareea, Atitudini, 120-122; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 217-228; Simuţ, Incursiuni, 175-180; Dicţ. scriit. rom., III, 279-282; Popa, Ist. lit., II, 587-588. L.H. MORARIU, Victor (12.11.1881, Toporăuţi-Cernăuţi — 1.VII.1946, Caransebeş), istoric literar şi folclorist. A învăţat la licee din Cernăuţi şi Suceava, devenind apoi student al Universităţii din Cernăuţi (1900-1905); în 1928 avea să-şi ia aici doctoratul în litere (germanistică). După un stagiu ca profesor la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, din 1929 până în 1940 este titularul Catedrei de limba şi literatura germană a universităţii cernăuţene. A debutat cu traduceri în „Junimea literară" (1906), revistă la a cărei editare a participat, alături de 1.1. Nistor. La Suceava a scos şi redactat „Gazeta poporului" (1918-1921). Colaborează cu studii, recenzii, eseuri la „Convorbiri literare", „Revista germaniştilor români", „Făt-Frumos", „Junimea literară", „Buletinul «Mihai Eminescu»", textele sale fiind „lucrări cuviincioase de difuzare a literaturii despre romantism şi despre nuvela germană" (Marin Bucur). Un mai mare interes prezintă studiile sale comparatiste asupra unor texte literare şi folclorice autohtone, precum şi schiţele de istorie a literaturii române din Bucovina. SCRIERI: Novalis - teoretician al romantismului, Suceava, 1924; Amintiri despre Ion Grămadă. Crâmpeie din sufletul lui, Cernăuţi, 1926; începuturile nuvelei germane. Premisele istorice - Teoria Goethe-Tieck, Cernăuţi, 1928; „Povestea vulpei" de Anton Naum şi „Reinecke Fuchs" de Goethe, Bucureşti, 1932; Agata Bârsescu şi Bucovina, Bucureşti, 1936; Problema nuvelei în literatura germană, Cernăuţi, 1937; Istoricul Reuniunii muzicale-dramatice „Ciprian Porumbescu" din Suceava (1903-1938). Cu o introducere despre mişcarea muzicală şi teatrală din Suceava până la 1903 (în colaborare cu Ştefan Pavelescu), Suceava, 1939; Maioresciene, Cernăuţi, 1940; Prima traducere germană a „Luceafărului", Cernăuţi, 1940; Vasile Bumbac (1837-1918). Pagină din istoria literaturii bucovinene, Cernăuţi, 1940; Semicentenarul „Deşteptării" lui Constantin Morariu, Cernăuţi, 1943. Culegeri: Poezii poporale de pe câmpul de luptă, Suceava, 1916 (în colabore cu Simion Ivanovici). Repere bibliografice: Petru Iroaie, [Victor Morariu], FF, 1935, 5-6; Virgil Tempeanu, Istoria literaturii germane, Bucureşti, 1948,460-461; Bucur, Istoriografia, 293; Ştiinţa în Bucovina, II, Suceava, 1983,192-195; Mircea Grigoriţă, Un mare profesor şi om de ştiinţă: Victor Morariu, Suceava, 1988; Satco-Pânzar, Dicţionar, 150-151; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 111. G.B. MORARIU-ANDRIEVICI, Silvestru (14.XI.1818, Mitocu Dragomirnei, j. Suceava — 15.IV.1895, Cernăuţi), cărturar şi poet. Fiu de preot de ţară, a urmat liceul şi a făcut studii de teologie la Cernăuţi. Tânărul, al cărui nume de botez era Samuil, se preoţeşte şi se stabileşte ca paroh în comuna Ceahor. în 1864 episcopul diecezei, Eugeniu Hacman, îl cheamă la Cernăuţi, ca predicator la catedrală. în 1871 îşi schimbă numele de Andrievici (care îi fusese impus în şcoală, după un înaintaş al său cu numele de Andrii) în acela de Morariu. în 1873 se călugăreşte, luându-şi numele de Silvestru şi este hirotonit arhimandrit. Urcă toate treptele ierarhiei bisericeşti — arhimandrit diecezan şi vicar general al Mitropoliei, arhiepiscop al Cernăuţilor, mitropolit al Bucovinei şi al Dalmaţiei (din 1880). Este membru al Dietei din Bucovina şi deputat în Parlamentul din Viena. Figură centrală a vieţii bisericeşti din Bucovina, M.-A. a considerat activitatea culturală o prioritate, interesat să menţină, prin ea, conştiinţa naţională a românilor bucovineni. Scrie şi editează manuale mult folosite în şcolile săteşti (Elementariu spre întrebuinţare în şcoalele poporene, Carte de cetire sau Legendariu românesc ş.a.), dă numeroase cărţi de cult (în limbile română şi germană), înfiinţează o tipografie, iniţiază Moraru Dicţionarul general al literaturii române 442 0 revistă pentru preoţi („Candela", 1882) şi sprijină editarea de calendare. A fost vicepreşedinte şi membru de onoare al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Activitatea sa literară, nu foarte bogată, se încadrează în această acţiune mai largă de răspândire a scrisului românesc. Din 1841 până în 1859 colaborează cu versuri la „Calendariul pentru Bucovina". Lasă fabule, încercând o actualizare a tipurilor şi situaţiilor universale şi subliniind necesitatea păstrării limbii, a portului şi a obiceiurilor autentice. O satiră din „Calendariul pentru Bucovina" pe anul 1848 (Calendariul vechi către cel nou) îi este atribuită. Patru sonete de factură clasică, în care compară între ele anotimpurile şi ciclurile vieţii omeneşti, sunt compuneri livreşti, lipsite de fior liric. Lui M.-A. 1 s-a atribuit, de asemenea, localizarea unei povestiri a lui Puşkin, Viscolul, publicată sub titlul Rătăcirea de „Calendariul pentru Bucovina" pe anul 1854. SCRIERI: [Versuri], în Antologia scrisului bucovinean până la Unire, I, îngr. C. Loghin, Cernăuţi, 1938,6-9. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 219-220; Loghin, Ist. lit. Bucov., 28-31; Liviu Marian, Contribuţiuni la istoria literaturii româneşti din veacul al XÎX-lea, Chişinău, 1927,47-50,86-92; Din istoria pedagogiei româneşti, III, Bucureşti, 1967, 204-232; Dicţ. lit. 1900, 587-588; Păcurariu, Ist. Bis., III, 190-192. S. C. MORARU, Cornel (12.X.1943, Schitu, azi Pietrarii de Sus, j. Vâlcea), critic literar. Este fiul Iulianei (n. Nistor) şi al lui Tudor Moraru, ţărani. Urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Râmnicu Vâlcea, absolvit în 1961, apoi cursurile Facultăţii de Filologie (1961-1966) şi pe cele ale Facultăţii de Filosofie (1968-1974) la Universitatea din Bucureşti. între 1966 şi 1979 funcţionează ca profesor de limba română în Făgăraş, în 1979 devine redactor, iar în 1983 redactor-şef al revistei „Vatra", stabilindu-se în Târgu Mureş. După 1989 va fi cadru didactic la Universitatea „Transilvania" din Braşov. Din 1993 este, pentru o perioadă, consilier-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Mureş. Debutează în 1972, la „Vatra", cu un eseu intitulat Artă şi alienare. între 1974 şi 1979 ţine cronica literară la revista „Flacăra", ulterior la „Vatra". A mai colaborat la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Contemporanul", „Familia", „România literară", „Tomis", „Euresis" ş.a. Prima carte, Semnele realului, îi apare în 1981. Modalitatea critică la care subscrie M. se poate desprinde mai degrabă din cronici decât din articolele sale programatice. Nici nu e de mirare, de vreme ce autorul se arată mefient faţă de tehnicizarea excesivă a criticii româneşti din anii 70-80. Totuşi, această mefienţă nu provine din inadaptare — M. demonstrează în repetate rânduri că e un bun cunoscător al metodelor mai noi —, ci dintr-o incompatibilitate structurală. De pildă, în articolul Critica de poezie, ce deschide volumul Semnele realului, îşi declară adeziunea la „profilul de autor", pe care îl contrapune atât tiraniei metodelor în vogă, cât şi taxinomiilor abstracte: „câţi autori, atâtea formule". Şi Textul şi realitatea (1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş) ori Obsesia credibilităţii (1996) vor fi tot culegeri de cronici care ambiţionează să dea „un tablou echilibrat si complet al literaturii actuale". însă criticul nu îşi propune să sistematizeze direcţiile şi formulele dominante din epocă, ci doar să semnaleze, în şi prin scrierile autorilor comentaţi, câteva tendinţe relevante pentru literatura vremii. Fidel convingerilor afirmate şi ghidat de „o obiectivitate comprehensivă", el oferă o suită de portrete ale contemporanilor, fără a institui o cenzură valorică severă şi urmărind uneori o reabilitare a unor autori „consideraţi de plan secund". Bunăoară, dintre prozatori sunt analizaţi George Bălăiţă, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Marin Preda, Mircea Horia Simionescu, dar şi Florin Bănescu, Mihail Diaconescu, Mihai Giugariu, Radu Mareş sau Grigore Zanc. Nu alăturarea în sine a acestor nume e nepotrivită, ci egalitatea de atitudine a interpretului, care îmbrăţişează adesea fără rezerve cauza autorilor. Rezervat în elogii, ca şi în reproşuri, criticul pare să ia de fiecare dată înapoi cu o mână ceea ce a dat cu alta. Riscul acestui tangaj exegetic este că judecăţile de valoare se dizolvă uneori într-un discurs ambivalent; aşa se întâmplă în cronica la Bunavestire, unde „teribila ambiguitate, de fond, a romanului" se repercutează şi asupra discursului critic. E drept că, pe de o parte, o astfel de identificare se explică prin preocuparea criticului de „a evita [...] de-naturalizarea excesivă a limbajului operei", iar pe de altă parte, prin sarcina atribuită criticii, „să aibă aderenţă directă la valorile vieţii — dar respectând strict un punct de vedere al literaturii asupra vieţii (realităţii)" (Aspecte ale criticii de azi). De altfel, în relaţia binară dintre text („epifania literaturii") şi realitate („epifania realului"), care constituie tema centrală a cărţilor lui M., autorul e ispitit, de regulă, să ia partea termenului din urmă. O arată nu numai recurenţa unor cuvinte ca „adevăr" sau „viaţă" în titlurile cronicilor, ci şi frecventul semnal de alarmă pe care criticul îl trage cu privire la „pericolul livresc". Dar, mai ales, o arată selecţia şi interpretarea textelor, proces în care cronicarul dovedeşte prea puţină simpatie pentru scriitura gratuită, artizanală, experimentală sau autoreferenţială, ceea ce explică, între altele, afirmaţia că Adrian Păunescu ar fi „poetul cel mai pur, adică cel mai puţin livresc din literatura contemporană". Chiar şi atunci când are de-a face cu un adept învederat al livrescului ca M. H. Simionescu, criticul încearcă să deplaseze interpretarea către latura existenţială a cărţii: „Problema cea mai chinuitoare în acest roman e cum se scrie un roman. Şi nu din nevoia de artificiu se complică autorul, ci pentru că dilemele creaţiei sunt mai primejdioase decât viaţa însăşi." O asemenea perspectivă are, neîndoielnic, meritul de a vedea în literatură mai mult decât o simplă asamblare de semnificanţi. Cu atât mai mult cu cât în anii '80 „o deschidere proaspătă şi încordată spre lume" a criticului era aproape un imperativ deontologic. Această „deschidere" constituie, de altfel, partea cea mai rezistentă a lecturilor lui M., vizibilă îndeosebi în analiza prozei „realiste", care provoacă mult mai bine observaţia lui lucidă şi pătrunzătoare. însă „preţul" pe care îl plăteşte în schimbul unei asemenea clarviziuni se relevă într-un anume conservatorism al gustului, ca şi într-o survolare cam grăbită a „discursului" operei. Micromonografiile 443 Dicţionarul general al literaturii române Moraru Constantin Noica (2000) şi Titu Maiorescu (2003) realizează o evadare din actualitatea imediată. Fără a produce o mutaţie radicală în receptarea celor doi scriitori, lecturile cuprind puncte de vedere originale şi nu de puţine ori polemice. SCRIERI: Semnele realului, Bucureşti, 1981; Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984; Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996; Constantin Noica, Braşov, 2000; Titu Maiorescu, Braşov, 2003. Antologii: Un destin istoric: Biserica Română Unită, Târgu Mureş, 1999 (în colaborare). Repere bibliografice: Petru Poantă, „Textul şi realitatea", TR, 1984, 37; Al. Piru, „Textul şi realitatea" FLC, 1985, 7; Gheorghe Grigurcu, Critica lui Cornel Moraru, CNT, 1996, 48; Doina Curticăpeanu, Criteriul Noica, F, 2001,6; Dicţ. scriit. rom., III, 282-284; Lefter, Critica, 290-293; Firan, Profiluri, II, 102. M. I. MORARU, Cristian (12.IX.1960, Bucureşti), critic, eseist şi teoretician literar. Este fiul Silviei Moraru (n. Moţatu), educatoare, şi al lui Spiru Moraru, inginer. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1984. în perioada studenţiei frecventează cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin. Cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, M. primeşte câteva burse în Germania (este bursier Humboldt în 1992-1993) şi una peste ocean. Se stabileşte în 1994 în Statele Unite ale Americii, unde obţine masteratul în literatură comparată (1995) şi engleză (1996) la Indiana University (Bloomington) şi doctoratul, în aceleaşi discipline, în 1998. Lucrează apoi ca assistant professor de literatură americană şi teorie literară la University of North Carolina (Greensboro). A debutat în 1983 la revista „Amfiteatru", cu un eseu despre Dinu Flămând şi editorial, în 1985, cu Ceremonia textului. A colaborat, de regulă cu studii critice, în numeroase publicaţii, printre care „România literară", „Caiete critice", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Revista de istorie şi teorie literară", „Contrapunct" (unde în 1990 şi 1991 a susţinut, alături de Ion Bogdan Lefter, cronica literară), „Dialog", „Amfiteatru", „Ateneu", „Transilvania", „Euphorion" ş.a. După 1994 devine colaborator al mai multor reviste şi membru al unor organizaţii ştiinţifice din SUA. Ceremonia textului cuprinde patru studii ample despre opera lui G. Bacovia, B. Fundoianu, Emil Botta şi Nichita Stănescu, în care analiza de tip semiotic se îmbină cu cea tematistă, pe M. interesându-1 mai ales demontarea manierei în care un anumit tip de imaginar liric îşi inventează forma şi stuctura textuală. Sunt prezentate mecanismele „autorefle-xivităţii discursului bacovian", cele ale „imaginarului agrest" al lui Fundoianu, tematica şi histrionismul poeziei lui Emil Botta, iar despre originalitatea discursului liric al lui Nichita Stănescu se spune că ar fi rezultatul unei misterioase „ceremonii" a sintacticii. Definiţia criticului ca „Sibylla prin gura căreia grăieşte Textul" este, poate, cauza străduinţei de a găsi cât mai multe „coduri" de interpretare a operei, iar obsesia originalităţii îl face să reînveşmânteze concluziile curente ale exegezei tradiţionale în savante haine teoretice. Remarcabil este studiul despre opera lui Fundoianu, scindată, prin chiar motivaţia profundă a genezei sale (mărturisită de poetul însuşi), între o „poetică a rupturii" şi „animalităţii", generatoare de tensiune expresionistă, şi o încercare de reinventare a „realului" ultragiant prin intermediul „spectacolului memoriei", textul funcţionînd, aşadar, ca o utopie salvatoare a unei materii roase de morbul autodistrugerii. în Proza lui Alexandru Ivasiuc (1988) studiul tematist, de o certă subtilitate, se îmbină cu analiza naratologică, comentarea „metaforei obsedante" din imaginarul scriitorului — şi anume conceptul de putere — făcându-se prin apelul la psihocritică. M. porneşte de la premisa schizoidiei narative sesizabile între diferitele vârste ale prozei lui Ivasiuc (constatare de bază a exegezei) şi demonstrează, într-o manieră receptivă la ultimele tendinţe ale criticii, că aceasta se mulează, de fapt, pe un acelaşi pattern tematic, chiar dacă aparenţele ar putea indica contrariul. Astfel, atât în etapa „scriiturii feminine", „reflexive", favorabilă introspecţiei şi romanului de analiză psihologică (care cuprinde Vestibul, Interval), cât şi în aceea a revanşei epicului, a „discursului masculinizat", caracterizată prin invazie de personaje şi recursul la fabulă (Apa, Păsările şi, ca treaptă superioară de realizare, Racul), obsesia lui Ivasiuc este inventarea aceleiaşi „mitologii a autorităţii", motivată psihanalitic ca deghizare a terorii resimţite în faţa figurii paterne: recognoscibilă în prima etapă prin profilul special al personajelor, prin măştile născocite de aceştia pentru a se apăra de reverberaţiile propriei individualităţi şi prin predilecţia pentru discursul de „un platonism proustianizat" (descoperirea sinelui ultragiat prin comentarea îndelungă a „ideilor" obsedante pentru personaj), iar în cealaltă — prin invazia personajelor cu apetenţe dictatoriale (Piticu din Apa sau tiranul din Racul), prin imaginarea conflictelor între principii antitetice etc. Uneori acest remarcabil studiu păcătuieşte prin redundanţă, autorul lui reluând aceleaşi observaţii în alţi termeni, obsesia fiind, probabil, nevoia „demistificării" integrale a operei supuse analizei. în Poetica reflectării (1990) M. întreprinde, sprijinit de concluziile noii noi critici, o cercetare a „arheologiei mimezei", adică a textelor unor filosofi şi scriitori antici ca Platon, Aristotel, Ovidiu ş.a., pentru a reface sensul iniţial al noţiunii de mimesis şi pentru a descoperi, implicit, în arhivele ei secrete, punctul de pornire a unei „paradigme narcisiste", autoreflexive. Structurată în trei părţi, Preliminarii la o „refutatio imitationis", Jocul paradigmelor şi Pentru o arheologie a mimezei, lucrarea se constituie ca o apropiere lentă, minuţioasă de miezul ei teoretic, constând în ştergerea prejudecăţii antinomiei pe care mai vechea teorie literară europeană a aşezat-o între „logosul mimetic" şi „logosul narcisic". Paradigma primului se suprapune peste conceptele de clasicism şi romantism (în acest din urmă caz ar fi vorba despre o mimeză profund subiectivă şi fundamentată metafizic), iar a celui de-al doilea presupune un sector literar întins de la postromantism la Noul (nou) Roman, atent la punerea în abis a codului propriei scriituri. Metafora teoretică centrală a scrierii o constituie mitul lui Narcis, regăsibil, în maniere diferite, în cele două tipuri de discurs. Respingând de Moraru Dicţionarul general al literaturii române 444 la bun început echivalarea comodă a mimez ei cu noţiuni ca „imitatio", „copiere", „reproducere", „zugrăvire" etc. şi recurgând la un excurs în filosofia europeană (Hobbes, Pascal, Spinoza, Leibniz, Kant, Fichte, Hegel, Nietzsche, Husserl, Heidegger), M. propune o înţelegere lărgită a noţiunii de mimesis ca „scenariu cataptropic complex", în subteranele căruia există camuflată, uneori în manieră inconştientă, „suispecularitatea", adică autoreflectarea, detectabilă fie şi numai în selectarea unei fâşii anumite de realitate, în plimbarea oglinzii pe un anumit drum. Interogarea atentă a textelor de „arheologie" a mimezei descoperă sensuri profunde ale acesteia, ca anamneza, viziunea, „realismul interior". Mai mult, elemente ale modelului narcisic sunt sesizate şi la nivelul discursului auctorial, în „bucla" în care textul antic se referă la el însuşi. M. a realizat ediţii din Lucian Blaga, Henriette Yvonne Stahl şi Nichita Stănescu. SCRIERI: Ceremonia textului, Bucureşti, 1985; Proza lui Alexandru Ivasiuc, Bucureşti, 1988; Poetica reflectării, Bucureşti, 1990. Repere bibliografice: Al. Călinescu, Critica tânără, CRC, 1985, 36; Eugen Simion, în laboratorul criticii, RL, 1985,40; Dan C. Mihăilescu, Critica impetuoasă, AFT, 1985, 10; Ion Pop, în intimitatea textului, ST, 1985, 11; Marian Papahagi, Gramatica poeziei, TR, 1986, 27; Nicolae Manolescu, Critica anatomică, RL, 1989,16; Piru, Critici, 213-215; Val Condurache, De la Criterion la Păltiniş, RL, 1991,30; Vasile Spiridon, Critica raţiunii „literare", ATN, 1991,11-12; Ţeposu, Istoria, 175-176; Ierunca, Semnul, 91-95; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 186-187; Dicţ. scriit. rom.,111,284-285. ’ D.Mr.,O.S. MORARU, Haralambie (10.X .1950, Coştanglia, j. Lăpuşna), prozator. Este fiul Paraschivei şi al lui Nicolae Moraru. După studii la Universitatea de Stat din Chişinău, absolvite în 1972, va fi redactor la „Literatură şi artă" şi „Curierul de seară", periodice în care publică numeroase schiţe, povestiri şi reportaje. Prima carte a lui M. este Nimeni nu rămâne singur (1980), culegere de povestiri referitoare mai ales la tineri intelectuali. Grîu nou (1983), care tratează chestiunea legăturii dintre generaţii, a fost distinsă cu Premiul „Boris Glavan". M. scrie o proză de factură realist-factografică, vădit influenţată de stilul gazetăresc, neutră, totuşi cu minime axări pe simbol şi parabolă, inspirată din viaţa mediilor intelectuale şi a ţăranilor. SCRIERI: Nimeni nu rămâne singur, Chişinău, 1980; Grâu nou, Chişinău, 1983; Pragul dinspre zi, Chişinău, 1987; Ploi mari în secolul XX, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, Pledoarie pentru solidaritate umană, LA, 1980,13 noiembrie; Nicolae Bătrânu, Pasiunea dezbaterilor etice, „Nistru", 1981,1; Vasile Coroban, Ingeniozitate sau intuiţie justă, LA, 1984,1 martie; Literatura şi arta Moldovei. Enciclopedie, II, Chişinău, 1986,44. , ' M.C. MORARU, Iustin (11.111.1944, Orosfaia, j. Bistriţa-Năsăud), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Man) şi al lui Iustin Moraru, preot. Face cursurile primare şi liceul la Bucureşti, după care este student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1962-1964) şi la Institutul Pedagogic din acelaşi oraş (1964-1969). Redactor la „Scânteia tineretului" (1969-1976), apoi secretar de redacţie la revista „Autoturism" (1976-1982), din 1982 este redactor-şef adjunct la revista „România pitorească". Debutează în „Tribuna" din Cluj (1962). Prima carte de versuri, La poarta pietrelor, îi apare în 1972. Pentru romanul Vina (1980) obţine Premiul Uniunii Tineretului Comunist şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Poeziile din La poarta pietrelor stau sub semnul nostalgiei pricinuite de trecerea inexorabilă a timpului, care aduce cu sine pierderea inocenţei primordiale. Vocea lirică este încă lipsită de consistenţă şi personalitate, uneori imaginile sunt indecise, alteori tributare (strident) unor modele celebre (lui Ion Barbu, de pildă, în Lasă-mi doar trecerea). Cu toate aceste ezitări, M. se aşază în mod evident în linia neoexpresionismului ardelenesc, mai precis în descendenţa lui Lucian Blaga: „Prin lehuzele văi de prea strâmt suferind / Sângeră-n boabe pereţii prin somn / Şi clatină plânse icoanele verzi / Când zeii-ncolţirii adorm" (Treier cosmic). Sunt prezente şi în versurile din Desprinderea fiului (1976) şi Trăind într-o rază (1982) jaloanele specifice acestei orientări: mitul jertfei pentru creaţie, peisajul puternic spiritualizat, fuga din contingentul mărginit în vis. Aceleaşi preocupări pentru o arheologie recuperatoare a unor arhetipuri o manifestă M. şi în romanele sale. Vina este un bildungsroman al transformării unui tânăr ţăran, Traian Laru, într-un om hibrid, navetist pe Marele Şantier, acest traseu fiind dublat de radiografia sentimentului culpabilităţii pe care personajul principal, un inocent, îl simte faţă de moartea tânărului Sebastian, precum şi faţă de părăsirea satului natal, loc al legăturilor ancestrale. Prozatorul dovedeşte o oarecare adecvare în radiografierea mediilor muncitoreşti, însă uneori evenimentul este tratat în manieră gazetărească, accentul căzând pe latura senzaţională. In alt roman, Părinţii abstracţi (1983), sentimentul analizat până la obsesie, cu inserţii în vis şi chiar în patologie, este ura însoţită de dorinţa de răzbunare, pe care Liviu Dorda o nutreşte faţă de presupusul ucigaş (din iresponsabilitate profesională) al tatălui său, medicul Petre David. Introspecţia este ghidată de o perspectivă etică, iar finalul este deschis: Liviu Dorda pare că îşi atinge scopul (doctorul moare în urma unui stop cardiac provocat de acuzaţiile primite), dar obsesiile sale se vor converti într-un infern al culpabilităţii, văzută ca o „eternă reîntoarcere". SCRIERI: La poarta pietrelor, Bucureşti, 1972; Desprinderea fiului, Bucureşti, 1976; Vina, Bucureşti, 1980; Trăind într-o rază, Bucureşti, 1982; Părinţii abstracţi, Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: M.N. Rusu, „La poarta pietrelor", CRC, 1972,23; Victor Felea, Debuturi poetice la Editura Dacia, TR, 1972, 25; Nicolae Manolescu, Versuri, RL, 1972,26; Laurenţiu Ulici, Inocentul, CNT, 1980, 23; Emil Mânu, „Părinţii abstracţi", LCF, 1984,36; Simion Bărbulescu, „Părinţii abstracţi", „Scânteia tineretului", 1984,38; Dicţ. scriit. rom., III, 285-286. ' A.F. MORARU, Mihai (l.X .1946, Uivar, j. Timiş), istoric literar. Este fiul Olgăi Moraru (n. Bragaru) şi al lui Petre Moraru, învăţători refugiaţi din Basarabia. A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti" din 445 Dicţionarul general al literaturii române Moraru Craiova (1960-1964) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1964-1969). Şi-a luat doctoratul în filologie (1991) cu lucrarea O carte populară necunoscută. Viteazul şi Moartea. Din 1969 este cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" din Bucureşti. în anul universitar 1990-1991 funcţionează ca lector la Universitatea „Kliment Ohridski" din Sofia, iar ulterior va fi cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. în 1992 a predat cursuri, ca visiting professor, şi la Universitatea Complutense din Madrid. Publică studii şi articole în „Revista de istorie şi teorie literară" (este şi membru în colegiul de redacţie), „Synthesis", „Dacoromania", „Memoriile Academiei Române", „Limbă şi literatură", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Viaţa românească", „Manuscriptum", „Academica", „Revista de filologia românica" (Madrid) ş.a. Colaborează la lucrări fundamentale, precum Bibliografia analitică a literaturii române vechi (I-II, 1976-1978), Literatura română. Dicţionar cronologic (1979), Crestomaţie de literatură română veche (I-II, 1984-1989), Arte poetice. Renaşterea (1986), Patrimoine litteraire europeen (1995), Literatura română. Dicţionar de opere (2003). Face parte din colectivul de redactare a Bibliei de la Bucureşti (1988), ediţie distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române. Pentru ediţia Iordache Golescu, Scrieri alese (1990) i se acordă Premiul „Perpessicius" al Muzeului Literaturii Române. Principalul domeniu abordat în studiile lui M. este cel al relaţiilor pe care literatura română veche le stabileşte cu literatura universală prin intermediul cărţilor populare. Contribuie, în 1974, la reeditarea monografiei Cărţile populare în literatura românească a lui N. Cartojan, însoţind-o cu o postfaţă în care, pe lângă aportul documentar la studiul circulaţiei manuscrise a acestor cărţi, încearcă o redefinire teoretică a domeniului. în 1976 şi 1978 publică, împreună cu Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi. Cărţile populare laice, o lucrare de referinţă, în care cataloghează şi descrie detaliat câteva sute de manuscrise şi ediţii de cărţi populare aflate în biblioteci din ţară şi din străinătate. în 2001 M. a editat, în colaborare cu Alexandra Moraru, Palia istorică, unul dintre cele mai ample şi interesante texte apocrife, iar împreună cu Alin Mihai Gherman şi Alexandra Moraru - o psaltire tipărită în 1651 la Alba Iulia. Culegerea de studii De nuptiis Mercurii et Philologiae (1997) reuneşte o serie de contribuţii teoretice, istorico-literare şi comparatistice. In toate se remarcă rigurozitatea demersului, pentru că, aşa cum afirma Virgil Cândea, „dincolo de diversitatea aparentă a temelor, volumul exprimă o concepţie ştiinţifică formată prin erudiţie, reflecţie şi severă metodă". Cele mai importante studii privesc umanismul filologic şi traducerile biblice în limba română, valorile stilistice ale diglosiei în teatrul popular românesc, manierismul formal la Dosoftei şi Dimitrie Cantemir, sistemul genurilor în literatura română veche, relaţia dintre Mihai Eminescu şi vechiul scris românesc, ca şi receptarea de către poet a unor influenţe, precum cea a lui Baltasar Graciăn, prin intermediul vechilor traduceri româneşti. Ca şi în celelalte cercetări ale lui M., stilul este unul al demersului erudit şi exact, ştiinţific fără pedanterie. SCRIERI: Bibliografia analitică a literaturii române vechi Cărţile populare laice (în colaborare cu Cătălina Velculescu), voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978; De nuptiis Mercurii et Philologiae, Bucureşti, 1997. Ediţii: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, coordonator I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1988 (în colaborare); Iordache Golescu, Scrieri alese, pref. Al. Rosetti, Bucureşti, 1990; Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, voi. IV: Palia istorică, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Alexandra Moraru); Psaltirea de la Alba Iulia. 1651, Alba Iulia, 2001 (în colaborare cu Alin Mihai Gherman şi Alexandra Moraru). Repere bibliografice: Mircea Popa, Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, „Synthesis", 1977,4; Irmgard Lackner, „Bibliografia analitică a literaturii române vechi. Cărţile populare laice", „Berichte im Auftrag der internationalen Arbeitsgemeinschaft fur Forschung zum roma-nischen Volksbuch", 1977; Irmgard Lackner, Der germanistische Volksbuchbegnjfund die Volksbuchkonzeption in der rumănischen Volksbuch-forschung, „Studien zur rumănischen Sprache und Literatur" (Salzburg), 1984,6; Virgil Cândea, „De nuptiis Mercurii et Philologiae", LL, 1997,2; Mihai Mitu, „De nuptiis Mercurii et Philologiae", RITL, 1997,1-2. N. M. MORARU, Nicolae (l.VIIL1912,Tighina,aziBender -18.1.1998, Bucureşti), critic literar, dramaturg şi prozator. Este fiul Clarei Moraru (n. Falie), învăţătoare, şi al lui Simion Moraru, medic. Urmează şcoala primară şi gimnaziul la Căuşenii Noi (1919-1927), apoi liceul la Tighina (1927-1930), ani în care frecventează cenaclul literar „Ion Heliade-Rădulescu". Intră în mişcarea comunistă ilegală, activând asiduu între 1930 şi 1934. înscris în 1930 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, nu reuşeşte să-şi termine studiile, fiind arestat în 1934 şi trimis în închisoare pentru activitate politică clandestină. Stă în detenţie zece ani (la Iaşi, Doftana, Bucureşti, Târgu Ocna, Târgu Jiu), aici continuând să aibă preocupări literar-culturale: organizează seminarii pe teme literare pentru camarazii de detenţie, colaborează la reviste de stânga, face traduceri (romanul Aşa s-a călit oţelul de N.A. Ostrovski). Pus în libertate imediat după 23 august 1944, avea să fie numit în diferite funcţii de oarecare importanţă în special în domeniul presei, al propagandei, „îndrumării" şi controlului creaţiei literar-artistice: redactor la „România liberă" (1944-1945), director al Radiodifuziunii Române (1945-1946), adjunct al şefului secţiei de propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1946-1948), director general al postului de radio România liberă (1946-1948), secretar al Comitetului Artelor din Secţia centrală de educaţie politică a CC al PCR (1947), preşedinte al Uniunii Ziariştilor (1947), secretar general la Ministerul Artelor (1949-1950), redactor-şef al revistei „Viaţa românească" (1950-1953), redactor-şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate (funcţie în care a rămas din 1950 până la pensionare, în 1980). Cu toate că nu avea studii universitare de specialitate, a funcţionat ca profesor universitar şi şef al Catedrei de estetică la institutele de arte din Bucureşti (1948-1968). Competenţa profesională precară — în materie de literatură şi artă a rămas un autodidact, nu dintre Moraru Dicţionarul general al literaturii române 446 cei mai înzestraţi — nu a fost un obstacol în faţa acestor poziţii, în perioada 1947-1954, M. era pentru domeniile ideologic, cultural, de creaţie literar-artistică, jurnalistic etc. un personaj important şi temut, un executant energic şi devotat, autoritar, neobosit şi entuziast, supraveghetor, evaluator şi păstrător al rectitudinii ideologice, şi nu un ideolog propriu-zis. Era o adevărată „sperietoare" pentru scriitori în perioada dur dogmatică, stalinistă a regimului totalitar comunist. A publicat volume de critică şi ideologie literară, însemnări de călătorie, de proză scurtă şi roman, a scris câteva piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Pentru fericirea poporului, semnată împreună cu Aurel Baranga (1951; Premiul de Stat). A avut o masivă prezenţă publicistică, prin articole de ideologie şi comentarii literare, jurnalistică politică etc., colaborând — după debutul din 1935 la „Vitrina" - la „Păreri libere", „Criza", „Atlas" ş.a. A folosit pseudonimul Andrei Vălescu. A făcut şi traduceri şi a semnat prefeţe sau postfeţe la ediţii sau traduceri din operele scriitorilor ruşi (cărţi de Valentin Kataev, Vera Panova, poemul Poltava de Puşkin, Arta şi realitatea de Cernâşevski ş.a.), dar şi la ale unor clasici din alte literaturi (Iluzii pierdute de Balzac ş.a.). Textele „critice" ale lui M. sunt ilustrative în cel mai înalt grad pentru discursul ideologizat, marxist-leninist-stalinist, al primilor ani de regim comunist: un determinism grosier, fără nuanţe, manipulat pentru a servi „luptei de clasă", o încercare abuzivă de desfigurare a literaturii anterioare, pusă fie la zid, fie forţată să anticipeze „valorile" prezentului, un calapod neiertător al realismului socialist, o fetişizare a literaturii sovietice şi a influenţei „benefice" asupra altor literaturi etc. Totul într-o „limbă de lemn", impregnată de jargon stalinist, jdanovist, cu multe „consideraţii" rizibile. Contribuţiile aşa-zis analitice şi eseistice ale lui M. nu-şi au, de fapt, locul în istoria criticii literare româneşti. Promovată propagandistic, piesa Pentru fericirea poporului, alcătuită în colaborare cu Aurel Baranga şi republicată într-o versiune definitivă sub titlul Anii negri (1958), încearcă reconstituirea unor aspecte ale societăţii româneşti de la sfârşitul anilor '30, în special activitatea clandestină a comuniştilor şi reprimarea acesteia de oficialităţile vremii. Piesa se încheie cu procesul unui grup de comunişti, eveniment înfăţişat ca o adevărată apoteoză a acuzaţilor care se transformă în acuzatori, vituperând energic rânduielile social-politice din epocă şi prevestind răsturnări politice viitoare. „Drama" e un exemplu flagrant de artă explicit „angajată", conformânde-se prin schematism şi „mesaj" tezismului ideologic al momentului. Extrem de modeste valoric, prestaţiile — târzii — ale lui M. în calitate de prozator nu prezintă vreun interes. Conştiinţe curate (1972) e un volum de nuvele compuse prin „aglomerare de fapte bizare şi neverosimile ca întreg" (Mircea Iorgulescu), iar romanul Scurtcircuit tratează, ca şi unele dintre nuvele, un subiect extras din viaţa activiştilor comunişti, dar nu în etapa activităţii ilegale, ci în epoca exercitării puterii Partidului Comunist ca partid unic. Autorul s-a străduit să fie „critic" şi să înfăţişeze lucrurile în chip „complex", însă fără succes. Epicul e însăilat, cu dialoguri abundente, de o verbozitate în cele din urmă vulgară. Ilare simt mai cu seamă secvenţele de „şedinţă de partid", desigur romanţate. SCRIERI: Vremuri noi - ţară nouă, Bucureşti, 1946; Iugoslavia azi, Bucureşti, 1946; Realismul în literatură, Bucureşti, 1948; Studii şi eseuri, Bucureşti, 1950; Pentru fericirea poporului (în colaborare cu Aurel Baranga), Bucureşti, 1951; ed. (Anii negri), Bucureşti, 1958; Prin Republica Sovietică Socialistă Belorusă. Din ţara constructorilor comunismului, Bucureşti, 1953; Prin ţara vulturilor. Note de drum, Bucureşti, 1957; în lumea contrastelor. Jurnal de călătorie în America de Sud, Bucureşti, 1958; Estetica în şcolile de învăţământ superior din RPR, Moscova, 1963; Conştiinţe curate, Bucureşti, 1972; Scurtcircuit, Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Aurel Baranga, Realism în artă, „Revista literară", 1947, 23; Margareta Bărbuţă, Poemul luptei comuniştilor, CNT, 1958,37; Mihnea Gheorghiu, „Anii negri", GL, 1958,41; Traian Liviu Birăescu, „Anii negri", O, 1958, 10; Nicolae Velea, „în lumea contrastelor", GL, 1958, 51; Mircea Iorgulescu, „Conştiinţe curate", LCF, 1972,28; Ion Cristoiu, Cazuri. „La scara 1/1" de Nina Cassian. Monopolul principialităţii, AFT, 1981, 2; Dumitru Micu, Timpuri zbuciumate, Bucureşti, 2001,226,323,325-326; Popa, Ist. lit., 1,738-739; Dicţ. scriit. rom.,111,286-289. ’ N.Br. MORARU, Sergiu (10X1-946, Obreja Veche - Bălţi - 21.V.1996, Chişinău), folclorist. Este fiul lui Gheorghe Moraru, ţăran. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1969) şi a fost colaborator la Muzeul Republican de Literatură (1986-1990). Din 1971 e aspirant la Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki" din Moscova şi în 1974 îşi susţine teza de doctor în filologie, Poetica doinelor populare moldoveneşti. Va fi colaborator ştiinţific la secţia de folcloristică a Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. A fost distins cu Premiul „Dacia" (1990) şi cu Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române (1995) pentru lucrarea Cât îi Maramureşul (1993), realizată în colaborare cu alţi cercetători. Culegător, cercetător şi editor al tezaurului etnofolcloric românesc, M. a efectuat îndelungate cercetări de teren în Moldova, Transilvania, Bucovina, Maramureşul de Nord, în localităţile româneşti de la est de Bug ş.a. A publicat studiile monografice Poetica liricii populare moldoveneşti (1978), Lumea ghicitorilor (1981), La izvoarele gândirii. Motive filosofice în creaţia poetică populară (1988). Din corpusul Creaţia populară moldovenească, a pregătit volumele Strigături, amintiri şi scrisori versificate (1978, în colaborare cu Efim Junghietu), Ghicitori (1980), cu ample studii introductive, note şi comentarii. A cercetat geneza, tipologia, poetica cântecului liric şi a ghicitorilor, publicând articole în mai multe culegeri colective şi în reviste, a îngrijit culegeri de texte folclorice. SCRIERI: Poetica liricii populare moldoveneşti, Chişinău, 1978; Lumea ghicitorilor, Chişinău, 1981; Preliminarii. Speciile folclorice şi realitatea istorică (în colaborare cu Grigore Botezatu), Chişinău, 1985; La izvoarele gândirii. Motive filosofice în creaţia poetică populară (în colaborare cu Gheorghe Bobână), Chişinău, 1988. Ediţii: Artur Gorovei, Folclor şi folcloristică, Chişinău, 1990. Culegeri: Ciugur, mugur, mugurele, introd. edit., Chişinău, 1977; Strigături, amintiri şi scrisori versificate, introd. edit., Chişinău, 1978 (în colaborare cu Efim Junghietu); Ghicitori, 447 Dicţionarul general al literaturii române Moroianu introd. edit., Chişinău, 1980; Folclor din Bugeac, Chişinău, 1982; Frumos e la şezătoare, Chişinău, 1983; Folclor din Nordul Moldovei, Chişinău, 1983; Căutătorii de perle folclorice, Chişinău, 1984 (în colaborare cu Efim Junghietu); Folclor din Stepa Bălţilor, Chişinău, 1984; Beţia strică omenia, Chişinău, 1987 (în colaborare cu Victor Cirimpei şi Efim Junghietu); Pomînaurit, pref. edit., Chişinău, 1989; Deuratv-am mai ura, Chişinău, 1991 (în colaborare cu Nicolae Băieşu); Vasile Lupu în folclor şi literatură, Chişinău, 1992; Folclor din Ţara Fagilor, Chişinău 1993; Cât îi Maramureşul, Chişinău, 1993 (în colaborare). Repere bibliografice: Iordan Datcu, Folcloristul basarabean Sergiu Moraru, L, 1993, 14; Victor Cirimpei, Sergiu Moraru, REF, 1997, 5-6; Grigore Botezatu, Folcloristul Sergiu Moraru, „Revista de etnologie", 1997, 1; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 290; Grigore Botezatu, Sergiu Gh. Moraru, Obreja Veche - Făleşti, 1997; Chişinău. Enciclopedie; Chişinău, 1997,327-328; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 93-94. Gr.B. MOROGAN, Mia (17.1. 1937, Oradea), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Paulei Morogan (n. Ivaşcu), funcţionară, şi a lui Gheorghe Morogan, ofiţer. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Buzău, învăţând apoi la Liceul Clasic din Bucureşti, absolvit în 1956. Tot aici frecventează Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia limbi clasice (1956-1960). Funcţionează ca asistentă la Catedra de filologie clasică a Universităţii bucureştene. în 1970, desfiinţându-i-se postul ca urmare a reducerii drastice a numărului de studenţi, este transferată în învăţământul mediu. M. a fost foarte apreciată atât de specialişti, cât şi de învăţăcei pentru solida pregătire lingvistică, istorico-literară şi pentru tactul pedagogic. în 1989 a emigrat în Suedia. îşi susţine doctoratul cu o teză despre teatrul lui Eugen Ionescu la Universitatea din Stockholm, unde va şi preda cursuri de literatură. Debutul editorial, în 1980, i-a surprins pe mulţi: în primul rând, pe elevii, pe foştii ei studenţi şi pe colegii săi clasicişti, care i-au descoperit numele pe coperta unui roman poliţist, La revedere, pe curând! Dar şi pe ceilalţi cititori, care au fost uimiţi de îndrăzneala unor aluzii sarcastice la sumbrele realităţi sociale ale vremii. Un alt amănunt surprinzător era că romanul fusese scris în colaborare cu un geolog, George Virgiliu Salomie, care nu avea nici el decât cunoştinţe livreşti despre problemele de criminologie. Următoarele cinci romane — publicate între 1982 şi 1990 — vor purta aceeaşi semnătură, Morogan-Salomie. Ele s-au bucurat de succes pentru că aveau vervă, o acţiune alertă, antrenantă şi dovedeau un simţ al comicului special, care mizează şi pe elemente de parodie a genului. Personajele sunt tineri ofiţeri de miliţie, neconfor-mişti, care rezolvă cazurile cele mai complicate cu o logică riguroasă, chiar cu fantezie şi lansează din când în când câte un comentariu privind cozile la carne şi frigul din apartamente. Modelele par a fi un amestec între detectivii Agathei Christie, ai lui Georges Simenon şi San Antonio. în 1992 M. a publicat un roman „serios", Cacialmaua, care îi învederează capacitatea de a construi o acţiune complexă, dar păstrează şi vioiciunea dialogului din scrierile anterioare. De asemenea, este autoarea unei cărţi despre mitologia nordică, ale cărei calităţi principale sunt claritatea stilului şi raportarea sistematică a legendelor scandinave la tradiţiile, mai bine cunoscute, ale vechii culturi germanice. în ultimii ani s-a consacrat traducerilor din literatura suedeză contemporană. SCRIERI: La revedere, pe curând! (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1980; Să nu exagerăm (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1981; Scuzaţi deranjul (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1982; Agepsina şi bătrânii (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1984; Amnezii de iarnă (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1985; Să nu ne enervăm (în colaborare cu George Virgiliu Salomie), Bucureşti, 1990; Cacialmaua, Bucureşti, 1992; Mitologie nordică, Bucureşti, 1992; Du texte naratif au texte dramatique. Quatre couples symbiotiques dans l'oeuvre d'Eugene Ionesco, Stockholm, 2000. Traduceri: Torgny Lindgren, Batşeba, Bucureşti, 1995; Agneta Plejel, Goana după vânt, Bucureşti, 1995, O iarnă la Stockholm, Bucureşti, 1999, Lord Nevermore, Iaşi, 2003; Goran Tunstrom, Oratoriul de Crăciun, Bucureşti, 1995, Hoţul, Bucureşti, 1997; Ingmar Bergman, Copil de duminică, Bucureşti, 1998, Convorbiri particulare, Bucureşti, 2000; Richard Swartz, O casă în Istria, Bucureşti, 2001. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Lectură de vacanţă, RL, 1980,26; Sultana Craia, La revedere, pe cât mai curând!, LCF, 1980,33; Dana Dumitriu, Un roman poliţist, RL, 1980,43; Ioan T. Morar, Consumaţi literatura de consum!, 0,1985,47; Al. Dobrescu, Tandem, CRC, 1985,48. D. G. MOROIANU, Dinu (20. X. 1920, Brăila - 3. V. 1973, Bucureşti), prozator şi autor de versuri pentru copii. După ce urmează şcoala primară şi o parte a ciclului secundar în oraşul natal, M. se transferă la Liceul „Sf. Iosif" din Bucureşti. în revista elevilor de aici, „Licăriri", scoasă sub îndrumarea profesorului şi criticului Pompiliu Constantinescu, debutează în 1935 cu povestiri şi recenzii iscălite Renaldino (sau Rinaldin) Moor. în anul următor îşi începe colaborarea la „Dimineaţa copiilor", continuată, din 1939, la „Curentul pentru copii şi tineret" şi la „Curentul magazin literar", apoi la „Rapid". Sporadic, semnătura îi mai apare în „Curentul", „Universul literar", „Timpul", „Vremea" ş.a. Povestioarelor şi poeziilor pentru cei mici li se adaugă nuvele şi, mai târziu, pe când este student la Facultatea de Litere, traduceri şi două romane în genul lui Jules Verne — Aventurile omului mecanic şi în fundul oceanelor. Acestea vor rămâne în periodice, fiindu-i tipărite doar cărţile pentru copii: Oul de aur (1942), Brotăcelul verde (1943), Ţăndărică între chinezi (1943), Ţăndărică la pieile roşii (1943), Ţăndărică la Polul Nord (1943) şi Călătoriile lui Ţăndărică (1944). M. participă ca translator şi corespondent de front la campania din Ungaria şi Cehoslovacia, iar la întoarcere intră în redacţia ziarelor „Semnalul" şi „Adevărul". După ce tipăreşte Romanul lui Jules Verne şi al călătoriilor sale extraordinare (1947), se consacră carierei didactice, fiind lector la Institutul „Maxim Gorki" şi profesor la mai multe şcoli bucureştene.Ulterior, reluându-şi preocupările, publică un roman şi două povestiri de anticipaţie în colecţia revistei „Ştiinţă şi tehnică", îşi reia şi reeditează cartea din 1947 şi scrie, singur sau în colaborare, lucrări de popularizare a ştiinţei. Moroianu Dicţionarul general al literaturii române 448 Povestioarele pentru cei mici ale lui M., îndeosebi cele avându-1 ca erou pe Ţăndărică, relevă îndemânare în versificare, un limbaj adecvat vârstei şi oarecare inventivitate în închipuirea unor întâmplări amuzante. Scrise cam în aceeaşi vreme, nuvelele Turla cu paianjeni, Foc la Moara Roşie şi Minunea din moscheie reţin atenţia prin exotismul peisajului dobrogean şi prin încercarea de a surprinde derapajele în ireal trăite de copii sau de indivizi rudimentari. M. va abandona însă acest filon şi se va mărgini să urmeze lecţia lui Jules Veme, foarte obedient în Aventurile omului mecanic şi în fundul oceanelor, ceva mai liber în „romanul" Polul intangibil (I-IV, 1958) şi în povestirile Un erou julesvemean (1962) şi Acasă la Edgar Poe (1962), în care anticipaţia tehnico-ştiinţifică, destul de banală, este placată pe o tipologie umană fără relief şi pe un epic schematic. Izbutită în genul ei este, în schimb, biografia romanţată a lui Jules Verne, iar lucrările de popularizare se disting prin pasiunea ardentă a autorului, care însufleţeşte şi colorează textul. SCRIERI: Oul de aur, Bucureşti, 1942; Brotăcelul verde, Bucureşti, 1943; Ţăndărică între chinezi, Bucureşti, [1943]; Ţăndărică la pieile roşii, Bucureşti, [1943]; Ţăndărică la Polul Nord, Bucureşti, [1943]; Călătoriile lui Ţăndărică, Bucureşti, 1944; Romanul lui Jules Veme şi al călătoriilor sale extraordinare, Bucureşti, 1947; ed. (Jules Verne şi „călătoriile sale extraordinare"), Bucureşti, 1962; Polul intangibil, I-IV, Bucureşti, 1958; Un erou julesvemean, Bucureşti, 1962; Acasă la Edgar Poe, Bucureşti, 1962; Focul viu, Bucureşti, 1963; Pasiunea ştiinţei (în colaborare cu I. M. Ştefan), Bucureşti, 1968; Maeştrii ingeniozităţii româneşti (în colaborare cu I. M. Ştefan), Bucureşti, 1976. Repere bibliografice: I. M. Ştefan, Un om ales, în Dragomir Horomnea, O sută de ani, Bucureşti, 1973, 31-32; Buculei, Prezenţe, 153-154. ' V.D; MOROIANU, George (21.VII.1870, Săcele - 6.II.1945, Braşov), prozator şi publicist. Născut într-o familie de mocani înstăriţi, ce a dat şi câţiva preoţi cărturari, M. urmează Liceul Greco-Ortodox din Braşov, după care studiază economia şi ştiinţele politice la Anvers (1889-1892) şi la Paris (1892-1895), doctoratul luându-1 la Tlibingen (1897). în timpul şederii la Paris activează în cadrul secţiei locale a Ligii Culturale, îndeosebi informând opinia publică internaţională cu privire la procesul memorandiştilor şi la situaţia românilor din Transilvania. Stabilit la Bucureşti, este funcţionar la Ministerul Domeniilor, iar între 1907 şi 1917 va fi ataşat economic şi consul la Londra, Viena şi Odessa. Face parte din delegaţia românească la Conferinţa de Pace de la Paris şi, ca secretar la Externe, din Consiliul Dirigent. în 1922 e numit profesor la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, unde predă până în 1939, o vreme fiind şi rector. Ca prozator, M. debutează în 1899, cu o povestire, la „Literatură şi artă română". Alte scrieri văd lumina zilei în „Sămănătorul", fiind apoi republicate la intervale mari în „Controla" (Timişoara), „Deşteptarea" (Cernăuţi), „Foaia interesantă", „Cosinzeana" ş.a. Ele vor forma, împreună cu câteva inedite, volumul Chipuri din Săcele (1938). Traduceri, articole diverse, portrete îi mai apar în „Gazeta de Transilvania", „Gând românesc", „Observatorul economic" (revistă pe care o fondează), „Patria" ş.a. în „Patria" publică în foileton lucrarea Legăturile noastre cu Anglia, editată şi în broşură (1923). Amplificată, va fi inclusă, sub titlul Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină europeană, în volumul colectiv Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul (1929), o versiune franceză fiind tipărită în 1933 la Paris. Probabil că nostalgia locurilor natale, dar şi radicala transformare la care sunt supuse acestea îl determină pe M„, format ca om de ştiinţă, să încerce uneltele scriitorului. Alăturat în chip firesc sămănătoriştilor, el a preluat multe din stereotipurile lor. Dar harul povestirii, capacitatea de a înfăţişa fidel graiul, locuinţa şi ocupaţiile celor printre care s-a născut dau relief câtorva dintre „chipurile săcelene" („moşu Vasile", „părintele Radu", „Călţuna"), asigurând textului şi o deosebită valoare documentară cu privire la etnografia zonei. Şi partea memorialistică a lucrării Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal..., a cărei versiune franceză se subintitulează Episodes et souvenirs, este redactată cu har, având în centru câteva figuri politice de rang înalt (lordul Palmerston ş.a.) ori istorici şi publicişti străini - Scotus Viator (Setton Watson), Wickham Steed — ataşaţi cauzei românilor. SCRIERI: Legăturile noastre cu Anglia, Cluj, 1923; Les Luttes des Roumains transylvains pour la liberte et Vopinion europeenne. Episodes et souvenirs, pref. Wickham Steed, Paris, 1933; Chipuri din Săcele, Bucureşti, 1938; ed. îngr. şi pref. Liviu Dârjan, Săcele, 1995; Corespondenţa lui George Moroianu (1891-1920), I, îngr. şi pref. Şerban Polverejan, Cluj-Napoca, 1981. Repere bibliografice: Predescu, Encicl., 568; Mircea Băltescu, Contribuţia lui George Moroianu la făurirea statului naţional român unitar, în Cumidava, IV, Braşov, 1970, 227-247; Victor Jinga, Din publicistica economică şi literară a lui George Moroianu, în Cumidava, IV, Braşov, 1970, 249-267; Olivia Moraru, Din preocupările etnografice ale lui George Moroianu, în Cumidava, IV, Bucureşti, 1970,269-280. V.D. MOROŞANU, George (22.VII.1911, Câmpulung Moldovenesc — 6.XI.1988, Ploieşti), poet, publicist şi memorialist. După un „an şi ceva de şcoală populară" la „şcoala din Capu-Satului" (Punte peste ani), frecventează cursurile Liceului „Dragoş Vodă" din localitatea natală (1923-1931), având ca profesor de muzică pe filosoful Alexandru Bogza. Din 1931 până în 1935 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, unde audiază cursuri ale profesorilor A. Philippide, G. Ibrăileanu, I. Petrovici. Iniţiază şi editează, împreună cu Ghedeon Coca şi Victor Măgură, revista „Alfa" (1933) şi este redactor responsabil la revista „Manifest" (1934-1936). Lucrează ca profesor de română, franceză şi latină la licee din Iaşi, Piatra Neamţ, Bucureşti. Este mobilizat la intendenţă în preajma războiului, iar după război este scurt timp funcţionar la Ministerul Justiţiei. Din 1947 îşi continuă cariera didactică (profesor, director de liceu, inspector şcolar) la Ploieşti. De asemenea, îndrumă cenaclul literar al copiilor, organizat în cadrul Bibliotecii Judeţene „N. Iorga". Debutează în presă la Cernăuţi (1929) şi editorial, cu volumul de versuri Dezacord 449 Dicţionarul general al literaturii române Morţun (1934), sub semnul mişcării bucovinene de la „Iconar", urmat de cartea de poeme întoarceri în biografia mea (1935). Colaborează cu versuri, comentarii critice şi eseuri la „Glasul Bucovinei", „Junimea literară", „Cuget moldovenesc" (Bălţi), „Glasul singurătăţii" (Dorohoi), „Grai moldovenesc" (Iaşi), „înmuguriri" (Piatra Neamţ), „Orion" (Rădăuţi), „Pana literară" (Rădăuţi), „Fapta" (Bucureşti, 1943-1947), „Obzer" (Iugoslavia), „Die Zeit" (Viena), „laşul literar", „Astra", „Convorbiri literare", „Cronica", „Ateneu", „Tribuna", „Ramuri". Există două etape distincte în lirica lui M., despărţite de o tăcere editorială de peste trei decenii. Debutul în cadrul grupării de la „Iconar" indică zona de sensibilitate în care gravitează poetul. Cu identitate imediat remarcată în epocă (ecouri favorabile apar în „Vremea", „Cuget clar", „Luceafărul"), poemele din Dezacord şi întoarceri în biografia mea — în genere, peisaje interiorizate/stilizate, notaţii confesive, invocaţii, incantaţii — transcriu lapidar mutaţiile eului, neliniştea existenţială, „slova altui timp", chiar spaţiul originar, extazul, mirarea, sentimentul dezrădăcinării. Viziunile sunt dominant retrospective, configurând, în notaţii abrupte, o atmosferă de legendă şi hieratism. Spaţiul montan al Ţării de Sus, pădurea, fantasmele medievale, copilăria circumscriu un filon autohton prezent şi în scrisul altor poeţi tineri (bucovineni şi ardeleni) din anii '30. M. cultivă ipostaza unui dezrădăcinat răzvrătit, peregrin anonim „între două lumi", între „oraşul desfigurat de cimitire multe" şi „altarul unei mici biserici", căutând „calea către Olimp". Târzii, celelalte două culegeri de poeme, Iarba stelelor (1968) şi Momentele marmorei (1976), redimensionează universul imagistic iniţial în „forme de expresie tot mai sintetice" (Haralambie Ţugui), reduse uneori la simpla notaţie, cu miza pe sugestie şi pe asocierile de tip simbolist. Proza din Vârsta neuitârii (1973) şi Punte peste ani (1984), marcat autobiografică, evocă lumea arhaică din zona Rarăului, unde autorul şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, creionează portretele părinţilor şi ale fraţilor, atmosfera şcolară de la Câmpulung Moldovenesc, anii studenţiei la Iaşi, cu întâmplări şi eroi conturaţi între real şi fabulos. SCRIERI: Dezacord, Cernăuţi, 1934; întoarceri în biografia mea, pref. Octav Botez, cu un portret de N. Popa, Iaşi, 1935; Iarba stelelor, Bucureşti, 1968; Vârsta neuitârii, Bucureşti, 1973; Momentele marmorei, Bucureşti, 1976; Punte peste ani, pref. IonPopescu-Sireteanu, Iaşi, 1984. Repere bibliografice: Hristu Cândroveanu, Fişă de istorie literară: G. Moroşanu, RL, 1969,23; Haralambie Ţugui, „Iarba stelelor", IL, 1969, 6; Reviste progresiste româneşti interbelice, coordonator Marin Bucur, Bucureşti, 1972, 345-351; Al. Voitin, însemnările unui ucenic politic de odinioară, Bucureşti, 1975, 20-21, 63-64; Lit. rom. cont., I, 504-505; Graţian Jucan, Câmpulung Moldovenesc. Pagini culturale, Bucureşti, 1979, 43-45; Gheorghe Andrei, Ţinutul Sânzienelor, Bucureşti, 1984, 114-115; Cândroveanu, Lit. rom., 73-76; Satco-Pânzar, Dicţionar, 153-154; Rachieru, Poeţi Bucovina, 274-275; Dicţ. scriit. rom., III, 289-291. ' C.H. MORŢUN, Vasile G. (30.XI.1860, Roman - 30.VII.1919, Broşteni, j. Neamţ), prozator, autor dramatic şi gazetar. Este fiul Catincăi (n. Polizu) şi al lui Gheorghe Morţun, urmaşul unei vechi familii de răzeşi bucovineni, stăpân al unor întinse moşii. După studii liceale la Institutul Academic din Iaşi, unde în 1875 l-a avut profesor de limba germană pe Mihai Eminescu, şi la Colegiul „Sainte-Barbe" din Paris, M. frecventează cursuri de litere şi filosofie la Paris şi Bruxelles, dar se întoarce în ţară fără diplome, totuşi cu un meritat renume, pe care i-1 adusese activitatea de gazetar şi de militant socialist. Deputat în mai multe rânduri (1888,1891,1895), ca reprezentant al socialiştilor români şi membru în conducerea partidului, el face parte din grupul „generoşilor", alături de care, în anul 1899, părăseşte mişcarea şi se raliază liberalilor. După 1900 ajunge în cele mai înalte demnităţi şi funcţii ale statului: senator, ministru al Lucrărilor Publice (1907-1910) şi ministru de Interne (1914-1916), preşedinte al Camerei Deputaţilor. în anul 1913 se înrolează ca voluntar şi face toată campania din Bulgaria. A înfiinţat şi a condus gazetele socialiste „Dacia viitoare" (1883), împreună cu Vintilă C.A. Rosetti, C. Miile ş.a., apoi „Revista socială" (1884-1887) şi „Muncitorul" (1887-1888), împreună cu Ioan Nădejde, „Ciocoiul" (1889), „înainte!" (1891). La „Contemporanul" a fost redactor, din 1885, al părţii literare. A mai colaborat la „Drepturile omului", „Telegraful român", „Critica socială", „Adevărul", „Literatură şi ştiinţă", „Evenimentul literar", „Munca", „Lumea nouă", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Generaţia nouă", „Rodica", „Sămănătorul", „Viaţa socială", „Flacăra", „Viaţa românească", „Revista democraţiei române" ş.a. La „Dacia viitoare" a întrebuinţat pseudonimul Spancioc, iar la „Ciocoiul", pe acela de Tiflă. în romanul Dinu Milian al lui C. Miile, apare ca personaj literar sub numele Colţun. M. făcuse la Paris şi studii de artă dramatică şi se pare că ar fi avut un remarcabil talent actoricesc. în „Contemporanul" a publicat dramele Ştefan Hudici (reluată în volum în 1891) şi Zulnia Hâncu (1891). In prima dintre ele, recenzată favorabil la puţină vreme după apariţie de C. Dobrogeanu-Gherea, încearcă, folosind procedee ale teatrului naturalist, o critică a modului în care mercantilismul burghez influenţează instituţia căsătoriei. Tezismul este însă evident, iar mijloacele artistice, insuficiente. Cea de-a doua piesă trezeşte oarecare interes prin descrierea mediului de provincie al anilor 1870-1880, dar construcţia dramatică e ca şi absentă, iar personajele sunt inconsistente. Traducerile şi localizările după Deputatul pălmuit de Abraham Dreyfus, Pascal Fargeau de Jules de Marthold, Ministrul de Edmond Gondinet, după Setea de bani de Puşkin, şi Dragoste, fragment din Rusalka de Puşkin (ambele transpuse printr-un text intermediar francez), nu sunt mai izbutite. Schiţele şi poemele în proză, compuse sub influenţa lecturilor din Turgheniev, în versiunea franceză a lui L. Viardot, rămân simple notaţii de diletant, deşi autorul lor pare să fie un bun observator al realităţilor sociale şi omeneşti. El literaturizează stângaci, cu toate că are darul de a se exprima bine în scris, dovadă publicistica sa politică ori nuvela Cuconul Petrachi Sgangurâ (pentru al cărui personaj titular i-a servit de model chiar tatăl său), cu o anume precizie şi individualitate a stilului. A mai tradus, făcând apel la versiunile franceze care circulau în epocă, din Lermontov, Tolstoi şi Dostoievski. M. a alcătuit şi o ediţie a scrierilor lui Eminescu, intitulată Proză şi Moruţan Dicţionarul general al literaturii române 450 versuri (1890), în care, spre deosebire de ediţia lui Titu Maiorescu, sunt incluse versurile apărute în „Familia" (1866-1869,1884), poeziile Fât-Frumos din tei, Foaie veştedă ş.a., două postume, precum şi basmul în proză Fât-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis şi studiul Influenţa austriacă. O altă ediţie, a operei lui Ion Creangă, întocmită împreună cu autorul Amintirilor din copilărie, ar fi rămas în manuscris. SCRIERI: Ştefan Hudici, Bucureşti, 1891; Zulnia Hâncu, Bucureşti, 1891. Traduceri: Abraham Dreyfus, Deputatul pălmuit, Roman, 1882; Jules de Marthold, Pascal Fargeau, Roman, 1882. Ediţii: M. Eminescu, Proză şi versuri, Iaşi, 1890. Repere bibliografice: C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, II, Bucureşti, 1957,310-324; Traian Demetrescu, Profite literare, Craiova, 1891,127-134) Al. Şerban, D-Z V.G. Morţun şi Eminescu, FLR, 1914,35; Moartea lui V.G. Morţun, „Viitorul", 1919,3415,3417; Ibrăileanu, Opere, II, 286-288; Ioan Nădejde, V.G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, Bucureşti, 1924; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 290; Tiberiu Avramescu, Constantin Miile. Tinereţea unui socialist, Bucureşti, 1973,25-26; Dicţ. lit. 1900,588-589; Brădăţeanu, Istoria, II, 62-63; Dicţ. scriit. rom., III, 291-292. R.Z. MORUŢAN, losif (9.X.1917, Feldioara, j. Cluj - 3.IV.1974, Cluj-Napoca), poet. Fiu de ţărani, M. urmează studiile elementare în comuna natală, apoi studiile secundare la Liceul „Petru Maior" din Gherla. în momentul cedării Ardealului de Nord îşi întrerupe studiile. în toamna anului 1941 este student la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj, unde se înscrie fără bacalaureat. în 1944 primeşte ordin de încorporare în armata maghiară, dar se refugiază la Bucureşti. întors la Cluj, îndeplineşte diferite slujbe, în ultimii ani ai vieţii fiind bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară. A colaborat la „Tribuna Ardealului", „Calendarul «Tribuna Ardealului»", „Viaţa ilustrată" (Cluj), „Săptămâna" (Bistriţa) şi „Almanahul «Săptămâna»" (Bistriţa), „Plaiuri năsăudene" (Bucureşti), „Abecedar literar", „Tribuna" şi „Steaua". Debutează editorial în volumul colectiv Versuri din Transilvania Nordică, apărut la Cluj, în 1941, sub îngrijirea lui Gh. Dăncuş. Prima carte a lui M., Vâslind pe apele destinului (1942), asemenea celei imediat următoare, Rugăciunile dorului (1943), cultivă un lirism neosămănătorist, înveşmântat într-un stil „artificios şi dulceag" (Dumitru Micu). Coleg de generaţie cu Francisc Păcurariu şi Teohar Mihadaş, poetul se defineşte printr-o sensibilitate dominată de tristeţe. Cel mai adesea trăirile sunt exprimate direct, în absenţa unei expresii poetice suficient cristalizate: „Zidarul de poeme, prin apele destinului/ Trece cu fruntea umbrită de minuni" (Destinul meşterului de poeme). In câteva poeme transpar vagi note argheziene: „în sânge, oricând e freamătul vremii,/ în mine e rugă de seară, tăinuitele denii" (Neîmplinire). Versurile din Echinocţiu liric (1969), volum publicat la un interval de douăzeci şi cinci de ani faţă de cel de-al treilea (Moine, 1944), pun în lumină o maturizare a expresiei poetice, într-o transcriere sugestivă a tablourilor de atmosferă: „Frunze galbene cad, bruma cade/ Peste umbrele toamnei mereu./ Florile-s risipite, nomade,/ Cuvintele, fermecat minereu"; „Prietene, vinul atunci era amar/ Şi Ana, Maria, nu mai erau cu noi,/ Vinul în culori de chihlimbar/ Urca neînvinse luminile prin ploi" (Era o toamnă amară). Fascinaţia plecării, incluzând şi presimţirea marii treceri, cu reminiscenţe din spiritul lui Lucian Blaga, transpare şi în lirica târzie: „Pe ape se lasă linţolii de ceaţă./ O luntre parcă se mai vede în larg,/ în larg, în nebănuitul larg..." (Ceas de toamnă). Ultimul poem, cântec de lebădă al poetului, se încheagă dintr-o metaforă a călătoriei-moarte: „Ciuguliţi-mă/ păsări/ şi ochii/ aruncaţi-iînmare// Lăsaţi-mi doar cerul/pe umeri/ să-l port// încet,/ încet/ navele mele/ ajung/ în marele port" (Nautică). SCRIERI: Vâslindpe apele destinului, Bistriţa, 1942; Rugăciunile dorului, Bistriţa, 1943; Moine, Bucureşti, 1944; Echinocţiu liric, Bucureşti, 1969. Repere bibliografice: IonŞiugariu, „Rugăciunile dorului", RFR, 1943,6; Dumitru Micu, „Echinocţiu liric", RL, 1969,27; Simion Ştefan, „Echinocţiu liric", TR, 1969, 38; Tudor Vâlceanu, „Echinocţiu liric", 0,1970, 2; Ion Oarcăsu, losif Moruţan. In memoriam, TR, 1974,19; Francisc Păcurariu, Românii şi ungurii de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1988,485,487,490; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 234-235; Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, VII, Cluj-Napoca, 1993,372-376; Poantă, Dicţ. poeţi, 129. M.Dr. MOŞANDREI, Mihai (29.1.1896, Bucureşti - 9.III.1994, Câmpulung), poet. Este fiul Măriei (n. Nanu), soră a poetului Dimitrie Nanu, şi al lui Mihail Tănăsescu-Moşandrei, inginer silvic. Şi-a petrecut copilăria la Câmpulung, în „casa Nanilor", veche construcţie de pe la 1800. Acolo a fost vecin, tovarăş de joacă şi prieten, încă dinainte de anii de şcoală, cu Dan Barbilian, viitorul poet Ion Barbu. învaţă mai întâi la Piteşti, 451 Dicţionarul general al literaturii române Moşoiu apoi la Bucureşti, la Liceul „Sf. Sava" şi la Liceul „Gheorghe Lazăr" (1910-1914, bacalaureat în 1915), unde este din nou coleg de şcoală cu Dan Barbilian (amiciţia lor va continua în anii maturităţii). îşi ia licenţa în drept (1921) la Universitatea din Bucureşti şi obţine titlul de doctor în ştiinţe politice la Paris (1926). Debutează cu versuri în „Ramuri" (1921). în Franţa îl vizitează pe Francis Jammes, într-un fel modelul lui literar, întors în ţară, este numit magistrat la Ocolul de Galben din Bucureşti. Frecventează cenaclul Sburătorul de la începutul anului 1927, iar poeme îi apar în revista „Sburătorul" din acelaşi an. Publică prima plachetă, Păuni, în 1929. Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Vremea", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista română", „Azi" ş.a. în intervenţiile publicistico-eseistice, s-a arătat deopotrivă de reticent faţă de excesele tradiţionalismului (a combătut ortodoxismul) şi faţă de modernismul extremist (nu a agreat avangarda propriu-zisă, dar i-a preţuit pe Mallarme, Valery, Ion Barbu). în 1931 demisionează din magistratură, părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte la Câmpulung pentru tot restul vieţii. A profesat avocatura, absorbit fiind totuşi, în primul rând, de creaţia literară, de meditaţie, ca şi de preocupările cinegetice. Vânător, „specialist" în câini de vânătoare, iubitor al peisajului agrest şi silvestru, al atmosferei târgului patriarhal, M. a fost în acelaşi timp un călător care ştie să „vadă" şi un om de acţiune, un temerar — ca aviator, slujindu-şi ţara în cele două războaie mondiale. Câteva dintre cărţile sale au fost distinse cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1932) şi cu Premiul revistei „Argeş" (1971,1984). M. cântă în versuri delicate, în ton domol, cadrul domestic, interiorul desuet provincial (elemente de recuzită: malacoafe, uniforme vechi, trandafiri, policandru, pendul), apoi peisajul, umanizat, al grădinilor patriarhale (cu păuni şi alte orătănii, cu arbori şi flori, mai ales crini şi trandafiri) şi al împrejurimilor târgului de sub munte, cu zile ploioase sau însorite, vegetaţie, cai, mărunte sălbăticiuni etc. Cele mai multe dintre poezii sunt pasteluri, iar sentimentele precumpănitoare se înscriu într-un registru moderat: nostalgia blândă şi bucuria măsurată a contemplării cotidianului, a concretului, comentată afectiv de visare. Apar uneori discrete, eterate sugestii erotice. Tot pasteluri, asemănătoare celor domestic-provinciale, sunt poemele-cărţi poştale, care evocă impresii de călătorie (Paris, Napoli ş.a.), atmosfera unor oraşe, grădini cu statui marmoreene ş.a. Un filon relativ distinct e reprezentat de poeziile „de adnotare mitologică" (Perpessicius), populate cu satiri, nimfe, centauri şi respirând un vitalism elenizant, uneori solar, alteori neguros, niciodată violent-patetic. Longeviv, M. a publicat volume de versuri de-a lungul a peste cinci decenii — cu o lungă întrerupere, din 1945 până în 1971, când îi este editat volumul antologic Cărare printre ani, cu doar trei piese inedite, ce avea să fie urmat de altele, într-un ritm destul de regulat -, dar întreaga lui creaţie e surprinzător de unitară, constantă, lipsită de evoluţii sensibile. Poemele publicate în anii '70 — '80 se aseamănă cu cele din tinereţe — aceleaşi teme, acelaşi univers poetic, aceeaşi manieră, acelaşi timbru. Temele noi depistabile în poeziile de senectute vor fi cele fireşti: despărţirea de viaţă, trecerea universală, vanitatea vanităţilor, moartea privită cu seninătate. M. a putut fi considerat parnasian, simbolist întârziat, iar încercările lui, manifeste la un moment dat, de a adopta, după exemplul lui Ion Barbu, modalităţile ermetismului au fost socotite inautentice. Mai pot fi recunoscute în poezia lui accente sămănătoriste, ecouri din D. Anghel şi Ion Pillat, dar incontestabilă este influenţa „simboliştilor academici din Franţa, şi, mai ales, a lui Francis Jammes" (E. Lovinescu). Aprecierile şi caracterizările, convergente, formulate de critica interbelică — Perpessicius, E. Lovinescu, G. Călinescu ş.a. — rămân în esenţă valabile pentru tot ce a scris acest „poet fără evoluţie", miniaturist discret, peisagist idilic şi cântăreţ al interioarelor provinciale, maestru al pastelului, foarte atent la graţia formală, creator al unei poezii uşor desuete, campestră sau intimistă, descriptivă şi sentimentală în ton elegiac. M. a dat şi proză memorialistică, de notaţie lirică pe teme cinegetice în însemnările unui vânător (1985). Eseuri şi alte texte memorialistice au fost adunate în 1989, în volumul Evocări literare. SCRIERI: Păuni, Bucureşti, 1929; Găteala ploilor, Bucureşti, 1932; Prezenţa Pegasului sau Plimbări zilnice în jurul poeziei, Bucureşti, 1933; Singurătăţi, Bucureşti, 1936; Ofrandă muzelor, Bucureşti, 1940; Lysimac, Bucureşti, 1944; Cărare printre ani, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1971; Plecarea rândunelelor, Bucureşti, 1978; Alt cer, Bucureşti, 1983; Depărtata amintire, Bucureşti, 1984; însemnările unui vânător, Bucureşti, 1985; Evocări literare, Bucureşti, 1989. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 303-304, V, 270-272, VII, 298-300; Lovinescu, Scrieri, IV, 674; Constantinescu, Scrieri, IV, 58-71; Octav Şuluţiu, „Singurătăţi", F, 1936, 9-10; Lovinescu, Ist lit rom. cont., 173-174; Călinescu, Ist. lit (1941), 761, Ist. lit. (1982), 845; Şerban Cioculescu, „Lysimac", „Ecoul", 1944,198; Dan Cristea, „Cărare printre ani", RL, 1971,13; Ioan Adam, „Cărare printre ani", SPM, 1971, 24; Florin Manolescu, „Cărare printre ani", ARG, 1971, 9; Crohmălniceanu, Literatura, I, 42; Emil Mânu, Ceremonie parnasiană, LCF, 1978,31; Lit. rom. cont., 1,86-88; N. Scurtu, Un poet, deci un om al adevărului, VR, 1986, 1; Adrian Săvoiu, Ion Barbu şi E. Lovinescu în corespondenţă cu Mihai Moşandrei, VR, 1986,1; Nicolae Oprea, Mihai Moşandrei la 95 ani, VR, 1991,2; Micu, Scurtă ist, II, 79; Dicţ. scriit. rom., III, 292-295; Popa, Ist. lit., II, 396. N.Br. MOŞOIU, Alfred (8.X.1890, Galaţi - 10.IX.1932, Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul lui Ion Moşoiu, magistrat şi autor dramatic. După ce urmează cursul primar în Galaţi şi Liceul „Sf. Sava" la Bucureşti, face studii de drept internaţional, neterminate, la Paris. întors în ţară, a fost referendar la Casa Şcoalelor. Debutează la „Gazeta Transilvaniei" în 1907, iar prima carte, Sonete, îi apare în 1910. Colaborează la „Neamul românesc literar" şi „Gazeta Transilvaniei", apoi la „Luceafărul", „Flacăra", „Sburătorul", „Rampa", „Universul literar" ş.a. Cultivator al sonetului, M. nu e în volumul de debut şi nici în Sufletul grădinei (1920) un parnasian, ci un simbolist minor, descendent din D. Anghel. El cântă „moartea florilor", înregistrează „visul unui flutur" adormit pe o floare, Moş Teacă Dicţionarul general al literaturii române 452 „rugăciunea florilor". Tonalitatea şi figuraţia din a doua carte sunt cuprinse rezumativ în piesa titulară: „S-a scuturat o chiparoasă/ Şi florile se-apleacă toate,/ S-o vadă cât e de frumoasă,/ Când moare fără de păcate". în toată plinătatea lui, melosul simbolist, elegiac, languros, sună în poemele fără forme fixe, unele în vers liber, ce formează, în culegerea Pagini alese (1923), ciclul A fost odată: „Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut,/ Cum cade gândul în necunoscut.../ Dar parcă azi mai tristă e grădina.../ E vina toamnei sau a mea e vina?/ Cum stăm tăcuţi alături amândoi,/ O altă toamnă plânge parcă-n noi...." (Toamna). De altfel, în poemele de după 1920 simbolismul se va vărsa tot mai mult în romantism şi parnasianism. Poetul cutreieră parcul din Versailles admirând statuile, se adresează lui Iupiter, lui Satan, Regelui Soare, Măriei Antoaneta, umblă „pe drumul gândului", înalţă imn nopţii, semnalează o amforă, un „vas de bronz", un satir, o statuie a Afroditei, descrie catedrala Notre-Dame în noapte, consacră poeme „reginei Saba", glorifică pe Aurel Vlaicu şi eroii căzuţi în primul război mondial. Dintre scrierile în proză, cea care a reţinut atenţia unor critici e nuvela Toader nebunul (1918), povestea unui copil alcoolic, ucenic al unui preot stăpânit de un bigotism rudimentar, care îi sporeşte degenerarea mintală până la un grad ce face necesară internarea în ospiciu. Scrierile dramatice sunt fie hibride „comedii istorice" (Striana, 1926), fie improvizaţii ocazionale sau alte compuneri inconsistente, precum Pierde vara, reprezentată în stagiunea 1924-1925 la Teatrul Naţional din Bucureşti. SCRIERI: Sonete, Bucureşti, 1910; O toamnă, Paris, 1912; Toader nebunul, Bucureşti, 1918; O noapte la Mirceşti (în colaborare cu Mircea Dem. Rădulescu), Bucureşti, 1920; Sufletul gradinei, Bucureşti, 1920; Jocul apelor, Bucureşti, 1921; Prin jertfă, la Unire!, Bucureşti, 1921; Marieta, Bucureşti, 1922; Pagini alese, îngr. Corneliu Moldovanu, Bucureşti, 1923; Striana, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1927. Traduceri: Racine, Britanicus, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 262, IV, 240; Perpessicius, Opere, II, 400-402; Vianu, Opere, III, 509-510; Călinescu, Ist. lit. (1941), 750, Ist. lit. (1982), 835; Ciopraga, Lit. rom., 355-357; Brădăţeanu, Istoria, 99; AlfredMoşoiu, DRI, III, 375-380; Dicţ. scriit. rom., 111,295-296. , D.Mc. MOŞ TEACĂ, revistă umoristică şi literară săptămânală, apărută la Bucureşti, cu întreruperi, între 26 martie 1895 şi 18 martie 1901. Iniţiatorul acestui „jurnal ţivil şi cazon" a fost Anton Bacalbaşa, iar modelul, în orientarea generală şi în mijloacele satirei şi ale umorului, este „Moftul român" al lui I.L. Caragiale. De altfel, George Ranetti, care, după moartea prematură a lui Anton Bacalbaşa, continuase să redacteze M.T., va opri apariţia publicaţiei pentru a trece în redacţia noii serii a „Moftului român", ce va fi inaugurată la 1 aprilie 1901. El recunoştea astfel, tacit, nu numai autoritatea în materie a lui Caragiale, dar şi legătura existentă între cele două reviste umoristice, alcătuite, de fapt, de aceeaşi echipă redacţională (A. Bacalbaşa, G. Ranetti, D. Teleor), căreia i se adăugau, după împrejurări, şi alţi colaboratori. G. Ranetti părăseşte redacţia în 1895, la puţină vreme de la apariţie, dar va relua colaborarea în anul următor. Cu numărul 119/1897 M.T. va fi condusă de un comitet de redacţie compus din necunoscuţii G.T. Popescu, A. Vasiliu, P.I. Teodorescu şi St. Apeteanu. După mai bine de un an Bacalbaşa revine la direcţia publicaţiei (începând cu numărul 188/1898), reluând totodată şi vechile făgaşuri care îi aduseseră notorietate, adică atacul neîntrerupt şi necruţător al „moştecismului" din toate sectoarele vieţii sociale. Din mai 1899, când Bacalbaşa, obligat de starea sănătăţii, părăseşte definitiv conducerea, treburile redacţionale vor rămâne în seama unui comitet, cu excepţia perioadei 17 octombrie 1899 — 20 februarie 1900, când Ranetti figurează ca director. Structural, M.T. se înrudeşte cu „Moftul român", înscriindu-se într-o tradiţie care pleacă de la gazetele satirice „Nichipercea" sau „Bondarul". Coperta, ocupată în întregime de o caricatură politică, indică pentru fiecare număr situarea în imediata actualitate socială şi politică. Editorialul, redactat mai întotdeauna de Anton Bacalbaşa, sprijină cu argumente ingenioase, într-un stil febril, incisiv, atitudinea politică adoptată, care de cele mai multe ori nu este a redacţiei în întregime, ci a directorului. Ceilalţi redactori şi colaboratori erau preocupaţi de latura umoristică propriu-zisă, furnizând materialul literar şi satiric. Câteva rubrici alcătuiesc osatura revistei: pagina literară, variată, cu articole şi note îmbibate de sarcasm; „Moş Teacă în provincie", culegere săptămânală de ştiri şi informaţii provinciale, vie şi temută, care a provocat numeroase conflicte de presă; o rubrică de informaţii din viaţa societăţii bucureştene, în care sunt persiflate ambiţiile burgheziei române de a copia modul de viaţă parizian; în sfârşit, o exigentă revistă a presei, căreia nu-i scapă aproape niciodată stângăciile de stil sau neconsecvenţele de atitudine ale gazetelor din epocă. Un oarecare scepticism, specific lui Anton Bacalbaşa, întunecă imaginea vieţii literare dintre 1895 şi 1900, aşa cum este reflectată în revistă. Aici se critică neobosit, dar fără subţirimea de spirit cu care era discutată literatura la „Moftul român". Acest scepticism este şi sursa lipsei de pătrundere cu care sunt ironizate, batjocorite chiar, eforturile de înnoire poetică făcute de Al. Macedonski şi de emulii săi. E o adevărată campanie, preluată în liniile ei mari tot de la „Moftul român", împotriva poeziei „mistico-simboliste", „decadente-orientale", „instru-mentaliste" etc. Alături de poetul Nopţilor, sunt ironizaţi Cincinat Pavelescu, Mircea Demetriade, C. Cantilli şi Ion Theo (Tudor Arghezi), acesta pentru exotica poezie Aegypt. Dar mai cu seamă veleitarii şi nechemaţii în lumea literelor constituie o ţintă a săgeţilor. Avalanşa de versuri, proză şi teatru din paginile revistelor şi ale diverselor periodice este cenzurată cu vigilenţă. Victimele acestei campanii vehemente sunt un D. Păun-Drăghicescu, un D.S. Vasculesco, schi-monahul Pahomie Bălănescu, llie Ighel-Deleanu ş.a. Alt grup de literaţi avut în vedere cu perseverenţă de criticii de la M.T. a fost cel al epigonilor, autori lipsiţi de personalitate artistică (Ana Ciupagea, Th. M. Stoenescu), atacaţi individual sau în grup (cenaclul de la „Românul literar"). Nu au fost cruţaţi nici marii scriitori, ironizaţi pentru motivele cele mai neaşteptate (naivitatea politică a lui I.L. Caragiale, care l-a făcut să adere la 453 Dicţionarul general al literaturii române Motoc Partidul Radical, exagerările spiritiste ale lui B.P. Hasdeu, tendinţa spre oportunism politic la B. Delavrancea, rigiditatea autoimpusă a lui Titu Maiorescu ş.a.). Apariţia revistei a însemnat, în primul rând, afirmarea unui protest de esenţă morală şi politică îndreptat împotriva unor realităţi ale vieţii sociale româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea. „Moşte-cismul", urmărit în toate straturile sociale, în toate instituţiile, este sinonim cu incompetenţa arogantă, cu lipsa de cinste şi de demnitate, cu brutalitatea şi obtuzitatea cazonă, cu lipsa de omenie în relaţiile dintre oameni. O mare parte din material — articole politice şi literare, schiţele cu Moş Teacă, versuri şi parodii, note şi recenzii — îi aparţine lui Anton Bacalbaşa, care redactează, sub pseudonimul Rigo, şi câteva suplimente: „Dom Paladu", „Mitiţă Scuza" (în care este ironizat omul politic D.A. Sturdza), „Oculta", „Chefereul". Alături de el, G. Ranetti, D. Teleor, A. Vasiliu şi, desigur, sub multe pseudonime, şi alţi scriitori din jurul anului 1900 contribuie la redactarea revistei. R.Z. MOTOC, Nicolae (1. II. 1936, Feteşti), poet şi prozator. Este fiul Stanei (n. Botezatu) şi al lui Zaharia Motoc, marinar. După cursurile primare, gimnaziale (1941-1948) şi liceale urmate în Constanţa, întrerupte din 1952 până în 1954, perioadă în care frecventează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, şi după ce îşi ia bacalaureatul la Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa, va fi student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1964-1970). Lucrează încă din 1957 în redacţia ziarului „Dobrogea nouă", reuşind, între 1960 şi 1966, să ocupe un post de redactor. Publică mai ales cronici literare în revista „Tomis", unde îndeplineşte şi funcţiile de redactor-şef adjunct, secretar general de redacţie (1966-1974), redactor de rubrică (1975-1982), secretar responsabil de redacţie. Debutează, cu versuri, în paginile revistei „Tânărul scriitor" (1952), iar editorial, cu volumul de reportaje Orizonturi dobrogene (1964), urmat, după câţiva ani, de placheta Ceasul umbrei (1969). Un succes de public oarecum neaşteptat a avut romanul Golful sălbatic (1977). Colaborează cu versuri la „Luceafărul", „Ramuri", „România literară", „Săptămâna", „Viaţa românească" ş.a. Versurile din Ceasul umbrei trasează liniile generale pentru dezvoltările lirice următoare. într-o structură tripartită, fiecare grupaj fiind circumscris, cel puţin teoretic, câte unui citat semnificativ (Imaginea răzbunătoare — sub semnul unui descântec akkadian, Dezlegarea de mare — sub cel al unui extras din opera lui Dimitrie Cantemir, Ceasul umbrei — cu un moto din Pascal), se valorifică trimiteri livreşti variate, adecvate cu precădere asocierii dominante dintre eros, femeie şi mare. Alături de aceasta, o sferă tematică des întâlnită la M., derivând dintr-o poetică a primordialităţii, este aducerea în prim-plan a procesului de geneză a lumii, prin jocul elementelor. Pe plan artistic, preocuparea pentru combinatorica imaginilor, relevând un exerciţiu stilistic baroc, determină surprinzătoare efecte ce definesc figurile anamorfotice inserate în discursul de ansamblu al cărţii („Port o coadă de rechin / cam pe ceafă ca un coif / şi drept spadă-mi bate coapsa / unos mare de balenă" — Casa mea). în Elementele, ordinea ivirii lumii actualizează, în cadru marin, atât metafora privirii — instrument al cunoaşterii şi al imaginaţiei, cu tot câmpul semantic pe care îl presupune —, cât şi simboluri precum ochiul, cristalul, oglinda, într-un conglomerat ce dă formă finală substanţei lirice: „labirinturi de cristal, / fulgerate / de şerpi negri / înhămaţi la harfe de aur, / şi lacuri, în şiraguri, de sunete" (Adâncuri de mare). îndepărtându-se de efortul atingerii stării pure de poezie cu valenţe metafizice, Erezii marine (1980) evidenţiază relaţia erosului cu spaţialitatea, marea ritmând, stingând elanuri şi ştergând urme ori ducând spre infinit sentimentul limitării fiinţei. Iubirea pentru androgin (femeia cu „trupul zvelt de băiat"), cu rezonanţe amintind de miturile Antichităţii elenistice, diversifică modalităţile de construcţie a personajelor şi, implicit, tipologia afectivă. Aceeaşi formulă se întâlneşte şi în Dimineaţa nuanţelor (1989), unde decorul marin devine scena confruntărilor dintre elementul masculin şi cel feminin, ale căror consecinţe dramatice se traduc prin singurătate şi melancolie. Dublu manierizante, mai întâi faţă de lirica universală, apoi faţă de concepţia proprie, volumele de versuri Poem scris pe suflarea pământului (1975), Anamorfoze (1983), Fragilităţi (1996) şi Provocări imergente (2000) reiau fără variaţii prea marcate registrul tematic caracteristic autorului. O uşoară schimbare se înregistrează în Fragilităţi, unde se arată interes haikuului (Haiku în oglindă), iar imaginile redau, adesea, gesturi de o cruzime cu atât mai percutantă, cu cât este mai absurdă. Chiar dacă romanul nu constituie pentru M. un gen privilegiat, Golful sălbatic (1977), apărut în colecţia „Romanul de dragoste" şi al cărui tiraj s-a epuizat rapid, după alte criterii decât literare — accesibilitatea aparentă a subiectului: un conflict între două femei ce îşi dispută un bărbat sentimentalism etc. —, are totuşi o calitate structurală, şi anume construcţia polifonică, bazată pe succesiunea vocilor narative ale personajelor: Roua Caraoglu — studentă la fără frecvenţă şi lucrătoare într-o tipografie, Ozana Orghidan — studentă şi jurnalist la revista „Universitas", Şerban Magiru — inginer. Remarcabilă este şi strategia regizorală, cvasiteatrală, de desfăşurare a unei intrigi tradiţionale (vechiul „triunghi" amoros): confesiunile fiecărui personaj se derulează în spaţiul izolat al unui golf, într-un peisaj de amurg care, alături de dinamica sentimentală (subiectul propriu-zis al prozei), oscilând între pasiune paroxistică şi gelozie maladivă, ar părea că provine din romanul interbelic (Anton Holban, Cella Serghi). SCRIERI: Orizonturi dobrogene, Constanţa, 1964; Ceasul umbrei, Bucureşti, 1969; Elementele, Bucureşti, 1974; Poem scris pe suflarea pământului, Bucureşti, 1975; Golful sălbatic, Bucureşti, 1977; Erezii marine, Bucureşti, 1980; Anamorfoze, Bucureşti, 1983; Dimineaţa nuanţelor, Bucureşti, 1989; Fragilităţi, Constanţa, 1996; Dignidad, Constanţa, 1997; Provocări imergente, Constanţa, 2000. Antologii: Secvenţe marine, introd. Cornel Regman, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Marin Porumbescu); Fereastra dinspre mare, Constanţa, 1995. Repere bibliografice: Radu Cârneci, Pro amiciţia, ATN, 1969,12; Dan Laurenţiu, „Ceasul umbrei", LCF, 1969,17; D. Micu, „Ceasul umbrei", RL, 1969,24; T. Herescu, „Ceasul umbrei", IL, 1969,10; Al. Protopopescu, Motzan Dicţionarul general al literaturii române 454 „ Ceasul umbrei", TMS, 1969,11; Dana Dumitriu, Peisaj marin, RL, 1974, 8; Mircea Iorgulescu, „Elementele", LCF, 1974,14; Cornel Ungureanu, „Elementele", 0,1974,9; Lucian Raicu, Un poet din promoţia lui Labiş, RL, 1975,17; Mincu, Poezie, 193-197; Piru, Poezia, II, 329-332; Eugen Barbu, Prospectare, LCF, 1976, 15; Poantă, Radiografii, I, 193-194; Florin Pietreanu, Un spaţiu al purităţii, TMS, 1977, 4; Artur Porumboiu, „Golful sălbatic", CRC, 1977,51; Sorin Titel, Roman de analiză, RL, 1978, 5; Lucian Raicu, „Erezii marine", RL, 1980,39; Alex. Ştefănescu, Poesia omnia vincit, TMS, 1981,4; Eugen Simion, „ Anamorfoze", RL, 1983,11; Costin Tuchilă, Formă şi deformare, LCF, 1983,18; Daniela Bistriceanu, „Anamorfoze", TR, 1984,24; Elvira Iliescu, Alunecarea lumii spre miracol, TMS, 1986,7; Ulici, Lit rom., 1,39; Dumitru Mureşan, Un roman parodic, VTRA, 1998,4; Enache Puiu, Utopie şi realitate, ST, 1998,4-5; Grigurcu, Poezie, II, 154-158; Dicţ. scriit. rom., III, 296-298. C.M.B. MOTZAN, Peter ( 7.VII.1946, Sibiu), critic literar, editor şi traducător. Este fiul Bertei Motzan (n. Krauss) şi al lui Bruno Walter Motzan, funcţionari. A studiat la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu (1959-1964) şi la Facultatea de Filologie, secţia germană-română, a Universităţii din Cluj (1965-1970) şi şi-a susţinut doctoratul în 1980 la Universitatea din Bucureşti, cu teza Poezia de limbă germană din România după 1945. Privire istorică şi sistematică. între 1970 şi 1988 a fost asistent, apoi lector la Catedra de filologie germanică a Universităţii din Cluj. Stabilit în Germania în 1990, va fi Gastprofessor pentru literatura germană modernă la Universitatea din Marburg (1991), iar din 1992 cercetător al Institutului „Siidostdeutsche Kulturwerk" din Munchen (devenit din 2001 Institut fiir deutsche Kultur und Geschichte Siidosteuropas), apoi director adjunct al acestui institut (2001) şi profesor asociat al Universităţii din Munchen. Este unul din fondatorii revistei „Echinox" şi redactor al paginilor în limba germană între 1968 şi 1972. Debutează în 1968 cu un articol despre Rainer Maria Rilke în ziarul „Hermannstădter Zeitung". A publicat peste trei sute de studii, eseuri, cronici literare, recenzii pe teme de literatură germană şi română în volume colective, în reviste academice, de cultură şi literatură, în periodice din România, Germania, Austria, Elveţia („Neue Literatur", „Karpathenrundschau", „Steaua", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Transilvania", precum şi în „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter" din Munchen, din colectivul căruia face parte, „Rhein-Neckar-Zeitung" din Heidelberg, „Frankfurter Allgemeine Zeitung", „Die Welt" ş.a.). A colaborat cu eseuri radiofonice în limba română la Radio Europa Liberă (1990-1994), va fi prezent în emisiunile de la Deutschlandfunk Koln şi Hessischer Rundfunk. M. este unul dintre fervenţii promotori ai literaturii germane din România atât prin ediţii însoţite de comentarii, din scriitorii germani ai spaţiului românesc, cât şi prin studii fie incluse în lucrări colective, fie autonome. Bine primită de critică a fost cartea Die rumăniendeutsche Lyrik nach 1944 (1980), în care perspectiva istorică este corelată cu cea estetică. Autorul procedează la o periodizare a liricii germane, subliniază interdependenţele cu poezia românească interbelică, ajunsă pe atunci la un nivel european, distinge înrâuririle exterioare şi tradiţia endogenă, descrie diversitatea tematică şi pluralitatea formelor de expresie, stabileşte liniile majore de evoluţie ale liricii germane din România în perioada contemporană. Critic mereu avizat, la curent cu noutăţile din teoria şi critica literară, în Lesezeichen (1986) el îşi amplifică aria de cuprindere. Pe lângă studii despre Oscar Walter Cisek şi Adolf Meschendorfer, îşi fac loc reflecţii teoretice privind estetica receptării, sociologia literaturii comparate, raportul dintre poetică şi realitate, cu referiri la nume cunoscute precum Hans Robert Jauss, Manfred Durzak, Klaus Schuhmann, Heinrich Vormweg. Un capitol îi este dedicat lui Rilke (receptarea istorică, scrierile sale de comentator al literaturii germane şi europene, un aprofundat studiu despre sonetul Apollo timpuriu din Poezii noi). Literaturii române i se acordă un spaţiu distinct, cu prilejul unor traduceri de referinţă în limba germană, fie din prozatori (Pavel Dan, proza scurtă contemporană de la Ovidiu Constantinescu la Mircea Nedelciu din cuprinzătoarea antologie a Evei Behring), fie din poeţi ca Ion Barbu („o sărbătoare a intelectului"), Lucian Blaga (se face o fină paralelă comparatistă cu Rilke), Aurel Rău (cu o analiză a timpului în multiplele sale forme de apariţie), criticul dovedindu-se un cunoscător al literaturii române nu numai pe coordonata istorică, ci şi în privinţa subtilităţilor de interpretare. De altfel, M. a intenţionat să-i familiarizeze pe cititorii germani şi cu lirica românească, prin traduceri îndeosebi din poeţii contemporani, unele rămase în publicaţiile la care a colaborat, şi îndeosebi în „Neue Literatur", altele reunite în volum, ca un gest de a crea o punte de cunoaştere între cele două culturi. Nu în ultimul rând, sunt de menţionat colaborările la antologiile Texte der rumănischen Avantgarde. 1907-1947 (Leipzig, 1988), cu traduceri din Scarlat Callimachi, Ilarie Voronca, Eugen Ionescu, Ştefan Roii, Gherasim Luca, şi Gefăhrliche Serpentinen. Rumănische Lyrik der Gegenwart (Berlin, 1998), cu texte din Traian T. Coşovei, Daniela Crăsnaru, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Virgil Mihaiu, Nicolae Prelipceanu, care pun în valoare lirica românească din secolul al XX-lea. După plecarea din ţară, M. s-a remarcat ca editor al unor masive volume de studii privind spaţiul germanic „străin", aşa-zisa „literatură germană regională" (Worte als Gefahr und Gefăhrdung, 1993, Die deutschen Regionalliteraturen in Rumănien. 1918-1944,1997 ş.a.). SCRIERI: Intrepretationen deutscher und rumăniendeutscher Lyrik (în colaborare), Cluj, 1971; Reflexe. Kritische Beitrăge zur rumăniendeutschen Gegenwartsliteratur (în colaborare), Cluj-Napoca, 1977; Die rumăniendeutsche Lyrik nach 1944, Cluj-Napoca, 1980; Lesezeichen, Cluj-Napoca, 1986; Worte als Gefahr und Gefăhrdung (în colaborare cu Ştefan Sienerth), Munchen, 1993; Die deutschen Regionalliteraturen in Rumănien. 1918-1944 (în colaborare cu Ştefan Sienerth), Munchen, 1997; Schriftsteller zwischen (zwei) Sprachen undKulturen (în colaborare cu Antal Mâdl), Munchen, 1999; Karl Kurt Klein (în colaborare cu Ştefan Sienerth şi Anton Schwob), Munchen, 2001; Deutsche Literatur in Rumănien und das Dritte Reich (în colaborare cu Michael Markel), Miinster, 2003. Traduceri: Nicolae Prelipceanu, Was tatest du in der Bartholomăusnacht?, Cluj-Napoca, 1985; Texte der rumănischen Avantgarde. 1907-1947, îngr. Eva Behring, Leipzig, 1988 (în colaborare); 455 Dicţionarul general al literaturii române Movilă Gefăhrliche Serpentinen. Rumănische Lyrik der Gegenwart, îngr. Dieter Schlesak, Berlin, 1998 (în colaborare). Repere bibliografice: Wemer Sollner, între provincialism şi universalitate, AFT, 1981,3; Virgil Mihaiu, Un literator al timpului nostru, ST, 1981, 7; Klaus Schumann, „Die rumăniendeutsche Lyrik nach 1944", „Weimarer Beitrăge", 1982,9; EmmerichReichrath, Diefăllige Synthese, in Reflexe, II, îngr. EmmerichReichrath, Cluj-Napoca, 1984,25-30; Ute RQ1, Gehaltvoll und beispielhaft, „Neue Literata", 1987,5; Ion Bogdan Lefter, „Lesezeichen", RL, 1987,15; Adrian Marino, Studii şi traduceri germane, TR, 1987, 53; Hans Bergel, „Klassische Zitate und Verse", „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter", 1992,2; Lexikon der Siebenbiirger Sachsen, Thaur bei Innsbruck, 1993, 346; Ştefan Sienerth, Trotz Bedeutungsverlust noch immer eine „Instanz", „Siebenbiirgische Zeitung", 1996,10; Alexander Ritter, Deutsche Minderheitenliteraturen. Regionalliteraturische und interkulturelle Perspektiven der Kritik, Miinchen, 2001,32-34,63-66. G.Dn. MOVILĂ, Petru (21.XII.1596, Suceava - 22.XII.1646, Kiev), cărturar. M., unul dintre fiii Margaretei şi ai lui Simion Movilă, ce a domnit scurt timp în Ţara Românească (1601,1602) şi în Moldova (1607-1608), se află după moartea tatălui său (1612) în Polonia, sub protecţia unor nobili polonezi. Urmează şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov, completându-şi studiile, probabil, la Academia Zamoiska din Zamosk, dar poate şi în Occident. Mai târziu va sprijini domniile fraţilor săi, Gavril şi Moise Movilă, după ce, la un moment dat, dorise pentru sine tronul Moldovei. Prestigiul ascendenţei voievodale, sprijinul nobilimii poloneze, solida sa cultură umanistă cu deschideri occidentale şi legăturile privilegiate cu mitropolitul Iov Boreţki de la Lavra Pecerska din Kiev au determinat alegerea sa, în 1627, ca arhimandrit al influentei mănăstiri kieviene. Mare prelat şi din 1633 mitropolit al Kievului, M. va trasa un vast program cultural-religios de emancipare a clerului ortodox, prin intermediul şcolilor şi al tipăriturilor, şi de consolidare a ortodoxiei răsăritene, periclitată de ofensiva catolicismului (prin „unaţia" de la Brest-Litovsk) şi a protestantismului. Contribuie la deschiderea, în 1631, a colegiului de la Lavra Pecerska, ce se va uni în 1632 cu şcoala Frăţiei Ortodoxe din Kiev, extinzându-şi, în decursul anilor, programul de studii după model apusean. Colegiul, ce va inspira pe cel înfiinţat după 1640 la Trei Ierarhi, în Iaşi, va deveni ulterior o reputată academie teologică. M. dezvoltă activitatea editorială de la Lavra Pecerska — traducând şi corectând texte, scriind prefeţe şi lucrări originale, supraveghind pregătirea meşterilor tipografi şi gravori, ca şi răspândirea cărţilor, imprimate cu litere latine, în Ţările Române. Revede Moldova în 1645, când oficiază la Trei Ierarhi nunta, cu substrat politic, a fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul protestant lituanian Janusz Radziwill. Activitatea cultural-religioasă desfăşurată de M. a marcat o reformă a tradiţionalei culturi bizantino-slave, aşezând-o în relaţie cu umanismul european. Acest proces de înnoire culturală slavo-ueraineană se răsfrânge favorabil în Ţările Române în timpul domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Mitropolitul Kievului trimite materiale şi meşteri tipografi pentru înfiinţarea unor tipografii româneşti la Câmpulung (1635), Govora (1637) şi Iaşi (1642), unde ajunge chiar Sofronie Poceaski, fost rector al Lavrei Pecerska. Ediţii rutene stau la baza unor tipărituri româneşti din epocă sau inspiră lucrări lexicografice în Ţara Românească. Predosloviile lui M. — polemice sau cu dedicaţie — sunt luate ca model de un Udrişte Năsturel sau de Teofil, mitropolitul Ugro-Vlahiei. Personalitate umanistă, M. a scris în latină, slavonă şi polonă mai multe prefeţe, memorii şi lucrări erudite de polemică teologică. Prefaţa slavonă la Triod ales (Kiev, 1631), închinată domnitorului Moise Movilă, conţine idei comparabile cu cele din învăţăturile lui Neagoe Basarab..., privitoare la îndatoririle „politiceşti şi duhovniceşti" ale conducătorului ţării. Prefaţa altui Triod, tot din 1631, dedicată protectorului Toma Zamoiski, aduce informaţii istorice despre Movileşti, în context polonez. Cuvânt duhovnicesc (Kiev, 1645) este editarea în polonă a discursului ţinut la nunta domnească de la Iaşi. Opera memorialistică a mitropolitului, redactată în slavona culturii medievale române, oferă bogate mărturii istorice şi de viaţă confesională. Intervenţia polemică în apărarea ortodocşilor suspectaţi de protestantism se reflectă în lucrarea Lithos..., tipărită sub pseudonimul Eusebie Pimen în 1644. Principala operă a lui M., scrisă în latină, mai cunoscută sub numele de Mărturisirea ortodoxă, este o lucrare teologică normativă pentru Biserica Răsăriteană, ce răspundea unor acuzaţii de erezie şi decădere, provocate de confesiunea ortodoxă, cu tente calvinizante, a lui Chirii Lucaris, apărută la Geneva, în 1633. Mărturisirea ortodoxă trebuia să obţină confirmarea Patriarhiei din Constantinopol în cadrul unui sinod ecumenic, ce s-a ţinut, date fiind neutralitatea poziţiei şi prestigiul în Orient al lui Vasile Lupu, la Iaşi între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, reunind prelaţi kieveni, greci şi moldoveni. Dezbaterile sinodului au reprezentat nu doar o limpezire de doctrină, ci şi un moment al colaborării teologice greco-româno-slave. în 1645, fără a accepta modificările teologale aduse de Meletie Sirigul în versiunea sa neogreacă, M. îşi tipăreşte lucrarea în polonă şi în slavona ucraineană (sub titlul de Catehismul cel mic). Operă de mare circulaţie, Mărturisirea ortodoxă a fost citată şi de catolicul port-royalist Antoine Arnauld în disputele dintre catolici şi protestanţi. La mănăstirea Snagov s-a tipărit, în 1699, sub îngrijirea lui Antim Ivi-reanul o ediţie grecească a lucrării. în româneşte ea s-a tipărit încă din 1691, la Buzău, din îndemnul lui Constantin Brân-coveanu, fiind tradusă de Radu Greceanu, cu aportul filologic al stolnicului Constantin Cantacuzino. Mult preţuită de români, Mărturisirea ortodoxă a lui M. a cunoscut numeroase ediţii ce reiau traduceri făcute de Radu Greceanu, Filaret Scriban, Barbu Constantinescu, Ghenadie Enăceanu sau Al. Elian. SCRIERI: Pravoslavnica Mărturisire a săbomiceştii şi apostoleştii Besericii Răsăritului, tr. Radu Greceanu, Buzău, 1691; Mărturisirea ortodoxă a apostoliceştei şi catoliceştei Biserici de Răsărit, tr. Filaret Scriban, Mănăstirea Neamţ, 1844; Mărturisirea ortodoxă, îngr. şi introd. Niculae M. Popescu şi Gh. I. Moisescu, pref. Tit Simedrea, Bucureşti, 1942; Mărturisirea ortodoxă a credinţei universale şi apostolice a Bisericii Orientale Movilă Dicţionarul general al literaturii române 456 - Ortodoxa confessio fidei catolicae et apostolicae Ecclesiae Orientalis, ed. bilingvă, tr. şi introd. Traian S. Diaconescu, Iaşi, 2001. Repere bibliografice: A. Philippide, Introducere în istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, 1888, 138-142; Iorga, Ist. Bis., I, 290-295, 297-300, 310-313; P.P. Panaitescu, L'Influence de l'oeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans les Principautes Roumaines, Paris, 1926; T.G.Bulat, Petru Movilă, prinţ de Moldova, apărător al ortodoxismului, Iaşi, 1941; Cartojan, Ist.lit., II (1942), 93-96; Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 ani. Consideraţii istorice în legătură cu sinodul de la Iaşi, Sibiu, 1943, passim; Ciobanu, Ist lit, I (1947), 253-259; Piru, Ist.lit., 1,87-88; G. Mihăilă, Petru Movilă, LRV, II, 260-263; Ivaşcu, Ist.lit., I, 129-132, 137, 140, 142-143; Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974, 23-35, 219-221, passim; Dicţ. lit. 1900, 590-592; Mazilu,'Proza, II, 51-53, 92-97; Mazilu, Vocaţia, 190-218; Păcurariu, Ist. Bis., II, 30-47; Dicţ. scriit. rom., III, 298-300. A.Sm. MOVILĂ, Sanda (pseudonim al Măriei Ionescu; 7.1.1900, Cerbu, j. Argeş — 13. IX.1970, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Este fiica Măriei (n. Niculescu) şi a lui Ion Ionescu, mic negustor. După ce îşi ia licenţa în filologie modernă, specialitatea limba franceză, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1924), devine funcţionară în Ministerul Instrucţiunii Publice. A fost soţia lui F. Aderca. începe să scrie de timpuriu, iar la şaisprezece ani îi apare o poezie în „Universul". în 1921 va fi prezentă cu versuri în „Sburătorul", unde E. Lovinescu îi dă numele literar sub care va fi cunoscută. Mai colaborează la „Flacăra", „Spre ziuă", „Năzuinţa", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Vremea", „Cele trei Crişuri", „Azi" ş.a. Editorial, debutează în 1925 cu volumul de poeme Crinii roşii. Atrasă din copilărie de insolit, de extraordinar, M. obţine un anume succes de critică la apariţia primelor poeme prin sceneria exotică, cu motive japoneze, şi prin miniaturalul graţios. Parnasianismul inerent modului poetic decorativ e inundat de o muzicalitate venită din simbolism, producătoare de atmosferă stranie, cele mai sensibile aspecte fiind vapo-rizarea imaginilor, fluidizarea versului, liber şi adesea alb, sugerarea stărilor sufleteşti prin obsesii cromatice. în producţia lirică ulterioară, feericul se dezvoltă în fabulos, spaţiul imaginarului se lărgeşte, iar în locul figuraţiei de evantai apar motive de baladă, legendă sau roman cavaleresc. Peisajele sunt mai ales de burg medieval, cu turnuri învăluite uneori de ceţuri nordice, bântuite de stafii. Cu timpul, gustul poetei pentru straniu, fantastic şi exotic începe să fie concurat de un simţ al realului, exprimat în versurile din volumul Călătorii (1946) prin visuri de cutreierare a planetei, în Fruct nou (1948) prin evocări ale coşmarurilor provocate de fascism şi prin dorinţa de implicare în timpul istoric. Proza anterioară instaurării regimului republican, îndeosebi romanele, se înscriu în perimetrul naturalismului prin interesul pentru ceea ce este ieşit din normalitate, pentru „cazuri" înfăţişând vieţi sfărâmate sau măcar traumatizate, suflete „desfigurate". O caracterizare, gândită de Ada Udrescu, protagonista romanului Desfiguraţii (1935), se aplică tuturor personajelor reprezentative ale romancierei: „Unde sunt sufletele noastre drepte de odinioară? Suntem desfiguraţi, desfiguraţi pentru tot restul vieţii." Fascinată în copilărie de Ludovic al Bavariei, descoperit într-un album, Ada Udrescu iubeşte în adolescenţă, simultan, doi băieţi. înainte de a se putea decide în favoarea unuia sau a altuia, ambii sunt mobilizaţi în 1916, şi unul dintre ei, Ştefan, moare pe front. Pe celălalt, Lucian, şi-l dispută, după război, două surori, Coralia şi Nicole. Cea de-a doua şi-l face soţ cu forţa, dar este înşelată de el cu prima şi, zdruncinată psihic, se afundă în bigotism. O altă fată, Milly, prietena cea mai apropiată a Adei, îşi pierde şi ea iubitul în război. Ca urmare, suferă o traumă, care o aruncă în ghearele desfrâului. Devine morfinomană, decade din ce în ce mai mult şi de frica poliţiei îşi ia lumea în cap. în cele din urmă, moare într-un hotel periferic din Iugoslavia, iar cadavrul ei e luat la Facultatea de Medicină ca material didactic. Ada însăşi, ajunsă între timp pianistă, neacceptând măritişul plănuit de tatăl ei, fuge de acasă şi se angajează, în Bucureşti, profesoară de pian la o şcoală catolică, unde superioara vrea să o călugărească. Evadează şi de acolo, traversează un episod erotic degradant, din care, spre deosebire de Milly, reuşeşte să iasă relativ teafără sufleteşte, spre a se consacra integral muzicii. Ceea ce ţine romanul e descifrarea plauzibilă a proceselor sufleteşti străbătute de personajele feminine. Al doilea roman, Marele ospăţ (1947), reeditat cu titlul Viaţa în oglinzi (1970), e construit cu tehnica lui Proust. Grigore Olmazu, moşier, avocat, fost ministru, revede, la vârste diferite, propriul trecut. Resuscită în „oglinzile" amintirii secvenţe, momente ale idilei din liceu şi din studenţia pariziană cu fosta soţie, care avea să îl părăsească, situaţii din lagărul german de prizonieri, scene din căsnicia devenită mai infernală decât acel lagăr ori situaţii din zilele când, în drum spre Paris, ca membru al guvernului, pentru negocierea unui împrumut de stat, a cunoscut într-o gară din Iugoslavia o mirabilă rusoaică, încarnare, în mintea lui, a idealului de feminitate, în fine — o aventură bucureş-teană cu o celebră actriţă franceză venită în turneu. Având, după ani, sentimentul că o regăseşte pe rusoaică în cumnata lui, Giulia, o italiancă, Grigore face pentru ea o pasiune demenţială, care duce la adulter. Toate aceste amintiri se mistuie intermitent în spectacolul unui lugubru incendiu. Făcând scrum conacul, incendiul răpune şi vieţile celor aflaţi în el: soacra lui Olmazu, nebună, şi fiicele lui. Cumnata s-a împuşcat, fratele tocmai se spânzurase. Şi aici, ca în Desfiguraţii, fluxurile vieţii interioare, marcate acum de mari tensiuni, de cutremurări distrugătoare, simt dezvăluite verosimil. Situaţia structurantă din roman — pasiunea a doi fraţi pentru aceeaşi femeie — este prefigurată în schiţă de nuvela titulară a volumului Nălucile (1945). O femeie pendulează între doi bărbaţi, care însă nu sunt fraţi, şi în Episod. în Cei trei o fată îşi dispută un băiat cu sora acestuia. Celelalte nuvele expun situaţii şi mai puţin obişnuite, ciudate sau patologice. Venit să elucideze un caz, un inspector şcolar îl lasă în suspensie, amintindu-şi că tatăl său, moşier, îi împuşcase mama, găsită în pat cu vechilul (15 minute). Un bărbat doarme pe un vârf de munte între două femei, ţinându-le pe amândouă îmbrăţişate (O noapte în munţi). O femeie devine amanta unui fost profesor 457 Dicţionarul general al literaturii române Mozaicul al ei, refuzat atunci, întâlnit pe stradă, întâmplător (Invitaţie la viaţă). O studentă deşteaptă, dar extrem de săracă, adorată de o colegă din societatea înaltă, preferă fratelui acesteia, excepţional de bine situat, pe un umil funcţionar, cu pleoape fără gene, saşiu (Jocurile mele). O minoră cu înfăţişare angelică se dovedeşte a fi o perversă (Logodnica iubirii). Două nuvele, Fetiţa se pregăteşte să moară şi O picătură de sânge, descriu agonii. Romanele din perioada socialistă evocă schematic şi tendenţios, în spiritul vremii, realităţi din lumea ţărănească argeşană dinaintea şi din timpul primului război mondial. SCRIERI: Crinii roşii, Bucureşti, 1925; Desfiguraţii, Bucureşti, 1935; Nălucile, Bucureşti, 1945; Călătorii, Bucureşti, 1946; Marele ospăţ, Bucureşti, 1947; ed. (Viaţa în oglinzi), Bucureşti, 1970; Fruct nou, pref. Octav Şuluţiu, Bucureşti, 1948; Pe văile Argeşului, Bucureşti, 1950; O vară la Şipotul Fântânilor, Bucureşti, 1957; Neuitatele călătorii, Bucureşti, 1958; Câte se petrec pe mare, Bucureşti, 1962; Versuri, pref. D. Micu, Bucureşti, 1966; Desfiguraţii. Nălucile. Viaţa în oglinzi, îngr. şi pref. Eugenia Tudor-Anton, Bucureşti, 1990. Traduceri: ArkadiGaidar, Timurşi băieţii săi, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu V. Cărăuşu); Alina Centkiewicz, Czeslaw Centkiewicz, S.O.S. Oameni pe banchiză, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Iosif Wulin); Lev Abramovici Kassil, Cupa gladiatorului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Natalia Radovici); Gabriela Zapolska, Imagini, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu I. Georgian). Repere bibliografice: Perpessicius, Lecturi, 233-241; Perpessicius, Opere, VII, 199-201, XII, 250-252; Streinu, Pagini, V, 74-76,108-109, 235-237; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 428-429; Mihail Sebastian, „Desfiguraţii", RP, 1935, 5341; Constantinescu, Scrieri, IV, 77-84; E. Lovinescu, Memorii, III, Bucureşti, 1937,86-87; Piru, Panorama, 61-66; Zaharia Stancu, Pentru oamenii acestui pământ, Bucureşti, 1971,317-319; Corbea-Florescu, Biografii, 1,143-150; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974,122-127; Dicţ. scriit. rom., III, 300-302. D.Mc. / 'La- wAAsrtAH * A^rtorcjjfiu . hm/m rcon^A roRT7M m srd ţnn iaioir/ju« taa ■ nintfctTtttj' fAtunAirn rtfb fcj Cuif rftikiKMH-6Orti~>Aw, ,Xk 4* *»rrm irrt% ţme&M rff* J * ir*' 1 (*> °(tv £TTtcrrt* tpfry' HM ~ * rJ> U- <-7* ' ' trţk %rrtr\nviftţ t> tt|Ai fTT^r Crrrk trrTa(dh» K *. ' _ n ry r-s PArrr,JL 4-1. rtfi irri rthfHMW <***&>** t> -4?^ Ay trvreitiiH * «ai.< 7 1 ^ j ^ tfHdfi i^rrTH «rrrot ^ r< H V -lL , ' Cronica universală, B.A.R., ms. slavon 636 MOXA, Mihail (sfârşitul sec. XVI - prima jumătate a sec. XVII), cronicar. Se cunosc puţine date despre viaţa lui M. El însuşi menţionează în cronica sa că este călugăr şi că a scris din îndemnul lui Teofil, episcopul Râmnicului, la 1620, servindu-se de izvoade slavoneşti. A folosit, pentru întocmirea cronografului său, versiunea slavă a cronicii lui Constantin Manasses (care fusese model de stil pentru cronicarii moldoveni Macarie, Eftimie şi Azarie), o cronică slavonă sârbească (1355-1490) şi o alta bulgară. M. a prelucrat toate aceste izvoare, le-a îmbinat şi le-a dat o anumită unitate, introducând unele date şi informaţii de istorie românească, folosind tradiţia şi câteva surse interne munteneşti. Cronograful său este o istorie universală, prima de acest fel în limba română, care înşiră întâmplările de la „facerea lumii" până la 1489, cuprinzând ştiri despre asirieni, egipteni, caldeeni, perşi, romani şi bizantini, despre împăraţii din Apus şi Răsărit, până la stabilirea domniei otomane în Europa. La sfârşit se ocupă de luptele turcilor cu bulgarii, sârbii şi românii, ocazie de a prezenta figuri de domni români: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare. Legende fantastice sau naraţiuni populare, legate de figurile istorice pe care le evocă, se întâlnesc în scriere mai la tot pasul. Foarte interesante sunt ştirile de la sfârşitul cronografului, adăugate de M., despre luptele cu turcii la Rovine şi Nicopole. Cronicarul scrie într-o limbă apropiată prin imagini de cea populară. Tot lui i se datorează şi traducerea din slavoneşte în româneşte a Pravilei de la Govora (1640), pe care o iscăleşte Mihail Moxalie. Ar mai fi tradus un Liturghier între 1620 şi 1630. SCRIERI: Hronograful lui..., îngr. N. Simache şi T. Cristescu, Buzău, 1942; Cronica universală, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1989. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 488-489; Margareta Ştefănescu-Serghi, Cronica lui Manasses şi literatura româno-slavă şi română-veche, Iaşi, 1927; Puşcariu, Ist. lit., 88-89; Cartojan, Ist. lit, II (1942), 135-136; Piru, Ist. lit, I, 94-95; K.H. Schroeder, Un manuscris necunoscut al cronografului lui Mihail Moxa, LL, 1971; Dennis Deletant, Un manuscris al lui Mihail Moxa din Muzeul Britanic, RITL, 1975,2; Dicţ. lit 1900,592-593; G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche în context european, Bucureşti, 1979,380-404; Dicţ. scriit. rom., III, 302-303. I.L. MOZAICUL, revistă culturală şi literară apărută la Craiova, săptămânal, între 3 octombrie 1838 şi 25 septembrie 1839. Profesor de desen şi caligrafie la şcoala publică din Craiova, Constantin Lecca, redactor şi editor, fost colaborator la „Bibliotecă românească" a lui Zaharia Carcalechi, intenţiona să facă din această primă revistă craioveană o tribună culturală a oraşului. Ecoul apariţiei, în presa anului 1838, a fost favorabil („România", „Albina românească", Gazeta de Transilvania"). Mugur Dicţionarul general al literaturii române 458 C. Lecca a tipărit în M. traduceri de nuvele, versurile semnate Gr. Canuş, câteva poezii şi fabule reluate din „Curierul românesc" şi din „Albina românească". Nemulţumit de conţinutul revistei şi dorind să găsească mijloacele necesare pentru a-i schimba formatul şi a-i îmbogăţi conţinutul, redactorul a oprit apariţia după primul an de editare. R.Z. MUGUR, Florin (7.II.1934, Bucureşti — 9.II.1991, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Rosei (n. Thau) şi al lui Leon Mugur, ziarist. îşi face studiile gimnaziale şi liceale la Şcoala „Sf. losif" şi la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti (1944-1954) .Timp de doi ani le întrerupe, lucrând ca redactor de gazete, precum şi la Radio. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960) este profesor în judeţul Argeş şi în capitală, între 1969 şi 1973 e redactor-şef adjunct la revista „Argeş", iar din 1973 funcţionează ca lector la Editura Cartea Românească. Debutează cu versuri despre munca tineretului pe şantiere în „Brigadierul" (1948), supliment al ziarului „Tânărul muncitor". Prima plachetă, Cântecul lui Philipp Miiller, îi apare în 1953, urmată de numeroase cărţi de versuri şi proză. Realizează şi două importante volume de convorbiri, cu Marin Preda (1973) şi cu Paul Georgescu (1982). A tradus din Serghei Mihalkov, Jif i Walker ş.a. In cazul lui M., biografia interioară nu se confundă cu bibliografia. Nu învolburarea grandilocventă a începutului, ci ambiguitatea agresivă, autoscopică a maturităţii determină realitatea de profunzime a scriitorului. Cântecul lui Philipp Miiller, Romantism (1956), Casa cu ferestre argintii (1959), Visele de dimineaţă (1961), Unde e oraşul de argint? (1965) sunt cărţi analizabile sociologic şi prea puţin estetic, cu toate că sunt departe de multe din aberaţiile propagandistice ale epocii. Eroismul programatic, triumfalismul şi idilismul revoluţionar din epoca şantierelor socialiste, recuzita esenian-labişiană ce contamina bruma de melancolie şi erotism sunt lizibile astăzi dacă nu chiar cu sarcasm, în orice caz cu circumspecţie. în privinţa acestui trecut acţionează — spune Paul Georgescu în convorbirile cu M. — „pluricazualitatea etajată", a cărei retrospectivă nu exclude cinismul: „Mătăluţă eşti vegetarian", sună ca o sentinţă verdictul prozatorului când poetul îşi aminteşte că în plin triumf alism stalinist zeci de mii de români „mai şi mureau... nu chiar într-o stare de totală libertate". Vegetarian sau carnasier, unica soluţie ar fi fost să te aperi prin a fi mereu tu însuţi. Este exact ce a făcut M. de la Mituri (1967), Destinele intermediare (1968) şi Cartea regilor (1970) la Cartea prinţului (1973), Roman (1975), Piatra palidă (1977) până la Portretul unui necunoscut (1980), Viaţa obligatorie (1983) şi Spectacol amânat (1985). Este exact ceea ce defineşte destinul lui Radu Antim, protagonistul romanului Ultima vară a lui Antim (1978), frate bun cu prinţul din Roman. Bufonul shakespearian, Hamlet, Ioan fără de Ţară, grimasa lui Prospero terorizat de halena lui Caliban, ghiduşia lui Puck sau făptura de Ariei sunt figuri emblematice. Dar cel care mediază aici caruselul relaţiilor este Jumătate, sublima jumătate ce domină — regal şi paradoxal, trist, sălbatic şi benign, agresiv sau tremurător, lucid, necruţător sau cu blândă conştienţă — întregul câmp heraldic al acestei poezii. Fermecător prin hidoşenie, deplin tocmai prin eterna-i neîmplinire, teluric la trup şi aerian la simţire, judecător vinovat de-a pururi, Jumătate „trăieşte în Ţara Necesităţii", cum se arată într-o pagină de eseu din Cartea numelor (1975). Danemarca medievală este o imensă puşcărie, unde nu există decât şapte personaje: Victima, Călăul, Falsul călău, Femeia, Judecătorul, Directorul închisorii şi, în fine, moartea însăşi, adică Ghilotina. Şi victimele, şi călăii sunt neputincioşi. Jumătate nu cunoaşte viaţa decât prin intermediul jumătăţii de moarte, adică prin el însuşi. împerechere de Urmuz şi Shakespeare, el trăieşte un perpetuu travesti. E rege nebun („mori de vânt cu o mie de aripi, cocoşi, pitici sălbatici, trâmbiţe de pene, / cocoşi regi albi, armate răvăşite, / vă iau de picioare şi vă rotesc/ deasupra capului/ şi se face o aureolă de ţipete/ deasupra capului meu"), fiind de fapt „ascunsul prinţ al unui adevăr". Este histrion cu pielea prăfuită şi dinţi de nichel, se joacă de-a himera leilor bătrâni, aleargă toată viaţa „între rege şi gropar", „printre zeii de lemn", obosiţi şi burduhănoşi, este Laios profet, Oedip, dar mai ales Hamlet. E pehlivan, „rege al destinelor intermediare", călăuză în exod 459 Dicţionarul general al literaturii române Mugur Portret de Nichita Stănescu ca Moise, bolnav de aer, tremurător şi exanguu, dar şi barbar. Este Manole şi Caiafa, iudă cu chip cristic şi demon fără identitate. Jumătate este simultan toate acestea, iar „seara, când lumea s-a golit de regi, / ne mai jucăm puţin de-a curţile mâhnite/[...] Hai să izbim cu sceptrele în pământ./ Hai de-a bastarzii/ Hai de-a prinţul fără umbră/ [...] Să plecăm repede, cât mai departe, acum, până nu începem să ne urâm de moarte, Măria ta". Teatralitate confină cu spaţiul poeziei lui Emil Botta, poetică a tăcerilor şi voluptate a elipsei, ca la Henri Michaux, imagerii de Corneliu Baba. „Din mine ce mai rămâne?" se întreabă Jumătate: „Nu mai ştiu./Trup obosit/ căzut pe jos/ în mijlocul/ destinului unei femei pe moarte." Asimilându-i-se chipul Poetului (un romantic în teritorii de expresionism), cavaler ioanic atins de frenezia ipostazierilor, nebunul satului (Valter), rigă Crypto închis în bibliotecă ori „prinţ victorios al milei", prinţul Jumătate („nu vă temeţi, mi se-întâmplă/ atât de rar să mă ridic în picioare/ în vremea veselă a vieţii mele") monologhează interogativ în numele însumării actoriceşti care îi compune existenţa: „Ce suntem? ce suntem? Un fel de fantomă a fugii/ un fel de formă a popasului/ cu sufletul continuând să fugă/ un fel de suspin al febrilităţii". Cum spune Lucian Raicu, „poezie torturată de nelinişti lucide, nutrită însă de zonele mai adânci, halucinante, ale reprezentării. O conştiinţă sensibilă, în stare de continuă pândă şi tensiune interogativă." Acest teribil „simţ al fragilităţii lucrurilor", observat de Eugen Simion, alături de fervoarea ipostazierilor, marchează materia interogativă: „şi ce să fac singur cu atâta dreptate?", dacă se va deschide o uşă, „cine va veni către noi?" Retorica lui „la ce bun?" domină maturitatea şi setea de amurguri a acestei poezii. Odată cu Viaţa obligatorie şi Spectacol amânat, detaşarea lucidă de care vorbea Gheorghe Grigurcu, ironia şi distanţarea postmodemă formează „o speţă de malefic minor, o descompunere asimilabilă, pe alocuri suavă": după incendiile discursive ale începutului şi combustia interogativă de mai târziu, ceea ce rămâne în final este tocmai „fumul mic al ironiei". Totul e punctat de vocabulele miniaturalului, ale derizoriului, ale fragmentarului: „câteva", „mărunte", „puţine", „mică". „Ironia, mica noastră Grecie" se proiectează acum în lucirile crepusculare ale epilogului imperiul de umbre şi deghizamente ale prinţului Jumătate. Păpuşarul a fost înghiţit de propriile-i plăsmuiri. „Şi dacă sunt eu, Dumnezeule/ eu/ degetul tremurător al smereniei care ne scrie încet?" De aici, din punctul central al îndoielii, nu se deschid decât două drumuri: cel alienant („să-ţi baţi joc de tine însuţi, da, însă cu entuziasm") şi cel prin care conştiinţa pierderii de identitate se confundă cu aflarea adevăratei identităţi a realităţii. „Mă duci târâş/ ca pe o targă un mort — / important e să ai o direcţie". Tocmai prin această instalare în deriziunea fabulatorie, în indecizia şi „levitaţia" semnificaţiilor, poezia lui M. din ultima ei etapă întâlneşte în câteva puncte vitale poetica generaţiei '80, la a cărei impunere redactorul Editurii Cartea Românească a contribuit într-un chip decisiv. Din romanticul euforic iese un poet al interogaţiilor; neliniştit şi sarcastic [...]. Esenţial la el este; mi se pare, un simţ (un sens) neobişnuit al fragilităţii lucrurilor. Toate imaginile care definesc raporturile cu universul din afară arată o ezitare, o teamă, o senzaţie de inconsistenţă şi o suferinţă provocată de inconsistenţă. [...] Florin Mugur nu s-a specializat, totuşi, în persiflarea miturilor, ca mulţi dintre colegii lui de generaţie. O parte din semnificaţia gravă a mitului se salvează şi această parte este cea care se vede, până la urmă, în poemele tremurate, tremurătoare... Eugen Simion SCRIERI: Cântecul lui Philipp Miiller, Bucureşti, 1953; Romantism, cu un portret de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1956; Casa cu ferestre argintii, Bucureşti, 1959; Rilâ Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur (în colaborare), Bucureşti, 1960; Visele de dimineaţă, Bucureşti, 1961; Serile din sectorul Nord, Bucureşti, 1964; Unde e oraşul de argint?, Bucureşti, 1965; Mituri, Bucureşti, 1967; Destinele intermediare, Bucureşti, 1968; Cartea regilor, Bucureşti, 1970; Aproape noiembrie, Bucureşti, 1972; Cartea prinţului, Bucureşti, 1973; Convorbiri cu Marin Preda, Bucureşti, 1973; Cartea numelor, Bucureşti, 1975; Roman, Bucureşti, 1975; Piatra palidă, Bucureşti, 1977; Ultima vară a lui Antim, Bucureşti, 1978; Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979; Portretul unui necunoscut, Bucureşti, 1980; Dansul cu cartea, Bucureşti, 1981; Vârstele raţiunii Convorbiri cu Paul Georgescu, Bucureşti, 1982; Viaţa obligatorie, Bucureşti, 1983; Spectacol amânat, Bucureşti, 1985; Schiţe despre fericire, Bucureşti, 1987; Firea lucrurilor, Bucureşti, 1988; Scrisori de la capătul zilelor, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 2002. Mugurel Dicţionarul general al literaturii române 460 Repere bibliografice: Constantin, Despre poeţi, 123-129; Sorianu, Contrapunct, 103-106; Caraion, Duelul 97-100; Stănescu, Poeţi şi critici 68-70; Poantă, Modalităţi, 229-230; Iorgulescu, Rondul, 56-63; Cristea, Un an, 139-142; Petroveanu, Traiectorii, 267-276; Dimisianu, Valori, 27-29; Cândroveanu, Alfabet, 143-152; Piru, Poezia, II, 48-52; Zalis, Tensiuni, 233-238; Culcer, Citind, 75-78; Laurenţiu, Eseuri, 156-162; Iorgulescu, Al doilea rond, 268-274; Raicu, Critica, 287-293; Tudor-Anton, Ipostaze, 131-137; Vlad, Lectura, 198-203; Georgescu, Volume, 55-58; Poantă, Radiografii, I, 147-152, II, 79-81; Stănescu, Jurnal, I, 282-286; Raicu, Practica scrisului, 318-321; Baltag, Polemos, 191-193; Grigurcu, Poeţi, 456-463; Alboiu, Un poet, 124-125; Ruja, Valori, 111-113; Doinaş, Lectura, 203-207; Cristea, Faptul, 266-272; Felea, Aspecte, II, 85-89, III, 75-86; Ştefănescu, Jurnal, 107-109; Negoiţescu, Alte însemnări, 151-156; Popescu, Cărţi, 113-116; Cândroveanu, Poeţi, 125-130; Culcer, Serii, 29-37; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 112-117; Tomuş, Mişcarea, 123-126; Ciobanu, Opera, 166-169; Ciocârlie, Eseuri, 114-125; Pop, Lecturi, 73-79; Raicu, Fragmente, 233-242; Condurache, Portret, 30-34; Simion, Scriitori, III, 225-234; Grigurcu, Existenţa, 173-185; Călinescu, Biblioteci, 188-196; Cistelecan, Poezie, 65-75; Cosma, Romanul,!, 273-274; Ioan Holban, Fericirea? Da, fericirea există, CRC, 1991, 8; Traian T. Coşovei, Lacrima primejdioasă, CNT, 1991,8; Florenţa Albu, Florin Mugur. In memoriam, VR, 1991,2; Gheorghe Grigurcu, Un sacerdot al poeziei, F, 1991,2; Cristea, A scrie, 266-272; George, Sfârşitul, IV, 254-260; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 301-304; Constantin, Complicitatea, 118-121; Pop, Pagini, 71-75; Perian, Pagini, 109-112; Dicţ. analitic, 1,265-267, IV, 384-386; Grigurcu, Poezie, II, 159-193; Manolescu, Lista, 1,141-152; Dicţ. scriit. rom., III, 303-306; Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi, Piteşti, 2003,107-119. D. C.M. MUGUREL, publicaţie apărută la Chişinău, lunar, din martie 1942 până în septembrie 1943. Continuă tradiţia şi programul revistei „Armonia", editată de elevii Liceului „Alecu Russo", dar are ambiţia de a depăşi condiţia de publicaţie şcolară, fiind animată de dorinţa încadrării în orizontul literar basarabean şi a prezentării, în acest scop, doar a scrierilor literare de reală valoare. M. şi-a luat drept moto cuvintele lui Alecu Russo: „Creier occidental şi inimă moldovenească". Conţinutul este marcat de evenimentele petrecute în Basarabia în iunie-iulie 1941 şi acest lucru transpare deopotrivă din conţinutul materialelor publicate, din tematica lor, dar şi din maturitatea gravă pe care o emană această publicaţie. Simt de menţionat nuvelele Părintele Gheorghe de Octavian Rusu, Trei morţi de-un Paşte de R. Sărăţeanu, povestirea Miraj de P. Dumitru. în M. A.E. Baconsky este prezent cu poezia Linişte. în primul număr din 1943 profesorul Ion Negrescu lansează un apel către redactorii revistelor şcolare pentru a-şi uni eforturile în vederea editării unei singure publicaţii interşcolare, mai exigente. Rubricile „Revista revistelor" şi „Vitrina cărţilor" dovedesc un interes constant faţă de viaţa literară din epocă. I.Dg. MUGURI, almanah literar apărut la Arad în 1859. Subtitlul acestei publicaţii a elevilor de gimnaziu şi a tinerilor intelectuali români era „Almanah pe anul 1859 prin conlucrarea junimei clericale şi studioase a claselor gimnaziale superioare". Redactat de Mircea V. Stănescu-Arădanul, M. înscrie în sumar încercările poetice ale lui I. Goldiş, N. Christian, G. Crăciunescu, August Russu, Vincenţiu şi Iulian Grozescu, G. Popovici, N. Costa, M. Şerban, Paul Draga, At. M. Marienescu, I.Puticiu şi Moise Bota. Atanasie Şandor e autorul unui îndemn intitulat încurajare spre înălţarea ştiinţelor folositoare şi a limbei materne, scris în hexametri şi pentametri, iar N. Christian semnează un articol-program, Onoraţi leptori, în care susţine că almanahul apare pentru a „restatornici" limba română în publicistica şi printre tinerii români din Arad. însă publicaţia este interesantă nu prin literatura tipărită, ci prin polemica pe care a prilejuit-o. Sărăcia inspiraţiei, dar mai ales limba hibridă întrebuinţată de tinerii ei colaboratori au stârnit protestele intelectualilor din Transilvania, dând ocazia să se discute chestiunea limbii române dintr-o nouă perspectivă, aceea de instrument al creaţiei poetice. Această discuţie va fi încheiată mult mai târziu de Titu Maiorescu, prin acerba critică făcută grupului de la M. în studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română. R.Z. MUGURI, revistă apărută la Turnu Măgurele, lunar, între 1 decembrie 1921 şi 1 februarie 1922. Este condusă de un comitet de redacţie, care va declara în editorialul inaugural: „Drumul nostru este hotărât de mai înainte: Frumosul în slujba Adevărului". O primă poezie a lui Constantin Asiminei se intitulează, ca atare, Muguri. Zaharia Stancu, care debutase cu câteva luni înainte, publică în fiecare număr câte o poezie (Plângeri de toamnă, Noapte de Crăciun şi în drum), alături de Florin Chiru-Nanov şi Al. Niţulescu. Proză semnează Ion Chiru-Nanov, iar C. Ungureanu se ocupă în ciclul „Scriitori teleormăneni" de Radu Grămăticul, cel care în secolul al XVI-lea a copiat o Biblie pentru Petru Cercel, şi de AL Depărăţeanu. Revista mai are rubricile intitulate „Frângurele", „Cronică teatrală" şi „Cărţi şi reviste". M.Ş. MUGURI, revistă apărută la Câmpulung, lunar, între 1 august 1922 şi aprilie 1923, sub conducerea unui comitet, director şi administrator fiind Aureliu Dancovici. Organ al cercului cultural omonim, M. este o publicaţie tradiţionalistă. Prin rubricile „Revista revistelor", „Cronica literară", „Cronica ştiinţifică" se încearcă menţinerea în actualitate şi efortul de a grupa o pleiadă de tineri începători. Publică poezie Vladimir Streinu, Tudor Muşatescu, Elena Farago, Donar Munteanu, George Baiculescu, Sanda Movilă, Eugen Constant, iar proză — Neculae Patraulea, A. Bădăuţă şi Teodar Solacolu, în timp ce Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu colaborează cu recenzii. Mai apar articole privitoare la H. Ibsen, St. O. losif, D. Anghel, Artur Enăşescu, E. Lovinescu. Alţi colaboratori: Victor Badiu, A. Rudeanu, Constantin Goran, Al. Marinescu, I. Valerian, D. Nanu, Mihail Lungianu. C.Br. MUGURI LITERARI, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 martie 1938 şi 30 ianuarie 1939, sub conducerea unui comitet de redacţie alcătuit din M. Ştefănescu, Emil Băicoianu, Iordache Răducu. Director: Iordache Răducu, prim-redactor: 461 Dicţionarul general al literaturii române Mumuleanu Silviu Lazăr. începând cu numărul 7/1938, se menţionează ca director Iordache Răducu, iar colaboratori, N. Crevedia, Virgil Carianopol, I.O. Suceveanu, Ovid Caledoniu, Ion Calboreanu, Mihail Straje. în Predoslovie, articolul-program, simt afirmate crezul şi ţelul publicaţiei: „Vom sluji Frumosului cu neclintita convingere că cele ale Trecutului şi Tradiţiei româneşti nu pot fi date la o parte ca lucruri răposate şi fără preţ". M. I. are rubrici diverse: „Cronica literară" (semnează Iordache Răducu, Jul. Giurgea, Mihail Straje, Cuza Marinescu şi Silviu Lazăr), „Cronica dramatică", „Recenzii", „Note", „însemnări", „Cartea străină" (scrie M. Ştefănescu), „Cartea franceză". Revista se vrea expresia unei grupări de tineri scriitori, dar nu ajunge să-şi formuleze un program prea clar. Se publică versuri de Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Ion Calboreanu, Vlaicu Bârna, Ion Th. Ilea, Ovid Caledoniu, Silviu Lazăr, Teodor Scarlat, Em. Papazissu, Ion Şiugariu. Numărul 6/1938 este dedicat poetului Octavian Goga, omagiat prin articole semnate de Iordache Răducu şi Cristofor Dancu, ca şi prin versurile lui George Gregorian şi Zaharia G. Buruiană. Este selectată proză de Mihail Drumeş, Mihail Şerban, N. Crevedia, N. Ladmiss- Andreescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Aurel Călinescu, Alice Gabrielescu, Şt. M. Lazăr, Eufrosina Pallă-Arion. Articolele şi eseurile sunt semnate de Vintilă Horia, Traian Stoica, Mihail Lazăr şi I. Gh. Bădică. Rubrica „Cronica literară" oferă recenzii ale unor cărţi semnificative şi anunţă apariţii importante, între care Gorila de Liviu Rebreanu, Maitreyi de Mircea Eliade şi în casa bunicilor de Ionel Teodoreanu. Se reţin din „Cronica revistelor" însemnările despre „Gândirea" condusă de Nichifor Crainic, „Cronica măruntă" afirmă că poemul Maria Doamna de Aron Cotruş „va rămâne în istoria poeziei piatră de hotar", „Cronica dramatică" se opreşte la piesele Sfântul a biruit legenda de Marcu Beza şi Rudele de N. Iorga. Alţi colaboratori: Valeriu Cârdu, Petru M. Butucea, Viorel Şuluţiu, Coca Farago, Şerban Bascovici, Grigore Bugarin, E. Ar. Zaharia, Ioan Ursu, Ileana Busuioceanu, C. Salcia. CA. MUGURI NOI, revistă apărută la Oradea, lunar, din octombrie până în decembrie 1932. Publicaţia are drept ţintă să răspândească „în straturi cât mai largi slova românească" şi să procure cititorilor „o clipă de reconfortare morală şi trupească". Este o publicaţie destinată unui public larg, în scopul popularizării unor valori literare. Rubrici: „Informaţiuni", „Galantar literar", „Curierul literar şi artistic", „Revista revistelor". Colaborează cu versuri Horia I. Gheorghiţă, George A. Petre, Constantin Doboş, Şt. Oprişanu, Ion Th. Ilea, Petre Damaschin, cu proză — M.G. Samarineanu, Al. Olteanu, cu eseuri — George Bota (Filosofia valorilor), Al. Olteanu, D. Theodorescu, iar Mihail Gyally semnează o notă biografică despre Jokay Mor. „Curierul literar şi artistic" şi „Galantar literar" semnalează apariţii de cărţi, între care Patul lui Procust de Camil Petrescu, Tablete din Ţara de Kuty de Tudor Arghezi, Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade şi Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Este consemnată şi activitatea unor reviste, precum „Viaţa românească", „Darul vremii" ş.a. C.A. MUGURUL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 1 octombrie 1888 şi martie 1889. Un comitet îşi asumă răspunderile redacţionale şi editarea periodicului, care se adresează tineretului, în scopul de a contribui la răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice şi, mai ales, a literaturii originale. Revista nu a tipărit articole de ştiinţă. în schimb, literatura tinerilor redactori şi atitudinea plină de bunăvoinţă manifestată prin „Poşta redacţiei" faţă de corespondenţi au atras un număr relativ mare de cititori. în M. a publicat versuri muzicale, dovedind, în egală măsură, sensibilitate poetică şi o bună cunoaştere a poeziei eminesciene, sub semnătura Giopone, un autor al cărui pseudonim rămâne încă nedezlegat. C. Dimitriu dă versuri şi nuvele prin nimic memorabile. Ciopone şi O. Carp traduc din Heine, se tipăresc şi traduceri din Musset (de C. Dimitriu), din Tolstoi şi Gogol. Cu poezii populare, culese la Berevoieşti, colaborează D. Nanu, care, după o susţinută corespondenţă cu redactorii, debutase în numărul 5 cu poezia Lacrimi de toamnă. R.Z. MUMULEANU, Barbu Paris (1794, Slatina - 21.V.1836, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o modestă familie de târgoveţi; copil încă, M. locuia în Bucureşti. Va ajunge logofăt în casa boierului Constantin Filipescu, traducător al lui Byron. Cu înclinaţii spre lectură, îşi formează o cultură de autodidact: cunoştea Alexandria, scrierile lui I. Barac, V. Aaron, Petru Maior, Costache Conachi, Iancu Văcărescu, vorbea despre Homer ca despre treapta cea mai înaltă a poeziei, îi cita pe Aristofan, Euripide, Hesiod, Vergiliu, Ovidiu. Surprinzător, în raport cu lecturile sale clasice definiţia dată poeziei („o mişcare a simţirii, o patimă sufletească şi o naştere a fandasiei") este în esenţă romantică, acordând primat spontaneităţii (simţirii, „fandasiei") faţă de compunerea raţională. M. intuieşte şi înrudirea dintre poezie şi muzică. Chiar dacă nu sunt originale, asemenea idei sunt singulare în epocă. Erotica din primul său volum, Rost de poezii adecâ stihuri (1820), îl apropie pe M., prin accentele neoanacreontice şi sentimentalismul lăutăresc, de Conachi şi de poeţii Văcăreşti. Poeziile exaltă un hedonism împrumutat din At. Christopoulos, lipsindu-le însă nota de senzualitate graţioasă caracteristică liricii acestuia, chiar dacă unele versuri sunt de-a dreptul traduceri. Stihurile bachiceşti preiau tonul cântecului de lume, dar patetismul (tânguiri, blesteme) le scade valoarea. Odă râvnitoare spre învăţături, scrisă cu prilejul deschiderii la Bucureşti a Şcolii de la „Sf. Sava", indică orientarea spre problemele epocii şi spre ideile iluministe. Pentru mărirea omului, Pentru neputinţa omului amintesc discursurile lui Voltaire din Sur l'homme. Filosofia sceptică a acestor versuri e înlocuită, în Caracteruri (1825), de satira activă, cu finalitate precisă, de îndreptare. în portretizarea patimilor omeneşti, tributară lui Teofrast şi La Bruyere, tendinţa şi expresia generalizatoare, ţintind către tipologia clasică a modelelor, se aliază cu înverşunarea polemică. De unde naturalismul în limbaj, invectivele, mulţimea detaliilor ce individualizează şi dau tablourilor autenticitate, culoare locală. Verva imprimă „caracterelor" mişcare, transformându-le în mici scenete Munca Dicţionarul general al literaturii române 462 (Defăimătorul). Obositoare lungimi, ca şi discursivitatea nu au putut fi totuşi evitate. Prefaţa volumului e o virulentă critică, în spirit iluminist, a societăţii timpului. Poema Plângerea şi tânguirea Valahiei asupra nemulţemirii streinilor ce au derăpănat-o, apărută în 1825, la Buda, fără semnătură (ceea ce a dat naştere la controverse privind paternitatea ei), este o elegie exprimând durerea şi mânia ţării în haosul provocat de Eterie. Prin alegorie şi prin tonul liric (de rugă şi blestem), Plângerea şi tânguirea Valahiei... precedă Cântarea României. Reprodusă de Aron Pumnul în Lepturariu rumânesc..., a fost cunoscută de Mihai Eminescu, în Epigonii M. fiind evocat ca un „glas de durere". Sub influenţa unor lecturi din Gray, Young, Joseph Thomson, Lamartine, M. adoptă faţă cu natura şi eternitatea atitudinea contemplativă a romanticului (Poezii, 1837). Nestatornicia vieţii omeneşti devine motivul liricii sale (Memoria celor trecute, Toamna, Vremea, Greierele, Clopotul, Mormîntul). Utilizarea stângace a mijloacelor de transpunere a sentimentului, absenţa fiorului şi a transfigurării menţin meditaţia în exterioritate şi cadrul în decorativ. Frecventele aluzii mitologice atestă preromantismul poetului. înrâurit direct de Joseph Thomson pare a fi M. în evocarea anotimpurilor. Dar aici el reuşeşte, când nu diluează lirismul prin descrieri dilatate, să redea prospeţimea şi puritatea agrestă. Meditaţii precum Adevărul, Prieteşugul îl vestesc pe Grigore Alexan-drescu. începutul omului şi starea orăşănească glosează, în felul lui J.-J. Rousseau, asupra decăderii prin civilizaţie, iar Omul, construită pe antiteze şi amintind de Alexander Pope, este interesantă prin reflecţia asupra măreţiei şi neputinţei existenţe umane trecătoare. Pesimism şi melancolie sunt notele caracteristice ale acestui volum postum, prin care, cu ecouri din lirica occidentală, M. deschidea drumul meditaţiei. Tot el, prin Caracteruri, după I. Budai-Deleanu şi înainte de Gr. Alexan-drescu, a consolidat satira. Scrierile sale schiţează drumul urmat de întreaga lirică românească în secolul al XlX-lea. SCRIERI: Rost de poezii adecă stihuri, Bucureşti, 1820; ed. 2, Bucureşti, 1822; Caracteruri, Bucureşti, 1825; Plângerea şi tânguirea Valahiei asupra nemulţemirii streinilor ce au derăpănat-o, Buda, 1825; Poezii, Bucureşti, 1837; Scrieri, îngr. şi pref. Rodica Rotaru, Bucureşti, 1972. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, 1,40-44, 80-86; G. Zagoriţ, Poetul Barbu Paris Mumuleanu, bard al anului 1821, „Gazeta cărţilor", 1921,2; Densusianu, Lit. rom., E, 75-87; Călinescu, Ist lit (1941), 118-122, Ist lit (1982), 117-120; Popovici, Romanţ rom., 110-126; N. A. Ursu, Paternitatea poemei „Plângerea şi tânguirea Valahiei" şi unele versuri necunoscute ale lui Barbu Paris Mumuleanu, LR, 1965,5; Ist. lit., II, 206-210; Anghelescu, Preromant. rom., passim; Păcurariu, Clas. rom., 48-54; Cornea, Originile, 364-386; Dicţ. lit. 1900,593-594; Scarlat, Ist poeziei, I, 236-240; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997, 395-397; Dicţ. analitic, 1,121-122; Dicţ. scriit rom., III, 306-308. S.C. MUNCA, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 25 februarie 1890 şi 23 octombrie 1894. Cu puţin timp înainte de a ieşi primul număr al cotidianului „Lumea nouă" (2 noiembrie 1894), M. îşi suspendă apariţia. La început comitetul de redacţie este format din I. Nădejde, C. Miile, I. Catina, Panait Muşoiu şi AL Ionescu. Din 24 februarie 1891 conducerea periodicului revine comitetului executiv al Clubului Muncitorilor, compus din I. Nădejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, Al. G. Radovici, C. Miile, Al. Georgescu şi Anton Bacalbaşa. După ce în aprilie 1893 se constituie Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, M. devine organul de presă al partidului, sub directa responsabilitate a Consiliului general. însărcinat cu redactarea gazetei va fi în această perioadă, aşa cum rezultă dintr-un anunţ inserat în paginile ei, Anton Bacalbaşa. Un an mai târziu, prin august 1894, direcţia era girată de I. Nădejde. Rostul gazetei a fost unul politic. Predomină luările de poziţie în cele mai însemnate chestiuni sociale şi politice, prin articole privind organizarea muncitorilor, activitatea cluburilor muncitoreşti şi apoi a partidului. Rubricile literare nu au ocupat niciodată un spaţiu prea mare, iar literatură propriu-zisă s-a publicat puţină. Totuşi, chiar din primul an s-a făcut loc unor comentarii, mai ales ale conducătorilor gazetei, privitoare la menirea socială a literaturii, la rolul intelectualului şi al artistului în societate. Astfel, în continuarea atitudinii statuate de „Contemporanul" şi de pe aceleaşi poziţii politice, s-a militat şi prin M., aşa cum s-a făcut şi prin „Democraţia socială" sau „Adevărul", şi înainte de „Lumea nouă ştiinţifică şi literară" ori de „Evenimentul literar", pentru o artă angajată. Promotorii acestei campanii de presă au fost C. Miile şi Anton Bacalbaşa, prin articole ca O literatură nouă şi, respectiv, Arta populară. Li s-au adăugat S. Sanielevici care, sub pseudonimul Şt. Sacâz, polemiza cu Al. Vlahuţă (în chestia artei, Din luptele „ Vieţei" ş.a.) şi H. Sanielevici (Cu privire la discuţia asupra artei). Cu articole în care au dezbătut de multe ori aceleaşi probleme au colaborat C. Dobrogeanu-Gherea (şi sub pseudonimul I. Vasiliu), G. Ibrăileanu (sub pseudonimul Cezar Vraja), Raicu Ionescu-Rion. Scrieri literare au dat Sofia Nădejde, C. Miile, Anton Bacalbaşa, Gh. Nădejde (sub pseudonimul Leon Gârbea), C.Z. Buzdugan, Eugen Vaian, I. Catina, Mihai Pastia, Traian Demetrescu, A. Steuerman (De la Iaşi, De la Prut), C.A. Teodoru (C. Ghindă), I.N. Roman, I. Păun-Pincio, N. Tofan, V. Pop, Z.C. Arbore. în M. a debutat Jean Bart (Eugeniu P. Botez), sub semnătura Gh. Rot, cu un articol intitulat Să ne dumerească, şi tot în săptămânalul socialist el a mai publicat un articol iscălit Tr. (abreviere pentru Trotuş, pseudonim frecvent întrebuinţat). R.Z. MUNCA, săptămânal politic apărut la Bucureşti între 21 ianuarie şi 18 februarie 1896. Un grup de social-democraţi, printre care C. Miile, Panaite Zosân, Panait Muşoiu, B. Bră-nişteanu, Gr. Mălinescu ş.a., editează M. în continuarea ziarului cu acelaşi titlu care apăruse între 1890 şi 1894. Ei marcau astfel diferenţa de opinii în raport cu conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, pe care o acuzau de oportunism. Miile, Muşoiu şi Zosân scriu în fiecare număr articole polemice. B. Brănişteanu trimite de la Roman un studiu politic intitulat Poporanismul. Zosân este şi autorul unor excelente portrete ale scriitorilor I. Păun-Pincio şi N. Beldiceanu, precum şi al unor schiţe de atmosferă, care apar 463 Dicţionarul general al literaturii române Munca sub titlul Palatul de justiţie. Gr. Mălinescu publică poemul Proletarii, un I. Zâne face o paralelă între Schiller şi Eminescu, iar P. Muşoiu traduce câteva fragmente din romanul lui Cernâşevski Ce-i de făcut. Unele colaborări ale lui S. Sanielevici simt semnate cu pseudonimul Şt. Sacâz. R.Z. MUNCA, revistă apărută la Piatra Neamţ, săptămânal, din 10 octombrie 1904 până în 1906. Editori sunt Mathilde şi C.D. Gheorghiu. Publicaţie tradiţionalistă, ce intenţionează a fi democratică prin publicul larg căruia i se adresează, iar enciclopedică prin conţinutul tematic variat, M. are de fapt un caracter eclectic. Programul cultural nu este bine definit, criteriile valorice au prea puţină importanţă în alegerea autorilor publicaţi. în sumar intră legende, jocuri, poveşti, poezii, romane, nuvele etc. de Calistrat Hogaş, N. Beldiceanu, P.V. Grigoriu, N. Ţincu, V.A. Urechia, Gr. H. Grandea, Th. D. Speranţia, M. Gaster, E. Lovinescu, T.T. Burada, Şt. St. Tuţescu, cât şi numeroase traduceri (poezii, teatru, romane, nuvele, schiţe) din literatura universală, din autori al căror registru cuprinde poezia romantică şi parnasiană, proza realistă şi naturalistă, de anticipaţie şi istorică, fantastică şi satirică ori teatrul de idei ibsenian. C.A. MUNCA INTELECTUALĂ, revistă apărută la Cernăuţi, săptămânal, între 2 februarie şi 16 martie 1930, având subtitlul „Solia Moldovei de Sus". Director este Eugen Liteanu. Publicaţia urmăreşte „încurajarea celor ce fac primii paşi în literatură", se spune în articolul-program intitulat Desluşire. Gruparea revistei, formată din reprezentanţi ai noii generaţii bucovinene în curs de afirmare, doreşte să cultive valorile artistice şi literare necontaminate de influenţele mediului social-politic, să ofere, aşadar, „un bogat material informativ din domeniul beletristicei, ştiinţei şi artei în general". Această expresie a creaţiei în libertate devenea, pentru tinerii bucovineni, o formă de afirmare naţională în condiţiile favorabile create prin revenirea la patria mamă. încercarea de a pune în valoare specificul naţional şi, în acelaşi timp, de racordare cu tendinţele culturale şi artistice manifeste în Europa motivează stilul eclectic al revistei, amestecul de tradiţionalism şi modernism, de ruralitate şi urbanitate. Colaborează, mai cu seamă cu versuri, Mircea Streinul, N. Roşea, Traian Chelariu, actorul Mişu Fotino, Theodor D. Păunescu, Al. Mareş, Iulius Plumbeanu. C.A. MUNCA LITERARĂ Şl ARTISTICĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 12 aprilie 1933 şi aprilie 1936. Redactori: N. N. Şerbănescu şi Ioan Georgescu. Publicaţia are scopul „de a forma o asemenea falangă de epuraţie morală", al cărei talent să fie „pus în slujba moralizării vieţii sociale" (Şerban Ionescu, Literatura ca factor de moralizare a vieţii sociale). Cuprinde rubricile „Cronica literară", „Noutăţi literare", „Panorama", „Gazete şi reviste", „Vor apare", „Noutăţi străine", „Cărţi în curs de apariţie". Sunt incluse în sumar versuri de G. Bacovia literară _ şl artistică ] msm e» CAMIL PETRESCU filial ggiS». : r»ui tanti‘Xt rienraUstatmim mtonilnî ifwtţfk: P*ul *» ; «ii *rşire« ' \ţ:. J*'.... , ŞAft feţe-ţi; sfeaiti teii rtspumtsre in a- i-gr*rsamiticului.. .■ • ■ LI IfiSPAITIE • ti Sv0rocsi ş& ist pat fi. U 35 iile». asum* «tratfuni ca. ţac£etaEsi4 aOscă-vtSKa „ ; , “ . ' * Gfoitf ţavăâ, eritPcai •fcpo&kn&tw»-. da Oetombîfc 8 tESîiaJ ÎS.S vrtaitii m&sitsir ‘ ~ ffolleitşti fâTOtfUsah to-amatfe aertfg că-ţi îa^cît», s* si „Seta* ISasV. ÎGlr’ya tarfie? _Ji)s -llSGRţit dez&stTOitsS AU' t» feţţiîici, pe caro** tirăiuL din -sitod Geţh&t&ifisa- { <0^. ' -'te m-i* *a*. «Sto VttesiiS «t ptam* ttett 4* tmae^ ws tu t 1 Qffre Ăştia nu dnmtkictl Wlo*,foto»to âwfftutofi «o* jarffiflr. *»» «• » p„o4*rff* di'icA blttîia j T*d«r lN|«tcitB • «titsmllşiBor ia «i» isoti SI* ' ■i pr»Mtelite Hi inf (Amurg, Demult), Camil Petrescu (Cercul), V. Voiculescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Zaharia Stancu, Horia Furtună, Virgil Carianopol, Mircea Streinul, Adrian Maniu. Proza este semnată de G. Bacovia, Tudor Muşatescu, Al. Cazaban. Predomină articolele de critică şi istorie literară, avându-i ca autori pe Camil Petrescu (Bilanţuri literare, O problemă naţională: cartea, Liviu Rebreanu. Portret)), Em. Ciomac, Radu Gyr. La rubrica „Ancheta noastră" (21/1935) răspund scriitorii N.N. Condeescu, Nichifor Crainic, E. Lovinescu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, V. Ciocâlteu, Paul I. Papadopol. Revista abundă în recenzii şi semnalări de cărţi recent apărute ale unor autori precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Eugen Jebeleanu, Panait Istrati, Perpessicius, Ion Pillat, V. Voiculescu, Petru Comar-nescu, Ilarie Voronca. Sunt cultivate valorile literaturii române şi este vizat un public instruit. Alţi colaboratori: D. Ciurezu, Ion Manolescu, Radu Boureanu, Dumitru Cosma, Scarlat Preajbă, A. Nour, Dinu Roco, Mia Frollo, Gh. Carare (sub pseudonimul Georges Carara), C. Dan Pantazescu. C.A. MUNCA ŞTIINŢIFICĂ Şl LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 26 februarie şi 16 octombrie 1894. într-un articol din „Munca", scris de C. Miile cu o săptămână Muncă Dicţionarul general al literaturii române 464 înainte de a ieşi de sub tipar M.ş. şi I., se afirma că aceasta va fi un supliment al săptămânalului socialist, afirmaţie reluată în editorialul întâiului număr al noii gazete. Câteva săptămâni mai târziu „Munca" se delimita însă de publicaţia literară, anunţând că între cele două redacţii, deci şi între cele două periodice, nu există nici o legătură. M.ş. şi I. a fost, de fapt, redactată şi subvenţionată de studentul medicinist C. Popescu-Azuga, activist socialist, publicist şi traducător. Articolul-program enunţă ideea că muncitorii au nevoie de o publicistică ştiinţifică şi culturală scrisă pe înţelesul lor. Din literatură se va publica „tot ce e de valoare", adică foarte multe traduceri din scriitori clasici (Teofrast, Esop, Plaut, Iuvenal) sau de circulaţie europeană (Byron, Lenau, Fraţii Grimm, Heine, Bjornson, Tolstoi, Nekrasov, Turgheniev, Korolenko, Garşin, La Fontaine, Hugo, Balzac, Maupassant, Sienkiewicz). Fiecare text tradus este însoţit de o prezentare succintă a scriitorului respectiv. Unele transpuneri din Heine sunt făcute de O. Carp, care întrebuinţează pseudonimul Alastor. C. Popescu-Azuga tălmăceşte din Byron şi Heine, iar Cornelia V. Morţun din Maupassant. Câteva poezii şi poeme în proză aparţin lui I. Păun-Pincio şi lui V.G. Morţun. Din fabulele lui Grigore Alexandrescu se retipăresc Lupul moralist şi Şarlatanul şi bolnavul, iar dintre poeziile lui Mihai Eminescu, Sara pe deal. Sumarul cuprinde şi articole de popularizare în maniera „Contemporanului", scrise de C. Popescu-Azuga (sub pseudonimul Gregorian). R.Z. MUNCĂ Şl VOIE BUNĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, apoi bilunar, între 15 aprilie 1939 şi 15 august 1940. Director este Mihail Sadoveanu, iar redactor, Octav Livezeanu. Apare din iniţiativa ministrului Muncii, Mihai Ralea, şi reprezintă gruparea Muncă şi Voie Bună, care pune în practică programul Frontului Renaşterii Naţionale. Creat de Carol al II-lea ca instrument politic menit să sprijine regimul dictaturii regale şi să angreneze cetăţenii la guvernare, Frontul Renaşterii Naţionale este dirijat direct de rege şi are drept scop înlocuirea partidelor politice şi a sindicatelor, care fuseseră desfiinţate. Aderă la această mişcare şi, implicit, publică în paginile revistei, intelectuali cu simpatii de stânga. Dacă forţele politice de dreapta s-au opus acestei mişcări cerând revenirea la sistemul parlamentar, intelectuali cu vederi de stânga s-au arătat dispuşi să includă în discursul lor politic clişeele populiste ale Frontului Renaşterii Naţionale. La puţin timp după transformarea acestuia în Partidul Naţiunii şi accentuarea orientării antisemite ca urmare a apropierii de Germania hitleristă, revista îşi încetează apariţia. Programul ei a fost într-adevăr impus „de sus", dar nu şi colaborarea scriitorilor. Unii scriitori au aderat în speranţa că vor fi promovate valorile etnice şi etice în artă şi literatură, continuându-se astfel reformele culturale şi sociale din mediul rural. Alţii au avut motivaţii conjuncturale, apartenenţa la Front fiind o condiţie indispensabilă pentru promovarea socială, mai ales după ce fuseseră răsplătiţi cu premii de excelenţă din partea Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". Imediat după 1944 unii dintre aceştia vor intra în primele rânduri ale Partidului Comunist, devenind şi adepţi ai realismului socialist. Rubricile obişnuite sunt „Cronica", „O bibliotecă a muncii", „Luna cărţii", „Literatură. Teatru. Artă", „Munca în literatura română", „Mari călători", „Cărţi. Reviste". Contribuie cu articole şi proză Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Geo Bogza, Simion Mehedinţi, Ionel Teodoreanu, Ion Pas, Mihail Sebastian, Profira Sadoveanu, Emanoil Bucuţa, C. Rădulescu-Motru, Camil Baltazar, Vladimir Streinu, Victor Eftimiu, George Lesnea, George Buznea. Alţi colaboratori: AL Vasiliu, Mihail Straje, N. Cristinoiu, Andrei Brânduş, Mircea Florentin. C.A. MUNTE, Aspazia (pseudonim al Aspaziei Munteanu; 11.V.1903, Tereblecea-Cernăuţi — 1944, Focşani), poetă. Este fiica Victoriei şi a lui Costan Scripcari, ţărani. A absolvit Şcoala Normală la Cernăuţi în 1922. Se căsătoreşte şi pleacă la Viena, ca funcţionară de bancă. Rămasă curând văduvă, se întoarce în România, fiind învăţătoare la Ipoteşti (Suceava) şi Cozmin (Cernăuţi). împreună cu Lazăr Munteanu, noul ei soţ, 465 Dicţionarul general al literaturii române Muntean şi cu alţi intelectuali din zonă întemeiază un cenaclu literar, desfiinţat odată cu invazia sovietică. în 1934 editează la Plaiul Cosminului, în colaborare cu Neculai Pavel, revistă gândiristă „Plai". M. a debutat cu versuri, probabil în 1928, la „Revista tinerimii" (Dorohoi). Va colabora la „Voinţa şcoalei", „Orion", „Junimea literară", „Convorbiri literare", „însemnări", „înnoiri", „Glasul Bucovinei" ş.a. Versurile, adunate în volumele învolburări (1933), Luminişuri (1936) şi Diamante albe şi negre (1938), se încadrează în mişcarea iconaristă bucovineană prin fragmentarea de tip modern a imagisticii şi printr-o peisagistică citadină inspirând melancolie. în colaborare cu Neculai Pavel a tipărit în 1934 un Breviar de poezie bucovineană contemporană. SCRIERI: învolburări, Cernăuţi, 1933; Mia, Cernăuţi, 1933; Luminişuri, Cernăuţi, 1936; Diamante albe şi negre, Bucureşti, 1938; Pe urme cosânzene, Cernăuţi, f.a. Antologii: Breviar de poezie bucovineană contemporană, Cernăuţi, 1934 (în colaborare cu Neculai Pavel). Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „învolburări", VRA, 1933,310; Pompiliu Constantinescu, Bucovina poetică (câteva observări), VRA, 1934, 329; N. Niculescu, „Mia", „Gând nou", 1934, 3; George Drumur, „Mia", GBV, 1934,4243; George Drumur, „Breviar de poezie bucovineană contemporană", GBV, 1934, 4263; Teofil Lianu, „Luminişuri", „Voinţa şcoalei", 1936,12-13; Ion Biberi, „Luminişuri", MOM, 1936,352; Eusebiu Camilar, „Diamante albe şi negre", IIŞ, 1938,3; Mircea Streinul, „Diamante albe şi negre", BVS, 1938, 285; Teodor Al. Munteanu, O poetă din Ţara Fagilor, PRV, 1938,969; Perpessicius, Opere, VIII, 72,79-80; Satco-Pânzar, Dicţionar, 157. D.M. MUNTEAN, George (17.XI.1932, Bilca, j. Suceava - 1.VI.2004, Bucureşti), critic, istoric literar şi folclorist. Este fiul Varvarei (n. Tărâţă) şi al lui Atanasie Muntean, ţărani. A făcut şcoala primară şi gimnaziul în satul natal, o clasă la Şcoala Normală din Şiret (1946-1947) şi apoi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi (1947-1953). In 1953 a fost admis la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, secţia regie de film, de unde este îndepărtat după numai un an din motive dogmatice (scrisese un scurt scenariu după romanul Bietul Ioanide de G. Călinescu, carte brusc interzisă). Va urma Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1954-1955), după care va fi student la Facultatea de Filologie din Universitatea Bucureşti, secţia critică literară şi proză (1955-1959). Lucrează ca redactor la „Contemporanul" (1959-1968), cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române (1960-1996), redactor-şef al „Revistei de istorie şi teorie literară" (1974-1979). După 1990 a fost, între altele, preşedintele Partidului Pensionarilor. A editat şi prefaţat numeroase ediţii ale unor scriitori precum A. Bădăuţă, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu ş.a., a alcătuit antologii de specii folclorice (proverbe, poezii etc.), de reportaje, literatură pentru copii. Colaborează cu articole, studii, cronici la „Analele Academiei Române", „Cronica", „Argeş", „Familia", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. Unele contribuţii le-a semnat cu pseudonimele George M. Berger, G. Bilca, M. George, Radu Mavrodin, Vasile Vasilescu. Pentru lucrarea colectivă Arta şi literatura în slujba independenţei naţionale a fost distins, alături de ceilalţi autori, cu Premiul „Nicolae Bălcescu" al Academiei Române (1977). M. debutează simultan în „Cultura poporului" şi în „Albina" (1954) cu folclor şi articole de folcloristică. Editorial, este prezent în 1959 cu Folclor din Suceava, prima culegere de după război ce cuprinde versuri populare inedite, provenind de la o singură sursă, mama sa. Dubla formaţie, de critic literar şi folclorist, se relevă în studiile din volumele Cercetări literare (1969) şi Interpretări şi repere (1982). Chiar în cea de-a doua carte, în care mai numeroase sunt textele despre creaţia populară (Contemporaneizare şi statornicie în folclor, Cântecul popular de dragoste, Doina şi dorul - expresii ale spiritului românesc, Meşterul Manole - semnificaţii ale episoadelor finale, Homo aedificans), sunt examinate contactele dintre literatura de autor şi creaţia anonimă, ca în cercetarea despre această relaţie în epoca marilor clasici. Sunt, mai de fiecare dată, interpretări incitante, cum este aceea despre doină şi dor, despre care Edgar Papu scrie: „Autorul cuprinde aci aproape exhaustiv ceea ce s-a scris mai important în privinţa dorului — inclusiv datele însumate, în ordinea comparatistă a fenomenului —, avansând şi o serie de idei proprii a căror subtilitate intenţionează să epuizeze toate capcanele destinate a prinde acest preţios vânat spiritual". Remarcabile sunt comentariile critice despre Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu. La autorul Ţârii de dincolo de negură M. examinează vocaţia acestuia pentru viaţa naturii, marea lui admiraţie pentru ceea ce el însuşi numea „zidirile creaţiei dintâi, încă măreţe şi nestricate". Observă că la Sadoveanu reprezentările se înscriu „în direcţia unei mitologii de factură populară", spre deosebire de impresiile despre natură ale lui Lucian Blaga din Hronicul şi cântecul vârstelor. Alte comparaţii, cu Emil Gârleanu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, conduc la concluzia că autorul cărţilor Olanda, Uvar ş.a. „subordonează exemplarul, îl integrează ariei speciei, neamului său, mişcării şi destinului totalitar al acesteia". Notând la G. Călinescu propensiunea spre fenomenul artistic „în toate componentele lui", M. afirmă că fiecare dintre domeniile care l-au atras pe critic (teatru, muzică, plastică, modă, urbanism, gastronomie) „era cucerit în desfăşurarea lui pe verticală şi pe orizontală", în toate laturile specifice. SCRIERI: Cercetări literare, Bucureşti, 1969; Bilca-o aşezare din Valea Sucevei. Privire istorică (în colaborare cu Vasile Cârdei), Suceava, 1971; Interpretări şi repere, Iaşi, 1982. Culegeri: Folclor din Suceava, Bucureşti, 1959. Ediţii, antologii: Apa trece, pietrele rămân, pref. edit., Bucureşti, 1966; Proverbe româneşti, pref. edit., Bucureşti, 1967; G. Călinescu, Scrieri despre artă, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1968, însemnări de călătorie, pref. edit., Bucureşti, 1973; Cântece de dragoste şi dor, pref. edit., Bucureşti, 1972; Pagini din istoria gândirii teatrale româneşti, pref. edit., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ileana Berlogea); Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, pref. edit., Bucureşti, 1973, Pagini de critică literară, III-V, Bucureşti, 1974-1977, Eminescu - Arghezi, pref. edit., Bucureşti, 1976, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1982; Reportajul românesc contemporan (1944-1974), pref. edit. Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Nicolae Mecu şi Vasile Teodorescu); 5 nuvele contemporane, pref. edit., Bucureşti, 1976; Teofil Dumbrăveanu, Ţara soarelui, postfaţa edit., Iaşi, 1976; Vasile Gherasim, Mihai Eminescu, pref. edit., Iaşi, 1977; Dinu Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 466 Pillat, Itinemrii istorico-literare, pref. edit., Bucureşti, 1978; Eminescu. O sută de documente noi, pref. edit., Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: V. Adăscăliţei, „Folclor din Suceava", IL, 1960, 1; Radu Niculescu, „Folclor din Suceava", REF, 1960,1-2; Pillat, Itinerarii, 367-370; Al. Săndulescu, „Interpretări şi repere", RL, 1982, 52; Papu, Motive, 131-132’, Datcu, Dicţ. etnolog., II, 95-96; Dicţ. scriit. rom., III, 308-309; Dan Mănucă, Eminesciene, CL, 2001, 8; Teodor Vârgolici, Caleidoscop literar, Bucureşti, 2003,56-61. I. D. MUNTEANU, Aurel Dragoş (16.1.1942, Buda, j. Lăpuşna — 20.V.2005, New York), prozator şi eseist. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul" din Turda şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1964). în 1968,1970 şi în 1980 beneficiază de burse de studii în Statele Unite ale Americii, la San Paul University, Iowa, şi la Columbia University. Lucrează la început ca asistent la Institutul Pedagogic din Oradea, apoi ca redactor la „Contemporanul" şi „România literară" (1968-1969), „Magazin" (1971). în 1971 şi 1972 este redactor-şef la „Tribuna şcolii". Ulterior, devine redactor la „Luceafărul", de unde va fi îndepărtat în ultimii ani dinainte de 1989, ca disident. După 1989 a fost preşedinte al Televiziunii Române. Reprezentant al României la ONU, e numit în 1992 ambasador al României la Washington, unde s-a şi stabilit definitiv. Debutează cu intervenţii critice în „Steaua" (1962), iar în „Viaţa românească" publică proză începând din 1965. Povestirilor din prima lui carte, După-amiază neliniştită (1967), li se adaugă romanele Singuri (1968), Scarabeul sacru (1970) şi Marile iubiri (1977), toate mult discutate de critică la data apariţiei. Opera şi destinul scriitorului (1972), în care M. retipăreşte o parte din articolele şi eseurile apărute în reviste, abordează literatura din unghiuri variate, istoria şi filosofia culturii, existenţialismul şi psihanaliza oferind multe dintre argumentele la care recurge. A colaborat şi la „Tribuna", „Familia", „Cronica", „Flacăra", „România literară". Bun cunoscător al literaturii şi filosofiei moderne şi contemporane, M. e un fin comentator al cărţilor şi ideilor, enunţând opinii adesea pertinente, totdeauna îndrăzneţe. Proza pe care o scrie nu va rămâne neinfluenţată de preocupările teoretice, şi critica a remarcat în romanele sale tendinţa de a ilustra în imagini idei filosofice. Şi personajele, şi autorul filosofează adesea pe tema sensului vieţii şi în special asupra morţii, motiv central în romane, anunţat şi în câteva povestiri din volumul După-amiază neliniştită. Astfel, fotbalistul din Victorie visează să facă din jocul său un spectacol, dar tocmai în meciul în care urma să-şi dovedească arta suferă un accident grav şi moare contemplând cerul „alb şi liniştitor şi pur". Personajul din povestirea titulară, o femeie, îşi pune întrebări directe despre moarte: „Şi cum va fi?... La ce vârstă se moare în general? A muri? Să mori? Ea va muri?" Tot în povestiri autorul exersează analiza psihologică minuţioasă, tinzând să surprindă reacţiile cele mai tăinuite ale sufletului omenesc. Din acest unghi privită, proza va fi o încercare, un exerciţiu obstinat de a prinde „fluxul spontan", complex al memoriei, gândurile şi senzaţiile se întretaie, se întrerup, trec de la un plan la altul. în După-amiază neliniştită, femeia panicată de o criză de inimă îşi rememorează întâmplări şi fapte disparate, M. ilustrând astfel discontinuitatea psihicului uman. La fel în O iarnă, unde efortul de a nota senzaţiile obscure primeşte şi o justificare teoretică, percepţia dereglată a bolnavului fiind asociată cu o viziune solipsistă a lucrurilor. Aici se află germenii din care vor naşte romanele Singuri şi Scarabeul sacru: fluxul psihicului şi viziunea asupra existenţei, fiecare primind, pe rând, un accent sporit. Singuri este expresia îndrăznelilor autorului în materie de proză: ambiţia înnoirii construcţiei romaneşti clasice şi a împământenirii orientării spre eseism proprie prozei europene contemporane. Pe deasupra, şi poate esenţial, se află intenţia de a transforma romanul într-un „debuşeu" pentru ideile filosofico-morale ale scriitorului. M. gândeşte sincron cu existenţialismul când îşi concepe personajele ca universuri psihologice închise, trăind fiecare din şi prin sine însuşi, ca nişte cosmoide în stare de emanaţie neîntreruptă, dar fără corespondenţă între ele. O ordine, un sistem li se impune totuşi din afară, ca o „armonie prestabilită" a monadelor, care, altfel, se consumă izolat. „Armonia" este însă fragilă, căci în cele din urmă acţiunile converg spre un incident menit să distrugă echilibrul leibnizian constituit. De exemplu, Felecan, protagonistul din Singuri, moare călcat de camionul şoferului Panait. Accidentul devine însă posibil în urma conjugării a numeroase acte aparent disparate ale personajelor. Maxim, mergând cu bicicleta, întâlneşte camionul şi şoferul vrea să-l ocolească, dar nimereşte peste Felecan, căruia tocmai atunci îi vine ideea să traverseze strada pentru a rupe o piersică din pomul de peste drum. De la distanţă contribuie la accident şi alte personaje: Emil, care n-a venit la întâlnirea cu Maxim, Gaston, care l-a reţinut pe acesta la bufet etc. Un joc interesant teoretic între determinism şi întâmplare. Din alt unghi, autorul se arată ca un virtuoz al analizei psihologice, ce pare aproape abuzivă, atunci când ajunge la procedee oarecum artificioase, ineficiente în raport cu intenţia: de pildă, un experiment este ruperea cuvintelor pentru a sugera discontinuitatea şi scurtcircuitele gândirii. Mai elocvente simt paginile în care comentariul autorului se îmbină cu monologul interior şi cu intruziunile venite dinspre mediul exterior. Nu lipsesc nici fragmentele pur teoretice. Această îmbinare de proză şi eseu creează o specie densă la nivelul ideilor, chiar dacă ambiguă din perspectivă artistică. Şi faptul că se transmite un conţinut, că cititorul e angajat în discutarea unei problematici nu e lipsit de însemnătate. Aceleaşi observaţii pot fi făcute cu privire la romanul Scarabeul sacru. Aici personajele simt concepute ca nişte structuri psihologice în permanentă schimbare, de unde şi senzaţia de inconsistenţă, „obsesia vidului". Magda afirmă direct: „ceea ce se schimbă nu există", Georges Fotiade crede iniţial că efectiv există, dar când atinge ceva totul se destramă şi „golul îşi arată faţa", astfel încât personajul se imaginează permanent pe buza prăpastiei, iar lui Leon Bulgăreanu schimbarea îi provoacă o stare de nelinişte şi teamă. Romanul a fost numit de critică un „simpozion pe tema morţii" sau „un tratat de tanatologie deghizat literar". Schematic vorbind, perspectiva ideologică a autorului combină idei vechi, platonice, cu formulări mai 467 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu recente, existenţialiste. Omul ar fi „aruncat în lume", o lume cu care nu are nici o contingenţă, iar existenţa lui nu este decât o construcţie solipsistă, un univers singular creat din propriile senzaţii. De aici trăirile personajelor, ce rătăcesc azvârlite afară dintr-o lume ce le era proprie (aceea a „ideilor" lui Platon) într-una care le e străină. SCRIERI: După-amiază neliniştită, Bucureşti, 1967; Singuri, Bucureşti, 1968; Scarabeul sacru, Bucureşti, 1970; Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972; Marile iubiri, Bucureşti, 1977. Repere bibliografice: Valeriu Cristea, „După-amiază neliniştită", GL, 1967,27; Nicolae Manolescu, „Singuri", CNT, 1969,13; Dana Dumitru, Autonomia intelectuală a romanului, RL, 1970, 47; Al. Dobrescu, „Scarabeul sacru", CRC, 1970, 50; Dimisianu, Prozatori, 116-122; Stănescu, Cronici, 129-138; Protopopescu, Volumul, 206-211; Nicolae Manolescu, Două cărţi de critică, RL, 1973, 9; Constantin, Prozatori-critici, 115-119; Petrescu, Scriitori, 109-112; Iorgulescu, Rondul, 160-163; Ungheanu, Arhipelag, 157-161; Laurenţiu Ulici, Tensiunea lucidităţii, CNT, 1977,42; Roxana Sorescu, Dincolo de veleitate, talentul, VR, 1978,11; Iorgulescu, Scriitori, 219-220; Marcel Petrişor, Vitralii, Bucureşti, 1978, 214-219; Ciobanu, însemne, II, 110-114; Iorgulescu, Firescul, 205-209; Cristea, Faptul, 260-265; Ştefănescu, Jurnal, 44; Băileşteanu, Refracţii, 231-238; Niţescu, Atitudini, 301-305; Ierunca, Dimpotrivă, 181-185; Petrescu, Studii transilvane, 203-209; Dicţ. scriit rom., III, 309-311; Sasu, Dicţ scriit SUA, 187-189. M. Vs. MUNTEANU, Basil (9.XL1897, Brăila - 1.VII.1972, Paris), critic, istoric literar şi comparatist. Este fiul Ştefaniei (n. Radu Stoianovici) şi al lui Ion S. Munteanu, agricultor şi comerciant. După absolvirea Liceului „N. Bălcescu" din Brăila, urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă în Iaşi (1916-1917). Va lupta pe front într-un regiment de artilerie, obţinând gradul de sublocotenent. Demobilizat, se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1918-1921), pe care o va absolvi magna cum laude. Lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, iar în 1922 obţine o bursă la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, într-o serie din care mai fac parte Constantin C. Giurescu, Grigore Nandriş, P.P. Panaitescu, Al. Rosetti, Scarlat Lambrino. Parisul îi oferă şansa specializării în literatură comparată şi a însuşirii unor foarte solide cunoştinţe în domeniu. La încheierea studiilor refuză să se întoarcă în ţară, devenind secretar particular al scriitoarei Elena Văcărescu (din 1926). Colaborează la diferite reviste ştiinţifice şi îşi pregăteşte teza de doctorat. Obţine doctoratul în 1939 la Bucureşti, cu o teză despre Ovid Densusianu, an în care e ales membru corespondent al Academiei Române, la recomandarea lui Lucian Blaga, care îl preţuia în mod deosebit. Charles Drouhet încercase să îi creeze o conferinţă de literatură comparată la Bucureşti, dar se obţine scoaterea la concurs a Catedrei de literatură franceză de la Universitate. Candidând alături de Şerban Coculescu (Pius Servien) şi Nicolae Şerban, câştigă concursul, este numit profesor titular în 1940, dar din cauza împrejurărilor politice schimbate (venirea la putere a legionarilor) este demis de ministrul Traian Brăileanu, care îl preferă pe Nicolae Şerban. Va fi repus în drepturi tot în 1940. îşi deschisese cursul cu lecţia De la metodă la cunoaşterea literară. în 1946 obţine postul de director adjunct la Şcoala Română din Franţa, având şi rolul de expert la Conferinţa de Pace din 1946; acum se îngrijeşte de apariţia unui impresionant volum despre Transilvania. Rămâne definitiv în Franţa, fiind cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (1948), secretar general al revistei „Revue de litterature comparee" (din 1952), membru în consiliul de direcţie al Institutului Universitar „Carol I" din Paris, preşedinte al secţiei de istorie literară, literatură şi artă a Societăţii Academice Române din Roma (din 1957). M. a debutat în literatură cu poezii publicate în revistele „Vieaţa nouă" şi „Letopiseţi", a funcţionat ca secretar de redacţie la „Cugetul românesc" (1920-1922) şi a inaugurat rubrica „Figuri dispărute" în „Flacăra". în Franţa îşi continuă cariera de critic, publicând studii şi articole, cronici şi note în „Melanges de TEcole Roumaine en France", „La revue de litterature comparee", „L'Europe Centrale", „La Revue bleue", impunându-se curând drept unul dintre cei mai buni comparatişti. Panorama de la litterature roumaine contemporaine, publicată în 1938, îi aduce repede recunoaşterea internaţională; tradusă în limbile engleză (1939), germană (1943), italiană (1947) şi portugheză (1969), lucrarea a reprezentat pentru străinătate principala sursă de cunoaştere a literaturii noastre. Alte cărţi vin să se adauge pe parcurs — Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux (1946), Constantes dialectiques en litterature etenhistoire. Problemes. Recherches. Perspectives (1967), Solitude et contradictions de ]ean-]acques Rousseau (1975) — la o B. MUNTEANO NOTES SUR LA SYNTHfeSE EN HISTOIRE EXTRA1T DES MfiLANGKS «ÎN MEMORIA LUI VASILE PÂR VAN» Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 468 carieră de critic, istoric literar şi comparatist de talie europeană. Şi-a semnat scrierile în trei feluri: Vasile Munteanu pentru perioada de tinereţe, Bazil Munteanu după plecarea în Franţa pentru ceea ce a scris în româneşte, şi Basil Munteano pentru textele publicate în străinătate. Poezia lui M. nu intră în discuţie decât ca exerciţiu literar şi de înţelegere a universului său imaginativ, definit de elemente livreşti şi de nevoia unei compensaţii intimiste. A realizat şi câteva traduceri din Francis Jammes şi Leconte de Lisle şi a continuat să scrie până târziu versuri, pe care nepoata sa Ruxandra D. Shelden şi Eugen Lozovan le-au adunat postum în Ante saeclum (1993), tot ei făcând posibilă apariţia volumului Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete (1994). Anterior soţia criticului publicase o culegere revelatoare, Corespondenţe (1979), conţinând scrisori de mare importanţă pentru definirea profilului intelectual al omului de cultură. Se găsesc acolo referinţe la mentorii literari de acasă (Charles Drouhet) şi din străinătate (Abel Lefranc, Fortunat Strowski, Paul Hazard, Femand Baldensperger, Albert Thibaudet), care i-au influenţat în mod decisiv formaţia. „Aceşti oameni, aceste cărţi au fost învăţătorii mei. Am învăţat de la ei o metodă şi o disciplină. Dar, mai ales, ei mi-au întărit voinţa de cucerire a unei concepţii personale" — mărturiseşte M. Ei l-au ţinut departe de „fanatismul critic" sau de „dogmatismul istoric" şi l-au făcut receptiv la o serie de discipline auxiliare cum ar fi gramatica, stilistica, filosofia: „Deci gust şi pregătire pentru comparaţia stilistică; cunoaşterea sistemelor filosofice şi aptitudinea de gânditor [...]. Ce altceva vom cere exegetului literar? îi vom cere un lucru capital: să-şi însuşească o concepţie modernă despre viaţa spiritului şi despre felul cum decurg procesele sufleteşti. Un exeget cu concepţii filosofice rudimentare va fi un exeget mediocru şi chiar primejdios. Pentru înţelegerea unei opere trebuiesc părăsite prejudecăţile arhaice, cum ar fi aceea a stabilităţii şi identităţii elementelor şi proceselor psihice. Trăim în plină spontaneitate, în plin dinamism. Aşa s-a creat, aşa trăieşte şi opera literară. Opera literară e o lume, dar nu haotică, aşa cum e viaţa sufletească, ci simfonică. A o interpreta prin turnarea în tiparele înguste ale vechii psihologii statice, logice, intelectualiste şi asociaţioniste înseamnă s-o anulăm." Astfel de consideraţii sunt numeroase în scrisorile pe care le trimite prietenilor, dovadă că e preocupat mereu de găsirea unei metode proprii de lucru, chiar dacă una aflată sub semnul eclectismului, aşa cum o va teoretiza în câteva lucrări speciale consacrate acestei probleme, precum Metoda şi personalitatea în studiul literaturii (1940), Sensul şi interesul cunoaşterii literare (1940), De la metoda la cunoaşterea literară (1941). Odată eliberat de obsesiile metodologice, M. se va dedica unor cercetări de anvergură, care îl vor face să străbată sistematic perioade întregi de cultură franceză spre a le fixa într-o dinamică atotcuprinzătoare. Teza de doctorat, numită mai întâi La Critique litteraire en France sous le Consulat et l'Empire (ulterior La Pensee frangaise sous le Directoire; le Consulat et l'Empire) îi va oferi posibilitatea unui contact permanent cu valorile literaturii franceze, pe care va avea satisfacţia să le pună în lumină în calitate de profesor la Bucureşti, când va redacta cursuri universitare precum Clasicismul francez (1941-1942), Dix-huitieme siecle (1943-1944), Le Drame et le roman au XVIII-e siecle (1944-1945), după ce în perioada de tinereţe publicase în revistele din Franţa rezultatele preliminare ale vinei cercetări cu tema Le Probleme du retour a la nature dans les premiers ouvrages de Senancour (1924), L'„Âme sensible", le „Genie frangais" et les debuts de Kotzebue en France (1929). O atracţie deosebită manifestă pentru dinamica ideilor, cu privire specială asupra receptării lui Kant în Elveţia şi Franţa, dar şi a momentului pe care l-a reprezentat pe plan european modelul Jean-Jacques Rousseau, cu atât de difuze şi fertile influenţe - La Solitudine de ]-/. Rousseau (1950), Solitude et contradictions de ]ean-]acques Rousseau (apărută postum, în 1975). Aceste cercetări sunt învederate şi de volumul Permanenţe franceze, editat în ţară, şi care voia să atragă atenţia asupra unora dintre cele mai fertile momente din literatura franceză. Lucrarea se înscrie în rândul celor mai bune' întreprinderi de acest gen, dovedind nu numai o excelentă familiarizare cu literatura investigată, dar şi o specială priză la obiect, o apetenţă sporită pentru analiză, o sugestivă punere în pagină a ideilor critice. Dominând de sus, autoritar, cu o viziune coerentă de ansamblu, M. pune clasicismul francez în relaţie cu spiritul cartezian năzuind spre claritate, echilibru şi construcţie riguroasă, personaje tipice fiind sesizabile în literatura lui Corneille, Racine, La Bruyere, Regnard ş.a. Sunt luaţi în discuţie şi câţiva reprezentanţi ai romantismului (Rousseau, Benjamin Constant, Alfred de Vigny) tocmai spre a se vedea mai bine diferenţa de metodă, ultimul scriitor avut în vedere fiind Jean Giraudoux, un fel de „vizionar al purităţii", la care modernitatea e pe deplin triumfătoare. Lucrarea care îl reprezintă cel mai bine pe comparatistul M. este fără îndoială Constantes dialectiques en litterature et en histoire, unde îşi dau mâna atât teoreticianul obsedat de metodă, cât şi analistul subtil al operei văzută ca entitate estetică. în concepţia sa, istoria literară este o disciplină care fixează destinul unor opere literare pe aliniamentul unor „constante dialectice", iar acestea se vădesc (şi pot fi depistate) de-a lungul unui parcurs de timp, derivând din chiar confruntările de idei, viziunile de tip ideologic, aspiraţiile mentale şi estetice sub care se configurează epoca. „Unul din rolurile decisive ale constantelor antinomice ale naşterii şi existenţei operei literare este acela de a anima tot acest complex de relaţii, raporturi, corespondenţe şi comparaţii care furnizează operei structura ei vitală." Opera nu este privită, prin urmare, ca un cosmoid închis şi suficient sieşi, ci ca o relaţie dinamică, vie, ce îşi schimbă configuraţia în raport cu timpul graţie unei bivalenţe spectaculoase, menirea ei fiind aceea de a favoriza necontenit meditaţia, contemplarea, spiritul de cunoaştere, competiţia: „Adevărata operă literară refuză atât spontaneitatea absolută a revărsărilor nezăgăzuite de norma comună, cât şi dictatura acestei norme în dauna spontaneităţii. Iar valoarea ei se va judeca tocmai după cantitatea de inefabil şi de spontaneitate pe care va fi reuşit să o ridice la suprafaţa înaltei conştiinţe a celor aleşi." în cadrul acestor constante dialectice funcţionează cu rezultate dintre cele mai benefice antinomiile de tipul sociabilitate-solitudine, 469 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu sentiment-senzualitate, individual-universal, autohtonism-europeism etc. Jocul dialectic al constantelor are ca rezultat depistarea unor forme noi de polarizare şi configurare a organismului operei, aluviuni şi straturi de sensibilitate neglijate, un flux interior care animă dezbaterea de idei şi care permite înţelegerea şi potenţarea imagismului creator. Comparatist de anvergură, cu o prezenţă apreciată şi asiduă la reviste de specialitate recunoscute („Revue de litterature comparee", „Les Belles Lettres", „L'Europe Centrale" ş.a.), ca şi la numeroase reviste româneşti, M. n-a uitat nici o clipă literatura căreia îi aparţine şi pe care a căutat să o introducă într-un circuit european mai larg (La Litterature roumaine et l'Europe, 1943, ş.a.). S-a ocupat astfel de literatura lui Vasile Alecsandri, de cea a Elenei Văcărescu, a lui Ilarie Voronca, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Vasile Pârvan, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu ş.a. Panorama de la litterature roumaine contem-poraine, un adevărat ghid universal, prezintă pentru prima dată scrisul literar contemporan din România prin valori certe, de talie europeană, văzut din perspectiva noutăţii sale ideatice, de construcţie şi de viziune, printr-o raportare permanentă la fenomenul european. Nevoia de a sistematiza efortul creator românesc, de a-i stabili liniile directoare, liniile de evoluţie se îmbină în cazul său cu vocaţia sintezei, a clasificărilor memorabile. Scriitorii sunt grupaţi pe direcţii şi afinităţi ideologice, iar opera lor este discutată (şi disecată) metodic, prinsă în caracterizări pertinente şi revelatoare. E o cunoaştere atentă, din interior, dar dublată de o rodnică detaşare, care îi asigură un maxim de credibilitate. Ecourile partizane, coteriile ideologice sau de grup, exagerările produse de cronicile literare şi de motivaţiile extraestetice sunt eliminate şi sancţionate, ţinta criticului fiind aceea de a realiza o cât mai exactă scară de valori şi de a sesiza timbrul particular al operei, cel prin care se face auzită în lume. Panorama... a devenit astfel o carte de referinţă, indispensabilă pentru orice cercetare literară serioasă care îşi propune să investigheze fenomenul literar românesc. M. este, poate, cel mai ales exemplar al criticii constructive pe care literatura noastră l-a oferit comparatismului european. SCRIERI: Le Probleme du retour â la nature dans les premiers ouvrages de Senancour, Paris, 1924; Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938; De la metodă la cunoaşterea literară, Bucureşti, 1941; Literatura românească în perspectivă europeană, Sibiu, 1942; Un vizionar al latinităţii. Latinitatea, Franţa şi sufletul autohton în concepţia lui Ovid Densusianu, Bucureşti, 1945; Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, Bucureşti, 1946; Constantes dialectiques en litterature et en histoire. Problemes, recherches, perspectives, Paris, 1967; Solitude et contradictions de Jean-Jacques Rousseau, Paris, 1975; Corespondenţe, Paris, 1979; Ante saeclum, îngr. Eugen Lozovan şi Ruxandra D. Shelden, Cleveland—Copenhaga—Paris, 1993; Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete, îngr. Eugen Lozovan şi Ruxandra D. Shelden, Cleveland, 1994. Repere bibliografice: Sextil Puşcariu, Pe marginea cărţilor, DR, 1936-1938, 448-449; Nichifor Crainic, Certitudini, G, 1938, 8; Ion Breazu, O istorie în limba franceză a literaturii române contemporane, GR, 1939, 1-6; Dumitru Găzdaru, O prezenţă românească în cultura internaţională, „Cuget românesc" (Buenos Aires), 1957-1958; Piru, Panorama, 493-495; Marcel Bataillon, Basil Munteano, „Revue de litterature comparee", 1972,3; Monica Lovinescu, La moartea lui Basil Munteanu, „Limite", 1972,11; Bucur, Istoriografia, 267-272; Emil Turdeanu, Basil Munteanu (1897-1972), „Revue des etudes roumaines", 1974; Ileana Verzea, „Corespondenţe", RITL, 1981,1; Anghelescu, Textul, 196-207; Mareea, Atitudini, 210-214; Simona Cioculescu, Lucian Blaga în dialog cu Basil Munteanu, MS, 1986, 1; Titu Popescu, O ignorare nemeritată: Basil Munteanu, „Revista scriitorilor români" (Miinchen), 1989, 26; Poantă, Scriitori, 147-149; Mircea Anghelescu, Un critic de vocaţie europeană: Basil Munteanu, RL, 1995,51-52; Ierunca, Semnul, 273-287; Doina Grecu, Un exil paideic, RL, 1998,19; Popa, Reîntoarcerea, 107-116; Dicţ. esenţial, 536-537; Alexandru Niculescu, Basil Munteanu - marele nostru european ignorat, RL, 2002,29; Manolescu, Enciclopedia, 511-516; Mircea Popa, O prietenie literară. Lucian Blaga - Basil Munteanu, în Meridian Blaga, III, Cluj-Napoca, 2003. M. Pp. MUNTEANU, Cassian R. (12.XII.1892, Vermeş, j. Caraş-Severin — 12.1.1921, Lugoj), poet şi prozator. Este fiul Brânduşei (n. Lighezan) şi al lui Paul Munteanu, învăţător. Urmează cursul secundar la Lugoj (1901-1903,1910-1911) şi Oradea (1903-1910), dar este nevoit să-şi întrerupă şcoala din cauza persecuţiilor declanşate de faptul că publicase proză şi versuri patriotice în „Drapelul" din Lugoj (1911). Redactor al ziarului tot acum, va fi obligat să treacă munţii în România, între 1911 şi 1913 lucrează la ziarele „Drapelul" din Constanţa, la „Foaia noastră" şi „Lumina nouă" din Bucureşti şi este redactor la revista „Ramuri" din Craiova, apoi revine acasă, în redacţia ziarului „Românul" din Arad. Odată cu izbucnirea primului război mondial e mobilizat în armata austro-ungară şi trimis pe front. în 1915 va fi degradat şi deferit Curţii Marţiale pentru articolele şi schiţele expediate de pe front cotidianului „Românul". Evadează şi se stabileşte în România. Colaborează la „România Mare" şi „Tribuna". în 1916, la intrarea ţării în război, se înrolează ca voluntar şi ia parte la bătălia de la Mărăşeşti. După demobilizare va fi redactor la „România nouă". Editează la Bucureşti gazeta „Banatul" (mutată ulterior la Lugoj). De-a lungul carierei a mai iscălit Roman, C.R.M., Cassian, Bănăţeanu, Pribeag. Bolnav de tuberculoză, moare la numai douăzeci şi nouă de ani. în volumul Atacul. însemnările de război ale unui soldat român din armata austro-ungară (1915) sunt schiţate întâmplări ale militarilor români pe frontul din Galiţia. Spiritul juvenil dă scrierii, cu accente reportericeşti, o notă de prospeţime şi sinceritate. Schiţe de război sunt prezente şi în broşura Prin Basarabia românească (1919) sau în volumul Bătălia de la Mărăşeşti. Zilele de glorie ale Armatei I Română (1919). Notele de aici sunt importante şi din punctul de vedere al martorului ocular, fiind documente cu o certă autenticitate. Ca poet, M. s-a manifestat cu versuri scrise sub influenţa lui Octavian Goga, ca în placheta Pribeag (1919). Tematica este fie elegiacă — dorul de locurile natale, de părinţi, presentimentul morţii —, fie patriotică ori naturistă. A mai scris piesa Rai şi iad şi poezie în grai bănăţean. Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 470 SCRIERI: Atacul însemnările de război ale unui soldat român din armata austro-ungară, Bucureşti, 1915; ed. (Martiriul cătanelor. însemnări de război ale unui soldat român din armata austro-ungară), Lugoj, 1919; Prin Basarabia românească, Lugoj, 1919; Bătălia de la Mărăşeşti. Zilele de glorie ale Armatei I Română, Bucureşti, 1919; Pribeag, Lugoj, 1919; Bătălia de la Mărăşeşti, îngr. şi pref. Nicolae A. Roşu şi Nicolae Ţirioi, Timişoara, 1977. Repere bibliografice: P. Nemoianu, Cassian R. Munteanu. Viaţa şi activitatea sa, Lugoj, 1927; Suciu, Lit. băn., 229-240; Virgil Birou, Cassian R. Munteanu sau Crezul unei generaţii, 0,1968,4; Elena Preda, Consideraţii asupra poeziei lui Cassian R. Munteanu, O,1976,37; Mircea Şerbănescu, „Bătălia de la Mărăşeşti", 0,1978,10; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit Caraş, 181-183. S./.-J. MUNTEANU, Constantin (4.VII.1950, Sămăşcani, j. Orhei), prozator. A studiat la Institutul de Arte din Chişinău (1973-1976) şi la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1977-1980), fără a le absolvi. Va funcţiona ca redactor la „Tinerimea Moldovei", va fi angajat la Filarmonica din Chişinău şi apoi redactor-şef la Moldova Film. Debutează cu volumul de nuvele Maica Maria (1983), care se impune prin vioiciunea naraţiunii, naturaleţea dialogurilor şi predilecţia pentru stilul oral. în romanul Livada cu nuci albaştri (1985) M. încearcă o naraţiune mai complicată, cu digresiuni etice, dar fără a face o analiză a tribulaţiilor morale ale protagonistului, finalul romanului fiind retoric, declarativ, neconvingător. Este autorul scenariilor pentru filmele Portiţa (1990), Umbre (1993) ş.a. SCRIERI: Maica Maria, Chişinău, 1983; Livada cu nuci albaştri, Chişinău, 1985; A fluierat în timpul Evangheliei, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Timpul real şi cel probabil la debutanţi, LA, 1983, 15 decembrie; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990,210-223; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 230. I. C. MUNTEANU, Constantin A. (19.L1919, Munceşti, j. Lăpuşna — 3.III.1981, Bucureşti), poet şi prozator. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După debutul ce s-ar fi produs în 1938, M. colaborează cu versuri şi proză la „Cuvânt moldovenesc", „Albina", „Basarabia literară", „Raza literară", „Atelier literar", „Cadran", „Universul copiilor", „Pogonici", „Familia", „România literară" ş.a. Debutează editorial cu placheta Decebal la Vadul lui Vodă (1940), semnată A.-Diana Cortes. Până în 1947 îi mai ies de sub tipar paisprezece plachete şi volume de proză, unele iscălite cu pseudonimele A.-Diana Cortes, Antim Basarab Cortes, Ag al Kamun, Tytan de Kamuty. în anii '50-70 izbuteşte să mai publice câteva cărticele de versuri pentru copii. Alte manuscrise, oferite mai multor edituri, au rămas nepublicate. Filonul principal al scrierile lui M. este cel patriotic. De la primele plachete şi până la publicaţiile destinate copiilor şi adolescenţilor sunt invocate figurile lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ş.a. în poeme, cele mai multe ode sau balade, transpare chipul martirizat al Basarabiei („Sfântă Mare Martiră Basarabie"), se perindă cetăţile ei multîncercate — Tighina, Soroca, Hotin, Ismail, Chilia —, precum şi codrii seculari ai Orheiului, pământul îmbelşugat, scăldat în lacrimi şi sânge: „Ţară de răni, de lacrimi, de sânge, / Ţară de mucenici, / Ţară de iubiri netălmăcite, Dragostea mea — Basarabie!" (Ţară de mucenici). în culegerile de poezii, ce dezvăluie atât tragismul ocupării Basarabiei de „deavoli cu stea în frunte" (Tară de martiri şi de profeţi, 1942), cât şi al războiului devastator, este semnificativă frecvenţa în titluri a cuvântului „sânge": Pecetea sângelui, Nopţile sângelui, Buciumă sângele, Stropi de sânge etc. Destinul Basarabiei este permanent raportat la destinul vitregit al întregii ţări: „Te-arată, Mare, Decebal, / Şi-ţi spurcă sfânta sabie / Cu două aprige tăişuri — / Unul pe Someş şi Trei Crişuri, / Altul, pe Nistru, sus pe mal, / Să nu stăm singuri în furtună / Cu Doamna Basarabia" (Decebal la Vadul lui Vodă). Trecutul şi prezentul, legenda şi istoria, imaginarul şi realul, soarta ţării şi soarta lumii se întâlnesc în ritm de colindă populară: „Colindă, colindă / Poposiră-n tihnă, / Crai înalţi de-o şchioapă, / Cu obraji de ceară, / în ajun sub seară / [...] Că în umbra nopţii, / Stau la pândă lupii / Slujitorii Morţii / împrejurul stânii / [...] Trădătorii lumii, / Adunaţi cu laşii, / Din taigaua rece / Şi din Kazahstan, / Spre Munceştii noştri, / îşi îndreaptă paşii" (La Munceşti). După 1945, refugiat în România, M. îşi schimbă atitudinea de tribun în aceea de filosof-sihastru. Poezia, păstrând însemnul tragicului, devine contemplativă, de un lirism concentrat, metaforei revenindu-i totuşi rolul preponderent. Cuvântul de referinţă în Vestala neagră (1945) este „tăcere" (Poarta tăcerii, Templul tăcerii, Două tăceri): „Două fulgere, ieri, / Atât am rămas? Răstignite tăceri? / Râşnit între pietrele anilor, / Cascade de pulbere nărui / [...] Alături, în cremene, / Stăruim, / Tăcere albă lângă neagră tăcere" (Două tăceri). Poetul, aidoma lui Homer cel orb, îşi revede numai în amintiri „colţul de ţară" părăsit. Vestala antică se preschimbă în „autohtona" Sfânta Vineri, care dă pribeagului posibilitatea a se găsi pretutindeni, de a trece „din loc în loc, / Din timp în timp, / Din ţară în ţară, / Peste nedrepte impuse hotară" (Vestala). Nostalgia pentru pământul natal e prezentă şi în culegerea în cumpănă în fiecare seară (1947), în care sunt incluse însemnările unui misterios şi exotic Tytan de Kamuty: micronuvele, maxime, precepte morale, poeme în proză. Versurile din Potirul profanat (1946) şi Spre oază. în marmora neagră (1947) reprezintă punctul de sus al literaturii lui M. Rădăcinile folclorice sunt susţinute de reconsiderarea propriei vieţi prin prisma baladei populare Meşterul Manole: „Sunt eu Manole, Meşterul / Sunt eu acelaş cutezător zidar / Care-am pornit în zadar / Cel mai mare templu lui Dumnezeu?" (Manole, meşterul). Sacrificiul dragostei pare a fi şi el zadarnic: „în zori, / Peste inima, fără tine rămasă, / Goală, / Se înalţă trufaşa catedrală, / Oare dac'aş săpa în temelie, / Ana, / Te-aş mai putea scoate la lumină, / Vie?" (Ana). Impactul dintre „a fi" şi „a nu fi" îl face pe poet să declare că ar accepta „nemurirea ca pe-un blestem" (Acceptând). Nu întâmplătoare este şi alegerea „marmorei negre" pentru înălţarea unui simbolic monument al „nemuririi". Reluând într-o proiecţie personală motivul Meşterului Manole, M. creează o poezie 471 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu memorabilă: „Cu dalta dezbrăcată de mâna mea, / Marmora neagră rămâne tot ea, / Tot neagră şi dură, / Tot neagră şi pură, / Parcă mai neagră, parcă mai grea. / Discretă, lumina / O sărută pe gură. // Pură şi neagră, neagră şi grea, / Mai neagră şi dură, / Marmora neagră mereu e mai ea. / Şi numai pe mine mă vrea" (Marmora neagră). SCRIERI: Decebal la Vadul lui Vodă, Chişinău, 1940; Porunci domneşti..., Iaşi, 1941; Ţară de martiri şi de profeţi, [Chişinău], 1942; Buciumă sângele, [Chişinău], 1942; Caravana luminelor, Iaşi, [1943]; Meleag străbun, Iaşi, 1943; Protiv. Verboten, Focşani, [1943]; Deocheatul, Lugoj, 1944; Ereditate, Lugoj, 1944; Vestala neagră, pref. Virgil Petrovici, Lugoj, 1945; Nu-s drumuri înapoi?, Lugoj, 1946; Potirul profanat, Lugoj, 1946; în cumpănă în fiecare seară, Găvojdia, 1947; Spre oază. în marmora neagră, Găvojdia, 1947; Ghicitori, Bucureşti, 1954; Scrisoare către Moş Gerilă, Bucureşti, 1964; Stele mici pentru pitici, Bucureşti, 1968; Poezii şi ghicitori pentru preşcolari, Bucureşti, 1971; Rodia de aur, Bucureşti, 1973. Repere bibliografice: Andrei Ciurunga, CA. Munteanu, RL, 1981,14, Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 151; Alexandru Darie, Mireasa de peste Prut, Bucureşti, 1994,202. E.H. MUNTEANU, Cornel (9. IV. 1956, Cetatea de Baltă, j. Alba), critic şi istoric literar. Este absolvent al Liceului „Horia, Cloşca şi Crişan" din Abrud şi licenţiat în filologie română-franceză la Universitatea din Suceava (1982). îşi susţine doctoratul cu teza Pamfletul ca literatură la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1997) şi este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare. în 1994 a fost detaşat la Catedra de filologie română a Universităţii „Eotvos Lorand" din Budapesta. A colaborat la „Steaua", „Jurnalul literar", „Tribuna", „Poesis", „Familia", „Solstiţiu" ş.a. A debutat editorial cu volumul Marin Preda. Fascinaţia iubirii, apărut în 1996. M. este autorul câtorva monografii dedicate unor prozatori români contemporani — Marin Preda. Facinaţia iubirii, Romulus Guga. Polifonia unei voci (1998) şi Laurenţiu Fulga (2001) —, scrieri care atestă incontestabile calităţi de analist. Cartea despre Laurenţiu Fulga este un comentariu notabil asupra operei scriitorului, biografiei acordându-i-se doar câteva pagini. Capitolele Sub zodia lui Marte şi Fantasticul - coordonată majoră a prozei lui Fulga sunt cele mai dense, caracterizându-se printr-un discurs clar şi comentarii pertinente şi convingătoare. O atenţie deosebită se acordă prozelor fantastice, considerate şi cele mai izbutite, criticul studiindu-le din perspectiva „relaţiei metafizice dintre eros şi tanatos". încearcă totuşi să recupereze şi prozele mai puţin realizate ale autorului comentat. Astfel, noutatea romanului Steaua Bunei Speranţe ar consta în „cultul pentru dragoste, înţeleasă în sens larg, drept apropiere între oameni, indiferent de scopurile ce i-au antrenat în război şi deasupra oricăror determinări naţionaliste". Pamfletul ca discurs literar (1999) este un studiu teoretic şi critic despre un fenomen literar aproape ignorat astăzi. Autorul vrea să epuizeze (şi de cele mai multe ori reuşeşte) toată „problematica de esenţă" a pamfletului: mecanism, paradigme, procedee, variante formale, structură etc. Porneşte de la ideea că „pamfletul românesc ca literatură se naşte din proza jurnalistică" şi comentează copios atât autori români, cât şi străini. Specia e studiată de la apariţia ei, ajungându-se la concluzia că „abia cu Ion Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, Eminescu, Caragiale, A. Bacalbaşa putem vorbi de conştiinţa «artizanală» a unei literaturi pamfletare". M. are în atenţie şi (re)definirea pamfletului din perspectiva celor mai actuale teorii despre text şi genurile literare. în capitolul intitulat Zonele de contact pamfletul e studiat ca artă a elocinţei, e raportat la presă, iar când e apropiat de polemica literară se conchide că „în mare parte, o istorie critică a literaturii române ar trebui să devină o istorie a polemicilor în zona literaturii; acestea dau pulsul şi dinamica ideilor în contextul cultural în care se manifestă un scriitor sau altul". Capitolul Paradigmele pamfletului este rezervat unei descrieri „decodificatoare" a pamfletului şi unei „anatomii" date de invarianţii modali (adică satira, parodia, ironia etc.). Pentru a-şi susţine demonstraţia, autorul recurge la nume reputate, ca Roman Jakobson, Gerard Genette, Marc Angenot, Tzvetan Todorov ş.a. în căutarea valorii estetice şi a literarităţii pamfletului se întreprinde un excurs prin toată literatura română, preferându-se, pentru exemplificări şi comentarii, perioada paşoptistă şi cea interbelică. Pamfletul ca discurs literar se impune ca o lucrare erudită, minuţios elaborată. SCRIERI: Marin Preda. Fascinaţia iubirii, Bucureşti, 1996; Romulus Guga. Polifonia unei voci, Târgu Mureş, 1998; Pamfletul ca discurs literar, Bucureşti, 1999; Laurenţiu Fulga, Cluj-Napoca, 2001; Lecturi neconvenţionale, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Gheorghe Glodeanu, „Pamfletul ca discurs literar", JL, 2000,1-2; Dan Mănucă, Dificultăţile pamfletului, CL, 2000,3; Al. Ruja, Teoria pamfletului, 0,2000,5; Petraş, Panorama, 429-431; Săluc Horvath, „Lecturi neconvenţionale", „Nord literar", 2003,4. L.Cr. MUNTEANU, Donar (16.VI.1884, Podu Bărbierului, j. Dâm-boviţa — 1972, Bucureşti), poet. M, a făcut şcoala primară în comuna natală, unde tatăl său, originar din Munţii Apuseni, era învăţător. Cursul secundar l-a urmat la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, după care s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene, pe care a absolvit-o în 1909. Intrat în magistatură, va peregrina prin Piatra Neamţ, Iaşi, Caliacra, Muscel/Brăila, Sibiu, Odorhei, Târgu Mureş, Deva, Chişinău ş.a. în 1937 este numit director general al penitenciarelor, iar anul următor — membru în Consiliul Legislativ, post pe care îl deţine până la pensionare, în 1945. încă de pe băncile şcolii frecventează cercul lui Al. Macedonski, care îi publică în 1902 primele versuri, apoi şi proză, în „Forţa morală". Ulterior, deşi scrie puţin, numele îi apare într-o mulţime de periodice, printre care „Tribuna literară", „Cronica", „Secolul", „Observatorul", „Analele literare şi ştiinţifice", „Toamna", „Românul literar", „Românul din Ardeal", „Revista literară", „Revista celorlalţi", „Convorbiri critice". în 1904 tânărul scoate revista „Pleiada", dispărută după al doilea număr. Editorial, debutează cu placheta Aripi negre (1909), sumarul, organizat altfel, fiind reluat integral în Aripi fantastice (1925), alături de câteva piese noi, apărute în „Adevărul literar şi artistic". Alte poezii, îndeobşte sonete, sunt găzduite începând din 1930 în „Gândirea", „Viaţa Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 472 Basarabiei", „Cele trei Crişuri", „Revista Fundaţiilor Regale", mai târziu constituind volumul Simfonia vieţii (1943). După exact un sfert de veac, poetul dădea în „laşul literar" pagini de amintiri dintr-un volum „în pregătire", ce trebuia să se intituleze Despre Alexandru Macedonski despre alţi poeţi şi despre mine, din Bucureştii patriarhali, dar care nu s-a mai tipărit. Frecventarea asiduă a cercului macedonskian a făcut ca M. să nu se alăture sămănătoriştilor, de care îl apropiau originea, temperamentul şi experienţele. însă discipolul nu şi-a urmat maestrul pe drumul ce ducea către simbolism. Stări de spirit specifice vremii, unele aproape bacoviene, sunt prinse, în poeme precum Suflet gol, Sonete de iama, Clamavi in deserto, în parc, Palinodie, Imagini sumbre ş.a., cu mijloace vechi, romantice, între care un loc deosebit îl ocupă culorile tari, antiteza, hiperbola, declamaţia grandilocventă. Poetul este fascinat şi de unele figuri lirice romantice — marele damnat (Cain), titanul (Pe Muntele Golgotha) — ori de cazurile anormale, maladive (somnambulismul - în Lunatic „după Rollinat" sau debutul clemenţei - în Spre nebunie), amintind oarecum de viziunile lui E. A. Poe. Atmosfera sumbră ar fi trebuit să prindă relief, prin contrast, şi cu ajutorul unor scene bucolice, dar acestea nu ies din convenţional (în parc) ori dintr-un idilic vag trimiţând la G. Coşbuc (Pastel). Poeziile adăugate în volumul Aripi fantastice, mai ales între umbră şi lumină, Fantome, Albastru, Nici sus, nici jos, arată doar o mai bună stăpânire a uneltelor, nu şi o sincronizare cu spiritul vremii. Conştient de propriile limite, după 1930 M. se va întoarce la singurele sale surse lirice mai profunde, pe care încearcă să le valorizeze prin forma fixă a sonetului şi printr-o anume arhitectonică a cărţii Simfonia vieţii. Astfel, primelor trei cicluri le vor corespunde vârstele eului, particular şi totodată generic: copilăria fericită în orizont rural, tinereţea cu flacăra erosului şi cu entuziasmul trăit în preajma geniului, maturitatea cu înţelepciunea câştigată. Cel de-al patrulea ciclu închide bucla prin întoarcerea la copilărie, dar o şi transcende ca revelaţie a raporturilor cu divinitatea. Dacă în ciclul Zile de aur sinceritatea vocii nu poate fi pusă la îndoială, totuşi impresia de repetiţie, de variaţie pe teme sămănătoriste persistă, numai rareori fiind diminuată de stilizarea tablourilor. Cântece din flăcări conţine piese ce recompun un fel de roman al iubirii, cu momente variate, unele de o galanterie cam anodină, altele acuzând ecouri epigonice (o Agonie aminteşte de versurile lui D. Anghel). Notă aparte fac câteva texte în care erosul comun capătă irizaţii venind dinspre cel religios. în Cântece din amurg, eul liric dă rareori glas unei angoase a sfârşitului, încrezător fiind, pe de o parte, în supravieţuirea asigurată de poezie, pe de alta, în viaţa de apoi. Din acest ciclu, reţine atenţia mai ales Templul cu şapte statui, în care evocarea participativă a înmormântării maestrului adorat, Al. Macedonski, se împleteşte cu rezumate lirice ale celor mai cunoscute poeme ale sale. Ultimul ciclu, Bisericuţa neamului, este organizat, la rându-i, în trei volete: cel dintâi este „litur-gic-iconografic" (Nichifor Crainic), procedând la descrierea detaliată a picturii bisericuţei din satul natal, văzută prin ochii copilului de altădată, apoi a uneia dintre slujbele religioase cardinale, cea a învierii, sfârşitul acesteia formând al doilea volet, Misteriosul stol, iar ultimul, Din vremea de demult, este repovestirea legendei populare a călătoriei făcute de Dumnezeu şi Sfântul Petru pe pământ. Simplitatea mijloacelor artistice utilizate, regăsirea stilizării populare, vibraţia afectivă fac din Bisericuţa neamului un poem al vechii evlavii ţărăneşti şi din M. un autentic poet religios. SCRIERI: Aripi negre, Bucureşti, 1909; Aripi fantastice, Bucureşti, 1925; Simfonia vieţii, Bucureşti, 1943; Bisericuţa neamului, Bucureşti, 1943. Repere bibliografice: [Informaţii biografice], „Anuarul magistraturei", 1928,337; Gh. Dumbravă [II. Chendi], „Aripi negre", ŢA, 1909,27; A.T., „Aripi negre", VR, 1909,6; [Mihail Dragomirescu], „Aripi negre", CVC, 1909,9; [Ovid Densusianu], „Aripi negre", VAN, 1909,9; Perpessicius, Menţiuni şi medalii critice, „Mişcarea literară", 1925,48; I. Foti, „Aripi fantastice", „Viitorul", 1925, 25 septembrie; Lovinescu, Scrieri, IV, 470-471; Const. Râuleţ, Amintiri: Donar Munteanu, „Pământul", 1937, 168; Predescu, Encicl, 575; Nichifor Crainic, Donar Munteanu, poet religios, G, 1943,4; Octav Sargeţiu, „Bisericuţa neamului", VBA, 1943,5> Traian Chelariu, „Simfonia vieţii", UVR, 1943,23; D. Karnabatt, Poetul „Simfoniei vieţii", SE, 1943,1693; IonŞiugariu, Viaţa poeziei, Timişoara, 1999, 190-193; N. Mihăescu, Imagini lirice contemporane, „Acţiunea", 1943,835; Traian Vifor, „Simfonia vieţii", VAA, 1943,796; Ciopraga, Lit rom., 117,290; Micu, început, 111; Dicţ. scriit rom., III, 311-312. V.D. MUNTEANU, Eugen (18.VIII.1953, Seimenii Mari, j. Constanţa), filolog, eseist şi traducător. Este fiul Nicoletei (n. Cocor) şi al lui Ilarion Munteanu, agricultori. Face şcoala generală în comuna natală, după care se înscrie la Liceul Teoretic nr. 4 din Constanţa, pe care îl va absolvi în 1972. între 1974 şi 1978 frecventează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza" din Iaşi, secţia limba şi literatura română — limbi clasice. Iniţial predă limba şi literatura română la o şcoală generală, apoi la Liceul Pedagogic din Iaşi, iar în 1983 devine cercetător la Centrul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor (ulterior Institutul de Filologie Română „A. Philippide") din Iaşi, în colectivul de redactare a Dicţionarului limbii române. în 1990 obţine postul de lector la Catedra de limba română a Universităţii ieşene, iar după susţinerea, în 1993, a tezei de doctorat Influenţa modelelor clasice asupra limbii traducerilor româneşti din secolul al XVII-lea. Lexicul, va deveni conferenţiar, iar din 1999 profesor. între 1995 şi 1997 funcţionează ca lector de limba română la Universitatea Paris IV-Sorbona, iar între 1999 şi 2001, în calitate de cercetător invitat, la Institutul de Romanistică al Universităţii din Jena. Debutează cu articole şi comentarii în 1977, la revista „Opinia studenţească". Studii, cronici, traduceri comentate i-au mai apărut în „Cronica", „Caietele Eminescu", „Tribuna", „Anuar de lingvistică, istorie literară şi folclor", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza»" (la care din 1995 este redactor responsabil), „Limba română", „Studii şi cercetări lingvistice", „Limba română" (Chişinău), „Dacoromania" (Freiburg im Breisgau), „Contrapunct", „Revista română", „România literară", „Timpul", „Balkan-Archiv", „Revue de linguistique romane", „Romanische Sprachgeschichte" (Berlin-New York), „Idei în dialog" ş.a. A dat tiparului volumele Studii de lexicologie biblică (1995; Premiul „Timotei Cipariu" al 473 Dicţionarul general al literaturii romane Munteanu Academiei Române) şi Aetema Latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină (1997, în colaborare), precum şi o suită de traduceri, îndeobşte în ediţii bilingve, cu ample studii introductive, note şi comentarii, din literatura latină antică ori medievală, dar şi din literatura franceză (Jean-Jacques Rousseau, Rivarol, Ernest Renan) ori din cea germană (Jakob Grimm). A colaborat, de asemenea, la ediţii critice monumentale: H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch (I-III ,1985-1987; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române), Biblia de la Bucureşti, în seria Monumenta Linguae Dacoromanorum (I-III, 1988-1994; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române). începându-şi activitatea publicistică prin cronici literare şi recenzii, eseuri şi articole ce aprofundează unele aspecte ale poeziei româneşti clasice (Mihai Eminescu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu), M. se va orienta în cele din urmă spre studii de istorie a filosofiei limbajului (preferinţele mergând către Antichitatea târzie, Evul Mediu şi către scolastici), dar şi de filologie românească şi de istorie a limbii române literare. Cercetările lui conturează câteva domenii de preocupări complementare, între care cele biblice ocupă un loc de prim-plan. Lucrarea Studii de lexicologie biblică propune o metodă nouă în abordarea textuală, interlingvistică, istorică şi comparativă a lexicului de origine biblică al limbii române. Cunoaşterea limbilor vechi (greacă, latină, slavonă, ebraică) şi a câtorva limbi moderne i-au permis exegetului evidenţierea unor interesante fenomene de transfer semantic şi frazeologic din limbile „sacre" în limba română, produse în procesul de traducere. Comentariile ce însoţesc traducerile biblice publicate în seria Monumenta Linguae Dacoromanorum se caracterizează prin fineţe a distincţiilor şi bogăţie a asociaţiilor, prin rigoare şi supleţe, minuţie şi lărgime de vederi, mobilitatea susţinând un demers interpretativ doldora de erudiţie. Admirator declarat al Evului Mediu latin şi al filosofiei scolastice, M. s-a înscris în pleiada de tineri exegeţi care după 1990 au contribuit la trezirea interesului pentru această zonă culturală. Tălmăcirile din Sf. Augustin (De dialectica, De Magistro, Confessiones), Plotin, William Ockam, Thomas de Aquino sau din Emmanuel Swedenborg se remarcă prin corectitudinea transpunerii, adecvarea terminologică, acurateţea expresiei şi printr-o orientare constantă către sensibilitatea stilistică a cititorului modern. Amplitudinea şi rafinamentul comentariilor ies în evidenţă şi în versiunea românească a marii antologii de poezie medievală Carmina Burana, alcătuită împreună cu Lucia-Gabriela Munteanu. întocmită în aceeaşi colaborare, Aetema Latinitas. însumează aproape opt mii de sintagme, expresii, maxime, formulări memorabile etc. în limba latină (cele mai multe puţin cunoscute), fiind socotită cea mai completă lucrare de acest tip. SCRIERI: Studii de lexicologie biblică, Iaşi, 1995; Aetema Latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină (în colaborare cu Lucia-Gabriela Munteanu), Iaşi, 1997; Enciclopedia Bibliei (în colaborare), Cluj-Napoca, 1996. Ediţii: Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, I-III, Iaşi, 1988-1994 (în colaborare). Traduceri: Sf. Augustin, De dialectica-Despre dialectică, ed. bilingvă, Bucureşti, 1991, De Magistro-Despre învăţător, ed. bilingvă, Iaşi, 1995, Confessiones-Confesiuni, ed. bilingvă, Bucureşti, 2000; Carmina Burana, Iaşi, 1998 (în colaborare cu Lucia-Gabriela Munteanu); Thomas de Aquino, De ente et essentia- Despre fiind şi esenţă, ed. bilingvă, Iaşi, 1998; Jean-Jacques Rousseau, Eseu despre originea limbajului, Iaşi, 1999; Emmanuel Swedenborg, Despre înţelepciunea iubirii conjugale, Iaşi, 1999; Jakob Grimm, Emest Renan, Două tratate despre originea limbajului, Iaşi, 2001; Rivarol, Discurs despre universalitatea limbii franceze, urmat de Maxime, reflecţii, anecdote, cuvinte de duh, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Lucia Wald, Alexandru Boboc, Daniel Barbu, Trei opinii despre un eveniment editorial: Augustin, „De dialectica", „Universul cărţii", 1991,7; Tania Radu, Augustin, „De dialectica", LAI, 1991,10 august; Felicia Niţă-Dumas, Augustin, „De dialectica", ALIL, seria A, t. XXXIII, 1992-1993; Ioan Oprea, Augustin, „De dialectica", AUI, literatură, t.XXXIX, 1993; Alexandru Gafton, Un act de cultură autentică, CRC, 1995,10; Eduard Ferenţ, Actualitatea învăţăturii din „De Magistro" de Sfântul Augustin, CRC, 1995, 18,19; Liviu Antonesei, învăţătorul dinlăuntru, „Monitorul" (Iaşi), 1995, 120; 5; Ioana Gafton, „Aetema Latinitas", DL, 19 „Audienţă în cer", 98,1; Dan C. Mihăilescu, „Aetema Latinitas", „22", 1998, 26; Adrian Papahagi, „Aetema Latinitas", RL, 1998, 48; Adriana-Maria Diac, Jean-Jacques Rousseau, „Eseu despre originea limbajului", AUI, literatură, t. XLVIII, 2002. V. D. MUNTEANU, Francisc (9.IV.1924, Veţel, j. Hunedoara -13.IV.1993, Bucureşti), prozator. Este fiul Iuliei Munteanu (n. Gomboş), croitoreasă, şi al lui Francisc Munteanu, funcţionar. După câteva clase de liceu, îşi câştigă existenţa ca ucenic lăcătuş la Reşiţa (1939-1940), muncitor la o fabrică de ciocolată (1940), ajutor într-un atelier de firme la Budapesta (1940-1942), marinar pe Dunăre (1944). în război, va fi luat prizonier atât de trupele germane (septembrie-decembrie 1944), cât şi de cele sovietice (ianuarie-februarie 1945). întors acasă, va fi redactor la „Orizonturi noi" (Arad, 1945), muncitor la o ţesătorie din acelaşi oraş (1946-1947), redactor la „Patriotul" (Arad, 1947-1949), inspector general în Direcţia Teatrelor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor (1949-1951), salahor în piaţa bucureşteană Obor (1951-1953), regizor la Studiourile Cinematografice Buftea (din 1954). Debutează în 1951 cu schiţe, în volumul Mecanici şi alţi oameni de azi, semnat împreună cu Titus Popovici. într-un ritm susţinut, în anii ce au urmat tipăreşte carte după carte, fără să-şi facă griji pentru perenitatea prozei pe care o scrie. în 1950 i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti o dramă, Sabotaj, compusă după tiparul dramaturgiei sovietice. Nuvela Lenţa şi romanul în oraşul de pe Mureş (Premiul de Stat) simt publicate în 1954. Alte culegeri de schiţe şi nuvele, mai multe romane — Statuile nu râd niciodată (1957), Fericitul negustor (1957), Reîntoarcerea (1967), încotro? (1970), Dacă toţi copacii ar fi la fel (1977), Filiera Prahova (1982) ş.a. -- şi memorialistica din Oameni, fapte, amintiri (I-II, 1981-1985) completează o bibliografie personală amplă, dar care ratează şansa de a deveni o operă. Menţionabile, în afara conformismului politic, sunt scenariile filmelor Valurile Dunării (în colaborare cu Titus Popovici), Pistruiatul, Roşcovanul, Hoţul. A colaborat la „Contemporanul", „Flacăra", „Gazeta literară", „laşul literar", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 474 Mult comentat în epoca proletcultismului, întrucât aborda teme „centrale", „de cea mai acută actualitate", înfăţişând mediul industrial, satul în curs de transformare socialistă, conturând chipuri de muncitori şi ţărani, procese de restructurare morală în climatul noii societăţi, dar şi de involuţie sufletească prin refuzul de integrare în acest climat, M, este astăzi uitat, fie şi parţial pe nedrept. Cu toată superficialitatea şi facilitatea, cu tot senzaţionalismul ieftin, literatura lui învederează câteva calităţi. Ceea ce conferă interes mai cu seamă prozei lui scurte nu e relevarea — convenţională şi schematică — a activităţii comuniştilor, descrierea „realizărilor socialiste", ci pictura de medii, de climate, îndeosebi de medii periferice, înecate în mizerie, cu lume interlopă, cu figuri picareşti, printre care apar exemplare ce amintesc de umanitatea gorkiană. Un volum reprezentativ rămâne Hotel Tristeţe (1957). Titlul reproduce alterat denumirea unui hotel arădean, denumire ce tocmai prin alterare rezumă starea de spirit a populaţiei din cartier. Prin ştergerea unei litere de pe firmă, Hotel Triest a devenit Hotel Trist, iar localnicii îi spun Hotel Tristeţe. Pentru relevarea condiţiei multora dintre localnici, iată doar câteva situaţii, care se regăsesc şi în alte scrieri ale lui M. Un cerşetor stă în faţa catedralei catolice cu mâna întinsă. E dus acolo dimineaţa şi readus acasă seara, de un copil, pentru cinci lei, preţul unei pâini negre. De frică să nu fie furat, cerşetorul scotoceşte buzunarele copilului şi îl caută în gură. Un tinichigiu e nevoit să vândă masa şi paturile din casă în contul chiriei. Ducându-şi copiii la azil, unde nu simt primiţi, de vreme ce au un părinte, nenorocitul se sinucide, pentru a le crea „calitatea de orfani". Un sculptor în lemn, rămas şomer, încearcă într-o noapte să fure dintr-o prăvălie. Prins, e bătut şi lăsat în nesimţire la marginea străzii. Un copil îşi câştigă existenţa ca hamal, altul strânge de pe jos mucuri de ţigări pentru tatăl său, căruia nu îi e frică de îmbolnăvire de pe urma lor, întrucât oricum e tuberculos. O povestire dintre cele mai mişcătoare este O felie de pâine. Evadând, în timpul războiului, dintr-un tren horthyst cu deţinuţi politici, un tânăr primeşte de la un rabin, într-o batistă, ceva ca o felie de pâine, cu povaţa de-a o ţine înfăşurată până în clipa când i se vor fi istovit, de foame, toate puterile. Rătăcind zile întregi prin pusta ungară, tânărul nu desface batista decât ajuns la Budapesta, în sânul familiei. în loc de pâinea menită a-i menţine certitudinea că, la maximă nevoie, are ce mânca, el găseşte înăuntru o... aşchie. Detaşându-se de celelalte romane ale sale, în care notaţia realistă acută, plecând de la propria experienţă de viaţă, observaţia caracterologică mai mereu adecvată, tablourile realizate prin înfăţişarea colorată, pitorească a mediilor sociale şi a unor tipuri umane insolite, memorabile, este umbrită, uneori chiar alterată de conformism politic şi de locurile comune ale discursului realist socialist, Scrisori din Calea Lactee (1989) încearcă să surprindă, într-o ambiţioasă construcţie romanescă, ultimele convulsii şi sfârşitul regimului Ceauşescu. SCRIERI: Mecanicul şi alţi oameni de azi (în colaborare cu Titus Popovici), Bucureşti, 1951; Lenţa, Bucureşti, 1954; în oraşul de pe Mureş, Bucureşti, 1954; Ciocârlia, Bucureşti, 1955; Scrisoarea, Bucureşti, 1955; A venit un om, Bucureşti, 1956; Statuile nu râd niciodată, Bucureşti, 1957; Fericitul negustor, Bucureşti, 1957; Hotel Tristeţe, Bucureşti, 1957; Cerul începe la etajul 3, Bucureşti, 1958; Nuvele, Bucureşti, 1959; Terra di Siena, Bucureşti, 1962; Prietenul meu Adam, Bucureşti, 1962; Hotel Tristeţe şi alte povestiri, Bucureşti, 1965; Reîntoarcerea, Bucureşti, 1967; Profesorul de muzică, Bucureşti, 1968; încotro?, Bucureşti, 1970; Testamentul şi alte povestiri, Bucureşti, 1972; Strada semaforului, Cluj, 1972; Pistruiatul, Bucureşti, 1976; Dacă toţi copacii ar fi la fel, Bucureşti, 1977; Roşcovanul, Bucureşti, 1979; Profesorul de muzică, Bucureşti, 1979; Hoţul, Bucureşti, 1980; Povestiri de război, Bucureşti, 1980; Oameni, fapte, amintiri, I-II, Bucureşti, 1981-1985; Filiera Prahova, Bucureşti, 1982; Patru zile fierbinţi, Bucureşti, 1983; Dincolo de ziduri, Bucureşti, 1983; Cocorii zboară fără busolă, Bucureşti, 1984; Prinţesa din Sega, Bucureşti, 1985; Barajul, Bucureşti, 1986; Sonata în re major, Bucureşti, 1987; Scrisori din Calea Lactee, Bucureşti, 1989. Traduceri: Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ben Corlaciu). Repere bibliografice: Al. Oprea, însemnări despre proza lui Francisc Munteanu, VR, 1955,6; Vera Călin, Pornind de la clasici, Bucureşti, 1957, 54-74; Iosifescu, Drumuri, 5-31; Ion Vlad, Francisc Munteanu, ST, 1958, 7; Al. Andriescu, „Cerul începe la etajul 3", IL, 1958,11; Georgescu, încercări, II, 68-84,163-170; Mihail Petroveanu, „Cerul începe la etajul 3", GL, 1959, 20; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan (1944-1959), Bucureşti, 1959, 307-315; Damian, Direcţii, 299-319; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1961, 251-260, passim; 475 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu Oprea, Mişcarea, 95-100; Marian Popa, „Reîntoarcerea", LCF, 1968,1; Liviu Petrescu, „Strada semaforului", RL, 1972,26; Ion Bălu, Tinereţea unui prozator, RL, 1982,29; Petre Sălcudeanu, Francisc Munteanu - 60, RL, 1984,15; Radu, Pagini, 70-72; Simuţ, Incursiuni, 29-33; Micu, Ist lit, 478; Dicţ scriit rom., III, 312-314; Popa, Ist. lit, 1,1029. D.Mc. MUNTEANU, Gavriil (1812, Vingard, j. Alba - 28.XII.1869, Braşov), cărturar şi traducător. Cu tatăl său, cantor la biserica din sat, desluşeşte primele slove. E dat la învăţătură la Alba Iulia, unde face şcoala normală şi liceul (1823-1830), iar între 1831 şi 1834 urmează la Cluj cursuri de filosofie şi drept. Cum nici o perspectivă sigură nu i se deschide în Transilvania, pleacă la Bucureşti (1835), unde capătă un post de prefect de studii la internatul înfiinţat de curând la Şcoala de la „Sf. Sava". Din 1836 este profesor la Seminarul de pe lângă Episcopia Buzăului; demisionează în 1844, plecând la Bucureşti. în 1845 se găsea, ca inspector şi profesor, la Seminarul din Râmnic, apoi la mănăstirea Bucovăţ. Fiind scos din slujbă ca urmare a participării la revoluţia de la 1848, se întoarce în Transilvania. In urma intrării armatei ungare, se vede nevoit să plece iarăşi, dar se înapoiază nu peste multă vreme, instalându-se la Braşov. Colaborează la publicaţiile de acolo, făcând parte din comitetul de redacţie al „Gazetei Transilvaniei" (1860-1861), unde semnează „cronica străină". Prin articole şi documente, ca şi prin scrieri pledează cauza românilor ardeleni, apărând totodată (cum făcuse şi în ziarul „Bucovina") mişcarea de la 1848. După înfiinţarea Gimnaziului Român Greco-Ortodox din Braşov, lucrează aici, pe parcursul a două decenii, ca profesor, din 1853 devenind director al instituţiei. Câteva versuri originale publică în „Telegraful român". în 1866 este primit în Societatea Academică Română. în ultimii ani ai vieţii, M., fire depresivă, suspicioasă, se cufundă tot mai mult în melancolie, persecutat de obsesii mistice. M. a fost, întâi de toate, un pedagog. în diverse programe gimnaziale i s-au tipărit lucrări pe teme de învăţământ şi de lingvistică. A întocmit manuale şcolare, iar împreună cu George Bariţiu, un dicţionar german-român. Mai multă însemnătate prezintă Gramatica română (1860-1861). în discursuri, disertaţii (unele reproduse în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"), M., membru în comisia filologică transilvăneană, argumentează pe larg romanitatea limbii române, declarându-se pentru o ortografie etimologică. în articolul Purismul în limba română, inserat în „Revista română", el cere înlăturarea cuvintelor de origine nelatină şi înlocuirea lor prin vocabule culese din cărţile vechi sau existente în graiurile românilor din toate provinciile. Bun cunoscător al literaturii bisericeşti, M., întovărăşit cu ierodiaconul Dionisie Romano, scoate o „gazetă religioasă şi morală", „Vestitorul besericesc" (1839-1840). Scrieri morale în fond, subsumându-se concepţiei sale pedagogice, sunt Meditaţii religioase (I-II, 1839-1840) şi Urmare lui Iisus Hristos (1845), o traducere corectă din Thomas a Kempis, accesibilă, deşi într-o limbă latinizată. O altă tălmăcire este aceea a biografiei „fericitei Macrina", după episcopul Grigorie al Nyssei (Sibiu, 1868). Din germană transpune, fără a o tipări, încurcătura de August von Kotzebue, apoi, surprinzător în raport cu preocupările sale, Suferinţele junelui Werter de Goethe (1842). Traduceri notabile, însoţite de prefeţe, comentarii şi note, sunt cele din Tacit, Suetoniu şi Horaţiu. O cultură naţională, susţine M., trebuie neapărat să aibă la bază clasicismul antic. Traduceri: Meditaţii religioase, I-II, Buzău, 1839-1840; Goethe, Suferinţele junelui Werter, Bucureşti, 1842; Thomas a Kempis, Urmare lui Iisus Hristos, Bucureşti, 1845; Tacit, Viaţa lui C.J. Agricola, Braşov, 1858, Germania sau Situaţiunea, datinele şi popoarele ei, Sibiu, 1864, Opurile lui..., postfaţă G. Bariţiu, Sibiu, 1871; Suetoniu, Viaţa a XII imperatori, pref. trad., Braşov, 1867; Horaţiu, Odele şi epodele lui..., pref. trad., Iaşi, 1868. Repere bibliografice: Aron Pumnul, Gavriil Munteanu, în Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, IV, partea II, Viena, 1865, 40-42; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,287-288; G. Bogdan-Duică, Relativ la G. Munteanu, „Ţara Bârsei", 1930, 1; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931, 90-96; Cărturari braşoveni, 150-151; Gabriel Cocora, Peneluri şi condeie, Bucureşti, 1978,41-49; Dicţ. lit 1900,595-596; Rusu, Membrii Academiei, 355-356. F. F. MUNTEANU, George (14.IV.1924, Bravicea-Orhei -8.XI.2001, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Xeniei (n. Stratan) şi al lui Simion Munteanu, ţărani. Urmează cursurile primare la Bravicea, Şcoala Normală la Cluj (între profesori, Eugen Todoran) şi în paralel Liceul „Gh. Bariţiu", ambele absolvite în 1946, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, unde îi are profesori pe I. Breazu, D. Popovici, Liviu Rusu, D. D. Roşea şi Lucian Blaga. Se consacră carierei universitare: preparator, asistent (1951) şi lector (1959) la Catedra de istoria literaturii române a Universităţii clujene. Din 1960 este transferat la Universitatea din Bucureşti. Predă până la pensionare (1989) cursul Epoca marilor clasici. în 1973 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Hyperion (Viaţa lui Eminescu), publicată în acelaşi an. între 1969 şi 1971 funcţionează ca lector de română la Universitatea din Montpellier. Din 1990 activează ca profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii „Hyperion" din Bucureşti. Paralel cu munca didactică, deţine în primii douăzeci de ani de activitate o seamă de funcţii în presa literară: cronicar (1948-1950) la „Lupta Ardealului", unde şi debutează, redactor (1949) al paginii culturale a ziarului, redactor-responsabil al secţiei de critică şi istorie literară la „Almanahul literar" şi la „Steaua" (1950-1960), redactor al paginii literare a „Contemporanului" (1960-1968). Colaborează la principalele reviste literare din ţară. Micromonografia B. P. Hasdeu (1963), cea dintâi carte a lui M., se remarcă prin câteva trăsături ce vor fi confirmate de lucrările care au urmat: bogăţia şi rigoarea informaţiei, interesul pentru ideologia literară şi pentru palierul teoretic al cercetării, atenţia acordată metodei adecvate la text. Tinzând spre interdisciplinaritate şi utilizând o paletă amplă de strategii critice mai vechi sau mai recente (istoristă şi pozitivistă, stilistică, structurală, psihanalitică, tematistă, sociologică, antropologică, semiotică), istoricul literar îşi va lărgi accesul la text, ajungând la ceea ce Edgar Papu avea să numească pansemantism. Lectura superficială, care îşi neglijează obiectul Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 476 declanşează resortul polemic necruţător al lui M.. Pentru revelarea pansemantismului, el propune trei tipuri de lectură, conjuncte şi complementare: textuală („la nivelul epidermei textului"), contextuală (în vederea dezambiguizării) şi subtextuală (pentru identificarea funcţiei aluzive şi a „arheologiei" cuvintelor). Istoricul literar disociază între o biografie exterioară şi una interioară, aceasta din urmă urmărind felul în care aleatoriul vieţii (al biografiei exterioare) este „redimensionat [...] după cerinţele creaţiei". Deşi marcat de ideologizarea discursului critic după metoda realismului socialist (eului liric i se cere „tipicitate", iar poeziei „«eroi» care-s purtători ai moralei înaintate"), volumul Atitudini (1966), ce reflectă activitatea criticului de la „Steaua", cuprinde şi studii rezistente la eroziunea timpului: o sinteză erudită privind anii de formaţie ai lui I. Heliade-Rădulescu, pledoaria antidogmatică în favoarea subiectivităţii şi a dramatizării (= problematizării) lirismului. Sub semnul lui Aristarc (1975) reprezintă o justificare a poziţiilor de principiu, teoretice şi indică totodată stabilirea cvasidefinitivă şi exclusivă a lui M. în perimetrul marilor clasici. Anterior, Hyperion (I, Viaţa lui Eminescu, 1973; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române) indica hotărât această deplasare a interesului. Venind după biografia lui G. Călinescu, noua „viaţă" se impune prin bogăţia şi acurateţea documentaţiei. Autorul a investigat exhaustiv manuscrisele şi publicistica poetului, arhiva Junimii, mărturiile din epocă, contribuţiile predecesorilor în eminescologie, lucrarea urmând riguros şi amănunţit cronologia. Traiectul existenţial al poetului ar fi supus dialecticii „eonilor" „htonic" şi „astral" („contemplativ", al „nemarginilor de gândire"). Acestei perspective de sus i se subsumează o serie de (re)interpretări ale unor fapte biografice: relaţia cu tatăl, pe care M. îl percepe ca pe un „romantic" (imagine opusă celei acreditate, de ins pozitiv şi mărginit), experienţa erotică originară (pentru copila de la Ipoteşti), relaţia formativă cu Mihail Pascaly, boala şi „pariul cu existenţa" pe care suferinţa îl provoacă, stimulând eonul contemplativ, episoadele pedagogului care descoperă, catalizează şi îndrumă talente („vânătoarea de oameni") ş.a. Discutabilă este — cum au observat toţi comentatorii cărţii — interpretarea relaţiei poetului cu Titu Maiorescu, nu o dată ironizat de biograf. Lucrarea a obţinut sufragiile entuziaste ale lui Mircea Eliade („pentru întâia oară înţeleg viaţa lui Eminescu", mărturiseşte savantul într-o scrisoare) şi Edgar Papu (prima „biografie metafizică a poetului"). Seria deschisă de Viaţa... trebuia să continue cu biografia interioară. O primă aproximare a acesteia e de găsit încă în Sub semnul lui Aristarc şi se cuvine aşezată la un loc cu sintezele ulterioare din Istoria literaturii române, volumul I: Epoca marilor clasici (1980) şi Eminescu şi eminescianismul (1987), împreună cu care alcătuieşte un ansamblu. Sunt redefinite cultura poetului (rolul capital, de suprem model, al lui Shakespeare), viziunea lui tragică (nu pesimistă, cum sună clişeul încetăţenit) rezultată din tensiunea ontic-antropologic (absolutul fiinţei — finitudinea conştiinţei umane) şi raţiune — afect, tensiune rezolvată de „dorul nemărginit" ce leagă, în chip reprezentativ românesc, umanitatea de univers. Opera este percepută în structuri, „sensibilul", „inteligibilul" şi „imaginarul" fuzionând în logos. Este valorizată gândirea mitică a poetului, prin apelul la logica dinamică a contradictoriului (Ştefan Lupaşcu). Imaginarul subordonează sensibilul şi inteligibilul, integrând şi polii antinomici ontic (principiul) — antropologic („formele"). Sub semnul lui Aristarc anticipează Istoria... printr-o serie de studii cum ar fi cel despre „metafora «drumului»" la Ion Creangă, teatrul comic al lui I.L. Caragiale (o analiză structurală temperată), Ioan Slavici (abordat din perspectivă psihanalitică). Micromonografia Introducere în opera lui Ion Creangă (1976) uzează de conceptul „natură sintetizatoare", folosit în cazul lui Eminescu (şi apoi şi al celorlalţi mari clasici). „Nucleul emblematic" al sintezei înfăptuite de Creangă stă în hazul de necaz şi în isteţime, în competiţie homerică cu prostia. Alte contribuţii exegetice se referă la cultura şi filosofia povestitorului, la aspectul de bildungsroman al unor naraţiuni, la metafora (centrală) a drumului şi la motivul lumii ca spectacol, la lirism şi la romantismul subiacent al întregii opere. Unele afirmaţii sunt excesive şi extravagante (Creangă ar fi „unul dintre ctitorii prozei de analiză"), iar polemismul nu se justifică întotdeauna. Istoria literaturii române este o lucrare fundamentală, conţinând binevenite schimbări de accent. La capitolul despre Titu Maiorescu se insistă asupra anilor de formare şi de afirmare, este subliniată pasiunea pentru psihologie şi scos în evidenţă, ca numitor comun al iniţiativelor criticului, 477 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu spiritul latin de organizare şi clarificare: Maiorescu e „fiinţa menită să pună rânduială în toate" (acesta ar fi maiores-cianismul însuşi). La capitolul consacrat lui I.L. Caragiale sunt puse în valoare ignoratele proze de la „Ghimpele" şi „Calendarul Claponului" şi farsa D-ale carnavalului, iar personalitatea de scriitor a lui Ioan Slavici este văzută ca fiind atrasă de două „chemări" definitorii: a „bătrânilor" (coborârea în „psihea" colectivă) şi a „muntelui" (atracţia călătoriei). M. amendează şi periodizarea epocii marilor clasici, care în opinia lui se circumscrie anilor 1866-1886, în vreme ce Junimea cunoaşte epoca de început între 1863 şi 1871, iar pe cea de glorie de la 1871 la 1886. Imaginea finală a marilor clasici e rezultatul unei perspective antropologice, potrivit căreia „romanticitatea" nu se rezumă la stil, ci reprezintă un mod al umanităţii de a se înscrie în univers. O serie de studii introductive şi prefeţe (la Cezar Bolliac, B.P. Hasdeu, Eminescu, Creangă) întregesc preocupările istoricului literar, iar întrucât îl priveşte pe eminescolog, culegerea de glose Eminescu şi antinomiile posterităţii (1998) suplineşte, într-o anumită măsură, unele aspecte expediate sau neabordate în sintezele lui anterioare. SCRIERI: B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1963; Atitudini, Bucureşti, 1966; Hyperion, voi. I: Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, 1973; ed. postfaţă Theodor Codreanu, Chişinău, 2002; Sub semnul luiAristarc, Bucureşti, 1975; Introducere în opera lui Ion Creangă, Bucureşti, 1976; Istoria literaturii române, voi. I: Epoca marilor clasici, Bucureşti, 1980; ed. 2, I-II, Galaţi, 1994; Eminescu şi eminescianismul, Bucureşti, 1987; Eminescu şi antinomiile posterităţii, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Felea, Reflexii, 170-176; Martin, Generaţie, 174-180; Liviu Leonte, Biografia poetului, CRC, 1973, 2; Nicolae Manolescu, O biografie a lui Eminescu, RL, 1973,25; Adrian Anghelescu, „Hyperion" (Viaţa lui Eminescu), TMS, 1973, 14; Virgil Ardeleanu, „Hyperion (I), Viaţa lui Eminescu", ST, 1973,23; Al. Piru, O nouă biografie a lui Eminescu, RL, 1973,25; Dumitru Micu, Noi studii eminesciene, CNT, 1973, 39; Cristian Livescu, Studii eminesciene, ATN, 1974, 1; Eugen Todoran, O nouă „Viaţă"a lui Eminescu, 0,1974,10; Mihai Zamfir, „Hyperion (I), Viaţa lui Eminescu", LL, 1974, 607-610; Gabriel Dimisianu, Critica integratoare şi simpatetică, RL, 1975, 21; Dumitru Micu, Rigoare şi receptivitate, CNT, 1975, 25; Paul Dugneanu, Critica integratoare, LCF, 1975,25; Liviu Leone, între „vechea" şi „noua critică", CRC, 1975, 29; Iosif Cheie-Pantea, George Munteanu, O, 1975, 32; Marian Barbu, Monografii. Ion Creangă, R, 1976,2; Pompiliu Mareea, „Sub semnul lui Aristarc", LCF, 1976,31; Dumitru Micu, „Introduceri" critice, CNT, 1976,52; Regman, Explorări, 204-210; Dimisianu, Opinii, 327-330; Ungheanu, Lecturi, 195-200; Mihăilescu, Conceptul, II, 171-176; Edgar Papu, „Istoria literaturii române", „Scânteia", 1980, 11778; Pompiliu Mareea, Dificultăţile şi voluptatea istoriei literare, R, 1980,8; Adriana Iliescu, Monografia epocii marilor clasici, RL, 1980,43; V. Fanache, O categorie literară: „marii clasici", ST, 1980, 12; Dobrescu, Foiletoane, 1,195-199; Grigurcu, Critici, 125-130; Al. Săndulescu, Epoca marilor clasici la Universitate, VR, 1981, 7; Mircea Popa, George Munteanu, ST, 1984, 4; Mircea Handoca, Prezenţa lui Eminescu, RL, 1984, 24; Theodor Codreanu, Existenţa hyperionică, LCF, 1987, 2; Theodor Codreanu, Cunoaşterea hyperionică, LCF, 1988,2; Edgar Papu, Lumea conceptelor, LCF, 1988,3; Ovidiu Ghidirmic, Un reprezentant al eminescologiei actuale, R, 1989, 3; Edgar Papu, „Noi suntem adevăraţii contemporani ai lui Eminescu", SLAST, 1989,19; Alex. Ştefănescu, Un profesor universitar despre epoca marilor clasici, RL, 1995, 11; Marian Barbu, Rostul istoriilor literare, L, 1995,15; Liviu Grăsoiu, Marii clasici şi sintezele specifice, LCF, 1995,18; Dicţ. esenţial, 533-534; Mihai Zamfir, La dispariţia lui George Munteanu. Profesorul îngândurat, RL, 2001, 47; Nicolae Mecu, George Munteanu. In memoriam, LL, 2002,1-2; Theodor Codreanu, George Munteanu şi fiinţa hyperionică, ŞT, 2002,7. N.M. MUNTEANU, Ion Horia (pseudonim al lui Ion N. Vasilescu; 17.X.1914, Râmnicu Vâlcea — 26.IX. 1950, Bucureşti), poet. Frate mai mic al lui Virgil Treboniu, M. a urmat cursul secundar la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, după care s-a înscris la Facultatea de Drept. A debutat în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", sub numele real. Ulterior a mai colaborat la „Cruciada românismului", „Raza literară", „Progresul", „Suflet şi viaţă", „Prepoem", „Jurnalul literar", „Afirmarea", „Curentul magazin" ş.a. După ce îşi tipăreşte la Craiova placheta Versuri (1937), îi apar în colecţia „Adonis", printre ai cărei fondatori se numără, volumele Ţărm sacru (1938), Iulia Hasdeu (1939), Critice (1,1939), Soare pe Prut (1941), Brăţări (1944) şi Lirica lui Virgil Treboniu (1944). Poezii ale sale sunt incluse în antologiile Primăvara, vara, destinul, Dumnezeu, toamna, iama (1938), Dragostea văzută de şapte poeţi (1939), scoase în aceeaşi colecţie. Mai multe pasteluri, în genere autumnale (Stanţe, Teama, Sfârşit, Final, Umbre), din placheta Versuri, creionează climatul apăsător al unei amărăciuni provocate de nefericiri familiale (moartea tatălui, părăsirea casei părinteşti), maladii fizice ori nevroze, despărţiri. Versul clasic face loc deseori celui liber, aspirând să capteze duritatea cotidianului, însă glisând mereu în prozaic. Mai ambiţios este Ţărm sacru, poem compus în şase părţi, în vers liber, pe antiteza dintre existenţa antică, având ca nucleu credinţa în sacru, şi cea modernă, caracterizată de scepticismul rece. Intenţia de a releva tragismul vieţii în figura Iuliei Hasdeu eşuează într-un sentimentalism comun. Soare pe Prut marchează revenirea la versul clasic, alternând motive simboliste (Adonis, Noapte faustiană, Simfonie de seară, Menuet) cu pastelul pointillist, acumulând detalii disparate (Toamnă pe Prut, Octombrie pe Prut, Seară în parc, Gravură, Caprele negre). Expresia e oarecum limpezită, dar lirismul rămâne unul minor. M. a mai semnat şi câteva texte pretins critice, în fapt laude exagerate aduse fratelui său ori prietenilor. SCRIERI: Versuri, Craiova, 1937; Ţărm sacru, Bucureşti, 1938; Iulia Hasdeu, Bucureşti, 1939; Critice, I, Bucureşti, 1939; Soare pe Prut, Bucureşti, 1941; Brăţări, Bucureşti, 1944; Lirica lui Virgil Treboniu, Bucureşti, 1944. Repere bibliografice: G. Călinescu, „Versuri", ALA, 1937, 881; N. Gr.[Camil Petrescu], Cel dintâi volum, „Fotbal", 1937,4; D. Petrescu, „Versuri", „Bugeacul", 1937, 2-3; Virgil Despin, „Versuri", „Drum", 1937, 3; Leonida Secreţeanu, „Versuri", „Sbucium", 1937, 119-120; Repertoriul nostru: I. Horia Munteanu, JL, 1939, 30; C. Pârlea, „Ţărm sacru", „Prepoem", 1939,65; Stelian Segarcea, „Critice", „Tinereţea", 1939,6-7; Petre A. Butucea, „Critice", „Drapelul", 1940,39; Predescu, EncicL, 576; Al. Cerna-Rădulescu, Tineri poeţi olteni, CML, 1941,110; Petru Homoceanul, „Brăţări", VS, 1944, 3013; Scrisoare de la Virgil Vasilescu. 1980, ADLTR, V-15. V.D. Munteanu Dicţionarul general a.1 literaturii române 478 MUNTEANU, Ion (Ionel) (30.1.1909, Buştenari, j. Prahova — 1992, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Tarsiţei şi al lui Niţă Munteanu, muncitori.Urmează Şcoala Comercială din Ploieşti, iar între 1928 şi 1932 Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din capitală. După ce debutează în 1929, cu proză, la „Bilete de papagal", se orientează spre gazetărie, fiind redactor sau colaborând, uneori cu pseudonimele Ion Munte, Ion Manta şi Ion Măgură, la „Acţiunea", „Ordinea", „Gazeta noastră ilustrată", „Calendarul", „Săptămâna CFR", „Voinţa", „Dimineaţa", „Adevărul", „Gazeta", „Viitorul", „Capitala", „Universul", „Rampa". Ceva mai târziu, în 1935, are posibilitatea de a se perfecţiona, cu o bursă oferită de Sindicatul Ziariştilor, la Roma şi Paris. Fondează în 1937 ziarul „de informaţii generale" „Popularul", iar între 1942 şi 1944 este în comitetul de direcţie al ziarului „Bucovina" şi apoi al revistei „Bucovina literară". între timp scoate şi câteva broşuri — I. G. Duca (1934), România de azi (1939) -, piesa de teatru Peţitorii (1934), o carte de însemnări de front — Spitalul 2 de campanie (1943) — şi romanele La marginea oraşului (1943) şi Ne caută pământul (1944). Şi-a continuat activitatea gazetărească şi după 1945, la periodice precum „Lupta CFR", „Munca", „Apărarea patriei", „Flacăra", „Contemporanul", „Presa noastră", „Lumea", „Viaţa militară", „Pentru Patrie", „Tribuna României", „România literară" ş.a. în 1985 depunea la edituri romanul Zece străzi şi lucrarea Istoricul Societăţilor Scriitorilor Români, aceasta din urmă fiind tipărită abia în 1998. Multă vreme M. face jurnalism onest dar fără strălucire, scriind reportaje, documentare, corespondenţă, cronici economice şi sociale etc. O bună informaţie şi acurateţe relevă încercarea monografică I. G. Duca şi îndeosebi documentarul România de azi. Alerte, cu o anume abilitate în prinderea unor chipuri şi a unor întâmplări relevante sunt însemnările din Spitalul 2 de campanie. însă meşteşugul gazetăresc este vizibil un lest foarte greu când este abordat romanul. La marginea oraşului autobiografic într-o măsură, năzuind să înfăţişeze anevoioasa ascensiune a unui tânăr venit la Bucureşti pentru a se realiza în lumea presei, sfârşeşte prin a fi o colecţie de experienţe erotice, banale când nu simt sordide. Ceva mai multă substanţă epică există în celălalt roman, Ne caută pământul. Dar povestea a două surori cu firi opuse, cea mare — realistă, accep-tându-şi senină destinul, cea mică — romanţioasă şi aventuroasă, este grevată de un tendenţionism caduc şi de reminiscenţe literare neasimilate. O oarecare siguranţă în conturarea tabloului vieţii rurale arată totuşi un progres al autorului. Pe o temă de interes deosebit, Istoricul Societăţilor Scriitorilor Români se constituie ca un documentar al evoluţiei instituţiei avute în vedere, rămânând, în pofida manierei publicistice, o întreprindere utilă. SCRIERI: I. G. Duca, Bucureşti, 1934; Peţitorii, Bucureşti, 1934; România de azi, Bucureşti, 1939; Sub scutul Regelui, Bucureşti, 1943; Spitalul 2 de campanie, Cernăuţi, 1943; La marginea oraşului, Cernăuţi, 1943; Ne caută pământul, Bucureşti, 1944; Istoricul Societăţilor Scriitorilor Români, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Emil Samoilă, Ziaristica, Bucureşti, f.a., 297; Predescu, Encicl, 576; Scrisoare de la Ion Munteanu. 1985, ADLTR, M-109. V.D. MUNTEANU, Mihail (? - 7.II. 1944, Bucureşti), poet şi publicist. înzestrat cu o voce deosebită, ce i-a adus cognomenul Mielu-Basu, M., născut, se pare, pe la 1887, ar fi urmat Conservatorul din Bucureşti în aceeaşi clasă cu basul George Folescu, precum şi celebra Schola Cantorum a lui Vincent d'Indy. S-ar fi numărat, de asemenea, printre fondatorii Operei Române şi a concertat pe scena Ateneului Român, însă a cântat şi în corul Societăţii Carmen ori în câteva coruri bisericeşti. Cu înclinaţie spre aventură şi boemă, atras şi de poezie, şi de gazetărie, având la un moment dat chiar veleităţi politice, a schimbat numeroase profesiuni. Ajutor de clovn şi cântăreţ în turnee balcanice, dar şi la Paris, notar într-un sat ardelean, subprefect în câteva rânduri, profesor la Conservatorul din Braşov etc., după primul război mondial şi-a potolit neastâmpărul, găsindu-şi de lucru în redacţiile unor periodice precum „Cronicarul", „Legea nouă", „Hiena", „Ora", „Epoca", „România nouă", „Ţara noastră", „Funcţionarul" şi, în cele din urmă, la „îndreptarea", „Săptămâna CFR", „Gluma", pentru colegi rămânând totuşi „ultimul trubadur" sau „ultimul din boema de altădată". Iniţierea poetică a lui M. are drept cadru cenaclul lui Al. Macedonski, prieten şi cicerone fiindu-i Mircea Demetriade. Debutul, probabil destul de precoce, îi este găzduit în 1903 de „Tribuna". Ulterior mai semnează versuri, uneori şi cu pseudonimele M. Munte şi Mihail Tallianu, în „Prezentul", „Ilustraţiunea literară", „Traian Demetrescu", „Biblioteca modernă", „Rodica", „Carmen", „Junimea", „Românul literar şi politic", „Ilustraţiunea naţională", „Capitala", „Contimporanul", „Făclia", iar după primul război mondial scrie în ziarele la care a lucrat sau în reviste precum „Literatorul", „Flacăra", „Gloria României", „Imaginea", „Acţiunea" ş.a. în răstimp traduce, pare-se foarte bine, numeroase librete de operă. Relativ târziu îşi adună o parte din poezii în placheta Cântecul vieţii (1926). Ar mai fi scos încă una, intitulată Octombrie, de negăsit în biblioteci. De sub tipar i-au mai ieşit două broşuri — un „episod ostăşesc" într-un act, Sergentul Soare (1938), şi Cântecul străjerilor (1939). Anunţate în mai multe rânduri, volumul Covoare basarabene şi romanul Cetatea moartă nu au mai apărut. Versurile de început ale lui M. par să refacă îndeaproape evoluţia liricii maestrului său, Al. Macedonski. Romantismul „decadenţilor" şi parnasianismul se împletesc astfel în Anacreontica („Lângă lotusul albastru/ Poartă amforele pline,/ Astă seară beau cu tine/ Din pocale de- alabastru/ Cercuite cu argint/ Vinul negru de Corint"), în Seară albastră, Noaptea amorului sau în Noaptea patimilor. Cu timpul, sensibilitatea proprie, vădit modernă, simţul muzical deosebit, experienţele variate şi, poate, noi lecturi ies la suprafaţă. Şi dacă Stanţe, Cântecul crinului roşu ş.a. mai păstrează fibre vechi, alte poeme, precum Oraş cu amăgiri deşarte, Nevroză, Vechi motiv flamand, Imnul funebru de Chausson sau ciclul Toamna denotă apropierea de simbolism. Printre slujitorii acestuia, poetul face către 1910 figură distinctă, dar boema sa agitată îl împiedică să aprofundeze căutările. Tipărită târziu, lăsând deoparte câteva poeme apărute în presă, ce frapau prin lexic bogat, muzicalitate şi imagini mai îndrăzneţe, placheta Cântecul vieţii 479 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu dă în cele din urmă o impresie de vetust şi chiar de epigonism. Un nou elan liric trăieşte M. la mijlocul anilor, '20 pe meleagurile basarabene, dar şi acesta se epuizează repede, concretizându-se doar în câteva poezii epico-descriptive (Pe limanul Nistrului, Akermanul, Nadia, O iarnă la Bugaz, Legenda covoarelor basarabene ş.a.). Simple versificări, satisfăcând comanda organizaţiei carliste pentru copii şi tineret, Sergentul Soare şi Cântecul străjerilor nu au valoare. în schimb reţin atenţia, în destul de bogata publicistică a lui M., o suită de amintiri târzii şi de medalioane din lumea muzicienilor, precum şi câteva schiţe umoristice apărute în „Gluma". SCRIERI: Cântecul vieţii, pref. N. Davidescu, Bucureşti, 1926; Sergentul Soare, Bucureşti, 1938; Cântecul străjerilor, Bucureşti, 1939. Repere bibliografice: N. Davidescu, Un poet inedit: Mihail Munteanu, ALA, 1925,252; Mircea Ştefănescu, Poetul Mihail Munteanu, „Epoca", 1926,6; George Silviu, „Cântecul vieţii", DMN, 1926,6998; I. Peltz, Un poet şi o carte, „Caiete lunare", 1926,3-4; I. P., Cartea unui poet: „ Cântecul vieţii” de Mihail Munteanu, „îndreptarea", 1926,88; N. N. Şerbănescu, Mihail Munteanu, „Săptămâna CFR", 1944, 37; Marian Halchini, Ultimul trubadur, „Săptămâna CFR", 1944, 38; D. Karnabatt, Cel din urmă din boema de altădată, „Curentul familiei", 1944,24; Iulius Lazăr, Figurine: Trei boemi au dispărut, „Drapelul", 1945,50; Straje, Dicţ. pseud., 465; Mircea Ştefănescu, Un dramaturg îşi aminteşte..., I, Bucureşti, 1980, 172-174. ' V.D. MUNTEANU, Romul (18.111.1926, Călanu Mic, j. Hunedoara), critic şi istoric literar, comparatist. Este fiul Măriei (n. Uieţ) şi al lui Romulus Munteanu, muncitor siderurgist. După ce urmează cursurile Şcolii Normale din Deva (1938-1946), obţine bacalaureatul la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, apoi este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. în 1950 îşi ia licenţa şi este numit asistent la Catedra de literatură română modernă, condusă de D. Popovici. în 1956 se transferă la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. între 1957 şi 1961 este detaşat la Institutul de Romanistică din Leipzig, iar din 1961 va funcţiona, până la pensionare, la Catedra de literatură universală şi comparată a Universităţii bucureştene, în 1970 devenind profesor titular, între 1971 şi 1990 a fost directorul Editurii Univers. Face parte din comitetul de conducere al revistei „Cahiers roumains d'etudes litteraires". Este membru al Asociaţiei Criticilor Europeni şi al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1971,1972,1976), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979), Premiul „Menelaos Ludemis" (Atena, 1980), Premiul revistei „Flacăra" (1987) ş.a. Cartea de debut a lui M., Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor (1962), este o sinteză în ansamblul căreia fenomenul iluminist transilvan se defineşte prin raportarea la contextul european şi la condiţiile socio-istorice autohtone. Lucrarea continuă teza de doctorat Aspectele şi dimensiunile iluminismului românesc, susţinută în 1960 la Universitatea „Karl Marx" din Leipzig. Insistând asupra aceloraşi probleme, aria cercetării se va lărgi considerabil în Literatura europeană în epoca luminilor (1971), la rândul ei revizuită integral şi adăugită în Cultura europeană în epoca luminilor (1974). Exegetul utilizează metodele comparatismului şi tinde să sublinieze particularul naţional incluzându-1 în spaţiul filosofiei culturii. Literatura ocupă locul privilegiat, dar este studiată în conexiune cu gândirea filosofică, social-politică, estetică şi critică. Dacă în filosofie afirmarea spiritului critic determină predominanţa sistemelor practice, cu funcţii educaţionale, adică morala şi pedagogia, în dauna celor metafizice, în estetica iluministă M. surprinde absenţa unor concepţii autonome originale, aici vechile poetici clasiciste, mai stăruitor solicitate, coexistând cu cele care vestesc romantismul. Aflate sub zodia raţiunii, luându-şi natura drept model suprem şi echivalând frumosul artistic, binele şi adevărul, artele şi literele iluministe sporesc rolul ficţiunii moderne, iar viziunea raţionalizatoare cedează teren în favoarea imaginaţiei moderne. Critica literară e doar normativă în iluminism, năzuind spre unitate conceptuală, şi tot acum se configurează spiritul istorist din care se va dezvolta istoria literară. Poezia parcurge o perioadă de criză, teatrul polemic metamorfozează comedia şi impune drama burgheză, iar în proză domină romanul. Sistematizarea acestui material enorm, expus într-o formă densă, fluentă, Munteanu Dicţionarul general al literaturii române 480 numeroasele referinţe comparatiste ce au în vedere nu doar culturi de circulaţie, ca şi probitatea ştiinţifică a opiniilor, nu o dată diferite de ale cercetătorilor anteriori, plasează Cultura europeană în epoca luminilor printre contribuţiile de valoare din punct de vedere documentar şi interpretativ. Studiul Bertolt Brecht (1966) deschide altă direcţie de preocupări pentru M. — literatura universală — şi reprezintă totodată un punct de plecare spre teatrul absurdului, căruia îi va fi dedicată monografia Farsa tragică (1970), unde critica şi istoria literară interferează cu teoria literară. Ideea structurantă ar fi că, formulă de investigare a condiţiei umane într-o epocă de criză a valorilor, „deriziunea" scenică absurdă propune noneroul, un personaj tragic prin zodia sa existenţială şi comic până la grotesc datorită zădărniciei gestului de a traversa un univers absurd. Fundamentând social-istoric reapariţia farsei absurde ca efect al unui univers degradant, peste care domnesc angoase, criticul descifrează în farsa tragică anumite convenţii de atelier, poetica deschisă spre a aglutina stiluri extrem de diverse, urmările fireşti ale acestei atitudini estetice în construcţia personajului, a intrigii, replicilor etc., totul pus sub semnul parodicului, mimând incoerenţa realităţii şi discontinuitatea labirintică a psihicului. Concluziile atestă metamorfoza comicului contemporan, întrepătruns cu alte categorii estetice şi alte stiluri. De la teatrul absurdului M. a trecut lesne la poetica Noului Roman, situat pe acelaşi palier al genezei social-filosofice. Primele delimitări teoretice, însoţite de texte ilustrative, autorul le opera încă în Noul Roman francez (1968), oprindu-se mai îndelung asupra „clasicilor" francezi ai antiromanului — Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute şi Michel Butor. O viziune mai închegată conceptual, voit exhaustivă, a noii şcoli literare o va conţine însă Noul Roman francez. Preludii la o poetică a antiromanului (1973). Pronunţat teoretică şi pornind de la o arie mai amplă, cartea debutează cu o privire istorică, în căutarea definiţiei şi a unei linii evolutive cu privire la arta naraţiunii, comentariile referenţiale şi discursul narativ. Tranziţia de la roman-histoire la roman-recherche s-a făcut prin relativizarea autorului obiectiv şi a viziunii omnisciente, prin mijlocirea unor mutaţii antitradiţionale la nivelul agenţilor epici: personaje, intrigă, timp, spaţiu etc. Se aspiră spre un roman total, care să investigheze realitatea din cât mai multe unghiuri, deci spre un realism maximal, irealizabil practic, dar fertil ca tendinţă. Fireşte, noile convenţii presupun un nou tip de cititor, angajat în actul creaţiei ca partener cu viziune proprie. Contestatară şi contestată, formula romanească avansată, ca şi aceea a farsei tragice, este o manifestare a manierismului literar ce caracterizează epoca actuală. Studierea şi înţelegerea lor impun schimbări la nivelul instrumentelor interpretative, al criticii literare. Devenirea spectaculoasă a disciplinei, modificarea permanentă a perspectivei teoretice, a direcţiilor şi criteriilor de apreciere, precum şi perfecţionarea investigaţiei vor fi analizate în Metamorfozele criticii europene moderne (1975). Diversificarea şcolilor critice începuse încă a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când opera era socotită un complex de sensuri criptice, a căror desluşire impunea interogarea din perspective şi cu procedee multiple. Prezentarea criticii sociologice, genetice, existenţialiste, psihanalitice, structuraliste etc. M. o realizează analitico-istorist, prin mijlocirea exponenţilor de prim rang. Calea sinuoasă străbătută de critica literară în epoca modernă răsfrânge — crede exegetul — însăşi dezvoltarea literaturii contemporane. După sondajele întreprinse în zonele înnoitoare ale teatrului şi prozei actuale, el va reveni la epoci anterioare cu trilogia Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea (1981-1985), care ambiţionează o cuprindere integratoare. Demersul istorist şi comparatist, cu adjuvante eseistice şi teoretice, câmpul referenţial acoperind nu doar culturile mari, cât şi câştigurile faţă de contribuţiile antecesorilor îl plasează pe M. printre cercetătorii de prestigiu ai epocii baroce. Primul volum este consacrat problemelor teoretice suscitate de conceptele de manierism, baroc şi clasicism, creaţia literară fiind investigată doar prin poezie. Al doilea volum abordează proza, care se diversifică enorm, pornind de la realismul picaresc baroc şi ajungând uneori la forme clasice, embrionar prefigurându-se acum şi aproape toate formele de discurs romanesc. în sfârşit, ultimul volum cuprinde analitic fabula, poemul eroic şi dramaturgia, încheindu-se cu un excurs teoretic legat de cele două sisteme estetice fundamentale care se confruntă în epocă, clasicismul şi barocul. într-un cuvânt, o vastă interpretare în care M. urmăreşte contrastele şi asemănările dintre clasicism, baroc şi manierism. Toate aceste sinteze, despre literatura română şi cea universală, presupun cercetarea unui material vast ce depăşeşte mult problematica enunţată. Atelierul critic şi materialul de construcţie capătă determinări mai precise în Profiluri literare (1972), Jurnal de cărţi (I-VII, 1973-1998), Lecturi şi sisteme (1977), La Civilisation des livres. Litterature roumaine, litterature europeenne (1986) ş.a., conturând, s-ar putea spune, imaginea criticului total. SCRIERI: Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Bucureşti, 1962; Bertolt Brecht, Bucureşti, 1966; Noul Roman francez, Bucureşti, 1968; Farsa tragică, Bucureşti, 1970; Literatura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, 1971; Profiluri literare, Bucureşti, 1972; Jurnal de cărţi, I-W, Bucureşti, 1973-1998; Noul Roman francez. Preludii la o poetică a antiromanului, Bucureşti, 1973; Cultura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, 1974; Metamorfozele criticii europene moderne, Bucureşti, 1975; Lecturi şi sisteme, Bucureşti, 1977; Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, I-III, Bucureşti, 1981-1985; La Civilisation des livres. Litterature roumaine, litterature europeenne, Bucureşti, 1986; Preludii la o poetică a antiromanului, Bucureşti, 1995; O viaţă trăită, o viaţă visată, Bucureşti, 1996; Introducere în literatura europeană, Bucureşti, 1996; Iluminismul şi romanul european, Bucureşti, 1998; Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1998; Literatura europeană modernă, Timişoara, 2000. Repere bibliografice: Edgar Papu, „Bertolt Brecht", GL, 1966, 37; Adrian Marino, Noul Roman sub acuzaţie, CRC, 1968,32; Marcel Duţă, Farsa tragică, RITL, 1971,4; Marian Papahagi, „Noul Roman francez", TR, 1974,12; Nicolae Balotă, „Metamorfozele criticii europene modeme", RL, 1976,12; Darie Novăceanu, Barochus maniera, RL, 1981, 35; Irina Mavrodin, Portret la o aniversare, RL, 1986,12; Stan Velea, O sinteză românească despre clasicism şi baroc, T, 1986,12; Răzvan Voncu, Noi, românii, suntem condamnaţi să ne iubim literatura, CC, 1994,12; Velea, Universalişti, 162-176; Dicţ. esenţial, 534-536. St. V. 481 Dicţionarul general al literaturii române Munteanu MUNTEANU, Ştefan (18.IV.1920, Plaiul Cosminului-Cernăuţi), stilistician şi memorialist. Este fiul Măriei şi al lui Gheorghe Munteanu, ţărani. Urmează cursurile secundare la Liceul „Aron Pumnul" din Cernăuţi şi obţine licenţa în litere şi filosofie la secţia filologie clasică a Universităţii din Iaşi (1945). Lucrează ca profesor de limba română la licee din Rădăuţi (1945-1946) şi Alba Iulia (1946-1960). Din 1960 este, succesiv, lector, conferenţiar şi profesor la Catedra de istoria limbii române şi de lingvistică generală a Universităţii din Timişoara. Obţine titlul de doctor în filologie în 1968 cu teza Probleme ale cercetării stilului cu privire specială la expresivitatea limbii artistice. între 1974 şi 1978 funcţionează ca lector de limba română la Universitatea din Viena. Debutează în revista „Cum vorbim", în 1949. Colaborează la „Cercetări de lingvistică", „Limba română", „Limbă şi literatură", „Orizont" ş.a. A îngrijit, în colaborare cu Eugen Todoran şi Ionel Stan, antologia M. Eminescu, I. Creangă. Studii (1965), distins cu Premiul Ministerului învăţământului. în lucrările Stil şi expresivitate poetică (1972; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române), Limba română artistică (1981), Introducere în stilistica operei literare (1995), Studii de lingvistică şi stilistică (1998), Cuvânt şi cultură (2000), M. se remarcă — alături de Iorgu Iordan şi Ion Coteanu - prin contribuţiile sale în domeniul teoriei stilului şi al istoriei stilisticii. Interesat cu deosebire de problema expresivităţii ca atribut esenţial al limbii artistice, autorul face importante precizări de natură teoretică şi metodologică privitoare la cercetarea stilistică, tratează sistematic raporturile dintre stilistică şi domeniile interferenţe, cum ar fi retorica, poetica, estetica, sociolingvistica sau critica literară, pentru a-şi verifica ulterior ideile prin analiza textelor literare şi a aplica metodele criticii stilistice în exegeza operei unor autori ca I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Cercetătorul preocupat de stilistica literaturii îşi dovedeşte înclinaţiile de scriitor în memorialistica din Scrisori vieneze (1992; volum reeditat în variantă revizuită şi adăugită sub titlul Scrisori din Vindobona, în 2000). M. evocă melancolic perioada şederii sale la Viena şi reconstituie nostalgic o imagine a oraşului impregnată de propria subiectivitate. Lăsându-se călăuzit de memoria afectivă, aptă să reţină, pe lângă evenimentele semnificative, şi detaliile existenţei cotidiene, reface liber paşii apropierii sale de o mare capitală a culturii, dar şi de un loc în care îşi duc viaţa oameni obişnuiţi. Retrăirea experienţei vieneze prilejuieşte, într-o subtilă orchestrare de planuri temporale, regăsirea de sine a autorului, care îşi dublează mereu relatarea cu reflecţii asupra propriei deveniri. Omul evită cu discreţie să-şi dezvăluie emoţiile şi trăirile intime, în timp ce cărturarul îşi face mereu simţită prezenţa în paginile acestui pseudoepistolar, pentru că din perspectiva celui pentru care cultura înseamnă modul esenţial de a fi, Viena reprezintă un spaţiu ideal. SCRIERI: Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, 1972; Istoria limbii române literare (în colaborare cu Vasile Ţâra), Bucureşti, 1978; Limba română artistică, Bucureşti, 1981; Scrisori vieneze, Timişoara, 1992; ed. (Scrisori din Vindobona), Timişoara, 2000; Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, 1995; Studii de lingvistică şi stilistică, Piteşti, 1998; Cuvânt şi cultură, Timişoara, 2000. Antologii: M. Eminescu, I. Creangă. Studii, Timişoara, 1965 (în colaborare cu Eugen Todoran şi Ionel Stan). Repere bibliografice: Dimitrie Macrea, Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, 1973, 114-116; Titu Popescu, Concepţii şi atitudini estetice, Bucureşti, 1983, 103-106; Alexandru Graur, Puţină gramatică, II, Bucureşti, 1988, 269-270; Gh. Bulgăr, „Introducere în stilistica operei literare", LL, 1995,3-4; George Bădărău, O carte de adâncă învăţătură, CL, 1996,6; Ileana Oancea, Nostalgia timpului regăsit, 0,2001,3. A. C. MUNTEANU, Vladimir (22.VIII.1951, Sibiu - 26.1.1993, Sibiu), prozator. Este fiul Vioricăi Muneanu (n. Popa), funcţionară, şi al lui Teofil Munteanu, profesor. Urmează Liceul „Octavian Goga" din Sibiu (1966-1970) şi Facultatea de Matematică a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1970-1974). Va fi profesor de matematică în localităţile Alţina, Turnu Roşu şi Răşinari, judeţul Sibiu. Debutează cu proză în „Vatra" (1981) şi editorial, în volumul colectiv Doisprezece prozatori (1988). Este unul din fondatorii revistei sibiene „Euphorion", unde a lucrat ca redactor (1990-1992) şi ca redactor-şef (1992-1993). A colaborat la „Transilvania", „Vatra", „Viaţa românească", „Contemporanul - Ideea europeană", „Contrapunct", „România literară" ş.a. în contrast cu moda textualistă din anii '80, M. scrie o proză parabolică, cu un epic redus, cu elemente fantastice şi poematice, grefată pe tipare mitice şi turnată într-o scriitură artizanală, uneori prolixă. Astfel, romanul în preajma legendei (1989) conjugă tema creaţiei cu erosul şi cunoaşterea, descriind alienarea individuală şi posibilitatea transcenderii. Susţinut de o metafizică spiritualistă, provenită din simbioza dintre reverberaţiile arhetipale şi speculaţiile paraştiinţifice, textul descrie autocreaţia personajului-narator, care parcurge o iniţiere multiplă — erotică, estetică şi mistică. Punctat de introspecţii abisale şi întrerupt de divagaţii eseistice, nucleul narativ se coagulează prin asamblarea unor mituri convergente (Faust, Orfeu, Meşterul Manole), ce compun o naraţiune pluristratificată. Aceste dominante narative suportă o decantare în Depoziţia (I-II, 1991-1992), cel mai reuşit roman al autorului. Tehnica narativă este acum mai complexă, încorporând pluriperspectivismul şi variaţia persoanelor gramaticale, anamorfoza onirică şi imaginarul teratologic. Mărturia pe care Ioan Dabija, fost deţinut într-un lagăr nazist de exterminare, o depune împotriva torţionarilor se transformă lent într-o recapitulare a propriei existenţe, suspendată între teroarea de extincţie şi speranţa salvării (susţinută de teoria „energiei a-entropice" şi concretizată prin ascensiunea finală a protagonistului). De altfel, motivele apocalipsei şi resurecţiei, proiectate pe un dublu ecran - biografic (al individului) şi biologic (al speciei) —, articulează întregul univers romanesc al lui M. Ele se prelungesc în romanul Cartea muntelui în derivă (apărut postum, în 1994) prin prelucrarea mitului mioritic într-un stil, de această dată, mai transparent, ce ar fi putut prefigura o nouă etapă de creaţie. Munţii Dicţionarul general al literaturii române 482 SCRIERI: Doisprezece prozatori (volum colectiv), Cluj-Napoca, 1988; în preajma legendei, Cluj-Napoca, 1989; Depoziţia, I, Cluj-Napoca, 1991, II, Sibiu, 1992; Cartea muntelui în derivă, Sibiu, 1994. Repere bibliografice: Vasile Andru, Alte voci, altă istorie, CRC, 1989, 37; Al. Ţion, „în preajma legendei", AST, 1989,10; Mircea Ivănescu, Un debut remarcabil, T, 1990,2; George Nistor, în registru simbolic, VR, 1990, 4; Ioana Pârvulescu, Libertatea suferinţei, RL, 1993,48. A. Tr. MUNŢII APUSENI, revistă apărută la Alba Iulia, lunar, între septembrie 1938 şi martie 1939. Director responsabil este Liviu Bica, iar redactori — Ion Tolescu-Văleni si V. Oprescu-Spineni. M. A. îşi propune să fie o publicaţie de afirmare a tinerilor („să înălţăm talentul tânăr către culmile înveşmântate în freamătul cerului românesc") şi, pe de altă parte, să devină purtătoarea de cuvânt a doleanţelor moţilor, încercând să înfăţişeze „feţele problemei". De remarcat în primul număr versurile lui V. Oprescu-Spineni, închinate lui Avram Iancu. în sumar intră poezie de Virgil Carianopol, Aurel Marin, Dumitru Missir, Ovid Caledoniu, Dan Negrescu, D. Iov, Emil Zegreanu, Petre Paulescu, V. Spiridonică, Constantin Virgil Gheorghiu (Mucenica) ş.a. Se publică proză de C. Gane, Iordache Răducu, Ion Tolescu-Văleni, Victor Papilian (Fotografia). Eseuri şi articole diverse scriu Ion Codrea (Epicureism), Petre Paulescu (Autohtonism), Vladimir Dogaru (Latenţele dacismului), C. Moraru-Balş (Singurătatea creatoare), V. Oprescu-Spineni (Tematica poetică a lui Sfarmă Piatră), V. Copilu-Cheatră (Visătorii moţilor). Ion Potopin semnează un necrolog Gib I. Mihăescu. Revista găzduieşte şi cronici la cărţi recent apărute: Emil Botta, Trântorul, Ion Şiugariu, Trecere prin alba poartă, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, energie românească. De asemenea, nu sunt neglijate cronicile muzicale şi dramatice. Traducerile aparţin lui Pimen Constantinescu. M.Pp. MUNŢIU, Adrian (5.VIII.1936, Cărpiniş, j. Alba), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei (n. Popa) şi al lui Mircea Munţiu, funcţionar. Intre 1950 şi 1954 a urmat cursurile Şcolii Medii Tehnice de Mecanică din Sibiu, iar între 1954 şi 1957 pe cele ale Liceului Teoretic din acelaşi oraş. între 1963 şi 1967 este student la Institutul Pedagogic, iar în 1971 termină Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Funcţionează ca realizator la Televiziunea Română din 1968 până în 1993, când devine consilier în Ministerul Culturii. Debutează la „Luceafărul" în 1960, iar editorial, în placheta colectivă Trei zboruri (alături de Ion Lupu şi Ştefan Stănescu). încă de la început se remarcă în versurile lui M. o înclinaţie aparte pentru temele cu rezonanţă dramatică, pentru momentele limită din existenţa umană. O conştiinţă poetică mutilată de experienţa războiului se exprimă în versuri patetice, deseori retorice, pe un ton declarativ, ce se vor ecou al cântecelor semenilor de pretutindeni: „Nu pot să uit nici morţii, nici bombele, nici vina./ Eu sunt ecoul unor chemări suind din lut/ Prin mine se-ntregeşte din pulberi Hiroşima/ Şi braţul meu e spada şi braţul meu e scut" (Cântec de pace). Cel dintâi volum personal, Vârsta cunoaşterii (1962), perpetuează aceeaşi imagine a poetului angajat, supus comandamentelor momentului, care concepe creaţia lirică fie ca pe un reportaj în versuri despre realitatea imediată, fie ca pe un lamento al unei generaţii cu o copilărie marcată de coşmarul războiului. Odată cu Chipul cioplit şi mai ales prin Faţa a doua (ambele apărute în 1967), expresia se decantează, glasul de trâmbiţă al poetului coborând spre şoaptă. Chiar dacă obsesia ororilor războiului nu a dispărut, o tristeţe gravă ia locul tumultului de blesteme. Renunţând să se mai erijeze în răzbunătorul lumii, să se considere purtătorul de cuvânt al unei generaţii, M. începe aventura căutării de sine, continuată, în alt plan, prin versurile din Până la Iov (1970). Acum el ambiţionează sondarea universului mitic, ancestral, abandonând discursivitatea tumultuoasă şi exaltată în favoarea unei concizii aproape ermetice. Autenticitatea liricii sale nu constă în muzicalitate, ci în neliniştile şi incertitudinile ce îi cenzurează fiecare avânt. Respins de cuvânt („Cuvântul niciodată nu m-a iubit supus"), poetul are intuiţia de a nu mai şlefui versul, ci de a-1 lăsa bolovănos şi dur, mizând pe forţa, şi nu pe frumuseţea lui. Volumele Vârsta cunoaşterii II (1974), Pământul din statui (1975), Memoria tăcerii (1978) şi Arlechiniada (1997) întăresc imaginea unei voci lirice grave, care reuşeşte să pătrundă şi să releve sensul adânc al existenţei, în versuri ce tulbură prin dramatismul viziunii şi prin accentele tragice ale expresiei. Ca romancier, M. este prezent încă din 1971 prin Ringul, revenind în 1984 cu Blazonul şi în 1995 cu încă un titlu, Caii de la bicicletă. Dacă primele două puteau să pară doar capriciile unui poet ce se supune de bunăvoie rigorilor autoimpuse ale obiectivării, dorind să dovedească şi alte predispoziţii decât cele lirice, ultimul roman convinge că autorul este, cu adevărat, un remarcabil prozator. Conceput ca o lungă spovedanie a personajului narator Josua Denimic — un deţinut de drept comun —, romanul reface, cu subtilitate şi cu o rafinată ştiinţă a pendulării între real şi imaginar, copilăria chinuită a protagonistului, adolescenţa sa plină de privaţiuni: mama, victima unui destin nefericit, iar tatăl - „înviat din morţi", întors acasă după ani de dispariţie, cu minţile grav zdruncinate. Scris la persoana întâi, din perspectiva adolescentului Deni, cartea e o pledoarie pentru respectul faţă de puritate şi candoare fiindcă, în pofida tuturor aparenţelor, Deni, deşi condamnat de două ori, este un simbol al curăţiei morale, pe care o maculează ceilalţi. Roman al tuturor „iluziilor pierdute", Caii de la bicicletă transcrie o resemnare tragică în faţa unei lumi ostile şi a unei societăţi bolnave. M. este şi autorul câtorva piese de teatru reprezentate — Răscrucea (Teatrul Naţional din Timişoara), Poveste de dragoste (Teatrul Naţional din Iaşi), Oraşul (Teatrul de Stat din Ploieşti), Omul de catifea (TV) — sau radiodifuzate — Soarele alb. Un aspect deloc neglijabil îl reprezintă versurile pentru copii: Val zglobiu (1971), Circul (1971), Şcoala jucăriilor (1972), Planeta copilăriei (1977), Cel mai mare spectacol (1984) ş.a. SCRIERI: Vârsta cunoaşterii, pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1962; Chipul cioplit, Bucureşti, 1967; Faţa a doua, Bucureşti, 1967; Iepuraşul lepurilă, Bucureşti, 1968; Până la Iov, Bucureşti, 1970; Ringul, Cluj, 1971; Val zglobiu, Bucureşti, 1971; Circul, Iaşi, 1971; Şcoala jucăriilor, Bucureşti, 483 Dicţionarul general al literaturii române Murăraşu 1972; Vârsta cunoaşterii II, Bucureşti, 1974; Pământul din statui, Bucureşti, 1975; Planeta copilăriei, Bucureşti, 1977; Memoria tăcerii, Bucureşti, 1978; Stemă de ţară, Iaşi, 1978; Cel mai mare spectacol, Bucureşti, 1984; Blazonul, Cluj-Napoca, 1984; Caii de la bicicletă, Bucureşti, 1995; Arlechiniada, Bucureşti, 1997; Singur, între două milenii, Bucureşti, 2003. Ediţii: Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, I-III, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Traian Filip şi Mircea Filip). Repere bibliografice: Lucian Raicu, „Vârsta cunoaşterii", LCF, 1962, 23; Nicolae Manolescu, „Vârsta cunoaşterii", CNT, 1963, 2; Nicolae Baltag, „Faţa a doua", GL, 1967,32; Virgil Mazilescu, „Chipul cioplit", GL, 1968,2; Edgar Papu, „Până la Iov", F, 1970,10; Alex. Ştefănescu, „Ringul", LCF, 1971, 5; Negoiţă Irimie, „Val zglobiu", TR, 1972, 1; Aureliu Goci, „Pământul din statui", CRC, 1975,24; Virgil Mazilescu, „ Vârsta cunoaşterii II", RL, 1975,21; Emil Mânu, Memoria poeziei, AST, 1978,8; Ion Arieşeanu, Adrian Munţiu, 0,1981,2; Dim. Rachici, „Cel mai mare spectacol", RL, 1985, 22; Marian Odangiu, Metamorfozele romanului istoric, 0,1985,26; Haralambie Ţugui, „Blazonul", CL, 1987, 9; Liviu Grăsoiu, Poetul în umbra romancierului, LCF, 1996, 21; Dicţ. scriit. rom., III, 322-323. D. Gr. MURĂRAŞU, Dumitru (26. XI. 1896, Botoşani - 19. X. 1984, Bucureşti), istoric literar şi traducător. Este fiul Profirei (n. Gheorghiu) şi al lui Haralamb Murăraşu, preot. După absolvirea liceului (1915), intră în acelaşi an la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care o întrerupe din cauza războiului, la care participă ca sublocotenent; o va termina în 1921, când obţine licenţa în franceză şi română. Este profesor de liceu la Reghin (1921-1923), asistent universitar în cadrul seminarului condus de Mihail Dragomirescu (1923-1925), apoi primeşte o bursă la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses (1925-1929). Din studiile şi cercetările de aici rezultă cartea de debut, La Poesie neo-latine et la Renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), publicată la Paris în 1928. în 1932 obţine titlul de doctor în litere cu lucrarea Naţionalismul lui Eminescu, apărută în volum în acelaşi an. Activează la Bucureşti ca profesor la Liceul „Aurel Vlaicu" (1931), conferenţiar la Seminarul Pedagogic Universitar şi profesor la Academia de înalte Studii Comerciale. în 1941-1942 este redactor la „Revista Societăţii «Tinerimea română»". După reforma învăţământului din 1948 lucrează, până în 1957, când e pensionat, ca funcţionar la Fabrica Pipera. Esenţiale pentru cariera de istoric literar a lui M. sunt formaţia de clasicist şi cercetările latiniste efectuate în tinereţe. Ca şi în cazul lui Petru Creţia mai târziu, acestea se dovedesc hotărâtoare în dobândirea disciplinei filologice (aplicare la text, rigoare, acribie) şi a unui solid fundament cultural, cu funcţie de reper valoric. Lucrarea La Poesie neo-latine... demonstrează că literatura neolatină franceză nu e o „simplă imitaţie şi nu e de tot mediocră", iar unele manifestări ale ei revelează deja un „spirit francez", reuşind, înainte de Pleiadă, să arate cum „cultura antică a pătruns în poezia modernă şi cum, spre a o asimila, din simplu material de erudiţie, ea urma să devină, într-o bună zi, element de inspiraţie". Şi încă: „Pleiada pare să fi retrăit în limba franceză evoluţia pe care neolatinii o trăiseră în limba latină". în demonstraţie, autorul e nevoit să se bazeze aproape exclusiv pe propriile-i investigaţii, deoarece nu a găsit „vreun studiu sintetic asupra poeziei neolatine şi nici o bibliografie completă". Recenzând cartea, Pierre Jourda observă „omisiuni regretabile", „lacune supărătoare" şi încă altele, însă concluzia nu descurajează, de vreme ce se afirmă că M. „a desprins cu acurateţe caracterele generale ale poeziei neolatine" şi că lucrarea merită a fi continuată. Istoricul literar va avea şi alte preocupări de clasicist, traducând cu exactitate şi fluenţă din Lucreţiu (Poemul naturii) şi din Vergiliu (Eneida, Bucolice şi Georgice). Activitatea ulterioară are însă în centrul ei cercetarea şi editarea lui Mihai Eminescu. începutul îl face tot un studiu al clasicistului, Eminescu şi clasicismul greco-latin, apărut iniţial în revista „Făt-Frumos" (1932), apoi, în acelaşi an, în volum. Era, după studiul lui N. Sulica din 1930, a doua încercare de a cuprinde tema în ansamblul ei şi cea dintâi sondare a manuscriselor eminesciene din perspectiva preocupărilor clasiciste ale poetului şi a înrâuririlor clasice asupra operei lui. O atenţie specială e acordată Odei (în metru antic) în procesul de trecere de la ucenicia la clasici la creaţia originală. Naţionalismul lui Eminescu porneşte de la premisa că „între scrierile militante şi cele poetice ale lui Eminescu nu există deosebire de fond sufletesc, ci de finalitate şi expresie", totuşi, cum era şi firesc, materialul de bază al cărţii îl formează publicistica. Cercetarea, sistematică şi descriptivă (opera jurnalistului era încă sumar editată), demonstrează că „firul conducător" al întregii creaţii eminesciene este „ideea naţională", care „face reductibile la unitate toate gândurile, simţirile şi atitudinile ziaristului şi în parte ale poetului", exprimând totodată, în chip exponenţial şi integral, epoca. Lucrarea, scrisă cu exces de participare, dar şi cu înţelegerea lucrurilor în contextul lor istoric, luminează aspecte particulare importante, cum ar fi genealogia unor idei eminesciene (teoria „păturii superpuse", de pildă, nu e invenţia lui, ci se întâlneşte la Simion Bărnuţiu, I. Heliade-Rădulescu, B.P. Hasdeu, iar cea a „formelor fără fond" e împărtăşită şi de Ion Brătianu), bazele filosofice ale pesimismului eminescian (şi, corelativ, caracterul reducţionist al schemei pesimism versus optimism), „dragostea temperamentală pentru trecut". Cum observă şi Mircea Anghelescu, contribuţia cea mai rezistentă a eminescologului rezidă în editarea poeziilor eminesciene şi în comentariile adiacente. Principalul merit al editorului este de a fi grupat la un loc D. MURĂRAŞU Mihai Eminescu VIAŢA $1 OPERA Murăşanu Dicţionarul general al literaturii române 484 antumele şi postumele, reconstituind ordinea cronologică a acestora din urmă şi întreţesându-le, la locul potrivit, cu antumele. Cititorul are astfel posibilitatea de a cunoaşte evoluţia operei poetice în întregul ei, caracterul său organic, comunicarea între antume şi postume, fenomenele de „butăşire", cum le va numi Alain Guillermou ş.a.m.d. Fără a concura ediţia lui Perpessicius, M. aduce importante corectări şi precizări de structură şi lecţiune (de exemplu, la antume ca împărat şi proletar; Pe lângă plopii fără soţ... sau la postume ca Ah, cerut-am de la zodii, Codru şi salon, O, -nţelepciune, ai aripi de ceară!), îmbogăţeşte informaţia privitoare la geneză, surse, influenţe, paralelisme, desfăşurând un aparat de erudiţie impresionant atât prin conţinut, cât şi prin stilul redactării, exemplar prin claritate, exactitate şi impersonalitate. Chiar dacă noile abordări comparatiste vor distribui altfel accentele, materialul prezentat rămâne în continuare util. Aceeaşi bogăţie de informaţii este învederată de ediţia poeziilor de factură populară, de la textele culese şi păstrate ca atare până la cele eminescianizate definitiv. Notele şi comentariile se constituie nu o dată în micromonografii ale poemelor. De altfel, acestea au şi fost izolate de editor şi publicate într-un volum aparte, Comentarii eminesciene (1967). Specialiştii nu pot face abstracţie de studiile genealogice, comparatiste şi filologice de aici, axate pe poemele Amicului F. L, Epigonii, Mortua est!, Feciorul de împărat fără stea, Rugăciunea unui dac, Cărţile, Povestea codrului, dar antrenând în demersul demonstraţiei multe alte texte (variantele Mureşanu sau Demonism, Memento mori, Odă..., Sarmis, Gemenii ş.a.). Nu de aceeaşi valoare este lucrarea Mihai Eminescu. Viaţa şi opera (1983), care ar fi trebuit să încununeze activitatea de eminescolog a lui M. Cartea absoarbe, într-adevăr, cam tot ceea ce autorul achiziţionase pe teren biobibliografic, însă îi lipseşte intuiţia fundamentală care să sudeze organic şi original tot acest material. în numele obiectivitătii, adică al fidelităţii faţă de document, biograful respinge metoda călinesciană a perspectivei epice creatoare, însă tocmai această fidelitate îl face inexpresiv. Inexpresivă este şi privirea asupra operei ca modalitate de completare a documentului propriu-zis, iar analiza acesteia nu depăşeşte nivelul didactic. De aceeaşi factură se dovedeşte şi Istoria literaturii române (1940). Relevabilă ar fi periodizarea ("Epoca unităţii de neam prin ortodoxie, Epoca unităţii de neam prin limbă, Epoca unităţii de neam prin conştiinţă şi Epoca formării idealului artistic), ca şi accentul pus pe opera celor patru „stâlpi ai bolţii" (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga), deasupra cărora stă Eminescu, prin care se realizează „unitatea vieţii noastre spirituale". Istoria... este opera unui tradiţionalist, în sensul interbelic al cuvântului, pentru care sămănătorismul este cea mai importantă mişcare literară de după (şi în prelungirea lui) Eminescu, urmat de curentul de la „Gândirea". Aşadar, Ion Barbu nu va fi decât un poet „obscur, căutat, recurgând la simple înşirări de cuvinte ilogice", Mateiu I. Caragiale va ocupa un spaţiu mai mic decât Al. Lasca-rov-Moldovanu, lui Camil Petrescu i se va acorda unul de cinci ori mai restrâns decât lui Ionel Teodoreanu, iar lui G. Călinescu trei rânduri: „Modernismul lui Gh. Călinescu se reduce la senzualismul fără de frâu şi la trivialul din Cartea nunţii Un progres pe linia descriptivului pitoresc se constată odată cu Enigma Otiliei". SCRIERI: La Poesie neo-latine et la Renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), Paris, 1928; Eminescu şi clasicismul greco-latin, Bucureşti, 1932; Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932; ed. Bucureşti, 1992; Eminescu şi literatura populară, Craiova, f.a.; Hasdeu. Ediţia Mircea Eliade, Bucureşti, 1938; Lectura particulară şi biblioteca şcolară (în colaborare cu Dan Simonescu), Bucureşti, 1939; Istoria literaturii române, Bucureşti, 1940; ed. Madrid, 1959; Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967; Mihai Eminescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1983. Ediţii: Mihai Eminescu, Scrieri politice, Craiova, 1931, Scrieri literare, Craiova, 1935, Literatura populară, Craiova, 1936; ed. I-II, pref. edit., Bucureşti, 1979, Sărmanul Dionis, Bucureşti, 1943, Poezii, Bucureşti, 1969, Poezii, I-III, Bucureşti, 1970-1972, Scrisori, Bucureşti, 1972, Opere, I-II, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1995; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, pref. edit., Bucureşti, 1971. Antologii: Din presa literară românească (1900-1918), pref. edit., Bucureşti, 1970. Traduceri: Lucreţiu, Poemul naturii, introd. trad., Bucureşti 1934; Vergiliu, Eneida, introd. H. Mihăescu, Bucureşti, 1956, Bucolice. Georgice, pref. Gh. Guţu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Teodor A. Naum). Repere bibliografice: Pierre Jourda, „La Poesie neo-latine et la Renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), „Revue d'histoire litteraire de la France", 1929, 2; G. Călinescu, „Naţionalismul lui Eminescu", ALA, 1932, 594; Bucur, Istoriografia, 392-394; Mircea Anghelescu, D. Murăraşu la 85 de ani, RL, 1981,41; Nicolae Manolescu, în aşteptarea biografiei, RL, 1983,12; Valeriu Stoleru, Dumitru Murăraşu, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice din România", 1985; Micu, Ist. lit., 738; Dicţ. esenţial,'537-539. N.M. MURĂŞANU, Teodor (19.VII.1891, Câmpia Turzii — 2.IX.1966, Cluj), poet, prozator şi publicist. Este fiul Evdochiei (n. Danciu) şi al lui Vasile Murăşanu, ţărani. A absolvit liceul la Blaj (1912) şi a urmat Facultatea de Teologie a Universităţii din Budapesta (1912-1916). Până în 1919 este preot rural, apoi renunţă şi îşi completează studiile la Facultatea de Litere din Cluj. După obţinerea licenţei a fost numit profesor de română la liceul din Turda, unde funcţionează până în 1948, dată după care suportă vicisitudinile schimbării de regim — închisoare, „munca de jos", iar mai târziu, reprimirea doar ca pedagog la acelaşi liceu. Debutează cu versuri la ziarul „Unirea" din Blaj în 1909. Colaborează susţinut cu poezii, proză şi articole la periodicele ardelene „Răvaşul", „Luceafărul", „Tribuna", „Cosinzeana", „Revista politică şi literară", „Românul", „Transilvania", „Ţara noastră", „Societatea de mâine", „Gazeta de la Turda", „înfrăţirea" şi, sporadic, la altele. A fost redactor responsabil la ziarul „Turda" (din 1919), director la „ Arieşul" (din 1926) şi redactor la revistele „Abecedar" (1933-1934) şi „Pagini literare" (1934-1943). în editoriale, rubrici fixe, diverse alte articole, semnate şi T. M., Hyperion, Ion Codrin, Silviu Bardeş, P. Pădure şi T. Pădure, şi-a continuat la scară mai largă activitatea de la catedră, popularizând cunoştinţe şi orientări morale, religioase, culturale, politice. în paginile celor două reviste literare îngrijite de el, a reuşit să adune aproape toţi scriitorii importanţi ai Transilvaniei, să-i promoveze în special 485 Dicţionarul general al literaturii române Murăşanu pe tineri, contribuind astfel la ceea ce s-a numit resurecţia literară ardeleană începută la „Gând românesc" şi „Abecedar". M. însuşi publica număr de număr versuri, proză, traduceri şi diferite intervenţii la rubricile permanente „Carnet", „însemnări", „Cronici (literare)", cultivând cu ardoare valorile ardelene consacrate, militând pentru autenticitatea şi responsabilitatea scrisului artistic, pentru înnoirea literaturii şi a modului de receptare a operei literare sau difuzând opinii şi informaţii despre evenimentele culturale curente, despre cărţi şi reviste. O acţiune complementară a fost şi aceea de îngrijire a colecţiei „Biblioteca românească" a Editurii Librăria Poporală din Turda/în cadrul căreia a alcătuit broşura de popularizare Avram Iancu (1924). Fără a fi un intelectual de anvergură sau un teoretician apt să introducă o direcţie în artă, a avut acele calităţi umane pentru a polariza principalele energii ale zonei, câştigându-şi un bun renume ca animator şi mentor, făcând din „Pagini literare" una din cele mai importante reviste ale Transilvaniei interbelice. Prima sa plachetă - Poezii (1920) - este mai puţin semnificativă, atât din cauza prea marii apropieri de modele (Coşbuc, Iosif, Goga), cât şi a pronunţatului caracter social-oca-zional. începând cu volumul Fum de jertfa (1923; Premiul Academiei Române), continuând cu Lumini suflate de vânt (1925), Chiot câmpenesc (1926) şi mai ales cu Lilioară (1938) — toate reunite în 1982 sub acest ultim titlu —, M. reuşeşte să-şi fixeze o voce personală, deşi modestă şi cu inflexiuni oarecum cunoscute. Dar dincolo de orice influenţe, pare evident că memoria lui afectivă era încărcată cu impresii şi imagini ale naturii agreste, care formau principalul filon al fluxului interior, elementele de referinţă ale sensibilităţii sale. Acestea se definesc ca un „izvor" constituit, în special în copilărie, din senzaţii şi trăiri legate de spectacolul satului, însumând grădini multicolore, câmpuri însorite, păduri, toate animate de siluete, voci, cântece, sunete. De aici, dorinţa vie a contopirii cu firea, asemenea unui „punct în lumea de culori", în bogăţia şi calmul câmpiei sau chiar sentimentul identificării eului cu natura („mi-e sufletul o tainică pădure"), al unduirii în vânt împreună cu pomii, al inimii pulsând în pământ. Prea puţin din acumulările şi experienţele de mai târziu a pătruns în acest fond genuin care oferă substanţă liricii. Evidentă apare doar influenţa, ghidată de afinităţi, a altor poeţi ardeleni, care l-au întărit în convingerea că esenţa poeziei o constituie cultul pământului, al satului. Ca urmare, prim-planul e ocupat de transcrierea frumuseţilor naturii şi a stărilor pe care acestea le induc. Anotimpurile, ploaia, negura, ninsoarea, vântul, căldura, frigul, momentele zilei, lumina, noaptea, surprinse în panouri ample sau în simple secvenţe picturale, atestă o sensibilitate mereu trează, receptând năvalnic imagini, vibraţii, fiori etc. Chiar şi rarele stări de melancolie vorbesc de tălăngi tânguitoare, copaci aplecaţi de vânt şi ploaie, de „neguri purtate de vânturi". Când şi când este semnalată opoziţia dintre tumultul veşnic al firii şi singurătatea, efemeritatea individului, ca şi neputinţa în faţa misterelor lumii. Reprezentarea existenţelor individuale este frumos plasticizată în metafora „lumini suflate de vânt", pe al cărei fundal mai toate aspiraţiile omeneşti apar ca iluzorii flăcări pe comori, ca fulgii de nea, a căror splendoare se topeşte la atingerea căldurii. Firesc, se insinuează şi ideea morţii, uneori chiar în momente de fericită contemplare a naturii, fie ca o „adum-brire" la gândul că toate se vor întâmpla la fel, fie ca o revoltă că un demon „închide o omidă în tot ce-i frumos" şi face ca toate să se surpe. în pofida etichetei de poet rural, satul nu apare în poezia lui M. ca entitate socio-etnică, ci doar în imagini izolate, în aluzii şi referiri fugare. Povestea satului este o viziune idilizată, dar numai ca proiecţie a amintirilor de odinioară. Un elogiu direct este adus totuşi în câteva poezii — Bisericuţa de la noi din sat; Clopotul, Fapta, Din sufletul satului —, în care sunt relevate spiritul comunitar, puritatea morală, pioşenia, echilibrul — toate definind un mod de viaţă. Mai mult decât în asemenea vederi luate cam de sus, ruralismul poetului constă în vâna folclorică a inspiraţiei, în piesele scrise în spirit şi vers popular, în special cântece, balade, doine, descântece, care păstrează un aer de autenticitate, de simplitate şi prospeţime. Referiri la motivaţia, natura şi sensul poeziei apar, implicit sau explicit, în multe versificări, aceasta fiind văzută ca o manifestare a prea-plinului trăirilor. Deşi, în general, temele şi mesajul au la M. cea mai mare importanţă, în volumul Lilioară se poate constata atenţia dată expresiei, versurile, imaginile fiind mai elaborate, mai puţin descriptive şi enunţiative. Intervin sugestia, ambiguitatea, incantaţia (uneori în genul colindei sau al descântecului), ponderea căzând pe jocul cuvintelor, pe sonoritate. Se observă un alt tratament stilistic, căutarea unor imagini mai originale, a unor efecte, în special muzicale, fieprin euforia unor vocabule, fie prin semnificaţiile lor auditive. In mare măsură, proza apărută în periodice a fost republicată în volume, cu excepţia mai multor fragmente de roman. Cioburi de oglindă (1925) conţine câteva prozopoeme şi câteva mici povestiri din satul copilăriei şi al adolescenţei. în Tolba cu notiţe (1942) sunt reluate unele articole pe teme istorice şi literare, iar în secţiunea Florile soarelui, o serie de proze lirice, fără suport epic, despre peisaje şi anotimpuri, care dublează, oarecum, poezia. Un fel de discursuri şi lecţii cam emfatice conţine volumul Efemeride (1944), care se încheie cu nişte exaltate note de drum. M. a fost şi un asiduu traducător din poezia maghiară (Arany Jănos şi Ady Endre), germană (Goethe, Uhland) şi greacă (Anacreon), din care a publicat mult în periodice. Aproape tot ce a scris şi a tradus după 1944 a rămas în manuscris. SCRIERI: Poezii, Turda, 1920; Fum de jertfa, Cluj, 1923; Avram Iancu, Turda, 1924; Lumini suflate de vânt, Arad, 1925; Cioburi de oglindă, Arad, 1925; Chiot câmpenesc, Cluj, 1926; Lilioară, Sighişoara, 1938; Tolba cu notiţe, Turda, 1942; Efemeride, Turda, 1944; Lilioară, îngr. Lucian Bogdan, pref. Virgil Podoabă, Cluj-Napoca, 1982. Traduceri: Ape de munte, Turda, 1944. Repere bibliografice: Sebastian Bomemisa, „Fum de jertfă", CZ, 1923, 10-11; Octavian Goga, „Fum de jertfă", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLIV, 1923-1924; Perpessicius, Opere, VIII, 271-272, XII, 272-273; Teofil Bugnariu, Lumini suflate de vânt", CZ, 1926, 1; G. Bogdan-Duică, „Chiot câmpenesc", Naţiunea", 1927,101; Ion Şiugariu, Tânăra lirică ardeleană, UVR, 1938, 18; Miron Radu Paraschivescu, Mureşan Dicţionarul general al literaturii române 486 „HUoară", TIL, 1938, 433; Demetrescu, însemnări, 146-165’, Aurel Marin, „Lilioară", GT, 1938,95; Călinescu, Ist lit (1941), 786-787, Ist lit (1982), 870-871; I. Bozdog, „Efemeride", T, 1944, 6-7; Ion Oarcăsu, Constantin Cubleşan, Mărturii literare. De vorbă cu Teodor Murăşanu, TR, 1966, 38; Zaciu, Glose, 171-178; Brateş, Oameni, 201-204; Mircea Ioan Casimcea, Teodor Murăşanu, TR, 1976,40; Petru Poantă, Recitind poezia lui Teodor Murăşanu, TR, 1977,27; Antonescu, Scriitori, 183-193; Scrisoare de la Camil Mureşanu. 1980, ADLTR, M-15; Teodor Murăraşu, un poet care-a trăit demult..., îngr. şi pref. Aurel Podaru, Cluj-Napoca, 1998; Dicţ. scriit rom., III, 325-327; Ileana Ghemeş, Teodor Murăşanu (1891-1966), pref. Mircea Popa, Alba Iulia, 2002. C. T. MUREŞAN, Dumitru (21.1.1941, Bucium, j. Alba), poet. Este fiul Ecaterinei Mureşan (n. Clim) şi al lui Vasile Mureşian, învăţători. A absolvit Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Cluj. Debutează cu versuri la „Gazeta literară" în 1964, iar editorial, în 1968, cu volumul Nebuloasa crabului. între 1962 şi 1968 este profesor de matematică în Jurilovca, judeţul Tulcea, apoi funcţionează ca director al Casei Creaţiei Populare a judeţului Tulcea până în 1972, când se angajează redactor la „Vatra". Colaborează şi la „Tomis", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna". Nebuloasa crabului propune un lirism de factură descrip-tiv-evocatoare. Poemele, simple ca structură şi imaginar, sunt pline de locuri comune, dar unele versuri se evidenţiază prin percepţia misterului sau, uneori, prin exaltarea eului liric adolescentin în faţa spectacolului naturii. Trecerea timpului, marea, iubirea, amintirile sunt teme predilecte, dar poetul reuşeşte arareori să depăşească nivelul unui reportaj liric, al unei banale descrieri peisagistice sau al simplei confesiuni. Orologiul din oglinzi (1975) continuă linia marinelor şi a eroticelor din volumul de debut, dar într-o tonalitate mai melancolică, conferită, oarecum, şi de întoarcerea dinspre prezentul percepţiei către trecutul amintirii. Lirismul se interiorizează, în căutarea unui peisaj lăuntric semnificativ, dar adesea printr-o notă exagerat didactică şi sentenţioasă. Izbânda se simte în poemele vizionare, de notaţie oniric-expre-sionistă, cum sunt Viziune colectivă, Noaptea crescută sau Clipa de răgaz: „Când atingeam, în treacăt,/ trandafirii, palmele/ mi se umezeau de rouă;/ se aninau de fiecare deget/ picăturile, cu teamă/ începând să se prelingă;/ iar când cădeau, din fiecare/ izbucnea un arbore în noapte". Proza poetică Dixtuorul, poate piesa cea mai reuşită de aici, este un colaj de amintiri fulgurante din copilăria eului-narator şi de fragmente din Amintirile lui George Enescu. Despre melancolie (1981) aduce o schimbare vizibilă: poemele, în ansamblul lor, dar şi versurile, sunt mai ample, tonalitatea mai neutră, lirismul se abstractizează, iar în limbaj abundă neologismele şi cuvintele din registrul ştiinţific. Uneori se continuă totuşi linia reportajului liric, fiind consemnate întâmplări diverse sau amintiri, câteva în nota falsă a moralei „omului nou", altele în nota mai autentică a onirismului melancolic, definitoriu pentru această etapă. Tentaţia epicizării, vizibilă de la început la M., este puternică; limbajul cade adesea în prozaic, golindu-se de emoţie. Lira meditativă (1998) este o culegere net superioară, în care poetul, depăşind impasul, dă la iveală versuri în care îmbină fericit imagismul, notaţia descriptivă impresionistă şi un simbolism al bogatelor sinestezii sunet-imagine-miros, cu deschideri către un expresionism utilizat ca o exacerbare spre tragic a melancoliei. Poemele sunt fine arabescuri, muzicale, cu modulaţii sinuoase, în care ochiul şi auzul fantasmează în marginea realului (în al doilea ciclu, dedicat satului şi copilăriei, memoria — duioasă — joacă rolul unui al cincilea organ al percepţiei). Este o lirică unde natura, peisajul/rural sau citadin, este însufleţită, totul fiind perceput într-o continuă, incandescentă sau somnolentă mişcare, în care se amestecă regnurile, senzaţiile, amintirile — ca într-un haiku elaborat, iar peisajul (păsări, flori, copaci, dealuri, zăpada, ploaia) se transformă într-un fel de jurnal al tuturor zilelor, un jurnal de impresii cvasidepersonalizate, opacizate, vizionare. SCRIERI: Nebuloasa crabului, Bucureşti, 1968; Orologiul din oglinzi, Cluj-Napoca, 1975; Despre melancolie, Bucureşti, 1981; Lira meditativă, Târgu Mureş, 1998. Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „Nebuloasa crabului", TR, 1968,21; Dumitru Micu, „Nebuloasa crabului", GL, 1968,26; Ion Pop, Zodia crabului, ST, 1968, 5; Marin Mincu, „Nebuloasa crabului", TMS, 1968,5; Petru Poantă, „Orologiul din oglinzi", ST, 1976,5; Iorgulescu, Scriitori, 109-110; Poantă, Radiografii, I, 302-304; Lucian Raicu, Pledoarie pentru simţuri, RL, 1981,31; Moraru, Textul, 123-127; Ulici, Lit. rom., 1,215-216; Cornel Moraru, După o lungă absenţă, VTRA, 1998,10; Aurel Pantea, Imagini de aici şi, parcă, de altunde, VTRA, 1998, 10; Adrian Popescu, De partea lucrurilor, ST, 1999,1; Grigore Şoitu, Triptic, TMS, 1999, 2; Florin Lazăr, „Lira meditativă", ST, 1999, 7; Cistelecan, Top ten, 141-143; Dicţ. scriit. rom., III, 327-328. R.D. MUREŞAN, Ion (9.1 .1955, Vultureni, j. Cluj), poet şi eseist. Este fiul Măriei (n. Curt) şi al lui llie Mureşan, ţărani. Urmează şcoala primară în Vultureni, apoi Liceul „George Coşbuc" din Cluj. Se afirmă în cenaclurile şi la concursurile naţionale de creaţie literară ale elevilor şi debutează la vârsta de paisprezece ani, cu poemul Gândurile amiezii, publicat în revista „Cutezătorii" (1969). Student la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Cluj-Napoca (1977-1981), face parte din redacţiile revistelor „Napoca universitară" (1977—1978) şi „Echinox" (1979-1981). Frecventează cenaclurile literare Echinox şi Napoca, Cenaclul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, cenaclul Saeculum ş.a. Participă la concursurile şi festivalurile studenţeşti de creaţie literară, fiind premiat pentru poezie. După absolvire este profesor de istorie la o şcoală generală din Strâmbu, judeţul Cluj (1981-1988), iar din 1988, redactor la „Tribuna". în 1992 devine şef de secţie la revista „Nu" (Cluj-Napoca), cu o rubrică permanentă de eseu politic („Recurs"), iar din 1997 este director editorial la „Transilvania jurnal", apoi redactor responsabil al ediţiei clujene a ziarului „Evenimentul zilei". Colaborează cu versuri, recenzii, eseuri, însemnări la „Amfiteatru", „Vatra", „Familia", „Astra", „Cronica", „Steaua", „Contrapunct", „22", „Conversaţia" (Arad), „Poesis" ş.a. Debutează editorial cu volumul de poeme Cartea de iarnă (1981). Selecţii din poemele sale apar traduse în 487 Dicţionarul general al literaturii române limbile maghiară, germană, italiană, franceză, în reviste şi în ţ antologii româneşti şi străine. în timpul şi după stagiul efectuat în Elveţia, la Basel (1994), colaborează la revista „Der Punkt" şi la „Basler Stadtbuch". Ecoul în opinia critică arată că la apariţia primului volum de versuri, Cartea de iarnă (Premiul Uniunii Scriitorilor), M. nu a dezamăgit speranţele puse în poezia sa, revigorate cu fiecare dintre poemele publicate, la mari intervale de timp, în presa literară. Dicţiunea blasfemator profetică, energia distructivă, muzicalitatea gravă, aspră, deseori cu inflexiuni psalmice, imagistica de o plasticitate pregnantă, brutală pe alocuri, au fost percepute ca semne indicând „o voce distinctă şi penetrantă a tinerei poezii, o voce bogată în accente contrastante, în care se repercutează atât comedia literaturii, cât şi drama insolubilă a vieţii" (Victor Felea). Poemele configurează o viziune antinomică şi tensionată, concretizând, în proiecţii sarcastice sau în concentrate cântece aluzive, ipostaze ale spiritului creator în tentativa de cuprindere şi sublimare a realului, de identificare a ordinii tainice a lucrurilor. Şi M. afirmă vocaţia poeziei pentru esenţial, pentru transcenderea limitelor experienţei senzoriale, vede în actul poetic o asumare a unui destin de excepţie, o provocare a cauzalităţilor adânci şi a puterilor obscure ale existentului: „Trebuie tată să rămâi în lucrurile utile/ eu voi locui în podul casei voi bea vinul tare/ eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naşte/ când numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl denumeşte" (Autoportret la tinereţe). Poezia reprezintă un act de Mureşan purificare a fiinţei, o cale de „înălţare la cer" şi, în acelaşi timp, o povară, o damnare, o „boală" (metaforă blagiană), care îl scot pe creator din cercul existenţei comune, aruncându-1 într-o singurătate aspră. De aici, imprecaţia: „Vers otrăvit, năpârcă, cântă cum ţi-ai lipit buzele/ scârboase de buzele mele./ Cuvintele tale roase de râie, năpădite de păduchi,/ curvele tale de cuvinte/ muşcă sânii domnişoarelor, muşcă părul cărunt/ de pe pieptul bărbaţilor,/ pui de căţea, iubirile mi le-ai schilodit, viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşinaţilor" (Viaţă distrusă de poezie). Singurul mod de eliberare de sub teroarea harului, a frumuseţii constă în „a-i săvârşi faptele". M. o face — cum remarca Eugen Simion — într-un limbaj „lipsit de poezie în sensul tradiţional". în eseurile din Cartea pierdută (o poetică a urmei) (1998), autorul reciteşte „basmele românilor" dintr-o perspectivă interferenţă viziunii care îi structurează poezia. E o lectură incitantă, inventivă, simultan ludică şi gravă, mereu atentă la simboluri. SCRIERI: Cartea de iarnă, Bucureşti, 1981; Poemul care nu poate fi înţeles, Târgu Mureş, 1993; Cartea pierdută (o poetică a urmei), Bistriţa, 1998. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Cartea de iarnă", RL, 1981, 38; Voicu Bugariu, „Supărarea" poetului, LCF, 1981,40; Ion Cristofor, Volume de poezie, ST, 1981,10; Nicolae Prelipceanu, Exerciţiul spiritual al poetului, VR, 1982, 5; Radu Călin Cristea, Poezia anamnezei, AFT, 1982, 11; Felea, Aspecte, III, 174-177; Tartler, Melopoetica, 171-174; Mincu, Eseu, 65-69; Rotaru, O ist, III, 513-514; Simion, Scriitori, IV, 538-541; Al. Cistelecan, însemnări exasperate, APF, 1990, 2; Ţeposu, Istoria, 79-80; Ruxandra Cesereanu, Poetul prin excelenţă, ST, 1993,11; Octavian Soviany, O poetică a infra-realului, APF, 1993,10-12; Ioana Pârvulescu, Spontaneitatea lui Orfeu, RL, 1994,2; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 304-306; Al. Cistelecan, Ion Mureşan, ECH, 1994,1-3; Perian, Scriitori, 35-44; Regman, Dinspre Cercul Literar, 157-160; Poantă, Dicţ. poeţi, 133-135; Dicţ. analitic, I, 127-129, IV, 673-675; Ruxandra Cesereanu, De la poet la basmolog, ST, 1999, 2; Cărtărescu, Postmodernismul, 391; Milea, Sub semnul, 113-116; Bucur, Poeţi optzecişti, 136-137; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000,73-75; Regman, Ultime explorări, 66-71; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 201-204; Manolescu, Lista, I, 356-358; Dicţ. scriit. rom., III, 328-330; Dinu Flămând, „Miirezan" în franceză, VTRA, 2003,1. C.H. MUREŞAN, Viorel (1 .IV.1953, Vicea, j. Maramureş), poet şi eseist. Este fiul Vioricăi (n. Oros) şi al lui Victor Mureşan, ţăran şi cântăreţ bisericesc. Urmează şcoala primară în satul natal şi gimnaziul în Someş-Uileac (1963-1968), apoi Liceul Teoretic din Cehu Silvaniei. Este student al Facultăţii de Filologie, secţia română-rusă, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1975-1979). Redactor la „Echinox", frecventează cenaclul revistei şi participă la festivaluri şi concursuri studenţeşti de creaţie literară. După licenţă predă limba şi literatura română la mai multe şcoli generale rurale şi la Liceul Industrial din Jibou. Din 1996 este redactor-şef al revistei „Unu" (Oradea). Debutează la „Amfiteatru" în 1972. Colaborează la „Echinox", „Familia", „Vatra", „Luceafărul", „Contrapunct", „Poesis", „Apostrof", „Calende", „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Euphorion" ş.a. Prima carte, Scrisori din Muzeul Pendulelor, îi apare în 1982. Mureşanu Dicţionarul general al literaturii române 488 „Caligraf al emoţiei" cum l-a definit Mircea Petean, M. cultivă în poezie versul tensionat, eliptic, de o concentrare studiată, încât de multe ori poemele au fie dimensiunea unui haiku, fie se coagulează ca suită mozaicată de imagini. Coerenţa de suprafaţă a poemului este ignorată, efectul imediat al acestui fragmentarism fiind impresia de distanţare contemplativă, de sublimare a trăitului în „peisaje" nu o dată ermetice, în scene construite cu migală artizanală. Poemele, purtând conotaţii ludice, ironice, livreşti, „reprezintă aluzii la o inhibiţie a fiinţei" (Gheorghe Grigurcu), disimulând tensiunea existenţială echivalată în tensiunea expresiei. Obsedat de rostul poeziei şi al cuvântului, poetul imaginează o lume în care acesta dobândeşte corporalitate: „trup alb de cuvinte ne ducem / pe-o rână când ne întoarcem plângând pe canale / între versuri sclipesc cranii dacă-i lumină" (Cimitir de cuvinte). Există în lirica lui o fascinaţie a literei, a cuvântului, un întreg ciclu din primul său volum fiind dedicat alfabetului. în culegerile recente, Lumina absentă (2000) şi Ceremonia ruinelor (2003), tema morţii devine dominantă. Eseurile publicate de M. în reviste vizează mai ales poeţi din familia manieriştilor fantezişti, iar micromonografia Leonid Dimov (2000), scrisă în colaborare cu Traian Ştef, oferă un util dosar critic. SCRIERI: Scrisori din Muzeul pendulelor, Bucureşti, 1982; Biblioteca de os, Cluj-Napoca, 1991; Pietrele Nimicului, Cluj-Napoca, 1995; Ramele Nordului, Cluj-Napoca, 1998; Leonid Dimov (în colaborare cu Traian Ştef), Braşov, 2000; Lumina absentă, Piteşti, 2000; Ceremonia ruinelor, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Sunetul văzut, RL, 1982, 28; Dan Cristea, Tineri poeţi: Viorel Mureşan, LCF, 1982, 33; Daniel Dimitriu, „Scrisori din Muzeul Pendulelor", CL, 1982, 8; Ruxandra Cesereanu, „Scrisori din Muzeul Pendulelor", ST, 1983,3; Ştefan Borbely, Scrisori către Doamna de Ceară, RL, 1991,15; Mircea Petean, Ştiri de pe frontul cuvintelor, APF, 1991, 5; Ioan Moldovan, Criptocomunicări, F, 1991, 6; Iulian Boldea, Ficţiune şi luciditate, VTRA, 1992, 8; Ţeposu, Istoria, 63-64; Al. Cistelecan, Ultimul eremit al optzecismului. Anxietăţi hieratizate, „Cuvântul", 1995,5; Ruxandra Cesereanu, Două melancolii atipice, ST, 1995,6; Aurel Pantea, întâmplări în realitatea esenţială, VTRA, 1995, 7; Ion Urcan, împotriva realului, F, 1995,10-11; Perian, Scriitori, 23-28; Pop, Pagini, 249-254; Bucur, Poeţi optzecişti, 138-141; Cistelecan, Top ten, 21-23,152-155; Grigurcu, Poezie, II, 194-196; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 204-206; Dicţ. analitic, IV, 115-117. C.H. MUREŞANU, Andrei (16.XI.1816, Bistriţa - 24.X.1863, Braşov), poet şi publicist. Este fiul Eftimiei (n. Sereţeanu) şi al lui Toader Mureşanu (Moroşanul), ţăran şi meşteşugar. După ce învaţă la şcoala săsească (1825-1826) şi la liceul călugărilor piarişti (1827-1832) din Bistriţa, pleacă la Blaj, unde din 1832 urmează cursurile de filosofie şi teologie, având printre profesori pe Timotei Cipariu şi pe Simion Bărnuţiu. Chemat de George Bariţiu, coleg mai vârstnic şi prieten, M. se duce la Braşov în 1838. Este mai întâi institutor la şcoala românească condusă de Bariţiu, apoi profesor de gimnaziu (până în 1849), ca şi vărul său, publicistul Iacob Mureşianu. Din 1838 începe să colaboreze la „Gazeta Transilvaniei" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Alături de poezii semnate uneori Sereţeanu şi Urziceanu sau, mai frecvent, Eremitul din Carpaţi, publică articole, istorioare, fabule în versuri, unele prelucrate după Schiller, Wieland, Biirger, Herder, M.G. Saphir sau Kisfaludy, cele mai multe culese din revistele străine, fără indicarea autorului. Câteva fragmente din Nopţile lui Young, transpuse spre sfârşitul vieţii, au apărut postum. Pentru educaţia copiilor a tradus din germană Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, după Chr . F. Salzman şi Karl Han (1848). Participant la revoluţia de la 1848 din Transilvania, trece, după înfrângerea ei, în Muntenia, împreună cu Bariţiu. întors la Sibiu, este numit funcţionar şi translator la buletinul oficial al guvernului. E un slujbaş conştiincios, închinând ode şi imnuri reprezentanţilor imperiali de la Viena. Pentru a nu-şi risca modesta stare dobândită, refuză propunerea lui Bărnuţiu de a ocupa o catedră la Iaşi. Colaborează cu articole la „Telegraful român" din Sibiu, iar în 1862 îşi adună versurile într-un volum, Din poesiele lui Andreiu Mureşanu, premiat de Astra. Pensionat, se retrage la Braşov, unde moare în sărăcie, cu mintea tulburată. M. a debutat cu versuri, în maniera alegorică a poeţilor Văcăreşti. Sub influenţa poeziei romantice franceze (Lamartine, în primul rând), dar şi a poeţilor din Principate (Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, I. Heliade-Rădulescu), el a evoluat spre o lirică pesimistă, cu interogaţii lamentuoase către ursită şi Dumnezeu şi cu meditaţii despre nedreapta alcătuire a lumii. Şi-a relevat vocaţia pentru poezia socială şi Scrisoare către George Bariţiu 489 Dicţionarul general al literaturii române Mureşanu patriotică după 1843, cu Glasul unui român, şi mai ales la 1848, prin poezia Un răsunet Cunoscută îndeosebi sub titlul Deşteaptă-te, române şi devenită repede imn popular, „această Marsilieză română a distrus restul poeziei lui Mureşanu, ce însemna totuşi un pas în progresul poeziei ardelene profetice" (G. Călinescu). Poetul se închipuie un tribun care vorbeşte în numele neamului oprimat, invocând vitejia străbună şi vestind profetic, în cadenţe ample, momentul decisiv al „deşteptării". Imaginea bardului exponent al unui întreg popor, atitudinea gravă, tonul sumbru şi răspicat, cu rezonanţe biblice, inaugurate acum în poezia ardeleană, se vor regăsi, amplificate, la G. Coşbuc, la Octavian Goga şi mai târziu la Aron Cotruş şi Mihai Beniuc. Unele accente din poezia socială a lui Mihai Eminescu au fost, cu siguranţă, inspirate de M., devenit şi „personaj" (sub chipul unui mare poet romantic şi damnat) al unor ample poeme eminesciene din tinereţe. Pe lângă puţinele poezii de autentică vibraţie, după 1848 va fi doar autorul a numeroase versuri ocazionale, în care retorismul greoi şi confuz, stângăcia expresiei sau stridenţa unor neologisme nu mai sunt compensate de patosul din poeziile care l-au făcut cunoscut. Articolele lui M., mai ales cele din „Telegraful român", dezvăluie o bună cunoaştere a istoriei românilor şi a stărilor sociale din Transilvania (a şi tradus din cronicile săseşti capitole referitoare la epoca lui Mihai Viteazul). Publicistul este preocupat mereu de situaţia „poporului celui de rând", de a cărui stare, ca şi în viziunea socială a lui Eminescu, depinde destinul unei naţiuni. Un ciclu de articole din 1853 sintetizează dezvoltarea artelor de-a lungul secolelor, văzută, sub influenţa lui Herder, în legătură cu evoluţia istorică şi socială a popoarelor, cu o particulară atenţie pentru evoluţia artelor la români (Arţile sau măiestriile cele frumoase, Românul în privinţa muzicei, Românul în privinţa picturei). Pentru gazetar înflorirea artei este condiţionată de libertatea socială, de organizarea statului după legi drepte şi morale. Marii artişti nu apar decât în societăţile întocmite raţional, într-o „desfăşurare liberă a puterilor sufleteşti". Poezia, definită, după Goethe, ca un „simţământ viu de a cuprinde lucrurile din lume după toate împrejurările lor, şi puterea de a le reproduce sau răspica cu graţie şi suavitate", trebuie să se afle în slujba unor înalte idealuri sociale şi naţionale. M. considera, încă de la 1844, în Câteva reflexii asupra poeziei noastre şi în Duplică (Asupra poeziei), că a sosit „minutul criticei" şi, după exemplul revistelor din Principate, făcea observaţii (polemizând cu foarte tânărul Vincenţiu Babeş) pe marginea poeziilor primite la redacţia „Foii pentru minte, inimă şi literatură". Urmărea mai ales respectarea regulilor de prozodie şi dădea ca model poezia populară, elogiată şi în articolul Românul şi poezia lui. Prin claritatea şi consecvenţa cu care a avut în vedere obiectivele estetice, ideile despre artă şi poezie depăşesc nivelul la care s-a ridicat lirica sa. SCRIERI: Din poesiele lui..., Braşov, 1862; ed. 2, Sibiu, 1881; Poezii, Arad, 1920; Poezii şi articole)‘îngr. şi pref. D. Păcurariu, 1963; Reflexii, îngr. şi pref. Livia Grămadă, Cluj-Napoca, 1977; Poezii, articole, îngr. şi postfaţă Ion Buzaşi, Bucureşti, 1988; Publicistică, îngr. şi pref. Ion Buzaşi, Iaşi, 2003. Traduceri: [Joseph Greissing], Foi de suvenire din Zaizon, Braşov, 1844 (în colaborare cu George Bariţiu); Chr. F. Salzman, Karl Han, Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, Braşov, 1848. Repere bibliografice: Aron Densusianu, Cercetări literare, Iaşi, 1887, 121-142; Maiorescu, Critice, III, 90-100; Ioan Raţiu, Viaţa şi operile lui Andrei Murăşan, Blaj, 1900; Iorga, Ist lit. XIX, II, 240-241; I. Lupaş, Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureşanu, Bucureşti, 1925; Aurel A. Mureşianu, Andrei Mureşanu intim, „Ritmuri", 1929,2; Călinescu, Ist lit. (1941), 237-239, Ist lit. (1982), 253-255; Mircea Bogdan, Andrei Mureşanu. Contribuţiuni biografice, Braşov, 1942; Livia Grămadă, Ideile literare în publicistica lui Andrei Mureşanu, SUB, Philologia, t. IX, 1964, fasc. 1; Ist. lit., II, 566-572; Ivaşcu, Ist. lit., 1,467-469; Papadima, Ipostaze, 337-358; Dicţ. lit. 1900,596-597; Scarlat, Ist. poeziei, 1,264,342,344,353, 384, 388; Ion Buzaşi, Andrei Mureşanu, Bucureşti, 1988; Dicţ esenţial, 539-540; Dicţ. analitic, IV, 320-322. ' L. V. MUREŞANU, Rusalin (9.II.1932, Păiuşeni, j. Arad — 2001), poet. Este fiul Barbarei (n. Mihuţ) şi al lui Loghin Mureşan, învăţător. învaţă la Liceul „Moise Nicoară" (1944-1948) şi la Şcoala Normală „D. Ţichindeal" din Arad (absolvită în 1952), urmează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1952-1954) şi este student un an la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Devine redactor la „Gazeta literară" (1954-1957), la „Viaţa militară" (1958-1959), la Radiodifuziunea Română (1960-1962), referent literar la Centrala Cărţii (1962-1963). în 1963 este transferat la Craiova, de unde în 1967 revine în capitală, ca redactor la publicaţii ale armatei. Debutează cu publicistică în ziarul „Patriotul" din Arad (1948) şi cu poezie în „Scrisul bănăţean" (1952), iar editorial, cu volumul Puiul de moţ (1954). A colaborat, mai ales cu versuri, la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Steaua", „Tomis" ş.a. De la poemul epic Puiul de moţ, prolix, încărcat cu toate lozincile epocii, M. a trecut la poezia lirică, la un lirism „obiectiv", în care celebrează tractoarele, uzina nouă şi, mai ales, iarăşi şi iarăşi, partidul unic, ca în Coboară munţii (1955), La marginea câmpiei (1957), Amiezile veacului (1961) ş.a. Poetul se socoteşte „slobod" să cânte, şi în cântecul lui abundă locurile comune ale liricii epocii: 23 August, armata clasei muncitoare, Griviţa '33, cu deosebire „era roşie a comunismului", „era incandescenţei". O poezie lozincardă, grandilocventă, scrisă mai toată pentru brigăzile artistice de agitaţie. Ceva mai mult firesc aduce M. în versurile pentru copii din cărţile Niculae clop de paie (1957), A venit un cocostârc (1964), Nelu Mititelu (1973) ş.a. SCRIERI: Puiul de moţ, Bucureşti, 1954; Coboară munţii, Bucureşti, 1955; La marginea câmpiei, Bucureşti, 1957; Niculae clop de paie, Bucureşti, 1957; Amiezile veacului, Bucureşti, 1961; Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1961; Era incandescenţei, Bucureşti, 1963; A venit un cocostârc, Bucureşti, 1964; lonuţ-Petruţ în vacanţă la bunici, Bucureşti, 1965; Partid, făuritor al vieţii (în colaborare cu Mircea Micu), Timişoara, 1966; Aventurile lui Singur-Eu, Bucureşti, 1968; Brotăcel şi Roşioara, Bucureşti, 1970; Nelu Mititelu, Bucureşti, 1973; Ţară de doină, Bucureşti, 1976; Bucurii de la părinţi pentru cei ce sunt cuminţi, Bucureşti, 1985. Traduceri: Frigyes Karikâs, Un om umblat, Bucureşti, 1964; Mihâly Fazekas, Mateiaş Gâscarul, Bucureşti, 1966. Mureşanu Ionescu Dicţionarul general al literaturii române 490 Repere bibliografice: Romulus Rusan, „Coboară munţii", ST, 1956,3; Savin Bratu, „ Coboară munţii", GL, 1956,19; Remus Luca, Profil de tânăr poet, VR, 1956, 7; AL Căprariu, Doi poeţi tineri, TR, 1957, 21; Mihail Petroveanu, Doi poeţi tineri, GL, 1957,33; Mircea Moga, „Ţară de doină", CNT, 1976,23; Victor Rusu, „Ţară de doină", O,1976,35; Ioan Adam, „Poeme de ţară", „Scânteia tineretului", 1976,8435; Dicţ. scriit rom., III, 332-333. ' I.D. MUREŞANU IONESCU, Marina (29.VII.1949, Bucureşti), comparatist, critic şi teoretician literar. Este fiica Ricăi-Cecilia Ionescu (n. Voisin), de origine elveţiană, şi a lui Octavian Ionescu, profesori universitari. A urmat la Iaşi şcoala primară, Liceul „M. Eminescu" (1956-1967) şi Facultatea de Litere, secţia franceză-română, a Universităţii „Al.I. Cuza". Cadru didactic universitar din 1972, a parcurs toate treptele, de la asistent la profesor titular (din 1996), fiind, din 1992, şefa Catedrei de limba şi literatura franceză. Din 1975 face stagii de specializare în Franţa, Belgia şi Elveţia, unde susţine şi conferinţe de specialitate. Este membră a Asociaţiei de Literatură Comparată, face parte din Societe d'Histoire Litteraire de la France (corespondent pentru România al revistei acesteia), Societe „Gerard de Nerval" (Franţa) şi Association Internationale de Semiotique. A fost distinsă cu Premiul „Lucian Blaga" al Academiei Române (1990), Premiul revistei „Cronica" (1995) şi cu titlul Chevalier dans TOrdre des Palmes Academiques al Republicii Franceze (1997). Colaborează la „Convorbiri literare", „România literară", „Cronica", „Ramuri", „Caiete critice", „Synthesis", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Euresis", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza»", „Cahiers Gerard de Nerval", „Dialogue", „Oeuvres et critique" (Franţa), „Degres" (Belgia). M. I. stăpâneşte principalele tehnici actuale de investigare a textului literar, cu deosebire pe acelea teoretizate în Franţa. Volumele La Litterature, un modele triadique (1995) şi Literatura, un discurs mediat (1996) pornesc de la premisa că între creatorul şi cititorul textului există „praguri" (sau „filtre"), a căror analiză contribuie la o înţelegere nuanţată a literaturii. în consecinţă, sunt urmărite diferite niveluri extra şi intratextuale, precum semiologia lecturii, dimensiunea pragmatică a naraţiunii sau relaţia dintre referinţă şi intertextualitate. Informaţia bibliografică este riguros controlată şi sistematizată, aplicaţiile critice având în vedere, de exemplu, gradele autoreferen-ţialităţii în literatura exilului (ilustrate de scrisul lui Vintilă Horia). Adeptă a unui comparatism modern, refuzând pozitivismul, autoarea reconsideră „istorismul clasic" prin prisma lui Rene Etiemble şi propune o abordare aprofundată a „influenţei". Este, între altele, fundamentul exegezei Eminescu şi intertextul romantic (1990), contribuţie importantă la definirea caracteristicilor romantice ale operei poetului român şi totodată a raporturilor acesteia cu romantismul francez. Exegeta exemplifică cele două aspecte făcând o amplă paralelă între Eminescu şi Gerard de Nerval, ambii situaţi într-o reţea literară specific romantică. Raportarea la context şi la avantext constituie unul din principiile studiului, în tentativa de a afla punctele comune între biografiile, mediile culturale frecventate de cei doi şi operele lor. Paralela respectă apartenenţa scrierilor la genurile tradiţionale (proză, poezie, dramaturgie), ca şi la speciile corespunzătoare. în interiorul fiecărei diviziuni sunt discutate metodic motivele şi procedeele retorice folosite. Se urmăreşte, în principal, motivul visului şi se afirmă că la cei doi ar putea fi aflată chiar o „poetică a oniricului". în interiorul acesteia, M. I. analizează temeinic universurile lirice, stabilind numeroase similitudini la nivelul caracterelor spaţiale şi temporale, al obiectelor onirice (cartea, tabloul, dublul ş.a.). In explorarea textului liric se au în vedere, prudent, diferenţele dintre două sisteme deosebite de limbaj poetic. Figurile retorice călăuzesc alăturările, întregite de asemănările din domeniul speciilor preferate, din rândul cărora se detaşează sonetul. M. I. a participat la realizarea mai multor lucrări colective despre critica şi poetica franceză, despre terminologia poetică şi retorică, despre francofonie etc. şi a tradus cărţi de poetică şi semiotică. SCRIERI: Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană (în colaborare), Iaşi, 1983; Eminescu şi intertextul romantic, Iaşi, 1990; Terminologie poetică şi retorică (în colaborare), Iaşi, 1994; La litterature, un modele triadique, Iaşi, 1995; Literatura, un discurs mediat, Iaşi, 1996; Culture et francophonie. Dictionnaire des relationsfranco-roumaines (în colaborare), Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Grupul \l, Retorica poeziei, pref. trad., Bucureşti, 1997; Jacques Montangero, Vis şi cogniţie, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Irina Mavrodin, Eminescu într-o lectură intertextuală, RL, 1991,29; Al. Piru, Eminescu şi Gerard de Nerval, L, 1991, 2; Ioan Holban, Eminescu şi Nerval, CRC, 1992, 1; Gabriela Duda, Prinţul Moldaviei şi Prinţul Aquitaniei, VR, 1992,3-4; Mihaela Mârţu, Eminescu şi intertextul romantic, AUI, literatură, t. XXXVII-XXXVIII, 1991-1992; Ioana Mărăşescu, Eminescu şi intertextul romantic, „Revue d'histoire litteraire de la France", 1996,6. D. M. MUREŞEANU, Marcel (28.XI.1938, Cluj), poet. Este fiul Măriei Mureşeanu (n. Bradea), învăţătoare, şi al lui Gheorghe Mureşeanu, preot şi învăţător. A urmat şcoala primară în Poeni şi Mârlaca, judeţul Cluj, iar liceul la Huedin (1952-1955). A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj în 1960. A fost, până în 1965, profesor la Prundu Bârgăului, apoi s-a stabilit la Suceava, unde e ziarist, vicepreşedinte şi consilier-şef al Inspectoratului pentru Cultură (1985-1989), director adjunct al secţiei sucevene a Teatrului Naţional „V. Alecsandri" (1985-1989), redactor-şef al revistei „Bucovina literară". în 1996 revine în Cluj-Napoca ca inspector la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului. Debutează în 1957, cu versuri, la „Tribuna", continuând să publice poezii, proză, cronică literară şi plastică în „România literară", „Familia", „Steaua", „Orizont", „Ateneu", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Astra", „Luceafărul", „Cronica", „Bucovina literară" ş.a. Primele volume — Pe adresa copilăriei (1969), Versuri de vacanţă (1973) - se adresează copiilor. Din 1974 va renunţa la acest tip de poezie. Versurile din culegerile Cel din urmă (1974) şi Scrisori către prieteni (1978) marchează un intimism întors către evocare şi destăinuire potolită. Poetul este atras de o atmosferă incertă, ambiguă, dar care nu incită la debusolare, ci, dimpotrivă, la meditaţie calmă. Predomină seara, amurgul, umbra, se mizează pe nedumerire. Se invocă „suprafaţa istoriei", deşi în 491 Dicţionarul general al literaturii române Mureşul realitate se încearcă trăirea în profunzimea timpului, în universul esenţelor, a căror latură periculoasă pare deliberat trecută cu vederea. De altfel, M., care îşi cultivă discret înclinaţiile moralizatoare, a publicat şi un volum de aforisme, Monede şi monade (2001). Nonşalanţa lor aparentă şi ludicul contrastelor ascund, în fapt, o îngrijorare perpetuă j„Nici în dimineaţa asta nu mi-a sunat ceasul! E semn bun!"). în poezie nostalgia este provocată uneori de sentimentul rusticităţii fruste, vizibil în construirea unui peisaj care năzuieşte către liniştea patriarhală, deşi este bântuit de „banchetul strigoilor" (Seara când vin prin sat...). înţelepciunea comunitară pare să constituie un scut a cărui ocrotire este însă ascunsă îndărătul vorbei în doi peri, susţinută de un text care oscilează între poemul în proză şi snoava cu iz sapienţial, ca în Şarpele casei (1998). M. este adeptul unui lirism eliberat de elemente livreşti, cu toate că nu totdeauna şi le refuză. Un rest de „înţelepciune" din cărţi rămâne în subtext, ca un termen obligatoriu de comparaţie pentru „poezia ca o vulpe" (Artă poetică). Alteori o scriitură deliberat inexpresivă urmăreşte să impersonalizeze emoţia, într-un proces pe care îl accentuează meditaţia asupra rosturilor artei. De această dată poetul îşi implică nemijlocit versul în descifrarea ascunzişurilor existenţei, pe care le răscoleşte fără încetare, în năzuinţa către o „ontofanie" izbăvitoare. Poetul rămâne acelaşi „călător în insomnii", cum se caracterizase în volumul omonim din 1991, dar cu timpul îşi schimbă în bună măsură veşmântul poetic. Cuvintele sunt mai puţin supuse metaforismului de sorginte culturală şi mai mult tentativei de a da un înţeles lumii. Dramatismul căutărilor este când şi când atenuat de „hărţuirea textuală", adică de îmbinări din al căror hiatus s-ar putea ivi un sens. Arhitectura poemului ţinteşte către o fabulă absurdă: „Eu în cerc vreau să mă prind/ eu în cerc vreau să rămân.../că acolo nimeni nu mai intră/ după ora lui de închidere/ nici un duh şi nici un trup de-afară" (Mierle de lut). Joaca lexicală nu vizează muzicalitatea, dar încearcă limitele unor îmbinări şocante, cu măsură şi tact. SCRIERI: Pe adresa copilăriei, Bucureşti, 1969; Versuri de vacanţă, Bucureşti, 1973; Cel din urmă, Cluj-Napoca, 1974; Scrisori către prieteni, Cluj-Napoca, 1978; Amurgul furtunilor, Cluj-Napoca, 1983; Matineu, Bucureşti, 1985; Viziune cu porumbei călători, Iaşi, 1988; Călător în insomnii, Sibiu, 1991; Am fost de faţă, Tumu Severin, 1993; Capriciile Săgetătorului, Timişoara, 1997; Pe mine mă caută, pref. Irina Petraş, Cluj-Napoca, 1998; Şarpele casei, Suceava, 1998; Monede şi monade, Cluj-Napoca, 2001; Hărţuire textuală sau A doua faţă a crinului, pref. Irina Petraş, Cluj-Napoca, 2001; Memoria lui Orfeu, Timişoara, 2002. Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, Debuturi, TR, 1969, 28; D.RPopescu, Marcel Mureşeanu, TR, 1969,47; Mircea Braga, „Scrisori către prieteni", TR, 1978, 10; Mircea Braga, în sepia..., TR, 1984, 2; Ruxandra Cesereanu, „Amurgul furtunilor", ST, 1984, 4; Mihail Iordache, între Hermes şi Ananke, CL, 1988, 11; Mircea Popa, Apartenenţa la timp, TR, 1989,10; Ion Cristofor, Un citadin ironic, TR, 1992, 6; Ulici, Lit. rom., 1,285-286; Rachieru, Poeţi Bucovina, 284-292; Cornel Munteanu, „Călător prin insomnii", PSS, 1997, iunie; Victor Cubleşan, „Capriciile Săgetătorului", ST, 1998, 7-8; Poantă, Dicţ poeţi, 136-138; Petru Scutelnicu, „Hărţuire textuală sau A doua faţă a crinului", ATN, 2001, 10; Dicţ. scriit. rom., III, 333-334; Florin Rogojan, Fără „hărţuire textuală", ST, 2002,1; Mircea A*Diaconu, „Hărţuire textuală", CL, 2002,4. DM MUREŞIANU, lacob (28.XI.1812, Rebrişoara, j. Bistriţa-Năsăud — 29.IX.1887, Braşov), gazetar şi autor de versuri. Trăgându-se, ca şi vărul său, poetul Andrei Mureşanu, dintr-o veche familie maramureşeană, M. era al treilea copil al Anastasiei (n. Făgărăşeanu) şi al preotului greco-catolic Ioan Mureşanu; o tradiţie preoţească există şi în linie maternă, învaţă la Năsăud şi la Blaj, unde îi are profesori pe Timotei Cipariu şi pe Simion Bămuţiu. Deşi la Blaj urmase şi Seminarul Teologic, renunţă la cariera ecleziastică şi devine profesor de limba latină la Gimnaziul Romano-Catolic din Braşov, unde predă din 1837 până în 1875, din 1857 fiind şi director. Se află de la început printre fruntaşii mişcării naţionale, alături de alţi tineri cărturari stabiliţi la Braşov. La şcoala unde predă şi al cărei istoric îl publică în 1859, introduce ore de predare în limba română. Contribuie la apariţia „Gazetei de Transilvania", scrie mult aici, ca şi în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", reuşind, într-un moment dificil, să împiedice suprimarea definitivă a celor două foi şi să preia direcţia (1850). Până la retragerea din presă (1878), prudenţa şi abilitatea lui au fost salvatoare pentru continuarea programului lui George Bariţiu, întemeietorul acestor gazete. Militantismul lui M., de sorginte luministă, se defineşte prin moderaţie. Cărturarul este un adept al reformelor şi acordă, firesc, o atenţie aparte instrucţiei, şcolilor: sprijină deschiderea unui gimnaziu românesc la Braşov, strânge fonduri pentru o „academie română de drept", încearcă să organizeze o şcoală agronomică, contribuie la înfiinţarea societăţii braşovene Reuniunea femeilor române, lucrează eficient în Astra. Este ales în 1877 membru onorific al Societăţii Academice Române. Ca ziarist interesat în tot ceea ce scrie de propăşirea românilor din Transilvania şi de solidarizarea acestora cu românii din Principate, M. recomandă cititorilor scrieri istorice, literare şi folclorice, îndeamnă la culegerea şi publicarea documentelor, a tradiţiilor populare, solicită sprijin pentru editarea de cărţi şi periodice în limba română. Versurile lui, ca şi traducerile din poezia lui Schiller, apărute între 1839 şi 1863 în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", dar needitate în volum, au o menire identică: mobilizarea conştiinţei naţionale. Se invocă aici nobleţea originilor, sunt preamărite virtuţile patriotice ale înaintaşilor pilduitori, se face apel la demnitate, unitate. Aproape de rigoare în epocă, imaginile ceremo-nios-convenţionale, limbajul latinizant apar şi la M. Repere bibliografice: A.A. M. [Aurel A. Mureşianu], lacob Mureşianu, Braşov, 1913; Iuliu Moisil, Figuri grăniţereşti năsăudene, [Bistriţa], 1937,211-234; Cărturari braşoveni, 155-156; George Em. Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea, I-II, Cluj-Napoca, 1977-1978, passim; Dicţ lit. 1900,597-598; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 240-242. G.D. MUREŞUL, revistă apărută la Târgu Mureş, săptămânal, între 1 februarie şi 15 martie 1946. Prim-redactor este Ovidiu Drimba. Publicaţie cu orientare democratică, M. îşi propune o luptă hotărâtă sub deviza „Rege, Ţară şi Neam". Idealul democratic formulat în articolele programatice este „libertatea de conştiinţă a omului moral, libertatea de acţiune a omului Mureşul Dicţionarul general al literaturii române 492 raţional". în acest spirit, pe frontispiciu sunt înscrise valorile călăuzitoare: „Libertate. Dreptate. Prosperitate". într-o epocă în care începuse procesul de comunizare a României, de îndepărtare a ţării de valorile naţionale şi universale cultivate în perioada interbelică, gazeta încearcă să opună rezistenţă, declarând răspicat încrederea în monarhie şi în democraţie. Deşi modest şi cu ecou restrâns, M. îşi menţine poziţia până când existenţa sa nu mai este posibilă. Militează pentru deschiderea spre civilizaţia universală, îndeosebi prin contribuţia eseistică a lui Ovidiu Drimba, ca şi pentru valorificarea tradiţiei din zona Mureşului prin articole şi recenzii semnate de autori locali şi prin folclor. Apare şi o traducere din Frangois Villon, realizată de Francisc Păcurariu. Mai colaborează Traian Dragoş, Emanuil Precup, Al. Sara, G.I. Olteanu, Const. Ciolac, Al. Munteanu. C.A. MUREŞUL CULTURAL, revistă apărută la Târgu Mureş, săptămânal, între 13 decembrie şi 25 decembrie 1929, sub conducerea unui comitet. Director administrativ — P. Herescu, redactor responsabil — Iuliu Ghila. Publicaţie tradiţionalistă, de interes local, M. c. îşi propune să reflecte viaţa culturală a oraşului şi să încurajeze tinerele talente. în sumar sunt incluse versuri, articole şi cronici. Colaborează Vasile Netea, E. Câm-pianu, Zeno Vancea, A. Bogdan, E. Nicoară. C.A. MURGEANU, Ion (7.VI.1940, Zorleni, j. Vaslui), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Grama) şi al lui Vasile Murgeanu, ţărani. Urmează liceul la Bârlad şi Vaslui, absolvindu-1 în 1957, şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1969. Este învăţător şi profesor suplinitor în judeţele Vaslui, Galaţi şi Suceava (1957-1964), activist cultural la Suceava (1965-1967), redactor la ziarul „Clopotul" din Botoşani (1968-1970), la „România liberă" (1972-1974), „Tribuna României" (1979-1989), apoi redactor la „Curierul românesc" şi editor al suplimentului cultural al ziarului „Meridianul românesc" din Anaheim, California (SUA). Debutează cu poezie în ziarul „Flacăra laşului" (1959). Colaborează la „Luceafărul", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Amfiteatru", „România literară", „Tribuna României", „Curierul românesc", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Ateneu" şi în publicaţiile româneşti din SUA. Primul volum de versuri al lui M., Repaose, apărut în 1969, conţine, „în loc de prefaţă", un fragment din articolul Poezie semnat de G. Călinescu în 1962, la rubrica „Cronica optimistului" din „Contemporanul". Criticul îl remarcase pentru inspiraţia „năvalnică şi uneori solemn exaltată". într-adevăr, acum ca şi mai târziu, poetul îşi construieşte versul imnic, ridicând în proiecţii deseori grandilocvente banalul existenţei. Se înşiruie cânturi, organizări ciclice, confesiuni, cuvinte febrile, asocieri livreşti cu surse legendare, cristice, folcloristice, o imagistică impregnată de patetism şi câteodată eterogenă („firul de iarbă creşte, eu scriu", „eternă arcă", „izbucneşte dintr-o statuie lumină", „sumerianule, ridică-ţi casa", „muncă a timpului"). Pentru M. poezia este un fel de ceremonial plăsmuit inteligent, dar şi cu fervoare. Treptat el abandonează compoziţia digresivă, ca în Poeme europene (1980), volum inspirat de câteva călătorii, aici respiraţia fiind mai largă şi meditaţia luminată natural, sau în Tratatul despre spini şi alte poeme (1982), unde se produce o aşezare în matcă a lirismului. Edenul (1980) şi Via (1984) sunt romane cu substrat moral şi autobiografic, cu multe elemente de senzaţional, construite după normele prozei descompuse liric, cu puţine personaje de reţinut (Iane Verga, de pildă). Cea mai adecvată caracterizare a poeziei lui M. îi aparţine lui Paul Georgescu: „Tonul e sever, semeţ, aulic şi trebuie să fi fost şi o tentaţie (puţin izbutită) spre Anabase. Ce e frumos: poet al câmpiei şi al luminii". SCRIERI: Repaose, Bucureşti, 1969; Confesiunea, Bucureşti,-1971; Datoria, Bucureşti, 1972; Confesiune patetică, Bucureşti, 1976; Poeme europene, Bucureşti, 1980; Edenul, Bucureşti, 1980; Tratatul despre spini şi alte poeme, Bucureşti, 1982; Via, Bucureşti, 1984; Tumul onoarei, Bucureşti, 1987; Aur şi flacără, Timişoara, 1996; Darul, Oradea, 1997; Iisus, Bucureşti, 1999; Confesorul, Oradea, 1999; Caria în decembrie, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: G. Călinescu, Poezie, CNT, 1962, 7; Florin Manolescu, „Repaose", RL, 1970,1; Petru Poantă, „Repaose", ST, 1970,5; Corina Popescu, „Confesiune patetică", RL, 1972, 4; Nicolae Prelipceanu, „Datoria", TR, 1972,49; Georgescu, Printre cărţi, 205-206; G. Călinescu, Ion Murgeanu, LCF, 1974,35; Marcel Petrişor, Gnoseologia etnosului nostru poetic, F, 1975, 10; Piru, Poezia, II, 339-340; Daniel Dimitriu, Modalităţi ale confesiunii, CL, 1976, 8; George Alboiu, Ipostazele asincroniei, VR, 1977, 5; Iorgulescu, Scriitori, 110-112; Ioan Holban, Romanele poeţilor, CRC, 1980,38; Al. Piru, „Tratatul despre spini şi alte poeme", TBR, 1983, 242; Adriana Iliescu, Timpul care fuge, RL, 1987,45; Ion Lefter, Ion Murgeanu, poetul asasinat?, RL, 1996,40; Dicţ. scriit rom., III, 335-336. N. I MURGU, Eftimie (28.XII.1805, Rudăria, azi Eftimie Murgu, j. Caraş-Severin — 12.V.1870, Budapesta), filosof şi filolog. Este fiul Cumbriei (n. Pungilă) şi al lui Simu Murgu, ofiţer dintr-un regiment de graniţă din Banat. A urmat cursuri de filosofie la Seghedin (1826) şi la Pesta (1827), unde a absolvit şi Facultatea de Drept (1830). După obţinerea titlului de doctor în drept (1834) este chemat la Iaşi, inaugurând aici cursurile de filosofie în limba română la Academia Mihăileană. Din cauza neînţelegerilor cu Gh. Asachi şi cu domnitorul Mihai Sturdza, se mută la Bucureşti, ca profesor de logică şi drept roman, la Colegiul „Sf. Sava" (1837-1839). în 1840, împreună cu Dimitrie Filipescu şi J.A. Vaillant, pune bazele unei organizaţii revoluţionare, din care au mai făcut parte N. Bălcescu, Cezar Bolliac ş.a. în urma arestării complotiştilor, la sugestia consulului rusesc, M. este expulzat în Banat, unde practică avocatura şi în scurt timp devine purtătorul de cuvânt al revendicărilor naţionale şi sociale ale românilor. După o nouă detenţie (1845-1848) pentru acţiuni revoluţionare şi propagarea ideii unirii Banatului cu Ţara Românească, îşi reia activitatea politică: este ales deputat în Parlament la Pesta, convoacă şi prezidează adunarea populară a românilor, la Lugoj, în 15 iunie 1848, încearcă, fără succes, să obţină aprobarea guvernului lui Lajos Kossuth pentru înfiinţarea unei 493 Dicţionarul general al literaturii române Murmurul armate româneşti. După înfrângerea revoluţiei ungare este din nou închis (1849-1853) şi abia în 1861 revine în viaţa politică, lipsit însă de popularitatea de care se bucurase înaintea şi în timpul revoluţiei. în scrisori, proclamaţii sau broşuri politice se relevă constant ca un revoluţionar intransigent, cu spirit practic şi tact politic, militant neobosit pentru unirea şi emanciparea socială a românilor. După mai bine de şaizeci de ani de la moartea sa osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate în capela cimitirului din Lugoj. M. a fost un susţinător înfocat al culturii şi limbii naţionale, în tradiţia cărturarilor Şcolii Ardelene. încă în timpul studiilor a publicat o lucrare polemică în limba germană (1830), în care discuta pe larg, ca şi prietenul său Damaschin T. Bojincă şi împotriva aceluiaşi adversar, sârbul Sava Tokoli, originea şi caracterul romanic al limbii române şi necesitatea înlocuirii alfabetului slav cu cel latin. Ca argument în sprijinul romanităţii limbii, el transcrie cântece populare româneşti (probabil prelucrate), împreună cu traducerea lor latină. Cu jumătate de veac înaintea lui B.P. Hasdeu vorbeşte despre circulaţia cuvintelor, despre cuvintele de „necesitate" care alcătuiesc „esenţa" unei limbi. în lecţiile sale de filosofie şi logică M. se dovedeşte un spirit raţionalist, „luminat", situat în descendenţa ideologiei Şcolii Ardelene, care găseşte în filosofie un temei pentru ideile sale privitoare la cultura naţională. Aceste lecţii sunt importante şi pentru formarea terminologiei filosofice româneşti. SCRIERI: Scrieri, îngr. şi introd. I.D. Suciu, Bucureşti, 1969; Curs de filosofie, îngr. şi introd. V. Târcovnicu, Timişoara, 1986. Repere bibliografice: G. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, Bucureşti, 1937; Traian Topliceanu, Eftimie Murgu, Timişoara, 1938; Emil Diaconescu, Eftimie Murgu profesor la Academia Mihăileană, IL, 1956,12; Emil Diaconescu, Manuscrisul cursului de filosofie al profesorului Eftimie Murgu, IL, 1957, 6; Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, Bucureşti, 1964, 190-191; I.D. Suciu, Tiberiu Moţ, Eftimie Murgu, O, 1970, 5; I.D. Suciu, Tiberiu Moţ, Eftimie Murgu. Noi contribuţii documentare, STD, 1970,5; Gh. Cotoşman, Eftimie Murgu, BOR, 1970, 7-8; Al. Metea, Preocupări filologice în scrierile lui Eftimie Murgu, AUT, ştiinţe filologice, t. VIII, 1970; Dicţ. lit. 1900,598-599; Dicţ. scriit. rom., 111,336-337. L.V. MURGU, Elena (7.II.1932, Iara, j. Cluj), editoare şi traducătoare. Este fiica Gheorghiţei (n. Avram) şi a lui Ioan Ţoropoc, subofiţer. Urmează Şcoala Normală de Fete nr. 2 din Bucureşti (1953), absolvind apoi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura italiană, a Universităţii din Bucureşti (1958). A profesat ca redactor de editură, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, la Editura pentru Literatură şi, în fine, la Editura Minerva. M. face parte din acel grup de redactori care, cu devotament, promptitudine şi mare putere de muncă, de-a lungul a patru decenii, a îngrijit câteva sute de volume apărute în colecţia „Biblioteca pentru toţi", fiind de altfel şi coordonatorul redacţiei între anii 1987 şi 1990. Ca traducătoare, s-a specializat în literatura italiană, preferinţele îndrep-tându-i-se spre Grazia "Deledda. Versiunile sale, nu doar exacte şi elegante, dovedesc şi „excelente calităţi de scriitor-tra-ducător" (Alexandru Balaci). Traduceri: Grazia Deledda, Iedera, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Mihai Murgu), Comoara din Sardinia, Bucureşti, 1993, Dragoste şi speranţă, pref. Alexandru Balaci, Bucureşti, 1993; Elio Vittorini, Călătorie în Sicilia. Oameni şi neoameni, Bucureşti, 1968; Michele Prisco, O spirală de ceaţă, Bucureşti, 1973. I.D. MURGU, Mihai (13.111.1928, Hunedoara - 29.IV.1985, Bucureşti), traducător şi gazetar. Este fiul Oliviei (n. Tatu) şi al lui Ioan Murgu, funcţionar. Face liceul la Deva şi Petroşani şi urmează Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura franceză, la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1955. Lucrează ca ziarist la „Steagul roşu" din Petroşani (1948-1951), redactor-şef la publicaţiile editate de Universitatea din Bucureşti (1952-1954), redactor-şef adjunct la revistele „La Roumanie nouvelle" (1955-1958) şi „România de azi", unde este şef de secţie pentru versiunea în limba franceză, redactor, apoi şef de secţie la Televiziunea Română (1967-1985). A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1978). M. compune în anii studenţiei Teatru şi antiteatru pentru scene mici (textele sunt publicate postum în „Manuscriptum", 1996), pe care îl citeşte unor colegi de generaţie (Modest Morariu, Dan Grigorescu, Petre Stoica şi Florea Oprescu). Este un teatru scris de „un stilist desăvârşit", „ale cărui personaje erau nimicurile şi nimicniciile unei vremi", pe care autorul „le desluşea cu o luciditate ce-i îngăduia să nu se lase înşelat de cuvintele mari ale propagandei de pe atunci, dar nici să le creadă mărunte şi inofensive" (Dan Grigorescu). M. are însă o susţinută activitate de traducător, probând, în versiunile din scrieri de Gustave Flaubert, Edmond Charles-Roux, Pierre Chenal ş.a., rafinament, subtilitate şi utilizând „cu îndrăzneală o limbă românească modernă" (Irina Mavrodin). Traduceri: Edmond Charles-Roux, Să uiţi Palermo, Bucureşti, 1968; Guy le Luhandre, Flăcări sub soare, Bucureşti, 1970; Louis Guilloux, Sângele negru, Bucureşti, 1971; Pierre Lephron, Van Gogh, Bucureşti, 1973; Las Cases, Memorialul din Sfânta Elena, I-III, Bucureşti, 1975-1987; Gustave Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, Bucureşti, 1977; Pierre Chenal, Ultima furtună, Bucureşti, 1979; Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, Bucureşti, 1982; Andre Gide, Falsificatorii de bani, Bucureşti, 1980. Repere bibliografice: Irina Mavrodin, Despre fidelitatea traducerii, RL, 1978, 2; Irina Mavrodin, „Teatru şi antiteatru pentru scene mici", MS, 1996,3-4; Dan Grigorescu, O recuperare necesară, MS, 1996,3-4, 1997,1. I.D. MURMURUL PĂDURII, revistă apărută la Turnu Severin din iulie până în octombrie 1933, sub conducerea unui colectiv redacţional. M. p. cultivă tradiţia, exprimând afinităţi cu principii ale sămănătorismului şi poporanismului, precum iubirea de neam şi păstrarea moştenirii culturale: „O literatură trebuie să-şi aibă întotdeauna ramuri care să pornească din trupul gros al poporului, din gândirea, viaţa, spiritul şi manifestaţiile acestui popor" (Sava Pârăianu, Curentul poporan Murnu Dicţionarul general al literaturii române 494 în literatura românească). Se publică articole şi literatură de inspiraţie rurală şi folclorică, sunt reproduse, la rubrica „Din scriitorii români", versuri de Ion Pillat (din Satul meu) şi poezia Limba noastră de Al. Mateevici. Colaborează Sava Pârăianu, Em. Gojinescu, A. Dumbrăveanu, Dan Colbureanu ş.a. C.A. MURNU, George (1. I. 1868, Veria, Grecia - 17. XI. 1957, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Smiceianul) şi al lui Ioan Georgiade Murnu, profesor de limbi clasice şi franceză şi printre primii dintre dascălii care au contribuit la răspândirea culturii româneşti în satele aromâne din Munţii Pindului; a funcţionat ca director de liceu la Xanthi şi de gimnaziu la Bitolia, a fost paroh la biserica greco-mace-doneană din Budapesta, autor al unui Dicţionar aromân-român-francez, aflat azi în manuscris la Biblioteca Academiei Române şi tălmăcitor el însuşi. Având în familie condiţii propice unei formări intelectuale axate pe cultul valorilor clasice, M. urmează liceul la Xanthi şi Bitolia, începe studiile universitare la Buda, dar se va transfera la Universitatea din Bucureşti, unde studiază istoria şi arheologia (1889-1892). Este câţiva ani profesor de elină la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, la Seminarul „Veniamin Costache", Liceul Naţional şi Institutul „Humpel" din Iaşi. Primeşte o bursă de doi ani la Munchen, unde în 1901 obţine doctoratul în litere, sub conducerea renumitului bizantinolog Karl Krumbacher, continuându-şi specializarea prin stagii de cercetare la Atena, Roma şi Berlin, întors în ţară, din 1908 e profesor titular la Catedra de arheologie a Universităţii din Bucureşti, iar din 1910 director al Muzeului de Antichităţi. Printre scrierile sale istorice se numără şi câteva cu preponderenţă filologică, precum Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română (1894), Rumănische Lehnwdrter im Neugriechischen (1902), sau unele concepute şi ca note de călătorie — Monumente antice din Roma. Descriere şi impresii (1908), Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică (1908), Atena şi ruinele ei (1910), Istoria Românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine (1913). în paralel M. îşi începe activitatea literară, debutând în 1887, sub numele Alpindor di Selli, în revista „Ţara nouă", cu Pindul către Carpaţi, replică la poemul Balcanul şi Carpatul al lui V. Alecsandri, iar editorial, în 1898, cu Gânduri şi vise. A mai colaborat cu versuri la „Revista Macedonia", „Arhiva", „Vatra", „Vieaţa", „Sămănătorul", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Flacăra", „Văpaia" ş.a. Din 1902 se numără printre redactorii revistei „ Convorbiri literare", unde îi apar, ani la rând, fragmente traduse din Iliada lui Homer. Valoarea activităţii sale ştiinţifice şi culturale, recunoscută prin admiterea între membrii Academiei Române (1923), a fost dublată şi de o intensă implicare politică şi diplomatică în „chestiunea aromânească". Dar din 1948 noile autorităţi îi retrag toate atribuţiile. După începutul modest cu poeziile din Gânduri şi vise, talentul poetic al lui M. se manifestă în volumele Alme sol (1925), Bair di cântic armânescu (1931), Altare (1934), Ritual pentru tine (1934) şi Tropare (1940). Versurile îi sunt influenţate de lirica greacă, lucru vizibil în special în secţiunea Anacreontice din placheta debutului. Spiritul apolinic este tot mai pregnant începând cu Alme sol, în care soarele este slăvit ca sinteză divină a luminii, logosului şi binelui, simbol al drumului ascensional şi al sacrificiului altruist („O, Febus,/ Părinte al luminii tăcut,/ Tu verbul pe veci înflorit în splendoare,/ Uimit în genunchi te salut,/ Supremul meu cântec, o, Soare,/ Şi urma ta albă sărut.// [...] Şi cum eşti în faptă sublim/ Pe calea ce urcă spre singurul bine,/ învaţă-ne vrednici să fim/ De viaţă prin jertfa de sine,/ Tot astfel şi noi să iubim"). Şi în Altare ofranda lirică e închinată astrului suprem, iar cultul fecundităţii naturii se desăvârşeşte în poeme precum Ideal, Nepenthes, Piramidă, înger de lumină, Nupţială, Fugară, Urania. Devot al calofiliei baudelairiene şi al simbolismului, poetul înalţă mereu imnuri frumuseţii care nu moare („Floriş de cult, tu cea mai scumpă avere,/ rodire pură, lamură din tot ce piere,/ subtilă, neasemuită mângâiere/ ce picură ca din pocal de miere,/ beţie sacr-a ochilor şi-a gândului./ [...] înalţă mâni de preot cântăreţii,/ aprind în noapte candelabre de imagini/ şi-ncrustă şir de nestimate-n pagini,/ poeme smaltă în coclauri şi-n paragini/ şi nu mai obosesc de a cânta şi a spune/ cucernică fierbinte rugăciune,/ tu Frumuseţe, tu minune, tu minune!"). Este observabilă însă nu numai tonalitatea desuetă, ceremonios-grandioasă, ci şi o inventivitate lexical-semantică GEORGE MURNU BAIR DI CÂNTIC ARMXNESC EDITURA CARTEA AROMÂNA 1989 495 Dicţionarul general al literaturii române Muscalu frecvent forţată. Se întâlnesc construcţii lexicale proprii: substantive (floriş de trandafir, strănoapte, prejmet, zi-noptime, trud-albină), adjective (copăcin, zorin, stelin, înstafiat, rainic, noianic, talaznic, văpainic) şi în special verbe (a împăcura, a împroura, a înscrina, înzori, se însmirnă, se încrină, şi-ndol-dură, mă înarbor, mă învultur, mă înflutur, mă înspulber, mă împsaltir, mă întulpin, te înlir, mă împurură, se îndiademă), derivatul adverbial lotriş, sesizat de stilisticieni mai noi, numeroase creaţii lexico-gramaticale construite pe teren grecesc, mai ales în paradigmă verbală cu en-, dar şi prin intermediul unor hibrizi morfologici, toate cu iz arhaic şi sonoritate căznită: „încupă-mi iar şi amete-mă cu vinul tău/ din vii de azur, ambrozie vis, tu peste vinuri/ prelins în vine-nvingător de rău,/ mulcomitor de spaime şi de chinuri,/ esenţă din eternul Dumnezeu,/ tu care faci din orice goluri plinuri!" (Nepenthes). încă din liceu M. tradusese din opera unor poeţi greci — Solomos, Porfyras, Mavilis, Kostis Palamas, acestea fiind primele sale exerciţii prozodice. Ulterior şi-a dedicat mulţi ani traducerilor din Homer, apărute în volum în 1906 şi în 1912 (Iliada; Premiul Academiei Române) şi în 1924 (Odiseea), întreprindere singulară în cultura română, ce i-a adus renumele de „homerid". Atras irezistibil de arta mediteraneană veche şi totodată de cea pontică, clasicistul şi poetul captează spiritul homeric şi îl transmută pe terenul limbii şi prozodiei româneşti, dovedind că sevele Antichităţii pot fi turnate, cu profit estetic, în tipare moderne. Apariţia Iliadei în româneşte [...], în versiunea macedoneanului G. Murnu [...], constituie un moment fundamental în evoluţia limbii literare (corespunzător Iliadei lui Gnedici în literatura rusă). Marele poem clasic era în sfârşit împământenit şi putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conştiinţei estetice. Iliada şi Odiseea în interpretarea Murnu sunt nişte capodopere superioare Eneidei în versiunea Annibale Caro, Iliadei lui V. Monti, Iliadei şi Odiseei lui I.H. Voss. Puţine literaturi se bucură de traduceri mai norocoase. Termenul de „traducere" este cu totul impropriu. Epopeile homerice sunt simple basme cu materie universal cunoscută. Interpretatorul n-a tradus, ci a creat din nou poezia lor cu ajutorul cuvântului, aşa cum Caragiale a creat în Abu-Hasan şi în Kir Ianulea pe marginea Halimalei şi a lui Machiavel. Invenţia verbală este extraordinară. G. Călinescu SCRIERI: Gânduri şi vise, Iaşi, 1898; Monumente antice din Roma. Descriere şi impresii, Bucureşti, 1908; Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică, Bucureşti, 1908; Atena şi ruinele ei, Bucureşti, 1910; Istoria Românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Bucureşti, 1913; Alme sol, Bucureşti, 1925; Poezii, Bucureşti, 1925; Descătuşare, Bucureşti, 1928; Bair di cântic armânescu, Bucureşti, 1931; ed. Bucureşti, 1989; Altare, Bucureşti, 1934; Ritual pentru tine, Bucureşti, 1934; România şi Elada, Bucureşti, 1934; Români din Bulgaria medievală, Bucureşti, 1937; Tropare, Bucureşti, 1940; Poeme, îngr. Sanda Diamantescu şi Radu Hâncu, Bucureşti, 1970; Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, îngr. Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1984; Poeme pentru templul frumuseţii, îngr. Iulia Murnu, Bucureşti, 2000. Antologii: Cele mai frumoase doine ale poporului român, după diferite colecţiuni, pref. edit., Bucureşti, 1922. Traduceri: Homer, Iliada. Cânturile 1-XII, Budapesta, 1906, Cânturile XIII-XXIV, Bucureşti, 1912; ed. integrală, Bucureşti, 1916; ed. îngr. şi pref. D. M. Pippidi, Bucureşti, 1967, Odiseea, Bucureşti, 1924; ed. îngr. şi pref. D. M. Pippidi, Bucureşti, 1971; Sofocle, Electr a, Bucureşti, 1910, Oedip rege, Bucureşti, 1943; Socrate, Sfaturi către Demonicos. Xenofonte, Bucureşti, 1923; Poeme străine, Bucureşti, 1928; ed. (Poeme străine antice şi modeme), Bucureşti, 1943; Eschil, Orestia, Bucureşti, 1942. Repere bibliografice: Tache Papahagi, Antologie aromânească, Bucureşti, 1922, 265-282; Aderca, Contribuţii, 1, 157-159, 270-274, II, 22-23,512-513; I. Valerian, Traducerea „Odisseei", „Răsăritul", 1925, 25-29; Lovinescu, Ist.lit.rom.cont., II, 330-332, III, 112-114; H. Blazian, „Iliada", CL, 1928, septembrie-decembrie; Dragomirescu, Scrieri, 220; Th. Capidan, „Bair di cântic armânescu", GR, 1933, 2; Radu Gyr, G. Murnu, „Linia nouă", 1934,11-12; Nicolae Lascu, Horaţiu în literatura română, GR, 1935,11-12; Vianu, Opere, III, 23-28; Predescu, Encicl, 579; Călinescu, Ist. lit. (1941), 581-583, Ist lit. (1982), 658-660; Ion Fotti, George Murnu, „Peninsula balcanică", 1942, 2; ALA. Philippide, Un pasionat al literaturii antice, TMS, 1968,1; D. Marmeliuc, O sută de ani de la naşterea lui George Murnu, SC, 1968; Ilie Constantin, „Poeme", RL, 1970,23; Ciopraga, Lit rom., 248-252; Piru, Varia, II, 215-218; Ecaterina şi Iulia Murnu, George Murnu, poetul homerid, Bucureşti, 1979; Cândroveanu, Aromânii, 70-72; [George Murnu], „Memoria", 1999,28; G. I. Tohăneanu, Armonie, LL, 2000,3-4;Dzcţ. esenţial, 540-542. A. V. MUSCALU, Florin (13.VIII.1943, Lipnic-Hotin - 27.IX.2001, Lehliu), poet. Este fiul Virginiei Muscalu, soră medicală, şi al lui Simion Muscalu, profesor. A absolvit Liceul „Al. Vlahuţă" din Râmnicu Sărat, Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanţa (1966) şi Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1979). între 1969 şi 1989 a funcţionat ca redactor la ziarul „Milcovul", iar din 1979 a condus cenaclul Uniunii Scriitorilor din Focşani. începând cu 1990 este redactor-şef adjunct al „Revistei V", editată la Focşani, şi director al unui post local de televiziune. A debutat în 1964 la „Luceafărul". A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru Arta ceaiului (1992) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Sfântul Aer şi prietenii săi (1996). Deşi lasă să se întrevadă incontestabila vocaţie poetică a lui M., volumul de debut, Ţara bătrânului fotograf (1970), derutează prin eclectismul şi inegalitatea valorică a versurilor ce îl compun. Ţara sa — tărâm bântuit de cai de fum, unde arborii visează luna şi păsări nemaiauzite au lumânări în loc de aripi — este ţinutul poeziei adevărate. Imaginea simbol, metafora relevantă, sugestia potenţează sensurile proprii ale cuvintelor şi creează impresia transcenderii obiectului. Expresia armonioasă, purificată de locuri comune, este însă deseori siluită de barbarisme sau de împerecheri forţate de sintagme, care doar eufemistic ar putea fi catalogate drept stângăcii stilistice. în plus, obstinaţia cu care poetul îşi alătură numele de al unor iluştri confraţi (Mihai Eminescu, Arthur Rimbaud) dovedeşte fie un teribilism juvenil, fie o îngrijorătoare megalomanie. Odată cu Lupoaica albă (1976), „Cavalerul Blândei Figuri" îşi creează „o mică mitologie proprie, în care ironia îşi desface din candoare simbolurile: şarpele, floarea, pasărea (păunul), melcul, lira, poetul călăreţ" (I. Negoiţescu). In pofida unei înrudiri cu lirica fantezismului modern românesc, de la Emil Botta la Emil Brumaru, versurile din Jurământ pe apa vie (1977), în hainele scumpe-ale mierlei (1982), Puterea lunii Muscelul Dicţionarul general al literaturii române 496 (1985), Viaţa şi vremea (1987), Cartea de argint (1991) şi Arta ceaiului (1992) întăresc convingerea că M. şi-a delimitat un teritoriu propriu. îmbinarea graţiosului, a delicatului (concretizate în imagini ce sugerează frăgezimea, puritatea) cu melancolia provocată de gândul (nu de spaima) morţii dă naştere unui efect deseori remarcabil. în momentele sale de graţie poetului îi reuşesc şi memorabile definiţii metaforice, precum mierlele văzute ca o explozie de chihlimbare, sfecla de zahăr — o potâmiche de purpură, golită de zbor, poeţii „acum la sfârşitul de veac, Niagara plângând". Sfântul Aer şi prietenii săi (1996), apreciată la apariţie drept cea mai bună carte a autorului, impresionează prin tonul grav (fără a deveni însă patetic), prin pedala pusă exuberantelor confesiuni de altădată, prin infiltrarea insidioasă în universul liric a semnului morţii, existent în fiinţe, în lucruri, în gânduri şi în vise. Elegie universală şi Plâns universal, piese de rezistenţă, sunt doar două dintre numeroasele poezii citabile în acest sens. SCRIERI: Ţara bătrânului fotograf Bucureşti, 1970; Lupoaica albă, Bucureşti, 1976; Jurământ pe apa vie, Iaşi, 1977; în hainele scumpe-ale mierlei, Iaşi, 1982; Puterea lunii, Iaşi, 1985; Viaţa şi vremea, Bucureşti, 1987; Cartea de argint, Galaţi, 1991; Arta ceaiului, Galaţi, 1992; Sfântul Aer şi prietenii săi, Focşani, 1996; Chipul şi asemănarea, Focşani, 1998; Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni de la origini până în anul 2000, Focşani, 1999; Lupoaica albă, îngr. Stela Doina Muscalu, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: llie Constantin, „Ţara bătrânului fotograf", RL, 1970,30; Lit. rom. cont., I, 737-738; Enache Puiu, Un poet al viziunilor fantaste, ST, 1982,12; Ermil Rădulescu, Puterea extazului, AST, 1986,2; Daniel Dimitriu, Miza stilului, LCF, 1986, 31; Rotaru, O ist, III, 492; Vasile Petre Fati, Şcoala melancoliei, VR, 1988, 3; Al. Piru, „Viaţa şi vremea", SLAST, 1988, 16 aprilie; Cornel Regman, Florin Muscalu (Profil), „Revista V", 1990,14; Al. Piru, „Arta ceaiului", „Dimineaţa", 1992,250; I. Negoiţescu, Florin Muscalu - 50, CRC, 1993,16; Ulici, Lit., rom., I, 286-287; Mihai Cimpoi, Lumea mereu veche (nouă) a poeziei, „Revista V", 1996,4; Al. Husar, O carte care i-ar fi plăcut lui Vladimir Streinu, „Revista V", 1996, 4; Ion Hurjui, Poezia înainte de toate, „Revista V", 1996, 4; Constantin Ciopraga, Un reflexiv tandru. Florin Muscalu - „Sfântul Aer şi prietenii săi", L, 1997,1-2; Cimpoi, Ist lit Basarabia, 311; Dan Mănucă, „Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni", „Revista V", 2000,4; Dicţ. scriit rom., III, 340-341. D. Gr. MUSCELUL, revistă apărută la Câmpulug, bilunar, între 1 iulie 1907 şi 1 august 1908, sub redacţia unui comitet. Director este I. Ionescu-Boteni (de la numărul 6/1907). Publicaţia cultivă tradiţia rurală şi îşi propune să valorifice fondul etnic local. în articolul-program, intitulat Un rost, se afirmă caracterul regional al revistei şi interesul deosebit pentru folclor. Scopul publicaţiei este de a veni în sprijinul literaţilor, aducându-le „la cunoştinţă părţi din viaţa acestui ţinut", precum şi al filologilor, „dându-le forme curioase de limbă" şi completând culegerile folclorice cu „poezie populară, poveşti, legende, anecdote". Culeg folclor C. Rădulescu-Codin, Al. C. Calotescu-Neicu, C.Ş. Făgeţel. D. Nanu traduce din Paul Verlaine şi Alfred de Vigny, iar Elena Farago transpune liber din Clement Marot. Alţi colaboratori: Lucia Caracostea, Mihail Lungianu, Şt. St. Tuţescu, Al. Gherghel, Ana Codreanu, Ştefan Braborescu, Const. S. Spirescu, N. Vulovici, Mircea Ionescu, G. Vlădescu-Albeşti. I.H. MUSCELUL, revistă apărută la Bucureşti între 20 februarie şi 20 iunie 1916. Director este I. Ionescu-Boteni. Comitetul redacţional este alcătuit din C. I. Brătianu (preşedinte), Em. Kretzulescu, I.A. Dobrovitz, I. Lugoşianu. în Cuvânt înainte se anunţă că publicaţia are un dublu scop. în primul rând, „educaţia civică", informarea tuturor românilor despre „grelele răspunderi ale prezentului", ca „să-i lumineze asupra împrejurărilor" în care România urma să intre în război. în al doilea rând, educaţia şi formarea de „oameni noi", în spiritul democraţiei, este considerată a fi „datoria de mâine" a revistei. Rubrici: „De peste munţi", „Cronica războiului", „Cronica", „Cărţi, ziare şi reviste". în sumar intră recenzii, folclor şi articole semnate de C.I Brătianu (Războiul şi democraţia), Em. Kretzulescu (Documente istorice muscelene), C. Rădulescu-Codin (Din Muscel, prefaţă la o antologie de folclor), I. Lugoşianu (C.A. Rosetti), Al. T. Dumitrescu (Originea Corvinilor). C.A. MUSTAŢĂ, Constantin (5.VII.1938, Izvoarele, j. Teleorman), gazetar. Este fiul Măriei şi al lui Ion Mustaţă, subofiţer de jandarmi. Urmează Şcoala Medie Tehnică de Drumuri şi Poduri (1952-1955) şi Liceul „Gh. Lazăr" din Sibiu, pe care îl va absolvi la seral în 1966, când se înscrie la Facultatea de Electromecanică a Institutului Politehnic din Cluj. între 1955 şi 1958 lucrează la Sibiu ca zidar, difuzor de presă, muncitor necalificat, transportor, sudor, curier telegrafic, presator de mase plastice. Din 1960 intră în redacţia ziarului „în slujba Patriei". în anii studenţiei colaborează la emisiunile Studioului de Radio Cluj, iar la absolvirea facultăţii obţine repartiţia la secţia economică a Studioului, unde activează până în 1971 (în ultimii doi ani deţinând funcţia de şef de secţie), când se transferă la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor. în 1973 devine instructor în domeniul informaticii la Centrul Teritorial de Calcul Economic Cluj, unde funcţionează până în 1990, când se întoarce la Radio Cluj, secţia Actualităţi. Debutul în presă şi-l face în 1954 cu un reportaj, în paginile ziarului „Flacăra Sibiului". Colaborează intens la „Flacăra", „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Vatra", „Familia". M. s-a preocupat mai ales de probleme legate de istoria Transilvaniei, realizând numeroase interviuri cu martori ar evenimentelor istorice din anii 1918 (Marea Unire), 1941 (Dictatul de la Viena), 1945 (eliberarea Clujului) ş.a., precum şi reportaje referitoare la viaţa oamenilor din Transilvania. Volumul de debut, în vâltoarea vremurilor (1988), îl defineşte ca un bun observator al realităţilor cotidiene, căutând mereu implicarea oamenilor în destinul locurilor. M. stăpâneşte cu profesionalism dialogul, întotdeauna incitant, viu, antrenant. îl preocupă fie realizarea de abordări monografice ale unor localităţi, ca în Timp şi timpuri peste Baia de Arieş (1995), fie reconstituirea, pas cu pas, a unor acţiuni de anvergură, precum în America, via Cluj-Napoca (1995), punând accentul mai ales pe portretele unor oameni ce s-au impus în varii domenii de activitate ca personalităţi exemplare, cum se vede în Reporter în trenul secolului (1994). Autorul rămâne fidel reportajului, pe 497 Dicţionarul general al literaturii române Muşat linia unor Geo Bogza, Traian Coşovei, Vasile Nicorovici ş.a., fară a urmări însă performanţa literaturizării. SCRIERI: în vâltoarea vremurilor, Bucureşti, 1988; Inscripţii pentru mileniul trei (în colaborare), Bucureşti, 1989; Reconstituiri, Bucureşti, 1991; File din Biblia Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1994; Reporter în trenul secolului, Cluj-Napoca, 1994; America, via Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1995; Timp şi timpuri peste Baia de Arieş, Cluj-Napoca, 1995; De vorbă cu... George Uscătescu, Bucureşti, 1998; Amintiri pentru mileniul III, Cluj-Napoca, 2000; Student la Cluj, Cluj-Napoca, 2001; Blesteme şi lumini, Oradea, 2000. Ediţii: Dumitru Cristea, Viaţa mea, pref. Doru Motoc, postfaţă Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 2002. Repere bibliografice: Horia Bădescu, „în vâltoarea vremurilor", FLC, 1989, 12; Niculae Stoian, Rememorări transilvane, LCF, 1989, 18; Constantin Coroiu, „în vâltoarea vremurilor", CL, 1989, 9; Dorin Serghie, Schiţe pentru o catedrală, „Adevărul de Cluj", 1993, 6; Constantin Cubleşan, „Reporter în trenul secolului", „Unitatea naţională", 1995,71; Constantin Cubleşan, „ Timp şi timpuri peste Baia de Arieş", „Gazeta de Cluj-Napoca", 1996,11. Ct.C. MUSTAŢĂ, Ion (6.XI.1936, Siliştea, j. Brăila), poet. Este fiul Măriei (n. Ichimescu) şi al lui Pavel Mustaţă, muncitor. Urmează Liceul „N. Bălcescu" din Brăila şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi. Este profesor de limba română în Caşu Lung, iar din 1978, în Brăila. Debutează în ziarul „înainte" din Brăila (1954) şi editorial, într-o antologie a Editurii Albatros în 1977, cea dintâi plachetă personală, Un fluviu cu nume sfânt, fiindu-i publicată în 1990. Colaborează la publicaţiile „înainte" şi „Libertatea" (Brăila), „Viaţa nouă" (Galaţi), „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Ţara", „Literatorul", „Orizont". Este redactor-şef la ziarul „Dunărea". Poezia lui M. înregistrează, într-o notaţie simplistă, spaţiul câmpiei Dunării de Jos, câteva metafore şi motive aflându-se în centrul poemelor: apa ca reflex al trecerii, singurătatea ş.a. Fără mari tulburări metafizice, lirica se naşte şi din observarea ritmurilor naturii, a perindării anotimpurilor. Versurile sunt variaţiuni pe tema tristeţii lumii, poetul devenind un aed melancolic şi epicureu. El aparţine cetăţii dunărene, a cărei imagine este apropiată de cea a cetăţii greceşti antice (Agora, Triptic). Metaforic, câmpia este asociată limbii: „E-o câmpie necuprinsă limba română / pas cu pas o străbatem până la moarte" (Limba română). Ciclul Nopţile disperării din volumul Corăbii pierdute (1994) abordează lirica de dragoste, creându-se un spaţiu halucinant, în care poetul, asemenea lui Orfeu, pendulează între certitudine şi suferinţa pierderii iubitei. SCRIERI: Un fluviu cu nume sfânt, Galaţi, 1990; Dropii în amiază, Galaţi, 1993; Corăbii pierdute, Galaţi, 1994; Singurătatea ţărmului, Galaţi, 1995; Intrarea în singurătate, Galaţi, 1996; Viscol de toamnă, Galaţi, 1997; Umbra lui Terente, Galaţi, 1998; Sub lacrima nopţii, Brăila, 1998; Evadare din Babilon, Bucureşti, 2000; Melancolia cuvintelor, Brăila, 2000; Sărbătorile câmpiei, Bucureşti, 2001. M. Dr. MUŞAT, Aura (pseudonim al Rodicăi Şuiu; 15. IV.1947, Iaşi), poetă şi istoric literar. Este fiica Valeriei Şuiu (n. Amanolesei), învăţătoare, şi a lui llie Şuiu, economist. Şi-a făcut studiile secundare la Liceul „Mihai Eminescu" din Iaşi (1958-1965). După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii ieşene „Al. I. Cuza" (1970), este cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" (secţia de istorie literară) al Academiei Române din acelaşi oraş. A debutat cu versuri în „laşul literar" (1965) şi editorial, cu volumul Până la asfinţit (1972), urmat de alte cărţi de poezie: Tâlcuitorul (1977), Puck umple cu stângăcie paharul (1982), Fantasma greierului (1996). Este coautor, sub semnătura Rodica Şuiu, la Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române). în articolele care îi aparţin, cercetarea se aplică preponderent epocii vechi şi premoderne, în spiritul unei elaborări caracterizate prin rigoarea investigaţiei şi elevaţia scriiturii. Colaborează cu versuri, articole, eseuri şi studii la „Cronica", „laşul literar", „Convorbiri literare", „Symposion", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Arlechin", „România literară", „Dialog", „Tribuna", „Ateneu", „Literatură şi artă" (Chişinău), „Neeuropa" (Luxemburg) ş.a. Versuri i-au apărut în antologii publicate în Bulgaria, SUA, Polonia, Coreea de Sud etc. Deţine Premiul pentru critică al revistei „Convorbiri literare" (1981) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1982). Intrarea în poezie M. şi-o face sub visate, irizate bolţi de „poveste": în Până la asfinţit se lasă bănuit, anticipat (în reverii eliptice, metafore ţintind spre sine), ca într-un delicat filigran, conturul unui destin pe cale de a-şi urzi „desenul". Spaţii ale unui imaginar poetic în curs de configurare se asociază unor proiecţii lirice ezitând între o varietate ludică aparte, de un livresc voit „copilăros", şi mărturisiri niciodată lăsate să se rostească deplin, repede şi voit curmate, acoperite prin întoarceri-reflex la impersonale, protectoare tipare: „obcina" şi ninsorile din munţi, apa Moldovei, „ţara înaltă", „vama sfioasă a toamnei", iazul „cu năluci", „o veşnică pădure ursitoare" nu închipuie atât trăsături ale unui „decor", cât însemne ale unei timpurii înclinări spre o mitologizare a vieţuirii, a trecerii eului prin lumea pe care încearcă s-o facă, pe o astfel de cale, cel puţin să pară mai „a sa". Modelul înalt (nu imitat, ci în a cărui matcă duc afinităţile) e Lucian Blaga, ultimul Blaga, cântăreţul lumii-basm arborescent, văzută cu o sublimată nostalgie. Mişcarea proprie acestei lirici evită sistematic gestul majus-culizat, spectaculosul, ostentaţia; discreţia, surdinizarea apar cu mult mai motivante fie că este vorba de fixarea unei stări căreia detaliile-sursă îi „rezumă" unda de emoţie („întâmplările se legau între ele, / frunzele împlineau o călătorie prin moarte"; „piatra adumbrea istorii miraculoase, / dar cărţile rămâneau necitite"), fie de semnalizări indirecte, învăluite, ale „spaimei de cenuşă". Chiar în monturi „lucrate", cu un anume aer preţios, accentul de cruzime, evocând parcă oximoronice asocieri în genul lui Gellu Naum, este rarisim („prin carnea frunzei umblă fierăstraie"). E preferat, vizibil, refugiul într-o spunere mai dispersată, în pliuri relativizante, catifelând, înceţoşând peisajul şi obscurizând imaginea: „Glorioase trec păsările spre vărării./ Un ochi de aur bântuie apele serii./ Ce naufragiu? — îngerii noştri târziu/ Se războiesc, presărând pe cărare cenuşă." De regulă, impulsul de dezvăluire confesivă va Muşat Dicţionarul general al literaturii române 498 fi captat laconic, în notaţii succint rezumative, şi astfel obligat a nu se discursiviza. Nu lipseşte însă conştiinţa unei supervizări lucide a propriului demers, ambiguizant, disimulator. Tălcuitorul se păstrează în aceeaşi notă reţinută, interiorizată, din „armura" căreia rareori se iese. Emoţia e stăpânită, poezia respiră o linişte de suflet clasic, când ea nu e decât lectura bemolizată a semnelor lumii. O dispoziţie contemplativă e pusă în lumină, în decupaje sugerând melancolii difuze, stări crepusculare: „Apa mă strigă pe nume deodată/ Şi visez că-mi aşez fruntea pe umărul ei, printre frunze". Puck umple cu stângăcie paharul, carte a maturităţii de expresie, urmează în aceleaşi linii dominante, de confesiune eliptică şi proiecţie dată sinelui, într-un imaginar poetic ce unifică reperele lăuntric, în codul asumat (metafore, simboluri-cheie). Insinuându-şi foşnetul şi umbra, atotprezent, timpul va însoţi aici stările, gândul, jocul de ape al interiorităţii. Iluzia, stăpână altcândva, cedează unei lecturi care percepe violenţa, asprimea, agresivitatea „aproape"-lui şi a „departe"-lui, deopotrivă, de-construind acum o „fără-lume, reavănă", în care străjuieşte, emblematic, „şarpele-n-cerc": „drumuri pe care nimeni nu răspunde", „poveri migratoare", de care „începi să te miri", cu soarele — halucinant, într-un „tablou votiv" - „duios mâncat de furnici". Este ordinea unei percepţii de vârstă interioară, a „amiezii", când sufletul „cu frig încercuindu-se, ca de piatră, tăcut/ pe trunchi aşteaptă decapitarea/ la un semn nevăzut". Semnele timpului apar proliferante, ca într-un irepresibil asediu: „Cosaşi şi greieri/ fac salturi de-a dreptul în moarte". Un perisabil resimţit acut, destinul fracturat, lecţia morţii cu firescu-i tragic („Eram mereu atrasă de pământul/ aproape locuit, aproape tânăr/ brusc înserat crescut la loc") se proiectează ca durate ale vegetalului. Starea de pustiire se amplifică, translând, cu urme expresioniste în limbaj, seismele din imediatul existenţei, într-o tendinţă de cosmicizare a climatului „absenţei", cu asumarea — privilegiată în final — a complementarităţilor spre care se aspiră („Râs şi lacrimi, în adânc bolţile se-mpreună"). în teritoriul poeziei însă, nu s-au pierdut ireversibil sevele, lumina, care mai rar, dar cu accent notabil, ies la iveală, pe chipul ei, spălat de „fard". Umil în aparenţă, „darul"/ „tâlcul" îşi revelează preţul: pierderea şi privirea sceptică adaugă, paradoxal, în profunzime, conferind textului, reflecţiei, ţinută austeră, ca într-un amplu ciclu din ultima antologie publicată: „Epictet şi Marc Aureliu - lumina ce-o poartă/ octombrie, împăcatul" (Chiparosul de mâine). Discernământul stă în consimţire, în acceptarea a ceea ce te răsplăteşte şi „alege" („ înaintez,/ şi-n tăcerea de ambră, mărul se-opreşte la mine"). între mitologizarea lui a fi şi o scriitură discret autoreflexivă, limitele rămân indiscernabile, „a scrie" este predicatul sublimat al existenţei înseşi: „Aşază-ţi tu gâtul fragil/ în licărul roţii,/ Scrie poveşti în nisip/ Nimeni nu te întreabă,/ nimeni nu te zoreşte,/ Nu te va ierta nimeni". E un lirism de o gravă, totuşi necrispată, luciditate, al cărui miez de tensiuni naşte reveria compensatoare. Orgolios eliptică, întemeiată pe un fond de cultură care nu o artificializează, poezia scrisă de M. este expresia rafinată a unei sensibilităţi lirice autentice şi distincte. SCRIERI: Până la asfinţit, Iaşi, 1972; Tâlcuitorul, Iaşi, 1977; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979; Puck umple cu stângăcie paharul, Iaşi, 1982; Fantasma greierului, Timişoara, 1996. Repere bibliografice: Const. Ciopraga, Poeţi ieşeni, CRC, 1972,6; Dan Medeanu, „Până la asfinţit", CNT, 1972,13; Alexandru Lungu, Catalog liric, ATN, 1972, 4; Daniel Dimitriu, „Până la asfinţit", CL, 1972, 5; Alexandru Lungu, „Până la asfinţit", VR, 1972, 8; Nae Antonescu, „Până la asfinţit", ST, 1972, 10; Daniel Dimitriu, „Tâlcuitorul", CRC, 1978, 7; Sergiu Adam, „Tâlcuitorul", ATN, 1978, 1; Mihai Duţescu, Solemnitate suavă, R, 1978,4; Comeliu Popel, O tânără poetă, TR, 1978, 20; Dumitru Radu Popa, Trei poeţi: Aura Muşat, Mircea Dinescu, George Alboiu, TBR, 1978, 139; Alexandru Duţu, „Dicţionarul literaturii române", RL, 1979, 49; Ioan Constantinescu, Un dicţionar tezaur, CL, 1980, 3; Dicţionarele literare şi locul lor în cadrul culturii româneşti contemporane, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Nicolae Creţu, Şarpele Uroboros şi „iarba albastră", CRC, 1983, 6; Nicolae Manolescu, „Puck umple cu stângăcie paharul", RL, 1983,10; Andrei Corbea, „Puck umple cu stângăcie paharul", TBR, 1983,241; Liviu Leonte, Discreţie şi fantezie, CL, 1983, 6; Mircea Vaida, Poezia în ipostaze feminine, TR, 1983, 30; Dobrescu, Foiletoane, III, 38-43; Taşcu, Poezia, 262-266; Ulici, Lit. rom., I, 217-218; Liviu Grăsoiu, Poemul creştea încet..., LCF, 1998, 40; Ion Roşioru, „Fantasma greierului", TMS, 1999, 5; Nicolae Turtureanu, Mătrăguna dulce, Iaşi, 2001, 124-126; Dicţ. scriit. rom., III, 341-342; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 298. N. Cr. MUŞAT, I. D. (pseudonim al lui Ioan Dimoftache; 7.1.1898, Podu Turcului, j. Bacău - 27.IX.1983, Cluj-Napoca), prozator. Este fiul Emiliei Dimoftache (n. Popovici), moaşă, şi al lui Gheorghe Dimoftache, funcţionar rural. Orfan de mic, va fi crescut de bunicul patern. Şcoala primară o face la Nicoreşti, apoi, la unsprezece ani, intră ucenic la un meşter fierar. Participând la un concurs, obţine o bursă pentru Şcoala de Agricultură din Iaşi, urmând concomitent, cu sprijinul lui I. Simionescu, gimnaziul şi liceul la Tecuci şi Iaşi. Incorporat în 1916, va fi trimis pe front. După ce în 1919 termină liceul şi obţine bacalaureatul, îşi continuă studiile la Academia Agricolă din Cluj, oraş în care se va şi stabili. Este inginer agronom al judeţului Cluj şi devine membru al Partidului Social Democrat, din a cărei conducere face parte între 1946 şi 1949. în perioada 1940-1944, obligat să plece din Cluj; întemeiază la Bucureşti Editura şi Tipografia Omnia, la care va publica peste două sute de cărţi pentru copii (Moartea lui Siegfrid, Simbad marinarul, Califul din Bagdad, Povestiri de Crăciun, Motanul încălţat, Prinţesa bătută, Uriaşul zgârcit ş.a.). Prefect al judeţului Turda (1945-1947) şi deputat (1945-1948), din 1949 se dedică activităţii literare. După debutul cu publicistică socială la „Adevărul" (1920), scoate la Cluj revistele „Gazeta satului" (1939) şi „Manifest ţărănesc" (1939), iar la Bucureşti — săptămânalul „Lectura copiilor şi a tineretului" (1941-1946). Colaborează la „Clopotul", „Opinia publică", „Aurora", „Steaua". La „Ţara nouă" (Cluj, 1939-1940) şi la „Tribuna" este şi redactor. A semnat cu pseudonimul Horia Guguianu cărţile scrise pentru copii între 1941 şi 1944, între care şi prelucrări după Fraţii Grimm, 499 Dicţionarul general al literaturii române Muşatescu Contesa de Segur, Oscar Wilde. Mai utilizează iscăliturile Maria Decusară, Iona Muşat, Ioana Muşat. Romanul Răscoala iobagilor (1951) prezintă într-o manieră tradiţională revolta ţăranilor iobagi sub conducerea lui Gheorghe Doja. Critica vremii a incriminat cartea, considerând „necorespunzătoare", „deformată", prezentarea faptelor istorice şi mai ales figura lui Gheorghe Doja, care este văzut ca un cavaler aventurier. Romanul va fi reluat, amplificat şi „corectat" în conformitate cu ideologia momentului în trilogia Războiul iobagilor (1956). Urmărind evenimentele anterioare izbucnirii revoltei şi culminând cu supliciul conducătorului răscoalei, textul se înscrie în tipul de poveste de aventuri, cu psihologii sumare şi lineare. De interes documentar sunt surprinderea spiritului epocii, imaginea oraşelor medievale (Cluj, Sibiu), mediul specific alcătuit din meşteşugari, nobilime, ţărani liberi. Umorul şi caricatura, folosite în creionarea unor personaje, individualizează când şi când personajele care au, cel mai frecvent, psihologii rudimentare. După aceeaşi formulă epică este scris şi romanul Horea, rex Daciae (I-III, 1982-1985), care evocă răscoala din 1794. Documentat istoric, M. propune unele perspective neobişnuite sau care ţin de tradiţia apocrifă: Horea este adept al masoneriei, în întrevederea pe care o are cu Horea la Viena împăratul losif al II-lea aprobă declanşarea revoltei ş.a.m.d. Povestirile sergentului Negoiţă (1960) este o lucrare de popularizare pe tema stingerii incendiilor, în spiritul preceptelor realismului socialist, cu „pionieri prieteni ai pompierilor". Microromanul doamnei Stastok (1974) dezvoltă epic motivul incertitudinii, căci drama doamnei Stastok este declanşată de posibilitatea ca ea să fi trădat autorităţilor pe soţul sabotor, ofiţer în armata germană. Scris sub forma confesiunii în faţa unui tovarăş întâmplător de călătorie, scrierea este alertă, dar fără motivaţii psihologice consistente, de unde senzaţia de facilitate. SCRIERI: Răscoala iobagilor, Bucureşti, 1951; S-aprind luminile în sat, Bucureşti, 1951; Războiul iobagilor, I-III, Bucureşti, 1956; Misiunea H.S., Bucureşti, 1957; Povestirile sergentului Negoiţă, Cluj, 1960; Microromanul doamnei Stastok, Bucureşti, 1974; Horea, rex Daciae, I-III, Cluj-Napoca, 1982-1985. Repere bibliografice: Eugen Luca, O imagine deformată a răscoalei iobagilor, VR, 1952,4; Monica Lazar, „Războiul iobagilor", TR, 1957,15; Mircea Braga, Note despre romanul de aventuri, TR, 1960, 3; Magda Ursache, „Microromanul doamnei Stastok", CRC, 1974, 23; Tudorel Urian, Istorie şi adevăr, O, 1984,43; Petru M. Ardelean, Horea, un destin literar, 0,1985, 4; Dicţ. scriit. rom., III, 342-343; Negriei, Lit. rom., 162. M.Dr. MUŞAT, Virginia (pseudonim al Victoriei Ghinju; 17.111.1948, Craiova), pqetă şi istoric literar. Urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Craiova, apoi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, şi Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, devenind profesoară la Liceul nr. 36 de aici. Semnează cu numele adevărat la debutul său din 1971, produs în revista „Ramuri", apoi din 1977 publică, tot acolo, sub pseudonim. Mai colaborează la „România literară", „Luceafărul" şi „Contemporanul". Este laureată a concursului de debut al Editurii Eminescu, pentru volumul de poezie Orion, constelaţia mea, apărut în 1976. într-un ciclu din Orion, constelaţia mea, M. împrumută un întreg vocabular religios pentru a descrie ţara („idee absolută", „începutul şi sfârşitul luminii/ şi-împărăţia cerului"), cu un soi de potolită şi cuminte exaltare patriotică. Oarecum în aceeaşi notă se trasează linia interioară a celorlalte poeme, autoarea uzând de aceleaşi figuri cărora nu le lipseşte un anume filigran metaforic, fie că e vorba de tribulaţii sentimentale, fie de meditaţii lirice. Lirica din Ars amandi (1980) este una a fiorului erotic. Eul liric se întruchipează ca iederă care invadează fiinţa celuilalt, ca o dorinţă de lumină (metaforă obsedantă), uneori îngemănată cu suferinţa. în placheta De faţă cu desăvârşirea (1983), lirismul se naşte din sentimente imaginate, dorinţe vagi, dintr-un eros leneş şi luminos, dar narcisist, de unde şi conturarea inconsistentă a celuilalt. Ca şi în cărţile precedente, chiar presentimentul evanescent al unei surpări afective e irizat de lumină. în Mihail Sadoveanu, povestitor şi corespondent de război (1978), M. îşi propune să îi^registreze minuţios toate scrierile autorului referitoare la viaţa militară, angrenând în expunere pe memorialist, pe povestitor, pe romancier şi pe corespondentul de război, cu o informaţie detaliată referitoare la experienţa militară, stagiul şi participările scriitorului la campaniile din 1913 şi 1917. Acelaşi mod al criticii descriptive e prezent în monografia C. Stere, scriitorul (1978), ţintind epuizarea subiectului tratat: sunt urmărite reperele biografice ale lui C. Stere, activitatea sa de ideolog al poporanismului, de critic şi eseist, apoi „aventura românească". O altă încercare monografică, Vasile Cârlova (1981), reconstituie, cu documente istorice, cadrul social în care se situează poetul Cârlova, de al cărui nume se leagă o serie de controverse biografice. SCRIERI: Orion, constelaţia mea, Bucureşti, 1976; Mihail Sadoveanu, povestitor şi corespondent de război, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978; C. Stere, scriitorul, Bucureşti, 1978; Ars amandi, Bucureşti, 1980; Vasile Cârlova, Bucureşti, 1981; De faţă cu desăvârşirea, Bucureşti, 1983; Secretul femeii dispărute, Bucureşti, 1996; Misterul din strada Paris, Bucureşti, 1998; Judecata de apoi, Bucureşti, 2000; Liberul arbitru, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Piru, Poezia, II, 518-520; Constanţa Buzea, „Orion, constelaţia mea", AFT, 1977,2; Nicolae Ciobanu, O poetă şi un prozator, LCF, 1977, 5; Mihai Dinu Gheorghiu, Trecere şi petrecere în poezie, CL, 1977, 9; Andrei Roman, Documentele unei atitudini, LCF, 1978,25; Ulici, Prima verba, II, 110-112; Pompiliu Mareea, Prima carte despre C. Stere, CNT, 1979, 4; Mihai Ungheanu, „C. Stere, scriitorul", LCF, 1979,12; Elena Tacciu, „Ars amandi", RL, 1981,6; Nae Antonescu, „ Vasile Cârlova", ST, 1981,10; Simion Bărbulescu, „ Vasile Cârlova", RL, 1982,13; Aureliu Goci, „De faţă cu desăvârşirea", RL, 1984,17; Dicţ. scriit. rom., III, 344-345; Firan, Profiluri, II, 107. E. M. MUŞATESCU, Tudor (7.III.1903, Câmpulung - 4.XI.1970, Bucureşti) dramaturg, poet, prozator şi gazetar. Este fiul Elenei (n. Vlădescu) şi al lui Alexandru Muşatescu, profesor de latină, greacă şi română, director al Gimnaziului „Dinicu Golescu" din Câmpulung, primar, senator, prefect. între 1910 şi 1914 M. învaţă la şcoala primară din Câmpulung şi Muşatescu Dicţionarul general al literaturii române 500 dovedeşte un talent literar precoce — la nouă ani compunea feeria Povestea violetelor şi alcătuia revista „Ghiocelul", în care publica epigrame, schiţe şi piesa Ardealul Urmează liceul la Câmpulung şi Iaşi (1914-1919), iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Scrie versuri pentru copii în „Revista copiilor şi a tinerimii", povestiri şi însemnări de război, cuplete pentru reviste teatrale, pe care le publică sub pseudonim (Ion Freamăt, Mircea Boldur, Mat) în „România" şi „Scena" din Iaşi. între 1919 şi 1924 urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie absolvite magna cum laude, dar nu va profesa nici în domeniul juridic, nici ca profesor de franceză. Se dedică jurnalisticii şi literaturii, colaborează la „Adevărul literar", „Universul literar", „Ţara de Jos", „Sburătorul", „Sinteza", scrie frecvent în „Rampa", „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice" şi în „Cetatea literară", unde semnează cu pseudonimele Lunettes Noires, Simeon Kiru, Mitică, Mouche, Don Rodrigue, Dimitrie Taiga, B. Vrăbiuţă. Primele piese — T.T.R. şi Datoria - îi sunt jucate (fără a fi vreodată tipărite) în 1925, în timpul stagiului militar, de colegii de la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Artilerie din Craiova. La Bucureşti i se reprezintă în 1928 piesa Panţarola care, deşi premiată de Asociaţia Criticilor Dramatici, nu are succesul scontat de E. Lovinescu. în noiembrie 1932, la Teatrul Naţional din Bucureşti, comedia Titanic Vals este primită foarte bine de public, deschizând astfel un drum pe care M. îl va parcurge ca autor de succes. întemeiază, împreună cu Sică Alexandrescu, Teatrul Vesel şi Teatrul Nostru, cu Aurel Maican - Grădina Boema, iar în 1943 — Teatrul Colorado. Ca animator şi conducător de companii teatrale, face foarte multe adaptări şi localizări ale unor piese străine, unele minore, dar înregistrând succes în epocă. Este inspector general al teatrelor (1930-1940) şi intră în componenţa conducerii Societăţii Autorilor Dramatici Români. în 1945 începe redactarea paginilor de jurnal. Din 1949 şi până în 1951 traversează o perioadă grea. Piesele îi sunt scoase de pe afiş şi, după mărturia jurnalului, familia supravieţuieşte din salariul modest al soţiei dramaturgului, actriţa Kitty Gheorghiu. începând cu anii '50 comediile lui M. simt montate din nou, iar Titanic Vals şi Visul unei nopţi de iarnă vor fi şi ecranizate. Versurile din volumul de debut, Vitrinele toamnei, apărut în 1926, pun în evidenţă un fond liric capabil să cuprindă în fineţea notaţiilor sinceritatea trăirii, din care nu lipseşte o undă de autoironie, ca şi farmecul oraşului din anii copilăriei. în schimb, schiţele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1932) se află sub semnul umorului. Opera în proză este completată de Teatru la domiciliu (1944), care include schiţe dramatice construite pe dialoguri pline de vervă între obiectele din spaţiul cotidian domestic, individualizate concis, cu acurateţe şi simţ al poantei, precum şi cu „epistolele" din Doresc ca micile mele rânduleţe... (1945), a căror savoare rezidă în comicul de limbaj — confuzii naive, preţiozităţi emfatice, snobism intelectual, prin care este satirizat un mediu pecetluit într-o ridicolă suficienţă. Citite de-a lungul anilor pe scenă ori la televiziune, textele şi-au dovedit caracterul teatral pregnant. Judecata scăpărătoare, umorul maliţios, expresia lapidară până la aforism caracterizează stilul „muşatismelor" din celebra rubrică „10" din revista „Contemporanul" (1965-1970), reunite în Fiecare cu părerea lui (1970) ş.a. însă ceea ce l-a consacrat pe M. este dramaturgia. în 1932 are loc premiera spectacolului Sosesc deseară (reluat în 1936 cu titlul Chestiuni de familie), comedie ce îşi propune să amendeze mentalitatea provinciei şi a personajelor impregnate de acest spirit, dar dornice să pară altfel de cum sunt. Unul dintre personaje, Adelaida — domnişoară bătrână, bătăioasă şi autoritară —, o anunţă pe Chiriachiţa din Titanic Vals şi pe Miza Stamatescu din.. .Eseu. Comedia Titanic Vals va însemna unul din cele mai răsunătoare succese ale teatrului românesc. în stagiunea 1932-1933 se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti de o sută de ori, este reluată la Cluj, Craiova, Iaşi şi, în 1960, din nou la Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu, fiind tradusă şi montată în mai multe ţări. Titanic Vals este în primul rând o comedie de moravuri, ce vizează din nou mediul provincial într-una din ipostazele lui caracteristice: familia funcţionarului mărunt, marcată deopotrivă de lipsuri materiale şi de absenţa oricărei perspective. Dar dacă Spirache Necşulescu, om cumsecade şi cu bun-simţ, acceptă cu resemnare, cu placiditate chiar, neajunsurile, ceilalţi membri ai clanului sunt roşi de egoism, agitându-se în deşert, făcându-i lui Spirache reproş 501 Dicţionarul general al literaturii române după reproş. Şi deodată survine lovitura: o moştenire. Proaspăt îmbogăţiţii vor să-şi depăşească condiţia, iar mijlocul este politica, astfel încât şarja piesei va avea şi o ţintă politică. Acţiunea se precipită, fiecare membru al familiei participă cu zel pentru a-1 împinge în vâltoarea alegerilor exact pe omul cel mai puţin interesat de acestea, pe Spirache. „N-am încredere în nici un partid", „Nu e firea mea să fac politică", repetă el, dar, împotriva voinţei sale, se trezeşte implicat şi în final chiar câştigă lupta electorală, faptul subliniind absurditatea şi caracterul absolut întâmplător al actului politic. Şarjarea arivismului politic, cât şi anumite virtuţi ale construcţiei dramatice şi tipologice îl situează pe M. în descendenţa lui I.L. Caragiale, dar, spre deosebire de O scrisoare pierdută, în Titanic Vals lupta politică este înfăţişată indirect. Faimosul discurs în care Spirache le spune sincer alegătorilor: „Să nu mă votaţi fiindcă eu nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac" se desfăşoară în culise, spectatorul luând cunoştinţă de el din două relatări contradictorii: după opinia uneia dintre odraslele lui Spirache, Traian, părere împărtăşită unanim de familie, cuvântarea este un dezastru, spulberând definitiv întreaga lor strădanie, pe când agentul electoral dă un verdict de politician profesionist: „O lovitură, o bombă căzută în tabăra duşmanului tocmai la momentul oportun". De fapt, prestaţia electorală a lui Spirache este în perfect acord cu structura lui. Dacă politicii i se acordă un spaţiu secundar de desfăşurare, prim-planul descripţiei comice este acaparat de tabloul moravurilor familiale, de peripeţiile legate de modificarea testamentului şi de încercările disperate de a rămâne în posesia moştenirii. Raportul dintre personaje, fixat în primul act, se răstoarnă, acţiunea are ritm, replicile se încrucişează cu vervă, poanta apare când e mai puţin aşteptată. Dacă unii dintre cei din jur sunt falşi, Spirache disimulează şi el, dar în alt sens. Docil, „molâu", modest într-o lume a impostorilor şi ariviştilor, el reuşeşte să-şi ia revanşa şi să impună în familie o atmosferă de împăcare, în care crede sincer. Un personaj de referinţă în comedia românească, apreciat ca atare de E. Lovinescu, este Chiriachiţa, soacra dominatoare, în permanentă ofensivă, nesocotind cu străşnicie părerile şi sentimentele celorlalţi, apariţie cu efect comic sigur. In Titanic Vals, M. priveşte cu înţelegere şi compasiune indivizi cu orizonturi strâmte, dar cu vanităţi mari, tonalitate ce nu se mai regăseşte în ...Eseu, cea de-a doua piesă ce urmăreşte destinul familiei Necşulescu, pusă în scenă în 1933. Comedia reia destinele tinerei generaţii de Necşuleşti, ajunşi acum, la vârsta maturităţii, în pătura de sus a societăţii, dar la fel de goi pe dinăuntru. Ambiţia parvenirii şi-a asociat cinismul, iar în plan sentimental domină lipsa de moralitate. Decebal Necşulescu visează un fotoliu ministerial şi, cum scopul scuză mijloacele, cameleonismul său politic este foarte eficient. Fără scrupule şi demagog, cu atitudini conjuncturale, el reprezintă tipul politicianului agresiv, portretizat cu virulenţă satirică. Pe un ton patetic, încearcă legitimarea ascensiunii sale politice, dar pledoaria, vădind venalitatea unui Caţavencu, eşuează în ilar: „Viu dintr-o familie imensă de «Eşti» [...] ţinuţi fără pâine de moravurile politice ale unei ţări eminamente agricole. Ei Muşatescu bine, azi viu să-mi revendic partea mea, să intru în pâinea după care atâtea generaţii de «Eşti» au făcut zâmbre. Nu mă interesează mijloacele prin care am ajuns şi vreau să ajung! [...] «Eseu» nu se dă îndărăt de la nimic." Faţă de Titanic Vals, personajele se încadrează în tipologii caricaturale, iar din verva cu care este atacată farsa electorală a dispărut înţelegerea pentru slăbiciunile umane sau nota sentimentală. Reprezentată pentru prima dată în 1937, Visul unei nopţi de iarnă se înscrie în seria comediilor lirice aparţinând unor inspirate condeie în dramaturgia interbelică. Maria Panait, vânzătoare într-un magazin de bijuterii, personaj cu o existenţă cenuşie, banală, îşi vede visul împlinit în noaptea Anului Nou: ajunge să îl cunoască pe celebrul scriitor Alexandru Manea, pe care îl admiră şi îl iubeşte în taină. Titlul piesei nu este doar un joc de cuvinte cu trimitere la capodopera lui Shakespeare, Maria Panait, sau mai bine zis Doruleţ, reuşind să transmită, aidoma îndrăgostiţilor din comedia shakespeariană, farmecul visătorului vrăjit de obiectul adoraţiei sale. Alexandru Manea, obişnuit cu ipocrizia, artificialitatea şi snobismul cercurilor mondene, este surprins şi iniţial uşor amuzat de elanul naiv al tinerei, dar puritatea sentimentelor ei îl cucereşte ireversibil, într-o poveste cu final fericit. în paralel cu acest filon de lirism piesa relevă valenţele de autoironie şi parodie ale scriiturii lui Muşatescu Dicţionarul general al literaturii române 502 M., detectabile în vivacitatea critică a lui Manea, atunci când se observă pe sine, sau prin remarcile sale caustice ce demontează mitul vieţii mondene, în fond o simplă combinaţie de frivolitate şi cinism. Coana Chiriţa (1942), compusă la sugestia lui Liviu Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, după personajul lui V. Alecsandri, exploatează din plin comicul de caracter şi contrastul hazliu dintre realitate şi pretenţiile Chiriţei. Fără a se îndepărta prea mult de personajele lui Alecsandri, piesa sugerează actualitatea tipurilor comice create altcândva. Aportul său cel mai evident este în planul comicului de limbaj, unde afectarea „culturală" a Chiriţei este pusă în evidenţă de inventivitatea lingvistică inepuizabilă a lui M. Scriitorul a mai abordat melodrama cu accente sociale — Ţara fericirii (1945), satira socială — Al optulea păcat (1946) şi farsa violent satirică — A murit Bubi (1948). Comedia de moravuri Burtă verde (1952) batjocoreşte carierismul politic, dar, lipsită de consistenţa tipologică din ...Eseu, pare mai curând o autopastişă sub semnul schematismului tendenţios al epocii în care este scrisă. De altfel, după 1944 are loc o anume reorientare a autorului spre probleme social-morale, însă cu o inspiraţie secătuită. Nici comedia lirică Madona (1947) nu mai atinge fiorul poetic din Visul unei nopţi de iarnă. Pe lângă configurarea unor personaje cu valoare de simbol (Spirache, Chiriachiţa, Doruleţ) şi stăpânirea desăvârşită a acţiunii dramatice, M. rămâne în dramaturgia românească ca un maestru al comicului de limbaj (sunt exploatate savuros stridenţa neologismelor, deformarea cuvintelor, retorismul delirant ş.a.) şi al comicului de situaţie (antologice sunt în Titanic Vals scena pălăriei, surpriza apariţiei moştenirii sau schimbarea testamentului), pe care le mânuieşte ca un virtuoz şi nu rareori cu strălucire. SCRIERI: Vitrinele toamnei, Câmpulung, 1926; Nudul lui Gogu, Bucureşti, 1928; Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1932; Sosesc deseară, Bucureşti, 1934; Mica publicitate, Bucureşti, 1935; Titanic Vals, Bucureşti, 1936; .. .Eseu, Bucureşti, 1939; Licuricii, Bucureşti, 1939; Ca-n filme, Bucureşti, 1942; Teatru la domiciliu, Bucureşti, 1944; Doresc ca micile mele rânduleţe..., Bucureşti, 1945; ed. îngr. Bogdan Muşatescu, pref. Florica Ichim, Bucureşti, 2003; Papagalul în colivia lui, Bucureşti, 1945; Teatru, I, Bucureşti, 1945; Sfântul Gogu, Bucureşti, 1950; Cuplete şi scenete umoristice, Bucureşti, 1952; Banii lui Celibidache, Bucureşti, 1952; Târâie-brâu, Bucureşti, 1954; Zvoniştii, Bucureşti, 1956; Teatru, postfaţă M. Vasiliu, Bucureşti, 1957; Unchiul Temistocle, Bucureşti, 1966; Motanul încălţat, Bucureşti, 1966; De-ale lui Păcală, Bucureşti, 1966; Geamandura, Bucureşti, 1968; Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1969-1990; Fiecare cu părerea lui, Bucureşti, 1970; Burtă-Verde, Bucureşti, f.a.; Domnul cu camelii, Bucureşti, f.a.; Amoru-i un copil pribeag, Bucureşti, f.a.; Monumentul lui Petrache, Bucureşti, f.a.; Gâscă, Bucureşti, f.a.; Glasul roţilor de tren, Bucureşti, f.a. Traduceri: D'Ennery & Cormon, O crimă celebră, Bucureşti, 1942; Moliere, Căsătorie cu de-a sila, Bucureşti, 1955; Vladimir Maiakovski; Teatru, Bucureşti, 1957 (în colaborare); Ciudomir, Bilete de favoare, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Constanţa Batalova); Ilf şi Petrov, Opere, I-II, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ion Mihail); Gustaw Morcinek, Cele şapte ceasornice ale groparului Joachim Rybka, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Teodor Holban); Karel Capek, Teatru, Bucureşti, 1968 (în colaborare). Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, II, 85-92; Perpessicius, Opere, XII, 320-322; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 377-378; Călinescu, Ist. lit. (1941), 836-837, Ist. lit. (1982), 922; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, Bucureşti, 1962, 448-449; Brădăţeanu, Comedia, 386-404; Rotaru, O ist., II, 709-713; N. Carandino, Autori, piese, spectacole, Bucureşti, 1973,110-113; Crohmălniceanu, Literatura, III, 62-76; Barbu, Momente, 201-203; Brădăţeanu, Istoria, II, 344-352; Carol Isac, Permanenţe în dramaturgie, Iaşi, 1982, 87-160; Ileana Dalea, Amintiri despre Tudor Muşatescu, Timişoara, 1988; Tudor Muşatescu, DRI, III, 386-446; Dicţ esenţial, 542-545. II.C. MUŞATESCU, Vlad (4.V.1922, Piteşti - 5.III.1999, Bucureşti), prozator. Este fiul Olgăi (n. Marincu) şi al lui Eftimie Muşatescu, contabil. Face studii la Liceul Militar din Craiova (1933-1936) şi la Liceul Militar din Chişinău (1936-1939), dar nu îşi susţine bacalaureatul. Este secretarul Editurii ABC (1941-1945), redactor la ziarul „înainte" (1945-1946), la Editura Europolis (1946-1947) şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1948-1953), tehnoredactor, redactor artistic, machetator la „Gazeta literară", „Flacăra", „Cinema". Debutează ca autor de texte umoristice pentru copii, cu Bobby Felix Făt-Frumos şi motocicleta BMW (1942), urmată de Magdalena şi Târţoi (1943), o carte despre nişte puşti aventurieri care fug de acasă, ajungând să se angajeze la circ. în 1945 încearcă şi genul senzaţional, în La sud de lacul Nairobi, unde se va adresa şi adulţilor, dezvăluind tainele vieţii de explorator. După o lungă perioadă de tăcere, autorul va reveni abia în anii '70 cu o bogată colecţie de texte comice, în care păstrează acelaşi spirit „voios, semimemo-rialistic" (Marian Popa), anunţând parodia prin titluri împrumutate de la jocurile de copii: De-a v-aţi ascunselea (1974), De-a puia-gaia (1975), De-a baba oarba (1976), De-a bâza (1977), cărţi subintitulate Jocurile detectivului Conan, reeditate în 1978 cu titlul Extravagantul Conan Doi (1978). Este şi un traducător înzestrat, predilecţia lui mergând tot către literatura pentru tineret, de factură poliţistă ori de spionaj şi aventură, x dar şi de călătorie. în 1984 face trecerea şi spre poezie, publicând volumul Cerbul din oglindă. Vocaţia lui M. aparţine registrului comic. în ciclul care îl are ca protagonist pe Conan Doi, autorul, sub masca neseriozităţii, ia peste picior toate clişeele reţetelor „clasice" ale romanului poliţist, depăşind limitele acestuia şi inovând tehnic faţă de canoane, într-un fel la limita postmodernismului (intertext, ironie, pastişă). Cărţile par facile, dar nu sunt scrise deloc-superficial, ci doar în răspăr faţă de convenţii, cu strategia unui autor care devine astfel de succes. în parodiile „criminalistice", personajul central este unchiul Andi Detectivul, care foloseşte şi pseudonimul Al. Conan Doi (referinţa fiind evidentă la Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherlock Holmes), lângă el evoluând mătuşa Raliţa, Penke (printr-o „coincidenţă" biografic-ironică acesta este numele real al soţiei lui M.), nepoţii Biba, Babana şi Babacu — „ostrogoţii", motanul Nea Mişu Falconetti (preia numele personajului negativ din serialul Om bogat, om sărac, la modă în anii '70), „eroii" fiind reluaţi şi în 4 ostrogoţi, unu mare şi trei mici (1992). De altfel, autorului îi plac „continuările", pentru că mereu are ceva nou de inventat, de 503 Dicţionarul general al literaturii române Muşeţeanu povestit şi pare a nu se plictisi niciodată de această familie formidabilă de încurcă-lume, în care toţi se joacă de-a detectivii, iar acţiunea devine un simplu pretext pentru reuşite exerciţii stilistice. Când se detaşează totuşi de alter egoul său, corpolentul Alexandru E. Coman, de trabantul Bombiţa al mătuşii sâcâitoare şi de copiii năzdrăvani din Valea cu Urşi, prozatorul devine ceva mai interesat de realism, dar tot cu fond autobiografic, improvizând în altă manieră, ca în Contratimp (I-II, 1981-1983) sau în „Aventuri" aproximative (I-III, 1984-1987), unde alte personaje, ca Maca-Maia, Tata-Petre, tanti Malica, sunt mai mult decât vii, pitoreşti. Scriitorul este aici un fin portretist şi depăşeşte practic graniţele simplului gen de divertisment. Un element-cheie ar fi de remarcat (l-au semnalat critici precum Valeriu Cristea sau Teodor Vârgolici): jovialitatea autorului, un fel de copil-mare, care se amuză în tot ceea ce scrie, rămânând însă, în umbră, un autor serios, ce mizează mai ales pe logos, pe dialogul colorat între personaje. Cu fantezie nesecată, păstrând şi o doză de autoironie, care îl fereşte să cadă în derizoriu, improvizând mereu jocuri pentru a submina genul de spionaj, autorul învinge alte stereotipii care îi pândesc naraţiunile. SCRIERI: Bobby Felix Fât-Frumos şi motocicleta BMW, Craiova, 1942; Magdalena şi Târţoi, Craiova, 1943; La sud'de lacul Nairobi, Bucureşti, 1945; Apa vie, Bucureşti, 1948; Pogonici, Bucureşti, 1949; Aventurile lui Tuskes Donci, Bucureşti, 1949; De-a v-aţi ascunselea, Cluj-Napoca, 1974; De-a puia-gaia Bucureşti, 1975; De-a baba oarba, Bucureşti, 1976; De-a bâza, Bucureşti, 1977; Extravagantul Conan Doi, I-II, Bucureşti, 1978; Contratimp, I-II, Bucureşti, 1981-1983; Unchiul Andi „detectivul" şi nepoţii săi, Bucureşti, 1982; ed. (Unchiul Andi „detectivul" şi nepoţii săi ostrogoţii), Bucureşti, 1991; „Aventuri" aproximative, I-III, Bucureşti, 1984-1987; Cerbul din oglindă, Bucureşti, 1984; Cei trei veseli năpârstoci, Bucureşti, 1984; Expediţia „Nisetrul 2", Bucureşti, 1987; Oameni de bună credinţă, Bucureşti, 1989; 4 ostrogoţi, unu'mare şi trei mici, Bucureşti, 1992. Traduceri: Jack London, Temniţa profesorului, Bucureşti, 1943; N.A. Thomas, A venit o corabie în port, Craiova, 1943; Erskine Caldwell, Povestiri despre albi şi negri, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Pena Zabunov); E. Cearuşin, Motanul Epifan, Bucureşti, 1949; Vladimir Iurezanski, Omul învinge, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Pena Zabunov); I.V. Kamauhova, Povestiri hazlii, Bucureşti, 1949; Vsevolod Ivanov, Trenul blindat 14-69, Bucureşti, 1950; Jules Romains, Stăpânii apelor, Bucureşti, 1951; P.P. Polosuhin, Şcoala curajului, Bucureşti, 1956; Gaston Leroux, Misterul camerei galbene, Bucureşti, 1969, Fantoma de la operă, Bucureşti, 1994; Vil Lipatov, Un detectiv rural, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu P. Muşatescu); Emile Zola, Gervaise, I-II, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1972, Cu inima zdrobită, Bucureşti, 1992; Emile Gaboriau, Afacerea Boiscoran, Cluj-Napoca, 1975, Cu ştreangul de gât, Bucureşti, 1991; Paul Feval, Misterele Londrei, I-II, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Lazăr Cassvan); Anatoli Ivankin, Ultimul kamikadze, Bucureşti, 1984; Rudyard Kipling, Se lasă noaptea, Galaţi, 1992, Lumina oarbă, Galaţi, 1993. Repere bibliografice: Valeriu Cristea, Un prozator jovial, RL, 1974,15; Sorin Titel, Două romane poliţiste, RL, 1975,48; Valentin F. Mihăescu, Aventură şi umor, LCF, 1976,5; M. Costea, „De-a puia gaia". „De-a baba oarba", „Scânteia tineretului", 1976,8509; Eugen Seceleanu, „De-a puia gaia", FLC, 1976,40; Artur Silvestri, Proză ironică şi barocă, LCF, 1977,2; Grigore Beuran, Un roman poliţist de factură aparte, TR, 1977,29; Alex. Ştefănescu, Giumbuşlucuri, boroboaţe, ghiduşii, LCF, 1977, 42; Artur Silvestri, Un basm modem, LCF, 1978, 45; Mirela Roznoveanu, Un roman parodic şi de aventuri, RL, 1979,12; Ioan Neacşu, „Contratimp", ATN, 1981,3; Dumitru Dinulescu, „Contratimp", RL, 1981,31; Artur Silvestri, „Contratimp", LCF, 1981,43; Nicolae Georgescu, în căutarea familiei, LCF, 1984, 12; Costin Tuchilă, „Contratimp", LCF, 1984, 12; Voicu Bugariu, „«Aventuri» aproximative", RL, 1984, 40; Constantin Sorescu, „«Aventuri» aproximative", SLAST, 1985,1; Artur Silvestri, „«Aventuri» aproximative", LCF, 1985,6; Teodor Vârgolici, Avatarurile unui destin literar, RL, 1986, 35; Nicolae Balotă, „«Aventuri» aproximative", RL, 1987,23; Popa, Ist. lit., II, 1019; Dicţ. scriit. rom., III, 349-350. A. ML MUŞEŢEANU, Crîşan V. (23.IV.1915, Bucureşti), memorialist. Este fiul Luciei (n. Codreanu) şi al lui Victor Muşeţeanu, contabil. Urmează Liceul „V. Alecsandri" din Galaţi (1925-1932) şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1932-1938). în 1941 primeşte o bursă Humboldt şi pleacă la Jena, unde face studii de chimie, fizică şi matematică până în 1942, când vine în ţară şi, mobilizat, este trimis pe front. în 1945 activa ca medic de boli contagioase în Bucureşti. în 1949, invitat la Institutul „Robert Koch" din Berlinul de Vest, este împiedicat să se întoarcă în ţară. Se pensionează de aici în 1981 şi pleacă la Freiburg, unde va lucra la Institutul „Max Planck". Oprit să publice în ţară, trimite poezie şi proză la „Limite" (Paris), „Revista scriitorilor români" (Munchen) şi „Zodii în cumpănă" (Freiburg). Scrierile lui M. cuprind memorialistică şi un volum de nuvele şi povestiri. Frescă a Galaţiului şi a altor oraşe dunărene în perioada interbelică, Lumea copilăriei mele (1998) reconstituie nu numai ambianţa familială, ci şi rafinamentul din mediile oraşului de provincie, în care greci şi turci aduc, fiecare, amprenta culturii lor. Se profilează case boiereşti, oameni care poartă haine scumpe croite în străinătate, călătoresc la Bayreuth la festivalul Wagner, au preocupări artistice, aici se organizează prelegeri despre muzică, la care cetăţenii participă cu însufleţire. Sunt evocate şi obiceiurile tradiţionale, şi forfota vulgului, cheiul oraşului cu bordeluri, toate învăluite de un farmec şi o pfospeţime ce vin din nostalgia pentru locurile natale. Deşi caracterul memorialistic predomină, înche-gându-se o genealogie şi o „istorie" a familiilor Muşeţeanu şi Codreanu, personajele reale devin aproape personaje de roman, conturate prin câteva elemente semnificative. Naraţiunea se insinuează şi ea atunci când se urmăreşte traiectul vieţii protagonistului — desprinderea de copilărie, şcoala, atracţia feminităţii, dar şi discuţiile despre muzică, literatură şi civilizaţie. Deşi autorul mărturiseşte în nenumărate rânduri că şi-a scris amintirile proprii („Scriu toate acestea de-a valma, aşa cum îmi vin în gând, fără să încerc să transform povestirea în proză beletristică"), senzaţia de ficţiune stăruie peste tot. Regretul pentru vremurile trecute revine mereu şi Galaţiul devine un fel de Arcadie pierdută. Alt volum memorialistic, Amintiri din război. 1941-1944 (1998), păstrează acelaşi timbru discret, dar aici istorisirea este mai înnegurată. Războiul este văzut ca o nenorocire ce mutilează fizic şi psihic, legând în acelaşi timp oamenii sub semnul solidarităţii. Autorul-narator, Muşina Dicţionarul general al literaturii române 504 medic pe frontul rusesc, comentează situaţia trupelor româneşti, al căror rol era să întârzie contraofensiva sovietică, şi prezintă realitatea pe care trebuie să o înfrunte soldaţii deveniţi „carne de tun". Mulţi încearcă să se întoarcă acasă după ce fuseseră trimişi în linia întâi, la Rostov. Figurile sunt privite dihotomic: cei plini de stoicism îşi îndură soarta chiar dacă înţeleg că sunt sacrificaţi, în timp ce alţii, aflaţi în poziţii înalte, încearcă orice stratagemă pentru a părăsi frontul. Memorialistica lui M. realizează o sinteză a existenţei autorului, prezentând două momente esenţiale, unul plin de inocenţă şi bucurie, iar celălalt, dominat de un suflu tragic, cu secvenţe de cruzime care pun la încercare fibra morală a fiecăruia. SCRIERI: Lumea copilăriei mele, Bucureşti, 1998; Amintiri din război. 1941-1944, Bucureşti, 1998; Strigătul sau Proiecţia unui necunoscut în secolul în care a trăit, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Florin Grigoriu, Comici de carte, „Revista română de versuri şi proză", 2001, 4; Cornelia Ştefănescu, Iama rusească '42-43, JL,2003,7-12. M.Dr. MUŞINA, Alexandru (1.VII.1954, Sibiu), poet, eseist şi editor. Este fiul Vioricăi Muşina (n. Flucuş), vânzătoare, şi al lui Alexandru Muşina, chelner. Urmează Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1969-1973) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză (1974-1978). Lucrează ca profesor la Liceul Industrial din întorsura Buzăului (1978- 1989), cultivator şi vânzător de flori (1989-1990), redactor la revista „Interval" (1990-1992) şi cadru didactic la Facultatea de Litere din Braşov, unde predă literatură comparată şi folclor (din 1992). E)ebutează în „România literară" (1978), iar editorial, în volumul colectiv Cinci (1982), alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin. A activat în cenaclurile Junimea (1974-1978), Cenaclul de Luni (1977-1983), Alternative (1987-1988), Interval (începând din 1990) şi în Cercul literar 19 (1981-1985), ultimele trei din Braşov. Colaborează la „România literară", „Astra", „Convingeri comuniste", „Vatra", „Familia", „Echinox", „Contrafort", „Contrapunct", „Convorbiri literare", „Euphorion", „Apostrof" ş.a. Trei teme aflate într-o strânsă simbioză se degajă din eseurile reunite de M. în volumul Sinapse (2001). Mai întâi, e vorba de radiografierea moravurilor epocii (post)comuniste, descrisă pe un ton ce alternează cinismul şi jovialitatea, cum se întâmplă, de pildă, în Comunismu-i ca viagra sau Filosofia maţului plin. A doua temă, dezvoltată cu talent epic şi cu umor, vizează inserţia biograficului ce dezvăluie uneori nebănuite — şi neconvingătoare — veleităţi paideice (Să devii ceea ce eşti). în fine, al treilea compartiment priveşte poezia, care, pe lângă dimensiunea ei estetică, implică şi conexiunea cu şinele şi cu realitatea cotidiană: „Nu pot crede decât într-o poezie a vieţii noastre de zi cu zi, centrată pe mine, cu corpul şi fantasmele mele, aici şi acum, într-un timp şi un loc" (Poezia - un mod de a fi viu). Pe o idee similară, expusă într-o manieră axiomatică („poezia este o formă de explorare a Realităţii"), este construit şi eseul Paradigma poeziei modeme (1996), unde M. extrage trăsăturile definitorii ale obiectului din textele programatice ale poeţilor. Deşi cartea se află în bună măsură în siajul lui Hugo Friedrich, eseistul aduce o serie de corecţii semnificative, referitoare la importanţa poeziei americane în definirea paradigmei, caracterul dialogic al poeziei şi importanţa referentului în raport cu textul. De asemenea, de reţinut sunt sistematizarea formelor eului liric în poezia modernă şi utilizarea modelului epistemologic al lui Th. Kuhn în explicarea „revoluţiilor" poetice. Refuzând să vadă în lirica modernă un fenomen încheiat, M. o consideră o paradigmă aflată încă în derulare; transpare aici una din idiosincrasiile autorului, care, deşi a fost printre primii care a folosit la noi termenul postmodemism, a refuzat constant ralierea la această orientare. în contrapartidă, el propune o „poezie a cotidianului", concentrată în formula „noul antropocentrism", ale cărei date esenţiale ar fi „centrarea pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anume «claritate a privirii»" (Noul antropocentrism). O asemenea perspectivă defineşte şi versurile lui M. De la început autorul practică o poezie polifonică, în care pojghiţa realului e fisurată de clişeele discursive ale limbii de lemn şi de elemente livreşti. Aşa se întâmplă, de pildă, în Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A. M., unde se conturează o atmosferă sordidă, de mitocănie generalizată, cu navetişti apatici, cu seralişti semianalfabeţi şi cu duhori de ţuică, peste 505 Dicţionarul general al literaturii române Muşina care pluteşte sumbru obsesia vidului şi a ratării: „e cazul să ieşim şi noi/ balul bobocilor deşi a început/ atacul nemilos al cheliei e cazul/ să daţi şi voi ceva nu-i aşa un început fericit/ mult succes în carieră hip hip ura/ şi la gară desigur cât mai repede dar nici/ prea repede să nu conturbăm/ procesul instructiv-educativ şi sălile-nalte/ ca florile dalbe ca un veşnic stai jos asseyez-vous " (Lecţia a dom. Zi de sărbătoare). Poezia se dezvoltă astfel în jurul unui pivot biografic care apoi îşi întinde tentaculele în tentativa de a împresura realitatea. însă poetul nu se opreşte aici, ci — aşa cum a remarcat Al. Cistelecan — „arta referinţei" e doar un pretext pentru „arta transreferenţială". Numai că o asemenea dilatare a referentului nu se realizează prin transfigurarea realului: M. nu este un mistic, e un gnostic. El nu aspiră la contopirea cu un factor transcendent prin anularea realităţii, ci aspiră să recupereze tocmai această realitate ocultată, camuflată - după caz - de mâzga ideologiei sau de poleiala „culturii". De fapt, aici există un gnosticism răsturnat: eul liric nu urmăreşte vreo abolire a contingentului pentru a evada într-un iluzoriu spaţiu numenal şi încearcă tocmai o recuperare a fenomenelor banale, efemere, prozaice, dar atât de reale. Nu degeaba îşi mărturisise poetul dorinţa ca în/prin poezie să descopere „adevărate epifanii ale banalului". Şi poate că nicăieri acest proces nu se relevă mai clar decât în Budila-Express — apărut în volumul Cmd şi reluat, din cauza cenzurii, abia în Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986) din 1992 —, unul din cele mai bune poeme ale generaţiei '80: „Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!/ Şi noi am ştiut şi noi am iubit,/ Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!/ Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,/ Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,/ Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi/ Putrezind pe câmpuri, pe lângă peroanele/ Pline de cioburi şi de capace de bere,/ Budila-Express, ruginind nevăzut/ Precum tinereţea, la încheieturi." Aventura eului liric se configurează ca o expediţie cinegetică de înlănţuire a realului. E drept că Strada Castelului 104 (1984) dezvoltă o anume figuraţie medievală, truba-durescă, galantă, iar poetul se abandonează adesea în voia unor convenţii facile, însă recuzita lirică e mereu subminată prin ironie, prin telescoparea actualităţii sau prin destrămarea vrajei. De fapt, există o pronunţată componentă antivizionară, cum se întâmplă în această revelaţie ratată, ce readuce subiectul liric sub zodia acelui hic et nune propriu poetului: „în depărtare se auzeau glasuri nedesluşite/ Şi prin perdelele aerului/ Păreau că se mişcă fiinţe fantastice/ Cu 16 labe, 3 capete şi coame lânoase/ Deasupra chipurilor de om.// «O viziune a apocalipsei», îşi spuse,/ «Toate acestea nu sunt posibile şi adevărate/ Decât când ţesătura lumii/ începe să se destrame. Or eu/ Sunt viu şi uman.» Scara de oricalc/ De deasupra-i dispăru, ca o lucire întâmplătoare./ Trupul i se restrânse brusc în forma pieritoare" (O viziune intermediară). însă repudierea viziunii nu conduce la cantonarea în mini-malismul biografic, de vreme ce există şi o anume ocultare a planului imediat, având ca supape reveria şi histrionismul. Numai că imaginarul nu permite, ca la Mircea Cărtărescu, instrumentarea sa ca vehicul al decolării, iar fanteziile lui M., oricât de coerente, se autodenunţă mereu ca „făcături". Dacă există vreo revelaţie în această poezie, ea ar consta în conştientizarea imanenţei ca unică formă de fiinţare. Astfel, în Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia şi alte explorări (1994) şi Tea (1997), evenimentul liric central îl reprezintă tocmai constatarea opacităţii lumii, ca realitate insurmontabilă şi ca obiect ce se refuză oricărei „codificări": „De-acolo, de dincolo de gară, de stâlpi şi de fire,/ Din spatele aerului, cortinei,/ Ar trebui/ Să vină un semn./ Nu vine./ [...]/ Mă scol de pe iarbă. -Mi privesc/ Mâinile. Şi plec/ în partea cealaltă, calm, nepăsător" (Surprinderea serii. Eseu). Dar această certitudine nu numai că nu devine pretext de lamentaţie, ci maschează chiar o jubilaţie secretă. Există aici o metafizică „naturistă", un rousseauism latent, care constituie axul central al poeziei. Nici primitivismul, nici frusteţea nu provoacă indignarea eului liric; dimpotrivă, civilizaţia, „tiehnica" şi sofisticăria reprezintă echivalenţe ale unei căderi din raiul agrest: „Nu vei fi/ Cu nimic mai frumoasă dacă mergi cu o sută la oră/ Nici dacă radioul ne ţine suspendaţi/ în muzică şi prostii. Nici măcar/ Dacă bomba va exploda sau gargaragiii/ Vor răguşi.// Nu o să se schimbe nimic. Doar metabolismul bazai/ Al corpului tău, în care am investit/ Miliarde de imagini şi neuroni. Doar pistruii/ De pe umărul stâng or să lunece/ în moartea termică, întocmai/ Mult mai neînsemnatului Univers" (Tiehnica...). Preluând un titlu lansat de Ezra Pound (faţă de care poetul român are un adevărat cult), Personae (2001) reprezintă deopotrivă o revizitare cu caracter experimental a satirei latineşti. Cu toate că poemele pot fi citite şi ca embleme ale unor moravuri general umane, ţinta otrăvurilor o constituie în primul rând contemporanii, care transpar cu uşurinţă îndărătul măştilor: „Marinidas, logograful, care singur consumă/ în fiece an recolta de papirus/ A unei întregi nome egipţiene, e mândru/ Că a socotit, fără greşeală, de câte ori/ Apare «moira» în piesele tragicilor autori" (Marinidas). în alianţă cu tradiţia poeziei „boabei şi a fărâmei", satira reapare sub formă fabulistică în Şi animalele sunt oameni! (2002). După modelul arghezian, M. creează un bestiar benign, care se pretează la o lectură plurală datorită aluziilor biografice şi intertextuale: „... domnişoara Privighetoare,/ Soprană de coloratură,/ Deşi are/ O prea mignonă făptură/ Şi nici nu locuieşte pe lac,/ Ci într-un copac,/ Apare/ Numai în roluri de solistă.// De-aceea broasca e melancolică şi tristă" (Doamna Broscvary). în fine, pe de o parte, versul din Hinterland (2003) constituie, aidoma celui din Personae, un exerciţiu de recuperare a unor formule lirice aproape uitate, iar pe de altă parte, volumul marchează o revenire, de o virulenţă necenzurată, la obsesia esenţială a autorului: opoziţia dintre un mod de existenţă „naturală" şi mecanismele alienante ale societăţii contemporane. De această dată, răbufnirile vizează „paradisul artificial" al consumismului, fotografiat din unghiuri diferite, în ipostaza unui eden acefal, larvar şi devitalizant: „Suntem mulţumiţi: W.C.-urile-s curate,/ Paturile moi, mâncarea pe săturate./ Nu trebuie să facem nimic, decât/ Să zâmbim pentru următorul afiş:/ Ştreangul transparent, petrecut după gât,/ Ne ţine oricum cu ochii tot timpul deschişi" (P. C. Paradise). Muştea Dicţionarul general al literaturii române 506 SCRIERI: Cinci (în colaborare), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Strada Castelului 104, Bucureşti, 1984; Lucrurile-pe care le-am văzut (1979-1986), Bucureşti, 1992; Aleea Mimozei nr. 3, Constanţa, 1993; Tomografia şi alte explorări, Timişoara, 1994; Budila-Express, Paris, 1995; Unde se află poezia?, Târgu Mureş, 1996; Paradigma poeziei modeme, Bucureşti, 1996; Tea, Botoşani, 1997; Personae, Braşov, 2001; Sinapse, Braşov, 2001; Şi animalele sunt oameni!, Braşov, 2002; Hinterland, Braşov, 2003; Poeme alese (1975-2000), postfaţă Al. Cistelecan, Braşov, 2003. Antologii: Antologia poeziei generaţiei '80, pref. edit., Piteşti, 1993; Antologie de poezie modernă. Poeţii moderni despre poezie, Bucureşti, 1997. Repere bibliografice: Steinhardt, Critică, 253-254; Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucureşti, 1985,297-301; Ion Bogdan Lefter, în căutarea „ţinuturilor boreale", VR, 1986, 10; Mincu, Eseu, 98-101; Simion, Scriitori, IV, 542-545; Coşovei, Pornind, 135-138; Virgil Mihaiu, O voce din exilul intern, ST, 1992,8-9; Florin Manolescu, Dincoace şi dincolo de Thule, LCF, 1992,22; Al. Cistelecan, Al treilea start, VTRA, 1992, 11-12; Ţeposu, Istoria, 54-55; Dan Cristea, „Antologia poeziei generaţiei '80", VR, 1994,3-4; Ioan Moldovan, La Marineasa, F, 1995, 6; Regman, Dinspre Cercul Literar, 141-148; Dicţ. analitic, I, 101-102, IV, 583-586; Ioan Moldovan, Poetul ca „bărbat singur şi rece", F, 1999,7-8; Cărtărescu, Postmodemismul, 194-199, passim; Bucur, Poeţi optzecişti, 142-148; Manolescu, Lista, I, 339-341; Pop, Viaţă, 153-157, 196-205; Dicţ. scriit. rom, III, 350-352; Aluniţa Cofan, Bestiar liric, CC, 2002, 8-10; Nicoleta Sălcudeanu, învăţăturile maestrului Muşina către finii săi literari, „Cuvântul", 2003,2. A. Tr. MUŞLEA, Ion (29.IX.1899, Braşov - 27.VII.1966, Cluj), folclorist şi etnograf. Este fiul Ecaterinei (n. Pitiş) şi al lui Candid Muşlea, învăţător. Face liceul la Braşov şi studii universitare la Bucureşti şi Cluj (1918-1922). Se specializează la Şcoala Română din Paris (1923-1925), urmând şi cursurile unor mari savanţi ai vremii, între care Joseph Bedier la College de France şi Mario Roques la Sorbona. Devine doctor al Universităţii din Cluj, cu teza Obiceiul junilor braşoveni (1927). Lucrează la Biblioteca Universitară clujeană, între 1925 şi 1929 ca bibliotecar şi între 1936 şi 1947 ca director, concomitent fiind şi cercetător la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (din 1926). întemeiază şi conduce, din 1930, Arhiva de Folclor a Academiei Române şi publică „Anuarul Arhivei de Folclor" (1932-1945). In 1947 e ales membru corespondent al Academiei Române. A mai fost cercetător şi şef de secţie la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj. Colaborează la „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", „Arhivele Olteniei" „Boabe de grâu", „Convorbiri literare", „Dacoromania", „Făt-Frumos", „Gazeta Transilvaniei", „Gând românesc", „Melanges de l'Ecole Roumaine en France", „Revista de folclor", „Revue internaţionale des etudes balcaniques", „Societatea de mâine", „Steaua", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Şezătoarea", „Transilvania", „Ţara Bârsei", „Viaţa românească" ş.a. M. rămâne în istoria folcloristicii şi a etnografiei româneşti atât prin activitatea de organizare a cercetării ştiinţifice (Arhiva de Folclor a Academiei Române, „Anuarul Arhivei de Folclor"), cât şi prin contribuţiile directe, câteva cu adevărat marcante, la studiul culturii populare. Pentru proiectele de studiu ale Arhivei de Folclor, lansează apeluri către intelectualii satelor, îndemnându-i să se consacre culegerii producţiilor folclorice. într-o altă etapă, pentru a îndruma ştiinţific acţiunea corespondenţilor şi a „stipendiaţilor", concepe paisprezece chestionare care au în vedere aproape toate aspectele fundamentale ale culturii populare: calendarul, obiceiurile, credinţele, povestirile etc. Materialele primite (1244 de caiete-manuscrise) le-a ordonat într-un fişier tematic ce face posibilă consultarea întregului corpus de texte, arhiva devenind în timp una din cele mai complete din ţară şi chiar din Europa. în acelaşi cadru de preocupări vizând realizarea unor instrumente de lucru indispensabile studiului ştiinţific al culturii orale, se înscrie şi Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (1970, în colaborare cu Ovidiu Bârlea), unde sunt catalogate şi sistematizate 17 000 de pagini. Spiritul riguros, de o mare probitate ştiinţifică (inclusiv sub aspect filologic) răzbate şi din modul în care M. a alcătuit câteva ediţii critice: Nicolae Pauleti, Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi ficiorii jucând (1962), Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română (II, 1966), George Pitiş, folclorist şi etnograf (1968). Studiile cu caracter monografic, de folclor comparat etc., precum şi articolele mai „mărunte" au ţinută ştiinţifică, reprezentând fiecare o contribuţie de certă însemnătate în folcloristica românească. Printre ele, remarcabile sunt La Mort-mariage: une particularite du folklore balcanique (1925), Obiceiul junilor braşoveni (1930), Cercetări folclorice în Ţara Oaşului (1932), Variantele româneşti ale snoavei despre femeia necredincioasă (1933), Cântare şi vers la Constantin. Sfârşitul lui Brâncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor 507 Dicţionarul general al literaturii române Mutaşcu români din Nordul Transilvaniei (1964) ş.a. Prin problematică şi prin ipotezele avansate, La Mort-mariage... a avut un real ecou în rândul specialiştilor. Studiul analizează un aspect semnificativ al riturilor de trecere, această practică folclorică fiind prezentă în toată Peninsula Balcanică. Este vorba de „nunta mortului", care se desfăşoară la dispariţia unui tânăr încă „nelumit". Simt urmărite atent originile fenomenului, căile de răspândire, elementele comune din spaţiul cultural balcanic, precum şi cele distinctive. Folcloristul investighează meticulos documentele etnografico-folclorice, constatând că, răspândită pe arii foarte largi, „nunta mortului" cunoaşte numeroase concretizări în sud-estul european nu doar ca practică folclorică, ci şi ca întrupare artistică. Fenomenul ar putea avea o provenienţă poligenetică, dar întemeiată pe un fond mental comun indo-european. Referitor la alegoria morţii mioritice, se avansează presupunerea, argumentată ştiinţific, potrivit căreia la baza ei ar sta tocmai această cutumă a nunţii mortului. Adrian Fochi va remarca mai târziu că ideea lui M. este extrem de utilă în încercarea de a decoda setul de mesaje al baladei şi al colindei mioritice. Obiceiul junilor braşoveni, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, Variantele româneşti ale snoavei despre femeia necredincioasă sunt alte studii demne a fi consemnate, punând în evidenţă viziunea cercetătorului asupra culturii populare, ca şi maniera de abordare a tot ce aparţine acestei culturi. Folcloristul are în vedere un ansamblu unitar şi de aceea, rămânând în afara oricărei şcoli sau direcţii etnologice, el se afirmă ca etnopsiholog, estetician, sociolog sau filolog, indiferent dacă se ocupă de folclor, etnografie, artă populară, istoria folcloristicii sau de instituţionalizarea cercetării ştiinţifice. în domeniul istoriei folcloristicii, M. este considerat „unul dintre fondatorii acestei discipline" (Ion Taloş), un deschizător de drumuri, studiile sale fiind axate mai ales pe relevarea interesului pentru folclor în Transilvania. Cercetările consacrate preocupărilor de folclor ale lui Samuil Micu, Vasilie Popp, Timoţei Cipariu, Nicolae Pauleti, At. M. Marienescu, Ion Pop-Reteganul, Moses Gaster, Ovid Densusianu ş.a. demonstrează că mişcarea folcloristică din Transilvania a parcurs aceleaşi etape, are aceleaşi caracteristici şi cunoaşte o evoluţie asemănătoare cu folcloristica de peste munţi. Cercetările „etnografice şi de folclor", ca şi cele de artă populară ale lui M. simt de primă însemnătate. Ele izbutesc să contureze profilul unei personalităţi ştiinţifice proeminente, care a contribuit în chip esenţial la investigarea şi cunoaşterea în profunzime a culturii populare româneşti. SCRIERI: învăţătorii şi folclorul, Cluj, 1928; Şcheii de la Cergău şi folclorul lor, Cluj, 1928; Obiceiul junilor braşoveni, Cluj, 1930; Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, Cluj, 1932; Contribuţiuni nouă la viaţa şi opera doctorului Vasilie Popp (1789-1842), Cluj, 1936; Ovid Densusianu, folclorist, Bucureşti, 1939; Xilogravurile ţăranilor români din Ardeal, Bucureşti, 1939; Din istoria tipografiei, editurii şi librăriei româneşti din Ardeal (1830-1918), Cluj, 1939; Ioan Maiorescu despre naşterea şi copilăria sa, Cluj, 1939; Din istoria unei vechi cărţi româneşti, Bucureşti, 1941; Dr. Vasilie Popp (1789-1842). La centenarul morţii sale, Sibiu, 1942; Muzeul Astrei, Sibiu, 1942; Timotei Cipariu şi literatura populară, Bucureşti, 1964; La centenarul naşterii lui Artur Gorovei, Cluj, 1966; Noi contribuţiuni la studiul „Obiceiul junilor braşoveni", Cluj, 1966; George Pitiş, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1968; Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (în colaborare cu Ovidiu Bârlea), Bucureşti, 1970; Cercetări etnografice şi de folclor, I-II, îngr. şi introd. Ion Taloş, Bucureşti, 1971-1972; Icoanele pe sticlă şi xilogravurile ţăranilor români din Transilvania, Bucureşti, 1995. Ediţii: Nicolae Pauleti, Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi ficiorii jucând, introd. edit., Bucureşti, 1962; Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, II, introd. edit., Bucureşti, 1966; George Pitiş, [Studii. Texte folclorice], în Ion Muşlea, George Pitiş, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1968. Repere bibliografice: Gh. Pavelescu, Etnografia românească din Ardeal în ultimii douăzeci de ani (1919-1939), GR, 1939,10-12; Ovidiu Bârlea, Academia Română şi cultura populară, REF, 1966,5-6; Ovidiu Bârlea, Ion Muşlea. In memoriam, „Demos" (Berlin), 1966,2; Ion Taloş, Ion Muşlea, organizator al culegerii şi publicării folclorului românesc, AMET, 1969, 353-365; Ion Şeuleanu, „Cercetări etnografice şi de folclor I", SUB, Philologia, 1.1,1972; Ion Şeuleanu, „Cercetări etnografice şi de folclor II", TR, 1973,17; Bârlea, Istfolc., 493-497; Dumitru Pop, Clujul, centru de cercetare a culturii populare româneşti, AAF, 1991-1993, 265-288; Alexandru Dobre, Ion Muşlea şi chestionarele Arhivei de Folclor a Academiei Române, MCF, 1992,121-172; Alexandru Dobre, Comisia de Folclor a Academiei Române (1946-1948), MCF, 1993, 91-128; Gh. Pavelescu, „Icoanele pe sticlă şi xilogravurile ţăranilor români din Transilvania", REF, 1997, 5-6; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 100-102; Dicţ. scriit rom., III, 352-354. l.Ş. MUTAŞCU, Dan (22.12.1944, Slatina, j. Olt), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Virginiei (n. Iorga) şi al lui Traian Mutaşcu, ofiţer. Urmează studiile secundare la liceele bucureştene „Mihai Viteazul" (1957-1960) şi „G. Coşbuc" (1960-1962), după care frecventează Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic din Bucureşti (1963-1966), absolvită în 1973, şi, fără a finaliza studiile, Facultatea de Filosofie (1966-1968). Va absolvi în 1975 Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, secţia română-franceză. între 1970-1984 este redactor şi şef de secţie la „Săptămâna". Debutează cu versuri la „Ramuri", în 1966, iar prima carte, Poems, îi apare în 1969. Poezia lui M. a fost apropiată de critică de retorica arhaizantă din unele romane ale lui Eugen Barbu. Volumul cel mai reprezentativ, Scrisori bizantine (1974), a fost văzut ca o „adenda lirică la Princepele" (Laurenţiu Ulici), formula cuprinzând implicit o judecată defavorabilă imitatorului: „Prea mult aur, prea multe candele/ uneori/ simt vidul bizantin prin toţi porii/ plutesc printre hărţi balistice/ şi-n loc să cânt cu glasul fumegos/ „Kyrye, Kyrye, Eleyson!"/ cu voce aspră număr meterezele/ şi garnizoanele/ şi umbra mea încoifată împinge seara în fântâni". Referinţele predilecte (protoistoria traco-getică, Zamolxe — „Fie că Zamolxe a fost vreun om/ sau vreo divinitate/ fie că el a ascultat de magia muşcatelor/ ori de cea gospodărească a vinului roşu// cum să uităm că el e un Semn/ pe care ţin atât de mult să-l descifreze/ izvoarele ce ne urmează din piatră-n piatră/ şi triştii şoimi ce ne fac umbră cu aripi răcoroase" —, Bizanţul) amorsează o simbolistică obscură doar în aparenţă, în realitate efectul fiind obţinut prin forţare lexicală sau supraîncărcare culturală. Debuşeul şi finalitatea poemelor se dovedesc a fi adesea doar Muthu Dicţionarul general al literaturii române 508 elemente de recuzită din zona emoţionalului patriotic, tranzacţionat uneori fără preliminarii: „închinare acestui nufăr de aur:/ România,/ ţară pe care istoria/ o întinde cu amândouă mâinile/ stelelor celor mai pure!" Oricum, rămâne ca un caz oarecum atipic în poezia perioadei faptul că moneda folosită aici pentru cooptarea lirică a patrioticului este modernismul, şi încă o ipostază livrescă a acestuia. în proza pe care a scris-o, M. s-a interesat cu precădere de romanul istoric. In unele cazuri istoria este convocată doar pentru a sluji ca scenă unor dezbateri sau antiteze moral-politice elementare, ca în Bunul cetăţean Arhimede (1975). Teza - recrutată de regulă tot din repertoriul patrioticului — este un ingredient constant al acestor cărţi, cu o expunere mai mult sau mai puţin făţişă. în Mirii cei trişti (1982), de pildă, roman compus din monologurile protagoniştilor, dispozitivul narativ facilitează autorului posibilitatea de a interveni ca autor, în monologuri distincte, cu comentarii redundante asupra semnificaţiilor cărţii. Cu acţiunea plasată în timpul primului război mondial, romanul tratează activităţile subversive organizate în spatele liniilor germane de un grup de patrioţi din cadrul serviciilor secrete româneşti. O scriere vag superioară, în contextul literaturii lui M., este Dans sub spânzurătoare (1978). Acesta e un roman-puzzle, compus într-o limbă arhaizantă, din materia fictivă a unor însemnări personale, scrisori, acte oficiale, rapoarte secrete etc., ce îl au ca figură centrală pe lacob Eraclide Despot, aventurier ajuns domn al Moldovei. Păienjenişul acestei documentări imaginare vrea să sugereze contradictoriul, dacă nu şi complexitatea „ciudatului personaj", combinaţie de şarlatan lipsit de scrupule şi de „geniu ştiinţific, politic, linguistic, strategic", care visează să reînvie puterea Bizanţului. Alte subiecte istorice prelucrate sunt revoluţia lui Tudor Vladimirescu (Vara şi iama, 1980) sau Războiul pentru Independenţă (Lunea cea mare, 1977). M. a mai scris schiţe — compuneri sentimentale pe subiecte caleidoscopice, în Ipoteca şi alte povestiri (1979) şi Căsătorie din dragoste (1981) — şi texte dramatice şi librete - Sacul (1980), Despot Eraclidul (1982), Noaptea cea mai lungă (1983). Publicistica din Lumea ca literatură (1979) e alcătuită din recenzii şi medalioane poetizante, cu „propuneri pentru statui" (de la Dimitrie Cantemir la Eugen Barbu). SCRIERI: Poems, tr. Mircea Bucurescu şi M. Redmond, New Jersey, 1969; Substratum, Bucureşti, 1970; Ochiul lui Zamolxe, pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1972; Oglinda lui Cagliostro, pref. Eugen Barbu, Cluj, 1972; Călătoriile lui Sindbad marinarul, Bucureşti, 1972;Levky, Bucureşti, 1973; Stema din inimi, Bucureşti, 1973; Scrisori bizantine, Bucureşti, 1974; Ţara ca meditaţie, Bucureşti, 1975; Bunul cetăţean Arhimede, Bucureşti, 1975; Lunea cea mare, postfaţă Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1977; Dans sub spânzurătoare, Bucureşti, 1978; Ipoteca şi alte povestiri, Bucureşti, 1979; Lumea ca literatură, Timişoara, 1979; Vara şi iama, Bucureşti, 1980; Căsătorie din dragoste, Timişoara, 1981; Mirii cei trişti, Bucureşti, 1982; Cerbul din oglindă, Bucureşti, 1984; Clipe şi regi, Bucureşti, 1984; Fastele oglinzilor, Bucureşti, 1987. Repere bibliografice: Valeriu Cristea, Un roman istoric, RL, 1975,35; Barbu, O ist, 320-338; Mincu, Poezie, 67-69; Piru, Poezia, II, 477-479; Iorgulescu, Scriitori, 112-115; Constantin Bostan, Un roman contemporan despre Războiul de Independenţă, „Dialog" (Iaşi), 1978, 61; Ruja, Valori, 174-176; Lit rom. cont., I, 635-638; Odangiu, Romanul, 27-30; Ulici, Lit rom., 1,287-288; Mircea Muthu, Literatura sudului, JL, 1998, 1-2; Dicţ scriit rom., III, 354-355; Firan, Profiluri, II, 108-109. M. I. MUTHU, Mircea (1.1 .1944, Iernut, j. Mureş), critic şi teoretician literar, comparatist. Este fiul Olimpiei Muthu (n. Lupşa), profesoară, şi al lui Emil Muthu, avocat. A absolvit Liceul „Timotei Cipariu" din Dumbrăveni (1960) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română (1967). Este doctor al aceleiaşi universităţii (1976), cu teza Balcanismul literar românesc până în secolul XX. Urmează o carieră universitară la Catedra de literatura română, comparată şi teorie literară a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca. între 1976 şi 1979 a fost lector de limbă şi civilizaţie română la Universitatea din Saint-Etienne, Franţa. A funcţionat ca decan al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca. Din 1967 este membru în Association Internationale des Etudes Sud-Est Europeennes. Debutează în 1967 la „Tribuna", iar editorial, în 1972, cu volumul Orientări critice. Alte cărţi dezbat şi adâncesc preocupări de istorie literară şi mai ales de comparatism, cu atenţie pentru spaţiul balcanic şi zona sud-estică a Europei. Versurile din Esenţe (1994), Făt-Frumos şi „vremea uitată" (1998, în colaborare cu Maria Muthu) şi eseul Dinspre Sud-Est (1999) completează armonios o arie largă de interese culturale şi literare. A colaborat la „Etudes balkaniques", „Synthesis", „Revue des etudes sud-est europeennes", „South-Est Monitor", „Byzantinoslavica" ş.a. şi a ţinut rubrici permanente la „Echinox", „Tribuna", „Jurnalul literar". 509 Dicţionarul general al literaturii române Muthu Orientări critice, deşi este o carte eterogenă — articole de metodologie, profiluri teoretice şi „schiţe de sinteză" de tipul unor rezumate academice —, anunţă totuşi liniile de forţă ale preocupărilor lui M.: conceptul de balcanism, literatura balcanică, problema structurii şi a formei literare, a „mentalităţii estetice" sau a morfologiei culturii. Volumele următoare, Literatura română şi spiritul sud-est european (1976), La marginea geometriei (1979), Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată (1986) şi parţial Alchimia mileniului (1989), dezvoltă o teorie comparatistă a balcanismului literar românesc şi sud-est european, definitivată în trilogia Balcanismul literar românesc (2002), care reuneşte şi actualizează texte mai vechi, aduce completări, recuperează fragmente cenzurate, astfel încât abia astfel se configurează imaginea unui ansamblu pertinent articulat. Demersul este sistematic şi are în vedere etapele istorice ale conceptului, permanenţele literare sud-est europene şi fixarea conceptului „în cheie estetică", cât şi definirea şi descrierea unei categorii tipologice. Cu alte cuvinte, trilogia reprezintă o reorganizare a cărţilor dedicate anterior balcanismului, sub diverse aspecte, de la cel teoretic la cel al analizei aplicate, de la cel comparatist la cel al criticii literare, de la analiza literaturii populare la cea a literaturii culte, de la literatura veche la literatura contemporană. Este vizibilă o înclinaţie tot mai accentuată către cercetarea morfologică a formelor literaturii balcanice (în direcţia criticii arhetipale a lui Gilbert Durând şi a criticii tipologice a lui Northrop Frye) şi către o filosofie a culturii sud-est europene, în linia viziunii lui Lucian Blaga (la ai cărei termeni sau concepte autorul apelează uneori), trecând şi prin idei ale lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica. M. pleacă de la distincţia, totuşi nu foarte clară, dintre balcanitate, concept determinat istoric, care se referă la spiritul unei epoci, şi anume secolele al XV-lea — al XVIII-lea (acoperind zona mai vechiului termen „spirit sud-est european", înţeles ca matrice spirituală, stilistică în sensul dat de Blaga), şi balcanism, înţeles ca literatură/cultură a balcanităţii. Ambii termeni sunt depeiorativizaţi de la bun început: balcanitatea este impregnată de „sentimentul istoriei tragice", iar balcanismul nu e „doar artificiu, decorativism şi mahalagism, ci o dramă cu reversul său parodic". Balcanismul literar interesează ca paradigmă morfologică, sub aspectul comparatist al unor „serii estetice de tipul motivelor şi al temelor", generate de condiţii geografice, istorice, etnice, religioase, etice şi culturale similare: substratul indo-european comun, romanizarea, dominaţia bizantină şi apoi cea otomană, ortodoxia şi anti-islamismul, bizantinismul (modelul bizantin), orientalismul, etica supravieţuirii, filosofia lui „întru" sau a lui „ca şi cum". Etapele istorice ale balcanismului (literar) ar fi: în secolele al XVI-lea - al XVII-lea - etapa unui „bizantinism structural", al cărui summum literar se găseşte în învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, apoi perioada fanariotă, a unui „Bizanţ după Bizanţ" (cu formula lui N. Iorga), numită de cercetătorul clujean şi etapa unui balcanism „militant", naţionalist, deschisă mai înainte de umanistul Dimitrie Cantemir şi continuată, într-o a treia etapă, de romanticii paşoptişti ai secolului al XlX-lea şi în fine a patra etapă, în literatura veacului al XX-lea, vizibilă doar în plan estetic, nu şi în planul mentalităţii generale, fiind vorba despre un tip de sensibilitate estetică, despre teme şi motive identificabile în opera unor scriitori precum Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Emanoil Bucuţa, Eugen Barbu (Princepele) ş.a. Pe lângă informaţia de profunzime şi foarte diversă, din întreaga arie culturală sud-estică (M. e un cunoscător al literaturilor albaneză, sârbă, croată, greacă, turcă), trilogia balcanică (re)aduce în actualitate teorii şi idei interesante: dualismul de factură bizantină şi eterogenitatea structurilor mentale ale balcanităţii, dimensiunea eroică, continuitatea bizantină în literatură până în epoca modernă, Istoria ieroglifică a lui Cantemir ca „trecere de la balcanitatea profund tragică la balcanismul literar-artistic", balcanismul ca „produs al urbanismului", ca model cultural cosmopolit, „răscumpărarea estetică a unei drame istorice" în opera literară a unor „balcanici" precum Dimitrie Cantemir, Anton Pann, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu. Se remarcă mai ales analizele unor texte aparţinând literaturii române, în cazul căreia autorul discerne o forma mentis şi o stilistică tipic balcanice (modelul paradigmatic ar fi cel barbian-matein), cu predilecţie în proza şi poezia interbelice şi postbelice. Volumul al doilea al trilogiei, care corespunde cărţii din 1986 (Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată), se ocupă, într-o manieră mai pregnant comparatistă, de tipologiile şi motivele balcanice: tipul tragic (eroul de tip semiantropomorf, haiducul, parvenitul, Meşterul Manole, Nastratin ş.a.), de dimensiunea istorică a creaţiei literare (capitolul Spre o poetică a romanului istoric sud-est european), de laitmotive precum Bizanţul, roata, lumina, drumul ş.a. Cititorul e purtat cu graţie prin literaturile sud-estului european, vechi şi contemporane: Cantemir, Kavafis, paşoptiştii români, baladele populare, Eminescu, Ion Barbu, Kazantzakis, Ştefan Bănulescu ş.a. Alchimia mileniului, poate cea mai valoroasă carte a sa, şi Călcâiul lui Delacroix (1996) sunt consacrate cercetării comparatiste de tip iconologic, urmărind pasionanta relaţie dintre cuvânt şi imagine. în afară de un incitant capitol teoretic, Alchimia mileniului conţine analize dintr-o perspectivă originală, „balcanică", ale unor autori români şi străini precum Ion Creangă, Mateiu I. Caragiale, Nichita Stănescu, Ion Barbu, W.B. Yeats, Mikes Kelemen, Al-Hamadhani şi Al-Hariri (Şezătorile arabe). M. a mai publicat două monografii importante pentru schimbarea percepţiei critice — Paul Zarifopol între fragment şi construcţie (1982) şi Liviu Rebreanu sau Paradoxul organicului (1993) —, a editat o antologie din scrierile lui Anton Pann (1973), volumul Amalgam de Liviu Rebreanu (1976) ş.a. SCRIERI: Orientări critice, Cluj, 1972; Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976; La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979; Paul Zarifopol între fragment şi construcţie, Bucureşti, 1982; Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată, Bucureşti, 1986; Alchimia mileniului, Bucureşti, 1989; Liviu Rebreanu sau Paradoxul organicului, Cluj-Napoca, 1993; Esenţe, Cluj-Napoca, 1994; Cântecul lui Leonardo, Bucureşti, 1995; Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996; Făt-Frumos şi „vremea uitată" (în colaborare cu Maria Muthu), Bucureşti, 1998; Dinspre Sud-Est, Bucureşti, 1999; Lucian Blaga. Dimensiuni răsăritene, Piteşti, 2002; Balcanismul literar românesc, I-III, Cluj-Napoca, 2002; Balcanologie, I-II, Cluj-Napoca, 2002-2003. Ediţii: Anton Pann, Muza Dicţionarul general al literaturii române 510 Felurite, introd. edit., Cluj, 1973; Liviu Rebreanu, Amalgam, pref. edit., Cluj-Napoca, 1976; Henri Jacquier, Babei, mit viu, pref. edit., Cluj-Napoca, 1991; Eugeniu Sperantia, Contemplaţie şi creaţie estetică, postfaţă I. Maxim Danciu, Cluj-Napoca, 1997; Radu Stanca, Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar; pref. edit., Cluj-Napoca, 1997; Al. Dima, Gândirea românească în estetică. Aspecte contemporane, pref. edit., Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Pierre Mertens, Agentul dublu, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Maria Muthu). Repere bibliografice: Al. Dobrescu, „Orientări critice", CL, 1972,20; Dana Dumitriu, „Orientări critice", RL, 1972,40; Mircea Anghelescu, Ipoteză şi aproximaţie, LCF, 1977, 10; Dumitru Micu, O coordonată a literaturii române?, CNT, 1977,21; Marin Mincu, „Literatura română şi spiritul sud-est european", AFT, 1977,9; Alexandru Duţu, La Litterature roumaine et Vesprit sud-est europeen, REVR, 1977, 3; Valentin Taşcu, Despre un balcanism „fără margini", ST, 1979, 12; Alexandru Duţu, Avatarurile balcanismului, RL, 1980,3; Gheorghe Grigurcu, „La marginea geometriei", F, 1980, 5; Alexandra Anastasiu-Popa, L'Esprit sud-est europeen, RSE, 1982, 2; Iosif Cheie-Pantea, Zarifopol în actualitate, O, 1983,13; Valentin Taşcu, „Paul Zarifopol între fragment şi construcţie", CNT, 1983,20; Cornel Ungureanu, Singur printre comparatişti, 0,1986, 51; Adrian Marino, Valoarea specializării, TR, 1987,24; Laurenţiu Ulici, Istorici literari, RL, 1987,44; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Complicatul, aproape inextricabilul sud-est..., RITL, 1987,3-4; Liviu Petrescu, „Liviu Rebreanu sau Paradoxul organicului", ST, 1994,4-5; Borbely, Xenograme, 58-60; Doina Curticăpeanu, Făt-Frumos şi lumea reminiscenţei, F, 1998, 12; Daniel Ştefan Pocovnicu, Tinereţea lecturii, bătrâneţea poveştii, ATN, 1999,4; Cornelia Ştefănescu, Pornind de la o carte..., JL, 2000,9-10; Dan Mănucă, între teorie şi eseu, CL, 2000,5; Dicţ. esenţial, 545-548; Petraş, Panorama, 439-440; Alexandru Pintescu, Lucian Blaga în orizont răsăritean, CL, 2002,4; Dan Mănucă, Geografie literară, I, Balcanismul, CL, 2003,10. R.D. Nro L Foia Musieală si Literară. Apare în fie -care 1 «n& ow.‘ A>/x,AJ!- OT*r?±£+*' „ * ^ V W»Jae.^« Uyf*U <***.« •J,* ,£. 'JÂ: e4" r~T T » ^ ,***^ r»~r? *t# ^ *. ifw iu f c ^»—«4 ^ întreaga lume este percepută prin prisma senzualităţii şi a dorinţei nestăvilite de împerechere: „Calul erotic se plimbă pe case/ calul erotic care miroase femeile/ calul erotic care are sandalele aspirante/ calul erotic din care curg evantaie/ calul erotic care se moaie la căldură ca ceara/ şi din stropii mari se nasc statuile cu sâni/ statuile care se plimbă prin oraşe când e cald/ şi se topesc la rândul lor în ape vagi". Ceea ce domină însă primele versuri, dincolo de exacerbările erotice juvenile, părăsite ulterior, este figura simbolică a călătorului, a exploratorului, a omului pornit să descopere o nouă imagine asupra lumii şi, implicit, o nouă estetică. Instrumentele noii cunoaşteri sunt asocierile verbale iraţionale — în spiritul tehnicilor psihanalitice —, automatismele de limbaj şi aglomerarea de metafore, prin care poemele proliferează în virtutea propriei inerţii: „Vasco Vasco suspină geamantanul ai/ uitat un picior în ultima corabie/ şi ţi-a fugit figura spre golf/ Dar batista îşi arată dinţii spre comandantul/ care îşi balansează pendulele din urechi/ şi pendulele supărate i-au ars barba/ barba a cerut iertare esteticei/ estetica a mâncat biscuiţii/ urcaţi în obositoare ascensiune spre gură". Textele din Medium (1945), Teribilul interzis (1945) şi Castelul orbilor (1946) renunţă la înverşunarea distructivă a poemelor de început în favoarea unei proze poematice de mare subtilitate, în care noua poetică, până acum doar schiţată, îşi precizează reperele de adâncime. Punând în fruntea volumului Medium un citat din Paracelsus, care glorifică rolul somnului în dezvăluirea misterelor universului, N. reafirmă preocuparea suprarealiştilor de a sesiza structura omului total, eliberat de convenţii morale, automatisme sociale şi prejudecăţi, prin explorarea realităţilor paralele ale existenţei şi îndeosebi a lumii visului, care devine calea esenţială de cunoaştere al „poetului vizionar". Pentru a păstra caracterul inovativ al acestui demers, autorul simte nevoia să se delimiteze în primul rând de romantici, cei cărora li se datorează în fapt interesul modernităţii pentru zonele tulburi, obscure ale sufletului, ca şi imaginea poetului-profet. Ceea ce le reproşează este separarea artificială a lumilor — a visului de realitate, a lumii reale de aceea imaginară —, pierderea din vedere a totalităţii şi complexităţii naturii umane prin favorizarea unei singure laturi a existenţei. Spiritul exemplar al noii orientări, „în care vis şi realitate se întâlnesc firesc", este Gerard de Nerval, cel care căuta în chipul fiecărei femei întâlnite trăsăturile tremurătoare ale iubitei din vis: „în sensul care se obişnuieşte să se dea cuvântului viaţă, cu Gerard de Nerval nu mai există nici miraculos, nici aşa-numit real, cel mult minunatul dorinţei, realitatea visului". Faptul că Nerval era bănuit de schizofrenie nu schimbă cu nimic datele problemei. Dimpotrivă, tulburările nervoase simt deschideri cognitive la care raţiunea obişnuită nu va ajunge niciodată; astfel, depăşirea limitelor vechii estetici, cu „literarul ei plat şi pompos", trebuie făcută prin impunerea în lumea sensibilă a „delirului nostru interior": „Schizofrenia a făcut mult mai mult decât raţiunea conţinută în toate capetele timp de cinci secole. Cred că nu e foarte departe ziua când schizofrenia, dincolo de aparentul ei subiectivism, va deveni unul din principalele instrumente de cunoaştere." Pentru a face însă dreptate romanticilor, e de remarcat că adevărul noii poetici nu poate fi sesizat decât pe fondul „pozei" romantice, al cărei grotesc îndeamnă la diferenţiere şi revoltă: a citi unei femei frumoase un poem cu voce afectată atrage după sine „râsul cel mai abject", „urletele cele mai sinistre", acestea fiind, în viziunea poetului iconoclast, „cel dintâi act poetic la care voi adera ţara nici o rezervă". Locul în care efervescenţa ideilor dobândeşte consistenţă estetică deplină este Castelul orbilor, poem al călătoriei onirice, al metamorfozelor şi îndrăznelilor imaginative, unde graniţa dintre vis şi realitate dispare în favoarea unei viziuni de tip mistic asupra lumii (volumul se deschide cu un moto din Meister Eckhart). Dar aşa cum îi stă bine, poetul suprarealist nu continuă pur şi simplu o tradiţie; mistica sa este una a ereziei, „ceremonial solemn" în care „aerul, pământul, focul şi apa se contopesc într-o ceaţă propice, cuprinzând sensul ascuns al lucrurilor". Singurul mistic autentic este poetul, „orbul clar-văzător", al cărui limbaj este capabil să sfărâme dogmele, pentru că „POEZIA este o ştiinţă a acţiunii". Preluând recuzita romanelor gotice şi a romantismului negru, Castelul orbilor este o incursiune fabuloasă în universul nocturn, ale cărui personaje principale sunt liliecii, spiritele şi fantomele. în drumul său către Castelana Vânturilor, poetul târăşte după sine, prin sălile castelului cu candelabrele distruse şi ferestrele sparte, propria umbră, „mai grea ca plumbul", care latră şi îi muşcă pulpele. Iubita însăşi este un cadavru ale cărui trăsături nu pot fi distinse din cauza bandajelor care îi acoperă faţa. Petrecerea nocturnă la care este invitat este o nuntă ma- 535 Dicţionarul general al literaturii române Naum cabră, iar descrierea ei pune în valoare o capacitate imaginativă excepţională, dublată de o ştiinţă desăvârşită a gradării efectelor: „Mireasa fantomă aclamă în faţa ferestrei parăzile nevăzute fluturând o batistă subţire. Pe pieptul ei, păianjenul adolescent, fruct tăcut al unui îndepărtat incest, îşi continuă somnul şi apropierea mea plutind la înălţimea catafalcurilor nu poate opri clipirea senilă a micului său ochi. Invitaţii se reped cântând spre urinoare şi sosirea mea, cu braţele încărcate de fructe, e subliniată de un zgomot ciudat, închiderea pe totdeauna poate, a unei trape secrete. Dar fereşte-te să-ţi atingi ochii atât de fragili, fereşte-te să-ţi pipăi obrazul, el se poate sparge la cea mai mică atingere şi-ţi va murdări imaculatul costum de umbră." După câteva volume cu poezii proletcultiste, impuse de teroarea ideologică a anilor '50 — Filonul (1952) şi Poem despre tinereţea noastră (1960)— şi punctate arareori de limpezimea câte unui vers clasic, N. revine la stilul ce l-a consacrat, la care nu va mai renunţa niciodată, în ciuda numărului impresionant de scrieri. Cărţile emblematice ale acestei ultime perioade sunt Athanor (1968), Copacul-animal (1971) şi Tatăl meu obosit (1972), unde reluarea tehnicilor suprarealiste se conjugă cu reconsiderarea demersului cognitiv al vechilor alchimişti, pentru care toate fiinţele şi lucrurile din univers sunt legate prin fire nevăzute într-o interdependenţă subtilă, sesizabilă la o privire suficient de atentă. Asemenea alchimiştilor, poetul reface continuitatea dintre lumea fanteziei şi cea a realităţii într-o lirică unde, aşa cum plumbul devenea aur, realul „curge" permanent în imaginar, zgura celor mai banale întâmplări transmutându-se, prin grija poetului-operator, în obiecte estetice desăvârşite. De altfel, apropierea dintre poezie şi gândirea alchimică este sugerată de chiar tehnica lirică a lui Nv caracterizată prin „curgerea" parmenidiană a imaginilor, care se continuă una pe cealaltă în virtutea asociaţiilor (doar) aparent întâmplătoare stârnite de cuvinte: „apele pieptenului cad în picături care/ se rotunjesc şi devin obiecte // din aceste viori năvălesc armăsarii/ armăsarii lichizi pe care e bine să stai/ când la mâini degetele îţi cresc ca nişte unghii/ şi unghiile ţi se scutură ca nişte pălării". După cum au observat comentatorii, acum revolta versurilor de început s-a estompat, imaginile au devenit mai puţin şocante şi lirismul a căpătat o anumită lentoare, un ritm soporific, favorizând reveria: „In august când cerul se umple de tauri/ un vultur coboară în vecinătate/ şi mă anunţă de la primul telefon că vine să mă vadă //[...] Noi om şi pasăre pe două jilţuri/ stăm îndelung de vorbă/ pe când iubita mea cu gesturi liniştite reînvie/ reconfortantul arhetip al nopţii". Copacul-animal inventează şi un nume pentru noul discurs liric, căutat cu obstinaţie încă de la mceputul carierei literare: acesta este „pohemul", obiectul estetic ce reface unitatea pierdută a lumii, marcând în acelaşi timp diferenţa ce o separă de poezia obişnuită — plată şi refuzată, cum ar zice Ion Barbu, de idee. Ceea ce defineşte „pohemul" este îndeosebi aspectul său ludic, care favorizează amestecul vârstelor şi proliferarea neîngrădită a fanteziei: „eu îmi declamam pohemele pe un teren de rugby/ gâfâind la grămadă/ mă Gellu Naum împreună cu Ştefan Bănulescu credeam în concepţii mâneam în spasmele lor crepusculare atât de pă/ rinteşti/ la masă îmi scoteam fireşte bascul meu de lemn/ mâneam frumos în imensa lor tristeţe/ eram voios de felul lor aveam motive serioase". Poetul visează „în colaborare cu Isaac Newton", dovezile ştiinţei astfel descoperite fiind pălăriile de floarea-soarelui şi nasturii. în lumina principiilor proaspăt inventate — şi care seamănă cu cele ale „patafizicii" lui Alfred Jarry — lumea dobândeşte „reperele unei haotice stabilităţi". Ceea ce este remarcabil în versurile din anii 70 este imaginea erosului, factor coagulant al unei lumi aşezate şi împăcate cu sine, în care descoperirile civilizaţiei stau laolaltă, fără a distona, cu straturile de adâncime, primordiale ale imaginarului: „Să mergem la oraş îi spuneam la un cinema să vezi filmul muzical/ să căutăm localul unde se bea apa aceea roşie/ eu am să-mi las nişte pălărie pe ochi şi nişte ceaţă pe umeri/ Tu ai să porţi un ponchi inutil peste rochia ta de argilă/ ea stătea înfrunzea avea o pasăre pe umeri creştea acolo nu se putea clinti". Volumul Partea cealaltă (1980) denotă o oarecare oboseală, vădită prin repetiţii şi clişeizarea vechilor tehnici: „FIINŢA CU DOUĂ ARIPI/ CEARA GUMA VOPSEAUA/ Ca vestitoare a comuniunilor extatice ea are deja în urma/ ei un lung trecut şi-un şir lung de însoţitori inalterabili şi făcuţi". Mai proaspătă este proza poetică din Zenobia (1985), al cărei personaj central este reluat din Castelul orbilor; iubita provoacă prin apariţia sa renaşterea lumii din haosul primordial, aducând cu sine prospeţimea şi plăcerea de a numi a tuturor începuturilor: „Fiindcă nu ştiu cum te cheamă, am să te numesc Zenobia". Fabulosul se împleteşte aici din nou cu realul, trimiţând la împlinirile artistice cele mai seamă ale autorului şi justificând judecata critică a lui Ion Pop, care, situându-1 pe N. în cadrul suprarelismului românesc, rezuma aportul singular al acestuia prin reuşita de a crea o „comedie a oniricului". Ca suprarealist, Gellu Naum face parte din gruparea moderată (împreună cu Virgil Teodorescu şi Paul Păun), grupare ce se revolta prin 1944 împotriva anarhismului suprarealist reprezentat de Gherasim Luca şi D. Trost. Echilibrând dialectica suprarealistă, Naum Dicţionarul general al literaturii române 536 teoriile lui Gellu Naum se înscriu într-o acţiune de evaziune totală, de navigare în vis, dar în acelaşi timp de eliberare a omului. Face, cu alte cuvinte, o conciliere între avangardismul estetic şi cel so-cial-politic [...]. Teribilismul său porneşte din Rimbaud şi Lautreamont, dar trece peste limitele estetice ale maeştrilor, cerând în mod total abolirea lucidităţii [...]. E un poet inteligent, uneori prea inteligent ca să poată atesta senzaţiile directe în poezie. Şi apoi, purificarea cuvintelor prin magia cuptorului împrumutat de la alchimişti conduce suprarealismul său spre onirismul paradoxal lucid, spre o nevoie firească de ocultizare. Emil Mânu SCRIERI: Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, 1936; Libertatea de a dormi pe o frunte, Bucureşti, 1937; Vasco da Gama, Bucureşti, 1940; Culoarul somnului, Bucureşti, 1944; Medium, Bucureşti, 1945; Critica mizeriei (în colaborare cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu), Bucureşti, 1945; Teribilul interzis, Bucureşti, 1945; Castelul orbilor, Bucureşti, 1946; Spectrul longevităţii: 122 de cadavre (în colaborare cu Virgil Teodorescu), Bucureşti 1946; Infra-Noir (în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Eloge de Malombra. Cerne de l'amour absolu (în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), Bucureşti, 1947; Le Sabie nocturne (în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost), în Le Surrealisme en 1947. Exposition Internationale de Surrealisme presentee par Andre Breton et Marcel Duchamp, Paris, 1947; Filonul, Bucureşti, 1952; Tabăra din munţi, Bucureşti, 1953; Aşa-i Sanda, Bucureşti, 1956; Cel mai mare Gulliver, Bucureşti, 1958; Cartea cu Apolodor, Bucureşti, 1959; Poem despre tinereţea noastră, Bucureşti, 1960; Soarele calm, Bucureşti, 1961; A doua carte cu Apolodor, Bucureşti, 1964; Athanor, Bucureşti, 1968; Poeme alese, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1970; Poetizaţi, poetizaţi..., Bucureşti, 1970; Copacul-animal, Bucureşti, 1971; Tatăl meu obosit, Bucureşti, 1972; Poeme alese, Bucureşti, 1974; Descrierea turnului, Bucureşti, 1975; Cărţile cu Apolodor, Bucureşti, 1979; Insula. Ceasornicăria Taus. Poate, Eleonora..., Bucureşti, 1979; Partea cealaltă, Bucureşti, 1980; Zenobia, Bucureşti, 1985; Amedeu, cel mai cumsecade leu, Bucureşti, 1988; Apolodor, un pinguin călător, Bucureşti, 1988; Malul albastru, Bucureşti, 1990; Faţa şi suprafaţa. Malul albastru, Bucureşti, 1994; Focul negru, Bucureşti, 1995; Sora fântână, Bucureşti, 1995; întrebătorul, Bucureşti, 1996; Partea cealaltă - L'Autre cote, ed. bilingvă, tr. Annie Bentoiu şi Andree Fleury, Bucureşti, 1998; Copacul-animal. Avantajul vertebrelor, pref. Ion Pop, Cluj-Napoca, 2000; Ascet la baraca de tir, postfaţă Ioana Pârvulescu, Bucureşti, 2000; Calea şearpelui, îngr. şi introd. Simona Popescu, Piteşti, 2002; Exact în acelaşi timp, îngr. şi pref. Ion Cocora, Bucureşti, 2003; Despre interior - exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Piteşti, 2003. Traduceri: Serghei Marşak, Mustăciosul vărgat, Bucureşti, 1955, Casa pisicii, Bucureşti, 1956, Şase de unu. Despre un an şcolar, Bucureşti, 1956, Pentru cei mici, Bucureşti, 1960; Văclav Rezac, Alarmă în strada fierarilor, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mihai Popp); Jules Veme, 20 000 de leghe sub mări, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Lucia Donea-Sadoveanu), Goana după meteor, Bucureşti 1963, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Bucureşti, 1967; E. Maynial, Viaţa lui J.H. Fabre, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Aurelia Cărăuşu); Denis Diderot, Opere alese, I-II, introd. Valentin Lipatti, Bucureşti, 1956-1957, Călugăriţa. Nepotul lui Rameau. Jacques fatalistul, Bucureşti, 1963, Scrieri despre artă, Bucureşti, 1967, Scrieri literare, I-II, Bucureşti, 1972; Mihail Prişvin, Jen-Sen. Prăvalul, Bucureşti 1957 (în colaborare cu Lucian Pop), Drumul împăratului, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Al. Dumas, Contele de Monte-Cristo, I-III, Bucureşti, 1957; Jean-Pierre Chabral, Mahalaua Râioasa, Bucureşti, 1958; Valentin Kataev, Timp, înainte/, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); Stendhal, Roşu şi negru, I-II, Bucureşti, 1959, Despre dragoste, postfaţă Vera Călin, Bucureşti, 1968; B. Gorbatov, Neînfrânţii, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Maria Roth); Mihail Şolohov, Ei au luptat pentru patrie, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Andrei Ivanov-schi); Victor Hugo, Omul care râde, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1961, Notre-Dame de Paris, Bucureşti, 1967; Ivo Andric, E un pod pe Drina, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Ioana G. Seber), Povestea cu elefantul vizirului, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Voislava Stoianovici); Balzac, Muza departamentului, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Theodosia Ioachimescu); Alejo Carpentier, împărăţia lumii acesteia, pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Radu Nistor); Konstantin Fedin, Rugul, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); Daniel Gilles, jetoane de prezenţă. Cuponul 44, Bucureşti, 1963; P. Naudin, Gloria lui Jacques Fage, Bucureşti, 1963; Iuri Naghibin, Ecoul, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Bengt Danielsson, Insulele pierdute, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu C.A. Gâdei); Walt Disney, Donald la Polul Sud, Bucureşti, 1965, Iahtul lui Donald, Bucureşti, 1965; Franz Kafka, Procesul, Bucureşti, 1965; Jacques Prevert, Poeme, Bucureşti, 1965; D. Rozenzweig, Louise Michel, Bucureşti 1967; Pierre Benoît, Atlantida, Bucureşti, 1968; Rene Char, Poeme alese, pref. Virgil Teodorescu, Bucureşti, 1969; Theophile Gautier, Căpitanul Fracasse, Bucureşti, 1969; Miroslav Krleza, La hotarele raţiunii, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu D. Radimac); Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Bucureşti, 1970; Oskar Davico, Poezia, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Dorin Gămulescu); Julien Gracq, Ţărmul Syrtelor, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1970; Gerard de Nerval, Fiicele focului, Bucureşti, 1974. Repere bibliografice: Virgil Teodorescu, „Drumeţul incendiar", „Meridian", 1936,10; Pericle Martinescu, „Drumeţul incendiar", SDM, 1936,5; Paul Scorţescu, „Medium", ORT, 1945,8; Perpessicius, Opere, XI, 103-104; Vladimir Streinu, Suprarealismul - şcoală neliterară, „Semnalul", 1946,1280; Oarcăsu, Opinii, 98-103; Papu, Luminile, 75-80; Piru, Panorama, 128-131; Doinaş, Diogene, 72-78; Raicu, Structuri, 198-203; Andriescu, Disocieri, 95-103; Poantă, Modalităţi, 204-208; Cristea, Un an, 44-48; Petroveanu, Traiectorii, 119-126; Ciobanu, Critica, 46-52; Crohmălniceanu, Literatura, II, 433-440; Barbu, O ist., 45-49; Piru, Poezia, 1,171-175; Cristea, Domeniul, 85-87; Raicu, Critica, 177-184; Caraion, Pălărierul, 115-120; Streinu, Pagini, V, 83-84; Raicu, Practica scrisului, 277-280; Regman, Explorări, 40-50; Grigurcu, Poeţi, 418-422; Ruja, Valori, 37-40; Ştefănescu, Jurnal, 188-190; Cristea, Faptul, 53-60; Bucur, Poezie, 237-253; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 160-165; Scarlat, Ist. poeziei, II, 185; Cubleşan, Civic-etic, 130-134; Diaconescu, Dramaturgi, 268-270; Marian Papagahi, „Zenobia", TR, 1985, 25, 26; Simion, Scriitori, III, 35-58; Grigurcu, Existenţa, 15-21; Popescu, Teatrul, 116-125; Cândroveanu, Lit. rom., 273-277; Micu, Limbaje, 26-39; Mircea Mihăieş, Malul surpat, 0,1990,21; Pop, Avangarda, 304-312,334-362; Ion Holban, Am văruit de pomană un munte întreg, CRC, 1991, 16; Negoiţescu, Ist. lit, I, 327-329; Ioana Pârvulescu, Faţa secretă..., RL, 1994,23; Remy Laville, Gellu Naum. Poete roumain prisonnier au château des aveugles, Paris, 1994; Vasile Spiridon, Cealaltă parte, LCF, 1995,26; Lovinescu, Unde scurte, IV, 202-208; Gheorghe Grigurcu, Gellu Naum şi „tatăl" freudian, VR, 1995,3-4; Pop, Pagini, 47-52; Dicţ. analitic, 1,62-64,328-329, III, 20-22, IV, 429-430,484-486,556-558, 646-648; Bucur, Poeţi optzecişti, 17-19; Dicţ. esenţial, 549-551; Grigurcu, Poezie, II, 197-208; Ghiţulescu, Istoria, 209-213; Simona Popescu, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu 537 Dicţionarul general al literaturii române Naum Naum, Bucureşti, 2000; Gellu Naum, RL, 2001,40 (semnează Constanţa Buzea, Gheorghe Grigurcu, Adela Greceanu, Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu); Manolescu, Lista, I, 39-41; Ion Pop, Gellu Naum. Poezia contra literaturii, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist. lit., I, 253-258; Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi, Piteşti, 2003,43-65. L. H. NAUM, Jean (22.1.1883, Roman - ?), publicist şi prozator. Este fiul Eufrosinei (Măriei) Naum, învăţătoare, şi al lui Paraschiv Naum, „dascăl", probabil la Institutul Academic din Iaşi, apoi director al Institutului Israelit din Roman. Casa părintească e o vreme „sediul" Partidului Social Democrat, pragul ei trecându-1 oaspeţi precum fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde, V. G. Morţun, C. Miile, D. A. Teodoru, dar şi Mihai Eminescu. Familia era destul de înstărită, cei trei copii având parte de o instrucţie deosebită. N. va fi urmat astfel cursul secundar la Iaşi şi se va fi înscris, de asemenea, la Universitate, căci mărturisea a-1 fi avut profesor pe Matei Cantacuzino. Se va fi transferat apoi în capitală, fiindcă în 1901 îi apărea teza de licenţă, cu titlul Novaţiunea, susţinută la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. în acelaşi an mai tipărea „studiul juridico-filosofic" Evoluţia ideii de drept, pe care îl semna I. Naum-Inau. în 1902 pleacă pentru studii în străinătate, unde, nedezminţindu-şi capacitatea, ar fi obţinut două doctorate, unul în drept, la Liege , celălalt în filosofie, la Leipzig. în literatură debutase devreme, în 1897, iscălind Jean Naum Paraschiv, cu o proză scurtă, în „Foaia pentru toţi", urmată de două poeme în proză, în „Foaia populară". Ceva mai târziu ar fi frecventat redacţia ziarului „Epoca", legând prietenie cu Al. Antemireanu, St. O. losif, Radu D. Rosetti. întors în ţară, e avocat şi profesor de filosofie la Focşani, iar în 1906, voind să aprofundeze criminologia, acceptă postul de director al penitenciarului de la Ocnele Mari. îşi reluase şi activitatea publicistică, dând ziarului „Adevărul" câteva recenzii şi un fel de reportaj din viaţa ocnaşilor. în 1907 trimitea manuscrisul romanului Cântec barbar mai întâi lui G. Ibrăileanu, apoi lui C. Rădulescu-Motru şi lui C. Miile, ultimul aratându-se dispus să i-1 publice. Deconsiliat de tatăl său, abandonează, iscălind, în schimb, în periodice de specialitate, în „Arhiva" şi în „Revista de filosofie" studii juridice, precum Fundamentul dreptului de a pedepsi. între timp se apropiase de N. Filipescu şi de tinerii din preajma acestuia, la a căror publicaţie, „Săptămâna politică şi culturală", colaborează cu note şi cu o suită de incisive „păreri ale unui provincial". Va fi ulterior avocat în Bucureşti, ataşat de legaţie şi consilier juridic în delegaţia ce negociază, după război, tratatele de pace. Intermitent dă la iveală în „Ilustraţia", „Parlamentul", „Politica", „Tribuna politică", „Adevărul" ş.a. note şi comentarii privitoare la politica internă şi europeană, medalioane şi însemnări de drum din epoca studenţiei, pe care le adună în volumul Cu aripile întinse. Amintiri din estompate vremuri (1932). După o încercare în dramaturgie — piesa Vâltoarea (sau învingătorii) este acceptată în 1934 în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti, dar nu e reprezentată — mai dă tiparului „studiul psihico-social" Tâlcuirile bufniţei albe sau Religia aristocraţiei intelectuale (1937), un volum memorialistic, Din volbura vremii, însăilări (1939), şi romanul Cântec în amurg (1942). Prezent cu nişte amintiri în „Convorbiri literare" şi cu însemnări de călătorie în „Jurnalul de dimineaţă", după 1944 scriitorul nu mai lasă nici o urmă. Desemnat printr-o formulă prezumţioasă ce întregeşte titlul uneia dintre cărţile sale drept „religia aristocraţiei intelectuale", crezul politico-literar al lui N. este în esenţă conservator, antimodernist şi antidemocratic. Execrând, ca Lucreţiu, „aurul" care corupe totul, autorul propovăduieşte o întoarcere la valorile cardinale (frumos, elegant şi moral), singurele ce pot conduce la ţelul dorit — „Ţară mândră şi oamenii destoinici şi tari". „Coloritul literar" al lucrării Tâlcuirile bufniţei albe, ce ar fi fost cerut de C. Rădulescu-Motru, este destul de stângaci, pueril chiar pe alocuri, încât cititorul nu e convins în privinţa modalităţilor de atingere a obiectivelor, dar o anume vervă pamfletară nu-i lipseşte autorului când descrie „decăderea" contemporană din toate domeniile, inclusiv din literatură. în focul demonstraţiei sunt acuzaţi de-a valma şi suprarealiştii de la „unu", şi Tudor Arghezi, şi F. Aderca, şi Mircea Eliade ş.a. Cu aceste idei se „justifică" în fond şi volumul Cu aripile întinse, generaţiei tinere dându-i-se exemplul celei de la începutul veacului, din care autorul însuşi făcea parte. Grevată de lestul moralizator, precum şi de numeroase ezitări stilistice şi chiar de greşeli de exprimare, cartea conţine totuşi multe pagini de interes documentar, luminând aspecte din viaţa câtorva personalităţi ale epocii, precum şi fragmente de bună proză autoreferenţială, în care lirismul nostalgiei e jugulat de umor şi autoironie. Şi „însăilările" incluse în Din volbura vremii relevă aceste calităţi, la care se adaugă firescul povestirii, abilităţi de portretist (Ghiţă Crişan, Ovid Densusianu, V. G. Morţun, I. Nădejde, C. Miile, Istrate Micescu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Radu D. Rosetti, Alfred Steed ş.a.) şi un plus de îngrijire a stilului. Interesant se anunţa şi cel de-al doilea volum, ce ar fi cuprins, după cum se spune în prefaţă, amintiri despre alte figuri politice de prim rang, însă acesta nu s-a mai tipărit. înclinarea memorialistică a autorului părea biruitoare, încât apariţia romanului Cântec în amurg putea fi o surpriză măcar pentru un critic, Perpessicius. Titlul pare să fie o trimitere la piesa în amurg a lui Gerhart Hauptmann, atestând (re)cunoaşterea unei posibile apropieri. în fapt, dacă nucleul intrigii — iubirea dintre doi oameni între care e o mare diferenţă de vârstă — e comun celor două texte, dezvoltarea ei merge pe căi diferite. Scris la persoana întâi, Cântec în amurg porneşte, poate, de la experienţa reală a autorului. în orice caz, naratorului şi eroului principal, Andrei Codru, îi sunt împrumutate mai multe elemente identitare (vârstă, profesie, avere, trasee în lumea politică şi financiară), ca şi opinii şi idiosincrasii ale lui N. faţă de noile manifestări din societatea românească. Expunerea detaliată a atitudinii se datorează temperamentului polemic al autorului şi dăunează realizării romanului, însă ajută într-o măsură la caracterizarea personajului şi motivează în cele din urmă cursul acţiunii, ameninţat de idilic şi de melodramatic. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre „colocviile" dintre erou şi dublurile sale (Domnul X sau Cucoana Conştiinţa), acestea fiind nu numai superflue, ci şi parazitare. Romanul, Naum Dicţionarul general al literaturii române 538 poate o replică la Adela lui G. Ibrăileanu, înfăţişează, totuşi, credibil şi cu fineţe înfiriparea iubirii dintre cincagenarul Andrei Codru şi studenta Irina Severeanu, în ciuda numeroaselor obstacole exterioare sau interioare, a căror înfrângere asigură tensiune şi dinamism intrigii. SCRIERI: Cu aripile întinse. Amintiri din estompate vremuri, Bucureşti, 1932; Tâlcuirile bufniţei albe sau Religia aristocraţiei intelectuale, Bucureşti, [1937]; Din volbura vremii. însăilări, Bucureşti, [1939]; Cântec în amurg, Bucureşti, [1942]. Repere bibliografice: Radu Stănescu, Unul din cei mulţi, „Neamul românesc", 1912,137-138; C. G.[C. Gerota], „Cu aripile întinse", CL, 1932, 8-10; D. I. Suchianu, Din amintirile unui bărbat de condiţie, VR, 1933, 1-2; „Tâlcuirile bufniţei albe", LUT, 1937, 4847; C. Tomescu, „Tâlcuirile bufniţei albe", PRV, 1937, 961; Cronicar, „Tâlcuirile bufniţei albe", DMN, 1937, 11142; S. T.-S. [Sandu Tzigara-Samurcaş], „Tâlcuirile bufniţei albe", CL, 1937, 11-12; Alex. Anestin, „Tâlcuirile bufniţei albe", „Ordinea", 1938,1752; C. Dan Pantazescu, „Din volbura vremii", PRV, 1939, 1464; Alex. Anestin, „Din volbura vremii", „Ordinea", 1939,2267; Iosif E. Naghiu, „Din volbura vremii", F, 1939,10; a. m., „Din volbura vremii", „Jurnalul", 1940,109; Predescu, Encicl, 587; Perpessicius, Opere, X, 108-113; Scrisori - Ibrăileanu, III, 157. V.D. NAUM, Teodor A. (1.IX.1891, Iaşi - 19.111.1980, Cluj-Napoca), filolog şi traducător. Exemplul părintelui său, poetul junimist Anton Naum, şi al fratelui mai mare, Alexandru A. Naum, dar mai ales al lui Vasile Bogrea, profesorul pe care l-a avut în cursul secundar, absolvit în 1910 la Liceul Internat din oraşul natal, a fost decisiv pentru formaţia ştiinţifică a lui N. Când îşi începea studiile universitare, la secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Iaşi, avea deja o pregătire serioasă, revelată atât de câteva traduceri din Teocrit date la iveală în 1911 în „Convorbiri literare", la care va continua să colaboreze destul de susţinut şi mai târziu, cât şi de o lucrare de seminar, intitulată Despre utilitatea studiilor clasice, apărută în acelaşi an în „Cultura română". Student încă, îşi secondează fratele în redactarea revistei „Sânzeana" (1912-1913), unde dădea alte tălmăciri din autori antici şi moderni, precum şi studiul Clasicismul şi cultura naţională, tipărit în 1913 şi separat. Intrat în învăţământ în 1913 la Seminarul Pedagogic al Universităţii ieşene, apoi la liceul din Piatra Neamţ, până la intrarea ţării în război mai iscălea tălmăciri, versuri originale, precum şi articole polemice în „Unirea", „Junimea literară", „Drum drept", „Solia", „Steagul" ş.a. Firul întrerupt de conflagraţia mondială este reluat în 1919 la „Unirea", „Sabarul", „Convorbiri literare" şi la „Apărarea naţională" (aici cu o serie de articole privitoare la opiniile unor personalităţi româneşti din secolul al XlX-lea în aşa-numita „chestiune evreiască"). De sub tipar îi ieşea în 1922 tălmăcirea Bucolicelor lui Vergiliu, distinsă cu Premiul „Constantinide" al Academiei Române, şi Varia (1926), cuprinzând mai vechi versiuni din creaţia câtorva poeţi clasici şi moderni (La Fontaine, Florian, Beranger, Victor Hugo, Alfred de Musset, Paul Verlaine, Giosue Carducci, Alexander Pope, Heine, Lenau ş.a.). îşi desăvârşea pregătirea, tot sub conducerea fostului său dascăl, acum profesor universitar la Cluj, pregătind teza de doctorat Idilele rustice ale lui Theocrit (1925), încât după decesul prematur al lui Vasile Bogrea putea fi numit în postul rămas vacant, mai întâi ca suplinitor, iar din 1929 ca titular. Va preda până în 1951, când catedra este desfiinţată. în interval, paralel cu activitatea didactică, fiind cooptat în colectivul Muzeului Limbii Române, colabora la alcătuirea, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, a Dicţionarului limbii române. Totodată dădea la lumină alte traduceri din autorii clasici în reviste de specialitate — „Favonius", „Orpheus", „Propilee literare", „Revista clasică", „Dacoromania", „Preocupări literare", „Anuarul Institutului de Studii Clasice" sau în reviste de cultură — „Convorbiri literare", „Gând românesc", „Revista română" ş.a. Cele mai multe au fost reunite în volumele Idile de Teocrit (1927), Eneida. Cartea a Il-a de Vergiliu (1941), Germania lui Tacit (1943). Se adaugă studiile Sentimentul naturii în scrisorile lui Pliniu cel Tânăr (1927), Vergiliu şi Teocrit (în volumul colectiv Viaţa şi opera lui Publius Vergilius Maro, 1930), Horaţiu (1936). După părăsirea forţată a catedrei, N. izbuteşte să-şi reediteze o parte din tălmăcirile anterioare şi să dea câteva noi, din Ovidiu (Scrisori din exil, 1957), Lucreţiu (Poemul naturii, 1965), Catul (Poezii, 1969) şi o versiune parţială a Eneidei (1979). A mai iscălit traducerea Elegiei nobilului transilvănean Gheorghe Şincai, a unor fragmente din opera lui Dio Cassius (în tratatul Istoria României, 1960), a lucrărilor Supplex Libellus Valachorum (1967) şi Memoriul clerului unit din 1791 (1968). Ideile structurante din Despre utilitatea studiilor clasice, Clasicismul şi cultura naţională şi în jurul clasicismului nu erau noi, le susţinuseră anterior mulţi alţii, străini ori autohtoni, printre care şi Titu Maiorescu. Mentorul Junimii, faţă de care tatăl lui N. manifesta respect şi afecţiune, nu era însă invocat ca autoritate, tânărul înţelegând să înlăture fără larmă atât exagerările (credinţa în superioritatea anticilor în raport cu „modernii"), cât şi jumătăţile de măsură (în susţinerea caracterului naţional al artei). în consecinţă, după el studiile clasice au o mare „utilitate" pentru români nu doar în ordinea formării morale, ci şi în aceea a modelării culturii naţionale. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât literatura şi arta epocii simt în criză. în faţa fenomenului, partizanul clasicismului nu-şi poate menţine atitudinea senină, specifică unui clasic, vituperările sale contra simbolismului francez ori a futurismului italian, precum şi a „literaturii «Flăcării»" (în speţă cea scrisă de Tudor Arghezi, G. Bacovia, Adrian Maniu, F. Aderca, Ion Pillat ş.a.) fiind printre cele mai violente, atitudinea sa fiind însă elogiată de N. Iorga. Mai târziu N. pare să nu mai acorde contemporaneităţii nici o atenţie; ex cathedra, profesorul de literatură latină se va mulţumi să le insufle învăţăceilor un adevărat cult mai ales pentru valorile liricii antice — Vergiliu, Teocrit, Horaţiu, Ovidiu, Catul, Lucreţiu, iar traducătorul trudeşte cu pasiune ani în şir să dea echivalenţe româneşti demne de original. O singură dată va ieşi din sfera interesului pentru Antichitate, la comemorarea a zece ani de la moartea lui Ioan Paul, în aprecierea acestuia punând cele mai calde cuvinte. SCRIERI: Despre utilitatea studiilor clasice, Iaşi, 1911; Clasicismul şi cultura naţională, Iaşi, 1913; Antisemitismul lui Vasile Conta, Bucureşti, 539 Dicţionarul general al literaturii române Naum f.a.; Idilele rustice ale lui Theocrit, Bucureşti, 1925; Geniul latin, Cluj, 1926; Răspuns unei acuzaţiuni de plagiat, Cluj, 1927; Sentimentul naturii în scrisorile lui Pliniu cel Tânăr, Bucureşti, 1927; Viaţa şi opera lui Publius Vergilius Maro (volum colectiv), Bucureşti, 1930; Horaţiu, Cluj, 1936; In amintirea lui Ioan Paul Cluj, 1936; Biobibliografia lui Vasile Bogrea. 1881-1926 (în colaborare cu losif E. Naghiu), Cluj, 1937. Traduceri: Vergiliu, Bucolice, Bucureşti, 1922, Eneida. Cartea a Il-a, Bucureşti, 1941, Bucolice. Georgice, pref. G. Guţu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu D. Murăraşu), Eneida, pref. trad., Cluj-Napoca, 1979; Varia, Bucureşti, 1926; Teocrit, Idile, introd. trad., Bucureşti, 1927; ed. Bucureşti, 1969; Tacit, Germania lui..., introd. trad., Sibiu, 1943; ed. (Despre originea şi ţara germanilor), pref. Nicolae Lascu, Bucureşti, 1957; Ovidiu, Scrisori din exil, introd. Nicolae Lascu, Bucureşti, 1957; ed. (Tristele. Ponticele), cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 1972; Lucreţiu, Poemul naturii, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1965; Supplex Libellus Valachorum, note D. Prodan, Bucureşti, 1967; Catul, Poezii, introd. trad., Bucureşti, 1969. Repere bibliografice: N. Iorga, Virgil, „Bucolice", „Neamul românesc", 1923,5 aprilie; George Baiculescu, Virgil, „Bucolice", ALA, 1923, 8 aprilie; Sextil Puşcariu, Virgil, „Bucolice", AAR, partea administrativă, 1922-1923, 37, 165; Cezar Papacostea, „Idilele rustice ale lui Theocrit", „Orpheus", 1925,282-284; D. Marmeliuc, „Idilele rustice ale lui Theocrit", „Codrul Cosminului", 1925-1926, 658-662; George Baiculescu, „Idilele rustice ale lui Theocrit", PRL, 1926,18; N. I. Herescu, Theocrit, „Idile", „Favonius", 1927, fasc. 7-10; Constantin Balmuş, Theocrit, „Idile", VR, 1927,2-3; Constantin Balmuş, D-l T. A. Naum şi „Geniul latin", Iaşi, 1927; N. Iorga, Theocrit, „Idile", „Cuget clar", 1928, 13-16; N. I. Herescu, „Izvoarele lui Catul în poema LXIV", RC, 1929, 413-415; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 214; P. V. Haneş, „în amintirea lui Ioan Paul", PL, 1936, 296-297; Predescu,.Encicl, 587; D. M. Pippidi, „Germania lui Tacit", RC, 1943,93-94; G. Popa-Lisseanu, „Germania lui Tacit", AAR, partea administrativă, 1943-1945,546-547; Gh. Bulgăr, Publius Ovidius Naso, „Scrisori din exil", VR, 1957,9; H. Jacquier, Publius Ovidius Naso, „Scrisori din exil", ST, 1957, 11; Eugeniu Sperantia, Lucreţiu, „Poemul naturii", ST, 1965,11; Nicolae Lascu, Catul, „Poezii", TR, 1969,42; Şerban Cioculescu, Catul, „Poezii", RL, 1969,44; Eugeniu Sperantia, Catul, „Poezii", ST, 1969,10; Nicolae Lascu, Teocrit, „Idile", TR, 1970,4; losif E. Naghiu, Nicolae Lascu, Lucrările ştiinţifice şi literare ale profesorului Teodor A. Naum, „Acta Musei Napocensis", 1971,1-8; Bucur, Istoriografia, 302-303; Octavian Schiau, Teodor Naum, TR, 1980, 14; I. Pătruţ, Teodor Naum. In memoriam, CLG, 1980,2; Nicolae Lascu, Prof. Teodor Naum şi clasicismul antic, „Acta Musei Napocensis", 1980, 913-917; G. Guţu, Teodor Naum (1891-1980), SC, 1981,185-186; Maftei, Personalităţi, IV, 183-184; Mircea Muthu, Un uitat: T. Naum, JL, 1990, 43; Viorica Lascu, Profesorul Teodor Naum, TR, 1992,3; Dicţ. scriit. rom., III ,377-378. V.D. NAUM RÂMNICEANU (27.XI.1764, Corbi, j. Argeş - c. 1838, Cemica, j. Ilfov), cronicar, autor de versuri şi traducător. Este unul dintre copiii protopopului Bucur, a cărui familie de ascendenţă ardeleană se strămutase în Muscel. Pentru învăţătură, în limbile română şi greacă, este trimis la Bucureşti. Luat pe lângă sine în 1776 de arhimandritul mitropolitan Filaret, în 1780 îl însoţeşte pe acesta la Episcopia Râmnicului, ca diacon. în 1784 va îmbrăca rasa monahală la mănăstirea Hurez. în 1788, în timpul războiului austro-turc, pribegeşte în Transilvania, în suita episcopului Filaret. Cunoaşte locul străbunilor de la Jina Sibiului, episcopi ortodocşi ardeleni şi cărturari iluminişti, printre care Ioan Piuariu-Molnar. Ajunge în Banat ca dascăl sau trăieşte retras la mănăstirea Lipova. întors peste munţi în 1795, slujeşte la Râmnic pe lângă episcopii greci Dositei Filitis şi Nectarie Moraitul, dar se va devota mai mult lui Constantie, episcop de Buzău, care îl va face protosinghel în 1802. Atras de preocupările cărturăreşti, nu ezită, la o vârstă matură, să devină elevul Academiei Domneşti, familiarizându-se şi cu ideile patriotice, în spiritul veacului, profesate de dascăli renumiţi: Neofit Duca, Constantin Vardalah, Lambru Fotiade ş.a. Trăieşte în continuare modest, fiind în 1814 cântăreţ la biserica bucureşteană Sf. Nicolae Şelari şi apoi profesor la biserica Panaghia din Ploieşti, unde, îmboldit de boieri locali, deschide o şcoală elementară şi rămâne până în 1821. în anul următor va fi egumen la biserica Sfinţii Apostoli din Bucureşti, dar renunţă, iar din 1825 va fi din nou dascăl, de data aceasta în casa boierului Scarlat Grădişteanu. Se dedică preocupărilor literare până se retrage, bolnav, la Cernica în 1833 şi, urmând un gând mai vechi, se face schimonah în anul următor. Cărturarul N.R., bun cunoscător al limbilor slavonă, elină şi neogreacă, ştiind ceva turceşte şi, poate, şi vreo limbă modernă, a lăsat numeroase şi amestecate scrieri, unele greu de identificat, cu profil istoric, filologic, literar şi teologic. A întocmit planuri de reformă şcolară, memorii, encomioane, discursuri patriotice sau funebre, manuale, o gramatică,versuri ocazionale şi traduceri, ca Istoria bisericească după Meletie de Arta. Proiecta o istorie în greceşte despre Ţara Românească, din care au rămas un Poemation cu versuri despre originea românilor, o cronică a evenimentelor din perioada 1768-1810 şi Izbucnirea şi urmările zaverei din Valahia la „leatul" 1821. Pe la 1800 începe a scrie în limba română un cronograf de la „facerea lumii" până la 1834, învechit ca metodă, dar influenţat de idei iluministe. Folosea ca izvoare Geografia veche şi nouă (Veneţia, 1728) a lui Meletie de Arta, cronologia sârbească de la Vârşeţ, o alta a Transilvaniei, Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronologia tabelară a stolnicului Dumitrache. Mai cita, cunoscându-i indirect, pe Strabo, Dio Cassius, Suidas, pe Nikephoros Gregoras, I. Zonaras, A. Bonfini, L. Toppeltin, C. Baronius, în disertaţia sa despre originea românilor, aflată la începutul cronografului şi intitulată Cuvânt înainte la Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre. Vorbeşte despre neamurile şi limbile Europei, venind cu o imagine plastică, antropomorfizantă a continentului, pentru a ajunge la Italia şi la colonia ei, Dacia. Povesteşte cum, după războaiele cu romanii şi decapitarea lui Decebal, li se îngăduie dacilor înrobiţi să locuiască printre „râmleni". Cu timpul, neamul dacilor s-au „rumânit", iar limba lor, asemănătoare cu a tătarilor, „de tot s-au pierdut". Nu îi uită pe coloniştii romanizaţi din sudul Dunării numindu-i „curfuziaşi" (cuţovlahi). în acest mod alambicat şi confuz, plin de fantezii şi barbarisme, tratează şi chestiunea latinităţii şi a continuităţii elementului român în Dacia. Combate defăimările străine („hulele ungurenilor") cu argumente preluate din Miron Costin sau din stolnicul Constantin Cantacuzino, susţinând că „patrioţii" nu şi-au părăsit ţara. Atenuează însă exagerările puriste ale lui Petru Nădejde Dicţionarul general al literaturii române 540 Maior, afirmând cu mândrie dacismul (îşi luase, de altfel, pseudonimul Dac). Cronicarul enumeră cetăţile romane rămase, aminteşte de năvălirile barbarilor şi de imperiul Asăneştilor, pentru a ajunge la descălecatul lui Radu Negru de la 1290. Următoarele două capitole ale cronicii, ce au un caracter compilativ, rămân interesante pentru modul în care sunt preluate şi folosite sursele. Până la 1774 transcrie cu modificări şi adaosuri Istoria politica şi geografică a Ţării Româneşti a lui Mihai Cantacuzino. N. R. oferă unele ştiri în plus despre Cantacuzini, dar pe parcurs îl vor interesa mai mult soarta beizadelelor domnitorului Alexandru Ipsilanti sau tipărirea mineielor de la Râmnic, de care fusese legat, decât refugiul vistiernicului Mihai Cantacuzino în Rusia. De la 1774, anul când se opreşte cronica lui Mihai Cantacuzino, până la 1834 cronologia domnilor este cu totul lacunară, deşi se strecoară şi informaţii inedite, ca tentativa lui Nicolae Mavro-gheni de a se elibera de tutela turcilor printr-o apropiere de ruşi. Simt deplânse abuzurile fanarioţilor, excesele dregătorilor şi spolierile domnilor Constantin Hangerli, Ioan Gheorghe Caragea sau Alecu Suţu, rămaşi de pomină prin dăjdiile impuse. La sfârşitul cronicii se află un tezaur de date geografice, statistice şi economice, preluate din condici boiereşti. Cronograful are o frază sobră, cam fără relief, cu o sintaxă arhaizantă, în grai muntenesc. Despre aceeaşi perioadă istorică N. R. scrie în greceşte Cronicul de la 1768-1810 şi Izbucnirea şi urmările zaverei din Valahia, lucrare ce vădeşte poziţia autorului, temător de „anarhie" şi de mişcările revoluţionare. Este ostil fanarioţilor, dar nu acceptă nici pretenţiile de conducător ale lui Tudor Vladimirescu. Mai puţin retrograd apare istoriograful într-un „tratat important" din 1822, descoperit printre manuscrisele sale greceşti, în care îşi fac loc idei iluministe şi naţionaliste. El vine cu un proiect de constituţie pentru „patrioţii" lui (amintind, ca principii, de cea a cărvunarilor), în scopul refacerii societăţii după eliberarea de greci. în 1829 N. R. traduce în româneşte, în versuri, Buna obicinuinţă nouă, un manual cuprinzând sfaturi pentru corectarea moravurilor, având la bază „hristoitia" lui A.Vizantios după Erasm. SCRIERI: Despre originea românilor şi Cronicul protosinghelului. ..de la 1768-1810 (publ. Constantin Erbiceanu), în Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, 235-294; Poeziile protosinghelului... asupra zaverei, îngr. Constantin Erbiceanu, Bucureşti, 1890; Cronica inedită de la Blaj a protosinghelului..., partea I, îngr. şi introd. Şt. Bezdechi, Cluj-Sibiu, 1944. Repere bibliografice: Constantin Erbiceanu, Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu, Bucureşti, 1900; Iorga, Ist.lit. XVIII, II, 277-284; Demostene Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910, 41-46; Densusianu, Opere, IV, 423-425; Călinescu, Studii, 22-25; Piru, Ist.lit., II, 176-184; Ist.lit., II, 126-128; Comea, Originile, 463-464; Dicţ. Ut. 1900,603-604; Dicţ. scriit. rom., III, 375-377. A.Sm. NĂDEJDE, Ioan (18.XII.1854, Tecuci - 29.XII.1928, Bucureşti), publicist. Este fiul Elenei (n. Ghica) şi al lui Gheorghe Nădejde, urmaş al unei vechi familii răzeşeşti. Urmează liceul la Botoşani şi ia bacalaureatul la Iaşi. Este remarcat ca un tânăr cu lecturi bogate, cu bune cunoştinţe de greacă, latină, franceză; devine profesor la gimnaziul ieşean „Alexandru cel Bun" (1874), apoi, prin concurs, la Liceul Naţional (1876). Membru şi apoi lider al cercului socialist din Iaşi, recunoscut pentru darul agitatoric, N. îşi transformă, împreună cu scriitoarea Sofia Nădejde, soţia lui, casa din Sărărie într-un centru de propagare a unor idei care, prin nonconformism şi insurgenţă, au fascinat, o vreme, mai cu seamă tinerii. După ce în 1879 scoate cu alţii (fratele lui, Gheorghe Nădejde, printre ei) ziarul „Basarabia", ise încredinţează conducerea revistei „Contemporanul" (1881-1891). Colaborează la majoritatea gazetelor socialiste din epocă, scriind articole ideologice pro causa. Semnează programul la „Revista socială", activează în redacţie la „Drepturile omului", „Muncitorul", editează cu V. G. Morţun „Critica socială", e prezent în „Literatură şi ştiinţă", „Evenimentul literar", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Gazeta săteanului" ş.a. A utilizat şi pseudonimele Audax, Audetot, Mordax, Simbad, Vedetot, Verax, Veritas, Vindex ş.a. Poziţia câştigată determină alegerea lui ca deputat, în 1888 şi în 1892. Figurează în Consiliul General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România încă de la constituire (1893), conduce „Munca" (din 1894), oficiosul partidului, şi mai târziu „Lumea nouă". în 1894 se mutase la Bucureşti, unde susţine şi licenţa în drept (Din dreptul vechi român, 1898). Va părăsi 541 Dicţionarul general al literaturii române Nădejde mişcarea socialistă în 1899. Ulterior se înscrie în Partidul Liberal (1903) şi va conduce „Voinţa naţională", oficiosul acestuia. Mai publică articole de istorie şi drept în „Noua revistă română", în „Viaţa românească" şi compilaţii de vulgarizare a ştiinţei în „Albina". Ieşit din viaţa publică, îmbătrânit şi îndurerat (îi mor doi fii), N., din 1918 jurisconsult pe lângă înalta Curte de Casaţie, traduce lucrări de drept, face studii asupra istoriei instituţiilor juridice româneşti etc. Şi-a încheiat viaţa „cu ideile cele mai burgheze şi cu spaima de revoluţie" (G. Călinescu). Publicist abundent, ubicuu în presa socialistă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, N. s-a impus în primul rând prin prestaţia de la „Contemporanul". Aici îşi valorizează pornirea polemică în mai multe campanii, în care temeritatea iniţială se metamorfozează aproape reflex în agresivitate şi exces, în rigiditate ideologică. Declarându-se adept al darwinismului şi al ateismului, el receptează de fapt ideile mai noi printr-o grilă pozitivistă, frecvent empirică. Traduce, prelucrează cu zel şi consacră acestor subiecte numeroase articole, unele organizate în cicluri. Aceeaşi perseverenţă în numele umanitarismului o pune în răspândirea unor teorii sociale antiburgheze. Două lucrări, din Engels (Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului) şi din Marx (Manifestul Partidului Comunist), pe care le traduce, sunt un fel de corolar al acestei orientări doctrinare cu o urzeală totuşi eclectică. Dar în epocă au avut ecou mai ales campaniile lui N. (secondat de ceilalţi redactori ai „Contemporanului") împotriva instituţiilor burgheze (şcoala, armata, familia ş.a.) ori împotriva „monstruozităţilor" descoperite în manuale şcolare şi în cursuri universitare. Deseori şi aici, atitudinea suficientă, exagerarea criticii, asociate cu stilul rău dau unei acţiuni salutare, cel puţin ca intenţie, aerul unei răfuieli. Preocupat, ca profesor şi ca publicist, de limba şi de literatura română, N. încearcă diverse căi de abordare a domeniului. Cu informaţia la zi, cunoscător al şcolii neo-gramatice, desigur şi prin intermediul lucrărilor lui A. Lambrior, pe care le analizează şi le prelungeşte în încercările proprii, el are opinii în câteva chestiuni de gramatică istorică, dialectologie, limbă literară. Istoria limbei şi literaturei române (1886), manual pentru cursul liceal superior, include şi astfel de incursiuni, precum şi o prezentare, sumară, uscată, cu destule inadvertenţe, a cărturarilor şi scriitorilor. Util, aplicat, interesul redactorului faţă de literatura populară face din „Contemporanul" o publicaţie citabilă în istoria disciplinei. De pildă, cerinţa culegerii fidele, riguroase a folclorului este meritorie, ca şi tipărirea de literatură populară din toate provinciile româneşti. Ceea ce publică el însuşi (Cântece şi obiceiuri la nunţi, Despre strigoi, strige sau strigoaice ş.a.) conţine exemplificări interesante, dar comentariul, ideologizat, exclusivist, tinde să demonstreze doar caracterul de clasă, locul luptei sociale în folclor etc. N. este pretutindeni un susţinător îndărătnic şi pătimaş al pozitivismului şi al determinismului social în artă (Direcţia urmată de „Contemporanul", Baza pozitivă a artei, Menirea artei ş.a.). Imposibilitatea gratuităţii în artă, imperativul angajării artistului, rolul artei în lupta de clasă, devize ale ideologiei lui C. Dobrogeanu-Gherea, sunt preluate şi afirmate din nou. Deşi nu era un critic literar atunci când privea spre contemporani, ştia, în schimb, să-i preţuiască pe Mihai Eminescu („superior tuturor artiştilor literari români, trecuţi şi prezenţi") ori pe Ion Creangă. îl ataca însă pe Al. Macedonski şi îl declara pe D. A. Teodoru, colaborator al „Contemporanului", un mare talent. N. a tradus şi câteva fragmente din scrierile lui Zola, Flaubert, Turgheniev, Dickens ş.a., iar în 1882 a publicat o ediţie comentată din Tristele lui Ovidiu. SCRIERI: Istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, 1886; Schiţă despre Miron Costin şi vremea lui, Iaşi, 1888; V.G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, Bucureşti, 1924. Traduceri: Ovidiu, Tristele. Text după Rudolph Merkel, Iaşi, 1882; B. Malon, Spartacus sau Războiul robilor contra romanilor, Iaşi, 1882. Repere bibliografice: G. Panu, Portrete şi tipuri parlamentare, Bucureşti, 1893, 97-101; D. Anghel, Fantome, Bucureşti, 1911, 69-80; Dafin, Figuri, 293-298; Călinescu, Ist. lit. (1941), 481-482, Ist. lit. (1982), 545-546; Sadoveanu, Opere, XX, 439-442; Bucur, Istoriografia, 52-54; Z. Omea, Curentul cultural de la „Contemporanul", Bucureşti, 1977, passim; Dicţ. lit. 1900,605-607. G.D. NĂDEJDE, Sofia (14.IX.1856, Botoşani - 11.VI.1946, Bucureşti), publicistă, prozatoare, traducătoare şi autoare dramatică. Este fiica Pulheriei Profira (n. Neculce) şi a lui Vasile Băncilă-Gheorghiu, descendent al unei familii de răzeşi scăpătaţi, unul dintre cei patru fraţi ai ei fiind viitorul pictor Octav Băncilă. învaţă mai întâi la Botoşani şi, după căsătoria cu Ioan Nădejde, îşi ia bacalaureatul la Iaşi. Femeie energică şi capabilă să se devoteze exemplar, slujeşte concomitent cauza Nădejdea Dicţionarul general al literaturii române 542 familiei (purta de grijă nu numai numeroşilor ei copii, ci şi fraţilor sau rudelor) şi ideile cercului socialist de la Iaşi. Debutează la publicaţia „Femeia română", în 1879, cu articolul Chestiunea femeilor, preludiul unei campanii feministe îndelungate, a cărei campioană va fi. Colaborează la „Basarabia", iar din 1881 la „Contemporanul", unde pledează polemic pentru emanciparea femeii şi regenerarea vieţii sociale. Adversarilor, între care la un moment dat se află şi Titu Maiorescu, le răspunde cu argumente extrase dintr-o pasionată lectură a lucrărilor de referinţă, iar după 1885, cu trimiteri la idei marxiste. Atee, ca şi soţul ei, participă la popularizarea unor teorii ştiinţifice, combate înflăcărat superstiţiile, chiar dacă, intermitent, se preocupă de altceva (Despre viaţa viitoare la români, Credinţele religioase la români). în aceeaşi cheie scrie la „Drepturile omului", „Muncitorul", „Literatură şi ştiinţă", „Munca", „Lumea nouă", „Gazeta săteanului", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Albina" ori la „Calendarul pozitivist", „Almanahul social-democrat" ş.a. E directoare (1894) a revistei „Evenimentul literar", unde publică mult, uneori sub pseudonim (Elisabeta, Eva, Sonia, Sorina, Vanda D.). Recunoscută ca o vajnică militantă în interiorul mişcării social-democrate româneşti, se vede însă obligată să părăsească partidul în 1899, odată cu Ioan Nădejde. Crezând în puterea de influenţă a scrisului, N. a făcut deseori şi din literatură o prelungire a jurnalisticii militante. Debutase literar în 1885, la „Contemporanul", cu nuvela Două mame, fiind prezentă apoi în mai toate publicaţiile socialiste, dar şi în „Universul", „Noua revistă română", „Adevărul", „Dimineaţa", „Arta", „Voinţa naţională", „Comoara tinerimei", „Viaţa românească" ş.a. Tipăreşte proză scurtă — Nuvele (1893), Din chinurile vieţii. Fiecare la rândul său (1895), Din lumi pentru lume (1909), romane, dintre care doar Tragedia Obrenovicilor rămâne în foileton („Universul", 1903), celelalte fiind editate şi în volum — Patimi (1903), Robia banului (1906), Părinţi şi copii (1907), îrimel. întâmplările unui tânăr român în Moldova, Rusia şi Japonia (1919), piese de teatru — O iubire la ţară (1888), Fără noroc (1898), Ghica-vodă, domnul Moldovei (1899), Vae victis! Vai de învinşi (1903). După o lungă perioadă de tăcere, în 1935 reapare în „Adevărul" cu Amintiri, o suită de însemnări cu valoare de document pentru istoria mişcării socialiste româneşti. Pentru N., finalitatea instructivă şi educativă a literaturii este esenţială. Aşa se explică inaderenţa la romantism, privit ca o orientare generatoare de iluzii şi artificialitate, dar şi admiraţia faţă de naturalism, recomandat pentru interesul, important în ordine ideologică, pe care îl acordă mediilor sociale noi (Ce scriem!). Opţiune destul de laxă, de vreme ce „metoda experimentală" este înlocuită de umanitarism şi sentimentalism, mod structural al perspectivei din scrierile ei literare. în acest fel este filtrată şi o influenţă venind dinspre literatura rusă, dinspre Turgheniev în special. în schiţe, nuvele, piese de teatru, paradigmatice pentru tendinţa din revistele socialiste, prefigurând şi câte ceva din sămănătorism şi poporanism, mediul predilect rămâne cel ţărănesc. Autoarea colectează sârguincios „documente omeneşti", cum cerea şcoala lui Emile Zola: oameni roşi de mizerie, boală şi vicii, înrăiţi, fără speranţă, ducând un trai chinuit şi zadarnic, ameninţaţi permanent de ciocoi şi boieri care le sugrumă bucuria săracă. Cu o invenţie precară, sufocată de patos demonstrativ şi reflecţii moralizatoare, pagina seamănă mai curând cu un text jurnalistic. Alte nuvele, piesa Fără noroc, dar mai cu seamă romanele cumulează, într-un rechizitoriu vehement, cu accente melodramatice, ideile publicistei cu privire la lumea oraşului, văzut ca focar de necinste şi compromis, loc care distruge sau perverteşte sufletul, unde orice instituţie e clădită pe viciu şi corupţie. Ici şi colo pâlpâie câteva bune intenţii psihologice ori calităţi de limbaj şi se observă autenticitatea dialogului, alert, fluid, plastic. O piesă istorică, Ghica-vodă, domnul Moldovei, neînzestrată cu un conflict dramatic, se susţine tot prin virtuţile dialogului. Meritorii sunt transpunerile în româneşte din literaturile engleză (Charles Dickens), franceză (Emile Zola, Jules Verne, Prosper Merimee, Andre Theuriet), italiană (Matilde Serao, Edmondo de Amicis), poloneză (Henryk Sienkiewicz), rusă (I.S. Turgheniev, N.A. Nekrasov, Maxim Gorki, Leonid Andreev). SCRIERI: O iubire la ţară, Iaşi, 1888; Nuvele, Iaşi, [1893]; Din chinurile vieţii. Fiecare la rândul său, Craiova, 1895; Fără noroc, Bucureşti, 1898; Ghica-vodă, domnul Moldovei, Bucureşti, 1899; Vae victis! Vai de învinşi, Bucureşti, 1903; Patimi, Bucureşti, 1903; Robia banului, Bucureşti, 1906; Părinţi şi copii, Bucureşti, 1907; Din lume pentru lume, Bucureşti, 1909; îrimel. întâmplările unui tânăr român în Moldova, Rusia şi Japonia, Iaşi, [1919]; Din chinurile vieţii, îngr. şi pref. Victor Vişinescu, Bucureşti, 1968; Scrieri, îngr. şi introd. Victor Vişinescu, Iaşi, 1978. Traduceri: Henryk Sienkiewicz, Viaţa la sate. Schiţe cu cărbune (Natură şi viaţă), Bucureşti, 1908, Fără credinţă, Bucureşti, 1908, Prin foc şi sabie, I-III, Bucureşti, 1909-1910; Jules Verne, Minunile şi grozăviile Indiei, Bucureşti, 1908; Andre Theuriet, Prăvălia „La doi crapi", Bucureşti, 1909; Camille Flammarion, Visuri înstelate, Bucureşti, 1909; Ludwig Fulda, Prostul, Bucureşti, 1910; Prosper Merimee, Don Juan, Bucureşti, 1911; Maxim Gorki, Omorul, Bucureşti, 1912; Leonid Andreev, Prăpastia, Bucureşti, 1912; Matilde Serao, Visul unei nopţi de dragoste, Bucureşti, 1915, Idila paiaţei. Ciccotto, Bucureşti, f.a., Iubire pierduta, Bucureşti, 1921; Edmondo de Amicis, Cuore, Bucureşti, 1916; Karl May, Saiwa-Tjalem, Bucureşti, 1926. Repere bibliografice: Iorga, Pagini, I, 254-255; Izabela Sado-veanu-Evan, Impresii literare, Bucureşti, 1908, 201-212; Dimitrie Anghel, Fantome, Bucureşti, 1911,69-80; Dafin, Figuri, 293-298; Miller — Săndulescu, Evoluţia, 185-196; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 482, Ist. Ut. (1982), 546-547; Nicolescu, Contemporanul, passim; Victor Vişinescu, Sofia Nădejde, Bucureşti, 1972; Ist. Ut., III, 584-585; Z. Ornea, Curentul cultural de la „ Contemporanul", Bucureşti, 1977, passim; Victoria Frâncu, Un roman mai puţin cunoscut al Sofiei Nădejde: „Tragedia Obrenovicilor", RITL, 1978,3; Dicţ. Ut. 1900,607-609; Mîndra, Ist. Ut. dram., 1,202-204; Dicţ. scriit. rom., III, 3 79-380. G. D. NĂDEJDEA, publicaţie apărută la Vârşeţ, în Iugoslavia, săptămânal, din 24 aprilie 1927 până la sfârşitul anului 1944. De la numărul 47/1935 frontispiciul este scris în limba sârbă. Pe parcursul celor şaptesprezece ani de existenţă N. iese sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Funcţia de director au exercitat-o Savu Butoarcă şi A.S. Butoarcă, iar pe cea de 543 Dicţionarul general al literaturii române Năsturel redactor Nicolae Roman, Adam Fiştea, Ioan Mităr, Traian Petrică, Traian Mucuceanu, Cuzman Lăpădat, Adam Bulic. Temporar, funcţia de secretar de redacţie au îndeplinit-o Nicolae Roman şi Cuzman Lăpădat. Revista are o pagină culturală care propune mai cu seamă scrieri literare (fie culte, fie populare), „completându-se" astfel golul produs de absenţa unei publicaţii literare propriu-zise. Nu există un articol-pro-gram din care să rezulte scopurile publicaţiei. La capitolul poezie sunt reproduse pagini din opera lui M. Eminescu, V. Alecsandri, G. Coşbuc, O. Goga, St. O. losif, D. Anghel, Al. Vlahuţă, Cincinat Pavelescu, Aron Cotruş, Ion Pillat, Victor Eftimiu, Emanoil Bucuţa, Elena Farago, Al. Mateevici. începând cu anii '30 în N. publică versuri şi poeţi de expresie românească din Iugoslavia: Teodor Şandru, Aurel Trifu, Mihai Avramescu. Proza este ilustrată cu pagini din scrierile lui B. Delavrancea, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, N. Iorga, Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu, I.A1. Brătescu-Voineşti. Din literatura universală se dau traduceri de nuvele, schiţe şi fragmente de roman de H. Chr. Andersen, Selma Lagerlof, Guy de Maupassant, L.N. Tolstoi. Creaţia populară (în versuri sau în proză) e recoltată din localităţile rurale din Banatul sârbesc. In primii cinci ani sunt incluse în sumar multe texte din colecţia de folclor bănăţean a lui Lucian Costin. începând cu 24 ianuarie 1942 N. editează temporar un supliment cu titlul „Foaia Timocului". în numărul inaugural figurează un articol-program, Scrisoare către fraţii timoceni, în care se afirmă scopul noii tipărituri: să cultive la cititori, mai ales la cei din Valea Timocului, conştiinţa naţională, dragostea faţă de limba şi literatura română şi faţă de cultura românească în general. Textele publicate aici sunt scrise atât cu caractere latine, cât şi cu caractere chirilice şi reflectă strădaniile modeste, dar temerare ale iniţiatorilor de a da caracter naţional românesc culturii locale. I.M. NĂSTUREL, Udrişte (c. 1596 - c. 1658), cărturar, traducător şi autor de versuri. Descendent al unei vechi familii boiereşti ale cărei atestări urcă în timp până la voievodul Vlad Călugărul (1482-1496), N. este al treilea copil al Calei (n. Calomfirescu) şi al postelnicului Radu Năsturel. Se ştie că a fost căsătorit de două ori: din prima căsătorie (cu Maria Corbeanu) a avut un băiat, pe Mateiaş postelnicul, ce va fi înfiat de doamna Elina, sora lui N. şi soţia voievodului Matei Basarab, iar dintr-a doua (când nevastă i-a fost Despa) pe Radu Toma, ce va deveni la rându-i mare cărturar şi ban al Craiovei, şi pe Măriuţa. în lipsa informaţiilor precise asupra locului şi a modalităţilor în care N. a dobândit o formaţie cărturărească solidă (ştia latineşte, slavoneşte şi, poate, greceşte), cercetătorii au avansat diferite ipoteze privind pregătirea sa într-una din şcolile Ucrainei apusene (Ostrog sau Lvov), în vreun colegiu iezuit sau printre „spudeii" Academiei întemeiate la Kiev de Petru Movilă. Probabil că a studiat în ţară, în casa părintească, împreună cu fraţii lui, cu dascăli aduşi din Ucraina, cu călugării mănăstirilor locale sau cu vreunul dintre misionarii ce străbăteau Ţara Românească. în predoslovia la Carte despre urmarea lui Hristos (1647) N. precizează că a învăţat latineşte când trecuse pragul adolescenţei, acasă, cu un profesor care putea fi foarte bine unul dintre călugării catolici din Târgovişte. Aproape treizeci de ani acest boier nu şi-a schimbat dregătoria — apare prima dată în acte ca „logofăt al doilea", la 13 februarie 1632, înainte de urcarea pe tron a cumnatului său Matei Basarab —, deşi contextul politic i-a fost cu deosebire favorabil. Marca fundamentală a personalităţii logofătului este complexitatea. Curteanul, extrem de abil în manevrele politicii complicate a timpului, era un european „ce nu s-a sfiit să privească toată viaţa spre acea lume occidentală, nouă şi nu prea agreată la noi" (N. Iorga), un aristocrat care şi-a înălţat la Fiereşti o reşedinţă în cel mai autentic stil al Renaşterii şi şi-a compus un blazon cu o heraldică destul de alambicată. Urmărind crearea premiselor necesare înfăptuirii unei puternice alianţe antioto-mane şi consolidării autonomiei Ţării Româneşti, scopuri majore ale programului politic al lui Matei Basarab, el face călătorii — la Viena, la Cracovia, în Transilvania la Gheorghe Râkoczy II, la Belgrad —, duce tratative, încheie alianţe şi, fără îndoială, cumpără foarte multe cărţi. Sugerând sau poate doar aderând la principiile campaniei culturale desfăşurate de Matei Basarab, campanie al cărei ideolog va fi, N. porneşte de pe o platformă bine conturată şi are obiective precise. Cunoştinţele sale clasice sunt împletite cu o adâncă preţuire arătată confesiunii ortodoxe şi cu o bună cunoaştere a istoriei naţionale. Informaţiile coboară până în Antichitate şi pe baza lor cărturarul descifrează simboluri ignorate încă de contemporanii ce încercau să lumineze începuturile neamului. Idealul pe care caută să-l refacă în timp este reprezentat de anii de glorie ai lui Neagoe Basarab. Iniţiază câteva tentative de definire a „mitului dinastic" al Basarabilor, construcţie pe care o opune, ca formulă dătătoare de stabilitate, vremurilor de nesiguranţă politică ce învolburau Ţara Românească, iar frazele preţioase, urmând tipare baroce pe care literatura română acum le învăţa, aduc din adâncul istoriei numele vechi, de profundă rezonanţă, ale pământului (Predoslovia la Antologhion, 1643). Chiar dacă nu e sigur că a scris şi o cronică a domniei lui Matei Basarab, ce va fi fost intercalată în compilaţiile ulterioare — ipoteză puţin probabilă —, el a făcut destul pentru nemurirea numelui acestui voievod, căruia i-a fost şi consilier „tainic", şi alături de care s-a înrolat pentru realizarea unui moment de accentuată prezenţă culturală a românilor în Europa Răsăriteană. Având în atenţie nu numai ridicarea nivelului de cultură al compatrioţilor săi, ci şi răspândirea cărţii tipărite dincolo de hotarele Ţării Româneşti, N. a apelat la slavonă, unic instrument ce făcea realizabilă această intenţie. El a controlat îndeaproape munca de tipărire a scrierilor slavoneşti, fiind principalul factor responsabil pentru opera de cultură care se înfăptuia în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Moştenirea literară a lui N. adună într-un inventar ce impune mai ales prin varietate, texte originale şi traduceri, scrieri în slavonă şi în română. Prima categorie include „versurile la stemă" imprimate în Molitvenicul din 1635 (reluate în Pravila mică din 1640), cele din Antologhion, din Carte Năsturel Dicţionarul general al literaturii române 544 despre urmarea lui Hristos şi din Triod Penticostar (1649) şi predosloviile ce însoţesc lucrările a căror apariţie a supravegheat-o. Dintre acestea, Predoslovia către mitropolitul Varlaam (în Carte despre urmarea lui Hristos) şi prefaţa la Triod Penticostar (atribuită lui cu solide argumente) constituie veritabile breviare ale concepţiilor sale umaniste. Textele care au făcut faima de literat a lui N. au fost însă, datorită şi posibilităţilor de circulaţie sporite, traducerile. Cărturarul a tălmăcit din latină în slavonă, cu deosebit talent şi aplicaţie, cunoscuta scriere ascetică De imitatione Christi atribuită lui Thomas a Kempis. Exerciţiu de durată şi acţiune programatică, traducerea introducea pentru prima dată în mediul ortodox est-european o lucrare catolică a cărei popularitate a concurat la un moment dat cu cea a Bibliei Textul care a făcut însă ca zeci de copişti să o transcrie este transpunerea în româneşte a romanului popular Viaţa sfinţilor Varlaam şi loasaf (1649), act exemplar sub toate aspectele, căruia i se cuvine adăugată participarea cărturarului, cel puţin în faza de iniţiere, la traducerea în româneşte a învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi a Vieţii patriarhului Nifon. „Versurile la stemă" alcătuite de N., „primul stihuitor cult din literatura română" (G. Călinescu), pentru cărţile epocii lui Matei Basarab, au avut în practica tiparului din Ţările Române şi implicit în literatura română o descendenţă remarcabilă. Raportate la tradiţia poetică în limba slavonă — câteva tropare, imnuri ori rugăciuni ocazionale —, aceste stihuri heraldice, alături de care trebuie amintite, spre a întregi averea „poetică" a scriitorului, epitaful pentru Mateiaş, compus, se pare, în trei versiuni: latină, slavonă şi română, şi, probabil, o „recapitulare" în slavonă a conţinutului scrierii despre Varlaam şi loasaf, impun prin noutate. Texte eminamente laice, alcătuind o poezie emblematică sui-generis, ele îşi găsesc corespondente în toate literaturile europene şi, mai aproape de noi, în scrisul baroc polon şi ucrainean. Mai mult, versurile imprimate în 1647 (semnate de N. ) şi cele ce apar în Triodul Penticostar (atribuite lui) depăşesc chiar tiparele compunerilor consacrate emblemei voievodale şi afişează o factură complet diferită. Anticipând compunerea din Triod Penticostar, stihurile slavone din Carte despre urmarea lui Hristos încearcă o descifrare a numelui invocat prin aluzii sugestive („A tot binecinstitoarei stăpânei noastre/ Făcătoarei de bine vădită în toate lăcaşele [...] care asemenea/ Cu har împărătesei aceleiaşi cu acelaşi nume") şi fac paşi, timizi încă, spre integrarea reminiscenţelor clasice („Destoinici pentru aceea de bărbătească virtute/ Cununi de mulţumire nu încetaţi a-i împleti"). Epigramma din 1649, consacrată aceleiaşi doamne Elina, reprezintă o treaptă către aproprierea unei maniere poetice savante — jocul etimologic. Renaşterea şi apoi barocul redescoperiseră şi preluaseră acest procedeu ingenios care îi încântase pe toţi marii poeţi ai Antichităţii. N. încearcă în versurile sale (compuse într-o slavonă cizelată) să afle sensurile numelui surorii sale, soţie a voievodului şi protectoare, după cum indică inscripţia ce înconjoară stema, a tipăriturii. Tentativa de etimologizare este plasată într-un context nobil, Epigramma, deosebit de elegantă în ansamblul realizării ei şi prozodic remarcabilă, fiind o subtilă reverberaţie a cunoscutei dispute antice cu privire la natura cuvintelor. Se face apel la autoritatea filosofiei lui Platon, potrivit căreia fixarea numelui se face în funcţie de natura lucrului. Pe baza tezei din Kratylos, autorul încearcă să derive, fantezist, desigur, dar în acord cu ţelul discursului encomiastic, numele doamnei Elina din cuvântul grecesc eleos - „milă, milostivire". Spune: „vezi cât de potrivit se numeşte Elena cu Eleos", după ce nu mult înainte explicase cu precizie sensul lexemului elin. Versurile mai conţin cel puţin încă o trimitere interesantă la înţelepciunea anticilor în construcţia care, cu ajutorul simbolismului pitagoreic al numerelor, îşi propune să argumenteze că Penticostarul, adică 50, este un component al seriei „numerelor perfecte". Există în această alcătuire şi în contextul cultural general în care ea se plasează — împreună cu celelalte texte ale cărturarului — suficiente elemente ce pot califica Epigramma drept prima creaţie poetică originală de factură pronunţat barocă din literatura română. N. a fost catalogat adesea — grăbit şi cu totul nefondat — drept promotor al curentului pentru resurecţia limbii slavone şi opus atât mitropolitului Teofil, ce reprezenta gruparea partizanilor introducerii limbii române, cât şi postelnicului Constantin Cantacuzino, înclinat în acţiunile sale să sprijine umanismul greco-latin. Dar slavona, ca şi posibilităţile pe care le oferea, reprezintă o parte din preferinţele omului de cultură. Ca limbă a tiparniţelor, aceasta putea asigura transferarea valorilor culturale create de români la popoarele slave ortodoxe din jur, sporind şi consolidând faima Ţării Româneşti, iar iradierea spiritualităţii româneşti păstrătoare a valorilor ortodoxe într-o epocă în care sud-estul european trăia sub ameninţarea Semilunii era un punct programatic de extremă importanţă, afişat ca atare de predosloviile vremii. Cărturarul şi-a ales instrumentele cele mai adecvate scopurilor sale, dar nu s-a opus niciodată folosirii limbii române ca vehicul cultural. El a făcut pentru biruinţa limbii române mai mult decât mulţi dintre contemporani. A tradus Viaţa sfinţilor Varlaam şi loasaf într-o limbă ce nu este cu nimic mai prejos decât cea a Cazaniei lui Varlaam. Ca şi romanul popular, vor rămâne netipărite versiunile româneşti ale învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi Vieţii patriarhului Nifon, realizate de cercul de traducători din preajma lui. Totodată, cărţile ce urmau să fie imprimate în limba poporului, codicele de legi şi lucrările de edificare apar tot cu sprijinul şi prin eforturile sale. înţeleptul umanist selectează textele potrivite (Pravila mică, 1640), supraveghează munca de tălmăcire (Evanghelie învăţătoare, 1642), scrie predoslovii şi împodobeşte aceste tipărituri cu stihuri. Intelectual de ţinută, slujitor devotat al cărţii, în care vedea „bogăţia cea mai de preţ şi mai cinstită decât toate bogăţiile pământeşti", el compune versuri emblematice, precum cărturarii barochizanţi, cultivă cu pasiune latina şi se ocupă de educarea în acelaşi sens a fiilor săi, îşi transformă numele în Orest, dându-i o rezonanţă elină, dar foloseşte şi forma scripturistică Uriil (o altfel de „antichizare"), participă la discuţiile de subtilitate teologică organizate în casa mitropolitului Ştefan. Interesat de ideile Contrareformei şi chiar de 545 Dicţionarul general al literaturii române Năzuinţa declanşarea unei contrareacţii ortodoxe la presiunile reformate, traduce în slavonă De imitatione Christi, îi sugerează, poate, mitropolitului Varlaam ideea protejării credinţei româneşti prin redactarea unei lucrări polemice, Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, tipărită în 1645 la Mănăstirea Dealu, ia el însuşi o poziţie anticalvină în prefaţa Evangheliei învăţătoare. Celelalte lucrări originale ale sale sunt eminamente laice, astfel încât „umanismul său creştin" trebuie circumscris cu multă atenţie, mai cu seamă în raport cu al cărturarilor ce vor da către finele veacului traducerea românească a Bibliei. Fundamentul umanist, achiziţionat prin lecturi şi consolidat prin exerciţii variate — cum ar fi „eseul" Despre generozitate, ce deschide Triodul Penticostar şi în care trimiterile la Sfânta Scriptură sunt concurate de referirile la o întinsă bibliotecă a Antichităţii păgâne, ilustrată de numele lui Aristofan şi Eratostene, Platon, Aristotel, Plutarh şi Strabon, Theognis din Megara şi Simonide din Ceor, Diogene Laerţiu şi Lucian din Samosata —, i-a relevat lui N. principalele idei ce vor sta mai târziu în atenţia scriitorilor obişnuiţi cu reflecţia umanistă. El constată asemănarea dintre limba latină („nouă vădit înrudită") şi română la numai câţiva ani după Grigore Ureche, dar cărturarul muntean îşi tipăreşte afirmaţia, făcând publică pentru întâia oară o asemenea constatare fundamentală aparţinând unui român. Vorbind despre „ţările dacice" peste care domnea Matei Basarab, el se referă, probabil, şi la neîncetata continuitate a românilor pe pământul lor de geneză. Adept al unui umanism de limbă slavonă, dar scriind şi tălmăcind pentru ai săi într-o limbă românească plină de har, afirmând cu consecvenţă marile adevăruri istorice legate de limba şi fiinţa poporului român, N. a fost unul dintre primii ctitori ai spiritualităţii româneşti moderne. SCRIERI: La prea luminata stemă a milostivilor domni Basarabi (în slavonă), în Molitvenic, 1635; reed. în Pravila mică, 1640; reed. şi tr. în BRV, 1,109, IV, 181, tr. în LRV, II, 272-273; Predoslovie (în slavonă), în Molitvenic, Câmpulung, 1635; reed. şi tr. în BRV, IV, 182-187; Predoslovie cetitorului (în slavonă), în Evanghelie învăţătoare, Govora, 1642; reed. în BRV, 1,120-123; La prealuminata stemă a prealuminatei case a măriilor lor domnilor Basarabi (în slavonă), în Antologhion, Câmpulung, 1643; tr. în LRV, II, 274; Predoslovie arătând cuprinsul şi închinând cartea Domnului, ctitor al mănăstirii (în slavonă), în Antologhion, Câmpulung, 1643; reed. şi tr. în BRV, 1,129-132, tr. în LRV, II, 275-277; Preacuvântare către cititori (în slavonă), în Antologhion, Câmpulung, 1643; reed. şi tr. în BRV, 1,133-135; Stihuri în stema domniei Ţării Româneşti, neam casei Băsârăbească, în Evanghelie învăţătoare, Mănăstirea Dealu, 1644; reed. în BRV, 1,145; în LRV, II, 273, în Poezia românească de la începuturi până la 1330, Bucureşti, 1996, 32; A tot binecinstitoarei stăpânei noastre (în slavonă), în Carte despre urmarea lui Hristos, Mănăstirea Dealu, 1647; reed. şi tr. în BRV, IV, 195; Predoslovie (în slavonă), în Carte despre urmarea lui Hristos, Mănăstirea Dealu, 1647; reed. şi tr. în BRV, IV, 195-198, tr. în LRV, II, 277-279; Epigramma (în slavonă), în Triod Penticostar, Târgovişte, 1649; reed. şi tr. în BRV, 1,172-173, tr. în LRV, II, 274; Predoslovie (în limba slavonă) la Triod Penticostar, Târgovişte, 1649; tr. Virgil Cândea, în Udrişte Năsturel şi începuturile umanismului românesc, RL, 1969,11; [„Recapitulatio" la romanul „Varlaam şi loasaf'] (în slavonă), publ. şi tr. Dan Horia Mazilu, în Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974; [Epitaful lui Mateiaş Basarab], în Crestomaţie de literatură română veche, I, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1984,237, în Poezia românească de la începuturi până la 1830, Bucureşti, 1996, 32. Traduceri: Viaţa sfinţilor Varlaam şi loasaf, îngr. şi pref. P. V. Năsturel, Bucureşti, 1904. Repere bibliografice: Iorga, Ist. Bis., I, 338; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul al XVII-lea, Iaşi, 1922, 70-71, 74-77; Dan Simonescu, încercări istorico-literare, Câmpulung Muscel, 1926,28-31; P. P. Panaitescu, L'Influence de Voeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans les Principautes Roumaines, Paris, 1926,36-48; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 495; Cartojan, Cărţile pop., 1,232,240; Puşcariu, Ist. lit., 98,111; Emil Turdeanu, „Varlaam şi loasaf. Istoricul şifiliaţiunea redacţiunilor româneşti, CEL, 1934; Emil Turdeanu, „Varlaam şi loasaf. Versiunile traducerii lui Udrişte Năsturel, BOR, 1934,7-8; Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor bisericeşti, I, Bucureşti, 1938, 68-71, 74-79, 81-86, 89-96, 101-105, 113-115; Dan Simonescu, Damian P. Bogdan, începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, BOR, 1938,11-12; Călinescu, Ist. lit. (1941), 52-53, Ist lit (1982), 10-11; Cartojan, Ist. lit., II (1942), 97-98,102; Ciobanu, Ist. lit. (1947), 31,234,272-283; Piru, Ist lit, 1,105-110; Lăudat, Ist. lit, 1,138-142; Ist lit., 1,346-349; Panaitescu, începuturile, 193-194; G. Ivaşcu, Ist. lit., I, 145-147; Virgil Cândea, Udrişte Năsturel şi începuturile umanismului românesc, RL, 1969, 11; G. Mihăilă, Udrişte Năsturel, în LRV, II, 270-272; Diomid Strugaru, Versificaţia românească până la Dosoftei, în Actele celui de-al XH-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, II, Bucureşti, 1971, 464-467; Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976,90-136; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Bucureşti, 1979,33-77; Dicţ. lit 1900, 609-611; Dan Horia Mazilu, Varlaam şi loasaf Istoria unei cărţi, Bucureşti, 1981, 77-90; Mazilu, Vocaţia, 234-246; Dicţ. scriit. rom, III, 380-381. D.H.M. NĂZUINŢA, revistă apărută la Craiova, lunar, din aprilie 1922 până în mai 1929, având subtitlul „Literatură, ştiinţă, artă"; în 1926 titlul devine „Năzuinţa românească". Este editată sub conducerea unui comitet format din Elena Farago, George Murnu, Ion Dongorozi, I.B. Georgescu, C. Gerota, N.M. Condiescu şi Al. Popescu-Telega (de la numărul 6/1922), Gh. Tătărescu (1/1924 — 6-7/1924), C. D. Fortunescu (numărul 6-7/1924), N.I. Herescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor şi T. Păunescu-Ulmu (din 1926). Fondator este I. B. Georgescu, iar director, Al. Popescu-Telega (din 1928). Tradiţionalistă şi autohtonistă prin tematica literaturii incluse în paginile sale, N. publică scriitori ce au experimentat modernismul stilistic al curentelor literare apusene, adaptat pentru a reflecta realităţile naţionale. De asemenea, cultivă valorile culturale şi literare universale, făcându-le cunoscute prin traduceri. Publicaţia păstrează constant acest echilibru între tradiţie şi modernitate, între autohton şi universal, între etic şi estetic, vădind un program bine conturat. în Cuvânt introductiv sunt definite conceptele tradiţie şi tradiţionalism ca însemnând „păstrarea caracterului românesc al literaturii, înfăţişarea momentului de atunci într-o limbă adecvată, sprijinindu-se, în drumul spre frumos, bine şi adevăr, cât mai mult pe talentele ce există şi se vor ivi în părţile olteneşti". Rubricile obişnuite sunt „Cronica dramatică", „Cronica artistică" (expoziţii, şezători), „Din lumea cărţilor", „Pagina începătorilor", „Revista revistelor" (separată la un moment dat în „Reviste străine" şi „Reviste Năzuinţa Dicţionarul general al literaturii române 546 Anul I—No. 1. Aprilie 1922. LITERATURĂ — ŞTIINŢĂ — ARTE APARE ODATĂ PE LUNĂ SUMARULNo.lt S. Mehedinţi . . . , . Regionalism cultural. <3. Mama ..... Odisea (fragment In vers}. I>r. St. (imi'ovski , . . Problema nemuririi. El. Farag» ..... Dorul meu din urmă (poezie) Ion D. i>oaşoro*i . . . Coana Zeiţa-luşă-mea. Akxwndriiut Scnrtu Eu (poezie). Lwa-Ion Caragiale , . . Isbânda fricei. I. B. .ti««rK**on . . . . luşpirafHttti islamice din „Divina,, Comedie*. Em. Bntniţa. , „ , , . fragment (poezie). C. Gerotă . Pro*a tui Al. Viâhufă, ton lîart»»» , Măcel (poezie). -.1. 25 bani. 13 ,2-,) Xortmbn- V" ■. Noua-Revlsta •apac k‘^j P( L1TICĂ, LITERARA.. SÎIENTU'ICi SI ECONOMICA. abonamente APARE IN FIE-CARE DUMINICA- .a-, . ui.. ADÎUXISTR.VTl A r-n-m S“ 'M : ‘ IA TIPOGRAFIA lugratorilgb români' asocaţi Un -Ye. 33 h.t. Stiadit lpulai.t Xo 0. e w a-la-ţi (; MnaiKiript-;* nu 3* mlrtri". r. D1KECTR1CE AM. NETA SA- Noua Dicţionarul general al literaturii române 652 iniţial - „pentru politică, literatură, ştiinţă şi artă" — este modificat la începutul noii serii, devenind „politică, literatură, ştiinţă şi artă", iar de la 9 septembrie 1912 este înlocuit cu altul - „socială, critică, ştiinţifică şi literară". în numărul inaugural, C. Rădulescu-Motru declară că revista va avea „un cuprins enciclopedic", prin care „va căuta să îmbrăţişeze toate chestiunile de interes general". Scopul trebuia atins prin diversitatea rubricilor („Cronica politică şi economică", „Ştiinţă", „Literatură şi artă"/ „Mişcarea ştiinţifică şi literară") şi prin prezenţa a două suplimente, unul rezervat informaţiilor culturale (ulterior se precizează că e vorba de „notiţe de tot felul asupra culturei ţărilor locuite de români"), cel de-al doilea conţinând „nuvele şi lectură recreativă, datorată, în parte, scriitorilor români, în parte, după cei mai buni scriitori străini". Aparent raţională, soluţia implica suprapuneri, ceea ce a dus la părăsirea ei după un an, când revista devine săptămânală. în acelaşi text introductiv directorul conturează un program ce ar rezulta din starea politică şi culturală a ţării. Cât priveşte literatura, aceasta ar trece printr-o „perioadă de istovire", întrucât „înstrăinată de aspiraţiunile şi interesele marelui public, ea-şi cerşeşte existenţa de la aşa-zisa «elită socială», ale cărei gusturi cosmopolite scriitorii noştri încearcă să le împace copiind pe întrecute modele străine". C. Rădulescu-Motru se arată totuşi încrezător în viitorul culturii, care trebuie să fie „potrivită geniului său, ferită de ademenirile falsului patriotism, bazată pe respectul adevărului şi al dreptăţii şi cu un ideal înţeles de toate straturile sociale ale neamului românesc". în esenţă, programul preia atât din doctrina junimistă, cât şi din aceea a lui C. Dobrogeanu-Gherea, aceasta din urmă considerată în articolul lui C. Rădulescu-Motru Idealurile sociale şi arta mai adecvată, într-o măsură, momentului. Pledând ca scriitorii să „destăinuie lumii suferinţele poporului şi să devină educatori morali ai acestuia", profesorul respinge „aservirea literaturii faţă de politică", fie aceasta conservatoare, liberală, socialistă ori, mai ales, „naţionalistă". în acelaşi sens se pronunţă şi Ovid Densusianu în articolul Patriotismul nostru. Pe o linie paralelă întrucâtva se plasează o luare de poziţie a lui Al. Antemireanu, Simţul artei la români, în care se susţine că nici poezia, nici proza românească a celor cinci decenii precedente, în ce au ele mai bun, nu sunt „româneşti" (Eminescu „e mai mult german", Alecsandri e „franţuzit", Duiliu Zamfirescu „n-are în scrierile sale mai de seamă naţionalitate", nuvelele lui B. Delavrancea şi ale lui I. L. Caragiale „pot să fie subscrise de orice scriitor străin"). Lipsa s-ar datora faptului că firea românilor dintre Carpaţi şi Dunăre „nu e compatibilă cu calităţile necesare artistului", lucru dovedit prin „mediocritatea literaturii noastre populare". Singura soluţie (indicată de existenţa poetului G. Coşbuc) ar fi „altoirea" „tulpinei stoarse de sevă a poporului român de aici" cu aceea a „provinciilor transcarpatine". Ideea o reia, în articolul Literatura de peste munţi, H. Sanielevici, ce îndeplineşte sarcina de secretar de redacţie, dar acesta se apropie mai mult de opiniile lui C. Rădulescu-Motru, considerând că valoarea superioară se datorează mai marii „părţi de rein menschlich" din scrierile ardelenilor. Poziţia programatică destul de unitară a redacţiei nu se reflectă integral în conţinut. într-un fel, Redacţia „Noii reviste române“ în 1912: C. Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu, C. Spiru Hasnaş „Cronica politică şi economică" rămâne o „tribună liberă", personalităţi ale diverselor partide expunându-şi opiniile anonim (Un conservator, Un fost ministru liberal) ori sub semnătură (C. Dobrogeanu-Gherea). Caracterul deschis este întărit şi de recursul la anchetă. Astfel, în primul an sunt întreprinse două anchete cu caracter internaţional, una asupra „chestiunii israelite în România", la care răspund somităţi precum Emile Zola, Lombroso, Mommsen, Clemenceau, Max Nordau, H. S. Chamberlain, W. Wundt, Thomas Masaryk ş.a., alta oglindind „opinia publică din Italia faţă de România". Largă deschidere are şi rubrica ştiinţifică, unde semnează personalităţi ale lumii universitare româneşti, precum N. Vaschide, M.G. Cantacuzino, I. Simionescu, N. Iorga, Ovid Densusianu, Dumitru Drăghicescu ş.a. Şi aici se introduce o inovaţie, prin lansarea, în iunie 1900, sub semnăturile lui G. Coşbuc, Anghel Demetriescu, Ovid Densusianu şi C. Rădulescu-Motru, a unui Chestionar privitor la psihologia poporului român. Demersul nu se circumscrie strict etnopsihologiei, dat fiind că se cere şi opinia asupra „celui care a scris mai bine româneşte" şi asupra „operelor literare ce reflectă mai bine 653 Dicţionarul general al literaturii române Noua firea poporului român". La chestionar, adresat în genere cititorilor, nespecialiştilor, răspund şi câţiva scriitori (Constanţa Dunca-Schiau, Jean Bart, G. Tutoveanu, Al. Macedonski). în domeniul filologiei, al criticii şi istoriei literare ori al esteticii se înregistrează contribuţii aparţinând lui H. Sanielevici (Eminescu şi şcoala romantică germană,, „înviere", „Quo vadis", „Manasse", Foiletoanele lui Caragiale), Şt. Petică (Esthetismul lui Ruskiri), G. Ibrăileanu (Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale, Curentul eminescian), P.V. Haneş, Sextil Puşcariu, I.-A. Candrea ş.a. Uneori spiritele se încing, precum în cadrul polemicilor N. Iorga — Lazăr Şăineanu, Ovid Densusianu — A. Philippide, ca şi în jurul unor acuzaţii de plagiat. Un spaţiu generos au la dispoziţie folcloriştii şi etnografii Simion Florea Marian, T. Duţescu-Duţu, Th. D. Sperantia, Sofia Nădejde, ca şi G. Coşbuc. Şi în ce priveşte literatura, N.r.r. manifestă eclectism. Proză publică, alături de mulţi diletanţi, Paul Bujor, Jean Bart, Em. Grigorovitza, Vasile Cosmovici, Victor Cră-sescu, Artur Gorovei, Izabela Sadoveanu, IonPop-Reteganul, acesta din urmă părând să fie preferatul redacţiei. G. Coşbuc dă o singură poezie (nu mai colaborează, de altfel, din toamna anului 1900), iar dintre poeţii afirmaţi colaborează H.G. Lecca şi Cincinat Pavelescu. în schimb, sunt prezenţi numeroşi tineri, precum Panait Cerna, Radu D. Rosetti, Florian Becescu, Andrei Naum, G. Tutoveanu, Nirvan (Ion Minulescu), Ion Petrovici, D. Karnabatt, Eugen Ştefănescu, Adrian Verea. Teatru, îndeosebi liric, dau Ion Petrovici şi Petre Dulfu. Redacţia va încerca să mărească numărul cititorilor lansând un „concurs literar", dotat cu un premiu substanţial, strâns prin subscripţie. La concurs participă mulţi dintre colaboratori, alăturându-li-se Ion Agârbiceanu, I. Scurtu, Corneliu Moldovanu (tustrei cu versuri). „Greutăţile de editură", cum va declara C. Rădulescu-Motru mai târziu, sau, mai probabil, slăbiciunile „programului", în jurul căruia s-au raliat prea puţini dintre scriitorii de marcă ai vremii au făcut ca hebdomadarul să-şi înceteze apariţia după doi ani. Iniţierea celei de-a doua serii se produce însă într-un moment mai puţin favorabil. Existenţa „Sămănătorului", chiar dacă intrat în declin, a „Vieţii româneşti", a „Convorbirilor critice", alături de mai vechile „Convorbiri literare", făceau mai dificilă (re)câştigarea unui public propriu. Nu erau de natură să faciliteze sarcina nici liniile expuse de C. Rădulescu-Motru într-o simplă notă (Reapariţia „Noii reviste române"), care vorbea despre promovarea „discuţiunii de idei" civilizate, despre apărarea „în contra a două exageraţiuni deopotrivă de periculoase: servilismul faţă de cultura străină, pe de o parte, grandomania naţionalistă, pe de altă parte", despre „atitudinea critică faţă de intelectuali, sfătuiţi să-şi înfrâneze pornirile agitate [...] dând exemplul unei activităţi cumpănite, ca fond şi ca formă". Inabilă este şi* susţinerea ideii unei completări reciproce a două periodice conduse de C. Rădulescu-Motru: „Studii filosofice", ca „revistă de specializare", şi N. r. r., ca „revistă de popularizare". în sfârşit, imparţialitatea politică, declarată solemn în aceeaşi notă, motiv de afişată superioritate faţă de liberala „Viaţa românească" ori de conservatoare „Convorbiri literare", va fi dezminţită curând, numeroase intervenţii ale directorului (Poporanismul politic şi democraţia conservatoare, Profetismul în cultura noastră naţională, Naţionalismul cum se înţelege şi cum trebuie să se înţeleagă ori câteva veritabile manifeste electorale) vădind implicarea ideologică de partea Partidului Conservator Democrat (takist). In aceste condiţii, între compartimentele săptămânalului se manifestă mult timp un flagrant dezechilibru. Foarte bogate sunt rubricile „Politică" şi „Ştiinţă", unde se întâlnesc semnături cunoscute — A. D. Xenopol (Naţionalismul, Naţionalism şi antisemitism), C. Dimitrescu-Iaşi, D. Drăghicescu, I. Simionescu, N. Zaharia, I. Duşcian ş.a. Numeroase sunt, de asemenea, studiile şi articolele despre artă, literatură, teatru şi folclor, aparţinând lui Al. Tzigara-Samurcaş, Th. D. Sperantia, N. Em. Teohari, P.V. Haneş, Ilarie Chendi (cu câteva articole şi un text consacrat piesei Apus de soare a lui B. Delavrancea), Eugen Pom, acesta, secretar de redacţie în primii doi ani, dând şi multe cronici dramatice. în schimb, „Revista revistelor", când nu arată spirit partizan, e cvasinerelevantă, de interes redus fiind îndeobşte şi rubrica „Note şi discuţiuni". în schimb, capitolul „Literatură" se dovedeşte foarte sărac. Sporadic apar poezii de Radu D. Rosetti şi H. G. Lecca, snoave versificate de Th. D. Sperantia, câteva proze semnate, printre alţii rămaşi necunoscuţi, de Al. Cazaban, Victor Eftimiu, B. Nemţeanu, I. Chiru-Nanov (cel mai fidel, acesta va colabora până la ultimul număr) şi N. Pora şi o piesă, Domnul Luca, de C. Rădu-lescu-Motru. Pentru complinirea lacunei se apelează la tălmăciri, mai ales din literatura rusă (Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Gorki) şi din cea italiană (D'Annunzio, Roberto Bracco, Ugo Ojetti ş.a.). Publicarea textului începem! al lui I. L. Caragiale rămâne o excepţie, datorită relaţiilor politice cu autorul. în fapt, poeţii şi prozatorii în vogă evită evident să colaboreze la N. r. r. Cauza se află, în principal, în atitudinea exprimată de C. Rădulescu-Motru în articolul Scriitorii monopolizaţi sau Finanţa literară (din mai 1909), precum şi în aprecierile negative la adresa întregii literaturi a momentului, pe care le face la sfârşitul aceluiaşi an Eugen Porn, opinii ce declanşează o ascuţită polemică cu revistele „Cumpăna" şi „Falanga", urmată de o intervenţie a recent înfiinţatei Societăţi a Scriitorilor Români la Camerele Legiuitoare, prin care se cere respingerea acordării cetăţeniei criticului denigrator, de origine evreiască. Cu acest prilej C. Rădulescu-Motru lansează o aşa-zisă anchetă, intitulată Evreii şi literatura, în fond un „manifest al intelectualilor", în genul celor din vremea „afacerii Dreyfus". Situaţia se ameliorează puţin după ce rolul de secretar de redacţie, rămas liber prin plecarea lui Eugen Pom în Italia, pentru doctorat, este preluat de C. Beldie. Din toamna anului 1910 paginile revistei găzduiesc proza lui Virgil Cioflec, Oreste, Mihail Cruceanu, Emil Isac. Cronici dramatice semnează Lazăr Cosma (Scarlat Froda). Progresul este evident în 1911 la toate rubricile. încep să colaboreze Virgil I. Bărbat, Orest Tafrali, Ion Petrovici, C. Antoniade, N.I. Apostolescu, Marin Simionescu-Râmniceanu, H. Sanielevici (şi sub pseudonimele V. Podriga, H. Richard, Gh. Pribeag), Ramiro Ortiz şi Mihail Dragomirescu (cu studii diverse), I. Netzler (care ulterior îşi va iscăli cronicile literare Ion Trivale), George Duma, A. Mândru, Cincinat Pavelescu, Leon Feraru, Emil Dorian (sub pseudonimul Castor şi Pollux), Wilhelm Nouăzecism Dicţionarul general al literaturii române 654 Schwefelberg (iscălind Ieronim Laurian), Mihail Sorbul, Elena Farago, Râul Teodorescu, D. Iacobescu, Cezar T. Stoika (toţi cu versuri). Forţe noi aduc, în 1912, filosofii Mircea Florian, Marin Ştefănescu, I. Brucăr şi Nae Ionescu (semnând N. C. Ionescu şi Mihai Tonca), criticul E. Lovinescu (e prezent la intervale mari), ca şi N. Davidescu, Adrian Maniu - autori proteiformi, abordând şi proza, şi teatrul, şi critica, nu numai literară, ci şi plastică şi dramatică -, Ion Vinea, Al. Iacobescu ş.a. Lor li se adaugă, în 1913, F. Aderca, foarte activ şi combativ, intrând în polemică, pe marginea existenţei simbolismului românesc, cu Ion Trivale, iar mai târziu, în 1914, vin la revistă Mihai Săulescu şi G. Bacovia. Grupul redacţional se sudează în anii premergători primului război mondial şi datorită unor întâlniri săptămânale, ce iau aspect fie de ciclu de conferinţe, fie de cenaclu deschis, ceea ce asigură N.r.r. o fizionomie distinctă între celelalte periodice. Redacţia mai întreprinde două anchete ample, una internaţională în 1913 — Problema balcanică în faţa Europei culte, cu participări notabile: Gustave Le Bon, Felix Le Dantec, Achille Loria, Wilhelm Wundt, Emile Boutroux ş.a - şi alta, restrânsă la hotarele ţării, în 1915 — Universitatea şi chestiunea naţională, cu puncte de vedere ale profesorilor universitari C. I. Dissescu, G. Ţiţeica, Constantin M. Sipsom, N. Măldărescu ş.a. Mult dezbătută este şi decizia istorică în faţa căreia se afla România, şi anume de partea căror Puteri să intre în război, atitudinea redacţiei fiind în genere pro Antantă. în acest sens, se publică studiile Imperialismul culturii germane de C. Antoniade şi Critica culturii germane de Virgil I. Bărbat. Notabil este şi un număr special Cervantes, prilejuit de tricentenarul morţii prozatorului spaniol. Nucleul tare al grupului redacţional se regrupează, reluându-şi activitatea în toamna anului 1918 prin iniţierea „Colecţiei cărţilor galbene" (în care apar broşurile Ce vrem? Catehism pentru sufletele nehotărâte, Un apostol al vieţii modeme: William James şi Glossa spiritului cărturăresc. încercare antiintelectualistă, scrise de C. Beldie şi D. Ioaniţescu), iar în vara lui 1919, prin editarea, în locul N. r. r,, a hebdomadarului „Ideea europeană". V. D. NOUĂZECISM. Termenul a fost creat spontan, după modelul celui — ceva mai vechi — de optzecism, mărturisind o intenţie polemică sau, în orice caz, una de individualizare şi definire programatică a unei promoţii literare. Cuvânt cu sens vag, ivit iniţial în sfera publicisticii, ulterior acceptat şi în terminologia criticii literare, n. este presupus a exprima concis şi sintetic particularităţile literaturii practicate de o serie de scriitori născuţi, în marea lor majoritate, în jurul anului 1960 şi afirmaţi la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Originea fenomenului se află în anii '80, când mai mulţi dintre cei mai importanţi membri ai promoţiei frecventează Cenaclul literar bucureştean Universitas, condus de Mircea Martin. Cenaclul s-a deschis în aprilie 1983 şi a funcţionat până în primele luni ale anului 1990, când s-a destrămat. Şedinţele aveau loc de regulă vineri seara, în localul Clubului Universităţii din Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 9. Timp de un an, Universitas a funcţionat în paralel cu Cenaclul de Luni, ulterior desfiinţat. A fost vizitat la început sporadic, mai târziu destul de consecvent, de „lunedişti", de scriitori din generaţia optzecistă, inclusiv dintre cei trăitori în provincie (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina). Din alte generaţii participa la lucrări poeta Angela Marinescu, ocazional fiind invitaţi şi alţi poeţi consacraţi — Ana Blandiana, Cezar Baltag ş.a. Cenaclul a avut şi câteva şedinţe în afara capitalei (de pildă, la Reşiţa sau la Timişoara, cu cenaclul animat de Livius Ciocârlie) şi a atras prezenţa unor tineri scriitori din provincie (Piatra Neamţ, Braşov, Satu Mare etc.). Dintre scriitorii care îşi descoperă şi consolidează vocaţia literară ori îşi definesc — sau redefinesc esenţial — viziunea şi maniera de creaţie în cadrul cenaclului sunt de menţionat Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Ioan Es. Pop, Cătălin Ţârlea, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu. Un adevărat „stâlp" al cenaclului, activ în toate genurile literare, era Horia Gârbea. De Universitas este legată, măcar în parte, şi activitatea altor scriitori mai tineri, precum Ramona Fotiade, ori membri ai „grupului de la Braşov" (Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea). Din impulsul de a-şi marca specificul generaţionist, şi prin opoziţie cu optzeciştii, apare ideea afirmării şi susţinerii n. Un nucleu cu deosebire activ îl vor forma Cristian Popescu, Cătălin Ţârlea şi Ioan Es. Pop - alături de ei aflându-se constant sau cu intermitenţe, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu ş.a. —, care sub tutela lui Laurenţiu Ulici editează, din noiembrie 1990 până în octombrie 1993 (cu o întrerupere între februarie 1991 şi septembrie 1992 un „Supliment de direcţie al revistei« Luceafărul »" intitulat „Nouăzeci". în privinţa „direcţiei" susţinute, sub titlul Un punct de plecare, editorialul primului număr afirmă între altele: „Generaţia NOUĂZECI şi-a făcut ucenicia literară în perioada de radicalism etic şi de reformism estetic impusă în anii '80 de generaţia predecesoare", iar accentul cade pe ideea de schimbare a paradigmelor: „Vrem să stabilim un alt raport între literatură şi biografie. Dacă la modernişti literatura era supraordonată biograficului, postmodernismul optzecist plasează textul şi asistenţa sa pe acelaşi nivel axiologic şi tipologic. Vom subordona întotdeauna textul literar existenţei, considerându-1 pe acesta doar un produs al procesului realizării de sine". Expuse în registrul publicisticii literare alerte, fără excese profesoral-dogmatice şi fără pretenţia de a se articula într-un „sistem" predictiv şi complet, precizări sunt formulate ulterior în special de Cristian Popescu şi Cătălin Ţârlea. Astfel, Cristian Popescu afirma: „Nouăzeci nu este numele unei promoţii literare, ci numele unei decade, al unui fragment de timp. [...] Ceea ce încercăm este să delimităm implicit un spirit literar al timpului în care trăim şi scriem. Cine suntem noi ai acestei persoane întâi plural a încercării ? Un grup de scriitori legaţi nu neapărat prin vârstă, ci prin diferite grade ale relaţiilor normale dintre semeni — de la prietenia directă şi o anume înţelegere comună a literaturii, până la, pur şi simplu, afinitatea spirituală". într-un editorial cu titlul reluat ulterior ca generic, Dinastia Caragiale, sunt avansate alte consideraţii care încearcă o definire an.: „Căutăm similitudini între coordonatele noastre interioare şi direcţiile de structură ale timpului şi locului în care trăim, adică vrem să aflăm ce anume ni se potriveşte şi poate fi generator de autenticitate literară în 655 Dicţionarul general al literaturii române Noul dialogul nostru cu lumea. în mod fatal, nu putem participa, aliniaţi cu toţii, după criterii de vârstă biologică, la definirea unei unice mentalităţi literare, zisă de generaţie." în acelaşi loc se mai afirma: „însuşi spiritul timpului obligă la o percepere acută a cotidianului. Literatura, în acest context, n-o putem înţelege decât ca o transcriere directă a realităţilor (nu neapărat a Realităţii). în acest fel este lesne explicabilă afinitatea noastră pentru modalităţi literare de gen Radu Cosaşu, Mircea Ivănescu sau Marin Sorescu din poemele epice, precum şi lipsa de aderenţă la formule estetice de tip Ana Blandiana, Ion Stratan sau Nichita Stănescu." în altă ordine de idei, o trăsătură esenţială a n. este considerată „radicalismul moral", asumat şi explicat de corifeii orientării. Revista „Nouăzeci" nu a fost totuşi una teoretică, ci una cu deschidere predilectă către cotidianul vieţii literare. Promovează texte publicistice literaturizate — după modelul caragialian —, dar şi beletristică propriu-zisă (proză, poeme etc.). în afară de Cristian Popescu şi Cătălin Târlea, care au o contribuţie majoră în fiecare număr, semnează constant Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu. Ceva mai rar se exprimă Dan Silviu Boerescu, Daniel Bănulescu, Vasile Petre Fati. Publică versuri Andrei Damian, Georgeta Manole, Alina Durbacă ş.a. Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici sunt prezenţi ca mentori discreţi ai noii orientări. Relaţiile cu generaţia optzecistă nu erau atât de tensionate cum s-ar putea crede: colaborează frecvent Florin Iaru, Ion Stratan, iar ocazional Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Liviu Ioan Stoiciu ş.a. Rolul de critic susţinător „din interior" şi l-a asumat — cu mare râvnă, aproape un deceniu, dar abandonându-1 după anul 2000 — Dan Silviu Boerescu, autor al mai multor volume de „ficţiuni critice" şi alcătuitor al unor consistente antologii. El a condus în a doua jumătate a anilor '90 Clubul Profesionist de Lectură al Muzeului Literaturii Române şi efemera — dar consistenta — revistă „ArtPanorama". Fără exclusivism, deschise scriitorilor din toate generaţiile, atât clubul, cât şi revista au fost cu precădere foruri de exprimare ale nouăzeciştilor. în general, se consideră că definitorie pentru literatura generaţiei '90 este — prin comparaţie cu cea a reprezentanţilor canonici ai generaţiei optzeciste, reputaţi drept textualişti extremişti, gratuit-ludici şi evazionist-livreşti — o mai mare aplecare către viaţă, către real, o pronunţată angajare existenţială faţă cu o realitate odioasă. In linii mari, caracterizarea ar putea fi adecvată, însă la o examinare nuanţată lucrurile nu se mai prezintă chiar atât de simplu. Pe de o parte, nu puţini optzecişti importanţi manifestau o deschidere certă, incontestabilă către real, către biografismul derizoriu sau către cotidianul sordid, precum şi o angajare puternică, o autenticitate ostentativă, deşi mediată de ingineria textuării. Pe de altă parte, nouăzeciştii sunt departe de a fi străini de rafinatele cuceriri ale scriiturii textualiste, iar sporul lor de gravitate şi realism este dublat uneori de o exacerbare a ludicului, dar nu pe coordonate livreşti, ci mai degrabă în registrul unei fronde dezabuzate. In focul unor confruntări polemice, optzeciştii i-au etichetat pe nouăzecişti drept continuatori — ori, mai bine zis, epigoni, imitatori inferiori esteticeşte — ai lor, în vreme ce nouăzeciştii, în replică, accentuează asupra diferenţelor. în acelaşi timp, scriitori din generaţii — ori promoţii — mai tinere, emergenţii „două-miişti", fie se revendică de la unele direcţii nouăzeciste în calitate de continuatori radicalizaţi ale acestora, fie le contestă nouăzeciştilor specificitatea, considerându-i o varietate de optzecişti. Toate aceste delimitări, adeziuni ori respingeri sunt deseori exagerate din raţiuni tactice în vâltoarea polemicilor vizând autopromovarea ori autolegitimarea „generaţionistă", în vreme ce o examinare atentă şi imparţială dezvăluie o realitate literară mult mai nuanţată, în care continuitatea şi ruptura stau într-un raport mai complex decât cel „aruncat" în disputele directe. De altfel, n. este încă prea recent pentru concluzii definitive. Nu toţi autorii care au debutat sau s-au afirmat în anii '90 pot fi consideraţi nouăzecişti, iar pe de altă parte, nu toţi au trecut prin Cenaclul Universitas ori pe la revista „Nouăzeci". Numele considerate reprezentative pentru orientare sunt Cristian Popescu, Mihai Gălăţanu, Cătălin Târlea, Radu Sergiu Ruba, Răzvan Petrescu, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Dan Silviu Boerescu, Daniel Bănulescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Radu Aldulescu. Repere bibliografice: Dan Silviu Boerescu, La noapte, pe strada Toamnei, Bucureşti, 1993; Dan Silviu Boerescu, Doamna Ovary (dicţionar antologic al generaţiei '90), Bucureşti, 1993; Dan Silviu Boerescu, Sfâşierea lui Morfeu (antologie a generaţiei '90), Bucureşti, 1994; Valeriu Bârgău, Generaţia'80: precursori şi urmaşi, Deva, 1999; Cărtărescu, Postmoder-nismul, 458-480; [Fenomenul nouăzecist], CC, 2000,9-12. N. Br. NOUL CURIER ROMÂN, gazetă politică şi literară apărută la Iaşi între 12 decembrie 1871 şi 5 iulie 1873; până la 19 februarie 1872 a ieşit de patru ori pe săptămână, iar după această dată de trei ori. Redactor a fost ardeleanul I. S. Bădescu, gazetar experimentat, coleg de redacţie peste câţiva ani la „Timpul" cu Mihai Eminescu şi prieten al poetului. Pentru un timp direcţia şi editarea gazetei vor fi asigurate de Theodor Codrescu şi apoi de I. M. Codrescu, dar un conflict cu redactorul duce la apariţia a două publicaţii cu acelaşi nume. De la 1 ianuarie 1873 Theodor Codrescu renunţă însă la editarea ziarului său şi titlul rămâne în proprietatea exclusivă a lui I. S. Bădescu. în N. c. r. se găseşte puţină literatură originală, mai ales reprodusă după publicaţii bucureştene sau din „Convorbiri literare": Cugetări de Alecu Russo, versuri de Grigore Alexandrescu, nuvele de C. D. Aricescu, poemul Dumbrava Roşie şi pasteluri de V. Alecsandri, nuvele ale lui Pantazi Ghica. Cu versuri şi proză sunt ISo. II de proba. Iaşi Tineri. 24 Decemvrie, 1871. J»o. 11 de probft. curierITromanu ' Apare de PATRU ORI pe septemână: .v. 1 x>uaiarţi, »t *$**»**>»*»• > f;- ^ i, vim w*. .• . •• • 2- :« ’ Bxiiatotw Bfcfrw»cftte na. « priaMUcis. «BWBtcriptel# napubUcaf* w voru *tâe« . ' ~ AWftMtveftîele J&jwîaW'U >'- - ---’•--- ' î'W'k* i%b- -Vfcwi;. KK cari ««b.-- hedaCTOOT: ION SCIPXONE BABîSCCr. i:»,30 t»i. Noul Dicţionarul general al literaturii române 656 prezenţi I. Ianov, I. Pop-Florantin şi V. Gr. Pop. Se mai publică poezia Viaţa la ţară a lui Al. Depărăţeanu şi versuri de Maria Suciu. Redactorul I. S. Bădescu, folosind şi pseudonimul Bihoreanul, e prezent cu fabule şi cu o culegere de poezii populare. Se dau şi câteva traduceri din Lamartine (reproduse după „Telegraphul") şi din Xavier de Maistre (tălmăcire de I. M. Codrescu). Colaborează şi Ion Creangă, atunci diacon, cu articolele Misiunea preotului la sate şi lezuitismul în România. R.Z. NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD, prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, apărută în 1648 la Alba Iulia. Continuând preocupările vechi de un secol pentru tălmăcirea textelor religioase în româneşte, dar şi ca urmare a unor iniţiative oficiale, ce intenţionau calvinizarea ortodocşilor ardeleni, traducerea, începută de ieromonahul muntean Silivestru, a fost coordonată de mitropolitul Simion Ştefan. Tipărirea acestei cărţi — Noul Testament sau împăcarea au leagea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru - este un eveniment important în istoria culturii române, datorită valorii lingvistice şi literare a textului, dar şi conţinutului prefeţelor. Prima, semnată de Simion Ştefan, demonstrează necesitatea răspândirii învăţăturilor evanghelice şi, prin urmare, a traducerii lor. A doua, Predoslovie cătră cetitori, nesemnată, se referă la traducători şi la modul lor de lucru, care constă în tălmăcirea directă a originalului grecesc, dar şi în urmărirea simultană a versiunilor slavonă şi latină. Alte precizări, precum necesitatea exprimării unitare (în urma constatării diferenţelor dialectale) prin folosirea cuvintelor unanim cunoscute (va deveni celebră comparaţia, folosită aici, a cuvintelor cu banii buni care circulă peste tot), atestă o lucidă conştiinţă lingvistică. în cuprinsul cărţii mai sunt incluse douăzeci şi trei de introduceri la diferite secţiuni, având valoarea unor texte originale, cu informaţii despre evanghelişti, apostoli şi despre locurile în care aceştia au trăit. Preocuparea pentru problemele de limbă se concretizează şi în explicarea pe marginea filelor a cuvintelor necunoscute sau în notarea unor sinonime, fapt considerat o primă încercare lexicografică la noi. Grija pentru o exprimare larg accesibilă, clarificările unor pasaje obscure până atunci, organizarea aproape didactică a materialului biblic, omogenitatea acestei masive lucrări au impus-o ca pe o mare reuşită a cărturarilor veacului al XVII-lea. Pe lângă întărirea unităţii lingvistice şi culturale a românilor şi ridicarea pe o treaptă superioară a posibilităţilor expresive ale limbii, Noul Testament de la Bălgrad a constituit un model pentru generaţiile următoare, în primul rând pentru traducătorii şi editorii Bibliei de la Bucureşti (1688). Ediţii: Noul Testament sau împăcarea au leagea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru, Bălgrad, 1648; ed. îngr. şi pref. Emilian, episcop al Alba luliei, introd. Nicolae Neaga, Virgil Cândea, Mircea Păcurariu, Grigorie T. Marcu, Florica Dimitrescu, Eva Mârza şi Iacob Mârza, Alba Iulia, 1988. Repere bibliografice: Iorga, Ist.lit relig., 171-173; Ist.lit.,1, 349-352; Ţepelea, Studii, 7-75; Dicţ. lit. 1900, 631-632; Maria Rădulescu, „Noul Testament de la Bălgrad" (1648). Modele şi izvoare, SCL, 1982,3. C. T. NOUTATEA, cotidian politic şi literar apărut la Iaşi între 22 iunie 1897 şi 1 ianuarie 1898. începând cu numărul 128 redactor responsabil va fi poetul Virgiliu N. Cişman. Jurnal independent, nesusţinut material de vreo grupare sau partid politic, N. a dat o mare atenţie rubricilor literare şi distractive, pentru a atrage astfel cititorii. Din echipa colaboratorilor fac parte poeţii Mihai Codreanu, Şt. Cruceanu, G. Botez-Gordon, A. Steuerman-Rodion, Adrian Millan, Eugen Herovanu şi D. Kamabatt. Primul dintre ei este şi cel mai activ, semnând, printre altele, Oda, poemul în proză Poeme barbare, satirele Masă de maus şi Mi-ar fi ruşine, poeziile Anul Nou şi Adio, ambele intrate în volumul Diafane. A Steuerman-Rodion traduce versuri din Heine şi Sully Proudhomme, Eugen Herovanu transpune din Goethe, Hugo şi Baudelaire, iar Mihai Codreanu din Byron. Ioan Adam colaborează cu schiţe din seria intitulată Poznăşii ţărăneşti, pe care o continuă şi în alte gazete şi reviste; câteva schiţe (Moravuri semite) îi aparţin lui A. Steuerman-Rodion. în foileton se publică Dubrovski de Puşkin, sub titlul, în manieră gazetărească, Răzbunarea unui fiu sau Viaţa unui haiduc rus. R.Z. NOUTATEA ILUSTRATĂ, periodic apărut la Iaşi, bilunar, apoi lunar, de la 1 noiembrie 1927 la 15 ianuarie 1928. Secretar de i t -J&r,.. NOUTATEA ILUSTRATĂ ZIXR INFORMATfV-ItUSTHAT ^ ? M ivi ^ M ^ . U| Ji;rf Al,rp .l-M-s IA 5 i fa îs *Mt' « « tem ftthM fimfei» «** ■<«« ţj 657 Dicţionarul general al literaturii române Novac redacţie: L. Paul. într-un Cuvânt către cititori publicaţia îşi anunţă intenţia „de a contribui la luminarea maselor" şi nu oricum, ci folosind ca principal mijloc de informare imaginea. Despre ideea de a scoate un magazin ilustrat, nu tocmai nouă în epocă, li se cere părerea, tot într-un articol inaugural, şi câtorva scriitori, între care Demostene Botez şi Ionel Teodo-reanu („O revistă ilustrată se adresează ochiului; n-ar fi rău să se adreseze şi creierului"). Deşi nu publică aproape deloc literatură, reproducerea poeziei Colindătorii de George Coşbuc şi traducerea unui fragment dintr-un roman de senzaţie al lui Gaston Leroux reprezentând excepţii, N. i. are totuşi câteva rubrici cu caracter literar: „în vitrina librăriei", „Curier literar", care cuprind însemnări despre scriitori români şi străini, despre opere recent apărute sau doar anunţate. Actualitatea culturală este oglindită şi într-o seamă de alte rubrici: „Noutatea ecranului", „Carnet teatral", „Noutatea teatrală", „Informaţii". Colaboratori: Sandu Teleajen, G. Spina. IM NOVAC, Constantin (15.VIII.1937, Constanţa), prozator. Este fiul Măriei (n. Cioconea) şi al lui Dumitru Novac, ceferist. Este absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân" (1955) şi al Şcolii Tehnice de Marină, ambele urmate în oraşul natal. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1962), activează ca asistent universitar la Institutul Pedagogic din Constanţa (1962-1966), ca redactor (1970-1971) şi redactor şef (din 1981) la revista „Tomis". Din 1995 este secretarul executiv al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Debutează cu o povestire în revista „Tribuna" (1963), iar în volum în 1970, cu o carte de nuvele, Cheltuieli de reprezentare. Colaborează la „Vatra", „Argeş", „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", „Convorbiri literare" ş.a. într-o cadenţă alertă, îi apare un număr impresionant de volume, cuprinzând proză scurtă sau roman: Adio, Robert! (1974) şi Separaţia bunurilor {1975), Cocorul de pază (1976), Fericit cel care ca Ulise... (1978), romanul Vară nebună cu bărci albastre (1983), Oameni, furtuni, vapoare (1984), Plutind avan pe marea cea adâncă... (1987), Punctul mort (1996) şi Povestiri arogante (2002). Semnează şi scenariile filmelor La porţile ţării (1971), Furtună în Pacific (1984), Puterea calorică a lemnului de palisandru (1985). Cea mai bună carte a lui N. este romanul Vară nebună cu bărci albastre, scris alert, în maniera lui Fănuş Neagu, cu un personaj tras parcă din proza optzeciştilor. Benito Macarie, profesor amator de „ghidărie" (agent turistic sezonist), îşi îngrămădeşte într-o epică plină de haz solitudinea, iubirile anonime, tribulaţiile mărunte. Toate simt pretext al unei satire acide, iar personajul „e elevat totuşi ideatic prin aspiraţia de a poseda o barcă albastră cu pânze galbene, un simbol exotic al libertăţii" (Marian Popa). SCRIERI: Cheltuieli de reprezentare, Bucureşti, 1970; Adio, Robert!, Bucureşti, 1974; Separaţia bunurilor, Bucureşti, 1975; Cocorul de pază, Bucureşti, 1976; Fericit cel care ca Ulise..., Bucureşti, 1978; Vară nebună cu bărci albastre, Bucureşti, 1983; Oameni, furtuni, vapoare (în colaborare cu Nicolae M. Balotă), Bucureşti, 1984; Plutind avan pe marea cea adâncă..., Bucureşti, 1987; Vânzătorul de enigme, Constanţa, 1993; Punctul mort, Constanţa, 1996; Povestiri arogante, Constanţa, 2002. Antologii: Vânză- torul de enigme, Constanţa, 1993 (în colaborare cu Ovidiu Dunăreanu). Traduceri: JohnNewcomb, Abandonaţi nava!, Bucureşti, 1984. Repere bibliografice: Al. Protopopescu, „Cheltuieli de reprezentare", TMS, 1970,12; Hristu Cândroveanu, Debutul unui prozator, R, 1971,3; Nicolae Manolescu, Tineri romancieri, RL, 1975, 45; Ion Istrate, „Separaţia bunurilor", ST, 1976, 1; Constantin M. Popa, „Separaţia bunurilor", R, 1976,3; Nicolae Motoc, „Cocorul de pază", TMS, 1976,4; Virgil Ardeleanu, „Cocorul de pază", ST, 1976,11; Alex. Ştefănescu, Peripeţii povestite la persoana întâi, „Scânteia tineretului", 1979, 9353; Sorin Titel, Patetism şi ironie, RL, 1983,23; Laurenţiu Ulici, „ Vară nebună cu bărci albastre", CNT, 1983,30; Cornel Regman, „ Vară nebună cu bărci albastre", VR, 1983,10; Liviu Petrescu, „Vară nebună cu bărci albastre", TR, 1985, 45; Marian Papahagi, Jurnal în „Arcadia", TR, 1987, 4; Nicolae Manolescu, Fantasticul moral şi satiric, RL, 1988,10; Geo Vasile, Romanul cu energie neconvenţională, LCF, 1997,4; Rusanda Mureşan, Scriitori constănţeni, ST, 1997,4-6; Dicţ. scriit. rom., III, 487-488; Popa, Ist. lit., II, 894-895; Dicţ. analitic, IV, 342-344. N. I. NOVAC, Elisaveta (18.X .1943, Cernişoara, j. Vâlcea), poetă. Este fiica Linei (n. Dumitraşcu) şi a lui Nicolae Niţă, ţărani. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti şi a lucrat ca profesoară în învăţământul preuniversitar. între 1971 şi 1973 face parte din redacţia revistei „Argeş", iar după 1990 conduce revista „Satul natal" din Piteşti. Debutul din 1966, în revista „Luceafărul", este urmat în 1973 de ciclul de versuri Mona Lisa, cu o prezentare de Gheorghe Tomozei, în suplimentul „Biblioteca «Argeş»". în 1981 îi apare volumul de versuri pentru copii Ochiul de basm. A colaborat la „Argeş", la publicaţiile pentru copii „Cutezătorii" şi „Luminiţa", la „Amfiteatru", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Flacăra", „Luceafărul", „România literară", „Vâlcea literară" ş.a. Este laureată a concursurilor de poezie „Nicolae Labiş" (Suceava, 1973), „Dragoş Vrânceanu" (Râm-nicu Vâlcea, 1983) ş.a. N. este o poetă pentru care copilăria există nu numai spre a fi evocată nostalgic sau întâmpinată cu compuneri didactice şi educative, dar şi ca vârstă adoptivă, cum ar fi spus Lucian Blaga. Ochiul de basm vestea o fină înţelegere a psihologiei infantile şi totodată vocaţia pentru perceperea mitico-magică a universului, într-o rostire caldă, muzicală, incantatorie. Cu Lemn de sticlă (1982) această percepţie se traduce în recuperarea purităţii şi a candorii, a puterii de a mai crede în „himere" şi, deopotrivă, în construirea unui univers cristalin şi transparent (sintagma titulară a cărţii nu se voia doar o alăturare şocant-suprarealistă), dominat de lumină. Aer, cer, zbor, aripă, ninsoare se instituie în cuvinte-cheie, metamorfozând şi diafanizând teluricul: „Ninsoarea iarăşi podideşte cerul/ şi drumul se transfigurează/ pierdut înspre real". Acum apar mai clar direcţiile pe care va evolua lirica sa: proiecţia unei lumi solare, din ce în ce mai îndepărtată de materie, şi, în paralel, amintirea satului natal tradiţional şi resuscitarea valorilor lui agresate de rostogolirea precipitată şi brutală a istoriei; declin biologic (de unde elegia senectuţii), declin sufletesc şi înstrăinare a identităţii ancestrale (o uşoară notă subversivă nu lipseşte). în pofida unor accente elegiace, dominante rămân însă, pe de o parte, solaritatea contagioasă Novac Dicţionarul general al literaturii române 658 atât la nivelul notaţiei pasteliste, cât şi la cel simbolic, al transgresării materiei, iar pe de alta, capacitatea de a privi lumea printr-un ochean care o face miraculoasă. De altfel, poeta mărturiseşte într-o Baladă-autoportret că descinde dintr-o ţară de basm. Dacă tematica ancestralului se concentrează reprezentativ în Părinţii (1983) şi în Casa cu greieri (1984), volumul Grădina Salamandrei (1987) sintetizează paradigmatic poezia extazului vital şi a elanului ascensional al spiritualizării şi al absolutului. Cartea, constând dintr-un singur poem, are o construcţie care ea însăşi induce acest sens al depăşirii particularului şi mundanului. Lumină din iubire (1997) şi îngerii (2002) conţin versuri religioase, într-un limbaj simplu şi adesea didactic, însă reuşind să creeze ambianţa de intimitate şi de ritual propice comunicării-comuniune. SCRIERI: Ochiul de basm, pref. Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1981; Lemn de sticlă, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1982; Părinţii, Bucureşti, 1983; Casa cu greieri, Bucureşti, 1984; Planeta bunicilor, Bucureşti, 1985; Grădina Salamandrei, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1987; ed. Piteşti, 1999; Copacul cu stele, Bucureşti, 1991; Lumină din iubire, Piteşti, 1997; Umbra. Poeme pentru părinţi, Piteşti, 2001; îngerii, Piteşti, 2002. Repere bibliografice: Voicu Bugariu, Două volume de versuri, LCF, 1981,51; Carolina Ilica, A vedea cu ochi de basm, „Scânteia tineretului", 1982, 10 217; Laurenţiu Ulici, Din demult..., RL, 1982, 46; Gheorghe Grigurcu, Triptic liric feminin, VR, 1983, 5; Nicolae Oprea, Poezia spaţiului natal, ARG, 1984,10. N. M. NOVAC, Nicolae (pseudonim al lui Aurel D. Bugariu; 27.111.1919, Moldova Nouă), poet, prozator şi traducător. Este fiul Anei (n. Gruescu) şi al lui Dumitru Bugariu. Urmează şcoala primară în localitatea natală, iar liceul la Bozovici şi Oraviţa, absolvindu-1 în 1938. Frecventează doi ani cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Debutează cu versuri în revista „Carasul nou" (1935) şi colaborează la „Fruncea", „Reşiţa", „Universul literar", „România literară", „Dacia rediviva", „Ardealul". Mobilizat pe front ca sublocotenent de cavalerie, participă la luptele din Crimeea şi, după întoarcerea armelor, la cele din Ungaria. Cade prizonier în ianuarie 1945, în ţară acordându-i-se în lipsă Ordinul de Cavaler cu Panglică „Virtutea militară" şi „Frunză de stejar" pentru acte de vitejie pe frontul din Ungaria. Fiind în Germania, refuză repatrierea şi îşi continuă studiile trei ani la Universitatea din Erlangen (istoria artei, ziaristică, istoria muzicii). In 1954 se stabileşte în Statele Unite ale Americii. Lucrează ca funcţionar la o fabrică din Indiana (1954-1983). Editează, mai întâi în Germania şi apoi în Indiana, revista „Vers" (1951-1957), destinată să cultive valorile tradiţionale româneşti. Va fi realizatorul unui program radiofonic în limba română la Gary (Indiana), ce va rezista treizeci şi cinci de ani neîntrerupt. Redactor la ziarul „America" (Cleveland), va colabora şi la „înşir'te mărgărite", „Exil", „Căminul" (Brazilia), „Carpaţii" (Spania), „Cuvântul românesc" (Canada), „Libertatea" (SUA), „Revista scriitorilor români" (Germania). Debutează editorial în ţară (sub numele real) cu volumul de schiţe şi nuvele încrustări în bancă (1939), urmat în 1941 de romanul Dragoste albă. în exil scrie şi publică în limba română poezie — Magul care-şi caută steaua (1951), grupajul Catapetesme, în volumul colectiv Poeme fără ţară (1954, împreună cu Vasile Posteucă şi N.S. Govora), Ultimul învins (1965) —, grupajul de nuvele La capătul drumului, în volumul colectiv Poveşti fără ţară (1957, împreună cu Faust Brădescu şi N.S. Govora) şi volumul de proză scurtă Cetăţi sfărâmate (1973). în 1982 i-a apărut o culegere de nuvele în limba germană: Sturm und Peuer. Poemele din Catapetesme sau din ciclul Ultimul învins, al căror spirit se resimte de înrâurirea lui St. O. losif, Octavian Goga şi Aron Cotruş, îl aşază pe N. în rândul dezrădăcinaţilor mesianici care îşi cântă durerea în accente patetice, cu o evidentă apetenţă mistică: „L-am poftit să ia loc, să şadă la masă.../ — Doamne — i-am zis — a venit ceasul întoarcerii acasă?/ M-a privit tăcut, apoi şi-a întors în altă parte faţa,/ şi-am înţeles atunci că prin străini aveam să-mi/ sting dorul de ţară şi viaţă.../ — Nu-mi certa, Doamne, slăbiciunea — l-am rugat — nu mi-o certa,/ precum crezi, aşa facă-se voia Ta.../ Mă sfâşia dorul de Ţară şi fraţi,/ dorul de Carasul meu drag şi de îndureraţii/ Carpaţi,/ aş fi vrut să-i revăd cât mai degrabă, cât mai/ curând,/ să nu-i port, ca pe-o icoană, numai în suflet şi-n gând... Cu capul proptit pe umărul meu,/ a plâns împreună cu mine, aseară, Dumnezeu" (Lacrimi). Versurile sunt alteori îndatorate poeziei populare, asimilând rostirea, timbrul proprii doinei, bocetului, colindei sau cântecului haiducesc. Dezrădăcinarea atrage după sine pierderea sentimentului identităţii: „Nu ştiu. Mă caut. Dar nu mai sunt eu!", declară, arghezian, poetul. Şi poeziile erotice sunt influenţate de Arghezi: „Ţi-am căutat părul, fruntea şi genele,/ Ochii tăi albaştri şi sprâncenele,/ Grumazul, umerii rotunzi şi mâinile care/ Ştiu să te-nfioare-n dezmierdare..." (Cântec pustiu). Nuvelele de maturitate ale lui N. sunt reunite în secţiunea La capătul drumului din volumul colectiv Poveşti fără ţară şi în Cetăţi sfărâmate. Primele sunt cinci povestiri cu tematică diversă, cu tentă nostalgic-sentimentală, întrupând personaje puternice, cum este Dora, din Strada florilor, patroană de bordel, victima unui destin tumultuos şi nefericit, dar animată de voinţă şi omenie, sau Annemaria, din nuvela omonimă, care pe fondul traiului plin de privaţiuni din Germania sfârşitului de război, îndrăgostită, se sinucide când e bănuită de infidelitate. Alteori, povestea de dragoste se împleteşte cu lupta împotriva prigoanei instituite de dictaturile de tot felul (antonesciană, în într-o noapte de toamnă, sau comunistă, în La capătul drumului). Străbătute de patriotism şi de aversiune faţă de regimul stalinist sunt şi prozele din Cetăţi sfărâmate. Povestirea Dubla crimă de pe strada Speranţei are în centru o vendetă îndreptată împotriva unui miliţian care şi-a ucis fosta soţie, şi o faptă eroică, aruncarea în aer a rezervelor de benzină dintr-o garnizoană sovietică. Marcate însă de maniheism în crearea personajelor şi a situaţiilor, prozele nu se ridică la valoarea poeziei pe care o scrie N. SCRIERI: încrustări în bancă, pref. Grigore Bugarin, Reşiţa, 1939; Dragoste albă, Bucureşti, 1941; Magul care-şi caută steaua, Paris, 1951; Catapetesme, în Poeme fără ţară, pref. Aron Cotruş, cu desene de Eugen Drăguţescu, Madrid, 1954; La capătul drumului în Poveşti fără ţară, Madrid, 1957; Ultimul învins, pref. Vasile Posteucă, Cleveland, 1965; 659 Dicţionarul general al literaturii române Novăceanu Cetăţi sfărâmate, Hamilton (Canada), 1973; Sturm und Feuer, Miinchen, 1982. Ediţii: Poeme din închisori, Madrid, 1970 (în colaborare cu Vasile Posteucă şi Nicholas Dima). Traduceri: Tălmăciri din lirica amerindiană, introd. George Ciorănescu, Miinchen, 1977; Tălmăciri din lirica americană, Miinchen, 1979; Kahlil Gibran, Profetul, introd. George Ciorănescu, Miinchen, 1979, Maxime şi cugetări, Madrid, 1980. Repere bibliografice: MarinSârbulescu, „Dragoste albă", „Albatros", 1941, 3-4, 6; Î.G. Dimitriu, „Magul care-şi caută steaua", „înşir'te mărgărite", 1952, 78; Vasile Posteucă „Poveşti fără ţară", „America", 1958, 53; Ovidiu Vuia, „Catapetesme", „Cuvântul românesc" (Hamilton), 1982, 70; Ion Cristofor, Nicolae Novac sau Spovedania omului învins, ST, 1995,1-2; Popa, Reîntoarcerea, 172-177; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 209-211; Dicţ. scriit. rom., III, 2001, 488-490; Manolescu, Enciclopedia, 541-542. A.F. NOVĂCEANU, Darie (8.V.1937, Crasna, j. Gorj), poet, eseist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Roangheş) şi al lui Constantin Mituţoiu, ţărani. A făcut clasele primare în comuna natală, o şcoală medie tehnică de construcţii feroviare şi Liceul „Nicolae Bălcescu" (1952-1959) la Craiova, iar la Bucureşti a urmat Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice (1957-1962). Lucrează ca redactor la revistele „Secolul 20" (1962-1964), „Luceafărul" (1966-1966), „Gazeta literară" (1966-1968) şi ca funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe (1966). în 1990, odată cu apariţia noii serii a ziarului „Adevărul", devine director, funcţie pe care o deţine până în 1992, când este numit ambasador în Spania (1992-1997). Debutează cu versuri în antologia colectivă Oltenia literară (1955), iar individual, cu placheta Autobiografie, în 1962. Colaborează la „Tânărul scriitor", „Lumea", „Luceafărul", „Contemporanul", „România literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Familia", „Steaua", „Tribuna", „Orizont" ş.a. A tradus din opera unor scriitori precum J. L. Borges, }. M. Castillo-Navarro, Luis de Gongora, J. J. Armas Marcelo, J. R. Jimenez, Federico Garda Lorca, Gabriel Garda Mârquez ş.a., în 1991 reunind tălmăciri proprii în antologia Valori eterne ale poeziei hispane. Poezia din volumul Tehnica umbrei (1970) propune o formulă poetică modernă, marcată de o sensibilitate asociativă capabilă să surprindă viziuni esenţiale în imagini atent stilizate. Vocea poetică este lucidă, tonul detaşat, ceea ce duce la austeritate emoţională, în versuri ce problematizează discret, dar fără fior. împătimit de literatură, N. apelează din plin la semnificaţii de sorginte livrescă, la motouri şi trimiteri, într-o dicţie în care notaţiile eliptice cenzurează trăirea lirică. Metaforă plurivalentă, umbra este duhul lucrurilor şi al fiinţelor, „Scoasă-n afară, sângerează, / Ruptă de ele, dizolvă, ucide", sub stăpânirea ei „Trandafirii devin schelete triste, iar muzica / Putrezeşte lângă cenuşa lor". Umbra „creşte singură, unde-i lumină / Şi poate umili lumina", „călătoreşte uşor şi repede, măsură a timpului, dar şi a curajului inutil, a speranţei vane, a tristeţii unui gând" (Poem în picioare), o oglindă a egolatriei distrugătoare (Narcis orb, încă o dată). în poezia 33. O umbră dinspre tată, metafora câştigă un plus de căldură ce animă lirismul lucid şi rezervat. în Există nopţi (1973) se observă o modificare a registrului poetic şi a reţelei imagistice. Demarând greoi, poemele transmit neliniştea autorului obsedat, la vârsta maturităţii, de vacuitatea cuvintelor, pe care o simte ca pe o trădare — cuvintele „s-au sfârşit desprinse / din coaja sunetelor crudă / monezi uşoare pentru schimbul / de necunoaşteri şi-ndoieli". Salvatoare sunt racordarea la matca formativă şi retrăirea copilăriei, timp de inalterabilă prezenţă când sintagmele, azi terne, erau generos semni-ficante. Decurge de aici apariţia recurentă a unor imagini precum „primul ţărm", „palisade pururi verzi / de sarmize-getusă", „umbre de părinţi / stratificate ca o frunză", din care creşte treptat „rostirea patriei" ce configurează, în ciclurile volumului, diferite ipostaze, nu întotdeauna convenţionale, ale ideii de patriotism. Hispanist apreciat, N. a publicat câteva cărţi ce cuprind mai cu seamă note de călătorie, vădind buna cunoaştere a culturii din America Latină, fără ca substanţa lor să fie în primul rând documentară, ci mai curând un percutant comentariu de istorie a civilizaţiilor: OraAmericii Latine (1971), Havana (1974), Precolumbia. Teritoriul miturilor astrale (1975). Specializat în traducerea literaturii de limbă spaniolă, el va da, bunăoară, o versiune la poemul Polifem şi Galateea (1982) al lui Gongora, vădind deopotrivă talent poetic şi erudiţie. Limbajul marelui liric al barocului spaniol, printre cele mai inovatoare şi încifrate, considerat de mulţi intraductibil, este convertit în versuri pline de muzicalitate, păstrând intacte simbolistica insolită, bogăţia aluziilor, sintaxa aparte. Urmărind deopotrivă echivalarea sensului şi familiarizarea cititorului român cu universul marelui spaniol, volumul, distins cu Premiul Naţional al Spaniei pentru transpunerea scriitorilor spanioli în limbi străine, cuprinde un studiu despre temele şi sursele lui Gongora, impactul gongorismului, o bibliografie selectivă, precum şi comentarii de substanţă şi interpretări aplicate la fiecare operă tălmăcită. Şi volumului Moartea şi busola, povestiri de Jorge Luis Borges, i s-a acordat în 1972 Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Culegerea Valori eterne ale poeziei hispane ilustrează prin selectarea şi transpunerea versurilor unor autori din douăzeci de ţări perioada modernă şi contemporană a liricii de limbă spaniolă. Dincolo de timbrul propriu al fiecărui poet, N. descoperă contribuţiile unificatoare ale modernismului: înnoirea tehnicii poetice, revigorarea imaginilor, stimularea interpretării. Activitatea de traducător este completată de cea de antologator: a alcătuit şi tradus antologii de poezie braziliană, chiliană, cubaneză şi din Costa Rica. De asemenea, a tradus poezie românească în mai multe antologii, iar în volume distincte, din lirica lui Tudor Arghezi, G. Bacovia şi Lucian Blaga. SCRIERI: Autobiografie, Bucureşti, 1962; Păsări de lut, Bucureşti, 1966; Noaptea, pe drumurile Italiei, Bucureşti, 1968; Tehnica umbrei, Bucureşti, 1970; Peisaj în mişcare, Bucureşti, 1971; Ora Americii Latine, Bucureşti, 1971; Există nopţi, Bucureşti, 1973; Havana, Bucureşti, 1974; Federico Garda Lorca, Bucureşti, 1974; Precolumbia. Teritoriul miturilor astrale, Bucureşti, 1975; Insulele Canare, Bucureşti, 1981; Hombres en las orillas, Ciudad de Mexico, 1983; Efectul oglinzii, Bucureşti, 1983; întoarcerea gladiatorului, Bucureşti, 1986; Lumina toamnei, Bucureşti, 1987; Reporter în piaţa ghilotinei, Bucureşti, 1990; El estado del tiempo, Madrid, 1993; Novăceşti Dicţionarul general al literaturii române 660 Descântec întru adormirea corupţiei, Bucureşti, 1997. Traduceri: J. M. Castillo-Navarro, Moarte la licitaţie, pref. trad., Bucureşti, 1963; Emesto Sâbato, Tunelul, pref. trad., Bucureşti, 1965, Abaddon exterminatorul, pref. trad., Bucureşti, 1986; Carmen Laforet, Neant, pref. trad., Bucureşti, 1967; Antologia poeziei braziliene, îngr. trad., Bucureşti, 1970; Juan Ramon Jimenez, Platero şi eu, pref. trad., Bucureşti, 1966, Poeme, Bucureşti, 1971; Poesia rumana contemporânea, Barcelona, 1972; Lucian Blaga, En el gran correr - în marea trecere, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1972; Jorge Luis Borges, Moartea şi busola, pref. trad., Bucureşti, 1972; Nicanor Parra, Viciile lumii modeme, pref. trad., Cluj, 1973; Federico Garda Lorca, Poezii Bucureşti, 1974, Carte de poeme, Bucureşti, 1986; Antologia de la narrativa rumana contemporânea, îngr. trad., Madrid, 1974; George Bacovia, Plombo-Plumb, ed. bilingvă, Bucureşti, 1974; Hristos Ziatas, Sub pleoapele cucuvaei, pref. trad., Bucureşti, 1974; Memoria de las rosasfloridas. Selecciân de poesia rumana del siglo veinte, îngr. trad., Bucureşti, 1975; Poezie contemporană din Costa Rica, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1975; Tudor Arghezi, Palabras adecuadas — Cuvinte potrivite, ed. bilingvă, Bucureşti, 1977; Antologia de la poesia rumana contemporânea, îngr. trad., Bucureşti, 1977; Puerta abierta, Ciudad de Mexico, 1977; Gabriel Garda Mârquez, Fantastica şi trista istorie a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Miruna Novăceanu), Toamna Patriarhului, pref. trad., Bucureşti, 1979; J. M. Caballero Bonald, Agata ochi de pisică, postfaţa trad., Bucureşti, 1979; Washington Irwing, Povestiri din Alhambra, pref. trad., Bucureşti, 1979; Antologia poeziei chiliene, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1980; Alvaro Mutis, Poemele lui Maqroll El Gaviero, pref. trad., Bucureşti, 1980; Guillermo Vilas, Cântece în patru vânturi, pref. Victor Bănciulescu, Timişoara, 1981, Roza Vânturilor, Timişoara, 1984; Luis de Gongora y Argote, Polifem şi Galateea, îngr. trad., Bucureşti, 1982; Felix Grande, Poezii, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1982; J.J. Armas Marcelo, Starea de comă, pref. trad., Bucureşti, 1982; Dario Samper, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1982; George Uscătescu, Erasmus, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1982; Luis Alberto Machado, Imn materiei, Bucureşti, 1983; Luis Pastori, în spatele oglinzii, Bucureşti, 1983; Octavio Paz, Piatra soarelui, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1983; La poesia rumana, îngr. trad., La Habana, 1984; O sută de ani de poezie cubaneză, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1988; Gonzalo Torrente Ballester, Bucurii şi umbre, I-III, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Miruna Ionescu); Valori eterne ale poeziei hispane, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1991. Repere bibliografice: llie Constantin, „Tehnica umbrei", RL, 1970,41; Bejan Crăciun, „Tehnica umbrei", F, 1970,12; Victor Felea, „Antologia poeziei braziliene", TR, 1971,3; Al. Căprariu, Darie Novăceanu, TR, 1971, 8; Radu Mareş, „Ora Americii Latine", TR, 1971,35; George Muntean, „Peisaj în mişcare", ST, 1972,6; Eugen Dorcescu, „Există nopţi", 0,1974, 8; Piru, Poezia, II, 166-169; Firan, Macedonski-Arghezi, 334-338; Edgar Papu, Un monument editorial, FLC, 1982,46; Dan Munteanu, Maturitate artistică şi erudiţie, FLC, 1982,46; Lucian Alexiu, Eterna reîntoarcere, O, 1986,30; Liviu Papadima, „întoarcerea gladiatorului", TBR, 1986,326; Mircea Iorgulescu, Centrul de greutate, RL, 1987, 52; Gabriel Rusu, Poeme pentru despărţire, TMS, 1988, 3; Pia Brânzeu, Răsfrângerile toamnei, 0,1988,11; Grete Tartler, Fulgere în labirint, RL, 1996,29; Dicţ. scriit. rom., III, 490-492; Popa, Ist. lit., II, 447; Firan, Profiluri, II, 126-129. II.C. NOVĂCEŞTII, ciclu de balade populare având ca protagonişti pe Novac, Balaban, Gruia şi Ioviţă, din neamul Novăceştilor. Cuprinde tipuri din categoriile de balade fantastice (Novac şi Zâna, însurătoarea lui Gruia cu fata sălbatică, Novac şi Dârvij, Gruia şi şarpele, Gruicea) şi vitejeşti (Gruia captiv în Ţarigrad, Aniţa (Lidva) crâşmăriţa, însurătoarea lui lovită cu fata cadiului, Gruia la arat, Gruia-femeie şi turcii, însurătoarea lui Gruia cu fata birtăşiţei din Dodrin, Novac vinde pe Gruia, Turcul şi Novăceştii, Novac şi Balaban, Gruia scapă pe Novac legat de turci). Aria de răspândire este întinsă, cuprinzând şi Peninsula Balcanică. Numele eroilor acestui ciclu este comun la români şi la slavii de sud, mai ales la bulgari, dar acţiunile lor apar deosebite în folclorul românesc faţă de cel balcanic. în cronicile din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea este atestat ca personaj cu existenţă reală Baba Novac, sârb de origine, căpitan de oşti al lui Mihai Viteazul. Plecând de la numele lui, B. P. Hasdeu a presupus că variantele româneşti provin din baladele sârbeşti, teorie susţinută şi de N. Iorga, iar ulterior de D. Marmeliuc, Lucian Costin, Gh. Vrabie. Alţi cercetători, ca D. Caracostea, Traian Ionescu-Nişcov, Al.I. Amzulescu, Adrian Fochi, adepţi ai teoriei originii autohtone a baladei populare româneşti, au considerat că nu trebuie să se plece de la existenţa istorică a lui Baba Novac. De altfel, Hasdeu însuşi observase că în Baba Novac poporul a contopit mai multe personaje reale şi imaginare. In tradiţia populară „novaci" sunt numiţi la români şi primii locuitori, „uriaşii", de la care ar fi rămas nume de munţi şi toponimul Brazda lui Novac. Tematica ciclului novăcesc în folclorul românesc este deosebită de cea bulgară, sârbă sau croată. Faptele se desfăşoară în cadrul familiei patriarhale, bătrânul Novac este personajul cel mai autoritar din familie, fiind caracterizat prin vitejie, prudenţă şi înţelepciune. Eroul principal al ciclului românesc despre Novăceşti este însă Gruia, fiul lui Novac, în jurul căruia se desfăşoară cel mai adesea acţiunea. E un tânăr dinamic, dar nechibzuit, care în isprăvile sale are mereu nevoie de ajutorul tatălui. Ioviţă e nepotul lui Novac, iar Balaban, fratele bătrânului. Toţi trăiesc la curţile lui Novac, localizate „în munţii Cătrinului" ori „Pe culmiţa dealului, / Dealului Ardealului" sau „Sub seninu cerului, / La aripa norului". Motivul tematic principal este însurătoarea lui Gruia. în baladele mai vechi, din categoria celor fantastice, eroul trebuie să-şi dovedească vitejia în lupta cu fata sălbatică sau cu şarpele, să răpească o zână, să aducă mărul de argint de peste Marea Neagră, să se lupte cu viteazul Dârvij, încercări ce amintesc de basm. în cântecele bătrâneşti ale acestui ciclu dintr-o epocă mai târzie, Gruia (sau Ioviţă în unele variante) vrea să se însoare cu fata cadiului, nepoata împăratului din Ţarigrad, pe care o răpeşte din grădina palatului. Lupta se dă de data aceasta între cadiu şi bătrânul Novac, venit la timp pentru a-şi salva fiul (sau nepotul). Un motiv foarte răspândit al ciclului se referă la plecarea lui Gruia la Ţarigrad. Neascultând sfaturile bătrânului de a fi prudent, el trage la cârciuma împăratului, „la Aniţa crâşmăriţa", care duce veste împăratului despre purtarea ciudată a drumeţului. Gruia este prins de turci numai după ce, la sfatul împăratului, Aniţa îl îmbată, apoi e închis trei ani (în alte variante, şapte sau nouă ani), până când Novac trimite un corb să îl caute. Corbul îl află la închisoare, iar bătrânul Novac, travestit în călugăr, pleacă la Ţarigrad. La refuzul turcilor de a-i da fiul, Novac recurge la şiretlicul cu galbenii aruncaţi pe jos la care se reped paznicii, şi 661 Dicţionarul general al literaturii române Novăceştii în acest timp el îl eliberează pe Gruia. Cei doi nimicesc o armată întreagă de turci şi se întorc la curţile lor, „Către Ţara Românească,/ Fapta să şi-o povestească". Un subiect rar, cu caracter local, cunoscut însă şi la bulgari, este Gruia la arat Mama îl sfătuieşte pe Gruia să renunţe la lupte şi să aibă grijă de gospodărie. Gruia îi urmează sfatul şi pleacă împreună cu sora lui la arat. Nu peste mult timp apar turcii, pe care Gruia îi răpune, apoi, spunându-i mamei că a terminat lucrul, o cheamă să-i arate „rodul". Mai puţin răspândit este motivul travestirii lui Grtiia în femeie pentru a-i ademeni pe turci, unul asemănător întâlnindu-se şi la sârbi. Baladele româneşti despre Novăceşti sunt realizate cu mijloace artistice din fondul tradiţional autohton. în cântecele bătrâneşti aparţinând categoriei eroico-legendare se întâlnesc elemente din basme: fabulosul, fiinţe monstruoase (fata sălbatică, Dârvij, balaurul) sau procedee caracteristice basmului: formule introductive şi finale, întreita repetiţie a acţiunii, hiperbola descriptivă (ca în portretul fetei sălbatice: „Buzele ca clisele, / Măselele ca piuăle, / Mânele ca bârnele, /[...] Iar dinţii ca lopeţile") ş.a. De asemenea, prin trăsăturile sufleteşti şi fizice Novăceştii amintesc de personaje din basme. în baladele vitejeşti ale ciclului, proporţiile fantasticului se diminuează. Se mai păstrează hiperbola în relatarea unor acţiuni (Gruia bate singur cinci sute de turci şi ucide o armată numai cu grindeiul plugului) sau în realizarea unor portrete, cum este cel al lui Gruia, făcut de Aniţa crâşmăriţa: „Căutătura lui / Seamănă cu-a lupului, / Mustăţile-i ca la rac / Şi le-noadă după cap, / Face nodul cât pumnul / Şi rânjeşte ca ursul, / De bubuie tot locul". în privinţa circulaţiei motivelor, cele mai frecvente apropieri se pot face între unele variante româneşti şi bulgare. Subiectul din Novac şi Zâna apare şi în baladele bulgăreşti, unde este însă mai dezvoltat. Motivul tematic din Aniţa crâşmăriţa se află la bulgari într-o singură variantă, iar cel din Gruia la arat nu are o răspândire prea largă, în timp ce motivul corbului şi cel al travestirii în haine călugăreşti se întâlnesc în mai toate literaturile sud-slave, unde corbul prevesteşte nenorociri, spre deosebire de baladele româneşti, în care el este solul eroului întemniţat. Baladele româneşti despre Novăceşti din categoria celor fantastice sunt răspândite în Banat şi simt cele mai vechi variante ale acestui ciclu. în Muntenia au circulat baladele Gruia la Ţarigrad, Ioviţă şi fata cadiului, în Oltenia — Aniţa (Lidva) crâşmăriţa şi însurătoarea lui Ioviţă, în Moldova — Aniţa crâşmăriţa. Ciclul Novăceştii a polarizat episoade şi teme variate: lupta lui Gruia cu şarpele uriaş aminteşte balada lovan Iorgovan, iar Gruia la arat are legătură cu balada Tanislav, din ciclul dunărean. în 1879, urmărind să reconstituie întreg ciclul novăcesc, At. M. Marienescu realiza epopeea Novăceştii, în care aranja episoadele cronologic şi intercala fragmente din mai multe variante în aceeaşi baladă. Procedeul a fost criticat de B. P. Hasdeu şi V. Alecsandri, iar Academia Română a refuzat publicarea lucrării. Au existat mai multe încercări de prelucrare cultă. Din ciclul novăcesc St. O. Iosif alege momentul petrecerii celor trei voinici la crâşma Aniţei, pe care îl versifică în poezia Aniţa crâşmăreasa, urmată de balada Gruia. Petre Dulfu versifică douăzeci şi patru de episoade în ciclul Gruia lui Novac (1913), într-o formă apropiată de cea populară, ceea ce a făcut ca versurile lui să se răspândească în popor. în Moldova circulă ca urătură de Anul Nou în special Gruia la arat şi Gruia în Ţarigrad. Astăzi baladele româneşti despre Novăceşti se întâlnesc mai rar, chiar în Banat, zona lor de maximă frecvenţă în trecut, deseori fiind contaminate cu alte motive. Surse: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, 77-81, 144-147, 149-151; Simion FI. Marian, Poezii poporale române, Cernăuţi, 1873,71-85,142-150,171-180; I. Pop-Reteganul, Trandafiri şi viorele, Gherla, 1884, 57-78; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, 614-615; Dimitrie Vulpian, Poezia populară pusă în muzică, Bucureşti, 1886, 56-57, 78-79, 85-86; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893,284-317; Gh. Cătană, Balade poporale din gura poporului bănăţean, Braşov, 1895, 108-114, 124-134; C. Rădulescu-Codin, Din Muscel. Cântece poporane, I, Bucureşti, 1896, 263-267; G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, 1899, 13-22; Avram Corcea, Balade poporale, Caransebeş, 1899, 81-118, 125-131; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Bucureşti, 1900, voi. I, partea 1,106,261, partea II, 733-734, 1238-1240; Enea Hodoş, Poezii poporale din Banat, voi. II: Balade, Sibiu, 1906, 100-138; Iosif Popovici, Poezii populare române, voi. I: Balade populare din Bănat, Oraviţa, 1909,99-113; Al. Vasiliu, Cântece, uraturi şi bocete de ale poporului, Bucureşti, 1909, 14-16, 67-68; N. Păsculescu, Literatură populară românească, Bucureşti, 1910, 255-263; Tudor Pamfile, Cântece de ţară, Bucureşti, 1913,89-91; G. Giuglea, G. Vâlsan, De la românii din Serbia, Bucureşti, 1913,19-23,155; Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului, Bucureşti, 1915, 183-189; Ion Buzdugan, Cântece din Basarabia, I, Chişinău, 1921,180-186, II, Craiova, 1928, 132-133; Ion Bârlea, Literatură populară din Maramureş, îngr. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1968,15-22; Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, 87-89, 106; Gh. Cardaş, Cântece poporane moldoveneşti, Arad, 1926,116-119; Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrâni, îngr. şi pref. Gheorghe Macarie, Bucureşti, 1973,314-317,322-324; Gruia Viteazul şi tatăl său Novac, Gherla, 1928; C. Sandu Timoc, Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introd. N. Cartojan, Craiova, 1943, 75-90, 93-116; C. Sandu Timoc, Cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, 1967, 83-87, 130-135, 146-155; C. S. Nicolăescu-Plopşor, Balade olteneşti, Bucureşti, 1961, 53-57, 89-97; Folclor din Moldova, Bucureşti, 1969, I, 294, II, 648-657; At M. Marienescu, Novăceştii, îngr. Eugen Blăjan, Bucureşti, 1970; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974, 145-174; Nicolae Densusianu, Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti. Texte poetice din răspunsurile la „chestionarul istoric" (1893-1897), îngr. şi introd. I. Oprişan, Bucureşti, 1975,122-132,247-248. Repere bibliografice: B. P. Hasdeu, Baba Novac, „Columna lui Traian", 1876, 4; D. Marmeliuc, Figuri istorice româneşti în cântecul poporal al românilor, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXXVII, 1914-1915; Vasile Bogrea, Cercetări de literatură populară, DR, 1921-1922; C. S. Nicolăescu-Plopşor, Din legendele lui Novac, CL, 1921, 2-4, 10, 11; Traian Ionescu-Nişcov, Lupta dintre creştini şi păgâni în balada populară, AO, 1930, 49-52; Pavel Dan, Baladele haiduceşti. Ciclul Novăceştilor, „Blajul", 1934,3; Lucian Costin, Novăceştii în balada bănăţeană, „Banatul literar", 1937,2-8; Lucian Costin, Studii asupra folclorului bănăţean, voi. II: Balada bănăţeană, Craiova, 1942,69-115; D. Caracostea, Poezia tradiţională română (Balada poporană şi doina), II, îngr. Dumitru Şandru, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1969, 106-107; Traian Ionescu-Nişcov, Haiducia şi cântecele haiduceşti, REF, 1958,2; Gh. Vrabie, Balada Novăceştilor, 0,1958,6; Ist. lit, 1,102; Al. I. Amzulescu, Introducere la Balade Novicov populare româneşti, I, Bucureşti, 1964, 40-42; G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965,40-51; Gh. Vrabie, Ba/arfa populară română, Bucureşti, 1966,326-339; Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Bucureşti, 1975,16, 65, 74-75, 96, 97, 250; Dicţ lit 1900,632-634; Octav Păun, Novăceştii, Bucureşti, 2003. L.Bd. NOVICOV, Mihai (27. VIII. 1914, Odessa - 9. XI. 1992, Bucureşti), critic şi teoretician literar, prozator. Este fiul Varvarei (n. Dox) şi al lui Maximilian Novicov, avocat. Urmează primele trei clase secundare la un liceu particular rus, apoi la Liceul de Stat din Cetatea Albă, absolvit în 1930. Frecventează secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, terminată în 1933 fără examen de licenţă, fiind arestat pentru activitate de propagandă comunistă. Va petrece zece ani (1934-1944) în diferite închisori, printre care şi Doftana. După război va urma cursurile Facultăţii de Filologie şi Istorie a Universităţii din Iaşi, obţinând licenţa în 1960 printr-o hotărâre a Ministerului învăţământului. Desfăşoară o intensă activitate publicistică şi de coordonare în domeniul culturii, fiind, pe rând, redactor-şef la „România liberă" (1944) şi la „Moldova liberă" din Iaşi (1944-1947), şeful propagandei şi agitaţiei în Comitetul Regional Iaşi al Partidului Comunist Român (1945-1946), director în Ministerul Artelor (1948-1949), secretar al Uniunii Scriitorilor (1949-1953), redactor-şef la „Flacăra" (1950-1951), director al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1950-1951), vicepreşedinte al Comitetului pentru Cinematografie (1953-1954), director general adjunct în Ministerul Culturii (1954-1955), profesor la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu" (1955-1962), profesor, şef al Catedrei de istoria literaturii ruse la Institutul „Maxim Gorki" (1949-1962) şi rector al acestui institut (1958-1962), conferenţiar (1949-1951), profesor (1951-1979) şi şef al Catedrei de teorie a literaturii (1952-1953), apoi al Catedrei de literatură rusă şi sovietică (1954-1978) din cadrul Universităţii din Bucureşti, director adjunct la Institutul de Istorie Literară şi Folclor — ulterior Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române (1955-1973). între 1976 şi 1990 a fost preşedintele Asociaţiei Slaviştilor din România şi membru în Comitetul Internaţional al Slaviştilor, iar din 1971 până în 1977, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Dostoievski". A fost, de asemenea, membru al Asociaţiei Internaţionale de Studiere şi Răspândire a Culturilor Slave de pe lângă UNESCO şi membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. A debutat în anii '30, cu articole politice în presa studenţească de stânga, după 1944 colaborând la aproape toate revistele literare, în special la „Contemporanul", „România literară", „Flacăra", „Luceafărul" şi la ziarele „Moldova liberă", „Scânteia", „Scânteia tineretului". Debutează editorial în 1949, cu broşura Câteva sfaturi pentru îmbunătăţirea gazetelor de perete. Până în 1983, data publicării în traducere românească a scrierii Cercul de foc de Ales Adamovici, prefaţează transpuneri din Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Puşkin, Goncearov, Dobroliubov, Taras Şevcenko, Maiakovski, Ilf şi Petrov, Boris Pasternak, Vera Panova, V. Bahmetiev, I. Oleşa, Dicţionarul general al literaturii române 662 V. Rasputin ş.a. La aceste prefeţe se adaugă un mare număr de studii şi articole publicate în reviste şi volume colective româneşti şi străine, tratând fie aspecte ale scrierilor unor autori ruşi şi sovietici (între care Cehov, Bielinski, Şolohov, Nekrasov, Herzen, Esenin, Maiakovski, Gorki, Ostrovski, Bulgakov), fie aspecte ale literaturii române moderne şi contemporane sau ale relaţiilor literare româno-ruse, un interes deosebit manifestându-1 pentru I.L. Caragiale, Eminescu, Dobrogeanu-Gherea, Coşbuc, Ibrăileanu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Beniuc, Titus Popovici. A acordat o importanţă specială literaturii contemporane şi aspectelor de „îndrumare" corelate cu evoluţia genurilor predilecte în anii '50-'60, textele fiind analizate din perspectiva doctrinară a criticismului sociologist, sub zodia realismului socialist, pe care de altfel îl teoretizează zelos, cum se poate observa în indicaţiile date în Pentru literatura vieţii noi (1953), Chipul luptătorului comunist în proza contemporană (1961) ; Realism, realism critic, realism socialist (1961), Literatura şi viaţa. Consideraţii sociologice pe marginea unor romane (1965), întru totul servile ideologiei epocii. Aproape fără vreo excepţie, N. rămâne tributar celei mai stricte viziuni materialist-dialectice despre fenomenul literar, pe care o promovează în câteva „îndreptare" pentru uzul scriitorilor şi o susţine cu obedienţă şi cu spirit reducţionist în peisajul cultural românesc. Prin articole şi studii precum Chipul lui Lenin în literatură (1949), Eroul revoluţionar al literaturii sovietice din primii ani de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1963) sau Literatura revoluţiei şi revoluţionarea literaturii (1967), apărute în „Viaţa românească", „Romanoslavica", „Revista de istorie şi teorie literară" ş.a. se încearcă şi „transplantul" modelului sovietic. Publică, sub pseudonimul Corneliu Rădulescu sau fără semnătură, materiale de propagandă, probabil solicitate, şi pe care era oricând dispus să le producă: în slujba poporului (1955), Avem un cârmaci încercat (1955). Mai puţin precare sunt textele dedicate literaturii de expresie rusă, între care se află volumul Scriitori ruşi (1972) şi monografia Mihail Şolohov. Omul şi opera (1977). Tinereţea agitată a lui N., nu lipsită de accente dramatice şi marcată de mai multe tragedii familiale (un frate, Constantin, e împuşcat în 1941, la intrarea trupelor române în Basarabia, fiind confundat cu N. alt frate, Alexandru, va fi împuşcat de sovietici în 1944, sub acuza de a fi „în slujba României", părinţii mor în timpul deportării, cel mai mic frate, Dumitru, dispare în război, pe frontul din Răsărit, iar sora, Maria, supravieţuieşte cu greu unei captivităţi prelungite în lagărele de muncă forţată din Siberia), anii lungi de închisoare — toate au fost evocate, chiar cu oarecare talent literar, în scrieri memoralistice sau în povestiri cu pronunţat caracter subiectiv în refacerea traseului autobiografic şi cu o valoare documentară parţială: Vasca (1950), Povestiri despre Doftana (1957), llie Pintilie (1958), Din anii studenţiei (1961), Naşterea cântecului (1964), Trei în grotă (1965), Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957) (1998). A colaborat cu Cezar Petrescu, în 1952, la scenariul filmului Nepoţii gornistului, distins cu Premiul de Stat. în ultimii ani de viaţă N. îşi exprima părerea critică despre 663 Dicţionarul general al literaturii române Nuşfelean regimul la a cărui consolidare culturală contribuise în tinereţe cu fervoare. Fără a merge până la o contestare făţişă, îşi trecea deziluziile în poezii de respiraţie maiakovskiană, rămase în sertare sau risipite prin publicaţii obscure. Ultimul său proiect, un Dicţionar cronologic al literaturii ruse, amplă operă colectivă căreia îi asigura coordonarea, deşi terminat înainte de moartea lui, a rămas nepublicat. SCRIERI: Câteva sfaturi pentru îmbunătăţirea gazetelor de perete, Bucureşti, 1949; Legenda unui pustiu, Bucureşti, 1949; Vasca, Bucureşti, 1950; „Mitrea Cocor" de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1953; Pentru literatura vieţii noi, Bucureşti, 1953; în slujba poporului, Bucureşti, 1955; Avem un cârmaci încercat, Bucureşti, 1955; Principiul leninist al spiritului de partid şi unele probleme ale creaţiei literare, Bucureşti, 1956; Povestiri despre Doftana, Bucureşti, 1957; Ilie Pintilie, Bucureşti, 1958; Chipul luptătorului comunist în proza contemporană, Bucureşti, 1961; Din anii studenţiei, Bucureşti, 1961; Realism, realism critic, realism socialist, Bucureşti, 1961; Naşterea cântecului, Bucureşti, 1964; Literatura şi viaţa. Consideraţii sociologice pe marginea unor romane, Bucureşti, 1965; Trei în grotă, Bucureşti, 1965; Scriitori ruşi, Bucureşti, 1972; Studii despre Puşkin (în colaborare), Bucureşti, 1974; Mihail Şolohov. Omul şi opera, Bucureşti, 1977; Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957), Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Dan Costa [Cornel Regman], între cronică şi roman, „Almanahul literar", 1951,1-2; Eugen Simion, „Povestiri despre Doftana", VR, 1958,5; George Muntean, „Scriitori ruşi", RL, 1973,20; Dumitru Micu, Ipostazele biografiei, CNT, 1977, 44; Popa, Dicţ. lit. (1977), 391-392; Ana Maria Brezuleanu, „Mihail Şolohov. Omul şi opera", CREL, 1978,3; Gheorghe Barbă, Profesorul Mihai Novicov la 70 de ani, RSL, 1984,397-411; Mihai Novicov (1914-1992), RSL, 1994,121-126; Dicţ. scriit. rom., III, 492-494; Popa, Ist. lit, 1,737-738. II.M. NU, publicaţie apărută la Cluj-Napoca, săptămânal, între 1990 şi 25 noiembrie 1992, purtând subtitlul „Revistă de atitudine şi cultură pentru tineret"; până la numărul 21/1990 nu se indică ziua şi luna apariţiei. Redactor-şef este Liviu Man, redactor-şef adjunct — Christian Contras, iar secretar responsabil de redacţie - Ciprian Moga. De la numărul 46/1991 Liviu Man devine director, Alin Fumurescu redactor-şef, secretariatul de redacţie fiind asigurat de Dan Pârcălab şi Ovidiu Popa. Membrii redacţiei, în mare parte semnatari ai paginilor social-politice intitulate „Nu", cuprinse în publicaţia studenţească „Napoca universitară" (1974-1989), înţeleg să se delimiteze prin articolul-program Destul modelelor sovietice! de activitatea lor anterioară, afirmând tranşant: „Din momentul apariţiei acestui număr, revista «Nu» se declară o publicaţie liberă, care nu va accepta niciodată vreun compromis şi nu va abdica de la adevărata datorie care este slujirea adevărului". Din păcate, în afara unor gesturi de simpatie, cum este acela al lui Ştefan Aug. Doinaş, care le oferă în exclusivitate spre publicare poema Cronica şobolanilor, redactorii nu au reuşit să atragă decât sporadic scriitori cunoscuţi. E vorba de Ioan Alexandru, Dorin Tudoran şi Teohar Mihadaş. Spre deosebire de aceştia, doar poetul Ion Mureşan s-a încumetat la o colaborare de durată, în 1991 şi 1992. Interesant rămâne totuşi interviul luat de Alin Fumurescu lui Marin Sorescu, ca şi tipărirea, în serial, a scrierii lui Emil Cioran Spirala istorică a României (începând cu numărul 15/1990), alături de publicarea unor texte din Aleksandr Zinoviev sau Văclav Havel. Din scrisul lui Mircea Eliade se reia Mitul generaţiei tinere, iar din Mircea Vulcănescu, articolul Generaţie. Se republică poezia lui Radu Gyr Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, manifest politic pentru care autorul a fost condamnat în 1958 la moarte. Alţi colaboratori: Mircea Popa, Ciprian Banciu, Adrian Coman, Cornel Buda, Codruţa Muscariu, Dan Necşa, Octavian Hoandră, Cătălin Popescu. /. I. NUŞFELEAN, Olimpiu (8.VII.1949, Şieu-Sfântu, j. Bistriţa-Năsăud), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Neamţu) şi al lui Oliver Nuşfelean, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, următoarele clase în Şieu-Odorhei (1960-1963) şi liceul la Beclean, absolvindu-1 în 1967. Student al Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, îşi ia licenţa în 1973. Funcţionează ca profesor suplinitor în câteva sate din judeţul Bistriţa-Năsăud (1969- 1971), ca profesor titular la Şieu-Odorhei, Telciu şi Nuşeni, apoi la Liceul Teoretic din Beclean (1972-1980) şi ca metodist la Casa Corpului Didactic din Bistriţa (1982-1986). Din 1986 până în 1990 lucrează ca redactor la ziarul judeţean „Răsunetul", din 1990 e redactor la ziarul bistriţean „Ecoul", reluându-şi totodată funcţia de metodist la Casa Corpului Didactic. A mai predat limba şi literatura română la Grupul Şcolar Sanitar şi la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu" din Bistriţa. Membru în colectivul de redacţie al revistelor „Didactica nova" şi „Minerva" din acelaşi oraş, în 2002 devine, tot aici, director al publicaţiei „Mişcarea literară". Primele versuri îi sunt publicate în „Apărarea Patriei" (1968), în timpul stagiului militar. Debutul propriu-zis, după cum consideră autorul însuşi, este cel din „Echinox" (1971), revistă la care a scris intens în vremea studenţiei. După câteva participări la volume colective, este prezent editorial cu romanul La marginea visului (1980), care beneficiază de o recomandare semnată de D. R. Popescu. A colaborat cu poezie, proză, teatru, eseu, reportaj, cronică literară, recenzii, interviuri, traduceri din literatura franceză la „Steaua", „Tribuna", „Vatra", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „ Astra", „Contemporanul - Ideea europeană", „Contrapunct", „Apostrof", „Poesis", „Convorbiri literare", „Dilema", „Flacăra", „Timpul", „Origini", „Orizont", „Cetatea culturală", precum şi la posturi de radio şi televiziune din Bucureşti şi Cluj-Napoca. După ce se manifestă întâi în poezie, N. se afirmă cu trei cărţi de proză, în decurs de doar cinci ani publicând un volum de povestiri şi două romane. Tocmai de aceea a intrat în conştiinţa publicului şi în atenţia criticii mai degrabă în această ipostază. Romanul La marginea visului ar fi putut fi foarte limpede, fiind vorba de viaţa unei familii. Numai că planul real, banal şi conformist, este tot timpul oglindit într-un plan imaginar, exact cel care ar fi trebuit să semnifice. Transferul de semne şi semnale dintr-o parte în cealaltă complică lucrurile, Nuvelistul Dicţionarul general al literaturii române 664 într-o construcţie aproape absconsă. Motorul acestui transfer este „gândul", cel pe care scriitorul îl va „felia" şi îl va pune sub lupă şi în povestirile din Poziţia fiinţei (1982). El revine la aceeaşi analiză obsedantă şi în al doilea roman, Piatra soarelui (1987). Şi aici tema e simplă, aproape de reportajul de tip social: existenţa unei familii care locuieşte la etajul al douăzecelea. Pe metafora „blocului turn" se sprijină, iarăşi, o structură narativă complicată, cu relaţii indefinibile, în care şi timpul, nu numai spaţiul, se relativizează. întoarcerea la poezie este mult mai spectaculoasă. I-au apărut două culegeri importante, Libertate de noapte (1995) şi Focul irevocabil (2000), pentru fiecare dintre ele fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. N. practică un lirism de factură mai degrabă romantică, în fapt o altă tentativă de includere a „gândului" propriu în ordinea universală. Dar şi acum se ascunde de agresiunea prea slobodă a cotidianului, optând pentru singurătate ca formă de libertate faţă de situaţia de mai demult, când solitudinea i se impunea ca soluţie extremă. Citabilă este chiar poezia care dă titlul primei cărţii: „E linişte, din oraş/ nu răzbate/ nici o voce politică,/ radioul, închis — nu se aude/ nici un lider de opinie;/ în schimb, citesc o carte anonimă,/ parcurg presa de scandal,/ îmi umplu un pahar/ cu vinul meu acru/ şi-mi fumez ţigările mele ieftine./ Apoi fac de câteva ori socoteala:/ cât mă costă laptele, fasolea/ şi pâinea pentru copii". Totul sună simplu şi impresionant, confirmând ceea ce observă şi critica: „poetul se exprimă cu precădere pe sine prin fanteziile sale lirice" (Rodica Mureşan). Se modifică doar dimensiunea poemului, acesta câştigând în amploare. Libertate de noapte conţine doar şapte texte, două dintre ele fiind traduse în engleză şi franceză, ceea ce denotă credinţa autorului că îşi poate depăşi propriile limite, precum şi pe cele ale limbii în care scrie. Absolut vizibil, nu doar ca metaforă critică, se trece de la o „libertate de noapte" la una în plină zi, poate un ideal visat şi abandonat în simbolul expus şi greu de găsit din Piatra soarelui. SCRIERI: La marginea visului, Cluj-Napoca, 1980; Poziţia fiinţei, Bucureşti, 1982; Piatra soarelui, Bucureşti, 1987; Libertate de noapte, Cluj-Napoca, 1995; Focul irevocabil, Cluj-Napoca, 2000. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Starea prozei, RL, 1981,5; Ioan Holban, Un prezent irepetabil, CRC, 1981, 12; Laurenţiu Ulici, Pe marginea ficţiunii, RL, 1981,22; Piru, Debuturi, 239', Alex. Ştefănescu, Bibliografia unei generaţii, SLAST, 1982, 60; Mircea Muthu, Ironie şi tandreţe, TR, 1983, 5; Cleopatra Lorinţiu, Amintiri din adolescenţă, SLAST, 1986,10; Gheorghe Glodeanu, Maieutica personajului, TR, 1988, 22; Alexandru Ţion, Filtrul conştiinţei, AST, 1989,3; Anton Cosma, Eseu prin ficţiune, VTRA, 1989, 4-5; Mihai Dragolea, „Piatra soarelui", ST, 1989,5; Sorina Gabriela Costea, Acest suflet prea firav, LCF, 1995, 37; Călin Teutişan, „Libertate de noapte", TR, 1995,48-49; Viorel Mureşan, „Libertate de noapte", PSS, 1995, 12; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 237; Gheorghe Grigurcu, Poeţi bistriţeni, RL, 1999,26; Ion Radu Zăgreanu, Lecturi simpatetice, Târgovişte, 1999, 40-42; Constantin Cubleşan, „Focul irevocabil", „Curierul" (Cluj-Napoca), 2001, 312; Rodica Mureşan, „Frezia" şi „învingerea" sa... dumnezeiască, LCF, 2001, 31; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 231-233; Florin Rogojan, Eu, iubirea şi cuvintele, ST, 2002,10; Tit Liviu Pop, Ex libris. Scriitori contemporani, Bistriţa, 2003,100-102. V.T. NUVELISTUL, cotidian politic apărut la Bucureşti în 1877. S-au păstrat puţine numere (20 din 6 mai, 55 din 10 iunie, 60 din 15 iunie, 67 din 22 iunie şi 116 din 11 august) din această publicaţie redactată de Pantazi Ghica, „director politic şi literar". Au colaborat cu articole politice N.R. Lăcusteanu, vechi discipol al lui I. Heliade-Rădulescu, Pantazi Ghica şi Bonifaciu Florescu. O nuvelă, Moartea lui Nicolae Bălcescu, este semnată de Bonifaciu Florescu. Un M. Dulceţeanu traduce în foileton romanul Banditul judecător de Fr. Gerstăcker. Redactorii manifestă simpatie pentru Al. Macedonski, soli-darizându-se cu poetul atunci când acesta, nemulţumit de o funcţie oferită de C. A. Rosetti, protestează în „Vestea". R.Z. NUVELISTUL, revistă apărută la Bucureşti în 1895. Un singur număr, de probă, a ieşit din această publicaţie a lui Iuliu C. Săvescu. Alături de versurile lui Săvescu, mai cuprinde o nuvelă, Trâmbiţa Arhanghelului, de I. S. Spartali şi proză umoristică de D. Marinescu-Marion. Pentru numerele următoare, care nu au mai fost tipărite, îşi anunţau colaborarea Mircea Demetriade, Cincinat Pavelescu, Septimiu Sever Secula, N. Carageally-Costache ş.a. R.Z. o 9W.m&WW M>9 .. , Politica, e literari^ ra înscris» dtitmnirr. »|ir« n Odobescu, A.I. Organul luminărei 667 Dicţionarul general al literaturii române Oancea OANĂ, Ion (14.XI.1920, Cioara, azi Săliştea, j. Alba), istoric literar. Este fiul Rafilei şi al lui Achim Oană, ţărani. Urmează clasele primare în satul natal, liceul la Alba Iulia (1932-1940) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, unde în 1944 îşi ia licenţa cu o teză de estetică. Este profesor de limba şi literatura română la licee din Braşov şi Alba Iulia (1946-1949) şi inspector în învăţământul liceal din judeţul Alba (1949-1950). Din 1951 va fi profesor la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" şi la Institutul de Limbi Străine „Maxim Gorki" din Bucureşti, iar din 1955 şi până la pensionare (1985) funcţionează la Catedra de istorie a literaturii române de la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, unde între 1968 şi 1972 a îndeplinit şi funcţia de prodecan. A predat cursuri de istorie literară şi în cadrul unor lectorate de limba şi literatura română la Leipzig (1963-1965), Paris (1973-1975) âi Grenoble (1976-1977). Debutează încă din vremea liceului, cu versuri, în „Universul literar" (1938). A fost membru al Cercului Literar de la Sibiu. Colaborează cu traduceri, articole de estetică şi istorie literară la „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Claviaturi", „Curţile dorului", „Luceafărul", „Tribuna literară" (Braşov), „Curentul literar", „Saeculum", „Ţara" (Sibiu). La Alba Iulia, în 1941, scoate revista „Răscruci", în care publică şi versuri. Face parte din comitetul de redacţie de la „U. Preocupări universitare" (Bucureşti, 1943-1944), alături de Adrian Marino, Gr. T. Popa, Al. Borza ş.a. Pentru versiunea românească din Cimitirul marin de Paul Valery primeşte în 1943 Premiul „Revistei Fundaţiilor Regale". în afară de tălmăcirile din Paul Valery, transpune cu exactitate şi aplicaţie poezii de Rimbaud, Heredia, Mallarme şi Maeterlinck. în perioada postbelică s-a dedicat cu precădere activităţii didactice, elaborând manuale de liceu, dicţionare şi ediţii de uz şcolar. A semnat numeroase prefeţe şi studii introductive la antologii şi ediţii din operele unor scriitori români din secolul al XlX-lea. Principalele sale contribuţii de istorie literară, multe rămase în paginile unor reviste academice, altele incluse în primul volum din tratatul Istoria literaturii române (1968) publicat de Academia Română, privesc iluminismul românesc şi opera lui Ion Budai-Deleanu. SCRIERI: Dicţionar de terminologie literară (în colaborare), Bucureşti, 1970; Eminescu şi Blaga - corespondenţe şi consonanţe; în Eminescu după Eminescu, îngr. D. Păcurariu, Iaşi, 1978; Aspects de l'illuminisme roumain, în Libra. Etudes roumaines offertes ă W. Noomen, Groningen, 1983. C.Pp. OANCEA, Nicolae (1. III. 1937, Galaţi), poet şi eseist. Este fiul Marinei (n. Stoica) şi al lui Vasile Oancea, funcţionar. A urmat şcoala generală şi Şcoala Medie Tehnică Veterinară în oraşul natal (1946-1954), apoi, la Bucureşti, Facultatea de Filologie, absolvită în 1960. A funcţionat ca secretar literar la Teatrul de Stat din Galaţi (1960-1961), ca metodist principal la Biblioteca „V. A. Urechia" (1961-1962), la Casa Regională a Creaţiei Populare (1962-1964) din acelaşi oraş şi la Casa Centrală a Creaţiei Populare din Bucureşti (1964-1966). A frecventat şi a condus Cenaclul literar din Galaţi şi tot aici a fost membru fondator al Societăţii literare „Costache Negri". în 1966 devine redactor la Editura Tineretului, în 1968 la Editura pentru Literatură, iar din 1970 la Editura Eminescu, unde după 1989 este redactor-şef şi director. A debutat în 1951, cu versuri, la pagina literară a ziarului „Viaţa nouă" din Galaţi, colaborând mai târziu cu poezie, critică şi eseuri la „Pagini dunărene", „Tânărul scriitor", „Viaţa studenţească", „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Ateneu", „Ramuri", „Porto-Franco", „Ziarul de duminică" ş.a. Debutul editorial l-a constituit volumul de poezii Roata, apărut în 1968. Au urmat întoarcerile (1970), în aştemerea văilor (1974), Poeme (1985), Păsări apocrife (1988) şi selecţia de autor Roata (1997); participă cu ciclul Ploaia, fluviul şi mandolinele la antologia colectivă Poemele Dunării (1998). I s-a decernat, în 1997, Premiul „Steaua Dunării" pentru întreaga activitate culturală. Elogiat la debut de Nichita Stănescu (într-o Planetă pe coperta volumului Roata) pentru „versurile nemachiate" lansate în „ploaia de măşti grave sau groteşti" din lirica momentului, O. îşi particularizează prezenţa prin simplitatea cu care îşi asumă modul minor al condiţiei umane. Fără emfaza de a reinventa sau destructura lumea, cu o denominare nudă (rar metaforică) — în fond sceptică faţă de cuvânt, pe care îl potenţează printr-o rostire incantatorie —, vocea lirică relatează datul trăirii sau imaginării şi îl suie pios în mit. Rezultă un lirism cu precădere elegiac al existenţei, în care sunt „toate primite în voia lor lumească", nu fără zvâcnetul conştiinţei rănite de limitări, anxietate, nedumeriri. în prozodie predilect tradiţională, cu o scenografie calofilă riscând desuetudinea („Geea se scufundă în mări, reapărând/ cu insule albastre de cer şi de cuvânt/ prin ochiul apei care o visează"), se articulează astenic un lamento pentru osânda „morţii în care prea viu am s-ajung" şi în care, „ciudat" decolorate, au căzut toate lucrurile. Un strigăt surd e ridicat „pentru însufleţirea/ lumii rămasă oarbă în cuvânt". Dobândind prestigiu iniţiatic, alveola secată a lumii şi a lucrurilor va deveni emblema poeziei lui O., captată în arhetipul „roţii întoarse a lumii", care tutelează un bogat izomorfism al năzuitei palingeneze: orbita ciclopului, care îşi visează perechea, „galopul" aştrilor în sferele galactice, hora, cercurile, cupele reversibile ale clepsidrei, melcul, şarpele încolăcit în urme uscate, dar visând „cum înconjoară grădini". Cu un instrumentar expresiv şi formal larg uzitat în deceniul al şaptelea, volumul Roata e consemnabil prin tipul insolit de atitudine lirică a unui eu-exponent anonim, situat în orbita mitului şi întărind prin varii procedee — forma folclorică de baladă, descântec sau strigătură, un ciclu de poeme intitulate alternativ Voce, Cor, Strigăt — marca rostitorului detaşat o clipă, spre a se retopi în colectivitatea supusă aceluiaşi destin. Placheta întoarcerile arată eşecul imaginarului recuperator al „roţii întoarse a lumii". Moartea şi măsura măruntă sunt damnaţiunea ironică sub care insul se zbate: „Vai, îngerul pipernicit/ Ca şi pipernicitul diavol...". Lanţul continuităţii nesfârşite trece prin moartea netranzitivă a insului, şi nu aceleaşi frunze renasc, nu Oancea Dicţionarul general al literaturii române 668 aceleaşi păsări se întorc, îndrăgostiţii se despart şi se uită, iar povestitorul eternei istorii, bătrân, cu frica de moarte „intrată în nări", claustrat în strâmtoarea implacabilă a destinului, se lamentează de „risipirea", la moartea sa, a lumii şi a Creatorului: „Doamne,/ Dacă stă în puterea mea/ Să te păstrez,/ Ce voi face cu tine/ Când lut voi fi?" în aştemerea văilor, volum retrospectiv în mare măsură, aduce o accentuare a singularizării insului din ce în ce mai delimitat de ceilalţi („pri-vească-mă cine e altul/ şi va rămâne altul"), în ciuda captivităţii în generalitatea rituală a vieţii, erosului, regresiei spre stingere. Dominantă e acum o lirică intimistă, cu tot mai frecvente, în vădită descendenţă bacoviană, ricanări sardonice pentru degradarea în alcoolism sordid: „Şi iar paharul dus, îngropat/ în peştera cu dinţii mei la gură/ şi braţul asudat al celuilalt/ pe umerii tăi ca pe o căzătură". Amar reflexive — dominantă e frica de moarte pendulând între paroxism şi amânare — sau irigate intermitent de eros târziu, Poeme lasă la vedere frecventarea dependentă a manierei lui Nichita Stănescu. Prozaicul cotidian, fabulosul anodinului, bricabracul citadin, desacralizarea miturilor, intersectarea textelor străine în textul, devenit apocrif, al propriei memorii, toate ecouri ale contextului postmodern al deceniului al nouălea, traversează versurile din Păsări apocrife, dar nu renovează în substanţă scrisul lui O., rămas fidel unei poetici moderne retro, cu aluzii insistente la G. Bacovia, dar şi la momentul Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru. SCRIERI: Roata, Bucureşti, 1968; întoarcerile, Bucureşti, 1970; în aştemerea văilor, Bucureşti, 1974; Poeme, Bucureşti, 1985; Păsări apocrife, Bucureşti, 1988; Roata, Bucureşti, 1997; Poemele Dunării (volum colectiv), Galaţi, 1998; Brâncuşi, artist-filosof, Bucureşti, 2001. Repere bibliografice: Paul Georgescu, Două debuturi poetice, „Informaţia Bucureştiului", 1968, 8 august; M.N. Rusu, Despre necuvinte, VST, 1968, 43; Magda Ursache, „Roata", CRC, 1968, 47; Dorin Tudoran, Un poet credincios prozodiei clasice, LCF, 1974,43; Eugen Barbu, „în aştemerea văilor", LCF, 1975,19; Al. Piru, Profil liric, RL, 1975, 34; Mincu, Poezie, 154-155; Calistrat Costin, Nicolae Oancea -lirism şi luciditate, 0,1976,17; Iorgulescu, Scriitori, 120-121; Piru, Ist. lit., 501; Lit. rom. cont., 1,680-682; Gabriela Omăt, Viaţa e o şansă, CNT, 1986,14; Romul Munteanu, Despre stele, concret şi eroare, FLC, 1986,24; Adriana Iliescu, Poezia firescului, RL, 1986,26; Sultana Craia, Pierdut în vise, LCF, 1986,35; Al. Piru, „Păsări apocrife", SLAST, 1988,32; Romul Munteanu, Viaţa e un drum..., FLC, 1988, 16 septembrie; Valentin F. Mihăescu, „Păsări apocrife", LCF, 1988, 33; Adriana Iliescu, Mitic şi cotidian, RL, 1988,41; Mariana Ionescu, „Păsări apocrife", CNT, 1988,46; Ulici, Lit rom., 1,294-295; Dicţ. scriit. rom, III, 495-496; Popa, Ist lit., II, 447-448. G.O. OANCEA, Stelian (25. VI. 1938, Blejeşti, j. Teleorman), poet. Este fiul Niculinei (n. Stanciu) şi al lui Dumitru Oancea, lăcătuş. Urmează liceul la Bucureşti, absolvindu-1 în 1956, apoi Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din acelaşi oraş (1957-1962). Asistent la facultatea pe care a terminat-o, este şi audient al cursurilor postuniversitare de relaţii internaţionale. Devine funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe în 1964 şi e trimis la Paris, unde avansează până la rangul de consilier de ambasadă (1989-1990). între timp, între 1984 şi 1989 a lucrat în Ministerul Minelor. După 1990 va fi trimis la Madrid şi apoi ambasador în Argentina. Preocupările diplomatice nu l-au împiedicat să desfăşoare şi o vie activitate culturală: colaborează la reviste străine, iniţiază lansări de cărţi, reuşeşte să recupereze, la Madrid, bogata bibliotecă a unui român în folosul Ambasadei României etc. în ţară e prezent, sporadic, în „Luceafărul" (unde în 1968 debutează), „România literară", „Steaua", „Tribuna", „Contemporanul", „Tomis". Debutează editorial cu volumul Timpul ştiut (1973). A mai publicat împărăţia sorilor (1978), Seminţe de timp (1982), Litera imperfectă (1985), o antologie reprezentativă, Exerciţii de melancolie, apărându-i în 2002. încă de la debut O. se afirmă ca un poet exigent cu sine şi cu poezia. în versurile lui conceptualizarea duce la maxima dăltuire a expresiei. Trăind orfic realul, fiinţa umană bântuită de mari viziuni cosmologice este pusă mereu în relaţie cu dialectica devenirii spaţiului şi a timpului, în balansul între imanent şi transcendent. Lumea existenţei materiale suferă, în această viziune, o dilatare imaginară, antrenând spiritul într-o ispititoare aventură a cunoaşterii: „în marginea/ Fără de margine/ Acolo unde/ Numai ochiul închis/ II poate vedea,/ Imobil arde focul/ Cel invincibil// Singura mişcare/ Sunt marile păsări/ Născute din alb orbitor/ Şi din multă graţie.../ Extaz înflorit/ Din supremă lumină" (Soarele). Ca la Lucian Blaga, văzduhul se populează de păsări şi de zboruri diafane, de îngeri care palpită în eter, de luceferi hieratici, sub un cer tainic, scăldat de iubire. Erosul, dominant în poemele de-acum, se înfăţişează sub varii motive incantatorii, într-un metaforism concentrat până la esenţă. Solaritatea registrului liric, neexcluzând dialogul cu nocturnul, este tulburată de obsesia acvaticului, care devine esenţială: „Atât de singur/ încât/ Golul din jur/ Vuieşte ca marea//Numai pustiul din mine/ îi răspunde/ Plângând" (Singur). Sensul discursului poetic este surprinderea palpitului interior al fiinţei într-o lume a ideilor, a chintesenţelor, în care acesta se regăseşte în alte şi alte ipostaze şi metamorfoze. „Istovirea", „putrezirea" („Putrezea tăcerea/ Din copaci în jos/ Până în noaptea pământului/ Şi mai încolo") intră într-o dramatică relaţie cu metafora germinaţiei, a perpetuării (un titlu semnificativ — Seminţe de timp). Curgerea şi întoarcerea, pierderea şi refacerea accentuează ideea timpului ireversibil, care transcende condiţia efemeră a eului. Simbolistica drumului orientează materia poetică spre un lirism elegiac, ca expresie a zădărniciei. Iniţierea în moarte presupune asumarea sorţii şi depăşirea vremelniciei, într-o ambianţă a sacrului degradat şi a pătimirii în el: „Căzusem în lumină/ Ca într-un lac de dumnezeire!" (Abia mai târziu); „Există un unghi/ Sub care cade uneori soarele/ Peste noi // Spaţiul dintre pământ şi cer/ Se scorojeşte/ Ca foaia de porumb a toamnei" (Există un unghi). In Rotitoarele spaţii, Incantaţie, Glasul pământului, înainte de lumină, Muntele alb pe dinăuntru, perspectiva asupra universului devine zbor, aspiraţie spre înalt. Poezia se construieşte în jurul unor metafore ale perenităţii într-o înfiorare a preaplinului existenţial, iar lumea se înalţă şi se purifică prin cuvânt (Litera 669 Dicţionarul general al literaturii române Obedenaru imperfectă). Forţa de seducţie a versului emană din caligrafia discretă a imaginilor şi din rafinamentul punerii lor în scenă. SCRIERI: Timpul ştiut, Bucureşti, 1973; împărăţia sorilor, Bucureşti, 1978; Seminţe de timp, Bucureşti, 1982; Litera imperfectă, Bucureşti, 1985; Exerciţii de melancolie, Bucureşti, 2002. Traduceri: Jean-Louis Etienne, Pe jos, spre Pol, Bucureşti, 1988; Georges Duby, Evul Mediu masculin, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Constanţa Oancea). Repere bibliografice: Adrian Popescu, „Timpul ştiut", ST, 1973,20; Laurenţiu Ulici, Violon d'Ingres, RL, 1973,32; EugenDorcescu, „Timpul ştiut", 0,1973,40; Nicolae Turtureanu, „Timpul ştiut", CRC, 1973,50; Ion Apetroaie, „Timpul ştiut", ATN, 1973,12; Piru, Poezia, 1,314-316; Emil Mânu, „împărăţia sorilor", RL, 1978, 41; Valentin F. Mihăescu, AVo-negru, LCF, 1978, 44; Ion Apetroaie, Un poet al focului solar, CL, 1979, 3; Hristu Cândroveanu, „împărăţia sorilor", RL, 1979, 18; Ion Apetroaie, Poezie şi perspectivă, CRC, 1983, 16; Ion Pop, „Seminţe de timp", ST, 1983, 12; Cristea, Teleorman, 472; Dicţ. scriit. rom., III, 496-497. M.Pp. OARCĂSU, Ion (22.VI.1925, Josenii Bârgăului, j. Bistriţa-Năsăud - 9.III.2000, Cluj-Napoca), critic literar. Este fiul Ravecăi (n. Moldovan) şi al lui Vaier Oarcăsu, ţărani. După ce face clasele primare în satul natal (1933-1937) şi Liceul „George Coşbuc" din Năsăud, absolvit în 1945, urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii „Victor Babeş" din Cluj (1945-1949). A lucrat ca funcţionar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (1949-1957), ca redactor la Editura pentru Literatură, Filiala Cluj, şi, în acelaşi timp, ca redactor la revista „Tribuna" (1957-1988). Debutează cu poezie în „Tribuna Ardealului" (1942) şi editorial, cu volumul Opinii despre poezie (1965). Activitatea cea mai intensă a depus-o în paginile „Tribunei", fiind ani de zile cronicarul ei literar şi responsabilul sectorului de critică literară. A mai colaborat la „Steaua", „Utunk", „Korunk", la perioadice clujene îndeosebi, fiind rareori întâlnit în alte reviste, faţă de care avea o atitudine adesea polemică, generată de un excesiv orgoliu local (într-o vreme în care „Tribuna" era o revistă de prestigiu naţional). Intenţia declarată a lui O. în anii 70 a fost de a crea la Cluj, pe lângă revista „Tribuna", o şcoală de critică literară. în consecinţă, a condus un cenaclu de specialitate, frecventat de câţiva tineri (Mircea Vaida, Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu). Tentativa sa a eşuat însă din două motive: deoarece, prea sigur de el însuşi, a intrat în conflict cu importanţi critici de la Bucureşti, atacându-i deseori pe Nicolae Manolescu, Matei Călinescu şi pe alţii, şi pentru că modelul pe care îl oferea era destul de fragil, fără consistenţă ideatică, fără o fundamentare teoretică validă. în Opinii despre poezie, o culegere de articole de întâmpinare, O. încearcă să contureze mai multe portrete prin comasarea unor cronici literare. îşi expune principiile într-o postfaţă cu iz metaforic, intitulată Colocviu imaginar, considerând intuiţia esenţială pentru un comentator de literatură. Ideea şi-o susţine şi în celelalte cărţi, în Oglinzi paralele (1967), Prezenţe poetice (1968) şi mai ales în Destine şi valori (1974). Această perspectivă nu este lipsită de îndreptăţire, dar în momentul în care lasă loc unei atenţii exagerate pentru unele elemente de tehnică literară sau chiar cedează comenzii social-politice, dominantă în epocă, se dovedeşte prea versatilă. O. a scris mai ales despre poeţi, stăruind asupra unora dintre ei: Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Marcel Breslaşu, Maria Banuş, Nina Cassian, Dan Deşliu, Tiberiu Utan, Gellu Naum, Aurel Rău. Când formulează „opinii despre creaţia tinerilor" poeţi, criticul devine aproape circumspect şi arborează un aer de superioritate. Aşa se face că aprecierile sale sunt neutre în ceea ce îi priveşte pe Anghel Dumbrăveanu, Ilie Constantin, Leonida Neamţu sau Florenţa Albu şi de o prudenţă nejustificată faţă de debutul neobişnuit al lui Nichita Stănescu, cu versurile din Sensul iubirii. în volumul Destine şi valori îşi adună din nou producţia publicistică, de data aceasta selectând valori clasice. Consecvent cu sine în a nu pronunţa verdicte riscante, criticul (pentru că nu aspiră să fie şi un istoric literar) se ocupă de Ion Budai-Deleanu, Titu Maiorescu, Ioan Slavici (în mai multe articole), G. Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Radu Stanca. Un studiu menţionabil este Petofi în două imagini româneşti, de fapt o însumare de analize ale traducerilor apărute sub semnăturile lui St. O. Iosif şi Octavian Goga. Cunoscător al limbii maghiare, O. analizează cu atenţie şi înţelegere opera poetului naţional maghiar. De altfel, a tradus şi din scrierile lui Asztalos Istvăn şi ale altor poeţi maghiari. Câteva prefeţe la ediţii din scrierile lui Emil Isac, ale Anişoarei Odeanu (o preferinţă a criticului), Nicolae Prelipceanu, Camil Petrescu ş.a. întregesc o activitate exegetică notabilă în deceniile al şaptelea şi al optulea, dar inaptă să se impună în posteritate. SCRIERI: Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965; Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967; Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968; Destine şi valori, Cluj-Napoca, 1974. Ediţii: Anişoara Odeanu, Noaptea creaţiei, pref. edit., Bucureşti, 1969, Ciudata viaţă a poetului, pref. edit., Timişoara, 1975; Emil Isac, 110 poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1981, Poezii, pref. edit., Cluj-Napoca, 1986. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Oglinzi paralele", CNT, 1967,43; Victor Felea, „Prezenţe poetice", ST, 1968,1; Mioara Apolzan, „Oglinzi paralele", RITL, 1968, 2; Ov. S. Crohmălniceanu, „Oglinzi paralele", RL, 1969,4; Ion Buzaşi, „Prezenţe poetice", TMS, 1969,1; Mihai Drăgan, „Prezenţe poetice", IL, 1969, 4; Mioara Apolzan, „Prezenţe poetice", RITL, 1969,3; Dan Cristea, „Destine şi valori", LCF, 1974,21; Gabriel Dimisianu, A opta pentru clasici, RL, 1974, 22; Domiţian Cesereanu, „Destine şi valori", TR, 1974,22; Teodor Tihan, „Destine şi valori", ST, 1974,8; Beke Gyorgy, Emil Isac, „110 poezii", UTK, 1981,34; V. Fanache, Ion Oarcăsu după şaizeci de asedii ale timpului, ST, 1985, 6; Mircea Vaida, Criticul care îşi cunoaşte locul, TR, 1985, 25; Domiţian Cesereanu, Ion Oarcăsu, ST, 1995, 6; Aurel Rău, Un om al cărţilor, ST, 2000, 2-3; Clujeni ai secolului XX, Cluj-Napoca, 2000, 232; Petraş, Panorama, 458; Dicţ. scriit. rom., III, 497-498. V. T. OBEDENARU, Alexandru (13.VII.1865, Bucureşti - 13.1.1945, Bucureşti), poet. în afara a ceea ce menţionează cu zgârcenie el ^însuşi în Amintiri („Adevărul", 1933) sau cu ocazia unei sărbătoriri („Dimineaţa", 1934), se cunosc puţine lucruri din viaţa lui O. Născut în mahalaua bucureşteană Dobroteasa, a copilărit la conacul moşiei Obedeni din Ilfov. Ceea ce explică în Observator Dicţionarul general al literaturii române 670 cazul său — dar şi în cazul unui unchi, Mihail Georgiade (1839-1885), medic şi diplomat cu studii lingvistice, care a lucrat la legaţiile României din Roma, Constantinopol, Atena şi a colaborat la „Revue des langues romanes" din Montpellier, a fost membru al Societăţii Academice Române, iar din 1859 îşi adăugase numelui moştenit şi pe acela de Obedenaru, după moşia Obedeni, cumpărată de tatăl lui, originar din Macedonia — semnătura Obedenaru. Publica primele versuri în 1884, în „Opinca" (apărea aici ca Al. S. Georgiad-Obedenaru) şi în „Ciulinul". A lucrat la Biblioteca Centrală din Bucureşti şi, după preluarea acesteia de Academia Română, a fost funcţionar aici, între 1901 şi 1933. Figură cunoscută a boemei bucureştene, bun cozeur şi rafinat meloman, participa la şedinţele cenaclului de la „Literatorul" (din 1888), conferenţia la Ateneul Român despre Poezia decadentă (1890), colabora cu versuri la revista lui Macedonski şi la toate publicaţiile de orientare modernă ale timpului: „Generaţia nouă", „Românul literar", „Liga literară", „Revista literară", „Vieaţa nouă", „Ilustraţiunea română". în 1891 îi succedă lui Mircea Demetriade ca director la „Revista poporului". Colaborează şi la „Convorbiri literare", „Epoca", „Luceafărul", „Masca", „Evenimentul", iar după primul război mondial la „Universul" şi „Propilee literare". Este autorul volumelor Spleen (1891), Rondele (1892), Sonete. 1888-1916 (1916), Dacia noastră (1919), Himere (1927) şi Pantheea (1927). în 1932 este decorat cu ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler. Ins jovial şi de o robusteţe remarcabilă, O. cultivă în poezie un decadentism programatic. Imaginaţia sa se complace în scene de un fantastic macabru şi bizar. Pe urmele lui Maurice Rollinat, el asociază plăcerea, moartea şi descompunerea (Cadavrul şi scheletul, Sodoma). Neajungând la vibraţia mai adâncă a acestei poezii a abisului, îi rămâne un imitator conştiincios, dar superficial. Mai personal este în poezia de alură parnasiană, transpunere, în viziune clasicizant-mito-logică, a unor frământări lăuntrice. Soldat roman „surprins pe Istru de sciţi şi sloi de gheaţă", epicureu înălţând imnuri lui Joe ori „proscrisul" resemnat aşteptând-o pe „funesta nimfă cu-mbrăţişarea ei de fier", poetul apare pe deplin integrat universului antic şi un străin printre contemporani: „La Tibru m-ai trimis să gem/ Cu lut aprins de o minune". El caută „aticul fior, sunet divin", „himerica splendoare" a mitului. Figuraţia antichizantă sau mitologică, ezoterismul imprimă un aer livresc poemelor. Imagistica sculpturală, cultul formelor fixe, versificaţia sonoră, impecabilă, trimit la parnasianism, de care O. se distanţează totuşi prin accentul liric imprimat versului, expresie a eului „avid de reurcare", dar şi printr-un „danţ pe-abise": „Tu vei danţa în negrul şir/ Pe drumul spre metamorfoze" (Flori de sânge). Visare, spleen, arome producând extazul, simboluri, analogii atestă şi influenţa simbolistă (Vibraţiuni,Yahtul negru). Printr-o uşoară notă parodică la adresa propriei figuraţii simboliste, O. îl anunţă pe Ion Minulescu. A cultivat cu insistenţă sonetul şi rondelul, „poeme exquis", cum îl numea Theodore de Banville. Pantheea este o amplă invocaţie, cu reflexe venind din macedonskiana Noaptea de mai, adresată zeiţei iubirii şi a morţii, Isis-Pantheea, patroană a evoluţiei sufletului în timp şi în spaţiile sale interioare, alegorizate de „Dacia hibernală", de Veneţia, Roma şi „Byzanţiu". O. a scris un poem dramatic, Astrela, şi a lăsat libretul unei „opere feerice", Sabaru. SCRIERI: Spleen, Bucureşti, 1891; Rondele, Bucureşti, 1892; Sonete. 1888-1916, Bucureşti, 1916; Dacia noastră, Bucureşti, 1919; Himere, Bucureşti, 1927; Pantheea, Bucureşti, 1927. Repere bibliografice: Polit [Ştefan Orăşanu], Alexandru Obedenaru, Bucureşti, 1891; Chendi, Pagini, 576-580; G. M., Sărbătorirea poetului Alexandru Obedenaru, DMN, 1934, 10 027; N. Davidescu, Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, 1943, 67-71; Ciorănescu, Lit. comp., 240-243; Bote, Simbolismul, passim; Biblioteca Academiei R.S. România. 1867-1967. Cartea centenarului, Bucureşti, 1968,107; Vladimir Streinu, Doi poeţi macedonskieni, AFT, 1970,5; Dicţ. lit. 1900, 635; Iliescu, Poezia, passim; Climat poetic simbolist, îngr. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1987, 113-116; Micu, Scurtă ist, 1,370; Poezia simbolistă românească, îngr. Rodica Zafiu, Bucureşti, 1996,133-142; Dicţ. scriit. rom., III, 498-499. S. C. OBSERVATOR CULTURAL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, din 29 februarie 2000. Publicaţia este condusă de Ion Bogdan Lefter (director), Carmen Muşat (redactor-şef) şi Gheorghe Crăciun (redactor-şef adjunct până la numărul 83); din echipa redacţională fac parte Raluca Alexandrescu, Paul Cernat, Victoria Luţă, Cristian Munteanu şi Ana Maria Sandu; din 2001 în redacţie figurează numai Paul Cernat şi Victoria Luţă, Ana Maria Sandu fiind secretar de redacţie. Conform articolului-program Pentru refacerea coerenţei culturale naţionale, semnat de Ion Bogdan Lefter, O.C. îşi propune să ofere „cât mai multe informaţii", să aibă „o bună reactivitate la evenimentele actualităţii culturale" şi disponibilitate pentru „noile medii". Pledând pentru „dezbaterea culturală" „cu deschidere spre viitor", directorul revistei indică drept „strategie generală" „o «ideologie» culturală în sensul cel mai larg al cuvântului", care ar putea fi configurată „prin termeni precum postmodernism, poststructuralism şi studii culturale, europeism şi proame-ricanism, antinaţionalism, antifundamentalism şi antiorto-doxism, liberalism şi multiculturalism, prodemocraţie şi corectitudine politică". în dispozitivul acestei autodefiniri poate fi identificat modelul stângii culturale americane, în speţă al liberalismului din SUA, remarcându-se în acest sens interesul constant pentru studiile de gen, pentru feminism, ideologiile minorităţilor - sexuale, etnice etc. -, pentru dialogul intercultural. Ideologia de facto a publicaţiei e derivată din strategiile de (auto)omologare, sub umbrelă postmodemă, a fenomenului optzecist, valorizat în opoziţie explicită sau implicită cu generaţiile anterioare (cu unele excepţii, printre care sunt de amintit reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte, acceptaţi ca precursori, sau personalităţi singulare, precum Gellu Naum). Din această perspectivă, O. c. poate fi desemnat, nu fără un rest semnificativ, ca oficios al Editurii Paralela 45, specializată până la un anumit punct în publicarea literaturii optzeciste. Ca formulă de structurare, revista intră în polemică cu rubricarea fixă în funcţie de criterii exterioare („Literatură română", „Literatură străină" etc.), proprie revistelor româneşti. O bună parte a materialelor este dispusă de regulă în 6 71 Dicţionarul general al literaturii române Occisio „dosare" privind o temă, o personalitate, un eveniment sociocultural, o comemorare, un moment de ebuliţie a unui gen anume ş.a.m.d. Astfel de dosare sunt dedicate, bunăoară, dispariţiei lui Ovid S. Crohmălniceanu (scriu Ioana Pârvu-lescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Mircea Cărtărescu), lui Gellu Naum la împlinirea vârstei de optzeci şi cinci de ani (texte de Paul Cemat, Simona Popescu, Iulian Băicuş, C. Rogozanu), un dosar e intitulat Dimensiunea iudaică a culturii române (colaborează Andrei Oişteanu şi Amelia Pavel), altele sunt consacrate corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle (semnează Paul Cornea, Liviu Papadima, George Gană, Mircea Anghelescu), lui Nicolae Manolescu (scriu Sorin Alexandrescu, Viorel Padina, Bedros Horasangian, Cristina Ionică ş.a.), feminismului (texte de Cosana Nicolae, Codrin Liviu Cuţitaru, Mihaela Miroiu), lui Ioan Petru Culianu (scriu Tereza Petrescu-Culianu, Andrei Pleşu), interviului, turbulenţelor de dreapta din tinereţea lui Cioran (colaborează Valentin Protopopescu şi William Totok), perspectivelor asupra literaturii române în manualele alternative ş.a.m.d. Un dosar care a provocat scandal în presa culturală, publicaţia fiind acuzată de practici staliniste, a fost cel consacrat cărţii Omul recent a lui Horia Roman Patapievici, publicat sub genericul O carte problemă. O reacţie semnificativă este aceea a lui Alex. Ştefănescu (Poliţia culturală, în „România literară"), iar disputa stârnită cu acest prilej va fi primul pas al izolării treptate a O. C. în peisajul publicistic românesc şi a acutizării în sens umoral a orientării sale. Dintre anchetele de succes pe care revista le-a lansat trebuie amintită aceea privind Romanul românesc al secolului XX, în cadrul căreia peste o sută de critici şi istorici literari din generaţii diferite au fost solicitaţi să alcătuiască un top al celor mai valoroase / influente zece romane româneşti ale secolului al XX-lea. Printre punctele de interes din agenda redacţiei s-a numărat şi dezbaterea pe marginea canonului, eseuri percutante publicând Mircea Martin (Canonizare şi decanonizare) sau Gheorghe Crăciun (Valoare şi canon). Rubricile totuşi nu lipsesc total, dar ponderea lor e limitată. Exemple ar fi, la începuturi, „Tehno", asigurată de Ion Manolescu (în care sunt urmărite aspecte ale culturii spaţiului virtual-cibemetic), sau „Cuvintelnic fără frontiere", susţinută de Andrei Cornea. O. C. publică în fiecare număr câte un interviu cu personalităţi ale culturii române. M. I. OBSERVATORIUL, foaie politică şi literară apărută la Sibiu, bisăptămânal, între 1 ianuarie 1878 şi 15 iunie 1885. într-un Anunţ de prenumeraţiune publicat în ultimele zile ale anului 1877, proprietarul, editorul şi redactorul responsabil al gazetei, G. Bariţiu, după ce analizează situaţia presei ardelene subliniind puţinătatea ei şi erorile orientării politice şi culturale Diariu politieu, naţional-economieu si lifcerarm ifr. % Sibiiii'i 4JJ0 Sanuaria. ISîi, ale unora dintre periodice, expune un bine argumentat program redacţional. Potrivit acestui program, O. trebuia să urmărească realizarea unei coordonări a mişcării naţionale şi culturale, păstrându-şi independenţa în raport cu diversele grupări politice ale românilor transilvăneni. Ţelurile gazetei simt acelea de a sprijini şi îndruma învăţământul românesc şi eforturile de culturalizare a poporului şi de a oferi o informare obiectivă şi promptă asupra evenimentelor politice din Europa, cu precădere asupra celor din Imperiul Austro-Ungar şi din România. în afara rubricilor obişnuite („Conversaţiuni literare", „Revista politică", „Ştiri din România şi din Imperiul Austro-Ungar", „Informaţii diverse" ş.a.), G. Bariţiu scrie aproape în fiecare număr articole referitoare la actualitatea socială transilvăneană. Cu pagini de popularizare a ştiinţei sau cu însemnări culturale au colaborat Ieronim G. Bariţiu, N. Petra-Petrescu, I. Pop-Reteganul, G. Garbiniu (G. O. Gârbea), S. FI. Marian. Consecvenţa cu care se publică scrierile literare ale unui grup restrâns de autori (Grigore M. Jipescu, Ieronim G. Bariţiu, N. Petra-Petrescu) semnalează încercarea redacţiei de a constitui un cerc literar şi de a sprijini literatura inspirată din realităţile naţionale. Prin rubrica „Bibliografie", O. ţine la curent cititorii cu evenimentele vieţii culturale de peste munţi. De regulă se reiau din gazetele bucureştene şi ieşene acele scrieri pe care G. Bariţiu le socotea utile acţiunii proprii: fragmente din drama Ovidiu de V. Alecsandri, versuri închinate eroilor din Războiul pentru Independenţă, proză de N. Istrati ş.a. Ieronim G. Bariţiu, N. Petra-Petrescu, D. Petrescu şi I. Marcheş traduc din operele lui J.-J. Rousseau, Al. Dumas-tatăl, Victor Hugo, Rudolf von Gottschall, Paul Feval, Theophile Gautier, Al. Dumas-fiul. Se dau, de asemenea, traduceri din diverse reviste literare germane şi austriece („Die Garten-laube", „Die Neue Freie Presse"), precum şi din scriitori francezi şi germani mai puţin cunoscuţi. O oarecare uscăciune a stilului, revenirea, uneori obositoare, la aceleaşi idei, argumente şi evenimente, fără încercarea de a face din gazetă şi o oglindă a vieţii politice transilvănene în continuă evoluţie, ca şi lipsa de preocupare pentru organizarea mai variată, mai atractivă a paginilor, explicabile, poate, istoriceşte, sunt principalele cauze pentru care O. nu a devenit un periodic cu o răspândire mai mare. R.Z. OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA, cea mai veche piesă românească de teatru cunoscută. Compusă între 1778 şi 1780, scrierea despre „uciderea lui Grigore Vodă în Moldova, expusă în formă tragică" este o curioasă alcătuire în proză şi versuri, cu indicaţii scenice în latineşte şi replici în mai multe limbi. Piesa a fost atribuită lui Samuil Vulcan, unui profesor din Blaj sau din Oradea ori lui Ion Budai-Deleanu (singur sau în colaborare). Se pare că autorul este totuşi Samuil Vulcan, pe atunci elev la Blaj, în ultima clasă a Gimnaziului Teologic. Oricum, textul a fost înrâurit de dramele şcolare maghiare, în care anumite întâmplări grave din istorie erau parodiate — pretext pentru spectacole de divertisment, organizate cu ocazia unor serbări Ochinciuc Dicţionarul general al literaturii române 6 72 sau carnavaluri. In manieră de farsă, momente cu rezonanţă dramatică alternând cu interludii groteşti (cântece, scamatorii, dansuri), este evocată uciderea domnului moldovean Grigore III Ghica de către turci, în anul 1777. După un Praeambulum ce anunţă subiectul, acţiunea începe printr-o scenă în care domnul plănuieşte împreună cu sfetnicii săi o alianţă cu puterile creştine (Rusia şi Austria) împotriva împărăţiei otomane. Dar sfetnicii îl trădează sultanului, care porunceşte vizirului să îl suprime pe principele moldav. Ghica e asasinat prin vicleşug turcesc. Soţia îi deplânge moartea în versuri ungureşti şi nemţeşti, un ţigan ţine o predică urmată de un cântec pe limba lui. într-o scenă pastorală, fostul secretar al domnului îşi cântă, în latineşte, româneşte şi ungureşte, fericirea simplă, în mijlocul naturii, oricând de preferat măririlor lumeşti. în fine, se intonează un cântec bahic şi apoi, în româneşte, un Testamentum Bacchi După o scenă de un spectaculos naiv, în care sfetnicii uneltitori sunt luaţi de un demon înveşmântat în flăcări, în încheiere se face o urare împărătesei Maria Tereza, împăratului losif al II-lea şi episcopului Grigore Maior. Aşadar, piesa e mai mult o improvizaţie ca de carnaval, precum în commedia dell'arte, după inspiraţia interpreţilor, probabil studenţi ai şcolilor înalte din Blaj. Expresiile licenţioase, care apar şi într-o oraţie de nuntă din scena peţitului (se remarcă apelul la folclor, la obiceiurile populare), erau menite a spori efectul comic, şi aşa destul de gros. Occisio..., cu toată întâmplarea sângeroasă din care se inspiră, nu e deloc o tragedie, ci o compoziţie burlescă. Ea a prilejuit primul spectacol de teatru atestat în limba română. Ediţii: Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, îngr. şi introd. Lucian Drimba, Cluj-Napoca, 1983. Repere bibliografice: Nicolae Densusianu, [Manuscrise şi alte documente], AAR, partea administrativă, t. II, 1879-1880; D. C. Ollănescu, Teatrul la români, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XX, 1897-1898; [losif Vulcan], O tragedie românească din secolul XVIII, F, 1898, 49; T.T. Burada, Cercetări despre începutul teatrului românesc în Transilvania, „Arhiva", 1905, 7-8; Al. Ciorănescu, „Occisio Gregorii Vodae" - cea mai veche piesă de teatru în româneşte, RFR, 1937,8; Massoff, Teatr. rom., 1, 123-126; Lucian Drimba, „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa" - cea mai veche piesă de teatru românească cunoscută, LL, 1963; Lucia Protopopescu, Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1967,53-57; Eugen Onu, „ Occisio Gregorii in Moldavia Vodae...", T, 1977,10; N. A. Ursu, Paternitatea primei piese de teatru româneşti, CRC, 1978, 8; Dicţ. lit. 1900, 636-637; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997, 320-333; Cinzia Franchi, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, Miercurea Ciuc, 1997. F.F OCHINCIUC, Ion (20.VIII.1927, Sculeni, j. Iaşi), prozator şi dramaturg. începe studiile secundare la Iaşi, le continuă la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti, absolvind în 1946. După ce frecventează doi ani cursurile Facultăţii de Construcţii din Bucureşti, urmează tot aici Facultatea de Filologie, luându-şi licenţa în 1953. Lucrează ca documentarist la Consiliul general ARLUS (1950-1952), redactor la „Veac nou" (1952-1955), şef de secţie la Redacţia publicaţiilor româneşti pentru străinătate (1956-1967) şi ulterior ca şef de secţie la Radioteleviziune. A debutat publicistic în 1952, la „Veac nou", cu reportaje, iar prima carte, romanul poliţist Răzbunarea Ofeliei, îi apare în 1967. Cărţile lui O. ilustrează, în epoca în care apar, genul literaturii de consum. Funcţia lor principală este divertismentul, literarul ocupând o poziţie colaterală. Ţinând de codul naraţiunii poliţiste (îngerul negru, 1969, Egreta violetă, 1972) sau istorice (Masca burgundă, 1971, Spada de Toledo, 1976, Eroul necunoscut, 1977), romanele duc la capăt, cu mijloace modeste, relatarea unor enigme. Date fiind personajele principale (miliţieni, securişti, personaje istorice), ale căror acţiuni sunt consemnate sub inventarul pozitivului, literatura lui O. este în acelaşi timp un almanah de valori doctrinare oficializate în societatea comunistă. Caracteristic pentru această ipostază, Nopţile colonelului Bârsan (1973) este o prezentare romanţată a luptei de exterminare duse de Securitate împotriva „bandiţilor" care opun rezistenţă armată în munţi. „Bandiţii" ilustrează trăsătura opresivă a societăţii de dinainte de comunism, făcând contrast cu ofiţerii de securitate, exemplar pozitivi. Un interes relativ prezintă, în peisajul prozei poliţiste româneşti, romanul îngerul negru, prin aceea că asasinul nu acţionează direct, ci prin interpuşi manipulaţi sub hipnoză. în romanul istoric O. este stimulat de figura lui Vlad Ţepeş, care apare în naraţiunile de spionaj şi aventuri Masca burgundă şi Spada de Toledo. în schimb, personajul principal din Eroul necunoscut evoluează în decorul anilor 1876-1877, înainte de începutul Războiului de Independenţă. Căpitanul Anton Vidraşcu, patriot român care luptase şi sub comanda lui Garibaldi, organizează, la sfatul lui C.A. Rosetti, un „detaşament invizibil", menit să combată, neoficial, dar eficient, acţiunile din umbră ale spionilor Imperiului Otoman. într-un roman apărut în 1994, Capcana din Bulevardul Primăverii, autorul îşi propune să dezlege cu mijloacele ficţiunii misterele evenimentelor din decembrie 1989. O. a avut şi o modestă activitate de dramaturg. Piesa Stânca miresei, semnată cu pseudonimul Ion Dragomir, a fost jucată în 1959. Piesa pentru copii Acţiunea Codalbul a fost pusă în scenă în 1977, la Teatrul „Ion Creangă" din Bucureşti. SCRIERI: Răzbunarea Ofeliei, Bucureşti, 1967; îngerul negru, Bucureşti, 1969; Acasă, fugarule!, Bucureşti, 1970; Masca burgundă, Bucureşti, 1971; Egreta violetă, Bucureşti, 1972; Nopţile colonelului Bârsan, Bucureşti, 1973; O noapte în „Venus", Bucureşti, 1974; Spada de Toledo, Bucureşti, 1976; Eroul necunoscut, Bucureşti, 1977; Fotografia de nuntă, Bucureşti, 1981; Norocul era şchiop, Bucureşti, 1982; Capcana din Bulevardul Primăverii, Bucureşti, 1994. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Acasă, fugarule!", RL, 1970, 27; Viola Vancea, Literatura parazitară, RL, 1970, 33; George Pruteanu, „Egreta violetă", CL, 1972,15; Cornel Ungureanu, Romanul poliţist, ATN, 1973, 5; Popa, Dicţ. lit. (1977), 394; Emil Mânu, „Eroul necunoscut", „Pentru Patrie", 1978,4; Constantin Ciopraga, „Norocul era şchiop", CRC, 1983,15; Nicolae Turtureanu, Schimbarea la faţă, CRC, 1983,15. ' Ml ODANGIU, Marian (16 .V.1954, Turda), eseist, critic literar şi poet. Este fiul Lucreţiei (n. Popa) şi al lui Emil Odangiu, ofiţer. Face şcoala primară la Cluj, iar la Timişoara urmează liceul 673 Dicţionarul general al literaturii romane (1969-1973) şi Facultatea de Filologie, secţia română-latină, pe care o va absolvi în 1977. Funcţionează ca profesor, referent la Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor (din 1981), director la Televiziunea Liberă Timişoara (1991-1992), director de programe la Radio Vest Timişoara (din 1992). Debutează cu o cronică literară în 1977, la revista „Orizont", după ce în 1974 îi fuseseră incluse câteva versuri într-o antologie a elevilor timişoreni, Vârste de lumină. Colaborează cu eseuri, versuri şi studii critice la „Orizont", „Luceafărul", „România literară", „Tribuna", „Convorbiri literare" ş.a. între 1981 şi 1984 scrie libretul operei rock Introducere într-un concert baroc. Afirmarea lui O. în domeniul criticii şi al istoriei literare se face cu volumul Romanul politic (1984), bine primit de confraţi deoarece propune ample deschideri spre una dintre zonele exploatate fructuos în epocă. La prima vedere cartea pare o succesiune de secvenţe tratate aproape cinematografic despre ceea ce a însemnat în literatura română romanul politic. în realitate, autorul este un comentator informat şi fin al unui fenomen literar care, influenţat de conjuncturile sociale şi politice, ajunge dominant în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului al XX-lea. Radiografia critică a romanului politic românesc este un act de ierarhizare a valorilor, chiar dacă metoda înclină spre fixarea operelor într-o manieră mai degrabă clişeizantă decât analitică, şi dovedeşte o înţelegere adecvată a valorilor tradiţionale, dar nu neglijează eforturile stilistice şi tematice înnoitoare ale noului roman politic. O. depăşeşte şabloanele aproape inevitabile ale criticii vremii prin comentarii nu o dată eseistice, care îl feresc de interpretări banale sau vulgarizatoare. Cu eseul Alternativa labirintului (1989) el îşi reorientează discursul critic spre poezie, subtitlul Repere pentru un dialog cu poezia lui Slavco Almăjan fiind, în fond, o autoprezentare a volumului. Monografie bine structurată, cartea începe cu repere biobibliografice şi dezvoltă exegeza cunoscutului scriitor şi traducător sârb, comentând-o din perspectiva „imaginilor dinamice" şi a „imaginilor matriciale". Şi activitatea de cronicar literar la „Orizont" reprezintă o etapă importantă în destinul de critic literar al lui O. Textul său e marcat de tensiunea ritmicităţii, iar pertinenţa aprecierii critice depăşeşte mai mereu posibilele formulări conjuncturale. Ca poet, O. face din exteriorizarea sentimentelor un prilej de construire a unui text exclusiv metaforizant. SCRIERI: Romanul politic, Timişoara, 1984; Alternativa labirintului. Repere pentru un dialog cu poezia lui Slavco Almăjan, Pancevo, 1989; Tu sau Despre iubire, Timişoara, 1995; Strada Dostoievski, Timişoara, 1996; Norul sau Despre iubire, Timişoara, 2002. Antologii: You or About Love -Young Poets of a New Romania, tr. Brenda Walker, Londra, 1990. Repere bibliografice: Mircea Mihăieş, Critica actualităţii, O,1984,42; Cristian Livescu, „Romanul politic", ATN, 1984, 11; Gheorghe Glodeanu, „Romanul politic", F, 1985, 5; A.I. Brumam, Chemările romanului politic, AST, 1985,5; Dorel Filipescu, „Romanul politic", LCF, 1985,40; Cornel Ungureanu, Marian Odangiu - pasiunea construcţiei, O,1986,23; Cosma, Romanul, I, 308; Cornel Ungureanu, Dl. Slavco şi noi, 0,1990, 47; Ţeposu, Istoria, 190-191; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 106-107; Dicţ. scriit. rom., III, 499-501. LP.B. Odeanu ODEANU, Anişoara (pseudonim al Doinei Stella Graţiana Peteanu; 28.V.1912, Pădureni, j. Timiş - 1.IX.1972, Lugoj), poetă, prozatoare şi ziaristă. Este fiica Vioricăi (n. Bujigan) şi a lui Aurel Peteanu, profesor de română şi latină, publicist, animator cultural, în perioada interbelică, al Lugojului. O. face cursul primar şi pe cel secundar în oraşul natal şi în Timişoara şi îşi ia licenţa în drept la Universitatea din Bucureşti (1936), după ce urmase şi Facultatea de Litere, fără să o încheie. A studiat, în 1930 şi 1931, la Dijon şi Grenoble. Scrie versuri de foarte timpuriu, şi în 1922, la doar zece ani, îi apar primele în „Lumea copiilor". Alte poezii îi sunt publicate în „Primăvara Banatului", „Semenicul", „Banatul". Eleva scrie şi proză, o primă nuvelă semnată cu pseudonimul ce avea să îi devină numele de scriitoare fiindu-i publicată de „Adevărul literar şi artistic" în 1929. Obţine premii numeroase, cele mai multe acordate de Societatea Tinerimea Română. Venită la Bucureşti, se angajează ca redactor la „Adevărul literar şi artistic", unde ţine rubrica „Cronica feminină", apoi la „Universul literar" şi la „Viaţa". Colaborează la „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „Gând românesc", „Litoral". Debutează editorial în 1934, cu romanul Intr-un cămin de domnişoare, elogios întâmpinat de Odeanu Dicţionarul general al literaturii române 6 74 G. Călinescu, nu mai puţin de Camil Petrescu, acesta devenind şi mentorul ei literar. în 1946 se căsătoreşte cu medicul Dan Crivetz. în 1972, la o zi după moartea lui, se sinucide. Aproape toate poeziile sale viabile compun o singură „cântare", un poem unic în mai multe timpuri, variantă transfigurată a unui roman de iubire. în Fata lui Codru-împărat (1939), poeta e o Sulamita valahă, care uneşte Cântarea Cântărilor cu folclorul autohton. Iubitul e un rege şi un zeu căruia poeta îi compune imnuri sacre, oficiind ca o preoteasă a soarelui. Ca o altă Sulamita, fata codrilor bănăţeni îşi destăinuie fericirea, extatic, prietenelor, fetelor „fluturatice": „Voi, tinere, fluturatice fete, / De râsul cărora nu mai pot codrii să doarmă, / Nici iepurii câmpului să-şi asculte / Cântecul solitar al inimii, / Voi, nebune, tinere, fluturatice fete, / Nici una din voi nu ştie / Cât e de frumos iubitul meu, / Cât de calde îi sunt braţele / în care mi-am înecat drumurile, / Cât de adânci îi sunt ochii / în care zările mi le-am stins". Menită a nu se înfăptui pe pământ, ci în cer, nunta devine o însoţire de felul celei din balada Mioriţa şi epitalamurile se preschimbă în bocete. Volumul Moartea în cetate (1943) e un lung lamento: „Suntem faţă în faţă şi, totuşi, între noi / E-o punte pe care nici pasul viilor, nici pasul morţilor n-o poate trece, / Ci numai pasul îngerilor. // Dă-mi mâinile, te rog, iubitul meu. / îmi răspunzi: / Mâinile mele sunt îngheţate, / Nici o dragoste nu le poate încălzi, / Mâinile mele nu-s îngheţate ca mâinile vii..." Este vizibilă afinitatea cu poezia Magdei Isanos: aceeaşi spiritualizare prin diafanizare a reprezentărilor, aceeaşi orientare spre fraged, spre pur, aceeaşi deschidere candidă a sufletului spre elementar, acelaşi mod ingenuu al frazării („Ci dă-mi, Doamne, brâul de clopoţei/ Ce vesteşte pădurii trecerea îngerilor tăi,/ Să-l duc în peştera celui mai tânăr vânt/ Şi slava ta şi bucuria mea/ Cu el să descânt necontenit şi să le cânt"). A stabili un raport de influenţă e totuşi dificil, întrucât cele două poete şi-au publicat volumele exact în acelaşi interval. Nota deosebitoare a poetei 0. este o preferinţă vag poescă pentru halucinant şi fantastic, ce o apropie întrucâtva de Emil Botta. O apropie, dar mai mult o desparte, căci, spre deosebire de autorul întunecatului April, „fata lui Codru-împărat" nu dezvoltă elementul terifiant, ci adesea îi substituie feericul, practică o exprimare poetică spontană, lipsită de teatralitate, un ton de confesiune şi rugăciune, iar pentru plasticizări apelează de obicei la icoane de basm, senine chiar şi când sunt triste. Primele două romane ale scriitoarei au un caracter manifest autobiografic. într-un cămin de domnişoare e jurnalul unei studente în litere, Dany Penzza, care îşi notează fluxurile şi refluxurile sufleteşti zilnice din aproximativ ultimele luni ale anului universitar. Puţin preocupată de pregătirea examenelor, ea e obsedată în schimb de un coleg, Dinu, a cărui apariţie în orizontul interior estompează imaginea, recurentă intermitent, a fostului iubit, germanul Peter. îndrăgostita îşi înregistrează fluctuaţiile de temperatură psihică fără „talent", adică fără literaturizare, cu luciditate, cu putere de obiectivare, de introspecţie imparţială, şi nu fără integrarea vieţii personale în ambianţa dată: o ambianţă juvenilă, ştrengăresc idilică, inocent şi decent boemă. în romanul următor, arbitrar intitulat Călător din noaptea de Ajun (1936; reeditat în 1971 sub titlul Anotimpul pierdut), faptele relatate sunt anterioare celor din într-un cămin de domnişoare. Participantă, în 1931, la cursurile de vară de la Grenoble, naratoarea, una şi aceeaşi cu eroina, face o pasiune devastatoare şi devine obiectul unei pasiuni de aceeaşi intensitate a colegului german amintit, Peter. Amândoi ar vrea să se unească prin căsătorie, însă familia acestuia se opune. Relaţiile se complică şi în cuplu, prin supralicitarea de către fată, până la tragic, a unor comportamente reprobabile ale băiatului, mai ales a celor cu tentă erotică. Asemenea Danei, personajul feminin din romanul anterior, Olga e o natură dificilă: anxioasă, inconsecventă, capricioasă. Expansivă interior uneori până la pierderea autocontrolului, deşi hiper-lucidă, pe de altă parte, ea este reticentă, retractilă, de neînţeles în manifestările faţă de iubit. Scrierea devine în felul acesta un document pentru psihologia instabilităţii feminine: lunga confesiune, obositoare prin repetiţie, a unor apropieri şi îndepărtări, a unor întâlniri şi despărţiri, a unor elanuri epistolare exprimând dorinţe exasperante, cenzurate când îndrăgostiţii sunt împreună de susceptibilităţi cu aspect morbid. Comentatorii romanului au apreciat autenticitatea psihologică a trăirilor eroinei (G. Călinescu şi mai ales Pompiliu Constantinescu), dar au reproşat tocmai excesul de feminitate al autoarei, de unde provine impresia de incapacitate de a se ridica de la general la simbol. Al treilea roman, Legile jocului (1972), e o confesiune la persoana a treia, foarte puţin deosebit de romanele precedente, şi exploatează evident elemente autobiografice din perioada celui de-al doilea război mondial, când O. a trăit în Bucureşti. Intriga, având în centru aceleaşi personaje dizarmonice, neconcordante, surprinde implicit aspecte de viaţă burgheză, mic burgheză şi mai ales de boemă (artişti, jurnalişti) bucureşteană, pe fundalul social alterat de război. Un roman propriu-zis, cel puţin în prima parte, este Acele lucruri mari (1973), deşi sâmburele epic pare a fi tot de provenienţă autobiografică. în timpul primului război mondial, Andra, soţia unui preot de ţară bănăţean, dezamăgită şi neglijată, se întoarce în oraş, la mama ei. în tren face cunoştinţă cu un grof ofiţer, pe care îl fascinează şi de care e fascinată. Ajunse la destinaţie, Andra şi fetiţa ei, Daniela, nu sunt primite cu braţele deschise, mama (respectiv bunica) lor fiind o văduvă strâmtorată, ursuză din fire. Primind o scrisoare de la contele care o invită la moşie, femeia fuge iar, însă nenorocirea face să aibă un accident stupid în oraş, poate autoprovocat, în care îşi pierde viaţa. Naraţiunea suscită interes, pe de o parte prin consemnarea reacţiilor unui copil precoce, isteţ şi cam afurisit, pe de altă parte, prin abilitatea compoziţiei, prin iscusinţa naratoarei de a provoca suspansuri şi de a soluţiona imprevizibil situaţii încordate, ca şi prin relevanţa detaliilor realiste. A doua parte a cărţii, singura corespunzătoare titlului, se leagă de prima tot atât de puţin ca în romanul lui Camil Petrescu, „întâia noapte de război" de „ultima noapte de dragoste". Partea aceasta înregistrează fapte petrecute în satul preotului bănăţean după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, descriind în final întâmpinarea entuziastă a armatei române eliberatoare, care intră în oraşul cel mai apropiat. De-a dreptul 675 Dicţionarul general al literaturii române Odobescu opusă principiului autenticităţii e poetica prozei scurte a scriitoarei. Semnele literarului sunt aici nu numai nedisimulate, dar etalate ostentativ. Nuvela eponimă a primului volum, Ciudata viaţă a poetului (1942), începe cu formula de basm „A fost odată". Alta, Paco şi Petro, „poveste spaniolă", cu „Povestea de faţă, pentru unii, e, poate, de necrezut. Asta nu înseamnă că nu e adevărată." Multe naraţiuni sunt scrise în notă ironică, incluzând parodie, grotesc, insolit, absurd, fabulos, mister, simbol. Un poet domiciliat la ţară are o floare albă în fereastră; într-o zi, lângă ghiveci se aşază o pasăre neagră. Pe hârtiile de pe masa lui încep să apară de la sine poezii. Devine celebru, şi critici de seamă îi consacră articole din care el nu pricepe nimic. Bântuit de întrebări metafizice, scrie o carte pe care o crede răscolitoare, dar care îl consacră drept umorist: mai mare decât Mark Twain şi Bernard Shaw. E vizitat de o femeie superbă, posibil simbol al frumuseţii inaccesibile, dar scrierea pe care aceasta i-o inspiră, în loc de a fi râvnitul poem de iubire, îi sporeşte şi mai mult renumele de mare umorist. în cele din urmă poetul se spânzură de o creangă. Mai evident parodică e Paco şi Petro, nuvelă având ca eroină o frumuseţe inspiratoare de pictură şi literatură nemuritoare, preschimbată, după zece ani, în opusul ei: o muiere grasă şi cu început de mustăţi. De aceeaşi factură simt majoritatea pieselor din volum. Nedumeririle lui Duduţă (1969) însumează povestiri cu scene de familie, mai ales amuzante, al căror erou e „un derbedeu de nouă ani, blond şi pistruiat", „cu imaginaţie". SCRIERI: într-un cămin de domnişoare, Bucureşti, 1934; Călător din noaptea de Ajun, Bucureşti, 1936; ed. (Anotimpul pierdut), Bucureşti, 1971; Fata lui Codru-împărat, Bucureşti, 1939; Ciudata viaţă a poetului, Bucureşti, 1942; Moartea în cetate, Bucureşti, 1943; Noaptea creaţiei, Bucureşti, 1943; Sub lumina verii, Bucureşti, 1967; Nedumeririle lui Duduţă, Bucureşti, 1969; Noaptea creaţiei, îngr. şi pref. Ion Oarcăsu, Bucureşti, 1969; Legile jocului, Bucureşti, 1972; Acele lucruri mari, Bucureşti, 1973; Ciudata viaţă a poetului, îngr. şi pref. Ion Oarcăsu, Timişoara, 1975; într-un cămin de domnişoare. Călător din noaptea de Ajun, îngr. şi introd. Cornel Ungureanu, Timişoara, 1983; Domnişoara Lou şi trandafirul galben, îngr. şi pref. Comei Ungureanu, Timişoara, 1985. Repere bibliografice: G. Călinescu, „într-un cămin de domnişoare", ALA, 1934, 731; Constantinescu, Scrieri, IV, 106-107; C. P. [Camil Petrescu], Notă despre romanul feminin, RFR, 1937,2; Călinescu, Ist. lit. (1941), 879, Ist. lit. (1982), 965-966; Perpessicius, Opere, X, 268-272; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968, 58-65; Sorin Titel, „Anotimpul pierdut", RL, 1971, 40; Val Condurache, „Legile jocului", CRC, 1972, 41; Cornel Ungureanu, „Acele lucruri mari", 0,1973, 44; Oarcăsu, Destine, 100-107; Ilea, Mărturisirile, 137-143; Ţirioi, Premise, 114-119; Ungureanu, Imediata, 1,109-170; Lovinescu, Unde scurte, II, 25-29; Dicţ. scriit. rom., III, 501-503; Popa, Ist. lit., II, 936-937. D.Mc. ODOBESCU, Alexandru I. (23.VI.1834, Bucureşti - 10.XI.1895, Bucureşti), prozator şi eseist. Fiu al Catincăi (n. Caracas) şi al generalului Ioan Odobescu, O. îşi începe învăţătura în casă, intrând în 1844 la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, unde urmează „umanioarele". Din această perioadă datează cele dintâi exerciţii literare, toate redactate în limba franceză. Aflat din 1850 la Paris pentru a-şi continua studiile, vine în contact cu grupul revoluţionarilor români exilaţi aici şi, entuziast, se străduieşte să aducă servicii cauzei Principatelor Române. De altfel, intrase în grija lui A. Ubicini, francez care slujise activ revoluţia română, şi are între profesori pe Alfred Dumesnil, ginerele lui Jules Michelet, în casa căruia şi locuieşte o vreme. Acum traduce în limba franceză părţi din poemul Cântarea României, şi tot în această vreme se află printre iniţiatorii societăţii şi ai revistei „Junimea română", unde debutează cu articolul Muncitorul român (1851). Spre sfârşitul anului 1851 se înscrie la College de France, îşi ia bacalaureatul în 1853 şi urmează apoi cursuri la Sorbona. Este remarcat îndeosebi de profesorul E. Egger, elenist, epigrafist, arheolog. îşi alcătuieşte, cu cheltuială mare, o bibliotecă în care figurează ediţii bune din clasicii greci şi latini, dar şi din scriitorii moderni, istorii literare, studii filologice, lucrări de estetică, arte poetice, volume de critică literară, de istorie antică, medievală şi modernă. îşi procură din ţară cărţi şi periodice şi ţine să-şi completeze mereu colecţiile. De pe acum pare a trăi mai intens şi mai real în spaţiul cărţilor decât în realitatea propriu-zisă. Ca şi alţi „copii teribili" ai veacului, ca B. P. Hasdeu în primul rând, O. îşi exersează de timpuriu condeiul, întrucât ştie că rostul său în lume va fi acela de om de cultură. O puzderie de încercări — versuri, piese de teatru, traduceri din Homer, Vergiliu, Horaţiu, articole, conferinţe —, neîncredinţate tiparului, sunt semne ale căutării de sine. Avea obiceiul scrisului zilnic şi încerca să-şi aproprie lumea prin lecturi şi prin călătorii: călătorii în lumea cărţii şi călătorii în lume pe urmele cărţilor. „Jurnalul" celor două moduri de peregrinare va fi 677 Dicţionarul general al literaturii române Odobescu ţinut în epistole către cei apropiaţi. Acest tip de comunicare, cultivat până la capătul vieţii, câteodată abia vag disimulat şi în discreta diversitate a operei, îl exprimă fidel şi complet. Când revine la Bucureşti, fără licenţă, de vreme ce studiase cu pasiune, dar fără pragmatism, i se dau mărunte funcţii administrative: şef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la secţia a doua a Curţii de Apel (1859) ş. a., doar în 1860 ocupând un post mai important, ca membru al Comisiei Documentale. Se căsătoreşte, în 1858, cu Saşa Prejbeanu, fiica naturală a generalului P. D. Kiseleff, înrudită după mamă cu familia princiară rusă Bagration. Duce aceeaşi existenţă de boem aristocrat, scandalizând cu deosebire pe rigidul său tată. După ce i se publicaseră câteva scrieri (fragmentul Fecioara din Orleans în „Calendarul popular pe anul 1852", poeziile Odă României, întoarcerea în ţară pe Dunăre şi studiul Despre satira latină în 1855, în „România literară" a lui V. Alecsandri), îi apar în „Românul" (1857) şi, respectiv, în „Revista Carpaţilor" (1860) nuvelele istorice Mihnea- Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna, tipărite împreună în 1860, sub titlul Scene istorice din cronicele româneşti. Scoate, între 1861 şi 1863, „Revista română", în care publică şi cercetări proprii despre mănăstiri, tipărituri şi manuscrise inedite, studii de istorie literară şi folclor, memorialul de călătorie Câteva ore la Snagov. Primeşte în aceşti ani funcţii înalte: director (1862), apoi ministru al Cultelor (1863) şi ministru ad-interim la Externe. Se implică în problema secularizării averilor mănăstireşti, interesat de posibilitatea folosirii veniturilor pentru propăşirea culturală; are o atitudine potrivnică guvernului, ceea ce îl determină să-şi dea demisia din minister. îşi argumentează poziţia în broşura Etude sur les droits et obligations des monasteres roumains dedies aux Saints-Lieux d'Orient (1863, sub pseudonimul Agathon Otmenedec). Tot acum propune un program de reorganizare şi modernizare a învăţământului secundar. Ca delegat permanent şi apoi în calitate de comisar al pavilionului românesc la Expoziţia universală de la Paris (1867), pregăteşte minuţios prezentarea exponatelor, preocupat de imaginea ţării (Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de son economie rurale, industrielle et comerciale, scrisă în colaborare cu P. S. Aurelian, Notice sur les antiquites de la Roumanie). Călătoreşte în Rusia, Danemarca, Turcia, Grecia, Elveţia, Italia, irepresibil atras de istorie şi de artă. Devine, în septembrie 1870, membru al Societăţii Academice Române, în 1879 fiind desemnat secretar general al forului. Fără a-şi părăsi cercetările arheologice şi istorice, ale căror rezultate le publică în „Trompeta Carpaţilor", „Românul", „Columna lui Traian", răspunde solicitărilor Academiei mai cu seamă în chestiunile filologice: traducerile din greacă şi latină (Despre condiţiunile unei bune traducţiuni a autorilor clasici în limba română, 1874), revizuirea dicţionarului latinizant al lui I. C. Massim şi A. T. Laurian, editarea de texte vechi ş.a. în spiritul modernizării culturale se înscrie şi activitatea lui O. ca director, numit în 1875, al Teatrului Naţional din Bucureşti. Chiar dacă a înnobilat misiunile publice pe care le-a primit cu distincţia şi competenţa ce îi erau caracteristice, O. nu avea nici prea mult simţ practic, nici energia lui Ion Heliade-Rădulescu, nici puterea de muncă a lui B. P. Hasdeu sau disciplina lui Titu Maiorescu. Fire aristocrată, se lasă în voia „colindei" neîntrerupte într-ale culturii, în epocă el părând mai curând o „grădină suspendată". De altfel, l-au impus câteva lucrări de erudiţie surâzătoare: Pseudo-cynegeticos. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea „Manualul vânătorului" (1874), Istoria arheologiei (1,1877), unde sunt reunite cursuri ţinute la Facultatea de Litere din Bucureşti, monografia în trei volume Le Tresor de Petrossa (1889 şi, postum, 1896, 1900). După mai bine de un deceniu de preumblări între Bucureşti şi Paris, unde locuiau soţia şi fiica lui şi unde între 1881 şi 1885 el a funcţionat ca secretar de legaţie, reuşeşte să-şi readune familia în ţară în 1890. Predă la Liceul „Sf. Gheorghe" al lui Anghel Demetriescu, este membru în Consiliul General al învăţământului, conduce, în 1891, Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Bolnav, incapabil să-şi pună ordine în viaţă, împovărat de încurcături băneşti şi de o nefericită legătură sentimentală, O. se sinucide. Ca vlăstar altoit pe trunchiul generaţiei paşoptiste, ţintind să continue efortul înaintaşilor, O. a crezut şi el că trebuie impulsionată „formarea unei literaturi şi unor arte naţionale" (Viitorul artelor în România, Bazele unei literaturi naţionale). Ceea ce îl deosebeşte de antecesori este aspiraţia către o cultură durabilă care să-şi afle modelul în clasicismul antic. Antichitatea înseamnă pentru el un echilibru interior şi un peisaj estetic, a cărui perfecţiune formală poate fi transmisă inteligenţei, sensibilităţii creatorului modern. în idealul clasic al lui £ /*# *-«&&, Jbt cSs,.. a »£Ky.- ‘v- t ■ .... ........Cî..,:'.:........................ Odobescu Dicţionarul general al literaturii române 678 O. intră, alături de euritmia estetică a Antichităţii, şi armonia, frumuseţea spiritului popular, civilizaţiei româneşti fiindu-i proprii „instinctul artistic" şi „stilul artistic" (Artele în România în periodul preistoric; Priviri asupra stilului în arte). Autorul detaşează ideea cea mai dragă lui: această tradiţie, preluată, poate individualiza arta naţională. Ca arheolog, O. are o contribuţie de seamă la descoperirea şi cercetarea, din perspectivă estetică, a vestigiilor de cultură materială veche şi medievală românească. Studiile sale, monografia Le Tresor de Petrossa, elaborări savante, cu o informaţie prodigioasă, exercită o seducţie specială prin aptitudinea autorului de a transforma un obiect, un vestigiu într-un centru al lumii, luminat prin ocoluri succesive şi conexiuni neaşteptate, reînviat, recreat. Se exprimă aici „vechea libertate a curiozităţii sale rătăcitoare, nesăţioasă să cunoască şi să se bucure de descoperirile ei" (Tudor Vianu). Şi în Istoria arheologiei, lucrare modernă, unică în literatura de specialitate de la noi, O-, înrâurit de J. J. Winckelmann, face un periplu prin arta universală, în Antichitate şi Renaştere, ghidat de intuiţii sigure, bun gust şi rafinament. în demersul său, întotdeauna un discurs îndrăgostit, se conturează lucruri scoase din încate-narea lor temporală şi spaţială, pentru a fi aşezate într-o simultaneitate justificată originar, prin apartenenţa lor la tărâmul artei. Aflat la interferenţa mai multor şcoli literare, scriitorul a fost văzut deseori ca o efigie, ca „personalitatea-tip secolul al XlX-lea" (Vladimir Streinu), tocmai prin conjuncţia unor orientări altfel dispuse succesiv şi divergent. O. se situează între romantismul civic al generaţiei anterioare şi o exigenţă estetică specială, care, în ceea ce-1 priveşte, se manifestă firesc, netensionat, având un resort înnăscut. Frumosul preexistă, înscris în fibra fiinţei lui, primatul esteticului căpătând ulterior o legitimitate aparte prin cultul clasicismului. Se stabileşte astfel, în cultura română, o punte între Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu, între paşoptism şi junimism. Fără a fi teoretician sau critic literar propriu-zis, O. face de multe ori dovada unui spirit critic apt să ţină cumpăna între însufleţire şi severitate. în ideile despre limbă, artistul, dar şi filologul minuţios şi competent, evitând orice tip de exagerare, îndreaptă privirea contemporanilor spre „izvoarele naţionale", spre îmbogăţirea cu împrumuturi ce pot fi adaptate firii limbii române. Ca şi Maiorescu, respinge „frazeologia nomoloasă şi încâlcită", cerând traducătorului, de pildă, să fie „limpede, corect, elegant, cumpănit şi mai cu seamă inteligibil în limba sa". Referindu-se la creaţia populară, O. preia idei herderiene şi vorbeşte despre valoarea de document istoric şi psihologic a literaturii orale. Tinde însă, cel dintâi la noi, către cercetarea folclorului, făcând analize de text şi utilizând metoda comparativă, ca posibilitate de omologare a originii şi durabilităţii creaţiilor folclorice (Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor). Astfel, cercetările lui indică un făgaş nou în folcloristica românească, pe care merge şi un alt erudit al timpului, B.P. Hasdeu. O. încurajează, în acelaşi timp, culegerea literaturii populare şi apreciază contribuţiile, distincte, aduse de Petre Ispirescu şi G. Dem. Teodorescu. El însuşi face câteva adaptări literare (jupan Rănică vulpoiul, Tigrul păcălit) ori prelucrează, după G. W. Cox, Zece basme mitologice. Din pasiunea conjugată pentru istorie, filologie şi literatura propriu-zisă pleacă studiile de istorie literară şi culturală ale lui O. A cercetat manuscrise şi tipărituri vechi, a scris despre Psaltirea diaconului Coresi, a contribuit la editarea scrierilor lui Dimitrie Cantemir, a elogiat efortul lui Timotei Cipariu de a scoate la lumină texte vechi româneşti. în Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea reînvie figuri de cărturari demne să stea alături de Samuil Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior, după cum mai înainte, în monografia Poeţii Văcăreşti, afla meritele unei familii de literaţi în tendinţa „nobilă şi demnă" de a modela limba română, edificând „o cultură începândă". Din aceeaşi preţuire pentru înaintaşi publică în „Revista română" postume ale lui Alecu Russo, republică din poeziile lui V. Cârlova, editează Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, reluată, alături de alte lucrări ale lui N. Bălcescu, şi în volum (1878). Un voluptuos al ideilor, dar şi al erudiţiei, asupra cărora arcuieşte întotdeauna un nimb de poezie, este O. şi în paginile literare. Având structura unui umanist, el crede că „una dintre cele mai fericite însuşiri" ale omului este aceea „de a poetiza orice lucru, după placul său". A lăsat mult mai mult decât a încredinţat tiparului în timpul vieţii; scria zilnic, pentru că astfel îşi regăsea echilibrul lăuntric. Jurnalele de călătorie, adesea sub forma unor epistole, o întinsă corespondenţă, gândită probabil şi spre a fi citită de urmaşi, sunt moduri de intensificare a existenţei, câteodată poate mai importante decât întâmplările care le-au generat. în plăcerea rafinată a comunicării discrete, colocviale, se cristalizează o neistovită — şi dramatică — sete de armonie şi bun gust. Nu în ficţiunea literară poate fi întâlnit O. cel adevărat, imaginaţia lui nu poate zămisli sub astfel de stele, ci în paginile izvodite cu o desăvârşită libertate a spiritului, în acea „stare de reverie a inteligenţei" (Vladimir Streinu), condiţie într-adevăr fericită, aşteptată, întâmpinată, cultivată şi fixată în scris. Desigur, proiectele literare i-au fost, la începuturi, grandioase. A încercat să dramatizeze sub înrâurirea romantismului subiecte legendare foarte diferite, schiţând tragedia în versuri Mihai Viteazul (1848), o dramatizare a cărţii despre Ruth din Biblie, dramele Urban Grandier, loaniţiu, craiul românilor, Decebal ş.a. Din visurile de dramaturg ale lui O. nu s-a născut nici o piesă terminată, iar localizările de mai târziu — Radicalele (1881), după E. Labiche, Nea Frăţilă (1882, în colaborare cu G. I. Ionnescu-Gion şi semnată Aliod), după Erckmann-Chatrian — sunt divertismente fără relevanţă. Intâile lui reuşite rămân „scenele istorice" Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna. Compunându-le, avea în vedere maniera romantică a evocărilor istorice ilustre din literatura europeană (Walter Scott, Prosper Merimee, Victor Hugo), dar ţinea să se integreze mai ales unei tradiţii româneşti, oprindu-se la paradigma nuvelei istorice a lui C. Negruzzi. Autorul îşi prezintă, de altfel, scrierile ca pe nişte imitaţii şi îşi defineşte contribuţia cu modestie: păstrarea limbii cronicăreşti, culoarea locală şi virtuţile documentare. în cele două nuvele O. evocă remarcabil, cu ingeniozitate narativă şi descriptivă, domniile a doi 679 Dicţionarul general al literaturii române Odobescu despoţi din secolul al XVI-lea, încrâncenata şi nelegiuita lor încercare de a-şi păstra tronul. Cu toate că apelează uneori la înscenări convenţionale, bine cunoscute în arsenalul romantic, portretele celor două personaje au relief dramatic, creat prin acumulări gradate şi chiar cu un anume halou reflexiv, născut din sugestia forţei care împinge eroii de la mărirea iluzorie, nestatornică spre moartea violentă, cuvenită oricărui uzurpator. Sunt reconstituite în detaliu, cu luxurianţă cromatică, tablouri de epocă, simt descrise case boiereşti, curtea domnească, obiceiuri, ceremonii, vestimentaţie. Stilistica nuvelelor dezvăluie cu adevărat un maestru. Bogăţia lexicală, irizările cuvântului arhaic, fluenţa, muzicalitatea frazei, când maiestuoasă, când simplă, se întâlniseră arareori la prozatorii anteriori. Aristocrat şi estet, O. are mereu tendinţa de a se delecta dând viaţă, aproape cu senzualitate, impresiilor şi emoţiilor. O face întotdeauna dintr-o mare plăcere a comunicării intelectuale. în nomadismul acestui voluptuos al digresiunii există întotdeauna o premisă, un pretext care îl declanşează. în Câteva ore la Snagov pretextul este un pelerinaj istoric. Rătăcind pe urmele celor ce au fost, autorul alătură informaţiei, referinţei istorice savante reveria, fantazarea, interesat cu deosebire de sugestii venind dinspre figuri şi scene dramatice, dinspre duhurile istoriei. Pe o altă treaptă se situează Pseudo-cynegeticos, efigie a umanismului estetic al lui O. Şi aici există un pretext, opera fiind „scrisă cu gând să fie Precuvântare", la Manualul vânătorului, cartea prietenului C.C. Cornescu. Călătoria este acum imaginară. Scriitorul adună în jurul ideii de vânătoare o serie de difficiles nugae, care compun un mozaic strălucitor, lucrat cu o migală disimulată sub detaşarea graţioasă şi umorul discret. Recunoscându-şi, dintru început, puţina pricepere într-ale vânătorii, scoate totuşi din tăcere amintiri despre timpul de odinioară, când, copil fiind, văzuse vestitele locuri ale acestei îndeletniciri, în Bărăgan, împărăţia dropiilor. în substanţa fluidă a rememorării intră spectacolul unei lumi fascinante: mişcarea surdă a imensităţii toropite de arşiţă, colinda căruţelor cu tămădăieni, vânătorii de dropii (Et in Arcadia ego). Monolog în meandre, debitat nostalgic, împodobit cu digresiuni despre păsări, reverii livreşti, anecdote vânătoreşti. Peregrinarea propriu-zisă, pe tărâmul artei, are ca punct de plecare lucrarea Laokoon a lui Lessing, care i-ar fi sugerat posibilitatea unei scrieri despre reprezentările artistice ale unui subiect. Trei imagini, statuia antică a Dianei, sculptura Diana de Poitiers, aparţinând lui Jean Goujon, şi o gravură a lui Albrecht Diirer, Miraculoasa vocaţiune a Sfântului Hubert, considerate întruchipări emblematice ale motivului vânătorii în arta plastică, deschid galeriile muzeului imaginar al lui O. Sunt reunite într-o dezordine căutată, cu asociaţii capricioase, surprinzătoare, descrieri de sculpturi şi picturi antice şi moderne, aprecieri fine asupra muzicii, comentarii şi citate din literatură, de la Horaţiu la Turgheniev, referiri la poezia românească, aluzii la disputele filologice şi literare ale vremii, istorioare subtil ironice sau autoironice, snoave şi anecdote spuse cu zâmbet subţire. Povestind o excursie în munţii Buzăului, autorul află cadrul adecvat pentru a înscena un dialog cu un om al locului, de la care aude basmul despre „feciorul de împărat cel cu noroc la vînat". Basmul bisoceanului, piesă literară unică, filtrează expresia populară, întâlnită des în Pseudo-cynegeticos, şi imaginaţia specifică poveştii într-o compoziţie stilizată, uşor convenţională, apropiată de luxurianţa barocă. O. este un spirit cultivat, erudit fără trufie, un hermeneut mobil şi carismatic, om de gust şi rafinament, care se delectează întreţinând un dialog, mereu seducător, cu cititorul; pe acesta îl măguleşte inducându-i ideea că jocul este deschis, că perspectivele şi ipotezele pot fi multiplicate la infinit. Văzut şi ca „un avar în domeniul artistic, care se desparte de ceea ce posedă în imaginaţie la fel de greu ca orice harpagon de ceea ce posedă în realitate" (Nicolae Manolescu), O. este totuşi un epicureu, care trăieşte autentic doar în şi prin text. O poezie difuză, un abur de uşoară melancolie, ce ţine de sentimentul vremelniciei, învăluie pagina. în echilibrul clasicului, aparent mai senin ca oricând, străfulgeră uneori accente dramatice, amintind de neliniştea romanticilor. Alcătuirea operei, cel dintâi eseu din literatura română, revelează structura acestei personalităţi de tip estet, creator de stil în integralitatea manifestărilor sale. Aici contează înainte de toate modul rostirii, iar acesta este singular în epocă: o scriitură dezinhibată, unde se trece cu eleganţă de la registrul grav la badinerie, de la solemnitate la familiaritate, unde, în locul unei severităţi profesorale, sunt preferate tonul bonom, gluma, persiflarea şi autopersiflarea. Valorificând Oeconomu Dicţionarul general al literaturii române 680 modele livreşti şi populare în ingenioase alternări lexicale, O. realizează, prin cizelarea relaţiei dintre cuvinte (arhaice, populare, neologice), efecte neaşteptate, de un pitoresc aristocratic. Imagist care refuză expresia cenuşie, el este deopotrivă un muzician ce frazează armonios, utilizând fie perioada cu arborescenţa ei solemnă, fie enunţul oral, brevilocvent, cu o euritmie cristalină. Odobescu bate câmpii cu graţie pe simpla firmă verbală a vânătoarei. Pseudo-kinegheticos e un potpuri bine armonizat; un magazin de bric-â-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde pe un om atât de serios schiţând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înţesate cu autori greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeştri ai picturii. G. Călinescu Dispunând de o gândire complexă şi nuanţată, scriitorul şi-a creat un instrument sintactic adecvat în hipotaxele sale cu multe determinări, a căror armonioasă simetrie, perfect stăpânită, răspundea simţului său muzical. Odobescu este un scriitor care se ascultă când scrie. Deşi nu este orator ca Bălcescu, el este un om care vorbeşte chiar atunci când aşterne o pagină pe hârtie. Faptul acesta explică mulţimea locuţiunilor, a proverbelor, a formelor de adresare, a digresiunilor, a efectelor de umor din scrisul său. Operele sale sunt ale unui vorbitor sfătos care narează, îşi aminteşte, glumeşte şi transmite cunoştinţele adunate în bogata comoară a ştiinţei sale. Atitudinea aceasta se vădeşte nu numai în operele beletristice, dar şi în cele de ştiinţă, care posedă din această pricină o netăgăduită valoare literară. Tudor Vianu SCRIERI: Scene istorice din cronicele Ţării Româneşti. Mîhnea-Vodă cel Rău (1508-1510), Bucureşti, 1857; Scene istorice din cronicele româneşti. Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna, Bucureşti, 1860; ed. 5, Bucureşti, 1894; ed. pref. E. Lovinescu, Bucureşti, f.a.; ed. îngr. şi pref. Al. Dima, Bucureşti, 1935; ed. îngr. şi pref. N. N. Condeescu, Bucureşti, 1942; Pseudo-cynegeticos. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea „Manualul vânătorului", Bucureşti, 1874; ed. îngr. şi introd. Al. Busuioceanu, Craiova, 1932; ed. îngr. şi pref. Şt. Bezdechi, Bucureşti, 1935; ed. îngr. Ion Pillat, Bucureşti, 1941; ed. îngr. J. Byck, Bucureşti, 1947; ed. îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1971; Istoria arheologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă, I, Bucureşti, 1877; ed. îngr. şi introd. D. Tudor, Bucureşti, 1961; Moţii şi Curcanii. 1785-1877, Bucureşti, 1878; Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887; Scrieri literare şi istorice, I-III, Bucureşti, 1887; Petrache Poenaru, Bucureşti, 1889; Le Tresor de Petrossa, I-III, Paris, 1889-1900; Opere complete, I-IV, pref. Ilarie Chendi, E. Carcalechi, Bucureşti, 1906-1919; Basme, Bucureşti, 1908; Câteva ore la Snagov, îngr. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1909; Nicolae Bălcescu, îngr. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1925; Opere literare, îngr. şi introd. Scarlat Struţeanu, Bucureşti, 1938; Opere alese, I-II, introd. Alexandru Iordan, Bucureşti, 1941; Scrieri alese, I-II, îngr. şi pref. N. Mihăescu, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngr. şi introd. Tudor Vianu, Bucureşti, 1955; Scene istorice. Câteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos, îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1961; Pagini regăsite, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1965; Opere, voi. I, îngr. G. Pienescu, Tudor Vianu, Virgil Cândea, pref. Tudor Vianu, voi. II, îngr. Marta Anineanu, Virgil Cândea, pref. Al. Dima, voi. IV, îngr. şi introd. Mircea Babeş, studii arheologice Radu Harhoiu şi Gh. Diaconu, voi. V, partea I, îngr. Marian Ciucă şi Alexandru Avram, introd. Alexandru Avram, voi. VIII-XIII, îngr. Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Rodica Bichiş, introd. Al. Dima, Bucureşti, 1965-1996; Pseudo-cynegeticos. Scene istorice din cronicele româneşti. Câteva ore la Snagov. Articole, îngr. G. Pienescu, pref. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1972; Note de călătorie, îngr. şi pref. Comeliu Popescu, Bucureşti, 1981; Scrieri alese, îngr. Corina Popescu, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1995; Mihnea-Vodă cel Râu. Doamna Chiajna. Pseudo-cyne-geticos, îngr. şi postfaţă Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1997. Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, I, passim; Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, îngr. şi introd. Ion Scurtu, Bucureşti, 1905, 297-299; Caragiale, Opere, IV, 209-218; Iorga, Oameni, I, 49-58; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909, 207-217; Iorga, Ist. lit. XIX, III, 195,290-296,304-307; Lovinescu, Scrieri, 1,80-82; Ibrăileanu, Opere, VIII, 279-313; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 1,214-218; Petru Iroaie, La centenarul Al. Odobescu (1834-1934), Suceava, 1934; Constantinescu, Scrieri, IV, 108-111, VI, 205-206,493-495; Al. Dima, Al. Odobescu (Privire sintetică asupra operei şi personalităţii), Sibiu, 1935; Alexandru Iordan, Contribuţii la cunoaşterea operei lui Alexandru Odobescu. Bibliografia completă a scrierilor lui Alexandru Odobescu, I-II, Bucureşti, 1936; Scarlat Struţeanu, Al. Odobescu şi romantismul franco-englez, Craiova, 1937; Perpessicius, Opere, VII, 377-386; Streinu, Clasicii, 5-39; Vianu, Arta, 1,196-205; Călinescu, Ist. lit. (1941), 303-309, Ist. lit. (1982), 343-358; N. N. Condeescu, Al. Odobescu şi „scenele" sale „istorice", Craiova, 1943; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 116-123; Scarlat Froda, Odobescu şi teatrul, Bucureşti, 1957; Tudor Vianu, Alexandru Odobescu, Bucureşti, 1960; D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Bucureşti, 1966; Şerban, Exegeze, 56-112; Ist. lit., II, 705-739; Ivaşcu, Ist lit., 1,504-511; Săndulescu, Lit. epistolară, 103-112; Gafiţa, Faţa lunii, 401-429; N. Barbu, Noi şi clasicii, Bucureşti, 1975, 78-87; Nicolae Manolescu, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Bucureşti, 1976; Al. Odobescu interpretat de..., îngr. şi pref. Rodica Pândele, Bucureşti, 1976; Cristea, Arcadia, 5-14; Dicţ. lit. 1900, 637-643; Şerban, Ispita, 44-50; Piru, Ist lit., 107-112; Doina Curticăpeanu, Odobescu sau Lectura formelor simbolice, Bucureşti, 1982; Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, îngr. Filofteia Mihai şi Rodica Bichiş, Bucureşti, 1984; Cioculescu, Itinerar, V, 189-202; Manolescu, Istoria, 1,275-294; Negoiţescu, Ist. lit., I, 98-102; Faifer, Semnele, 126-128, 236-241, passim; Paul Cornea, Adevăratul Odobescu, RITL, 1995, 3-4; Dicţ. analitic, I, 308-310, III, 57-60, 431-436; Dicţ. esenţial, 586-590; Florentin Popescu, Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu, Constanţa, 2001. G. D. OECONOMU, Ciru (1848, Lunguleţu, j. Dâmboviţa -20.11.1910, Bucureşti), prozator şi poet. Este fiul Mitanei şi al lui Gheorghe Economu. A urmat liceul la Bucureşti şi a făcut studii juridice la Paris, de unde s-a întors doctor în drept (1872). Procuror la Tribunalul Ilfov (1873-1875), apoi la Curtea de Casaţie din Bucureşti (1876), în 1879 ajunge secretar general la Ministerul de Justiţie, în 1882, procuror general la Curtea de Apel, iar în 1884 revine la înalta Curte de Casaţie. Ca scriitor, O. a debutat în 1870 cu versuri, la „Columna lui Traian". Ulterior a colaborat la „Revista contimporană", „Convorbiri literare" şi „Literatură şi artă română". Poeziile sale, patriotice sau de dragoste, nu reuşesc să depăşească nivelul mediocrităţii. Este printre cei care au făcut cunoscută cititorului român lirica lui Baudelaire, combinând Benediction şi L'Albatros sub titlul Poetul (1874). A tradus, de asemenea, din versurile lui Byron, Victor Hugo, Theodore de Banville. La 681 Dicţionarul general al literaturii române Oişteanu legendele istorice în versuri, imitate fără aplicaţie după D. Bolintineanu, se adaugă şi prelucrările din Paul Deroulede (poezia Le Clairon, sub titlul Cimpoierul) şi din Eugene Manuel (La Chanteuse, sub titlul Cerşetoarea). Amplul poem Babei, publicat în „Revista contimporană" (1874), atestă totuşi disponibilităţi lirice. Alt poem, scris în franceză şi editat la Paris în 1871, Bene merentibus, este dedicat ostaşilor francezi căzuţi în războiul din 1870-1871.0, şi-a încercat talentul şi ca romancier, scriind Răzbunarea lui Anastase (1896) şi Fiica lui Sejan (1899), primul cu subiect din lumea Imperiului Bizantin, al doilea — din lumea Imperiului Roman. Scriitorul e un bun şi minuţios cunoscător al epocilor descrise, mişcându-se cu uşurinţă printre personaje, moravuri şi intrigi de Curte. Interesul său principal se îndreaptă către viaţa socială, subiectul dovedindu-se un simplu pretext. Obiceiuri, tradiţii, organizare politică, forme de guvernământ — toate sunt urmărite din dorinţa evidentă de a cuprinde fapte cât mai numeroase. Informaţiile istorice sunt introduse fără ostentaţie, la fel şi descrierile de monumente, împrumutate adesea din tratate de istorie a arhitecturii. Ambele scrieri au în centru două tipuri de arivişti ca, de altfel, şi ultimul său roman, Din Rucăr (Scene văzute) (1905). SCRIERI: Bene merentibus, Paris, 1871; Cronici şi legende, Bucureşti, 1890; Răzbunarea lui Anastase. Linda. Un jubileu literar, Bucureşti, 1896; Fiica lui Sejan (Poveste istorică), Bucureşti, 1899; Din Rucăr (Scene văzute), pref. B. Delavrancea, Bucureşti, 1905. Repere bibliografice: D. Evolceanu, „Răzbunarea lui Anastase", CL, 1896, 4; Caragiale, Opere, IV, 421-422; V.A. Urechia, „Răzbunarea lui Anastase. Linda. Un jubileu literar", AAR, partea administrativă, t. XIX, 1896-1897; D.C. Ollănescu, „Fiica lui Sejan", AAR, partea administrativă, t. XXII, 1899-1900; Spartacus, „Din Rucăr", ADV, 1905,5636; Maiorescu, Critice, I, 184-185; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 112-113; Predescu, Encicl, 613; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 288-324; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 199-200; Dicţ. lit. 1900,643; Dicţ. scriit. rom., III, 509-510. D.M. OGLINDA LITERARĂ, revistă care apare la Focşani, lunar, din ianuarie 2002, editată de Grupul de Presă şi Editură Zedax. Primul număr menţionează în caseta redacţională pe Florin Paraschiv (redactor-şef), Gabriel Funica (redactor-şef adjunct), Florinei Agafiţei (consilier editorial), Virgil Panait (secretar de redacţie) ş.a. Ulterior componenţa redacţiei se schimbă, în casetă figurând o echipă alcătuită din Gheorghe Neagu (redactor-şef), Virgil Panait (redactor-şef adjunct), Magda Ursache (consilier editorial). Articolul intitulat Tendinţe schiţează în linii mari programul publicaţiei: „Să reuşim să fim o grupare literară. Să reuşim să ne exprimăm într-un context european. [...] Să reuşim să nu pierim sufocaţi de magma subculturii şi a vulgului cultivat în clanuri şi caste mânate de interese obscure, dezumanizante." Fidelă obiectivelor propuse, 0.1. reuşeşte să strângă în jurul său atât scriitori şi critici cunoscuţi, cât şi începători într-ale literaturii. încă din primul număr Magda Ursache semnează rubrica de pamflet literar „Mânie liberă", Virgil Panait susţine rubricile „Scriitori în agora", devenită „O scrisoare pierdută", cuprinzând puncte de vedere despre unele aspecte ale literaturii actuale, şi „Revista revistelor". Aria rubricilor se extinde treptat, iar cercul de colaboratori se îmbogăţeşte. Astfel, la noile rubrici — „Maeştri", „Recuperări", „Eseu", „Poezia şi proza în oglindă", „Cele mai forjate versuri" ş.a. — colaboratorii mai des întâlniţi simt Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Rotaru, Paul Goma, Valeriu Rusu, Theodor Codreanu, Liviu Grăsoiu, Florentin Popescu, Gheorghe Istrate, Mircea Radu Iacoban, Adrian Dinu Rachieru, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Gheorghe Neagu, Bogdan Ulmu. Mai semnează Florin Paraschiv (traduceri din Nietzsche), Radu Comănescu (Personajul pozitiv în literatura sumero-akkadiană), Ştefania Oproescu, Gabriel Funica ş.a. OGLINDA LUMII. WELTSPIEGEL. LE MIROIR DU MONDE. VILAG TUKRE, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 14 octombrie 1927 şi 28 mai 1934. Publicaţia e interesată strict de dimensiunea spectaculoasă a cotidianului românesc şi internaţional, pe care îl prezintă preponderent prin imagini fotografice şi foarte puţin prin articole de analiză. Rubrici: „Săptămâna", „Moda", „Actualitatea în caricatură", „Jocuri", „Sporturile", „Pagina femeii", „Pagina cinematografică", „Notiţe ştiinţifice". Interes literar prezintă traducerile din prozatori străini, cea mai mare parte nesemnate. Totuşi, câteva nume de traducători pot fi identificate. Unul dintre ei este Const. A. I. Ghica, tălmăcitor în 1923 şi 1924 din Zola, Maupassant, Theodore de Banville, Knut Hamsun, Georges Courteline, Arthur Conan Doyle, Tristan Bernard, Selma Lagerlof, Walter Scott, Jack London ş.a. în 1924 Marcel Tiberiu oferă cititorilor nuvela lui Paul Bourget, Accidentul. Alexandru losif traduce din Andersen Regi, dame şi valeţi, iar Rud. A. Knapp se opreşte asupra lui Maxim Gorki (Mizeria unui copil) şi A.P. Cehov (Kolchas). Din 1928 sub semnătura Lilly A. apar numeroase pagini din H. G. Wells, Martin Andersen Nex0, Alberto Casella, Clement Wood, Vladimir Korolenko ş.a. Miron Grindea traduce Marşul nupţial al Selmei Lagerlof, în vreme ce M. M. Geron optează pentru Ernest Hemingway (Satul indian). G. Rădulescu tălmăceşte din portughezul Ega de Queiroz (Comoara), iar din Luigi Capuana, Luciano Zuccoli şi Mihail Zoşcenko traduce Liviu Andrei. în fine, Carol Drimer transpune din germană o piesă de Carmen Sylva (Constantin Brâncoveanu), un lung serial intitulat A treia dragoste (Din viaţa pictorilor) de H. Sienkiewicz, precum şi din Ilya Ehrenburg. Alţi traducători sunt C. Cristobald şi A. Nora. Printre autorii tălmăciţi se mai numără Blasco Ibănez, Karel Capek, Italo Svevo, E. A. Poe, Oscar Wilde. Numărul 7/1931 include însemnări sub titlul în intimitate cu Gabriele D'Annunzio, numărul 13/1932 conţine pagini dedicate centenarului Goethe, iar din Pirandello e tradusă nuvela Râzi... Numărul 44/1931 reproduce din ziarul brăilean „Ancheta" un articol al lui Panait Istrati, De ce m-am retras la Brăila. D.B. OIŞTEANU, Andrei (18.IX.1948, Bucureşti), antropolog cultural şi prozator. Este fiul Bellei Oişteanu (n. Iosovici), translatoare, şi al lui Mihail Oişteanu, profesor de istorie. Oişteanu Poetul Valeriu Oişteanu este fratele său. A făcut clasele primare (1955-1962) şi liceul (1962-1966) la Bucureşti. După absolvirea Facultăţii de Energetică a Institutului Politehnic din capitală (1971), urmează cursurile de filosofie şi cultură indiană ţinute de Sergiu Al-George şi Amita Bhose la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti şi cursuri de istoria şi civilizaţia evreilor din Europa Centrală şi de Est, ţinute de Moshe Idei şi de Michael Silber la Central European University din Budapesta (1997). Din 2000 este profesor asociat la Centrul de Studii Ebraice din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, iar din 2003, cercetător la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, membru al Comisiei de Folclor a Academiei Române, al Asociaţiei de Studii Orientale, face parte din International Union of Anthropological and Ethnological Sciences (Londra). Debutează în 1970, la revista „Amfion". Colaborează la „Contrafort", „Etimologica", „Etudes et documents balca-niques et mediterraneens" (Paris), „International Journal for RomanianStudies" (Amsterdam), „Archaeus. Etudes d'histoire des religions", „Asclepios" (Bruxelles), „Lumea liberă" (New York), „New Observation" (New York), „Minimum" (Tel Aviv), „Revista de etnografie şi folclor", „Revista de istorie şi teorie literară", „Jurnalul literar", „România literară", „Dilema", „22", „Steaua", „Folclor literar", „Secolul 20", „Vatra", „Viaţa românească", „Ateneu" ş.a. Volumul de debut, Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice, îi apare în 1980. A semnat şi cu pseudonimul Andrei Ieremia. Grădina de dincolo reuneşte două eseuri de antropologie culturală: Harap Alb — un comentariu mitologic bazat pe lucrări ale lui Mircea Eliade, J. G. Frazer şi V.I. Propp, care propune o nouă lectură a basmului ca alegorie a unor rituri iniţiatice — şi Zoosophia — un „dicţionar-eseu" în care examinează câteva dintre animalele fabuloase (unicornul, salamandra, aspida, vasiliscul, pasărea Phoenix) asociate unor concepţii morale, filosofice sau religioase. Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească (1989) porneşte de la motive mito-folclorice autohtone pentru a defini un model de gândire arhetipală, centrat pe înfruntarea dintre Cosmos şi Haos. în Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală (1997) precizia informaţiilor şi reticenţa în faţa speculaţiilor hazardate se aliază cu o reală mobilitate a spiritului. Volumul include studii de istoria religiilor de factură diferită, de la cele de antropologie culturală referitoare la practici magico-religioase sau la imaginea evreului în folclorul românesc la analiza sensurilor magico-rituale ale „dreptei" şi „stângii" sau la dialogul din 1984 cu Ioan Petru Culianu despre gnosticism, bogomilism şi nihilism. Revenind în amplul studiu Cosmos vs. Chaos. Myth and Magic in Romanian Tradiţional Culture (1999) asupra unor subiecte care l-au preocupat mai, demult, O. abordează în perspectivă comparatistă diferite teme magico-rituale şi motive mitologico-reli-gioase româneşti situate în context european (furtul astrelor de către demon, legenda românească a potopului, dendro-mitologia — cazul paltinului, balaurul şi solomonarul ca Dicţionarul general al literaturii române 682 termeni ai unei ecuaţii mitice arhetipale —, magia erotică, fecioara legând fiara, mitologia labirintului, limba adamică, antropologia locuirii tradiţionale), pentru a evidenţia importanţa confruntării permanente dintre haos şi cosmos ca elemente de semn contrar, coexistente în imaginarul popular românesc. în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (2001; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Marele Premiu al ASPRO ş.a.), O. urmăreşte modul în care s-au născut, au evoluat şi au supravieţuit (sau au dispărut) stereotipurile referitoare la evrei. Traseul acestei evoluţii începe cu felul în care este perceput evreul la nivelul culturii arhaice şi tradiţionale (legende, basme, balade, colinde, snoave, superstiţii, reprezentări iconografice) şi se încheie cu imaginea evreului la nivelul culturii „înalte" (literatură cultă, eseistică, publicistică, literatură sociopolitică în secolele al XlX-lea şi al XX-lea), fiind avută în vedere migrarea motivelor specifice „antisemitismului popular" în planul „antisemitismului intelectual". Perspectiva comparată este mereu prezentă, fie că este vorba de cercetarea diacronică a clişeelor, fie de contextualizarea lor zonală, perspectivă anunţată chiar de subtitlu. O altă analiză din perspectivă comparată evidenţiază în ce măsură imaginea evreului în cultura română diferă sau nu de imaginea altor „străini" cu care poporul român a conlocuit de-a lungul secolelor (maghiari, nemţi, rromi, turci, armeni, greci). O. desenează portretul robot al aşa-numitului „evreu imaginar", format de-a lungul timpului din clişee, legende, superstiţii, spaime şi informaţii greşit digerate. Măsurarea distanţei dintre portretul „evreului imaginar" şi cel al „evreului real" (distanţă variabilă în timp şi spaţiu) este una dintre metodele de antropologie culturală folosite de autor. Stereotipurile — negative sau aparent pozitive — din care se compune „evreul generic", „abstract" şi „virtual" sunt urmărite exhaustiv, de la portretul fizic şi profesional la cel moral şi intelectual, de la portretul magico-mitologic la cel religios, fiecare dintre aceste portrete fiind dezvoltat în câte o secţiune separată. Studiul de imagologie etnică este dublat de unul de antropologie vizuală, aproximativ două sute de ilustraţii susţinând demersul ştiinţific. După decenii de tabuizare a subiectului, lucrarea a declanşat o dezbatere vie. Microromanele parabolice din Cutia cu bătrâni (1995) continuă firesc lucrările ştiinţifice ale lui O., transpunând în ficţiune problematica sinuciderii din eseistica lui Camus (Comisionarul) sau reconstituind misterul unor individualităţi prin colajul baroc al amintirilor şi viziunilor trezite de colecţia mateină de obiecte stranii (Arhivarul). Ele trădează o anumită ariditate livrescă, dar şi uşurinţa asociativă şi familiaritatea cu simbolul, proprii specialistului în mitologie comparată. SCRIERI: Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice, Cluj-Napoca, 1980; Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Bucureşti, 1989; Cutia cu bătrâni, Bucureşti, 1995; Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Bucureşti, 1997; Cosmos vs. Chaos. Myth and Magic in Romanian Tradiţional Culture. A Comparative Approach, Bucureşti, 1999; Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, Bucureşti, 2001. Traduceri: Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, postfaţa edit., Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Gabriela Oişteanu). 683 Dicţionarul general al literaturii române Ojog Repere bibliografice: Dan C. Mihăilescu, „Grădina de dincolo", LCF, 1980,9; Sorin Titel, Folclorul în lumina unor noi interpretări, RL, 1980,41; Mircea Muthu, „ Grădina de dincolo", ST, 1980,9; Cezar Ivănescu, Andrei Oişteanu, LCF, 1982,36; Dan C. Mihăilescu, Eheu, mitologia/, CNP, 1990, 25; Paul P. Drogeanu, Cosmos şi Haos, LCF, 1990, 30; Paul H. Stahl, Motives et significations mytho-symboliques, „Etudes et documents balcaniques et mediterraneens", 1993,17; Ioana Pârvulescu, Un obiect straniu, RL, 1995,24,25; Barbu Cioculescu, Andrei Oişteanu şi cutia cu bătrâni, JL, 1995,37-40; Ioan Stanomir, „Mythos & Logos", LCF, 1997,29; Victor Neumann, Studii de antropologie culturală, RL, 1997,35; Andrei Cornea, Asemănarea prin diferenţe, „22", 1998,5; Alexandru Paleologu, O carte de antropologie culturală şi politică, „Sfera politicii", 1998, 62; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 124-125; Z. Omea, Prejudecăţi antisemite, RL, 2000, 33; V. Filip, De la diferenţa specifică la genul proxim sau Fericitele inadecvări ale lui Andrei Oişteanu, VTRA, 2000, 10-11; Sorin Antohi, „Imaginea evreului în cultura română", „22", 2001,21; Dicţ. scriit. rom., III, 510-511; Ion Bogdan Lefter, Teme „fierbinţi", OC, 2002,121; Paul Goma, Basarabia şi evreii, JL, 2002,11-12; Mihai Mândra, „Evreul real" vs. „evreul imaginar", OC, 2002,137; Comelius R. Zach, Andrei Oişteanu: imaginea evreului şi cultura română, VR, 2002,10-11; Boris Marian, O dezbatere despre antisemitism, „Ultima oră" (Tel Aviv), 2003,2443. A. C. OIŞTEANU, Valeriu (Karaganda, Kazahstan, 3.IX.1943), poet. Este fiul Bellei Oişteanu (n. Iosovici), translatoare, şi al lui Mihail Oişteanu, profesor de istorie. Antropologul cultural Andrei Oişteanu este fratele său. A urmat la Bucureşti liceul (1956-1961) şi Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic (1961-1966). Din 1967 până în 1972 a lucrat ca redactor la Radiodifuziunea Română. în 1972 părăseşte ţara, iar în 1973 se stabileşte în Statele Unite ale Americii. Debutează în 1964 la „Luceafărul", cu versuri. Poemul în trei părţi Peisaj spaniol este tipărit în „Povestea vorbei", suplimentul literar al revistei „Ramuri" (1966). Poeziile şi le strânge în Proteze (1970), Underground Shadows (1977), Underwater Temples (1979), Do Not Defuse (1982), Vis-â-vis Bali (1985), Passport to Eternal Life (1990), Moons of Venus (1992), Temporary Immortality (1995), Poeme din exil (2000). Versurile lui O., îndeajuns de provocatoare, au reţinut atenţia lui Miron Radu Paraschivescu. Fixate în „peisaj spaniol", secvenţe dure până la macabru (cimitire ce „fac naveta între ele şi închisoare", „plutonul de execuţie plecat în vacanţă", „corul de copii debili şi puşcăriaşi") ori festivităţi-şablon puteau fi identificate şi în spaţiul românesc al anilor de comunism: „Pentru cetăţenii de onoare ai acestui ciudad/ însuşi primarul croşetează copii premiaţi/ Fiecare se prezintă cu partea sa de animale/ Cine vrea să facă prezentările cu eroul naţional/ să-ntindă mâna prin ghişeul din stânga statuii". Dar curajul constă în primul rând, cum se va vedea în volumul de debut, Proteze, în sfidarea canoanelor estetice şi a logicii curente, în asociaţiile năstruşnice de noţiuni şi de idei prin care O. se înscrie deliberat în descendenţa avangardiştilor români, invocaţi şi evocaţi ulterior în propria creaţie. Poeziile (majoritatea fără titlu) dezvăluie apetitul de observator al autorului, înregistrând o realitate deformată de bizarerie şi caricatural. Uneori, cu aparentă nevinovăţie, sunt strecurate aluzii precum: „Armatele secrete decimează/ Litera maşinii de scris/ Acordul vamal corodează panglica indigoului/ Degetele se uzează până la umăr/ Numai semne de punctuaţie/ Instaurarea tremei e o cauză comună/ Peste această răzvrătire a clapelor" (Mâinile cresc pe zidul terasei). Plecând din ţară, după peregrinări în Italia, Franţa, Israel, India, O. se stabileşte la New York. Publică aici, sub o semnătură uşor adaptată, Valery Oişteanu, mai multe volume în limba engleză, iar în 1977 întemeiază Poets & Artists Surreal Society. între 1973 şi 1995 organizează expoziţii de artă şi literatură dadaistă şi suprarealistă, între care şi The Romanian Contribution to Dadaism and Surrealism în 1981, o amplă expoziţie artistică şi documentară la Franklin Furnace Gallery. Intre 1986 şi 1995 este redactor la „COVER. Arts New York", magazin lunar independent, în care publică el însuşi poezii şi traduceri, susţinând şi rubrica de artă avangardistă „Wall Patrol" (semnată Valery Gallery). îi apar aici, precum şi în alte reviste americane, traduceri din scrierile lui Urmuz, Tristan Tzara, D. Trost, Gherasim Luca, Gellu Naum ş.a. în 1996, cu prilejul centenarului Tristan Tzara, prezintă mai multe spectacole dadaiste la Centrul Cultural Român din New York, la Praga, Munchen şi Bucureşti. Preocupat de culturile primitive orientale, realizează filme documentare în Indonezia, India, China, Thailanda. După 1989 a revenit în spaţiul cultural românesc, colaborând cu versuri la „Contrapunct", „România literară", „Luceafărul", „Jurnalul literar", „Contemporanul", „Viaţa românească". Reflexivitatea camuflată sub teribilisme juvenile în volumul de debut trece în prim-planul liricii de maturitate a lui O., preocupat de probleme existenţiale, de soarta poeţilor, a poeziei, a artei în general, nu o dată discursul său căpătând tonalităţi profetice: „Tuturor vă spun, sufletul s-a dus/ Sufletul artei trebuie reînviat/ Reîncarnat, recapturat, recirculat/ Restaurat şi renăscut/ Trezit apoi din somnul fără vis/ Din somnul adânc!" (Statutul artei şi arta statutului). SCRIERI: Proteze, Bucureşti, 1970; Underground Shadows, New York, 1977; Underwater Temples, New York, 1979; Do Not Defuse, New York, 1982; Vis-â-vis Bali, New York, 1985; Passport to Eternal Life, New York, 1990; Moons of Venus, New York, 1992; Temporary Immortality, New York, 1995; Zen Dada. Meditations on the Third Millenium, New York, 1999; Poeme din exil, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: llie Constantin, „Proteze", RL, 1970,38; Ion Pop, „Proteze", TR, 1970,42; Laurenţiu Ulici, „Proteze", CNT, 1970,46; Dicţ. scriit. rom., IE, 511-512; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 212-214; Popa, Ist. lit., II, 452-453; Manolescu, Enciclopedia, 543-544. M.P. -C. OJOG, Ion (24. VTI. 1896, Dorohoi — 12. III. 1961, Bucureşti), poet. Este fiul Cleopatrei (n. Săraru) şi al lui Constantin Ojog, funcţionar; este unchiul scriitoarei Rodica Ojog-Braşoveanu. A fost elev al Liceului Internat din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1914. Mobilizat, participă la primul război mondial şi pe front se îmbolnăveşte de tuberculoză. Urmează, în primii ani postbelici, Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. După absolvire e magistrat (substitut de procuror, procuror), avocat (până în 1946, când i se interzice practicarea avocaturii în urma epurării politice a barourilor). A trăit la Dorohoi până în 1940, Ojog-Braşoveanu Dicţionarul general al literaturii române 684 mutându-se apoi la Bucureşti, unde frecventează ocazional cenaclul Sburătorul. O. era apreciat ca fermecător partener de conversaţie şi cultiva cu talent „comerţul" epistolar, dar existenţa lui s-a plasat sub semnul discreţiei. A debutat în 1929, cu volumul de poezii Pridvoare. Colaborează mai ales cu versuri la „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Cugetul românesc", „Flacăra", „Luceafărul", „Basarabia literară", „Cetatea Moldovei", „Curentul magazin", „Floarea soarelui" ş.a., semnând şi I. Citta. După 1947 continuă să scrie, dar nu mai publică nimic. La debut, poetul se înfăţişează publicului „cu versuri de aleasă şi nobilă factură parnasiană", cum spunea Perpessicius. Producţia lui din anii '40 a suscitat însă şi rezerve din partea aceluiaşi critic, care, referindu-se la volumul Stema din vâltoare (1943), observa: „Fără să putem vorbi de afectare şi nici chiar de un anume gongorism, nu e mai puţin adevărat, totuşi, că stăruie în poemele de astăzi ale d-lui Ojog oarecare manierisme şi oarecare preţiozitate, ce se reflectă şi în imaginile de tot atâtea ori artificioase". Evoluţia liricii lui O. a tins către o domolire a accentelor de dinamism, către întunecarea vitalismului iniţial. Se regăsesc filoane, formule şi modalităţi comune poeziei româneşti din epocă, ecouri din Bacovia, Blaga, Barbu. Nu originalitatea e prima însuşire, ci preocuparea vădită pentru perfecţiunea formală. Este o poezie de notaţie, de consemnare a unei stări, de meditaţie subtilă, ferită de retorism. Eleganţa versificaţiei atestă îndelunga şlefuire. Sunt utilizate cu graţie formele poetice fixe, O. fiind un virtuoz al catrenului şi un meşteşugar al terţinei; el cultivă puritatea formală şi tradiţia madrigalescă. Pe rând şi cu egală participare poetul dă glas melancoliei nocturn-autumnale într-un peisaj urban sumbru şi ostil; se poate recunoaşte o melancolie bacoviană (fără tragismul lui Bacovia), contemplativă. Trăieşte însă şi stări de jubilaţie în peisaj marin şi însorit, stăruind în descripţia, de un erotism rafinat, estetizant, a nudului feminin. Peisajul rustic, silvestru sau montan e valorizat liric fără idilizări convenţionale, fiind corelat uneori cu evocări paseiste, menţinute la nivelul sugestiei; destule poeme amintesc de Blaga, cel din în marea trecere (un poem e intitulat chiar Despre Trecerea-cea-mare). Notabile sunt câteva crochiuri discret exotice, cu recuzită orientală: Zugrăveli dintr-un chioşc (ceramică chineză), Panopticul pisicii mele. Varietatea prozodică şi tematică a operei acestui poet sumbru şi luminos, tensionat şi calm, nocturn şi solar, contemplativ şi „activ" e cumpănită de omniprezenţa unificatoare a unei stări de nostalgie domolită, fără accente acute, preponderent melancolică. SCRIERI: Pridvoare, Bucureşti, 1929; Amiezi târzii, Bucureşti, 1940; Stema din vâltoare, Bucureşti, 1943; Amurguri vechi, Bucureşti, 1947. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 301-303, IX, 100-102, X, 213-215; Ion Şiugariu, „Stema din vâltoare", RFR, 1943, 8; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 182; Dicţ. scriit. rom., III, 512-513. N.Br. OJOG-BRAŞOVEANU, Rodica (28.VIII.1939, Bucureşti -2.IX.2002, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Anei Ojog, profesoară, şi a lui Victor Ojog, avocat. Copilăria este pentru O.-B. una tulbure, tatăl său fiind de mai multe ori arestat şi întemniţat, ca fost deputat liberal. Urmează Liceul „Domniţa Ileana" (1948-1955) şi la absolvire se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar în 1956 este exmatriculată şi arestată sub acuzaţia de solidarizare cu susţinătorii revoltei populare anticomuniste din Budapesta. în 1962, reabilitată după un an petrecut ca muncitoare într-o fabrică de medicamente, intră din nou, la Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe Juridice, pe care o va absolvi în 1967 la Universitatea din Bucureşti. Debutează în literatura de consum cu un scenariu de televiziune (1969), publicând romanul Moartea semnează indescifrabil în 1971, iniţial apărut sub formă de foileton într-un supliment literar vâlcean. Modelele preferate sunt Edgar Wallace, Georges Simenon, Karl May, iar dintre autorii români, Theodor Constantin şi Haralamb Zincă. A fost supranumită de critica vremii (Eugen Barbu, Emil Mânu ş.a.) „Agatha Christie a României", romanciera engleză fiind de altfel modelul cel mai evident în cărţile ei, care înainte de 1990 se vindeau în tiraje fabuloase. Personajul cel mai cunoscut este Melania Lupu (inspirat dintr-o eroină secundară a filmului Aeroportul), căreia romanciera îi dă şi un confident - pe motanul Mirciulică, după cum altă protagonistă, Minerva Tutovan (personaj inspirat de propria profesoară de matematică), va primi drept partener canişul Spiridon. Fascinată de faimoasa Cancelarie Neagră a lui Constantin Cantacuzino, O.-B. va lansa un ciclu de cinci romane despre domnia de douăzeci şi cinci de ani a lui Constantin Brâncoveanu, făcând trecerea de la policier la genul istoric-exotic (personajul principal este „logofătul de taină" Radu Andronic, care, după ce moare în primul volum, este „reînviat" la cererea cititorilor). Alt roman istoric, întâlnire la „Elizeu" (1983), se inspiră din fapte reale din vremea primului război mondial. Autoarea, care stăpâneşte la fel de bine şi arhaismele, şi argoul, scrie şi o piesă de teatru, Cursa de Viena (după romanul Plan diabolic, 1974), pusă în scenă în 1984 la Teatrul Giuleşti din Bucureşti. Realizează şi o serie de scenarii TV: Crima din Cişmigiu (1969), Şantaj (1981, după romanul Omul de la capătul firului, 1973), A doua variantă (1984), Enigma (1995-1996), Poveste imorală (1998). Cea mai reuşită carte rămâne însă Cianură pentru un surâs (1975), unde, ca şi în Bună seara, Melania! (1975), se articulează întâmplări senzaţionale, având în centru furtul a două tablouri: Vânătorul lui Rembrandt şi Femeia cu evantai de Goya. Schema eliminării pe rând a vecinilor (prin plasarea cianurii în plombe) este preluată din Zece negri mititei de Agatha Christie, iar Melania Lupu se joacă simultan de-a detectivul şi de-a infractoarea. Posibilităţile de improvizaţie ale autoarei par nesfârşite, în Spionaj la mănăstire (1972), de exemplu, având-o în centrul intrigii pe maiorul Minerva Tutovan, femeia de fier, ajutată de naivul şi docilul căpitan Dobrescu, O.-B. foloseşte intertextul şi ironia postmodernă. Procedeele sunt reluate în ciclul dedicat agentului secret al lui Altân-Bey, unde printr-o decupare secvenţială se începe cu sfârşitul, întâmplările primei cărţi fiind cele ale finalului de domnie a lui Brâncoveanu, iar celelalte romane narând peripeţii anterioare. După ce schimbă registrul de la romanul poliţist la cel de capă şi spadă, scriitoarea ia în 685 Dicţionarul general al literaturii române Olahus răspăr gustul publicului pentru senzaţional şi paranormal în Coşmar (1992), cu o falsă intrigă SF-horror. De la genul thriller trece şi la romanul erotic, ceva mai siropos, dar pigmentat cu spionaj, ca în Să nu ne uităm la ceas (1989), observând predilecţia cititorului pentru întâmplări din timpul celui de-al doilea război mondial. După 1989 prolifica prozatoare încearcă să schimbe tonul, ca în Crimă prin Mica publicitate (1991), bunăoară, dar o face cu mai puţin aplomb, ultimele cărţi nemai-atingând acelaşi succes. Un roman al soţului său, actorul Cosma Braşoveanu, Fiara, rămas neterminat la moartea lui fulgerătoare, este finisat de O.-B. SCRIERI: Moartea semnează indescifrabil, Bucureşti, 1971; Enigmă la mansardă, Bucureşti, 1971; Spionaj la mănăstire, Bucureşti, 1972; Cocoşatul are alibi, Cluj, 1973; Omul de la capătul firului, Bucureşti, 1973; Minerva se dezlănţuie, Bucureşti, 1974; Plan diabolic, Bucureşti, 1974; Cianură pentru un surâs, Cluj-Napoca, 1975; Bună seara, Melanial, Cluj-Napoca, 1975; Agentul secret al lui Altân-Bey, Bucureşti, 1976; Panică la căsuţa cu zorele, Bucureşti, 1977; Anchetă în infern, Bucureşti, 1977; Al cincilea as, Bucureşti, 1978; Logofătul de taină, Bucureşti, 1978; 320 de pisici negre, Cluj-Napoca, 1979; Ochii jupâniţei, Bucureşti, 1980; Ştafeta, Bucureşti, 1981; ed. (O bombă pentru Revelion), Bucureşti, 1999; Letopiseţul de argint, Bucureşti, 1981; Nopţi albe pentru Minerva, Bucureşti, 1982; întâlnire la „Elizeu", Bucureşti, 1983; Anonima de miercuri, Bucureşti, 1984; Apel din necunoscut, Bucureşti, 1985; Violeta din safe, Bucureşti, 1986; Dispariţia statuii din parc, Bucureşti, 1987; Vulturul dincolo de cornul lunii, Bucureşti, 1988; Să nu ne uităm la ceas, Bucureşti, 1989; A înflorit liliacul, Bucureşti, 1990; Crimă prin Mica publicitate, Bucureşti, 1991; O toaletă â la Liz Taylor, Bucureşti, 1992; Coşmar, Bucureşti, 1992; Melania şi misterul din parc, Iaşi, 1992; Cutia cu nasturi, Bucureşti, 1994; Poveste imorală, Bucureşti, 1998; Un blestem cu domiciliu stabil, Bucureşti, 1998; Telefonul din bikini, Bucureşti, 1999; Grasă şi proastă, Bucureşti, 2000; Bărbaţii sunt nişte porci, Bucureşti, 2000; Răzbunarea sluţilor, Bucureşti, 2000; Necunoscuta din congelator, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Spionaj la mănăstire", RL, 1973, 17; Magda Ursache, „Cocoşatul are alibi", CRC, 1973, 36; Val Condurache, „Omul de la capătul firului". „Plan diabolic", CL, 1974,4; Romul Munteanu, Rodica Ojog-Braşoveanu, „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură", 1974,10; Virgil Nistor, Marele vis al independenţei, ST, 1976,11; Valentin Taşcu, Arheologia spiritului sau Proza istorică, ST, 1977,1; Emil Mânu, „Anchetă în infern", „Pentru Patrie", 1977,12; Irina Petraş, Secţiuni în proza feminină contemporană, T, 1984, 7; Aurel Martin, „Violeta din safe", „Viaţa militară", 1987, 3; Popa, Ist. lit., II, 1018; Mădălina Ojog-Pascu, A fost Agatha Christie a României. Rodica Ojog-Braşoveanu, Bucureşti, 2003. A. Ml. OLAHUS, Nicolaus (10.1.1493, Sibiu — 17.1.1568, Bratislava), teolog, istoric şi poet umanist. Descendent al unei vechi familii voievodale româneşti, origine des invocată de umanistul european de mai târziu, O. este al doilea din cei patru copii ai sibiencei Barbara Hunsar şi ai argeşanului Stoian (Ştefan) Olahus, care se înrudea cu domnitorii Vlad Ţepeş, Mihnea cel Rău şi Iancu de Hunedoara. Refugiat în Transilvania, Ştefan Olahus respinge la un moment dat sprijinul vărului său Matei Corvin pentru a dobândi tronul Ţării Româneşti, preferând viaţa liniştită de jude crăiesc în Orăştie. O. îşi începe învăţătura la şcolile săseşti din Sibiu şi Orăştie, pentru a-şi continua studiile, între 1505 şi 1512, la şcoal capitulară din Oradea, modelată după profilul umanist apusean, incluzând, în două cicluri, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Din 1510 va fi paj la Curtea din Buda regelui Vladislav II, până la moartea acestuia, în 1516. Urmează un deceniu dedicat studiului şi vieţii ecleziastice: secretar episcopal şi canonic de Pecs (1518), arhidiacon de Komâron (1522) şi canonic-lector (director de studii) la Strigoniu (Esztergom). Calităţile dobândite îl recomandă în 1526, într-un moment de restrişte pentru soarta Ungariei, pentru funcţia de secretar şi consilier al regelui Ludovic al II-lea, iar după moartea acestuia în dezastrul de la Mohăcs, va îndeplini cu fidelitate aceleaşi îndatoriri pe lângă regina văduvă, Maria de Habsburg, însoţind-o în exil. Cinci ani pribegeşte prin Europa, pe la Bratislava, Viena, Linz, Innsbruck, rămînând un timp la Augsburg, unde, ca mandatar regal în Dieta imperială, va pleda, zadarnic, pentru o coaliţie antiotomană. în 1531 asistă la instalarea suveranei sale ca regentă în Ţările de Jos. Se acomodează noii situaţii, locuind în mai multe oraşe: Gand, Bruges, Mons, Louvain, pentru a se fixa pentru următorii zece ani la Bruxelles. Este perioada de maximă europenizare a umanistului O. Prin poziţia de politician şi diplomat la Curtea regentei, propovăduieşte concordia între state, neuitând interesele patriei adoptive. Stabileşte relaţii cu personalităţi princiare (Ferdinand I de Habsburg, împăratul Carol Quintul, fraţii regentei), ecleziastice (papa Clement al VH-lea, cardinali, episcopi), cu scriitori şi filosofi umanişti (o prietenie epistolară privilegiată îl leagă de Erasm din Rotterdam), regăsindu-se, alături de savanţi, erudiţi, profesori clasicişti, într-o veritabilă „republică a literelor", îşi scrie în Ţările de Jos majoritatea operei - lucrări istorice, corespondenţă, poezii, după ce, mai tânăr fiind, produsese un tratat de alchimie sub pseudonimul Nicolaus Melchior. Revine în ţară în 1542, pentru a îndeplini noi misiuni politice şi la conducerea Bisericii Catolice, fiind considerat timp de un sfert de veac omul providenţial pentru regatul ungar. Este consilier şi cancelar aulic episcop de Zagreb din 1543, episcop de Agria (Eger) în 1548, arhiepiscop de Strigoniu (1553) şi - supremă recunoaştere a meritelor sale excepţionale puse în serviciul casei de Habsburg este numit regent al Ungariei (1562). Prinţ al Bisericii, O. îl încoronează pe Maximilian ca rege al Ungariei şi tot el rosteşte discursul funebru la moartea lui Ferdinand I. Diploma de reînnobilare ca baron imperial, în 1548, îi va reaminti originea şi genealogia ilustră ce îl legau de vechi familii domnitoare româneşti.Detractorii şi invidioşii nu au lipsit să se manifeste în faţa acestei personalităţi proeminente. Din cauza războaielor religioase dintre catolici şi luterani, O. se află pe câmpul de luptă de la Miihlberg (1547) şi mai târziu la asediul cetăţii Ovăr (1566). Ofensiva religioasă pe care o susţine de O. împotriva Reformei s-a orientat spre o renaştere a catolicismului prin dezbateri doctrinare în sinoadele diecezane pe care le-a organizat. A lansat el însuşi cărţi de ritual catolic şi pastorale pentru preoţi. în acelaşi timp are merite incontestabile în restructurarea învăţământului de toate Olariu Dicţionarul general al literaturii române 686 gradele, până la cel universitar, la Tymavia (Tmava) (1566), iniţiativele sale abordând şi studiile clasice, şi educaţia estetică (muzica, declamaţia). Reformele profunde pe care le face se vor extinde în centrul Europei, ajungând până în Transilvania. După el au rămas şi edificii culturale în stil renascentist baroc la Viena şi Tyrnavia, unde a şi fost înmormântat. Opera lui O. pare să fi fost mai cunoscută contemporanilor, prin vehiculul universal al limbii latine, decât posterităţii, care o primeşte în ediţii bilingve incomplete şi traduceri lacunare. Două lucrări istorice, Hungaria şi Atila, finalizate în 1536, la cererea regentei Maria, reprezintă o monografie şi un capitol de etnogeneză dintr-un proiect mai vast, nerealizat. Hungaria este o bogată monografie istorică, geografică, economică şi etnografică, cuprinsă în nouăsprezece capitole, dintre care opt sunt dedicate Ţărilor Române. Autorul dă importante amănunte biografice legate de neamul său din Ţara Românească, „patria mea paternă", dar şi date precise despre organizarea statală şi militară a muntenilor şi moldovenilor, despre relaţiile lor cu vecinii unguri, poloni, turci, detalii despre obiceiurile, portul şi limba lor de origine latină. în cele două capitole despre Transilvania vorbeşte despre frumuseţea şi bogăţia legendară a provinciei, despre cetăţile şi oraşele ei şi despre existenţa celor patru naţiuni (valahii fiind, conform vestigiilor arheologice, urmaşii romanilor). O. este, se pare, primul român care afirmă în scris unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Pentru ideile sale va fi citat de stolnicul Constantin Cantacuzino, de Samuil Micu şi Timotei Cipariu. în Atila, lucrare de erudiţie, specifică istoriografiei umaniste, se exaltă virtuţile războinice, cu scopul de a revigora curajul ungurilor, copleşiţi de jugul otoman. Cărturarul îmbină componenta documentară şi calitatea oratorică a discursului, vivacitatea portretelor şi dinamismul scenelor de luptă. Chronicon poate fi considerat un fragment de istorie contemporană, consemnând cele mai importante evenimente ale unui secol, de la 1464 (încoronarea regelui Matei Corvin) până la 1558 (învestirea ca împărat a lui Ferdinand I). Decretat de contemporani poeta omatissimus, O. nu face decât să se supună convenţiilor epocii, versificând cu dexteritate în latină câteva duzini de Carmina. Sunt reunite, astfel, epitafuri — celebre rămân „elegiile" compuse în 1536 la moartea prietenului Erasm şi a fratelui Matei, influenţate, ca ton, de Tristele lui Ovidiu -, compoziţii ocazionale, distihuri către amici, câteva satire şi epigrame. O vastă corespondenţă (de peste şase sute de epistole), purtată cu personalităţi politice, diplomatice, ecleziastice şi culturale din epocă, este spaţiul de comunicare, într-o latină concisă şi elegantă, a noutăţilor ştiinţifice şi a problemelor din viaţa publică. Preţioase sunt, mai ales, cele 29 de scrisori adresate lui Erasm, între 1530-1536. SCRIERI: Carmina, mŞt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj, 1939; Texte alese, îngr. şi introd. I. S. Firu şi Corneliu Albu, Bucureşti, 1968; Corespondenţă cu umanişti batavi şi flamanzi, îngr. şi introd. Corneliu Albu, tr. Maria Capoianu, Bucureşti, 1974; Ungaria. Atila, ed. bilingvă, tr., îngr. şi introd. Antal Gyongyver, Iaşi, 1999; Hungaria. Chronicon, ed. bilingvă, tr., îngr. şi pref. Maria Capoianu, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: N. Iorga, Renegaţi în trecutul ţârilor noastre şi al neamului românesc, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXVI, 1914; I. Lupaş, Doi umanişti români în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1928; Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, pref. I. Lupaş, Aninoasa-Gorj, 1939; Piru, Ist. lit, 1,48-51; Corneliu Albu, Un strălucit umanist: Nicolaus Olahus, AST, 1968,1; Corneliu Albu, Nicolaus Olahus - un umanist român de prestigiu, RL, 1968,5; Emil Domocoş, Idei pedagogice înaintate în opera şi activitatea umanistului român Nicolae Olahus (1493-1568), „Revista de pedagogie", 1968,6; Maria Holban, Nicolaus Olahus et la description de la Transylvanie, „Revue roumaine d'histoire", 1968,4; I. S. Firu, Corneliu Albu, Studiu introductiv la Nicolaus Olahus, Texte alese, Bucureşti, 1968,7-111; Al. Tonik, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolaus Olahus, RA, 1969, 1; Ivaşcu, Ist. lit., I, 58-62; G. Mihăilă, Nicolaus Olahus, LRV, 1,250-255; Dicţ. lit. 1900, 643-644; Ştefan Pascu, De la umanism la luminism, ST, 1993,3-4; Popa, Convergenţe, 7-12; Maria Capoianu, Nicolaus Olahus europeanul, Bucureşti, 2000; Dicţ. scriit rom., III, 513-514; Dan Horia Mazilu, Un „Dracula" pe care Occidentul l-a ratat, Bucureşti, 2001,60,99-105. A Sm. OLARIU, Constantin (22.X.1927, Zăbala, j. Covasna — 1998, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Irinei (n. Kădăr) şi al lui Aron Olariu, funcţionar. După ce termină la Târgu Secuiesc clasele primare şi gimnaziul, urmează Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1940-1946) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1947-1951). A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura pentru Literatura Universală şi Editura Univers din 1952 până în 1975, când devine lector la Centrala Editorială. Debutează în 1952 cu traduceri din literatura maghiară, la „Viaţa românească", iar primele poezii îi apar în 1966, în „Luceafărul". Colaborează cu versuri, proză, însemnări critice şi traduceri la „România literară", „Luceafărul", „Astra", „Ateneu", „Orizont", „Transilvania", „Secolul 20", „Utunk" ş.a. Cărţile de versuri proprii, Apa iubirii (1978), Malicondra (1983), Drumurile din noi (1985), şi culegerea de „alegorii şi întâmplări diurne" Vânzătorul de sunete (1985) sunt însoţite de numeroase traduceri din poeţi, prozatori şi dramaturgi maghiari. Lirica lui O. din Apa iubirii şi Malicondra, cu propensiune spre versul calofil, e dominată de eros şi tanatos. Cel mai îndelungat şi consecvent demers al lui O. a fost însă cel de traducător din literatura maghiară clasică şi contemporană. S-a ilustrat ca un prezentator activ al literaturii maghiare din România, făcând, prin cele peste patruzeci de volume traduse, o „elocventă demonstraţie de activitate intensă în domeniul raporturilor culturale între cele două popoare, maghiar şi român" (Alexandru Balaci). SCRIERI: Apa iubirii, Bucureşti, 1978; Malicondra, Bucureşti, 1983; Drumurile din noi, Cluj-Napoca, 1985; Vânzătorul de sunete. Alegorii şi întâmplări diurne, Bucureşti, 1985; Mic dicţionar biblic (în colaborare cu Magdalena Timar), Bucureşti, 1992. Traduceri: Bânffi Gyorgy, Ţara cere socoteală, Bucureşti, 1951; Asztalos Istvân, Pe drumuri, Bucureşti, 1955, Duminică cu dragoste, pref. Ion Oarcăsu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Ion Urcan), Pelin, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1975; 687 Dicţionarul general al literaturii române Olăreanu Siito Andrâs, Rătăcirile lui Salamon, Bucureşti, 1957, Cireşe tomnatice, pref. Gâlfalvy Zsolt, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Alexandru Aldea, Remus Luca şi Nicolae Străvoiu); Donâth Andrâs, Fâskerthy Gyorgy, Haâs Endre, Misterele unei curse, I-V, Bucureşti, 1958; Illes Bela, Moara de vânt, Bucureşti, 1958, Cartea anecdotelor, Bucureşti, 1961; Ady Endre, Nuvele, pref. Meliusz Jozsef, Bucureşti, 1961, Baronul şi cumanii, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1977; Kovăcs Gyorgy, Mormântul ostaşului, Bucureşti, 1962; Marianne Pândi, Claudio Monteverdi, Bucureşti, 1963; Istvân Katona Szabo, Borika, Bucureşti, 1964; Papp Ferenc, Sub rădăcini şi încă o povestire, Bucureşti, 1966; Szakony Kâroly, Până şi în clipele cele mai frumoase, Bucureşti, 1966; Szâsz Jânos, Răspunsul, Bucureşti, 1967; Lâszlo Ana, Ca peştele în aer, Bucureşti, 1969; Szabo Gyula, Adâncuri, Bucureşti, 1971; Karinthy Frigyes, Alo ? Cine-i acolo ?, Bucureşti, 1972; Orkeny Istvân, Nuvele-minut, Bucureşti, 1973, Nuvele-minut Expoziţia de trandafiri, pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1982; Illes Endre, Cel ce e laş în dragoste (Străinul), Bucureşti, 1974; Meliusz Jozsef, Oraşul pierdut în ceaţă, pref. Adrian Marino, Bucureşti, 1974; Ârvay Ârpâd, Pictorul peregrin (Carol Popp de Szathmâry), Bucureşti, 1977; Babits Mihâly, Poeme, pref. Szâsz Jânos, Bucureşti, 1977; Illyes Gyula, Poetul şi porumbelul, pref. Szemler Ferenc, Bucureşti, 1977; Szilâgyi Domokos, Poeme, pref. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1979; Tamâsi Âron, Obşteasca înviere, pref. Francisc Păcurariu, Bucureşti, 1979, Abel în codru, Bucureşti, 1987; Dery Tibor, Excomunicatorul, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1981; Rubin Szilârd, Petrecere în bârlogul lupilor, Bucureşti, 1981; Dincolo de formă, introd. Kântor Lajos, Bucureşti, 1981 (în colaborare); Garai Gâbor, Naşterea operei, Cluj-Napoca, 1983; Moldova Gyorgy, Pavilionul singuratic, Bucureşti, 1983; Munkâcsi Miklos, Sfidarea, Bucureşti, 1985; Krudy Gyula, Ultima ţigară la Calul Bălan, Bucureşti, 1987; Fust Milân, Tava de aur, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Actoria Olariu); P. Howard (Rejto Jeno), Freg-Jeg, căpitanul, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Victoria Olariu); Lucian Magdu, Confesiune, Budapesta, 1991. Repere bibliografice: Beke, Fără interpret, 455-464; H. Adrian, „Apa iubirii", AST, 1978,3; Alexandru Balaci, Studii şi note literare, Bucureşti, 1979,251-257; Ion Ianoşi, Convergenţele poeziei, CNT, 1979,23; Mircea Zaciu, Tamâsi Âron, „Obşteasca înviere", RL, 1980,6; Dicţ. scriit rom., HI, 514-517. ' ' I.D. OLARU-NENATI, Lucia (20.11.1949, Rădăuţi), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Aspaziei Nenati (n. Ruşindelar), funcţionară, şi a lui Traian Nenati, învăţător. Urmează Liceul Teoretic din Rădăuţi (1963-1967) şi Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii „Al.I.Cuza" din Iaşi (1967-1972). între 1972 şi 1977 este muzeograf coordonator la Muzeul „Mihai Eminescu" din Botoşani, ocupându-se de constituirea patrimoniului casei memoriale, apoi, tot la Botoşani, secretar literar şi director la Teatrul de Păpuşi „Vasilache" (1977-1986) şi la Teatrul „Mihai Eminescu" (1986-1990), lector de limba engleză la Camera de Comerţ şi Industrie şi la Colegiul universitar al Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, redactor-şef al revistei „Junimea Moldovei de Nord", în 1995 urmează un program de perfecţionare la Centrul de Studii Internaţionale al Universităţii de Stat Chico (California, SUA), având strânse legături cu comunitatea românească de aici. Colaborează la „Clopotul cultural artistic" Botoşani, „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Cronica", „Ateneu", „Convorbiri literare", Viaţa românească", „Orizont", „Steaua", „Bucovina literară", „Clopotul", „Crai nou", „Hyperion", „Amfitrion", „Pagini bucovinene", „Caiete botoşănene", „Confluenţe", „Orient latin", „Porto-Franco", „Tibiscus", „Glasul naţiunii" (Chişinău), „Literatură şi artă" (Chişinău), „Glasul Bucovinei" (Cernăuţi-Bucureşti), „Lumina" (Pancevo), „New York Magazin", „Lumină lină". „Gracious Light" (New York), „Luceafărul românesc" (Canada) ş.a. Debutează cu versuri în revista „Lumina" a liceului din Rădăuţi (1965). Prima carte, Cea mai tânără Ecaterină, premiată la concursul de debut al Editurii Junimea, îi apare în 1975. Cele mai multe volume sunt de poezii, adăugându-li-se cărţi de proză eseistică — Serpentine (1989), Coridorul dintre ceasuri (2000) — şi pentru copii — Când adoarme o buburuză (1986), Băieţei, clopoţei şi fetiţe, luminiţe (1991). Poeziile de început din Cea mai tânără Ecaterină, în afara celor omagiale, întreţes o atmosferă de vrajă, de magică iubire: „Eu le-am menit cu-atâta dor/ Spre mine toate-ncet le-am tors". Mai târziu, Drumuri (1977) şi Nesfârşitele vămi (1979) jalonează şi descriu itinerarul parcurs în căutarea unui ton mai convingător. în Cochilii cântătoare (1982), nod liric ce defineşte o ţinută artistică acum bine structurată, versurile configurează mai degrabă un univers închis în sine, cu uşoare reverberaţii spre lumea din afară („Poemul cochilie cântătoare,/ Când taina-şi doreşte auzul aproape/ Păstrând răsucite-n savanta-i len-toare/ Mările lumii cu suflet de ape"). Motivele şi temele poemelor semnate de O.-N. sunt mai puţin conturate, încât se poate spune că poeta nu are motive lirice predominante, iar cele perceptibile (iluzia, clarobscurul romantic, esenţele folclorice) se ating totuşi în punctul de fugă al aceleiaşi construcţii poetice. Lucrarea Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii (2000) propune o viziune modernă, transdisciplinară, abordând relaţia dintre muzicalitatea versului eminescian şi muzică, în sensul armoniei pitagoreice. SCRIERI: Cea mai tânără Ecaterină, Iaşi, 1975; Drumuri, Bucureşti, 1977; Nesfârşitele vămi, Bucureşti, 1979; Cochilii cântătoare, Bucureşti, 1982; Umbra Casandrei, Iaşi, 1983; Ucenicia de aur şi purpură, Bucureşti,1985; Când adoarme o buburuză, Iaşi, 1986; Serpentine, Bucureşti, 1989; Băieţei, clopoţei şi fetiţe, luminiţe, Iaşi, 1991; Coridorul dintre ceasuri, Timişoara, 2000; Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, Botoşani, 2000; Arca de frunze, Timişoara, 2003. Repere bibliografice: Constanţa Buzea, Lucia Olaru-Nenati. Debuturi, AFT, 1978,1; Vlad Sorianu, „Drumuri", ATN, 1978,1; Vasile Mihăescu, „Drumuri", CL, 1978,2; Al. Piru, Spontaneitate şi rigoare, LCF, 1978,8; Tudor Nicolescu, „Drumuri", CRC, 1978, 32; Constantin Călin, „Nesfârşitele vămi", ATN, 1980,1; Paul Grigore, „Cochilii cântătoare", AST, 1982, 4; George Muntean, „Cochilii cântătoare", RL, 1982, 33; Nicolae Ciobanu, Idealitate poetică - Lucia Olaru-Nenati, „Umbra Casandrei", LCF, 1982,52; Mircea Popa, „Cochilii cântătoare", ST, 1983, 10; Florin Faifer, Esenţa de banal, CRC, 1990, 28; Rachieru, Poeţi Bucovina, 303-304; Dicţ. scriit. rom., III, 517-518; Dan Mănucă, Eminescu şi muzica, DL, 2001,3; Popa, Ist lit, II, 572. A. V. OLĂREANU, Costache (1.VII.1929, Huşi - 23.IX.2002, Iaşi), prozator şi poet. Este fiul Măriei (n. Ciocârlan) şi al lui Gheorghe Olăreanu, avocat. Primele trei clase primare le urmează la Şcoala nr. 2 din oraşul natal. în 1939 familia se mută Olăreanu Dicţionarul general al literaturii române 688 la Târgovişte. 0. urmează clasa a patra aici. în 1940 se înscrie la Liceul de Băieţi „Ienăchiţă Văcărescu", unde va absolvi cinci clase şi îi cunoaşte pe Mircea Horia Simionescu şi pe Radu Petrescu, de care îl va lega o lungă prietenie, ulterior ei formând grupul cunoscut sub numele Şcoala de la Târgovişte. Printre preocupările literare ale adolescenţilor figurează alcătuirea unor reviste-manuscris într-un singur exemplar („Apollo", „Cântece noi", „Carnet literar", „Oraşe de nikel", „Spada"). în 1948 termină liceul la Huşi şi se înscrie la Facultatea de Pedagogie-Psihologie a Universităţii din Bucureşti, unde se apropie de Tudor Ţopa, Petru Creţia, Radu Căplescu, Paul Gherasim şi Tudor George. în 1951, din cauza dosarului tatălui său (fruntaş ţărănist, închis în 1947 la Piteşti), se transferă, la intervenţia lui Mihai Ralea, vechi prieten al familiei, la Cluj. Totuşi, la terminarea anului al IV-lea, în 1952, este exmatriculat din toate universităţile din ţară. De aci înainte va trece printr-un lung şir de slujbe: ajutor de caloriferist, funcţionar la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1965), metodist în Ministerul învăţământului, profesor la o şcoală postliceală (1967-1971), cercetător la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice — până, în 1982, când, în urma scandalului provocat de „meditaţia transcendentală", acesta este desfiinţat —, muncitor necalificat la Uzinele „Timpuri Noi" (1982), documentarist (1982-1989), consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură şi Artă al Municipiului Bucureşti (1990-1991), unde iniţiază Festivalul de Teatru „I.L.Caragiale" — al cărui director este la primele două ediţii —, director general în Ministerul Culturii şi director al Editurii Fundaţiei Culturale Române. Practic, O. a debutat publicistic de două ori: în 1946, la „Glasul armatei", cu poezie, şi în 1966, la „Luceafărul", cu schiţa Un cer atât de aproape. Debutul editorial s-a produs în 1971, cu volumul de schiţe şi crochiuri Vedere din balcon. începând cu 1998 ţine o rubrică săptămânală în „Adevărul literar şi artistic", intitulată „Ferestre", acoperind o paletă caleidoscopică de subiecte. Articolele publicate aici sunt strânse în volumele Merci pour les covrigi (1999) şi Cum poţi să fii persan (2001). Literatura lui O. respiră aerul de familie comun reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte. Ceea ce o apropie de scrierile lui Mircea Horia Simionescu sau ale lui Radu Petrescu sunt, în primul rând, caracterul ei de proză intelectualistă, caligrafică şi caligrafiată, rafinată stilistic şi sofisticată narativ, clasicismul temperamental şi experimentalismul efectiv, recursul continuu la resursele livrescului şi ale autobiograficului. O diferenţiază priza mai directă la realitate, inclusiv în ceea ce priveşte simţul limbii vorbite, precum şi un gust al umorului sensibil mai apropiat de cel al lumii lui Caragiale. Biografia scriitorului reprezintă, cu toate distorsiunile inerente oricărei autoficţionalizări, solul cel mai ferm la care se raportează această proză. Cuvântul de ordine nu mai este însă, ca la Radu Petrescu, jurnalul, ci autobiografia, în chiar sensul pervertit impus în anii '50, de versiune mobilă, corectabilă la nesfârşit, a propriei vieţi. Formula autobiografiei favorizează romanescul, supunându-se unui principiu sintactic, spre deosebire de jurnal, care ţine de unul morfologic, al „fotogramei", şi nu al „peliculei". O. a publicat în câteva rânduri secvenţe diaristice autonome — în Ucenic la clasici (1979), jurnal al perioadei 1949-1953, sau în Poezie şi autobiografie. Micul Paris (1994), pentru 1991-1992 —, dar de regulă a folosit jurnalul ca materie primă topită în romanele autoficţionale Confesiuni paralele (1978), Cvintetul melancoliei (1984) şi Dragoste cu vorbe şi copaci (1987). Consecvenţa cu care referinţa biografică este contextualizată în versiuni autobiografice are două consecinţe de principiu. Prima priveşte nucleul anecdotic care asigură comunicarea mai mult sau mai puţin secretă între cărţile autorului. Cea de-a doua califică mecanismul narativ prin care este înscenată anecdotica: unul relativizant, care favorizează incertitudinea şi scepticismul, care transmite şi date neesenţiale, de umplutură, care plusează în dreptul „versiunilor", subminând „povestea unică". „întâmplările mele sunt ca acele cutii care ascund alte cutii mai mici", scrie într-un loc O., oferind în trecăt formula literaturii pe care o practică. Cărţile lui de vârf sunt Ficţiune şi infanterie (1980) şi Cu cărţile pe iarbă (1986). Prima este un metaroman având ca pretext pierderea unui manuscris şi ca subiect imposibilitatea autorului de a-1 reconstitui. Romancierul Victor Testiban asistă la fărâmiţarea, în ceea ce ţine de convenţie şi artificiu, a ficţiunii pe care o imaginase, concomitent cu trecerea ei în actele de stare civilă, adică în realitate. Un proces care inversează ironic, epui-zându-1, visul lui Balzac de a concura starea civilă. Cu cărţile pe iarbă, „cel mai bun roman scris de Olăreanu" (Eugen Simion), 689 Dicţionarul general al literaturii române Olăreanu reprezintă o variantă mult amplificată a textului Sancho Panza al doilea, din Fals manual de petrecere a călătoriei (1982). Spaţiul de referinţă al cărţii este tras din două direcţii: prima este aceea a realului, fixând un cadru temporal uşor de recunoscut, anii '70-'80. Cea de-a doua direcţie, livrescă, lipeşte corpul textului de cel al lui Don Quijote de Cervantes. Subiectul romanului este o iscusită formă care dezvoltă o schemă reductibilă la prelucrarea parodică a unui text de referinţă (Don Quijote) într-un spaţiu al realului autohton. Un şofer, Anghelache Gh. Sotir, ins cât se poate de frust la prima vedere, se alătură unui personaj mai în vârstă, bizar şi erudit, într-o călătorie aiuritoare — „nu aşa, o călătorie până ici-colea, ci ceva cam pe tot globul şi care să dureze ani de zile". Vehiculul acestei curajoase întreprinderi este o vechitură de aproape un secol, cu o marcă incertă. Tipurile lui Sancho Panza şi Don Quijote sunt transferate sub chipurile lui Anghelache şi al mai vârstnicului său însoţitor; maşina Felicia Imaculata reprezintă nechezatul peste timpuri al Rocinantei, gloaba Cavalerului Tristei Figuri. Naraţiunea principală, cea care desfăşoară harta drumului străbătut de cei doi picaro, este dublată de numeroase naraţiuni secundare. Rama devine adesea o simplă rampă de lansare a noi fire epice — diverse povestiri ale unor personaje care într-un chip sau altul intersectează traseul celor doi. Construcţia romanului este, tehnic vorbind, ingenioasă. Funcţia naratorului este dispusă pe trei voci, textul — „creat" prin coroborarea a trei identităţi/semnături narative. Anghelache, recurgând continuu, prin citare, la caietele însoţitorului său, povesteşte (de aici oralitatea romanului, marcat de individualitatea frustă a „vorbitorului") întâmplările, după mai mulţi ani, ale unui „scrib". Acesta — sugerează romanul — manifestă, concomitent cu rolul de redactor al spuselor lui Anghelache, o funcţie creatoare, intervenind în text: „Dar văd că aţi scris ceva! Multe sunt din ce v-am povestit eu, alte chestii le-aţi pus de la dumneavoastră. Mă rog, poate ştiţi mai bine ce trebuie şi ce nu." De altfel, în persoana scribului devenit scriitor pe ultimele pagini, identitatea autorului O. este pusă în abis. Finalul punctează fervoarea cotropirii planului real de cel fictiv: ţicneala fostului său companion îl va contamina în cele din urmă pe Anghelache, care la final se pregăteşte pentru o nouă călătorie, de data aceasta în compania scribului. Temperamentul clasic al lui O. (sugestii în acest sens pot fi desprinse din lecturile inventariate în Ucenic la clasici) l-a îndemnat să reviziteze şi să recicleze, adesea parodic, convenţii literare ieşite din uz. De pildă, reactualizări ale convenţiei literaturii epistolare pot fi găsite în Avionul de hârtie (1983), Dragoste cu vorbe şi copaci sau în Scrisoare despre insule (1999). într-una dintre paginile de jurnal reproduse în Cvintetul melancoliei poate fi găsit un rezumat aproximativ al romanului Avionul de hârtie, datând din faza de proiect: „Pe drumul de întoarcere mă gândesc la subiectul unui roman de dragoste. Eroul vine la iubita lui, o scoală din somn, ea îl repede (îl anunţase cu puţin timp înainte că nu vrea să-l mai vadă) şi readoarme. Atunci, el ia o bucată de hârtie şi-i scrie: «Iubita mea, ai adormit cum nu se poate mai frumos». Iar tot romanul să nu fie decât această scrisoare, o scrisoare de 200 de pagini." Cartea, compusă de fapt dintr-o serie de epistole, recuperează Costache Olăreanu şi Cornel Regman în cheie cvasiparodică convenţia romanului epistolar. Discursul îndrăgostit al profesorului care iubeşte o femeie ce îi răspunde prin indiferenţă glisează dinspre sentimental către o ironie precipitată, uitând cu bună-ştiinţă să se mai ia în serios. O. a scris în adolescenţă şi poezie. Caiete vechi şi sentimentale (1995) cuprinde versurile compuse „până pe la 18 ani", grupate în trei secţiuni: Turpitudini (1945), Caietul albastru (1946), Secolul sirenelor (1947-1948). Sunt poeme joviale, ironice, uşor frivole, colportând — într-un discurs cu accente intenţionat retro — referinţe erotice, exotice, mitologice, literare. Un soi de elegie adresată uneltelor scrisului este reprezentativă pentru caligraful propriei vieţi care a fost O.: „Voi, neobositelor peniţe Klaps/ şi voi, prea dulci sticluţe Pelikan! / Cine să mai aibă grija sufletelor noastre/ înmuiate în acreala/ altui veac barbar?// Voi, estompe, radiere, ascuţitoare,/ tocuri,/ şi tu, vin vechi de Kores,/ cine să ne mai înveţe/ ronda scriere sau finul duet/ al genialelor creioane Hardtmuth?/ Cine să mai plângă cu cerneală/ pe degetele noastre tremurătoare,/ uscate şi reci, bolnave de lâncezeală/ şi-atât de singure, de necaligrafice,/ de pieritoare?" Costache Olăreanu e un prozator rafinat şi cult, a cărui principală preocupare nu e proza robust realistă sau psihologică a contemporanilor săi, ci naraţiunea discret cizelată şi încadrată unei convenţionalităţi literare diferite, având însă drept de cetate cât celelalte. Mai mult decât unui public, el se adresează unui cerc de fideli care îi recunosc ingeniozitatea procedeelor compozitive şi ţinuta stilistică. Şi vorbind de stil avem în minte o bine cumpănită „mediocritas", o modicitate decurgând din absenţa rupturilor. O astfel de literatură nu refuză însă maniera, ba chiar face din ea cel mai constant dintre recursuri. Marian Papahagi Olinescu Dicţionarul general al literaturii române 690 în proza sa, fascinaţia imaginarului cel mai pur şi a inteligenţei care gândeşte posibilul caută punctul autobiografic de sprijin. Autenticitatea e înţeleasă de proza intelectualistă căreia i se raliază Costache Olăreanu ca oglindă a inteligenţei, fidelitate faţă de ipotezele şi capacitatea ei combinatorie şi imaginativă. Relevanţa stilistică a unui text de Costache Olăreanu o dă idealul clasic de concizie, limpezime şi eleganţă. Umorul şi fantezia adaugă epicului noi dimensiuni şi tonalităţi Ion Simuţ SCRIERI: Vedere din balcon, Bucureşti, 1971; Confesiuni paralele, Bucureşti, 1978; Ucenic la clasici, Bucureşti, 1979; Ficţiune şi infanterie, Bucureşti, 1980; Fals manual de petrecere a călătoriei, Bucureşti, 1982; Avionul de hârtie, Bucureşti, 1983; Cvintetul melancoliei, Bucureşti, 1984; Cu cărţile pe iarbă, Bucureşti, 1986; ed. (Sancho Panza al II-lea), Bucureşti, 2000; Dragoste cu vorbe şi copaci, Bucureşti, 1987; Poezie şi autobiografie. Micul Paris, Bucureşti, 1994; Caiete vechi şi sentimentale, Bucureşti, 1995; Lupul şi chitanţa, Bucureşti, 1995; Vedere din balcon, Bucureşti, 1998; Merci pour les covrigi, Bucureşti, 1999; Scrisoare despre insule, Iaşi, 1999; De la Abulius la Zotta. Portrete contemporane, îngr. Constantin D. Donose, postfaţă Theodor Codreanu, Iaşi, 2000; Cum poţi să fii persan, Bucureşti, 2001. Antologii: Genul scurt: nuvele, schiţe, povestiri, reportaje, publicistică literară, Bucureşti, 1966. Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Viaţa reală şi fictivă, RL, 1978, 35; Al. Piru, Proza şi poezia, LCF, 1978,42; Nicolae Manolescu, Reţeta romanului, RL, 1980, 52; Cristea, Faptul, 229-234; Ioan Holban, în căutarea textului pierdut, CRC, 1981, 6; Piru, Debuturi, 98-100; Dana Dumitriu, Un roman epistolar, RL, 1983,3; Manolescu, Arca, III, 221-222; Nicolae Manolescu, Vocile romanului, RL, 1984, 43; Eugen Simion, Romanul ca mozaic policrom, FLC, 1984, 45; Al. Dobrescu, Moda jurnalelor, CL, 1984,12; Dana Dumitriu, Le Roman de l'anee 1984, CREL, 1984; Manea, Contur, 56-59; Moraru, Textul, 176-179; Călinescu, Biblioteci, 211-221; Holban, Profiluri, 310-321; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 122-129; Simion, Scriitori, IV, 327-350; Papahagi, Cumpănă, 127-130; Lovinescu, Unde scurte, III, 121-124; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 323-326; Simuţ, Incursiuni, 171-174; Mihaela Ursa, Poezia unui prozator - Costache Olăreanu, APF, 1996,5; Valeriu Cristea, Ucenic la clasici în vremea lui Giuseppe cel Cumplit, ALA, 1998,424; Glodeanu, Dimensiuni, 176-177; Zaciu, Departe, 92-95; Dicţ. analitic, 1,247-249, IV, 275-277, 492-494; Cărtărescu, Postmodernismul, 351-356; Adina Diniţoiu, „Scrisoare despre insule", OC, 2000,1; Dicţ. esenţial, 590-592; Dimisianu, Lumea, 228-232; Cristian Tudor Popescu, România abţibild, Iaşi, 2000, 112-115; Manolescu, Lista, II, 139-141; Cristea-Enache, Concert, 472-475; Popa, Ist. lit., II, 986-987; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, Piteşti, 2002, 227-231; Ion Bogdan Lefter, Primii postmodemi. „Şcoala de la Târgovişte", Piteşti, 2003. M. I. OLINESCU, Marcel (4.IX.1896, Dorohoi - 15.11.1992, Bucureşti), folclorist şi poet. Este fiul Terezei (n. Chernbach) şi al lui Teofil Olinescu, profesor de germană. După ce urmează gimnaziul la Pomârla (1907-1911) şi Liceul „ A.T. Laurian" din Botoşani (1911-1915), este student la Academia de Arte Frumoase din Iaşi (1919-1921) şi Bucureşti (1921-1923), devenind profesor de desen şi caligrafie la licee din Brad (1923-1926), Botoşani (1926-1927), Arad (1927-1937) şi Bucureşti (1937-1958). Debutează publicistic în 1918, la Huşi, iar cu poezie în revista „Hyperion" din Cluj (1932). La Arad este în comitetul de redacţie la „Hotarul" (1933-1940), publicaţie pe care o şi ilustrează cu xilogravuri proprii. împreună cu Al. Constantinescu şi Tiberiu Borneas-Maier conduce revista „Duh" (1934-1935), în acelaşi oraş fiind şi redactor la ziarul „Ştirea" (1933-1937). A colaborat la „Decalogul", „Fruncea", „înnoirea", „Pământul", „Societatea de mâine", „Artă şi tehnică grafică", „Sociologie românească", „Tinerimea română", „Plastica", „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Viaţa literară", „Datina", „Zărand". A folosit pseudonimele Bătrânul Stradivarius, M. Moldoveanu şi Ion Păgânu. Dacă în cercetarea unor aspecte ale civilizaţiei populare tradiţionale, precum portul popular, O. a pornit de la observaţii făcute nemijlocit, pe teren, cu prilejul participării sale la echipele Şcolii Sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Guşti, atunci când în Mitologie românească (1944) abordează creaţia literară recurge exclusiv la surse livreşti — lucrările Elenei Niculiţă-Voronca, ale lui Tudor Pamfile, S. FI. Marian şi Artur Gorovei. îşi propunea să îi îndemne pe creatorii culţi să se inspire din miturile autohtone, convins că mitologia românească „e tot aşa de încântătoare ca şi mitologia scandinavă sau greco-romană şi [...] are aceeaşi savoare poetică şi artistică". Expunerii din lucrările altora, el i-a preferat prezentarea „cursivă şi logică a miturilor despre facerea lumii, oameni vechi, Dumnezeu, diavol, crearea omului, Iisus Hristos, viaţa omului, timp, duhuri nevăzute, făpturi de basm şi a doua viaţă". Receptarea contribuţiei lui O. a fost contradictorie: dacă Romulus Vulcănescu o situează între încercările eşuate de alcătuire a unei mitologii româneşti, I. Oprişan opinează că folcloristul „surprinde, în linii mari, cu justeţe coordonatele de bază ale mitologiei româneşti şi susţine o structură coerentă". O. însuşi, ca artist plastic, a realizat desene şi gravuri inspirate de Mioriţa şi Meşterul Manole, şi-a ilustrat cărţile şi a publicat mai multe albume: Din ţara moţilor (1925), Botoşanii care se duc (1927), 15 gravuri pe lemn (1929), Arabescurile şubelor din Criş (1937), Târgoviştea de ieri şi de azi (1976) ş.a. în versurile din volumele Păreri de rău (1934), Eu. Poeme în versuri şi linii (1935) şi Nimfă şi sclavă (1938), cultivă o lirică reflexivă, cu o neistovită interogare a eului în căutarea, lucidă şi în acelaşi timp dramatică, a identităţii. SCRIERI: Păreri de rău, Arad, 1934; Eu. Poeme în versuri şi linii, Arad, 1935; Nimfă şi sclavă, f.L, 1938; Mitologie românească, cu desenele şi xilogravurile autorului, Bucureşti, 1944; ed. îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2003; Peisaje, Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Alexandru C. Ionescu, Poezia lirică românească contemporană, Bucureşti, 1941, 260-262; Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985, 6; Dan Grigorescu, Un artist al sufletului românesc: Marcel Olinescu, „Viaţa nouă", 1992, 1; Ileana Turuşancu, In memoriam, „Gazeta de Botoşani", 1992,23-24 mai; Dicţ. scriit. rom., III, 521-522. I. D. OLLĂNESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin (21.IIL1849, Focşani — 20.1.1908,.Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Măriei (n. Caloian) şi al lui Constantin Olănescu, proprietari în Focşani. Studiază la colegiul bucu-reştean „Sf. Sava" şi la Institutul Academic din Iaşi (absolvit în 691 Dicţionarul general al literaturii române Ollănescu-Ascanio 1868), iar între 1870 şi 1873 urmează dreptul la Paris şi Bruxelles, obţinând aici şi titlul de doctor în drept şi în ştiinţe politice şi administrative. Magistrat, primar al Tecuciului, a intrat în 1876 funcţionar la Ministerul de Externe, inaugurând o întinsă carieră diplomatică: secretar general al ministerului, secretar de legaţie şi ministru al României la Istanbul, Viena şi Atena. în 1893 a fost ales membru al Academiei Române şi, mai târziu, vicepreşedinte al secţiei literare. Membru al Junimii din 1878, colaborează constant la „Convorbiri literare" până în 1895. Relaţiile cu Junimea, căreia îi reproşa cosmopolitismul, răcindu-se, O.-A. iniţiază o nouă grupare artistică, Amicii Literaturii şi Artei Române, al cărei preşedinte a fost. Debutează cu versuri în 1870, la „Foaia societăţii «Românismul»" a lui B.P. Hasdeu. Şi-a strâns producţia poetică în volumele Satire (1896) şi Poezii (1901), iar piesele de teatru — comedii originale şi prelucrări — sunt adunate în Teatru (1893), după ce publicase, în 1879, încercarea dramatică Pe malul gârlei. Scrierile în proză, nuvele şi schiţe, rămân în periodice. Fără să fi desfăşurat o prea întinsă activitate de prozator, O.-A. este unul dintre nuveliştii meritorii de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Majoritatea nuvelelor sale îşi plasează acţiunea în Ţara Românească, între 1800 şi 1850, iar altele în Grecia. Personajele cunosc o viaţă aventuroasă, cu ridicări şi căderi neprevăzute. Din apele tulburi ale obârşiei, O.-A. alege trăsături care să le confere personajelor nu numai originalitate, ci şi dramatism (Fata spânzuratului, Fecior de bani gata, Burdumba). Ca poet, a debutat cu un ciclu de Doine, în care brodează motive culte pe o canava populară. Versurile de mai târziu se disting prin aceeaşi acurateţe a limbii ca şi scrierile în proză. Imaginile sunt simple şi limpezi, iar coloritul poeziilor luminos, cu tonalităţi calme, aproape idilice. Atitudinea faţă de viaţă e, în esenţă, horaţiană. Realizate sunt şi satirele, scrise de pe poziţiile junimismului şi vizând îndeosebi înstrăinarea, renunţarea la obiceiurile strămoşeşti. în 1878 i s-a jucat piesa-proverb Lupul şi barza, urmată, după puţină vreme, de comedia Pe malul gârlei şi de Pribeagul. Toate trei conţin aluzii la evenimente politice ale epocii, ceea ce şi explică succesul lor. Se disting prin stilul savuros, împânzit de expresii populare, dar păcătuiesc printr-o excesivă tendinţă moralizatoare. Alte trei piese, După război, Fanny, Primul bal, sunt comedii de situaţie, compuse cu grijă, dar lipsite de nerv dramatic. în 1878 şi 1879 O.-A. a susţinut, sub pseudonimul Ascanio, cronica dramatică la ziarul „România liberă", iar în 1884 şi 1885, la „Voinţa naţională", unde a semnat şi câteva cronici literare. în cronicile teatrale s-a preocupat mai mult de spectacol, insistând asupra regiei, scenografiei şi a jocului actorilor. în calitate de critic literar a combătut pesimismul posteminescian. L-a preţuit în mod deosebit pe I. L. Caragiale, scriind una dintre cele mai bune cronici dramatice despre O scrisoare pierdută şi un raport academic în favoarea premierii volumului Momente. Este şi autorul unui amplu studiu monografic intitulat Teatrul la români (I-II, 1897-1898), unde, folosindu-se de o bibliografie extrem de bogată şi apelând la amintirile unora dintre întemeietorii şi sprijinitorii teatrului românesc cult, alcătuieşte cea dintâi istorie sistematică a spectacolului românesc. O.-A. a realizat şi reuşite traduceri din Horaţiu, modernizând prozodia antică, adoptând versul, ritmul modern şi chiar rima. A proiectat să tălmăcească în întregime opera scriitorului latin, dar nu a reuşit să transpună decât epistolele, odele şi epodele, două satire şi, integral, pentru întâia oară în România, Arta poetică (1891). Din franceză transpune în 1878 drama Ruy Blas de Victor Hugo, text care s-a jucat aproape trei decenii la Teatrul Naţional din Bucureşti. A mai tradus din Catul, Frangois Coppee, Ada Negri, I.S. Turgheniev, Multatuli, Maxim Gorki, versiuni rămase în presa vremii. SCRIERI: Pe malul gârlei, Bucureşti, 1879; Teatru, Bucureşti, 1893; Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1894; Satire, Bucureşti, 1896; Teatrul la români, I-II, Bucureşti, 1897-1898; ed. îngr. şi pref. Cristina Dumitrescu, Bucureşti, 1981; Poezii, Bucureşti, 1901; Satire. Pe malul gârlei, Bucureşti, 1908; Poezii. Teatru. Proză, îngr. şi pref. Florin Berindeanu, Bucureşti, 1988. Traduceri: Horaţiu, Ode, epode, Carmen Saeculare, I, Bucureşti, 1891, Ad Pisones (Ars poetica), Bucureşti, 1891. Repere bibliografice: Stemil [Ştefan C. Michăilescu], „Ruy Blas" de Victor Hugo, „România liberă", 1878,436-439; Arutnev [Grigore Ven-tura], „Pribeagul", „L'Independance roumaine", 1880,734; Maiorescu, Critice, III, 275-282; Caragiale, Opere, III, 313-314; Iacob Negruzzi, Dimitrie C. Ollănescu, CL, 1908, 2; N. Petraşcu, Dimitrie C. Ollănescu (Ascanio), Bucureşti, 1926; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), 1,246-247; Nicolae Laslo, Horaţiu în literatura română, GR, 1935,11; Călinescu, Ist. Iii. (1982), 428-429; Ciorănescu, Teatr. rom., 150-153; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 197-198,203-204; Ist. lit, III, 69-70; Brădăţeanu, Istoria, II, 26-27; Dicţ. lit 1900, 644-646; Dicţ. scriit rom., III, 522-524. D.M. Olteanu Dicţionarul general al literaturii române 692 OLTEANU, Antoaneta (22.1.1968, Bucureşti), folcloristă şi istoric literar. Este fiica Georgetei Olteanu (n. Buzea), funcţionară, şi a lui Radu Olteanu, ofiţer. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai" din Bucureşti (1986) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia rusă-română, a Universităţii bucureştene (1990), devenind în 1991 cadru didactic la Catedra de limba şi literatura rusă. Este doctor în filologie cu teza Personaje mitologice malefice la popoarele romanice şi slave (1995). Un amplu demers în domeniul cercetării magiei şi a mitologiei este întreprins de O. în Ipostaze ale maleficului în medicina magică (1998) şi Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat (1999). Cele două lucrări impun prin vastitatea câmpului cercetat, prin amploarea problematicii dezbătute şi prin demersul comparatist, cvasiabsent în studii similare. Vrăjitoria trebuie să stea în atenţia cercetătorului, consideră O., fiindcă este un fenomen viu: „Magia contemporană cunoaşte şi astăzi, ca şi odinioară, forme surprinzător de bine conservate, ancorate într-un sistem de credinţe care găseşte încă explicaţii pentru multe din neliniştile noastre". O bibliografie întinsă este convocată în Şcoala de solomonie pentru a evoca formele magiei în istoria umanităţii, de la Biblie, cu influenţele ei covârşitoare în condamnarea magiei şi a vrăjitoriei, la Evul Mediu, la Renaştere, la diverse momente din istorie. Autoarea apreciază drept cea mai importantă contribuţie a Bisericii constituirea în mentalul popular a imaginii lui Solomon, ceea ce a condus la apariţia solomonarilor. Informaţii documentate evocă importanţa manticii în Antichitatea greacă şi romană în domeniul vieţii religioase, în opera unor filosofi. Actele de magie oficiate au fost, susţine autoarea, de o mare diversitate: practici cu caracter oracular, practici de magie meteorologică, trimiterea bolilor, provocarea morţii, uciderea simbolică (uciderea prin defixio, prin „învăluire"; directă, înjunghiere-necromanţie), farmece de despărţire, luarea manei, metamorfozele, iluzionarea simţurilor, atacarea/mutilarea morţilor. Cartea este, totodată, un istoric al magiei şi vrăjitoriei la asiro-babilonieni, unde această practică ocupa, în cadrul religiei, o „însemnată poziţie", la akkadieni, egipteni, greci, mesopotamieni. Examinarea este nuanţată, fiind consemnate oscilaţiile de la o epocă la alta, de la o personalitate la alta. Cadrul analizat se lărgeşte mult atât spre vestul, cât şi spre estul Europei. Sunt înregistrate, în epoca de după creştinare, actele de pedepsire a persoanelor care se ocupau de magie. Ample capitole prezintă apariţia vrăjitorilor, iniţierea lor, bestiarul demonic, plantele şi ingredientele magice, instrumentarul casnic, principalele forme de magie şi de farmece. O. este preocupată şi de cercetarea mitologiei, ca în Mitologie comparată (1998) şi Metamorfozele sacrului Dicţionar de mitologie populară (1998). Primul studiu înfăţişează „câteva noţiuni fundamentale ce caracterizează sistemul de reprezentări propriu modului de gândire tradiţional, şi anume pe acelea legate de personajele demonice". E o abordare comparatistă, în care au pondere mitologia română şi cea slavă, cercetătoarea fiind preocupată să releve similitudini între anumite componente ale unor culturi. Examenul critic este restrâns la mitologia inferioară, adică la demonologie, mai precis la imaginile legate de personajele demonice. Autoarea nu caută neapărat specificităţi, pentru că, preluând o opinie a lui Ovidiu Papadima, ştie că „nu e unică substanţa — ce poate fi universală —, ci nuanţele ei şi, mai ales, echilibrul în care se îmbină aceste nuanţe, aspectul sub care trăiesc toate organic". Chiar restrânsă la expresia sa inferioară, mitologia studiată se arată foarte bogată, astfel că şi dicţionarul cuprinde o mare varietate de termeni. Calendarele poporului român (2001) reprezintă o încercare inedită de a reuni, într-un tablou complet al mentalităţii populare asupra reprezentărilor temporale, tipuri variate de aşa-numite calendare populare. în cadrul fiecărui tip de calendar constituit — al sărbătorilor fixe, al sărbătorilor mobile, lunar, săptămânal etc. — sunt reconstituite toate manifestările spirituale legate de reprezentările generale ale fiecărei zile. SCRIERI: Mitologie comparată, Bucureşti, 1998; Civilizaţia rusă. Perioada veche şi modernă, Bucureşti, 1998; Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Bucureşti, 1998; Metamorfozele sacrului Dicţionar de mitologie populară, Bucureşti, 1998; Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Bucureşti, 1999; Calendarele poporului român, Bucureşti, 2001. Ediţii: Simion Florea Marian, Botanică populară, pref. edit., Bucureşti, 2000, Mitologie populară, pref. edit., Bucureşti, 2000; Tudor Pamfile, Văzduhul, pref. edit., Bucureşti, 2001, Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 2001, Diavolul învrăjbitor al lumii, Bucureşti, 2001, Povestea lumii de demult. Pământul. Sfârşitul lumii, Bucureşti, 2002; I.-A. Candrea, Lumea basmelor, pref. Al. Dobre, Bucureşti, 2001; George Bujorean, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Bucureşti, 2001; Artur Gorovei, Ouăle de Paşti, Bucureşti, 2001; Traian Gherman, Meteorologia populară, Bucureşti, 2002; Ioan Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Nicolae Constantinescu, Tineri etnologi, ALA, 1999, 466; Ecaterina Căpăţână, „Civilizaţia rusă. Perioada veche şi modernă", „Filologie rusă", 1999,388-389; Petru Ursache, Căutătorii de adevăr, CL, 2000,12; Adriana Cristian, „Civilizaţia rusă. Perioada veche şi modernă", „Studii de limbă, literatură şi metodică" (Cluj-Napoca), 2000,290-293; Camelia Burghele, în numele magiei terapeutice, Zalău, 2000, 62-63; Ecaterina Căpăţână, „Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat", „Filologie rusă", 2001,209-210; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 115-117; Nicolae Constantinescu, Calendare şi sărbători, ALA, 2001,578. /. D. OLTEANU, A.[urică] Gh. (9.VI.1939, Mireş, j. Prahova), folclorist. Este fiul Anei (n. Leescu) şi al lui Gheorghe Olteanu, funcţionar. După studii universitare de limba şi literatura română la Bucureşti (1961-1966), devine profesor la Liceul „Dimitrie Cantemir" din acelaşi oraş. Şi-a susţinut doctoratul cu teza Retorica liricii orale româneşti (1977). Colaborează la „Folclor literar", „Limbă şi literatură", „Limba şi literatura română", „România literară" ş.a. Cartea de debut a lui O., Structurile retorice ale liricii orale româneşti (1985), este o atentă cercetare a figurilor de retorică orală, vizând funcţiile şi combinaţiile cu alte elemente poetice. Folclor şi literatură cultă (1994) abordează cealaltă componentă a folclorului, cântecele epico-lirice, şi are ca obiect mituri româneşti fundamentale — Mioriţa, Meşterul Manole, Soarele şi luna — examinate nu doar în sine, ci şi cu reflexele lor în 693 Dicţionarul general al literaturii române Olteanu creaţia cultă. Autorul propune un model de analiză didactică, şi prin compararea textelor relevă variabilele şi invariabilele în funcţie de timp şi de stil individual. Un caracter didactic au antologiile Reflexe folclorice în literatura scrisă (2000) şi Perenitatea textului literar (2003). Propunându-şi să faciliteze înţelegerea fenomenului de absorbţie a valorilor etice şi estetice folclorice de literatura de autor, în Reflexe... O. analizează relaţia dintre folclor şi literatura cultă, punctele de contact, sensul interferenţelor şi al evoluţiei lor. Cartea este alcătuită dintr-un „un dosar critic" în care simt selectate opinii ale lui B. Delavrancea, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Ovidiu Papadima, Perpessicius, Romulus Vulcănescu, Mihail Sadoveanu şi Tudor Vianu şi o antologie de fragmente ilustrative alese din poezia riturilor de trecere, din epica în versuri (balade), epica în proză (basme), din lirică şi din paramiologie, precedate de analize pertinente. SCRIERI: Structurile retorice ale liricii orale româneşti, Craiova, 1985; Folclor şi literatură cultă, pref. Eugen Simion, Braşov, 1994. Ediţii: Mihail Sadoveanu, Baltagul, pref. edit., Bucureşti, 1994. Antologii: Cronicarii, Bucureşti, 1995; Reflexe folclorice în literatura scrisă, Bucureşti, 2000; Perenitatea textului literar, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Constantin Negreanu, O nouă carte consacrată liricii populare: „Structurile retorice ale liricii orale româneşti", O,1986,17; Mihai Coman, Un nou val în etnologia românească, SLAST, 1986,29; Ion Rotaru, „Structurile retorice ale liricii orale româneşti", LL, 1986; Nicolae Constantinescu, Aspecte actuale ale cercetării liricii populare, T, 1987,6; Liviu Maliţa, Lirica populară în actualitate, AAF, 1991; Maria Cuceu, „Structurile retorice ale liricii orale româneşti", AAF, 1991; George Mirea, „Folclor şi literatură cultă", LL, 1994; Iordan Datcu, „Folclor şi literatură cultă", L, 1995,4; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 126-127. I.D. OLTEANU, loanichie (13.IX.1923, Vaideiu, j. Mureş -29.111.1997, Bucureşti), poet, traducător şi gazetar. Este fiul Zamfirei (n. Horgoş) şi al lui Ioan Olteanu, ţărani. Urmează liceul la Târgu Mureş (1933-1940) şi Aiud, absolvind în 1941. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj — aflată în refugiu la Sibiu —, dar o abandonează în anul al patrulea (1945). In răstimp devine membru al Cercului Literar de la Sibiu, în revista căruia debutează cu versuri în 1945. Având convingeri de stânga şi atras de doctrina comunistă de foarte tânăr, intră în redacţia ziarelor „România viitoare" (condusă de Pavel Apostol), „Tribuna nouă" (Cluj, 1945-1948), „Ardealul nou" (1946) şi „Lupta Ardealului" (1946-1949). Are un rol important în înfiinţarea, pe lângă acest din urmă jurnal, în 1948, a unui supliment literar care va deveni „Almanahul literar" în 1949, apoi „Steaua" în 1954, revistă la a cărei fondare joacă de asemenea un rol determinant. în 1957 participă la înfiinţarea la Cluj a săptămânalului de cultură „Tribuna", dar în acelaşi an demisionează din redacţie în semn de protest faţă de centralismul ideologic. Lucrează ca redactor la „Viaţa românească" (1960-1961), secretar al Uniunii Scriitorilor (1965-1968) şi preşedinte al Fondului Literar (1965-1980), redactor-şef al revistei „Tomis" (1965-1969), director al Editurii Eminescu (1970-1972), de unde — sancţionat administrativ din motive politice pentru publicarea volumului Engrame de I. Negoiţescu şi a altor cărţi considerate indezirabile, ca şi pentru tentativa de a edita romanul Ostinato de Paul Goma — este mutat ca redactor-şef adjunct (1972-1974) şi ulterior redactor-şef (1974-1986) la „Viaţa românească"; din „lipsă de principialitate" (în realitate pentru că se opusese „rentabilizării" revistei) este eliminat şi de aici. O. este cunoscut şi apreciat în primul rând ca om de presă literară, ca animator literar şi creator de climat. Intelectual cultivat şi cu simţul valorii, personalitate puternică şi echilibrată, înzestrat cu simţ moral şi justiţiar, el a jucat în epocă un rol meritoriu, uneori salutar, în fondarea şi orientarea unor reviste importante, reuşind — împotriva injoncţiunilor puterii — să le imprime o direcţie cât mai puţin înregimentată. Exemplul cel mai caracteristic: sub conducerea sa, „Viaţa românească" a menţinut un spirit benefic pentru atmosfera literară în anii ceauşişti, de recrudescenţă agresivă a ideologizării. Opţiunea pentru gândirea independentă e ilustrată de apariţia în revistă a unor texte de C. Noica, N. Steinhardt, Ileana Mălăncioiu, Andrei Pleşu ş.a., de prezenţa unor cronici literare semnate de Cornel Regman etc. Consecvent susţinător al valorilor autentice, O. rămâne legat de lansarea şi impunerea multor scriitori importanţi, de la generaţia '60 până la cea optzecistă. Meritele sale de factor de echilibru, de animator şi sprijinitor al creaţiei altora au pus în umbră creaţia proprie. Poezia sa cea mai reprezentativă — operă de tinereţe — a rămas în reviste („Vremea", „Universul literar", „Revista Cercului Literar"). în 1946 o adună în vederea publicării. Manuscrisul este acceptat de Fundaţiile Regale în acelaşi an, dar editura este desfiinţată în 1947 şi cartea nu mai apare. Lirica lui O. conturează figura unui spirit însetat de puritate şi de absolut, însă cenzurat de luciditate şi de o conştiinţă ironică secundă. Poetul e un fantast condamnat la starea de veghe şi la recunoaşterea diferenţei dintre aspiraţie şi realizare/realitate: un inadaptabil romantic, marcat de experienţa umană şi artistică specifică „generaţiei pierdute", a războiului. De altfel, este singurul dintre poeţii Cercului Literar apropiat (programatic) de grupul de scriitori din preajma revistei bucureştene „Albatros". Poet original totuşi, graţie dozării personale a lirismului astral (sau, mai rar, bucolic) cu notaţia existenţei comune şi comentariul ironico-sarcastic ori numai cu umorul, căruia I. Negoiţescu i-a izolat, urmărindu-i traiectoria lirică, o temă-pivot: eşecul. La Cercul Literar baladistul (Balada sinucigaşului, Balada soţului înşelat, Păţania teologului cu arborele ş.a.) face figură aparte printre ceilalţi heralzi ai genului, distingându-se prin „luciditatea ironic-amu-zată" (Ştefan Aug. Doinaş). O. a tradus cu talent din literatura rusă, dar performanţa sa în acest domeniu rămâne versiunea românească a poeziei lui Serghei Esenin. Ediţia Ceaslovul satelor (1981; Premiul Uniunii Scriitorilor) este până astăzi cea mai cuprinzătoare selecţie în româneşte din lirica poetului rus. Mult mai exactă decât tălmăcirile anterioare, transpunerea lui O. evită tot ce era infidelitate la George Lesnea şi imprecizie la Olteanu Dicţionarul general al literaturii române 694 Zaharia Stancu, emanând totodată autenticitatea unei poezii scrise parcă dintru început în româneşte. SCRIERI: [Versuri], în Sburătorul Balade culte româneşti, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1973, 414-420. Traduceri: Horvâth Imre, Versuri alese, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Petre Solomon), Versuri, Bucureşti, 1964; Szabedi Lâszlo, Versuri alese, Bucureşti, 1956; Dimos Rendis, Argonauţii, Bucureşti, 1956, Copiii Atenei, Bucureşti, 1958, Legenda lacului, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Gheorghe Tomozei şi Nina Cassian); Alişer Navoi, Versuri alese, pref. trad., Bucureşti, 1958; E.G. Bagriţki, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1961; Surâny Erzsebet, Veress Zoltăn, Acceleratul, Bucureşti, 1962; S.I. Marşak, în pragul vieţii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ana Gherasim); G.I. Baklanov, Despre morţi, numai bine..., Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Paul Verbiţchi); Veress Zoltăn, Doi cocoşi aventuroşi. Un berbec zevzec. Năzdrăvanul Martinică, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ion Acsan); Menelaos Ludemis, Cântece sugrumate, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Dorina Talaz); V. I. Bâkov, Al cincilea ştreang, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Rodica Şiperco); Nicolai Rubcov, Steaua câmpului, Bucureşti, 1980; Serghei Esenin, Ceaslovul satelor, pref. trad., Cluj-Napoca, 1981; Varlam Şalamov, Povestiri din Kolâma, Bucureşti, 1993; Ţara cireşilor în floare. Poezia Japoniei, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Ion Acsan şi Dan Constantinescu). Repere bibliografice: I. Negoiţescu, Curente noi în poezia din Ardeal, VRA, 1943,706; Negoiţescu, Scriitori, 378-379; Regman, Cărţi, 147-151; Balotă, Labirint, 318-341, passim; Negoiţescu, Lampa, 51-62; Negoiţescu, Engrame, 72-80; Mânu, Eseu, 307-310; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981,205-207; O nouă etapă în asimilarea lui Esenin: versiunea Ioanichie Olteanu, SXX, 1982,1-3 (semnează Ştefan Aug. Doinaş, Gheorghe Grigurcu, Leonid Dimov, Elena Loghinovski); Steinhardt, Critică, 222-228; Ştefan Aug. Doinaş, Amintirea lui Ioanichie, RL, 1997,14; Petru Poantă, Ioanichie Olteanu, baladistul, APF, 1997,4; Aurel Rău, Ioanichie, ST, 1997,4-6; Negoiţă Irimie, Plecarea baladistului, TR, 1997,28-29; Regman, Dinspre Cercul Literar, 84-85; Micu, Istoria, 344; Dicţ. scriit. rom., III, 524-526. N.M. OLTEANU, Lucia (16.V.1925, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Este fiica Victoriei (n. Andreescu) şi a lui Petre Olteanu, cofetar. A urmat Şcoala Normală „Elena Doamna" (1936-1944) şi Facultatea de Filosofie, secţia psihologie-pedagogie, a Universităţii din Bucureşti. Lucrează ca operatoare la Telefoane (1947-1949), apoi intră la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1951-1952), unde după terminare rămâne asistentă (1952-1954). A fost soţia lui Tiberiu Utan. Debutează cu scenariul de film într-o zi, un tânăr. O zi din viaţa tineretului (1950), premiat de Studioul de Filme „Alexandru Sahia". Redactor la „Contemporanul" (1952-1958) şi la revistele pentru copii „Luminiţa" şi „Cravata roşie", redactor-şef la „Arici-Pogonici" (1958-1969), va fi ulterior directoare a Studioului Cinematografic Bucureşti (1969-1971) şi a Studioului Animafilm (1971-1983). Deţine Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul Lumea într-un degetar (1981). Prozele ritmate compuse de O., „spuse" pentru copii de o voce caldă, cu inflexiuni jucăuşe, au fost aşezate în descendenţa lirismului sorescian. „Prozo-poemele", mici piese în versuri sau prozastic-ritmate, sunt conduse de un fel de logică magic infantilă, lăsând impresia că sunt rostite chiar de copii. Unele cărţi sunt însoţite de ilustraţii graţioase, viu colorate, care narează imagistic episoadele descoperirii şi înţelegerii lumii, într-o manieră fabulatorie copilărească. în timpul din urmă, O. s-a înfăţişat cititorilor şi ca memorialistă, cu Declaraţie de avere (2002), volum care, fără să revoluţioneze în vreun fel tehnicile şi miza autoficţiunii, este unul de amintiri în sensul curent al termenului, selectiv, autentic, cu o dozare echilibrată între informaţie, afectivitate şi comentariu, fără exces de literaturizare. Autoarea, fostă cursantă a „şcolii de poeţi", cu un stagiu în presa culturală şi cu însărcinări manageriale în cinematografie, a trăit şi a observat nemijlocit împrejurări şi evenimente, a cunoscut atmosfera vieţii culturale din deceniile postbelice, a întâlnit numeroase personalităţi, precum G. Bacovia, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Petru Dumitriu, Paul Anghel, Marin Preda, Marin Sorescu ori ca Maria Tănase, Malvina Urşianu, Lucian Pintilie ş.a. Memorialista şi-a constituit o „avere" lăuntrică, pe care înţelege să o mărturisească, de unde şi titlul cărţii. Caracteristice îi sunt darul de a selecta ceea ce contează din sfera banalului şi, pe de altă parte, percepţia, viziunea morală (de regulă nu şi fastidios moralizatoare), care predomină în raport cu hedonismul autocontemplării nostalgice. SCRIERI: Aventurile lui Mac, Bucureşti, 1970; Zâmbiţi, vă rog!, Bucureşti, 1973; Bilete pe adresa prietenilor mei, Bucureşti, 1974; Bună seara, Dorii, Bucureşti, 1977; Hai în lună!, Bucureşti, 1978; Arhitectul firelor de iarbă, Bucureşti, 1980; Lumea într-un degetar, Bucureşti, 1981; Liniştea cri, Bucureşti, 1983; Cine a găsit vise frumoase, Bucureşti, 1987; Câte mai trec prin mintea frunzelor, Bucureşti, 1990; Poveşti neastâmpărate, Bucureşti, 1993; Declaraţie de avere, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Andrei Roman, Exerciţii de sensibilitate, LCF, 1979, 22; Mircea Sântimbreanu, „Lumea într-un degetar", RL, 1981, 47; Constantin Crişan, „Lumea într-un degetar", CNT, 1981,50; Virgil Nistor, în lumea celor mici, CL, 1982,9; Dimitrie Rachici, „Liniştea cri", RL, 1983, 32; Marton Lili, Negy uj gyermekkdnyv, „Igazsâg", 1985,10; Dicţ. scriit. rom., III, 526-527; Nicolae Bârna, Memoria ca avere, CC, 2003,12. E.M. OLTEANU, Pândele (5.D(.1908,Bascov,j. Argeş - 18.XII.1995, Bucureşti), slavist. După absolvirea în 1935 a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, s-a specializat în slavistică prin stagii în Bulgaria, Polonia (1932-1935) şi Cehoslovacia (1942-1949), când predă limba şi literatura română — întâi ca lector, apoi ca profesor invitat — la Universitatea „J. A. Comenius" din Bratislava. Aici şi-a susţinut teza de doctorat — Raporturi lingvistice între limba română şi limbile slave de apus: slovaca şi ceha — şi a participat, împreună cu alţi slavişti din România şi Cehoslovacia, la editarea unei publicaţii intitulate „Românoslavica" (1948). A fost profesor de liceu în Bucureşti (1935-1938), la Seminarul Pedagogic din Iaşi (1938-1942) şi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în cadrul Catedrei de limbi slave (1949-1974), pe care a condus-o din 1968. După 1974 a activat ca profesor consultant la Facultatea de Limbi Slave a Universităţii din Bucureşti, după ce, în 1965, obţinuse titlul de doctor docent. Membru al Societăţii şi al Cercului de Lingvistică de la Bratislava, al Societăţii de Romanistică, al Asociaţiei Slaviştilor 695 Dicţionarul general al literaturii române Olteanu din România (membru fondator), 0. a făcut parte şi din Comisia Textologică a Comitetului Internaţional al Slaviştilor. Lingvistica slavă, lingvistica şi filologia slavo-română şi istoria literaturii române vechi au avut în O. un cercetător pasionat şi informat. Semnând contribuţii importante în domeniul relaţiilor culturale româno-ceho-slovace, redactând manuale şi cursuri universitare de limba slovacă şi de istoria limbii slovace, participând la alcătuirea corpusului de documente slavo-române editat de Academia Română (a tradus hrisoave slavone pentru Institutul de Istorie „Nicolae Iorga"), elaborând sau coordonând — pentru uzul studenţilor, al şcolilor minorităţii slovace din România şi al cercetătorilor — lucrări consacrate studierii limbii slave vechi, slavonei şi gramaticii comparate a limbilor slave, O. a probat cunoştinţe temeinice de slavistică, deschideri apreciabile în interpretarea fenomenelor lingvistice şi culturale, putinţa de a mânui instrumente şi metodologii moderne. Chiar dacă unele dintre concluziile la care a ajuns pot suferi amendări, cercetările lui, vizând chestiuni complicate ale filologiei slavo-române, ale indentificării surselor şi versiunilor unor texte importante ale scrisului vechi, poartă pecetea investigaţiei de detaliu, făcute cu acribie. A abordat probleme controversate ale literaturii române medievale, ca în Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş (1961; Premiul Ministerului învăţământului), cu o interesantă încheiere privind slava carpatică în care au fost scrise aceste naraţiuni, a operat distingeri însemnate şi demonstraţii de erudiţie filologică. După părerea sa de eminent cunoscător al vechii literaturii omiletice, prima Cazanie a lui Coresi (din 1567) este o tălmăcire a Postillei de Neagovo, culegere de cazanii puternic înrâurită de dogma calvină, alcătuită pe la 1550 în slavona ucraino-carpatică, iar a doua Cazanie coresiană aduce în româneşte textul Cazaniei tipărite în 1569 la Zabludovo, în Lituania, de Ivan Feodorov; în fine, Carte românească de învăţătură, imprimată de mitropolitul Varlaam în 1643, se sprijină în bună măsură pe omiliile adunate în Tisavros (Comoara) de grecul Damaschin Studitul. A încercat, în studiile răspândite prin „Romanoslavica" şi în alte publicaţii, să dovedească maniera particulară în care românii s-au manifestat în ansamblul literar est şi sud-est-european. Ediţiile de texte vechi pe care le-a pregătit au confirmat ideile profesate de-a lungul unei îndelungate activităţi ştiinţifice. SCRIERI: Povestiri prelucrate din limbile slave, Iaşi, 1940; Povestiri de Crăciun, Bucureşti, 1942; Povestiri de Paşti, Bucureşti, 1943; Rumunskâ kultura a slavonstvo, Bratislava, 1947; Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1961; Criterii stilistice în studiul comparat al literaturii omiletico-parenetice, Bucureşti, 1970; Slava veche şi slavona românească, Bucureşti, 1975. Ediţii: Nicolae Milescu, Aritmologhia, Eticarşi originalele lor latine, tr. şi introd. edit., Bucureşti, 1982; Floarea Darurilor sau Fiore di Virtu, tr. şi introd. edit., Timişoara, 1992; Biblia adecă Dumnezeiască Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, coordonator I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1988 (în colaborare). Repere bibliografice: Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 189-190; Silvia Niţă-Armaş, Profesorul Pândele Olteanu la a 75-a aniversare, RSL, 1984, 441-448; Silvia Niţă-Armaş, Pândele Olteanu (1908-1995), RSL, 1995, 183-184. , D.H.M. OLTEANU, Tudor (16. XII. 1943, Timişoara), teoretician şi istoric literar, eseist. A absolvit la Bucureşti Liceul „Mihai Viteazul" (1961) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, devenind, după licenţă (1966), asistent la Catedra de literatură universală şi comparată. Debutează în „Gazeta literară" (1964), iar editorial, cu volumul Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea (1974). A mai publicat lucrarea Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea (1977). Este autorul unor prefeţe şi studii introductive la traduceri din beletristica universală (la Rene, Atala şi Aventurile ultimului Abencerage de Chateaubriand, la Domnişoara de Maupin de Theophile Gautier) şi la lucrări de teorie literară (Oscar Walzel, Conţinut şi formă în opera poetică). Din 1977 a fost lector de limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam, unde, după ce s-a stabilit în Olanda, în 1983 devine profesor asociat la Catedra de literatură comparată şi în 1987, profesor la Facultatea de Ştiinţa Comunicării. Cele două sinteze despre romanul european publicate de O. sunt reprezentative pentru studiile de literatură comparată de factură academică modernă. Autorul se manifestă ca participant la o mişcare de înnoire, materializată la sfârşitul anilor '60 şi în anii '70 prin apariţia unor lucrări de Dan Grigorescu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Romul Munteanu ş.a., în continuarea drumului deschis de Tudor Vianu. Abordarea subiectului e cuprinzătoare şi consistentă, autorul examinând toate formulele de roman dezvoltate în epocile vizate, prin situare istorică şi prin recursul substanţial la instrumentarul teoretic al studiului literaturii. El apelează la o vastă bibliografie critică, selectată din patrimoniul diferitelor şcoli de cercetare ori spaţii culturale (francez, german, anglo-saxon etc.), evoluţia acestui gen literar prin definiţie proteic fiind observată la toate nivelurile: origini, ideologie, intertextualitate, naratologie, tematism, convenţii de lectură, stilistică, estetică etc., într-o sinteză eseistică bogată în asocieri şi disocieri, ce promovează puncte de vedere, ipoteze ori concluzii personale. Studiile nu sunt nicidecum nişte istorii convenţional descriptive, alcătuite prin enumerare de date de istorie literară şi de rezumate comentate, ci analize preponderent teoretice, animate de bogăţia şi relevanţa referirilor concrete şi de ingeniozitatea unghiurilor de examinare şi a conexiunilor stabilite. Romanului îi este reafirmat caracterul proteic, îi sunt relevate elasticitatea şi fluiditatea poeticii, iar aceste însuşiri sunt analizate în diacronie, cu ilustrări proeminente sau cu deosebire pertinente tocmai în ce priveşte reformularea canonului. Pluralitatea şi mobilitatea formelor romanului nu îl descurajează pe autor de la strădania de a demonstra unitatea, pe care diversitatea de forme nu o estompează. Pe fundalul acestei unităţi se profilează — remarcă eseistul — „atât înnoirile impuse sistemului epic de către un creator, cât şi gradul de coincidenţă dintre resursele care îi determină ficţiunea şi tipurile de integrare a realităţii, specifice unei epoci anume". Autodefinirea şi redefinirea periodică a romanului ca gen literar, în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, e surprinsă, urmărită, învederată şi explicitată la Oltenia Dicţionarul general al literaturii române 696 nivelul categoriilor naratologice şi poetice, al ideologiei şi viziunii, al tehnicilor şi convenţiilor definitorii (convenţia de oralitate şi convenţia scripturii), al esteticii şi practicii scrip-turale implicite. în cadrul tratării analitice se fac referiri la un mare număr de autori din toate literaturile europene importante, iar când contextul o permite, şi din literatura română, pagini interesante fiind consacrate lui N. Filimon. Dar despre marii scriitori sunt inserţiate adevărate microeseuri critice. Se reţin, cu deosebire, capitolele sau pasajele ample despre Richardson, Diderot, Flaubert, Lev Tolstoi, demne de interes şi dacă sunt considerate independent de context. Oportun eclectică, arborescentă uneori până la marginea prolixităţii spre a nu lăsa neexploatate asociaţii, analogii şi sugestii provenind din toate zonele exegezei de specialitate şi, în general, al ştiinţelor omului şi al ştiinţelor limbii, cercetarea comparatistă promovată de 0. se distinge ca o realizare notabilă. SCRIERI: Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1974; Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1977. Traduceri: J.J. van Cuillenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, introd. trad., Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Al. Călinescu, O cercetare românească asupra romanului, CRC, 1974,42; N. Nicolescu, „Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea", ATN, 1975,1; Laurenţiu Ulici, Romanul unui secol, RL, 1975,6; Aurel Sasu, Un secol al romanului, TR, 1975,16; Mircea Iorgulescu, Morfologia romanului, RL, 1975, 44; Al. Călinescu, „Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea", CREL, 1975,3; Traian Filip, Distinct şi autoritar, SPM, 1976, 276; Mircea Iorgulescu, „Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea", FLC, 1978, 7; Adriana Babeţi, „Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea", O, 1978,7; Paul Dugneanu, Un studiu istoric şi tipologic al romanului, LCF, 1978,10; Dana Dumitriu, Feţele romanului, RL, 1978,11; Johana Botez, „Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea", CL, 1978,7; Dicţ. scriit. rom., III, 527-529; Manolescu, Enciclopedia, 544. N.Br. OLTENIA LITERARĂ, revistă apărută la Craiova, anual, în 1956 şi în 1958, editată de Uniunea Scriitorilor, Filiala Craiova. Rubrici: „Condeie tinere", „Studii. Note critice", „Traduceri", „Epigrame". Poezia promovată de O. I. este tributară ideologiei comuniste, fiind mai degrabă expresia unui lirism ocazional, în care se cultivă un fals entuziasm şi se folosesc toate clişeele epocii. Publică versuri Marin Ancuţescu, C. Arnăutu, Petre Dragu, Ilie Tudor, Mihail Cruceanu, Emil Mânu, Adrian Petringenaru. Proza, de factură realist-so-cialistă, este lipsită de valoare literară. Colaborează cu studii C.D. Papastate, Mihnea Radovan, Ştefan Bossun, Despina Teodorescu. Apar şi câteva traduceri din A. S. Puşkin (fragmente din Evgheni Oneghin), Rafael Alberti, Nazim Hikmet. Alţi colaboratori: Mihnea Gheorghiu, Al. Oprea, Petre Stoenescu, Horia Pătraşcu. N. S. OLTUL, gazetă apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 14 noiembrie 1873 şi 22 decembrie 1874; ar fi apărut şi în 1875. A fost editată de Partidul Liberal în timpul unei campanii de i'S srws 55 iUS) gi’arsisa, j«a 22 sokkbss ms. OLTDLD APARE BEDOVE mi PE îsEPTAMANA Director#: Ai™ A. ilACKBOSSKt înlăturare a guvernului Lascăr Catargiu. Conducerea i-a fost încredinţată tânărului Al. Macedonski. Profesiune de credinţă, cu care acesta debutează în O., este socială, umanitară, insurgenţă. Poetul transformă O. într-o publicaţie antimonarhică. Pentru că a reprodus aici o insinuantă Respectuoasă cerere guvernului (în care se cerea publicarea genealogiei casei regale, necesară pentru a se evita situaţia de lezmaiestate), lui Macedonski i s-a intentat un proces de presă. Poetului i se datorează orientarea polemică a ziarului, în duel cu întreaga presă guvernamentală şi chiar cu propriul partid, cum şi spaţiul larg acordat literaturii. în paginile O. se află o mare parte a încercărilor lui de tinereţe, încercări ce nu se disting prea mult de poezia epocii. Macedonski reia motivele lirice ale vremii cu o juvenilă şi deplină încredere în sine (La patria, Un tânăr poet murind, Reîntoarcerea, Chemarea la arme a lui Tudor Vladimirescu, Fericirea vieţii câmpeneşti, Meditaţiune, La condeiul meu, Melancolia, Desperarea, Fatalitatea, Secolul). Totuşi, accente mai personale, interesând evoluţia sa ulterioară, se conturează chiar în aceste începuturi. Unele motive vor reapărea într-o desăvârşită execuţie poetică: Umbrei amicului meu Ricardo Bergamasco este schiţa excelentei O umbră de dincolo de Styx. Alţi colaboratori literari sunt N. Ţincu, N. Scurtu, T. G. Djuvara, B. P. Rădulescu, Şt. I. Slăvescu, Const. I. Cornăţeanu, D. N. Saphir, I. N. Polychroniade, ca şi Theodor Şerbănescu, Veronica Micle, ambii din cercul Junimii. Se reproduc versuri din poeţii paşoptişti, cultivaţi şi mai târziu de Macedonski la „Literatorul" (Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, M. Zam-phirescu). Macedonski publică, în traducere, o suită de portrete romanţate: Lucreţia, Jana d'Arc, Cleopatra, regina Egiptului (de Al. Dumas), Jana Grey (de G. Dufaye), precum şi o versiune a poemului Lacul de Lamartine. S. C. OLTUL, gazetă apărută la Slatina, săptămânal, între 17 ianuarie şi 16 martie 1928 şi între 3 mai şi 4 octombrie 1931. Director: Mihail S. Vergulescu; din comitetul de redacţie face parte şi D. Popovici. în primul număr, într-o notă a redacţiei este enunţat cu modestie principiul călăuzitor al publicaţiei, acela de a cultiva „comorile sufleteşti moştenite de la părinţi". Orientarea tradiţionalistă transpare şi din câteva articole pe teme generale (Problema culturii, Spirit suflet), ca şi, într-o oarecare măsură, din sumarul literar al gazetei. Se publică frecvent versuri populare, se reproduc două scrieri ale lui G. Coşbuc (un fragment din basmul în versuri Tulnic şi Lioara şi poemul Atque nos). D. Popovici semnează un mic studiu 697 Dicţionarul general al literaturii române Omescu fletşiun hotar. Catetă pentru propagandă culturală Kcdac I» fi AdmtniMnfli; Primejdia Veacului -far- Un Eftsp de «iteteetnaS giwinasticS, laie eta. ipi^l propun* es Sa Kt !?»««* J»ot«ie. In jeuife dt,»> yfltot. sS 8{HîjeM Ja toaw f0,.ţ)?îe vli a!e ora^j^i *} judeţului ■m se3?a soKîaţS nrtjtn gassaiî sasiete jn vaiere» acestui «enp. „„,w*w „«a™-* Aspciaiia îşi mar proptim ca pentru an ui tees» şeaă* Is st «pmeDtsrilli? Să fi» eratulte, amra de e#*ul ” “ iară de şcoaiî! .. cStsd csfp. , ...... iiţ: KraiuiK, ai «ecdîie mu penuvta diu;-.wntA:ds şcoaift «o» daa eonctueal naftiite unii ’PH oefefii w cwc ~ b;‘»« ’atemrfst - se dea în beneficiul lor, eitod !*t „oeifeu;;ca Jitjră)*? iSfide»t«. , ai tivi şi fondaion ai eu»numitei ■ atee ^scafuaă:*;catăva-' FnM^sairti ' sftţtH, imiuslrsaşi, jwgosfe* .avocaţi, BSsUci si sopiSe Jis, «ite OiiaU ehur ?i in^ie fer, 5‘au aruscat ş. ucmoiausara. ■este:,: i^;3âSgfPait:aKfî»4: .«iMiM#!#»5®SW&’WSJ na»~ ‘-••> <~ - -—* -i, bunul ios simî v ’ ^ v' , ■:,-- - 'aasşyp :p^0ăîk^Mi^^'t:Xti0S^i1:: m,,„ i ^ ms&m topi. f i CtrcH, wfi U Nete, 1 ....... 1 " ........................ " ......... S c»vîţH' prm f«ri de *'i: jucâiom! (te carii ar# ţ(Km ^ ^ p^B^âwwcS rlTSL 0'" n 'mi pfeitos b“'1 w I!t"2 liat ţi na-i poţi evita. Dtminţţzcu Se joacs 6» cluburi, se pnea a? jţ, abmil mai trist, în famiifi, vinte cirţi face functtons- «legi, ari «uts sâ rui transseţfe cu ow^inţa iui. La pragui jMpâstiei.- p . ' rîgîUiiafea cinstei o- Lsia^cifttrtif^şpî______________ fijeruîui,-' cw« este ireasi pavsza bani a Mfiuiwi acestei». v3Pâami”:tairei. ~ Aot conştitutiv Subsemnaisi, ii* vedoi-wt traducerii în tapt a următoare. ■; U Nete, ProSfrstt; 4. iia-CSwa, Pmi«or. r Pniarlm, D^td^S'Şl'Jîsr^S^A, f. Citnlttf, PfqrfewerS; ciantettii. Profesor; O. GepFgfsf.ii, Protew; ««<■ MAi&23SS^ffiSBi!SS!ittAESj “«5 SF^>*®s*a,in‘'■- a mat / Adates, ÎSf. Uwte’âe’fcfc! o’ Ji W*5cst Mrife pfîrasf a!-i«*'«iiat{ irf /./. Ct)i. vUfte ) /’wj.ra narii Pbi £Aa»!S*!:;şXte/i ^ :. î*6^fessis. . ... :T^ş(K*i:;Riafe3w '. -II, /tAk t'fi-t:.-.#. twojft»,lhtr„.u . r, tofstu Tiţ?a«, l’rwcmr; 3»îecâ»r * ::. - Msgfeswt srpfeait; #> fafejfa Pnţefete * ; * Trftimii J. Mi,licita, jisteito» sfc TfBtBosi; ■ ’ • ' t ffe/wof, Aasoest; ~ *J— - ........ ........... «MV.-iLB . Wf; '<■■,' .,1 A4«K«: MJrnu, |,..w«jr.e fninital, W 2ia»W Rom.; mânem, RiKo NegasteeJwâ; r 1 «S; C#. HnCEte, tWfwa Mtioraa, P/ofcsowS; Star o) 4-ti uotifribui la doavoitarea şi răspândirea cuUuriî şi J** tf‘- V** ■' ^ l' '= ’ ■-’■ -0'* - 8 artelor to UnisIRaţe şî îa judeţ şt in sperat a culturi # riT'mtS^C wfa’îs v rrTT " cii «at ^ rom^aHdi; ; f> d a tontriinii la formarea deprinderilor bune; dragoş- Knmiatt, S- Zigtettcu, doasa* i.t. Cai, fhnfumu. 3 ,V. tea de miiocâ, preţuirea valorilor şî al ligii, resţMtetul de aM mai mari, etu^taai^McaaTOrilo^ VWimmd ia^rmv4em liSîotreruptS a indîrfdato,; tfe"^gg^55S^Ma^Si[ cfitr# t:oioutiit»le, etc.; '/«■*)• Ve/miieseu S ' • •' ” ■ ' •• - ^ « ti'a cultiva ţs! întări în tineretul şcolar idem valorii S'adţetS: ^«a Vf-s* personal, isgooind di# saHetetioiiilitateA esc«£dvă şi şovăiala; >tosn**t», R ’ *V dM desvolm to tioeret sentimente de dragoste şî f) d‘a (îontribui i-> ridicarea «i-onomicfi prin poveţe pentru tetrvtmiDţnntft timnului o> folos, prin sfaturi agricole, corner- Si face» să Se cât m*i' «wM&t iTUtxeetitea. ttns*«*i!or ciai« şi icduif riale şi prin şexătorf şi cuvântări In acest seos. s* se simţi di m*i muit dutetcţa graiului n>miM3i, Unt» gj ‘Va eomt’ibui la ridicarea morală,. ar&idnd «eeesitatea *»«»=te* pmolui «.(foitai. v religiei şi vitiiiiatea ei-edioţei atrAmoşeştî.d'a (leavolia gustul _ „ *■■■■*„■? ^ ■, ■-,. ,. de citit; hotărâm ast.^i lu Ianuarie 1M28 anecoostitulWo ţS2£L*,ÎS52‘!J asociaţii4, cu «cop eminamente cultural numită: Asociaţia SioS ^SXnld pentru propajtaidfi wilturalâ „OltuK ow-»‘. i»rr iwpwwu. » ^ . P«ntru ducerea ia bun sfârşit a celor ce urmăriră «« îâate:■■( nu a fnteles mai b^ue ca» *e rhfieS tone* oiwi * ptst iitiii»H orice mijloace, care sâ fie in concordanţii cu prfn exploatare» smiurBer cstetkz at* unu! nonnr tsrf&t c&rc, sicopui societăţii între «tre Dutnfirăm: Cc-i plase peporohii: ai o} işezăton şi festivaluri artistic 'literare., la car* toate . . ^ ***3?^ *** 5*S producţiile vor fi in concordanţă cu scopul urmărit; **■ cî^.^vîfcî?«r. b) şe-zfitorile vor fi precedate do conferinţe; iSiftad ţt f *> dat .- ____ .. ._ sat act!*s tiicru,; Sisi «it mijîoc de *dua»re î intitulat Câteva răsunete ale Unirii Principatelor în literatura română, iar N. Iorga dă cercetarea De unde vine judeţul Olt. Remarcabile sunt mai ales prozele reproduse în O.: schiţa In ascensor de Tudor Arghezi şi povestirea Fără permis de export de Jean Bart. Versiunea românească a trei poezii de Goethe (în traducerea lui Nic. Jingoiu) completează cuprinsul acestei publicaţii efemere. I.M. OMĂT, Gabriela (12.V.1947, Turnu Măgurele), editor şi istoric literar. Este fiica Angelei Omăt (n. Alexandrescu), funcţionară, şi a lui Vasile Omăt, expert contabil. A absolvit Liceul „I.L. Caragiale" din Bucureşti (1965) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene (1970). După încheierea studiilor funcţionează ca lector la Editura Minerva, iar din 2002 este angajată cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Debutează în 1969 la „România literară", colaborând în continuare şi la „Echinox", „Viaţa românească", „Revista de istorie şi teorie literară", „Caiete critice", „Familia", „Observator cultural" ş.a. Cea dintâi prezenţă editorială este volumul Versuri de Ion Minulescu (1972), îngrijit şi postfaţat de 0. cu un studiu în care poetul simbolist e recitit din unghiul lărgit al impresionismului. Şi postfaţa ediţiei D. Bolintineanu, Poezii (1977) a fost apreciată pentru repertorierea integrală a motivelor poeziei antologate. Consemnabile mai sunt analiza prozei lui Al. Ivasiuc, centrată pe romanul Cunoaştere de noapte şi - în texte neadunate în volum, ca Realismul lui Nicolae Iorga şi Trăind spre a ajunge la carte - relevarea pattern-elor clasice care constrâng viziunea romantică a istoricului sau reedificarea de sine a lui E. Lovinescu. Deşi vădeşte aptitudini pentru comentariul de critică şi istorie literară, 0. se dedică în cele din urmă, aproape exclusiv, activităţii de editor. După o restituire a Jurnalului lui Mihail Sebastian (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor), ediţie a cărei acurateţe a fost remarcată, se impune definitiv cu E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare (I-VI, 1993-2002; Premiul pentru Excelenţă al Asociaţiei Editorilor, Premiul Uniunii Scriitorilor), recuperare laborioasă, realizată în colaborare cu Monica Lovinescu, Alexandru George şi Margareta Feraru, sub un titlu dat de Monica Lovinescu. Critica a considerat apariţia „jurnalului" lui E. Lovinescu drept un eveniment, un reper indispensabil de-acum înainte pentru orice abordare a literaturii române interbelice. La valoarea textelor restituite se adaugă complicatul şi extrem de utilul aparat de note şi comentarii, la a cărui realizare 0. are un aport important. Bunăoară, partea de comentarii, covârşitoare la ultimul volum, concurează adesea cu eseul monografic. O contribuţie notabilă pentru repunerea în circulaţie a memorialisticii lovinesciene este şi E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte (1998), prima reeditare integrală a textului, cu o substanţială Addenda, unde se recompune, din periodice, sumarul proiectatului volum al cincilea. Ediţii : Ion Minulescu, Versuri, postfaţa edit., Bucureşti, 1972; Dimitrie Bolintineanu, Poezii, postfaţa edit., Bucureşti, 1977; E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002 (în colaborare cu Monica Lovinescu, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru), Memorii. Aqua forte, Bucureşti, 1998; Mihail Sebastian, Jurnal, pref. L. Volovici, Bucureşti, 1996. Repere bibliografice: Ion Minulescu, poet al marilor tiraje, RL, 1975,36; Cornea, Aproapele, 226; Alexandru George, O memorabilă restituire, LCF, 1998,26; Nicolae Manolescu, Spiritul critic şi insectele, RL, 1998, 29; Alexandru George, De-ale editării, LCF, 1998,30; Teodor Vârgolici, Memoriile lui E. Lovinescu, ALA, 1998, 427; Săndulescu, Constelaţii, 169-175; Z. Omea, Un eveniment editorial, RL, 1999,32; Paul Cornea, Enigma marelui critic, OC, 2000,1; Eugen Simion, Multă melancolie şi solitudine, „Curentul", 2001, 571; Cornelia Ştefănescu, Monumentalitatea epică, RL, 2002,11; Nicolae Manolescu, Specializări pe cale de dispariţie, RL, 2002,41; Al. Săndulescu, Agendele literare ale lui E. Lovinescu, JL, 2002, 7-12; Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Bucureşti, 2002, 267; Nicolae Manolescu, Agendele lui Lovinescu, RL, 2003, 7; Monica Lovinescu, Jurnal. 1990-1993, Bucureşti, 2003,138, passim. Al. S. OMESCU, Corneliu (24.IX.1936, Ineu - 12.V.2001, Bucureşti), prozator. Este fiul Margaretei şi al lui Pavel Omescu, funcţionari. A absolvit Şcoala Medie Tehnică de Drumuri şi Poduri, apoi Şcoala de Ofiţeri Chimişti. A schimbat multe meserii: Omescu Dicţionarul general al literaturii române 698 topograf, proiectant, controlor tehnic de calitate, redactor de televiziune, metodist la o casă de cultură ş.a. Debutează în revista militară „înainte" (1957), iar editorial în 1965, cu volumul de proză între două trenuri. Urmează romanele Puştoaica (1966), Aventurile unui timid (1968), Enigma (1970), Aventurile unui cascador (1971), Impas (1979), Povestea unui debut (1986) şi culegerile de proză scurtă Adam evadează (1967), Două poveşti de dragoste (1973), întâmplări de necrezut (1975) ş.a. O. abordează şi tematica poliţistă, de spionaj sau militară în Toţi pentru unul (1982), Clopote sub apă (1984), Moştenirea (1987), Munţii nu cad (1989). Pentru schiţele de început, apărute în 1959 în presă, i se atribuie Premiul revistei „Luceafărul". Doi factori generează în principal, dar şi limitează, proza lui O.: temperamentul coleric, dublat de o melancolie ce izbucneşte pe alocuri în semn de frondă, şi, în al doilea rând, experienţa sa de viaţă, care explică personajele, ca în proza americană, traversând rebele cele mai diverse medii sociale şi practicând meserii dintre cele mai surprinzătoare. Cărţile se alcătuiesc şi se succedă capricios: nuvele autoscopice, romane de dragoste, pseudopolicier, SF, din nou roman de dragoste ş.a.m.d. în fapt, în ciuda diversităţii menite să indice un profesionist în toată puterea cuvântului, unitate există, iar ea rezidă în psihologie. Nu atât mediul interesează (acesta este de cele mai multe ori un pretext de tensionare a personajului, de declanşare a resorturilor sale interioare), cât trăirea pro-priu-zisă. Un patos vitalist, de „tânăr furios" pentru care femeia este un soi de bon sauvage, un Vineri pe lângă Robinsonul liber într-o (nelimitată) captivitate. O foame de existenţă, de afirmare a voinţei, minată de convenienţele socioprofesionale sau conjugale. O duritate energică, dar marcată de rictusul obosit-sarcastic. Un spirit însingurat din orgoliu şi scepticism, ironic sau agresiv în faţa convenţiei. în diferite ipostaze, acest erou-narator generic traversează toate textele lui O. Fraza scurtă, uneori telegrafică, indecizia şi alternarea planurilor narative, relatarea indirectă şi dialogul economic, frust, uneori, sau ambiguu, elementele argotice şi notaţia rapidă, întretăiată de monologuri interioare contribuie la configurarea caracterelor. Aşa se întâmplă în nuvela titulară a volumului între două trenuri, povestea unui divorţ într-un stil cinematografic, de realism psihologic, ca şi în romanul Puştoaica, unde prezentul unei iubiri cu aer boem reactualizează amintiri sentimentale tragice, ori în jocul convenţie/ invenţie ce generează unele dintre povestirile din culegerea Adam evadează — trăiri expansive, furii nemotivate, existenţe stereotipe, alienate, apoi în caruselul opresiunii exercitate de sistemul social de prejudecăţi asupra unui cuplu pe cât de pitoresc, pe atât de anacronic (Invidia), în studiul de receptare a unei personalităţi din diferite unghiuri (Enigma), succesiune de mărturii ocazionate de o moarte misterioasă, procedeu utilizat parţial şi în Noaptea, printre maşini (1977) sau în Aventurile unui timid — poate cea mai izbutită naraţiune a autorului —, unde „timid" ajunge să semnifice în ultimă instanţă felul de a fi al „idiotului" dostoievskian. Aventurile unui cascador este un roman eşuat, cartea unei tinereţi avortate, cu un Muky ce nu convinge nici măcar ca pastişă corozivă. La fel de gratuite simt exerciţiile de ingeniozitate din întâmplări de necrezut ori sentimentalismul din Planeta fără memorie (1978), inutilă complicare a unei explozii erotice de la şaisprezece ani. Odată cu Impas, O. îşi derutează iarăşi cititorul, şi anume prin tradiţionalism. Cuplul erotic devine acum unul dramatic maturizat, peste împlinirea lui pluteşte fatalitatea, altfel decât se întâmpla în jocul suav-cinic din Puştoaica, de pildă. Bogdan şi Doina se reîntâlnesc după zece ani, fiecare divorţat, privat de bucuria de a trăi lângă propriul copil. Tema întoarcerii din raţiuni justiţiare generează romanul Toţi pentru unul, carte interesantă mai mult pentru varietatea tipologică, naraţiune convingătoare în cele din urmă, în ciuda schematismului epic. SCRIERI: între două trenuri, pref. Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1965; Puştoaica, Bucureşti, 1966; Adam evadează, Bucureşti, 1967; Aventurile unui timid, Bucureşti, 1968; Enigma, Bucureşti, 1970; Aventurile unui cascador, Bucureşti, 1971; Două poveşti de dragoste, Bucureşti, 1973; întâmplări de necrezut, Bucureşti, 1975; Noaptea, printre maşini, Bucureşti, 1977; Planeta fără memorie, Bucureşti, 1978; Impas, Bucureşti, 1979; Toţi pentru unul, Bucureşti, 1982; Clopote sub apă, Bucureşti, 1984; Povestea unui debut, Bucureşti, 1986; Moştenirea, Bucureşti, 1987; Munţii nu cad, Bucureşti, 1989. Repere bibliografice: Şerban Foarţă, „între două trenuri", 0,1965,26; Ion Caraion, „între două trenuri", GL, 1965, 32; Sânziana Pop, „Puştoaica", LCF , 1967, 3; Laurenţiu Ulici, „Adam evadează", CNT, 1968, 1; Magdalena Popescu, „Aventurile unui timid", RL, 1969, 8; Remus Luca, „Aventurile unui timid", VR, 1969, 3; Dana Dumitriu, „Enigma", RL, 1970, 23; Caraion, Duelul, 213-215; Virgil Nistor, „Noaptea, printre maşini", ST, 1977, 9; Popa, Dicţ. lit. (1977), 396-397; Iorgulescu, Scriitori, 226; Mircea Constantinescu, „Planeta fără memorie", RL, 1979, 9; Mircea Constantinescu, „Impas", RL, 1980,20; Virginia Burduja, „ Toţi pentru unul", CL, 1983,6; Virginia Burduja, Cu dragoste, despre oameni şi locuri, CRC, 1985, 34; Dicţ. scriit. rom., III, 529-530; Popa, Ist. lit., II, 934. D.C.M. OMESCU, Ion (26.XI.1925, Arad - 14.VIII.2000, Paris), dramaturg, eseist şi poet. Este fiul Auricăi (n. Ştirbulescu) şi al lui Cornel Omescu, farmacişti. A urmat, în urbea natală, şcoala primară (1932-1936) şi Liceul „Moise Nicoară" (1936-1944), situându-se în fruntea promoţiei. L-a ispitit ideea de a fi student în litere şi drept, însă atracţia pentru teatru dovedindu-se mai puternică, în 1944 se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică din capitală. Imediat după absolvire (1948) e angajat la Teatrul Comedia, urcând apoi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. O carieră întru totul promiţătoare i se deschidea înainte, când, printr-o decizie plină de riscuri, O., împreună cu viitorul scenograf Mircea Marosin, lasă totul şi fuge în străinătate. Prins nu departe de Viena, în sectorul sovietic de ocupaţie, e încătuşat şi trimis în ţară, unde se alege cu o condamnare de şase ani. Ieşit din detenţie în 1953, pleacă la Iaşi, fiind cooptat în trupa Naţionalului. Impresionează de la început prin calităţile de actor (Romeo, Franz Moor) şi de director de scenă (un recital Shakespeare, în cadrul căruia îl întruchipa pe Hamlet, visul lui de o viaţă, a rămas în amintirea celor care au asistat la spectacol). Dar, iarăşi, destinul lui O. suferă o fractură, tânărul fiind arestat pentru un 699 Dicţionarul general al literaturii române Omescu manuscris lăsat, imprudent, unui prieten. Aruncat în puşcărie, are, după cum reiese din mărturiile tovarăşilor de suferinţă, o conduită impresionantă, el susţinând moralul celor din jur prin gesturi ce denotau tărie de caracter — dimensiune remarcabilă a personalităţii sale. Pus în libertate în 1964, hotărăşte să-şi continue profesiunea de interpret scenic tot la Iaşi, unde dă relief, prin creaţiile pe care le şlefuieşte (Nero, din tragedia Britannicus a lui Racine, pe care o şi traduce, Oreste, Thomas Becket, Bălcescu), câtorva stagiuni. Actor rasat, de tip cerebral, a lăsat un gol prin transferul, în 1968, la Bucureşti. în 1972, profitând de o invitaţie la o reuniune de shakespearologi din Marea Britanie, cere azil politic în Franţa. O vreme o duce greu, chiar dacă îşi găseşte, la Academia de Teatru din Maastricht (Olanda), o catedră la care, între 1975 şi 1985, predă arta dramatică. în 1974 îşi luase doctoratul în studii engleze. în 1981 întemeiază în Franţa o trupă, Compagnie Ion Omesco. La Paris şi în oraşe belgiene montează piese de Shakespeare, Mrozek ş.a. în ultimii ani se retrăsese la Aix-en-Provence, unde scria cărţi de preţioasă substanţă eseistică. Academia Franceză însăşi îi recunoaşte performanţele, acordându-i în 1988 o înaltă distincţie pentru cartea Hamlet ou la Tentation du possible. Versuri, îndeosebi (semnate şi cu pseudonimul Oniga), eseuri, piese de teatru a publicat O. în „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Cronica", „Teatrul", „Ateneu", „Secolul 20", „Argeş", „Convorbiri literare". Un patos secret cutreieră poemele cu o aură de indisipabilă tristeţe din primul lui volum, Filtru (1968). în versuri de cizelură neoclasică, emanând o stare de sonet, freamătă nelinişti („ne'nţelese"), melancolii, deziluzii, spaime („auzi cum sună-n sânge târziul unsprezece"), stări depresive bântuite de fiorul plumburiu al transcendentului. Iubirile, de vor fi fost cândva, s-au destrămat, şi dacă poetul le invocă e pentru că singurătatea („Murim atât de singuri şi o dată" — Moartea calei) face ca spectrul „trecerii" să fie încă mai inchietant sub orizontul unei insuportabile zădărnicii. O mântuire, în noianul acestor risipiri, ar fi în harul primenitor al cuvântului („iar sufletu-mi rămâne de-a pururi în cuvinte" — Rugăciune către luceafăr). Din pudoare, trăirile mărturisite în acest monolog elegiac sunt prefirate printr-un filtru livresc, prin care se străvăd şi plăsmuiri de mitologie sau din literatură, ce colindă reveriile contemplativului: Ulise, Oedip, Prometeu, Icar, Don Juan, Romeo, Don Quijote. Şi Hamlet, de bună seamă. Frapantă în rafinatul eseu Hamlet sau Ispita posibilului (1971; cu o versiune franceză mult amplificată în 1987) este pasiunea lucidă a tâlcuitorului, arcuindu-se într-un discurs îndrăgostit. Enigma nefericitului prinţ al Danemarcei, înfăşurat într-o incitantă ambiguitate, îl fascinează pe hermeneut, care, între incertitudini şi revelaţii, năzuieşte a se apropia de „inima misterului". Pendulând „între gândul neînfăptuit şi fapta negândită", şovăitorul (pseudo) danez îşi amână împlinirea proiectului „din deznădejde în faţa posibilului". Comentariul, deopotrivă elevat şi seducător, atingând o întreagă claviatură (în gamă simbolică, filosofică, psihanalitică, politică), şerpuieşte în modulaţii fine. într-o sintaxă economicoasă sunt alăturate opiniile neconvergente (care „se ucid una pe alta ca scorpionii strânşi sub un clopot de sticlă") ale celor care, cu orgoliu de iniţiaţi, au crezut că posedă „cheia" acestei construcţii „doldora de echivoc". Dincolo de oglindirea de sine a analistului („A vorbi despre Hamlet devine în cele mai multe cazuri o spovedanie"), Hamlet sau Ispita posibilului este o meditaţie lipsită de iluzii (despre soartă, despre fiinţă şi nefiinţă), purtând semnul filosoficesc al ironiei. După un periplu spectacular şi plin de miez prin epoci diferite, printre personaje ilustre ce s-au perindat pe scena istoriei, O. poate spune cu îndreptăţire că ştie multe despre prinţul de Dania. Aproape totul... Şi totuşi, între agerime şi sminteală, adevăratul Hamlet care o fi ? Printre vorbe poetice, vorbe încărcate de sarcasm, vorbe plonjând în metafizic, scânteiază undeva o esenţă scutită de rumoarea incongruenţelor? Polisemia eroului constituie singurul răspuns. Spectacolul ideii, montat cu o inventivă artă a compoziţiei, e ataşant şi prin plăcerea vădită a cuvântului presărat cu „mirodenii", ca şi prin farmecul, de subtile unduiri, al dicţiunii. De un pedantism cochet în aria informaţiei, autorul cultivă formularea de efect, cu o slăbiciune pentru mânuirea paradoxurilor. Dramaturgul şi poetul intră, în Hamlet sau Ispita posibilului, într-o fericită alianţă. Tot astfel în Semnul ironiei (1972), unde sunt analizate, cu o priză mai strânsă la text, piesele shakespeariene Măsură pentru măsură şi Coriolan. O punte leagă cele două reliefuri interpretative — ideea de absolut. Şi fanaticul Angelo, şi impulsivul Coriolan tind spre această himeră ce se bolteşte cu infinite reverberări şi peste povestea lui Hamlet, „cel mai lucid şi cel mai tragic dintre eroii shakespearieni". Şi în Othello, chef d'oeuvre en sursis (1990), cu un avant-propos de Jan Kott, O., confruntat cu „ambiguitatea" unor personaje „indefinisabile", îşi probează astuţia abordând „poetica incertitudinii" din această „tragedie a incomprehensiunii". Ca şi Hamlet („Hamletul meu", „mon Hamlet"), şi Prospero din Furtuna, „ultimul melancolic shakespearian", e pentru exeget „mon Prospero", şi el camuflează o triplă identitate: „Dumnezeu, magician şi dramaturg" (Shakespeare, son ort et sa „Tempete", 1993). Temerara cercetare La Metamorphose de la tragedie (1978), atacând o pretenţioasă temă — „splendoarea şi decadenţa tragediei" —, urmăreşte, cu un complex spirit de sistem, să deceleze categoriile şi formele străvechiului gen în zilele noastre. Concluzia se cristalizează într-un dens pasaj sintetic. Tragedia contemporană „se îndepărtează de excepţie, sub orice formă, de spectacular, înlocuieşte sublimul prin umor, nu recunoaşte transcendentul, refuză eroul ca şi intriga, reconsideră spaţiul, descalifică timpul, ca să ne introducă într-un univers insignifiant, dar cu atât mai teribil, în care discursul şi moartea, singurele evenimente, se întâlnesc potrivit normelor unei vechi retorici". E, în toate aceste studii, briante stilistic, grifa unui teatrolog ce începuse, în lumea bună a criticii europene, să-şi spună cuvântul. Eseistul cu gustul „înscenării" de fineţe îl conţine, într-un fel, pe dramaturg. Teatrul lui O. se înfiripă sub semnul „marelui Will" şi ar putea fi chiar numit un teatru shakes-pearizant. Ceea ce distinge trilogia istorică alcătuită din Veac de iarnă, Vlad Anonimul şi Săgetătorul, publicată în volumul Dramele puterii (1968), este excelenţa scriiturii. Chiar pândit pe Omescu Dicţionarul general al literaturii române 700 alocuri de riscul de a cădea în virtuozitate calofilă, stilul imprimă, cu unele graţii manieriste, o tuşă deosebită unor scrieri în care o sensibilitate cu cifru complicat e strunită printr-o, patetică uneori, voinţă de echilibru. Formula pieselor nici nu putea fi alta: „pretexte istorice". „Dramele puterii" sunt, în adâncul lor, drame ale existenţei, ipostaze ale condiţiei umane, proiectate într-o ambianţă de sugestivă concreteţe, cu învălmăşiri de lumini şi umbre. E un dialog febril, anxios al omului cu propriul destin. Un „joc" de stranii accente, primejdios şi provocant, cu soarta. Acceptând o identitate simbolică, vocea unui personaj cum este Domnul, din Veac de iarnă, îşi amplifică rezonanţa. în fizionomia nenumitului voievod se desluşesc trăsături ale unor domnitori desprinşi din letopiseţ, îmbinând prudenţa unui Brâncoveanu cu diplomaţia dibace a lui Vlaicu Vodă. El este purtătorul de aspiraţii al unui neam neiertat de restrişte, trecând prin vremuri de urgie ca printr-un „veac de iarnă", răbdând povara umilinţei, dar răzvrătindu-se atunci când ajunge la capătul răbdării. Ce poate să însemne pentru greu încercatul domn puterea în împrejurări mereu neprielnice, dacă nu renunţare, jertfă (laitmotiv la O.): „Domnia nu e privilegiu. E jertfă de sine. Datorie." Legenda Meşterului Manole vălureşte peste aceste gânduri cu sonorităţi retorice. Drama în care se zbuciumă exponenţialul domn nu exprimă impasul unui eu repliat în solitudine, ci angajează soarta unei colectivităţi („Eu nu-mi apăr numele, îmi apăr ţara"). Alegoria de înfiorate respirări din Veac de iarnă se împlineşte sub o zare poetică. în Vlad Anonimul, drama lui Petru Cercel şi relaţia lui cu tânărul Vlad, care primeşte surgiucul de domnie, cunoaşte alte dimensionări. Pentru fostul cârmuitor — din familia aventurierilor de rasă de soiul lui Despot Heraclidul —, puterea, prerogativă ducând la excesul discreţionar, şi omenia, evghenie a inimii, stau să intre într-un ca şi ireconciliabil divorţ. Dar sacrificiul lui Vlad (căruia îi este sortit să rămână Vlad Anonimul pentru că, printr-un paradox aparent, tocmai calităţile lui îl fac inapt să domnească) zguduie conştiinţa uşuratecului Petru Cercel, silindu-1 să-şi reconsidere mănunchiul de valori după care se călăuzise până atunci. Sunt, în scrierile dramatice ale lui O., câteva personaje-cheie. Fie prin încărcătura lor psihică, fie prin histrionismul lor cu tâlc. Insinuându-se printre eroii reflexivi ori munciţi de patimi, Hamlet — figură tutelară — lasă în urmă-i o dâră fosforescentă. Un personaj care hamletizează este, în Veac de iarnă, Radu, capriciosul moştenitor al tronului, cu juvenilitatea-i teribilă şi cu umoarea primejduitor instabilă. Poza nu lipseşte din alura acestui june cu alură gânditoare (şi el citeşte dintr-o cărţulie plină de „vorbe" cu temei, şi el monologhează despre cele văzute şi cele nevăzute), sentenţios în glăsuiri, lansând replici de efect, când mai abrupte, de un eliptism ce se vrea epatant, când înflorite meşteşugit. Din aceeaşi „familie" face parte şi nefericitul, neiubitul Dan, din Rebelul (Fratele meu cu solzi de aur, 1970). Scena, de tandreţe şi bruscheţe, dintre Radu şi Ana (Veac de iarnă) aminteşte izbitor confruntarea, clasic psihanalizabilă, dintre Hamlet şi regina Gertrud. La fel, momentul încordat care îi implică pe Vlad şi pe Velica (Vlad Anonimul). Cu o întărâtare crescândă, Timus o agresează verbal pe Maria, soţia tatălui său, Bogdan Hmielnicki: „Şi pe tata-1 urăsc că ţi-e soţ. Şi pe mine că-i sunt fiu. Pleacă." Pradă aceluiaşi nebunesc vertij, scos din minţi de nălucile ce-1 răvăşesc, pătimaşul o ucide, ascunzând-o după o draperie. îşi va suprima, astfel, una din împăienjenitoarele obsesii (Dincolo de praguri, din volumul Iadul şi pasărea, 1972). Modelul nu e reperabil doar în planul raporturilor sentimentale, al disponibilităţilor erotice. Ci şi în acela de detentă filosofică. Bogdan Hmielnicki: „Dacă lumea nu se potriveşte cu mintea mea, lumea nu-i oglinda minţii." Iar Polonia, ca o altă Danemarcă, „Polonia e putredă". Când cufundat în gânduri, când febricitant până la (simili)delir, personajul lui O. se mişcă printre recognoscibile semne ţinând în mână o carte. Ce carte, nu-i greu de intuit. Fatalismul îşi fîlfâie aripa-i sumbră peste destinele unor eroi. Tema jocului-metaforă a vieţii intră în supramodulate vibraţii. Ce e viaţa dacă nu un „joc" plin de capcane „la capătul căruia aşteaptă moartea sau huzurul" (Scarlat, din Veac de iarnă), un „joc" de „patimă şi primejdie" (Hâncu). Sau cum zice Selim (din Săgetătorul): „Fiecare ne jucăm aici. Unul cu altul. Moartea cu toţi." îngemănare de teroare şi fascinaţie, moartea e o prezenţă insidioasă. O iminenţă, dând unora un tremur, iscând la alţii o nefirească aţâţare, de morbide propensiuni. O subită nervozitate pune câteodată stăpânire pe duhul înfierbântat al unor personaje, împingându-le la manifestări ca şi inexplicabile, amestec de cruzime brută şi rafinament nesănătos. Situaţiile excesive răscolesc potenţialul malign al unui psihic predispus la aberante distorsiuni. De aici, nevoia (detectabilă şi în subtext) de despovărare printr-o mărturisire care nu întotdeauna se produce. Ceva o inhibă, şi atunci impulsul se propulsează în fantasmatic. însă, ca pentru a se institui un echilibru — oricum iluzoriu —, magnetismul stringent al realului (profesorul Gordan, din Fratele meu cu solzi de aur, tânjeşte după o „baie de realitate") ţine trează nostalgia unei vieţi ocolite de tenebroase complicaţii. Simplă şi adevărată. Piesa Iadul şi pasărea - din volumul eponim — se nutreşte din acelaşi nucleu tematic din care îşi trage sevele trilogia Dramele puterii. La fel ca acolo, obsesiile răzbat dinspre zona de penumbre a subconştientului, împletindu-se cu aleanurile — „nevoia de dragoste", jindul după o „clipă de fericire". Ca în întreg teatrul lui O., mintea şi inima sunt într-un continuu turnir, cu pronostic sever. „Vânduţi" artei, sculptoriţa Simina şi fiul ei, actorul Damian, au de plătit un costisitor tribut în schimbul reuşitei într-o sferă unde nu au acces toţi muritorii. Ca într-un pact cu diavolul, ei primesc harul, dar şi pierd dreptul de a cunoaşte bucuriile ori tristeţile celor din jur. E o însingurare ce retează multe punţi. O cale de comunicare rămâne totuşi, şi aceea este creaţia. Teatrul, pentru actorul Damian, modelarea pietrei, pentru sculptoriţa Simina, se conturează ca un tărâm izbăvitor. însă e o izbăvire părelnică, de fapt, sorgintea unei damnaţiuni fără apel. Dacă nu se pot „vindeca" de singurătate, acestor bărbaţi şi acestor femei cu intimitatea confiscată nu le este hărăzită nici mângâierea unei „singurătăţi în doi". încercarea lui Damian de 701 Dicţionarul general al literaturii romane Omul a se smulge prin iubire din şinele îngrădit, din cercul infernal în care e înlănţuit fiind sortită eşecului, tristeţea se transformă în disperare, iar disperarea urcă spre paroxism. O crâncenă luciditate îl face să privească realitatea drept în faţă. Câtă luciditate, atâta pătimire... Câtă singurătate, atâta deznădejde. Un „iad" din care nu se poate ieşi. Soluţiile sunt extreme: sau asumarea până la capăt a dictatului sorţii (cazul Siminei), sau suprema evadare. Damian îşi ia viaţa, recitând ca un ieşit din minţi monologul lui Nero. Despărţirea de viaţă coincide cu reîntâlnirea, de o clipită, cu sine. „Pretextul biblic" Lui et l'Autre (1992; versiunea în limba română în acelaşi an) etalează, cu subţirimi de gând, dar şi cu, pe alocuri, mici stridenţe, o manieră postmodemistă. Cuprins de oboseală şi, parcă, încercat de teamă, Iisus e pe punctul de a renunţa să-şi ducă la capăt misiunea despre care stă scris în „scenariu". Trădarea lui Iuda, văzut ca un alter ego fără aureolă al profetului, survine din disperarea declanşată de acest inconceptibil abandon şi se produce în urma unei înţelegeri între cei doi, care sunt legaţi printr-o tulburătoare afecţiune. E, prin urmare, un sacrificiu, ce face ca istoria sfântă să-şi urmeze cursul. Presărată cu anacronisme, piesa configurează o imagine necanonică a Mântuitorului, văzut, fără cutremur mistic, ca o făptură de o neobişnuită carismă, ca un stilist captatoriu, ale cărui rostiri cu falduri alegorice sunt sorbite cu încântare de cei ce îl ascultă şi memorate cu o sfinţenie picată în caricatural de viitorul evanghelist Ioan. „Anacronisme", recunoscute ca atare şi incluse cu rost, se iţesc şi în L'Homme qui se dit Lenine (1998). O privire cu scăpărări sarcastice asupra mitului „revoluţiei", care duce, în orice timp şi în orice loc, la aberaţii monstruoase. La fel, în Confectionner un demi-dieu (1998), unde simt depliate, cu eficienţă dramatică, efectele nefaste („azi, ieri sau mîine") ale dictaturii, într-un regim totalitar. Cel ce schiţează o împotrivire este anihilat în acest distrugător angrenaj care — temă recurentă — oprimă şi izgoneşte iubirea. Dacă „tragedia într-un act" Cântul 35 („România literară", 1968) era un exerciţiu de teatru absurd, în turnură beckettiană, în Comme des cafards sur un plafond laque (1998) precumpănesc înrâuririle din teatrul ionescian. Sugerat de mecanica schimbului de replici purgate de sensuri, „vidul" se încercănează de angoasă. Un episod aparte în scrisul de autor dramatic al lui O. a fost montajul împărăţia Ozanei, după Ion Creangă, „spectacol de cuvânt, sunet şi imagine". Demarând într-un tempo poematic, o scriere precum romanul L'Homme ă la balafre (1999) avansează într-un continuu balans între trecut, într-o înfrigurată căutare a „timpului pierdut" („redecouvrir le temps perdu"), şi un prezent în care, pe neaşteptate, pătrund „fantasme"din anii negri ai detenţiei. Momente fugare din drastica recluziune se întretaie cu scene din viaţa frământată, măcinată de suspiciuni şi îngrijorări a exilului românesc din capitala Franţei. Autorul, care îşi investeşte în epicul atent condus propriile, bântuitoare, amintiri, respinge soluţia vindictei, a răfuielii cu uneltele mărunte ale marilor tartori, de la noi şi de oriunde. El semnalează sfidătoarea impostură a „oficinelor care rescriu istoria ţărilor din Est în anii '50-'60", a căror imundă strategie este aceea de a „machia minciuna", ferind de judecata ce li s-ar cuveni pe sceleraţii „care ne surâd în Larousse". E mărturia unui spirit care, iniţiat în secretele captivante ale teatrului, aruncă o penetrantă căutătură şi asupra jocurilor, lipsite de sublim, ale politicii. SCRIERI: Filtru, Bucureşti, 1968; Dramele puterii, Bucureşti, 1968; Fratele meu cu solzi de aur, Bucureşti, 1970; Hamlet sau Ispita posibilului, Bucureşti, 1971; Hamlet ou La Tentation du possible, Paris, 1987; ed. tr. Maria Ivănescu, Bucureşti, 1999; Iadul şi pasărea, Bucureşti, 1972; Semnul ironiei, Bucureşti, 1972; La Metamorphose de la tragedie, Paris, 1978; Othello, chef d'oeuvre en sursis, pref. Jan Kott, Paris, 1990; Lui et l'Autre, Amiens, 1992; ed. (El şi Celălalt), Bucureşti, 1992; Shakespeare, son art et sa „Tempete", Paris, 1993; Le Fumet de la chimere, Paris, 1997; L'Homme qui se dit Lenine (L'Homme qui se dit Lenine. Comme des cafards sur un plafond laque. Confectionner un demi-dieu), Paris, 1998; L'Homme ă la balafre, Paris, 1999. Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Filtru", RL, 1968, 4; AL Andriescu, între livresc şi sensibilitate, CRC, 1968,20; Al. Piru, Din poezia ieşenilor, LCF, 1968, 23; Haralambie Ţugui, „Filtru", IL, 1968, 9; Nicolae Manolescu, „Dramele puterii", CNT, 1969, 6; Al. Călinescu, „Dramele puterii", RL, 1969,12; Teodor Tihan, „Teatru", ST, 1969, 4; Florin Faifer, „Teatru", IL, 1969, 6; Liviu Leonte, „Hamlet sau Ispita posibilului", CRC, 1972, 3; Laurenţiu Ulici, „Hamlet sau Ispita posibilului", RL, 1972, 7; Ion Băieşu, în fiecare din noi zace un Hamlet, LCF, 1972,11; Viola Vancea, „Iadul şi pasărea", RL, 1972, 19; Ştefan Oprea, „Iadul şi pasărea", CRC, 1972,21; Florin Faifer, Ion Omescu eseist şi dramaturg, CRC, 1972, 22; Matei Călinescu, „Hamlet sau Ispita posibilului", ARG, 1972,6; M. V. Nicolae, „Hamlet sau Ispita posibilului", VR, 1972, 6; Cornel Ungureanu, Spaţiul scenic, O, 1972, 7; George Pruteanu, „Iadul şi pasărea", CL, 1972, 8; Lovinescu, Unde scurte, II, 24-17; SorinTitel, „Semnul ironiei", RL, 1973,5; George Banu, „Semnul ironiei", „Scînteia tineretului", 1973, 7414; Ioana Pârvulescu, Ispita posibilului, RL, 1994,41; Alain Păruit, Ion Omescu. In memoriam, CNT, 2000, 42; Ghiţulescu, Istoria, 247-251; Alexandru Mihalcea, Maître Omescu sau Lecţia speranţei, „Aldine", supliment al „României libere", 2001,251; Luca Piţu, Ion Omescu, iară nu Jan Kott, F, 2001,4; Dicţ. scriit. rom., III, 530-532; Alexandru Zub, Ion Omescu - o întâlnire de destin, „Timpul", 2002,11; Petru Comarnescu, Jurnal, I, îngr. Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 2003, 252-253, 255, 259, II, 11, 14, 19, 22, 28, 31; Manolescu, Enciclopedia, 544-545. F.F. OMUL LIBER, cotidian apărut la Iaşi între 28 aprilie şi 15 iunie 1918. Directori: N. D. Cocea, M. Mircea. Subtitlul „Ziar socialist-revoluţionar" devine „Ziar socialist (cenzurat)" în numărul 2, iar în cuprinsul acestuia sunt spaţii goale cu menţiunea „cenzurat". în articolul-program N. D. Cocea îşi exprimă nădejdea că deşi gazeta poate fi suprimată de cenzură, glasul ei „va merge cu atât mai profund în sufletul mulţimilor". în articolul Chemare, M. Mircea evidenţiază dificultăţile pe care le întâmpină redacţia: „în alte împrejurări, [...] programul nostru ar fi bătut, în marş de atac liberator, ritmul tumultuos al unui manifest. Dar astăzi, la pâlpâitul zgârcit şi intermitent al mucurilor primitive, instinctul vital ne impune adoptarea surdinei prescrisă de cenzură." Autorul recunoaşte că, din păcate, „capacitatea noastră de rezonanţă" se află „în oarecare disproporţie cu amploarea titlului nostru: el însuşi un Omul Dicţionarul general al literaturii române 702 întreg şi complet program". Publicaţia are o viaţă scurtă, nereuşind să pătrundă în opinia publică românească — monarhia bucurându-se de un considerabil capital de încredere în urma unirii recente a Basarabiei cu România — şi, nu în ultimul rând, din cauza redutabilului spirit polemic şi al apetitului pamfletar al lui N. D. Cocea, antimonarhist (acuzat chiar de lezmaiestate) şi antibrătienist notoriu. Rubrici: „Din Rusia revoluţionară", „Reportajul politic", „Artă, literatură, teatru", „Ultima oră". Publică articole N. D. Cocea (Lenin. întâia viziune), B. Fundoianu (O manifestare de artă. Foiletând „Scena"). Semnând Ioan Nicoară, Cocea traduce fragmente din romanul Zeilor li-e sete de Anatole France. N. S. OMUL LIBER, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 noiembrie 1923 şi iunie 1925, sub conducerea lui Petre Georgescu-Delafras şi a lui Ion Pas. Programul acestei publicaţii antitradiţionaliste de coloratură social-democrată va fi continuat de Ion Pas în paginile revistei „Şantier" (1933-1937). în articolul în ce situaţie ne găsim, Georgescu-Delafras precizează principala atitudine ce va anima preocupările redacţiei: vestejirea politicianismului. într-un articol cu caracter de bilanţ, în marginea anului literar, Ion Pas dezaprobă tendinţa preponderent tradiţionalistă din literatura română, considerând-o vetustă şi prăfuită. Autorul pledează pentru racordarea literaturii la „fizionomia vieţii sociale", care „e cu totul alta decât cea de dinaintea războiului", afirmând că „literatura noastră de până acum, cu miros de sulcină şi de opinci, şi-a avut rostul său", devenit revolut. Rubrici: „Cărţi. Reviste", „Pe marginea cărţilor", „Mărunte", „Tribuna socială", „De două ori pe lună". încă din primul număr este iniţiată o anchetă cu tema Renaşterea culturală a Europei, la care răspund personalităţi din lumea întreagă: Heinrich Mann, Upton Sinclair, Kasimir Edschmid, F. T. Marinetti. Poezia aparţine mai multor registre estetice, de la tradiţionalism la modernism. Colaborează cu versuri Leon Feraru (Trecutul mort), G. Bacovia (Serenada muncitorului), Camil Baltazar, Agatha Grigorescu-Bacovia, Mihail Celarianu, Sergiu Dan, C. Pajură (C. Papacostea), Emil Dorian. Publică proză Ion Călugăru (Mortul în concediu), I. Peltz (Stradă de război), G.M. Zamfirescu (Bariera), Ioan Slavici (Robia omului), Ion Pas. Studii şi articole semnează Eugen Relgis (Idei şi pseudo-idei) şi F. Aderca (Moravuri intelectuale şi Cum poţi deveni scriitor tradiţionalist, texte în care îl acuză pe Cezar Petrescu de plagiat după Guy de Maupassant). O. I. tipăreşte o scrisoare a lui Panait Istrati şi răspunsul lui Ion Pas, care îi reproşează „confuzia ideologică" în care se complace şi nerespectarea unor promisiuni mai vechi. Tonul periodicului este plin de vervă, ofensiv, uneori cu accente polemice. Mai colaborează Alexandru Bilciurescu, Ilarie Voronca, Tudor Teodo-rescu-Branişte, Victor Eftimiu. N. S. ONIRISM. în dicţionarele explicative, termenul O. (al cărui etimon grec este oneiros „vis") figurează cu două sensuri principale: unul interesând domeniul medical („delir, halu- cinaţie asemănătoare visului, care defineşte unele stări psihopatologice"), celălalt, sfera creaţiei literar-artistice („structură estetică rezultată din fluxul spontan al conştiinţei şi opusă celei realiste"). în comentarea literaturii, termeni ca onirism, oniric, onirist etc. au fost şi sunt folosiţi destul de frecvent, dat fiind că visul şi raportarea, în variate feluri, la vis au alimentat, în diferite epoci şi în felurite chipuri, literatura (în mod deosebit romantismul şi suprarealismul au „utilizat" consistent visul, de pe platforme estetice şi „tehnice" diferite). în sens larg, onirică este o creaţie literară inspirată de sau asemănătoare cu visul. în literatura română însă termenul a dobândit un înţeles precis, desemnând o formulă literară — considerată uneori a fi una de neoavangardă — propusă către mijlocul anilor '60 (în urma unei gestaţii teoretice de mai mulţi ani) de Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov şi însuşită de alţi câţiva scriitori tineri (Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu), care în 1965 constituie în cadrul cenaclului Luceafărul grupul oniric. Refuzaţi la început de toate periodicele, în 1966 oniriştii reuşesc să colaboreze la „Povestea vorbei", supliment literar al revistei craiovene „Ramuri", redactat de M. R. Paraschivescu (sprijinitor şi promotor, în epocă, al iniţiativelor literare alternative radical înnoitoare, propuse de tineri). După câteva luni suplimentul e interzis. Leonid Dimov, „stâlpul grupului", şi Dumitru Ţepeneag îşi văd, în schimb, editate primele volume: Versuri şi, respectiv, Exerciţii. Grupul creşte prin ralierea altor tineri poeţi şi prozatori, printre care Sorin Titel, Virgil Tănase, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Profitând de o uşoară relaxare a cenzurii după invadarea Cehoslovaciei, din 1968 componenţii lui se manifestă tot mai curajos, chiar agresiv, îşi expun vederile fără eufemisme în şedinţele Uniunii Scriitorilor, pe cât posibil şi în publicaţii. La un moment dat, chiar în vara lui 1968 li se promite înfiinţarea unui supliment al revistei „Luceafărul", care ar fi urmat să le fie încredinţat, ceea ce nu s-a întâmplat. Altă tentativă de a avea o revistă — măcar în parte onirică — eşuase în 1967, odată cu abandonarea de către autorităţi a iniţiativei editării la Ploieşti a unei publicaţii culturale, care ar fi urmat să se intituleze „Lumea nouă" şi în a cărei redacţie (coordonată de Ştefan Bănulescu) oniricii ar fi fost puternic reprezentaţi. Lider al grupului (autoinstituit şi recunoscut tacit de ceilalţi, care câteodată îi ironizează cordial accesele de autoritarism prin apelativul „caid") e Dumitru Ţepeneag, alături de Leonid Dimov, mai puţin combativ, însă înzestrat cu prestigiul conferit de vârstă, de talent şi de erudiţie. Cei doi se manifestă ca principali teoreticieni ai curentului literar pe care se străduiesc să îl acrediteze — numit, pentru evitarea oricăror confuzii cu alte formule literare care au recurs la vis, O. structural sau o. estetic —, exprimându-se în texte „strecurate" în revistele literare şi culturale ale vremii, în atmosfera de relativă îmblânzire a controlului politico-ideologic exercitat de regimul totalitar. O mare parte dintre acele texte, alături de altele, ulterioare, au fost adunate de Corin Braga în volumul Momentul oniric (1997), fiind astfel repuse în circulaţie, spre edificarea celor interesaţi de un episod multă vreme ocultat al 703 Dicţionarul general al literaturii române Onirism istoriei literaturii române postbelice. Revista „Amfiteatru" organizează o masă rotundă cu Leonid Dimov, Daniel Turcea, Laurenţiu Ulici şi Dumitru Ţepeneag, iar ca moderator din partea redacţiei Paul Cornel Chitic, ale cărei discuţii, publicate, constituie manifestul indirect al grupului. O. tinde să devină (după opinia iniţiatorilor şi a simpatizanţilor chiar devine) un curent literar, şi anume unul care — precizează D. Ţepeneag — „se opunea radical realismului socialist". Momentul era favorabil pentru afirmarea unor asemenea „erezii" literare, însă agitaţia întreţinută de grupul oniric pe planul vieţii publice scriitoriceşti în vederea cuceririi unei cât mai mari libertăţi de creaţie şi de exprimare irită suplimentar autorităţile. Riposta acestora nu întârzie. Tolerând în anumite limite apariţia de producţii literare onirice, oficialii resping categoric vederile formulate direct, şi chiar cuvântul ce defineşte orientarea devine tabu. „Persecuţia care urmează — avea să explice Ţepeneag — trebuie pusă în legătură şi cu invadarea Cehoslovaciei de trupele sovietice. Se strânge şurubul, ca să nu vină alţii să-l strângă." Prin aşa-zisele „teze din iulie" (1971), curentului oniric i se dă — scrie tot Ţepeneag — lovitura de graţie. Grupul se dezagregă progresiv. Unii dintre componenţi părăsesc ţara, alţii renunţă, Ţepeneag este obligat Ştefan Stoian, Iulian Neacşu, Virgil Mazilescu şi Dumitru Ţepeneag la exil prin retragerea cetăţeniei române. Estetica O. nu rămâne însă fără urmări, ea continuă să fie ilustrată în grade şi în modalităţi diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia dintre scriitorii în chestiune. Nici în epoca de maximă coeziune a grupului şi de cristalizare a orientării O. estetic nu a fost o formulă rigidă şi nediferenţiată, presupunând o tehnică unică şi procedări de scriitură obligatorii la nivelul detaliilor. Ca şi în cazul altor curente sau mişcări literare, scriitorii afiliaţi şi-au păstrat particularităţile, chiar dacă împărtăşeau o platformă teoretică în linii mari comună. După destrămarea grupului, oniricii au evoluat în chip diferit (însuşi doctrinarul O., D. Ţepeneag, îl depăşeşte, începând să cultive o modalitate derivată, textualismul), chiar dacă apartenenţa onirică rămâne depistabilă în scrierile lor. Perfect consecvent rămâne doar Leonid Dimov, unanim recunoscut drept „cel mai oniric" dintre toţi. Un bilanţ aproximativ al mişcării e schiţat de Ţepeneag într-un interviu din 1993: „Mişcarea onirică ne poate apărea acum ca o mişcare literară uşor ambiguă. In primul rând, spaţiul ei teoretic formează o elipsă, adică are două focare. Apoi, istoria ei a fost retezată, mişcarea a încetat înainte de a-şi fi atins apogeul. în acest sens, nu se poate vorbi de o bătălie câştigată. Dar nici de o bătălie pierdută. A fost [...] o bătălie întreruptă. E aici şi un mare avantaj, în această indeterminare. Potenţial vorbind, mişcarea onirică pare să conţină dezvoltarea ulterioară a literaturii române, adică şi textualismul, şi postmodernismul." în anii 1990 şi 2000, această pretenţie de a prezenta O. drept anticipator al evoluţiilor textualiste şi postmodemiste i-a iritat pe unii optzecişti, care au refuzat sau omis să-şi recunoască în onirişti precursorii, fie şi parţiali, iar unii critici au ironizat tentativa ex-„caidului" oniric de a afirma retrospectiv importanţa o. De pildă, Alex. Ştefănescu nota, cu oarecare maliţie (într-un articol publicat la sfârşitul anului 2003): „Pe Dumitru Ţepeneag îl preocupă — şi chiar îl obsedează — să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul de ideolog al onirismului. [...] Revine de nenumărate ori asupra subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. în plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara asta. El ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă din onirism, numai ca să-l vedem, în sfârşit, mulţumit." Criticul opina că O. „prezintă interes pentru istoricii literari, chiar dacă mişcarea n-a determinat mari schimbări în literatura română", afirmaţie în care a doua propoziţie e discutabilă: desigur că scrierile celor emigraţi sau exilaţi — Vintilă Ivănceanu, Virgil Tănase, D. Ţepeneag — au fost interzise şi au ieşit din circulaţie, însă în configurarea peisajului literar românesc al anilor '70-'80 ai secolului al XX-lea importanţa activităţii foştilor membri ai grupului oniric rămaşi în ţară — Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru — nu mai trebuie demonstrată. Teoreticienii şi exegeţii — subiectivi, militanţi, implicaţi — ai o. au fost cei doi iniţiatori, Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându-se exprima aproximativ două decenii Oniţiu Dicţionarul general al literaturii române 704 asupra chestiunii. Conţinutul O. e indicat de însăşi denumirea lui, ce trimite la vis. însă poetul oniric, precizează Dimov, „nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului, creează o opera de artă lucidă". Visul nu este, pentru corifeii O., ceva care trebuie memorizat ori transcris, un rezervor de imagini sau evenimente utilizabile ca atare, ci un „îndreptar legislativ". Explicaţii convergente furnizează şi D. Ţepeneag: „Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi timpului infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură perfect raţională în modalitatea şi mijloacele ei, chiar dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Şi, în orice caz, literatura onirică nu e o literatură a delirului, nici a somnului, ci a deplinei lucidităţi." Diferenţele specifice faţă de alte formule literare care au exploatat visul sunt afirmate răspicat: „în opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi ambiguitatea — dar lucid şi riguros calculată. Ambiţia literaturii onirice este o dublă negare: o negare structurată şi de metodă a suprarealismului, şi una formală, de scriitură, dar nu mai puţin categorică, a fantasticului romantic. Onirismul estetic, văzut categorial (deci în mod ideal), se opune liricului metaforizant, dar şi epicului bazat pe simplă cauzalitate, pe logica formală, aristotelică." Textele teoretice şi publicistice ale lui Dimov şi Ţepeneag abundă în asemenea explicaţii, declaraţii-program de estetică onirică redactate cu precizie şi, deopotrivă, cu plasticitate: „Onirismul structural e estetic. El mizează pe a face şi a construi, acte caracteristice artistului. Nu are pretenţia vană de a cunoaşte, de a descoperi ce există deja. Ambiţia sa e să producă un obiect autonom, graţie unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în aşa fel, încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spaţiu" (D. Ţepeneag); „Creaţia literară onirică, la fel cu cea picturală, nu este decalcul, filmarea unui vis (ne-am afla atunci în faţa unui naturalism â rebours), ci dimpotrivă, investigarea imaginii reale cu acea forţă reactivă visului, pentru a fi folosită ca unealtă de investigare până în clipa aşezării potrivit — am spus — unei legislaţii la cheremul autorului, într-un grup sintagmatic menit a genera aievea o stare de vis în cititor" (Leonid Dimov). Aşadar, oniricii nu descriu visuri reale, nu divulgă reminiscenţe ale acestora, ci produc visuri. Imaginează situaţii care se desfăşoară după o logică aparte, stranie, inerentă funcţionării mecanismelor inconştiente. Identificând acele mecanisme, oniricii le pun în funcţiune în mod conştient. Principiul acestei poetici nu e spontaneitatea, ci elaborarea lucidă, cu recurgere la artificiu. Respingând dicteul automat al suprarealismului literar, oniricii recunosc existenţa unor similitudini şi afinităţi între demersul lor şi cele ale unor reprezentanţi ai picturii suprarealiste (Dali, De Chirico, Yves Tanguy, Victor Brauner şi mai ales Magritte). Năzuinţa, recunoscută, a tentativei onirice româneşti din anii '60-70 ai secolului al XX-lea a fost „să-i împace pe Breton şi Valery". Deşi tentativa celor reuniţi în grupul care promova O. estetic sau structural a fost o bătălie întreruptă, o., în sens larg, nu a sucombat ca modalitate viabilă de creaţie. Oniriştii „istorici" au, în anii 1990 şi 2000, continuatori — nu epigoni sau imitatori, ci succesori originali şi legitimi —, cum ar fi Corin Braga şi Octavian Soviany. Repere bibliografice: Simion, Scriitori, III, 260-264; Convorbiri. Eugen Simion-Dumitru Ţepeneag, CC, 1991,1; Corin Braga, Halucinaria -resurecţia onirismului, RL, 1992, 6; Gabriel Dimisianu, Onirismul subversiv, RL, 1992, 10; Corin Braga, Onirism estetic şi onirism halucinatoriu, RL, 1992, 21; Dumitru Ţepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993, passim; Octavian Soviany, Onirici şi optzecişti, CNT, 1994, 7; Nicolae Oprea, Modelul oniric legislativ, VR, 1994,2; Sultana Craia, Vis şi reverie în literatura română, Bucureşti, 1994, passim; Dumitru Ţepeneag, Tentativa onirică, după război, CC, 1996,4-5; Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, îngr. Corin Braga, Bucureşti, 1997; Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, Bucureşti, 1997, passim; Ion Simuţ, Dumitru Ţepeneag şi rebeliunea onirică, F, 1997,4; Octavian Soviany, Ţepeneag & Fiii, „Cuvântul", 1997, 7; Nicolae Bârna, Tânărul Ţepeneag şi „onirismul estetic", CC, 1998,1-4; Octavian Soviany, Poetica onirismului, CC, 1998,1-4; Marian Victor Buciu, Ţepeneag între onirism, textualism, postmodemism, Craiova, 1998; Nicolae Bârna, Ţepeneag. Introducere într-o lume de hârtie, Bucureşti, 1998; Cărtărescu, Postmodemismul, passim; Deliruri şi delire. O antologie a poeziei onirice româneşti, îngr. şi pref. Ruxandra Cesereanu, Piteşti, 2000; Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, Bucureşti, 2000, passim; Micu, Ist. lit., 616; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX, I, Craiova, 2003, 93-104; Dumitru Ţepeneag, Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ, Piteşti-Bucureşti, 2003, 99-145; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,270-284; Alex. Ştefănescu, Zoom critic, RL, 2003,51-52. ' ' D.Mc., N.Br. ONIŢIU, Virgil (21.11.1864, Reghin - 21.X.1915, Braşov), prozator. Este fiul Terezei (n. Cătană) şi al lui Alexandru Oniţiu, magistrat. Face clasele primare la Reghin şi Caransebeş, liceul la Seghedin şi Seminarul Teologic din Sibiu. Din 1886 frecventează, la Viena, cursurile Facultăţii de Litere, dar îşi termină studiile la Budapesta. Preşedinte al Societăţii „România jună" din Viena (1888), membru în Societatea „Petru Maior" din Budapesta, este totodată redactor al revistei „Roza cu ghimpi" (1888). Din 1890 e profesor de latină şi română în Braşov, iar din 1894 până la sfârşitul vieţii deţine, în calitate de director, şi conducerea şcolilor române greco-ortodoxe din Braşov. Bun pedagog, organizator preocupat de modernizarea şcolii, O. publică mai multe manuale şcolare şi înfiinţează în 1896 Fondul Coresi, destinat să ajute profesorii în misiuni de studiu şi în editarea manualelor didactice. A mai fost vicepreşedinte al Societăţii pentru Fond de Teatru Român, iniţiator al colecţiei „Biblioteca teatrală", vicepreşedinte şi preşedinte al secţiei literare în cadrul Astrei. în 1902 este ales membru corespondent al Academiei Române. Fără să fie deosebit de rodnic, scrisul lui O. ilustrează o anumită etapă a literaturii din Transilvania. După ce debutase în „Muza", revista-manuscris a Seminarului Teologic din Sibiu, colaborează la „Telegraful român", „Noua bibliotecă română",,,Familia", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Foaia 705 Dicţionarul general al literaturii române Onu ilustrată", „Transilvania", „Gazeta Transilvaniei", „Vatra", „Drapelul" (Lugoj), „Românul" (Arad) ş.a. Sub semnătura Gil, a publicat traduceri din Jules Verne, F.M. Dostoievski, L.N. Tolstoi, precum şi nuvele, schiţe umoristice, foiletoane, unele iscălite Ile Borg. îşi adună proza în volumele De toate (1897) şi Clipe de repaus (I-II, 1901-1903, sub pseudonimul Sorcovă), o piesă „pentru teatrul de la ţară", în sat la Tânguieşti, apărându-i în 1912. înzestrat ca povestitor umorist, O. părăseşte proza romantică, de tentă psihologică, spre care se îndreptase datorită lecturilor din scriitori ruşi, dar care la el e artificioasă, nereuşită. Sub influenţa lui I. Slavici, scrie povestiri de observaţie realistă inspirate din viaţa satului ardelean: una dintre ele, Sărmanul Fekete Joska, pare chiar a anticipa drama eroului din Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Jovialului O. îi convin însă schiţele umoristice, unde îşi pune în valoare spiritul ludic, verva critică. Ţinta — tipuri din „intelighenţia" ardeleană, atitudinile patriotarde, ignoranţa de sub formulele sacrosancte (Epistola ad Corobetium sive De arte corespondentica, O serată literară-muzicală-declamatorică în Şunturug ş.a.). în Notarul Scurtu ori în Tanda şi Manda, se trece nuanţat de la duioşie la ironie. Aurel P. Bănuţ va fi avut un model în această proză, după cum D. D. Pătrăşcanu este prefigurat în Unda Raia, o schiţă amuzantă despre o obsesie nevinovată. Genul de umor trimite la o posibilă înrâurire a lui Mark Twain, scriitor din care la sfârşitul secolului al XlX-lea se traducea mult în România. Cu vremea, scrisul lui O. îşi pierde degajarea, firescul. Din preocupări didactice s-au născut câteva cercetări de istorie literară şi folclor, caracterizate prin seriozitatea informaţiei şi rigoarea analizei (articolele Ceva despre epica lui Vasile Alecsandri, Straturi în poezia noastră poporană, cursurile de istoria limbii şi a literaturii române). Culegerea 100 istorioare morale pentru tinerime (1892), prelucrări din limba germană, iscălite Un prietin al copiilor, o ediţie, „pe înţeles întocmită", din Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu (1900) ori Din cele trecute vremi... (1912), „însemnări despre începuturile graiului, culturii şi literaturii neamului românesc", servesc acelaşi domeniu. SCRIERI: 100 istorioare morale pentru tinerime, Braşov, 1892; De toate, Braşov, 1897; Istoria literaturei române, Braşov, 1900; Clipe de repaus, I-II, Braşov, 1901-1903; în sat la Tânguieşti, Sibiu, 1912; Din cele trecute vremi..., Arad, 1912; Clipe de repaus, îngr. şi pref. Mircea Manta, Cluj-Napoca, 1985. Ediţii: Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, Braşov, 1900. Repere bibliografice: Sex. Til. [Sextil Puşcariu], „De toate", GT, 1898, 8, 9; I. Caragiani, „Clipe de repaus", AAR, partea administrativă, t. XXIV, 1901-1902; Ilarie Chendi, „Clipe de repaus", CL, 1902,7; Chendi, Foiletoane, 116-121’, Iosif Blaga, Directorul Virgil Oniţiu. Sufletul şi activitatea lui, Braşov, 1916; Axente Banciu, Virgil Oniţiu, Braşov, 1926; Breazu, Studii, I, 245-246; Horia Teculescu, V. Oniţiu, un educator, deschizător de suflete şi ziditor de idealuri, pref. I. Bratu, Bucureşti, 1937; Ioan Chiorean, Ladislau Kocziâny, Valeriu Niţu, Grigore Ploeşteanu, Profiluri mureşene, Târgu Mureş, 1971,233-243; Dicţ. lit. 1900,646-647; Ion Drăgotoiu, Limbă şi simţire românească la Virgil Oniţiu, TR, 1993,22; Dicţ. scriit. rom., III, 532-533. G.D. ONU, Eugen (5.XII.1936, Sibiu - 1.III.2000, Sibiu), critic şi istoric literar, dramaturg. Este fiul Eugeniei Onu (n. Buceşan), profesoară, şi al lui Constantin Onu, ofiţer. Beneficiază de o solidă instrucţie umanistă în familie, completată la Colegiul „Gh. Lazăr" din Sibiu şi la Facultatea de Filologie din Cluj. După absolvire (1959) este profesor de limba şi literatura română în Zagăr, judeţul Mureş (1959-1960), apoi se stabileşte la Sibiu, unde va fi muzeograf la Muzeul Brukenthal (1960-1964), director al Teatrului „Radu Stanca" (1965-1968), iar din 1969, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române. Un timp a condus, ca redactor-şef, revista Institutului. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1989. A semnat uneori şi E. Buceşan. Debutează încă din studenţie în revista „Steaua" (1957) cu o recenzie, iar în teatru, cu drama Aceste anotimpuri şi cărări, a cărei premieră are loc la teatrul din Sibiu, în stagiunea 1976-1977. Ancorată în actualitate, piesa se bucură de o primire favorabilă, fiind preluată de Radiodifuziunea Română şi montată în stagiunea următoare la Satu Mare. Prezent în mişcarea literară sibiană, O. colaborează cu studii de istorie şi critică literară la „Forschungen zur Volks- und Landeskunde" şi îndeosebi la revista „Transilvania", care îi publică, de altfel, şi majoritatea pieselor de teatru: Aceste anotimpuri şi cărări (1975), Minunata istorie a unui Ioan (1976), Cine ucide pescăruşi? (1983). în contextul preocupărilor sale privind istoria teatrului românesc, se remarcă un interes aparte pentru dramaturgia primei jumătăţi a secolului al XX-lea, căreia îi dedică una dintre cele mai dense sinteze în domeniu: Dramaturgia română între 1900-1944. Sensuri ale evoluţiei (1999). Structurată pe mai multe capitole — Drumul comediei, Continuitate şi „alterări", între document şi ficţiune, Teatrul cu subiecte istorice şi „pseudoistorice", Spre esenţe şi atitudini, Teatrul mitic-poetic, Drama intimităţii mecanismelor psihologice, Teatrul fantast, Teatrul politic -, lucrarea evidenţiază un mod personal de tratare a temei. Fără a avea pretenţia de exhaustivitate, O. propune o serie de abordări inedite şi reevaluări incitante, cum sunt cele ale pieselor Molima de Ion Marin Sadoveanu, Sam de G. M. Zamfirescu, Constantin Brâncoveanu de N. Iorga ş.a. Rigoarea analizelor, sobrietatea stilului şi cunoaşterea deplină a subiectului fac din acest studiu un instrument de lucru indispensabil. SCRIERI: Dramaturgia română între 1900-1944. Sensuri ale evoluţiei, Sibiu, 1999. Repere bibliografice: Dumitru Chirilă, „Aceste anotimpuri şi cărări", F, 1976, 11; Mihai Nadin, Debutanţi şi maeştri, CRC, 1977, 6; Mircea Ghiţulescu, „Aceste anotimpuri şi cărări", ST, 1977,5; Cocora, Privitor, II, 183-184; Titu Popescu, La a treia piesă, T, 1983,9. I.Ms. ONU, Liviu (27.V.1917, Lipova - 17.X.2002, Bucureşti), filolog. A absolvit în 1939 Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj, dar încă student, fusese numit preparator la Muzeul Limbii Române (1936-1941). A lucrat ca asistent (1941-1944), apoi ca şef de lucrări la Facultatea de Litere din Cluj (1945-1956). Anul universitar 1956-1957 l-a petrecut la Facultatea de Filologie din Timişoara. Munca de cercetător ştiinţific, începută în 1957 la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, este întreruptă un an mai târziu din motive politice şi O. se adăposteşte la Biblioteca Opaiţ Dicţionarul general al literaturii române 706 Academiei Române. De atunci va fi nelipsit din Cabinetul de manuscrise şi carte veche al Bibliotecii. Va fi reprimit la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti şi avansat conferenţiar în 1969. în 1968 obţinuse titlul de doctor în filologie cu teza Probleme de critică textuală în editarea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. A predat limba română în străinătate, la Universitatea din Leipzig (1967-1969) şi la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova (1971). „Umbrele" politice l-au împiedicat să ajungă profesor universitar. A fost pensionat în 1989. 0. a fost un specialist eminent în istoria limbii române şi în complicatele chestiuni de editare a textelor vechi. Lucrarea sa Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu aplicaţie la cronicarii moldoveni (1973) a reprezentat un îndrumar pentru toţi textologii prin rigurozitatea cu care sunt expuse metodele de cercetare potrivite pentru stabilirea versiunilor, pentru relaţiile dintre copii şi pentru transcrierea textelor. în Anexe 0. editează cronica lui Grigore Ureche şi De neamul moldovenilor, scrierea lui Miron Costin. Aceeaşi acribie în critica de text o va aplica şi în alte ediţii: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (1967), Miron Costin, Opere alese (1967), Cronicari munteni (1970). în cercetarea Tradiţia manuscrisă a unei sinteze europene la români în secolele al XVII-lea-al XlX-lea. „Mântuirea păcătoşilor" („Amartolon Sotiria") (2002) sunt urmărite manuscrisele în succesiunea lor, cu diferenţele (capabile să identifice versiunile, statutul şi particularităţile lor) şi cu relaţiile dintre ele. Este un studiu exemplar în privinţa abordării tălmăcirilor româneşti (făcute după prima ediţie, după prefaceri în neogreacă ori în slavă) ale cărţii Amartolon Sotiria a călugărului Agapie Landos din Creta. Principiile interpretării textelor, cât şi metodele cercetării lingvistice a încercat să le transmită profesorul O. şi studenţilor, publicând în 1972, în colaborare cu Elena Barborică şi Mirela Teodorescu, Introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române. împreună cu Al. Rosetti şi B. Cazacu, el a realizat în 1961 (fără ca numele să-i fie menţionat pe copertă) primul volum din Istoria limbii române literare, intitulat De la origini până la începutul secolului al XlX-lea (ediţia a doua, restituind şi semnătura lui O., a apărut în 1971), privire fundamentală asupra izbânzilor lingvistice cu valoare expresivă din textele româneşti de la începuturi până în pragul timpurilor modeme. SCRIERI: Istoria limbii române literare, voi. I: De la origini până la începutul secolului al XlX-lea (în colaborare cu AL Rosetti şi B. Cazacu), Bucureşti, 1961; ed. 2, Bucureşti, 1971; Introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române (în colaborare cu Elena Barborică şi Mirela Teodorescu), Bucureşti, 1972; Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu aplicaţie la cronicarii moldoveni, Bucureşti, 1973; Tradiţia manuscrisă a unei sinteze europene la români în secolele al XVII-lea - al XlX-lea. „Mântuirea păcătoşilor" („Amartolon Sotiria"), Bucureşti, 2002. Ediţii: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, pref. edit., Bucureşti, 1967; Miron Costin, Opere alese, pref. edit., Bucureşti, 1967; ed. (Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor. Viiaţa lumii), Bucureşti, 1996; Cronicari munteni, pref. edit., Bucureşti, 1970; Scrisori către Ovid Densusianu, I-IV, Bucureşti, 1979-1989 (în colaborare cu Ileana Vârtosu şi Maria Rafailă); Herodot, Istorii, pref. edit., Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Lucia Şapcaliu). Repere bibliografice: Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 190; Şerban Cioculescu, „Scrisori către Ovid Densusianu", RL, 1979, 18; Florica Dimitrescu, Corespondenţa cărturarului, CNT, 1979, 23; Ion Gheţie, Profesorul Liviu Onu la 80 de ani, LR, 1997,1-3; Lucrările profesorului Liviu Onu, LR, 1997,1-3. D.H.M. OPAIŢ, Arcadie (28.11 .1948, Cireş - Cernăuţi), poet. Şi-a făcut studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cernăuţi (cu intermitenţe, fiind exmatriculat pentru „activitate anti-sovietică") şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Odessa (absolvită în 1992). Este preşedinte al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu" din regiunea Cernăuţi (1994- 1995 şi din 1997) şi, din 1998, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cum a observat critica, poezia lui O. din volumele Ora de prânz a vulcanului Etna (1997) şi Roma fără mine (1998) „ia fiinţă în rana deschisă a cuvântului, versul său sincopat nu prea ascultă de netezimea formei, ci dă glas pătimirii". Este trăirea destinului vitreg al plaiului natal nedreptăţit de istorie („Suntem colindători fără de stea / şi gura mi-e închisă cu zăvorul / şi mama ne e mama altuia / c-a noastră ne-a lăsat cu dorul"). SCRIERI: Ora de prânz a vulcanului Etna, Chişinău, 1997; Roma fără mine, Timişoara, 1998. Repere bibliografice: Adrian Dinu Rachieru, Poetul „clopotelor luminii", LA, 1998,16. G.B. OPINCA, foaie politică şi literară apărută la Bucureşti, bisăptă-mânal, între 20 mai 1884 şi 24 martie 1885; din decembrie 1884 devine organ al Societăţii Dacia Traiană. Trăsătura caracteristică pe plan politic a acestei gazete este ardoarea cu care militează în favoarea românilor din Transilvania, precum şi în probleme de politică internă, atacând neobosit monarhia şi guvernarea liberală. Cu epigrame susţine partea literară Al. Macedonski. Este posibil ca şi unele dintre articolele politice semnate cu pseudonimul Jupiter să fie scrise tot de poetul Nopţilor. în O. au mai publicat versuri Bonifaciu Florescu, N. G. Rădulescu-Niger şi Al. Obedenaru, care a debutat aici, semnând Al. S. Georgiad-Obedenaru. R.Z. OPINCA, gazetă apărută la Reşiţa, săptămânal, între 1 mai şi 27 octombrie 1885. Scoasă de S. Pocreanu, O. este unul dintre puţinele periodice culturale care se adresează ţăranilor, cu scopul de a le trezi interesul pentru lectură şi pentru literatura naţională. Totodată, publicaţia încearcă să atragă atenţia asupra valorii literaturii populare şi, mai ales, îndeamnă cititorii să culeagă folclor, organizând şi un concurs. S-a publicat şi literatură de dincolo de Carpaţi (iniţiativele literare aveau la bază o atitudine politică şi naţională): versuri de D. Bolintineanu şi Gh. Sion, proză de C. D. Aricescu, P. Ispirescu, D. Stăncescu, I. Creangă. Dintre transilvăneni, au colaborat cu scrieri inspirate de aceleaşi idei politice I. Pop-Reteganul, Iosif Vulcan, At.M. Marienescu, Ştefan Ştefurea, P. Broşteanu. R.Z. 707 Dicţionarul general al literaturii române Opinia OPINIA, cotidian politic apărut la Iaşi între 1 mai 1897 şi 23 ianuarie 1900 — când se uneşte cu „Evenimentul", cotidian conservator —, 15 noiembrie 1906 şi 5 noiembrie 1940,17 septembrie 1946 şi 31 iulie 1951. Reprezentând iniţial punctele de vedere politice ale conservatorilor ieşeni grupaţi în jurul lui G.Gr. Cantacuzino, ceea ce implică unele atitudini antijunimiste, din 1906, sub influenţa lui Al. A. Bădărău, O. îl va sprijini pe Take Ionescu. După primul război mondial va deveni purtător de cuvânt al „centrului" democratic, păstrând unele nuanţe conservatoare, pentru a se transforma apoi într-un „cotidian popular". Prima serie este condusă de un comitet din care fac parte Gr. C. Buţureanu, Gh. Ghibănescu (autorul întâiului articol de fond), Gr. Kogălniceanu, director fiind Spiru Prasin, şi are între redactori pe scriitorii Eugen Herovanu şi A. Steuerman-Rodion. Din 1906 directori sunt Gr. C. Buţureanu (până în iulie 1907) şi Lascăr Antoniu; lui Antoniu i se va alătura Gh. Ghibănescu; în februarie 1908 direcţia revine din nou unui comitet, dar la începutul anului 1910 este numit director Vespasian I. Pella. Printre redactori, până la război, s-au aflat Panait Zosân, Şt. Antim, I. Duscian, A. Steuerman-Rodion (responsabil al rubricilor literare). începând cu septembrie 1917 devine director V. I. Radu, iar în corpul redacţional intră Şt. Vlădescu, C. R. Ghiulea, Stejar Ionescu, G. Spina, M. Săveanu, Mihail Sevastos, Adrian Pascu. După 1925 direcţia va fi luată de C. R. Ghiulea (până la sfârşitul lui 1948). Printre numeroşii redactori din perioada interbelică la O. s-au aflat Virgil Gheorghiu, Aurel Leon, I. Berg, iar după război — George Dem. Loghin, N. Barbu ş.a. De la primele numere interesul pentru viaţa culturală şi, mai ales, literară a fost evident. în perioada 1897-1900, exceptând foiletonul propriu-zis, ocupat întotdeauna de un nesfârşit roman de aventuri tradus din franceză, apar rubricile „Tribuna literară", care include proză şi versuri originale, „Teatru. Muzică. Arte", o cronică a vieţii artistice, alta de informaţii bibliografice şi recenzii. între orientarea politică şi partea literară nu există nici o corespondenţă. Cu frumoase pagini de amintiri, cu evocări ale vieţii patriarhale de provincie, cu nuvele şi bine documentate articole de istorie sau de explicare a unor particularităţi şi expresii ale limbii populare este prezent profesorul şi istoricul Gh. Ghibănescu. Din volumul Schiţe al lui I. L. Caragiale se reproduce, în 1897, Un om cu noroc. D. Nanu, A. Steuerman-Rodion (sub pseudonimul Tristis), Eugen Herovanu, I. Adam (autor al unor spirituale Poznaşii ţărăneşti) semnează nuvele, amintiri de călătorie, schiţe satirice. Eugen Herovanu, C. Săteanu ş.a. tălmăcesc din proza lui Herder, Byron, Schubart, Chateaubriand, L.N. Tolstoi, Turgheniev, Al. Dumas, Zola, Frangois Coppee şi Maupassant. A. Steuerman-Rodion, Şt. Cruceanu, Gh. D. Mugur şi G. Botez-Gordon sunt autori de versuri, alături de consacratul D. Nanu şi de începătorul Mihai Codreanu. în O. se face loc şi unor traduceri din lirica lui Ronsard, Millevoye, Lamartine, Schiller, Goethe, Petofi, Baudelaire şi Verlaine. Teatrului i se consacră un spaţiu însemnat. Cronica dramatică are, de multe ori, observaţii ascuţite, dar cronicarii, Gh. Ghibănescu sau Steuerman-Rodion, se referă în primul rând la spectacole. Există şi articole dedicate unor mari dramaturgi europeni (H. Ibsen, A. Strindberg, G. Hauptmann, D'Annunzio ş.a.). La O. colaborează şi Mihail Sadoveanu, semnând cu iniţiale, M. S. Cobuz şi Mihail S. Aici, la 4 iulie 1899, el tipăreşte primul episod dintr-o cronică a vieţii de provincie intitulată „Opinia" la Paşcani, pe care o va alterna, până la 29 august, cu Povestiri vânătoreşti, versuri şi traducerea Sonetului lui Arvers. Interesul acordat actualităţii artistice şi literare caracterizează de asemenea O. între 1906 şi 1940. Dar şi partea politică se va bucura, mereu, de contribuţiile unor scriitori şi oameni de cultură. Astfel, în 1907 I. L. Caragiale, pentru care gazeta întreţine un adevărat cult, vizitează redacţia şi are, de la Berlin, un schimb de scrisori cu A. Steuerman-Rodion şi C. Blumenfeld. Scrisorile dau naştere unei discuţii cu ecou în mediile intelectuale, când amicală, când polemică, referitoare la fabulele cu sensuri politice ale lui Caragiale. Spre sfârşitul anului el va mai colabora cu două „cronici", iar în martie 1911, cu articolele Diplomaţie subţire şi Sărbători mâhnite. La începutul anului următor, când scriitorul împlinea şaizeci de ani, O. îi consacră un număr aniversar, la care participă Mihail Dragomirescu, Cincinat Pavelescu, M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, Gh. Ghibănescu ş.a. Comentarii privitoare la situaţia politică sau economică dau şi Gh. Ghibănescu, C. Blumenfeld (cu pseudonimele C. Fleuer, Flory, Scrutător), Panait Zosân, V. I. Pella, A. Scriban, OiTL L V> 3 lASlS-SlMlUTA S.HKMW OPINIA « « JlS5?£SSk > « X1A lî Ci». sKRV.VK >lî ( uFlOf W lTamarnl 18 tini MERSUL TRATATIVELOR DE PACE Itgea npatsoM Bumuueal OAMENI ŞI LL'CElîBÎ • •• XS XXL ■ . \m ' M ** «ito »**’» l w 11 M3 t rti»fk U nE» ca r«p»bweotol pwWfto» jţwv-a -slin tîjtorfistciqMîttdadis> .penfoi ,a ÎDli&TiV gfi-aalete bl vai- mtro asia-» w profcuwfl* a t)t «s? talprpi tr- tine«tanw «to ofcsmatofo «oastrr.î ck- atiMutf fctenr* fc* «taiua !e* &urt SĂ ffitwiiwsrw îft cfliafa- prfcf-jpjw fi,Jfes >v 3fin mi ; Q&'3^S^ts,r> ' stai: : sstart ^ wrda. fHJHl'n ^ «i ţcchA traţdir IV SîUisS jogoki; isalrtwlf «• iltfciînţ dm grv^tU MiJrtnirvakţeî ititi r ra.i pi' ik>>: lliîSIIS \rfiS• s- 6t im# îwl, t’*T .#&Z ■■ i^^ţ;: ■■■ .fahnhMv : pjfe ml"1 urban !it Vu h Jrt t, ţrraa o «Ut ****** **' ISroiile tle ţipai nfggpC Nu Irfsfrtt- rw înlcn* lusa, sbl* linipRfr uu a» «ndiwanw uita-ţ« ftcflpUorato acordtfa lor JH1H art f» o ««mi iuil fi Ml ţa sţatMbk» W l*nnw st « tooi z* I Ite*. rtr f*«w« rfijpowhBr art. ^ ni tun. ram or- iUari. c& ia toate ma.*37H.unk Uichi-v.. ţi in<* V’’i nas «ut nstfrîe îmte&tfc- *i fiin.Ua ni.. «4 i < ■> . .... |...! ^ ■>- ■ tt'll ■II’ JiUl'l. lW'1 ......... .... • -1 “ ............ * T .* Kf. •? *.*?!?.» rmiăritHÎ mşânS:toaânia. ' V ^«a »mţ » ktaiî uwd.«ae. ăutfyiatrt dîft Jiorinţcie mmhhti „.tuio-’s» prctir <•« Si-este ii u-t-tlvMW. M) St,w COS. jiiasJ ast-Mfu fommfete cfemanm’sl.iiîi,- stenii ftwwnţimît; ■ii.„Jur -I-. -u. ..i-.xt. -if.n./î.M,-. Am J^-i- n,.. ftici bwJ-.wM Isatnel.' «ife Ctorf wwsLnto llmmm. lit « aft mmiwA Ic ui insi ai .Kariate «ssm’w.M k iwrfoaa si ale isco ohiectnin wuu «rt'pinK- ca Kt4 sifireriţ .-.se ■vaĂiu. W pe «« iW. Mr-'mfcmsţîonafe ivmi w wm ailri în .Ireptft * ate '........... ' — pe «** puWI-Sputahu' IM m pus ia Cmm&om. # 1-i.ut.J m*tn, ,1, punere ^ ,iWKW\. V*nra!*> şi moral-iuclteisl la Paris, in #« tW V0 AvigiBt,! it-r r peffM *88 M«,ei F«*î, en in haaesl, S jsuto!4 te « .U«* w twwhrtwdk Cww * Trmifrnmii't, VIKKA. ISTî 0«. 184» SWwttft* S«W- « &u» SI l*t. ». «r •e v»i • 4mwâ te % tartari»* wtlewfadwi «M* IU«'* trmNt tom, Tr urnii\ mM «H* «r*i OMW«d* v»t«ri !«{*■- 3, i*t*rifr* *b»tî «rtintt» d**~ numea ta mT* tai 4 J**- *» «- «fur* mwtlalB *l*gerii A*p*»d*w* i* juri*» writtHto» rele itwi \ti *r*ri (wittni *r*si#i> {>«■* tttttttfe* i «I «•«»'*«, m <«rl: «eiHttr CTfcfef* p*mm viitttrwiwa }»- #> despre tUrt-nlnmn Ih e»- torn I* i'mnimr « .««(cic *t»r«« srj AUft-xt' tk*i* trimrt# tk»ri «fenjir** ImnurtU- «I miMii tmlittatitti» pmbtitt »1 Exe. w- ;«huh** twwil»r« ««■ f»ct' «irtuiMirt k Cm^rarn * Mutfurftww & Itatir. K r* dr rtw*. C* Aho dt'ltt t« (m. «, ir, mr*y, «atra wtewir* im« nu tmitiH iww* 9t i»4k*w**rr* In «mbsrc d<' utwk' hm*. 4. uSntui“ An. H No. 15. ,,Gândirea" An, Î2 No. [.„Floarea de Foc“ An, L No, 4. Poşta Redacţiei» Jnsemnări mărunte. CORESPONDENTA; REVISTEI „ORIENTĂRI" M01NEŞT1. TIPOGRAFIE Şl LEQÂT0R1E DE CARfi jsav avkam, mmmnti (HI Redactorii şi alţi colaboratori (Th. Aaron, G. Pop, Al. Gavra) publică articole, documente şi informaţii istorice, diverse încercări de prezentare, la un nivel accesibil, a unor probleme de filosofie, educaţie, geografie, ştiinţele naturii, precum şi modeste încercări de prelucrare a unor poezii populare. 0.1. este prima gazetă transilvăneană care, prin scrisul lui Cipariu, pune în discuţie, folosind o bogată argumentaţie filologică şi istorică, chestiunea limbii române literare, susţinând direcţia latinistă şi etimologistă. în acelaşi scop adoptase şi tipărirea cu litere latine a tuturor materialelor. Cipariu a încredinţat 0.1. şi încercările sale de versificaţie, pe cele ale lui I. I. Mani, P. Kerekes şi ale altor autori transilvăneni. Aproape toate aceste producţii poetice, modeste ca valoare, au ca punct de plecare realitatea socială a epocii. Gazeta a cunoscut o bună difuzare prin abonamente şi avea un număr important de cititori în Ţara Românească şi în Moldova. Printre abonaţi figurau Cezar Bolliac, Theodor Codrescu, George Baronzi, Ion Ghica, Florian Aaron, Gh. Sion, Iancu Văcărescu, Petrache Poenaru, Costache Negruzzi, precum şi redacţiile gazetelor „Albina românească" şi „ Curierul românesc". R.Z. ORIENTĂRI, revistă apărută la Bucureşti în 1930, cu subtitlul „Literare — sociale — politice", sub îngrijirea lui G. M. Vlădescu. Un scurt articol inaugural dă la iveală, pe un ton polemic, tendinţa antimodernistă a publicaţiei, care s-ar vrea un „gest de împotrivire" la haosul contemporan, o încercare de a risipi „fumul atâtor mirodenii cosmopolite arse la picioarele mediocrităţilor", care împreună cu „încrucişarea multicoloră a atâtor reflectoare, trâmbiţarea atâtor genii improvizate şi prăbuşirea atâtor zei adevăraţi împrumută societăţii româneşti o înfăţişare trivială, caracteristică doar balurilor mascate". Gata să-şi asume riscul de a fi considerată reacţionară, 0. nu a putut decât să-şi anunţe orientarea şi să publice câteva texte meritorii. în articolul Setea âe autoritate, Octavian Goga descrie criza socială şi morală a epocii, S. Mehedinţi analizează însuşirile omului de stat. La „Caleidoscop", ascuns sub pseudonimul Odo Basca, G. M. Vlădescu lansează un atac la adresa lui Liviu Rebreanu, acuzându-1 de duplicitate, trădare şi chiar de furt. Unicul număr apărut mai cuprinde versuri de George Lesnea şi I. Pajură (Ion N. Popescu), o proză de G. M. Vlădescu (Vedenia de aur), un eseu pe teme de estetică generală al lui Mihail Cruceanu (Este eterna opera de artă ?), cronici literare de Al. Al. Leontescu, Paul I. Papadopol şi I. Naum, o traducere din opera prozatorului grec Gregorios Xenopulos (Cântece-ntrerupte). I.M. ORIENTĂRI, revistă apărută la Moineşti, lunar, între februarie 1932 şi martie 1938, sub egida Asociaţiei Culturale „Orientări". Director: Const. R. Crişan; redactori: I. I. Alexandrescu, B. Jordan, Octav Sargeţiu. Iniţial, programul enunţat de directorul publicaţiei se menţine între limitele unui tradiţionalism estetic tolerant: „Suntem tradiţionalişti, nu însă miopi şi obtuzi faţă de frumos, oricum ni s-ar înfăţişa ca atare". Treptat, criteriile estetice sunt tot mai neglijate în favoarea ideologicului. Orientarea se radicalizează mai ales prin articolele cu subiecte Orientul Dicţionarul general al literaturii române 730 politice, glisând între cele două extreme, dreapta şi stânga, şi reconstituind şi la scară redusă imaginea unei societăţi scindate. Colaborează cu versuri Const. R. Crişan (sub pseudonimul Radu Nour), Arthur Strobel, Mircea Streinul, E.Ar. Zaharia, Emil Maur, Octav Sargeţiu ş.a. Proză semnează B. Jordan, Ştefan Alexiu. Publică teatru Const. R. Crişan şi V. Dobrescu. Majoritatea cronicilor literare şi a analizelor politice aparţin lui V. Spiridonică şi lui Const. R. Crişan (sub pseudonimul Paul Popescu). Publicaţia, adresată în special cadrelor didactice, nu depăşeşte — prin ton şi problematică — un anume provincialism, preferinţa pentru specificul preocupărilor de breaslă imprimând o îngustare a perspectivei. N. S. ORIENTUL, societate literară înfiinţată în Bucureşti la 1 aprilie 1869, iniţiator şi preşedinte fiind Gr. H. Grandea, iar secretari — V. Gr. Pop şi I. S. Bădescu. în jurul lui Grandea, literat entuziast, ambiţios, redactor al revistei „Albina Pindului", s-au adunat câţiva poeţi tineri, unii veniţi din Transilvania. Din acest grup, patronat de D. Bolintineanu, a făcut parte şi Mihai Eminescu, în acea vreme sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti. 0. se defineşte în esenţă ca un cerc de studiu, ţintind „cultura literară prin discuţii, lecturi, comunicări intime şi publicaţii". La întâlnirile săptămânale şi apoi bisăptămânale, Grandea vorbea despre frumos în poezie, despre versificaţie, despre lirica românească şi universală, încerca analize „din punct de vedere estetic". Tot aici conferenţiau, mai puţin spectaculos, şi ceilalţi participanţi. în ambianţa de cenaclu creată, tinerii poeţi, mai toţi în formare, au beneficiat de discuţiile iscate de lectura producţiilor proprii. în program intra şi culegerea sistematică a literaturii populare din toate provinciile româneşti, iniţiativă remarcabilă în epocă, explicabilă şi prin preocupări anterioare ale membrilor 0., care mai adunaseră şi publicaseră folclor. Astfel, şapte comisii ar fi trebuit să străbată în timpul verii „toate părţile Daciei" pentru a strânge „tot ce vor putea din ceea ce se atinge de literatura poporană": Miron Pompiliu, I. S. Bădescu şi N. Droc-Barcianu (Transilvania), A. Minescu şi Gr. Columbeanu (Oltenia), Grandea, C. Cârlova, N. V. Scurtescu (Muntenia), V. Gr. Pop (Bucovina). în comisia pentru Moldova intrau M. Eminescu, V. Dimitrescu (V. D. Păun) ş.a., iar Grandea urma să aducă şi folclor din Macedonia. Cu toate că tinerii nu se mai reunesc în toamna lui 1869 pentru a-şi comunica rezultatele cercetărilor (mulţi pleacă la studii altundeva decât la Bucureşti şi în felul acesta cercul nu mai poate fiinţa), culegerile au fost în bună măsură realizate şi unele vor fi publicate ulterior (Miron Pompiliu, V. Gr. Pop, I. S. Bădescu ş.a.). între manuscrisele lui Eminescu, drept mărturie a aceleiaşi preocupări, se află aşa-numitul Caiet anonim, cuprinzând literatură populară din Moldova. G.D. ORIENTUL LATIN, publicaţie de politică, literatură şi cultură apărută la Braşov, bisăptămânal, între 23 februarie 1874 şi 13 septembrie 1875. Dispariţia gazetei se datorează intervenţiei brutale a autorităţilor, dar se pare că a mai ieşit un număr la 30 septembrie. Ca atâtea alte reviste şi gazete româneşti din Transilvania, O. I. a trebuit să înfrunte atitudinea obstrucţionistă, ostilă a oficialităţilor austro-ungare. Ingerinţele au mers până acolo, încât în martie 1875, ameninţat să-şi piardă catedra de profesor, I. Al. Lapedatu s-a văzut nevoit să demisioneze din redacţie. Redactor responsabil e Teofil Frâncu, dar cel de la care a plecat iniţiativa editării şi care a formulat un program politic şi cultural, ilustrat consecvent în paginile gazetei, este Aron Densusianu, profesor la Făgăraş. în raport cu presa periodică transilvăneană de până la 1875,0.1. a adus puncte de vedere politice şi culturale noi. E vorba, mai întâi, de curajoasa afirmare a ideii naţionale într-o perioadă în care efectele dualismului se răsfrângeau negativ asupra vieţii sociale şi naţionale româneşti din Transilvania. Relevabilă este şi încercarea de încadrare a poporului român în contextul mai larg al vieţii politice din Balcani şi din Europa Centrală, prilej de afirmare a unităţii naţionale şi culturale a românilor. în continuarea ideologiei culturale paşoptiste, redactorii încearcă să pună bazele unei politici de culturalizare, cultura fiind, în concepţia lor, principala condiţie a progresului naţional şi social. Ideea directoare e aceea că poporului trebuie să i se dea o literatură ştiinţifică şi beletristică accesibilă: cărţi de popularizare despre agricultură, administraţie etc., scrieri de istorie universală şi naţională, culegeri de versuri şi proză (de Anton Pann, I. Barac, Iosif Vulcan, Al. Donici, Gr. Alexan-drescu). O. I. îşi propune şi un program literar echilibrat. 731 Dicţionarul general al literaturii române Orion Secţiunea literară conţine întotdeauna versuri, proză şi încercări de critică literară. Cu versuri şi nuvele au colaborat sporadic V. Alecsandri, Iosif Vulcan, Olimpia Locusteanu, N. Barbu. Este republicată Cântarea României, atribuită lui Alecu Russo, însoţită de o prezentare a semnificaţiei politice şi estetice a scrierii, făcută de Radu Năsturaş (Nicolae Densu-şianu). Aron Densusianu dă versuri originale şi tălmăciri din Leopardi şi Petrarca, nuvele istorice şi articole de critică literară. El continuă aici şi controversa cu Titu Maiorescu (articolul Regenerarea literaturii române), care îl va împinge spre atitudinea antijunimistă şi antieminesciană de mai târziu. în paginile 0.1. s-a afirmat ca o personalitate culturală şi literară cu mari disponibilităţi tânărul profesor braşovean I. Al. Lapedatu. Autor de înflăcărate şi argumentate articole politice, poet încă neexperimentat, dar sincer şi inspirat, prozator cu variate resurse, comentator literar pertinent, Lapedatu a scris cu însufleţire număr de număr, semnând cu numele său şi cu pseudonimele Narcis şi Nouraş. Un colaborator permanent, cu contribuţii de istorie şi critică literară, va fi Nicolae Densusianu. Există şi o bună rubrică de ştiri, sunt găzduite articole relative la viaţa ştiinţifică şi culturală a Transilvaniei şi a României de dincolo de Carpaţi. R.Z. ORIENTUL ROMÂN, revistă politică şi culturală apărută la Cluj, lunar, între 1 ianuarie şi august 1913, sub egida Partidului Naţional din Transilvania. Fondator: Vasile E. Moldovan, redactor responsabil: Augustin S. Deac, redactor: Eugen Bianu. în numărul 4-5, se precizează că „V. E. Moldovan a predat direcţiunea unui grup de bărbaţi mai ales tineri, în frunte cu redactorul dr. Eugen Bianu". Strategia publicaţiei vizează deşteptarea conştiinţei naţionale prin cultură, contrapunând soluţii pragmatice efectelor politicii de deznaţionalizare: concentrarea forţelor intelectuale asupra edificării instituţiilor culturale şi educaţionale, necesare emancipării populaţiei româneşti. 0. r. preferă tactica paşilor mărunţi, cu rezultate pe termen lung, şi îşi declară loialitatea faţă de dinastia de Habsburg-Lotharingia. în articolul-program, Desfăşurăm steagul este exprimată dorinţa de a se întreţine spiritul românesc în ciuda tuturor greutăţilor întâmpinate: „Nu avem universitate românească, nici prilej să ne stâmpărăm setea la izvoarele culturii româneşti. Nădăjduim că învăţaţii noştri de pretutindeni vor veni cu sprijinul lor, ca să umplem cât de cât un gol." Rubrici: „Glosse", „Accente", „Momente", „Cronica veselă". Publică Aron Cotruş (poeziile Ce-mi pasă de Fatalitate, E-un drum divin, Pădure, dragă pădure ş.a.), V. E. Moldovan (Din lumea nouă, impresii de călătorie), I. Ursu. Ideea de solidaritate naţională nu exclude, în plan literar, săgeţile critice la adresa modalităţilor modeme de expresie. Astfel, la „Cronica veselă", sub semnătura Tănase Kapuţinăr, apar parodii de felul Sonatei pentru clavirul vieţii mele (Imitaţie după simboliştii autohtoni% cel mai atacat autor fiind Emil Isac. Astfel, acelaşi Kapuţinăr promite: „Voi scrie cronici peste cronici / Să fie tuturor pe plac... / Să s-aboneze pe viaţă / Chiar şi macabrul E. Isac". Nici V. E. Moldovan nu îl cruţă pe poet, atacându-1 că „scrie un vers prost şi isteric", „ţine să fie recunoscut de unguri", e un „minus-literat" şi „fanfaron ridicol". Se dau traduceri din Alphonse Daudet (Valentin Drăganu) şi Camille Flammarion (Gh. Brănescu). N.S. ORIGINEA, foaie politică şi literară apărută la Iaşi la 1 iulie şi la 1 septembrie 1867. Primul număr nu s-a păstrat. George Pavlov redacta această publicaţie cu ambiţia de a însufleţi viaţa literară naţională şi de a grupa intelectualii capabili să participe la dezvoltarea „muvementului literar". Cuprinde versuri de V. Pogor, Leon Negruzzi, N. Pruncu, G. Creţeanu şi de colonelul Nicolae Ceaur Aslan. Ultimul traduce actul I din tragedia Fedra a lui Racine. Se tipăreşte şi tălmăcirea unui Sonet de Musset. R.Z. ORION, revistă apărută la Rădăuţi, bilunar, între 1 mai şi 18 decembrie 1933 şi între 1 mai şi 15 iunie 1935. Redactori sunt Mircea Streinul, George Putneanu (care semnează şi Aurel Putneanu), E. Ar. Zaharia. Numărul 8/1933 se editează la Bucureşti, sub redacţia lui Emilian Gorescu, cu subtitlul „Revista ultimei generaţii". în 1935 reapare la Rădăuţi, cu un conţinut sensibil diminuat. Redactorii, de orientare antimodernistă, îşi delimitează spaţiul de interes „alături de trecut, încadraţi în paranteza prezentului", fiindcă — recunosc ei — „iubim trecutul şi ne plac bătrânele poveşti de la ţară" (Câmp sideral). Dorindu-se o publicaţie „fără tendinţe, dar etică şi etnică", O. este o tribună a mişcării iconariste, după cum rezultă dintr-un articol publicat de Mircea Streinul în „Iconar": „în 1932 am pus bazele împreună cu George Drumur, Gh. Antonovici şi Neculai Pavel unui grup literar Iconar [...] am început în revistele «Orion», «Pana literară», «Crai nou», «Plai» şi «Flanc» o campanie vehementă împotriva adercilor de orice fel". Rubricile principale sunt „Pajişti şi constelaţii", „Atitudini şi verdicte", „Curier ultim". Predispoziţia polemică alunecă nu de puţine ori spre poziţii radicale, de dreapta. Atitudinea de stânga este considerată de Aurel Putneanu drept una „aşa-zisă socialistă, fără Dumnezeu, cu un substrat care se bazează pe minciună, pe umanitarismul sec" (Literatură moartă). Intoleranţa e îndreptată împotriva „tuturor străinilor suspecţi cari vor să ne dea un anume fel de literatură departe de sufletul şi flacăra aspiraţiilor noastre" şi cărora, în manieră eminesciană, li se adresează ocara „să vă mănânce câinii" (E. Ar. Zaharia, Invectivă). De altfel, nici numărul scos la Bucureşti nu se arată mai tolerant. Articolul Greva studenţească, semnat de Emil Gorescu, „student în filosofie şi drept", conţine şi un Post-scriptum în care autorul avertizează: „Permisul de portarmă îl am în buzunarul paltonului. Aviz celor în drept." Acelaşi număr conţine un interviu cu Ionel Teodoreanu. Atacurile antimoderniste continuă şi în seria apărută la Rădăuţi. în articolul Cioclii cărţilor, nesemnat, autorul se întreabă retoric: „Ce rol pot îndeplini în evoluţia spiritului românesc cărţile unor domni ca I. Peltz, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Ion Călugăru, Camil Baltazar, Isaiia Răcăciuni, Tudor Teodorescu-Branişte, Damian Stănoiu", catalogaţi drept „glorii efemere, chipuri de lut, paiaţe hărăzite de destin Târgului Moşilor". Publică poezie Ghedeon Coca, Iulian Orizont Dicţionarul general al literaturii române 732 Vesper, George Drumur, Neculai Roşea, George Nimigeanu, Ovid Caledoniu, George Demetru Pan. Colaborează cu proză Dan Petraşincu, Constantin Rotariu, Aurel Putneanu. N. S. ORIZONT, revistă apărută la Cernăuţi, lunar, în intervalul martie 1939 — martie 1940, având subtitlul „Literatură, artă, cultură naţională". Director şi proprietar — Octav Rusu, secretar de redacţie — Virgiliu Ioan Ionescu. Argumentele înfiinţării publicaţiei sunt expuse în articolul-program început, semnat de Octav Rusu: „Nevoia de a închina începătorilor o tribună care să fie cât mai aproape de inima lor şi exclusiv pentru a lansa adevărata literatură nouă". O. îşi propune să încurajeze creativitatea tinerimii bucovinene şi să reprezinte expresia efervescenţei culturale a acesteia: „Sunt, în Bucovina aceasta de biruinţi voievodale, atâtea talente necunoscute, atâţia tineri merituoşi care, înmănunchiaţi, ar da o bogată eflorescenţă. Totdeauna au fost începători şi publicaţiuni care să-i încurajeze." Patronul spiritual este Mircea Streinul (animator al vieţii culturale bucovinene, întemeietor al mişcării şi revistei „Iconar", cu un prestigiu literar în plină ascensiune), căruia i se dedică o pagină chiar în primul număr şi care salută naşterea noii publicaţii dând poveţe redactorilor: „Evitând violenţele polemice, cultivând poezia înaltelor noastre ceruri şi luptând pentru un primat cultural, d. Octav Rusu îşi va îndeplini cu prisosinţă rolul pe care şi l-a asumat". Conducerea Imtg. 5* Trib. Cernăuţi, sub. Mo. a te 20 Feb. im Lei 5 An. î No. i orizont începur de OCTAV PUSU Esceiftnţeî Sale D&mauiui Rezident Iiegai OE080E FLOK0O8, aceslt fremătârt Genia ţi smgttr&Ute, MIHAIL ORAGOMIHHSCU . • O preeUare. A&DREt VOINEA , . , Nactata*. î. GîtERlfîCEA Vî/ît* regale. GH. POPESCU.... GH. VRABIE . . . , _ Al. Vfehuţa. poetul adolesceat PIMEN CONSTANTINESCU . - Centenarul morţii Iui Leopard», GH. DIMOFTE A’iîoa Ciurom TOMA VRABIE . . . . Folktorrf tsd. R. Sărai. AL. POPOVICI . , Dinamism ia artele plastice ? IOAN ŞT. BOTEZ . . . f'râufttri de suflul. PAUL I. PAPADOPOL . , Zabarfc» Bârbulesca- A. NJEGURA .... I.a icoană de Al- VîaHuţi. CRONICA LITERARA IOAN JŞT, KOTEiî . Tb. Capidan, B, P. hasdeu. GH. HAGIU . ioa*î Tenio'«rj*v. S*cr«tt>l Anti KW>reiuiu, I. AROfNiKSCU . Hettri Mjssk ■ dram* de .M*r:»pî Proust" IDEI. OAMENI. FAPTE Kigurt iiupirate: fotw Doumic ; Maiuw* Ravei ■ Raoul î*%tnfut-n. REVISTA REVISTELOR ORIZONTURI, revistă apărută la Stuttgart, lunar, din iunie 1949 până în iunie 1953, editată de Cercul Românesc de Studii şi Cercetări Ştiinţifice al românilor din Germania. Director şi fondator: Constantin I. Ghidei; din comitetul de redacţie iniţial mai fac parte Anghel Rugină şi Ştefan Teodorescu. în 1951 acesta se lărgeşte considerabil, în noua sa alcătuire (menţionată la 13 noiembrie) intrând Vintilă Horia, Leontin Jean Constantinescu, N. Beldiceanu, Victor Buescu, alături de cei indicaţi iniţial. De altfel, structura oscilează permanent între statutul de buletin („pentru informaţie şi documentare proprie") şi cel de publicaţie cu o deschidere reprezentativă în surprinderea activităţii culturale a exilului. Acest aspect se impune mai ales în ultima perioadă de existenţă a O., când susţinerea materială a eforturilor lui Constantin I. Ghidei de către Liga Românilor Liberi a generalului Nicolae Rădescu devine mai vizibilă. „Am pornit la drum în singurătatea apăsătoare a exilului" — arăta directorul, schiţând Drumul „Orizonturilor" (36/1950) şi insistând asupra faptului că această iniţiativă publicistică va continua „oricât de aspre, dure şi nemiloase vor fi momentele create în viaţa exilului". La rândul lui, în acelaşi număr George Uscătescu preciza că periodicul „a abordat cele mai diverse probleme ale comunităţii româneşti şi ale noilor sale posibilităţi de încadrare în peisajul cultural european". Colaborările reflectă o varietate reprezentativă în abordarea fenomenului cultural românesc, de la Pamfil Şeicaru (Scrisoare deschisă adresată Cercului „Orizonturi"), N. Novacovschi (Spaţiul mioritic sau drumul doinei în ceramica română), Radu Cernea (Goethe şi germanismul) sau Basil Munteanu (Cinci ani de la moartea lui Ion Pillat) până la Victor Buescu (Limba română şi caracterul naţional-român), Alexandru Busuioceanu (Daci şi romani în Carpaţi) şi Leontin Jean Constantinescu (Perspectiva gândirii politice eminesciene, Poziţia economică a Europei în lume). în 1951 O. propune o anchetă în jurul ideii de polemică în 737 Dicţionarul general al literaturii române Orlea publicistica emigraţiei. Răspunsul lui Mircea Eliade, Rolul polemicii şi limitele ei organice, determină replica violentă a lui Pamfil Şeicaru, care se simte indirect vizat. N.FI. ORIZONTURI LITERARE, revistă a Liceului „Al. Odobescu 7 apărută la Bistriţa, lunar, între 15 februarie şi 10 aprilie 1946. Redactor responsabil este profesorul I. Giurcă. O. I. îşi propune să acopere „o necesitate stringentă" a publicului, doritor de o publicaţie literară românească într-o regiune lipsită de prezenţa unor atari demersuri culturale. Revista nu emană de la o grupare literară şi nu îşi fixează un program, limitându-se în mod declarat la statutul de „stimulent de afirmare a elevilor", cărora să le trezească gustul pentru literatură. Are o singură rubrică permanentă, „Note şi polemici". Colaborează cu versuri Teohar Mihadaş, I. Giurcă, T. Stelaru, Teodor Tanco, A. Delasălaj, A. Pustai, Lucian Valea. Se mai publică o nuvelă (A. Delasălaj, Dureri) şi două eseuri critice (despre texte ale lui Mihai Eminescu şi A. I. Odobescu). C. Tt. ORIZONTURI NOI, revistă apărută la Bacău, lunar, din mai până în iulie 1915. Publicaţia este condusă de George Bacovia şi se adresează în mod special scriitorilor tineri, „luptători de mai nou, de mai bine, de mai omenesc", cei care, într-o vreme „de medievală expansiune europeană", sunt căutători de „orizonturi noi imaginative". Bacovia publică poeziile Dialog cu iarna, Monosilab de toamnă şi Cuptor, cu versuri intrând în sumar şi Ion Iordăchescu (care semnează şi I. Irion), şi C. Vasiliu-Langa (sub pseudonimul C. Vaer) ş.a. în numărul 2, sub semnătura Geovas, Bacovia prezintă volumul de poezii Flori sacre al lui Al. Macedonski, „superbul poet, de o eleganţă suavă, unită cu o putere masivă de marmoră şi bronz". în numărul următor, la invitaţia directorului revistei, Macedonski trimite câteva pagini din prefaţa romanului Thalassa (apărut la Paris cu titlul Le Calvaire de feu), împreună cu o scrisoare de apreciere a liricii lui Bacovia, pe care îl sfătuieşte să se ferească de a căuta originalitatea cu orice preţ. M. Ş. ANX7X* I Xîo. 1 IT7ÎÎX& 1929 Orizonturi noui CU^HXHSUI^I Octavian Goga G, $t. Cazacu sfc&rd /uhu1 St» ML Vixirescu l kemm e N- N. Ma*h«escu Jiintmnui rhsisi' G- Bacovia .... Amtigir* liberat le INetto , Elegie V. IMnicamu Rondel Pan. Mi. Vizirescu foişorul iot) Mehedinţeanu hi shum mm /# Agatha G Bacovia , y^hmutrirf C. lonescu-Olt fosila tiariu Dobridor Onmcsi V. 1. Bergbeaiiu Lu mu in sa( IDEI - FAPTE - OAMENI Luctws Mtbâescu Un atimnl S«i. Vizirescu (> gene miu 1- Papadopoi * (crilkt N, Miteicfnsscu -Tunari Salumil oficial dt a.hUu tură P*tre Car-ac» .... Locrimi pentru ochii fi MEMENTO - C L i Ş E E a i«i Publicaţia se arată ospitalieră şi cu producţiile de esenţă tradiţionalistă (Ilariu Dobridor), cu versificaţia simplistă, stângace, a lui V. Demetrius sau cu sămănătorismul schematic, idilic, al Măriei Cunţan. Colaborează cu proză G. Bacovia (Amăgire), Pan M. Vizirescu, George Acsinteanu. Coperta şi interiorul revistei sunt ilustrate cu reproduceri după Cecilia Cuţescu-Storck, Oscar Han, Corneliu Medrea. Alţi colaboratori: N. Batzaria, G. Murnu, Al. Cazaban, N. Pora, G. T alaz, Dem. Bassarabeanu. N. S. ORIZONTURI NOI, revistă literară, artistică şi socială apărută la Bucureşti, lunar, din iunie 1929 până în mai 1930, sub conducerea unui comitet. Director: G. Bacovia (de la numărul 6-7/1929); redactori: G. Şt. Cazacu, Traian Popp, Pan M. Vizirescu. în primul număr, în articolul Păstraţi lumina, Octavian Goga salută cu entuziasm noua apariţie: „D-voastră, un mănunchi de studenţi universitari, rupându-vă de la gură obolul ca să vă înjghebaţi o revistă literară, veniţi să-mi cereţi contribuţia de scriitor pentru primul număr", amintindu-şi cu nostalgie de propriile începuturi. Rubrici: „Idei, fapte, oameni", „Obiecţiuni critice", „Cronica literară". Poezia din paginile O.n. are cu preponderenţă o expresie modernistă, cu rădăcini simboliste, nelipsind însă abordarea tradiţionalistă a temelor poetice. în linie modernistă se înscriu, fireşte, G. Bacovia (Baladă, Liceu, Vobiscum), Agatha Grigorescu-Bacovia (Nedumerire), N. Davidescu (Leagăn de cântece) şi Radu Gyr. ORLEA, Oana (pseudonim al Mariei-Ioana Cantacuzino; 21.IV.1936, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Ancăi (n. Diamandi) şi a lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino, aviator. începe cursurile gimnaziale la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, în 1944, şi le termină abia în 1965, la secţia fără frecvenţă a Liceului „I. L. Caragiale". în 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, e arestată sub acuzaţia de complot împotriva statului şi până în 1954 trece prin închisorile de la Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Mislea ş.a. După eliberarea din detenţie, fără dreptul de a-şi continua studiile, e pe rând sudoriţă pe şantier (1955-1956), taxatoare la întreprinderea Regională a Transporturilor Auto (1959-1960), şamponeuză într-un salon de coafură (1962-1965). în 1980 se stabileşte în Franţa, unde solicită azil politic, iar în 1989 i se acordă cetăţenia franceză. Debutează cu o schiţă în „Cronica" (1966). Colaborează la „Viaţa românească", „România literară" ş.a. Prima ei prezenţă editorială Orleanu Dicţionarul general al literaturii române 738 este volumul de proze scurte Calul de duminica, apărut în 1968. Publică în continuare romane - Ţestoasa portocalie (1969), Pietre la ţărm (1972), Competiţia (1974), Cerc de dragoste (1977), Un bărbat în rândul lumii (1980) - şi povestiri - Numele cu care strigi (1970). Romanul Un Sosie en cavale, apărut în 1986 la Paris, este întâmpinat favorabil de cronicarii literari francezi, iar Bernard Pivot îi consacră una din emisiunile sale de televiziune. Perspectiva neorealistă necruţătoare şi ironică se întâlneşte în proza sa cu cea fantastică şi absurdă, având ca obiect al observaţiei societatea românească din deceniile postbelice. Schiţele cu care O. îşi începe activitatea literară anunţă un scriitor maturizat, mânuind cu precizie şi supleţe tehnici ale prozei scurte. Punctul lor de plecare este faptul cotidian, adesea anodin. Persistenţa obiectivului prin care acesta e privit deplasează de la un moment înainte logica realului, împingând percepţia în fantastic, bizar şi abstrus. Remarca lui Nicolae Manolescu — criticul care a revelat înzestrarea reală a prozatoarei —, făcută mai târziu, în legătură cu romanul Un bărbat în rândul lumii, este valabilă pentru întreaga operă a autoarei: „Totul este descris exact, fiecare amănunt, impresia de ansamblu este însă halucinantă". Este vorba aici de felurite mijloace de insolitare. Insistentei priviri reci şi ironice i se adaugă trecerea instantanee de la un aspect la altul, de la un timp narativ la altul, de la persoana a treia a naratorului transcendent la persoana întâi a naratorului-personaj etc. Dinamismul şi pluriperspectivismul cinematografic, vizând percepţia holistică şi sincronică, subliniază reitatea şi disparitatea referentului acestor proze comportiste în care predomină tema insecurizării, indiferenţei, a incomunicării. Romanele nu vor diferi decât prin amploare şi prin complexitatea problematicii, viziunea / filosofia existenţială care le stă la bază fiind aceeaşi. Mediile socio-profesionale (profesori, artişti, ingineri ş.a.m.d.) din Ţestoasa portocalie alcătuiesc un caleidoscop uman apăsat de rutină, convenţii şi clişee — aceasta este prima ipostază tematică a romanului subversiv scris de O. „Vorbe. Aceleaşi, repetându-se mereu. Vorbe", comentează un personaj. A doua (de fapt altă faţetă a celei dintâi) ar fi încapsularea alienantă. în Pietre la ţărm, una dintre cele mai bune cărţi ale prozatoarei, locul faptului banal este luat de situaţia limită. Intr-o colectivitate constituită cvasi-aleatoriu (localnicii dintr-un sat de pe malul mării şi „sezo-niştii" estivali) se petrec două crime misterioase: pretext pentru romancieră de a pune sub lupă comportamentele tuturor şi de a le demasca laşitatea, suspiciunea reciprocă, indiferenţa. Existenţa neautentică, mediocritatea morală simt vizate şi de romanul ironic Competiţia. Pretextul îl reprezintă un concurs de schi, în care valoarea morală stă de partea perdanţilor (un mic grup de retardatari, deci hors-concours, care salvează un alpinist de la îngheţ). în Cerc de dragoste câţiva nonconformişti încearcă să spargă zidul convenţiilor (inginera Daria, pictoriţa Marilena, chitaristul cu numele simbolic Zen), dar nici aceştia nu reuşesc să-şi salveze independenţa, intimitatea şi capacitatea de a comunica autentic. Claustrarea şi înstrăinarea plutesc ca un spectru peste această lume, în care o banală coadă la curăţătoria chimică ia aspecte halucinante şi groteşti. Un bărbat în rândul lumii, ultimul roman publicat de O. în ţară, dezvoltă tocmai această temă a încarcerării aşa-zicând civile. Libertatea individuală a protagonistului — un geolog în convalescenţă — este confiscată, sub pretextul protecţiei, al securizării, de către familie şi, în genere, de către ceilalţi. De altfel, autoarea ar fi putut subscrie sartrienei formule „Infernul înseamnă Ceilalţi". Geologul evadează pentru un timp într-un sat de munte, dar această Arcadie se dovedeşte la rându-i iluzorie. Chemat la centru şi avansat director, este adus în situaţia de a accepta „regulamentul" unei societăţi rutinate, golite de sens. Ultima secvenţă, cu geologul completând careurile rebusiste alături de membrii familiei, este semnul ironic al readucerii lui „în rândul lumii". Deşi nu foloseşte numele reale ale cuplului Ceauşescu (cei doi apar sub denumirile Kouty şi Bien-Aimee), romanul politic Un Sosie en cavale este o necruţătoare radiografie şi denunţare a regimului comunist din România anilor 1945-1989, şi cu deosebire a ultimei perioade ceauşiste (apar demolările etc.), o monografie deopotrivă realistă şi mitico-fantastică, vorbind despre teroarea totalitară, suspiciune generalizată şi frică, gulag. Dublul ia proporţii fantasmagorice, fiindcă el nu înseamnă o singură persoană, ci un şir nesfârşit, urcând în timp „până la nonexistenţă", până la origini. Imagine verosimilă a terorii comuniste în România, Un Sosie en cavale este în acelaşi timp un roman parabolic şi fantastic, valorizând toate mijloacele complexei proze scrise anterior de O. SCRIERI: Calul de duminica, Bucureşti, 1968; Ţestoasa portocalie, Bucureşti, 1969; Numele cu care strigi, Iaşi, 1970; Pietre la ţărm, Bucureşti, 1972; Competiţia, Bucureşti, 1974; Cerc de dragoste, Bucureşti, 1977; Un bărbat în rândul lumii, Bucureşti, 1980; Un Sosie en cavale, Paris, 1986; ed. (Perimetrul zero), Bucureşti, 1992; îa-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucureşti, 1991; ed. (Les Annees volees. Dans le goulag roumain âl6 ans), Paris, 1991; Le Pourvoyeur, Compiegne, 2000. Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, „Calul de duminică", GL, 1968, 14; Sânziana Pop, „Calul de duminică", LCF, 1968,17; Magda Ursache, „Ţestoasa portocalie", CRC, 1969, 28; Mircea Iorgulescu, „Numele cu care strigi", RL, 1970,48; Dana Dumitriu, „Pietre la ţărm", RL, 1973, 13; Mona Nicolau, „Pietre la ţărm", ST, 1973, 6; Nicolae Manolescu, Două romane, RL, 1975, 5; Voicu Bugariu, Publicistică şi literatură, LCF, 1975,12; Alex. Ştefănescu, Sub semnul autenticităţii, RL, 1977,49; Constantin Pricop, „Cerc de dragoste", CRC, 1978,12; Radu Enescu, Profesiune sau vocaţie?, F, 1978, 4; Nicolae Manolescu, Unde fugim de-acasă, RL, 1980,47; Ovid S. Crohmălniceanu, între parabolă şi descripţie realistă, RL, 1992,11; Tania Radu, Resemnarea calului troian, LAI, 1992,12; Monica Lovinescu, Alice în ţara sârmei ghimpate, „22", 1991, 21; Dicţ. scriit. rom., III, 545-547; Popa, Ist. lit, II, 886-887; Manolescu, Enciclopedia, 548-549. N. M. ORLEANU, Ada (21.XII.1915, Români, j. Vâlcea - 23.VII.1990, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Leliei (n. Orleanu) şi a lui Constantin Marinescu, inginer silvic. Urmează şcoala primară şi primele clase de liceu la Râmnicu Vâlcea, apoi la Constanţa, unde susţine bacalaureatul în 1933. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1938), este secretar de redacţie la „Revista 739 Dicţionarul general al literaturii române Orleanu scriitoarelor şi scriitorilor români" (1943-1944) şi din 1947 până în 1958 profesoară de istorie şi franceză în judeţele Argeş şi Hunedoara (la Călan). După 1958 se dedică în exclusivitate scrisului. A colaborat la „Fapta", „Dacia rediviva", „Vremea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Femeia şi căminul", „Dorul românesc", „Viaţa românească", „Luceafărul" ş.a. Debutează cu nuvela Revedere în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (1942) şi editorial, cu romanul pentru copii şi tineret Epace noaptea asta-n codru (1958). în perioada 1944—1947 frecventează cenaclul Sburătorul, iar în 1947 un comitet format din F. Aderca, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Camil Petrescu, Perpessicius, I. Negoiţescu îi acordă premiul Asociaţiei „E. Lovinescu" pentru nuvelă. Manuscrisul premiat, Caii dracului, nu va fi tipărit, în schimb, după aproape douăzeci de ani, câteva dintre nuvele se vor regăsi în volumul Boarii (1968). Publică, în continuare, romane inspirate din evenimente istorice, Cavalerul libertăţii (I-II, 1968), Atunci au tras toate clopotele (1970), Evadare în timp (1984), un altul bazat pe elemente ale propriei biografii, Bun rămas, crânguri de alun (1973) - terminat încă din 1946 —, şi cărţile pentru copii Urechea năzdrăvană (1973), însemnaţi cu stea înfrunte (1977), Doi ani de cutezanţă (1981). A tradus cărţi de Mary Webb şi George Meredith, iar în colaborare, altele de Marietta Şaghinian, Feodor Abramov, Jan Parandowski, Alexandros Papadia-mantis, Olga Scheinpflugovâ. A mai semnat Zoe Marinescu şi Ada Boicescu-Orleanu. In 1981 i s-a decernat un premiu al Uniunii Scriitorilor. Nuvela Boarii înfăţişează drumul spre masivul Parâng al unei cirezi mari mânate de bătrânul baci Aron Muntean şi de câţiva ciobani tineri. îndată după intrarea în defileu vremea se schimbă, ceaţa deasă, zăpada viscolită ca iarna, vântul care treptat ajunge la furia unui uragan pun în pericol întreaga cireadă. Boarii încearcă să împiedice răzleţirea cirezii sau prăbuşirea în prăpastie. După câteva ore stihiile încep să se liniştească, câteva vite sunt totuşi pierdute, iar bătrânul baci este aproape îngheţat. Ritmul alert al naraţiunii sugerează disperarea încleştării cu natura impasibilă în sălbăticia ei şi grandoarea rezistenţei umane. în altă nuvelă, Haitele, o ţărancă bătrână, Maria Corbiceanca, este surprinsă în coliba sa din mijlocul pădurii de o iarnă cumplită. Curând haite de lupi înfometaţi dau târcoale, apoi atacă coliba unde Corbiceanca se închisese cu cele câteva vite pe care nu apucase să le ducă în sat. în timp ce sătenii nu pot ajunge la ea din cauza troienelor, bătrâna se apără cu înverşunare, reuşind o lungă perioadă să facă faţă lupilor. Cărţile ulterioare vor demonstra atracţia scriitoarei pentru astfel de evenimente dramatice, ce fac ca existenţa să se consume sub semnul excepţionalului. Un asemenea moment este războiul, subiect care îi prilejuieşte romane frescă, de mare densitate şi tensiune, din care nu lipseşte notaţia psihologică. Plasat în vremea primei conflagraţii mondiale, romanul Atunci au tras toate clopotele începe în ziua de 15 august 1916, când se anunţă mobilizarea armatei şi declanşarea acţiunilor militare. Momentul surprinde familiile celor două personaje principale, Casandra şi Anton, reunite în casa acestora de la Români, serbând hramul mănăstirii Horez, aflată în vecinătatea satului. Războiul îi desparte pe cei doi soţi — Casandra rămâne cu copiii în sat, în vreme ce Anton, ofiţer în rezervă, se retrage cu unitatea sa în Moldova — şi se instalează cu duritate în viaţa fiecăruia. Casandra preia conducerea gospodăriei şi are de rezolvat cea mai grea problemă, asigurarea hranei, în situaţia în care cote tot mai mari de alimente trebuie predate ocupanţilor străini. Ajuns în Moldova, Anton State, inginer de profesie, nu participă direct la lupte, fiind repartizat la o şcoală de perfecţionare a ofiţerilor combatanţi. Cum sediul şcolii se află într-un centru de refacere şi reechipare a trupelor, el află din relatările camarazilor sosiţi de pe front de atrocităţile războiului, de dramaticele momente ale luptelor de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. în acelaşi timp este martor al dificultăţilor din spatele frontului: epidemia de tifos exantematic, lipsa de medicamente, hrana insuficientă, organizarea defectuoasă. Romanul se sfârşeşte odată cu încheierea armistiţiului şi a păcii provizorii din 1918. Acoperind întreaga perioadă a războiului, romanul angrenează o gamă largă de personaje din rândul combatanţilor şi al populaţiei civile, în special din mediul rural. Fără nici o descriere a luptelor propriu-zise, autoarea reuşeşte să oferă un tablou complet şi dramatic al situaţiei, surprinzând mutaţiile în conştiinţa individuală şi în psihologia colectivă, eroismul anonim al populaţiei civile. Tot un amplu roman de război, bine construit, este Evadare în timp, care aduce în centrul acţiunii Războiul pentru Independenţă. Din nou evenimentele determină un stil obiectiv, sobru, convingător în observaţiile de detaliu. Ca şi în romanul precedent, firescul vieţii obişnuite are tendinţa de a împinge existenţele mai departe, dar de data aceasta nu este accentuată adaptabilitatea umană, ci tocmai transformarea vieţii sub presiunea unui eveniment crucial. O. creează cu mână sigură scene de masă, „dovedind mai multă robusteţe masculină decât fineţe feminină" (Valeriu Cristea). Inspirate din primul război mondial sunt şi nuvelele din volumul Hoţii în templu (1986), titlu semnificativ pentru insinuarea tragicului şi a violenţei în existenţa individului. SCRIERI: E pace noaptea asta-n codru, Bucureşti, 1958; Boarii, Bucureşti, 1968; Cavalerul libertăţii, I-II, Bucureşti, 1968; Atunci au tras toate clopotele, Bucureşti, 1970; Bun rămas, crânguri de alun, Bucureşti, 1973; Urechea năzdrăvană, Bucureşti, 1973; însemnaţi cu stea în frunte, Bucureşti, 1977; Doi ani de cutezanţă, Bucureşti, 1981; Evadare în timp, Bucureşti, 1984; Lumea prietenilor, Bucureşti, 1985; Hoţii în templu, Bucureşti, 1986; Rotirea anotimpurilor, Bucureşti, 1987; De veghe la Dunăre şi mare, Bucureşti, 1987. Traduceri: Mary Webb, Sam, Bucureşti, 1942, Şapte pentru un secret, Bucureşti, 1944; George Meredith, Egoistul, Bucureşti, 1943; Marietta Şaghinian, Aventurile unei doamne din înalta societate, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Rodica Şiperco), Destin, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Rodica Şiperco); Alexandros Papadiamantis, Ucigaşa, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Lambros Petsinis); Feodor Abramov, Două ierni şi trei veri, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Rodica Şiperco), Căi întortochiate, Bucureşti, 1974, Drumuri şi răspântii, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Rodica Şiperco); Jan Parandowski, Cerul în flăcări, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Elena Timofte); Olga Scheinpflugovâ, Carantina, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Maria Ionescu-Nişcov). Orleanu Dicţionarul general al literaturii române 740 Repere bibliografice: Marian Popa, „Boarii", LCF, 1968, 20; Valeriu Cristea, „Boarii", GL, 1968, 22; Laurenţiu Ulici, „Atunci au tras toate clopotele", CNT, 1970, 23; Mircea Iorgulescu, „Atunci au tras toate clopotele", 0,1970,7; Marcel Comiş-Pop, „Atunci au tras toate clopotele", 0,1970, 7; Ioana Postelnicu, Destăinuiri, MS, 1974,1; Sorin Titel, Un roman istoric, RL, 1982,5; Sorin Titel, „Evadare în timp", RL, 1984,19; Ioan Holban, „Hoţii în templu", CRC, 1987,7; Grete Tartler, Clipa lovită, RL, 1987,20; Dicţ. scriit. rom., III, 547-549; Firan, Profiluri, II, 137-138. II.C. ORLEANU, George G. (1873, Focşani — 1911, Bruxelles), poet. O., care a fost magistrat, procuror şi judecător în Focşani şi Galaţi, a debutat în literatură în 1889, când, aflat la studii în străinătate (şi-a luat licenţa în drept în Franţa, dar a trăit câţiva ani la Bruxelles) trimitea, semnând Gheorghe de la Odobasca (familia Orleanu deţinea, în ţinutul Focşanilor, moşia Odobasca), încercări nuvelistice ziarului „Adevărul" şi versuri revistei „Contemporanul". Apoi, sporadic, poeziile sale au mai apărut în „Literatorul", „Floare-albastră", „Forţa morală", „Litere şi arte", „Generaţia nouă", „Paloda literară", „Spre ideal", „Sămănătorul", „Vieaţa nouă", „Convorbiri critice", „Dunărea de Jos", semnate uneori Orlandi sau G. Cinariu. Cele mai multe au fost strânse pentru un volum intitulat Din alte vremuri şi încredinţat spre tipărire lui Mihail Dragomirescu, dar manuscrisul s-a pierdut. O. a scris şi teatru: Pâinea păcatului (1905), parabolă în versuri, şi „poema scenică" Sărmanul Dionis (1909), adaptare după Mihai Eminescu (în colaborare cu Jean Bart şi Const. Calmuschi). Fragmente dintr-o dramă istorică închinată lui Ştefan cel Mare la comemorarea din 1904 a domnitorului, au apărut în „Calendarul Ligii Culturale" (1907). Altă dramă, Voichiţa, este publicată, tot fragmentar, de „Almanahul Ligii Culturale" pe 1909. „Cu învoirea autorului", a tradus împreună cu D. Nanu o piesă a lui Frangois Coppee, Pour la Couronne (Pentru sceptru, 1898). Tot împreună cu D. Nanu a tălmăcit tragedia lui Corneille, Cidul. Din 1909 este membru al Societăţii Scriitorilor Români. înainte de Mateiu I. Caragiale, imaginaţia lui O., romantic cernit, se închide într-o zonă a tainei şi a visului, în care se perindă avatarurile unui trecut aristocratic şi sumbru („E mult de-atunci; în vremuri luptat-am pentru cruce,/ Un templier cu fruntea scăldată în lumină"). Bun cunoscător al poeziei parnasiene şi simboliste, aflat sub ameninţarea unei necruţătoare boli, O. dă, în „estampele" în care îşi transformă poezia, peisaje interioare în felul celor din G. Rodenbach. Scenerie gotică, imagini heraldice, aluzii hermetice („Pe masă-n roase pagini «Cornelius Agripa»") intră în atmosfera de „legendă nordică", prin care sufletul înstrăinat, pândit de moarte îşi trăieşte „exilul nostalgic" („O albă lebădă sub lună şi-n urmă, iată, Lohengrin. / [...] Sunt mort deşi mă simt în viaţă. Trăiam odată-n vechiul burg !" — Anamnisis). Nici vetusteţea acestor fresce „desprinse din stemă parcă", nici chingile formei fixe (sonetul) nu întunecă înfiorarea, uneori muzicalizată simbolist, în faţa timpului („în umbră-Umbră — el stă viu" — Pendula veche de stejar), temă ce-i domină versurile. încă amintindu-i pe Heredia şi pe Al. Macedonski în hieratismul de blazon al versurilor, poetul este totuşi intere- sant prin eleganţa cu care îşi transcrie himerele. în teatru, adaptând Pâinea păcatului a provensalului Theodore Aubadel, ce-şi avea izvorul într-o superstiţie, şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis a lui Eminescu, O. reface aceeaşi scenerie în jurul unei taine ce înfioară: puterea blestemului în prima, „mistice sisteme", metempsihoză în a doua. Frazarea este curată, aici ca şi în traduceri, dar autorul este copleşit de model. SCRIERI: Pâinea păcatului, Bucureşti, 1905; Sărmanul Dionis (în colaborare cu Jean Bart şi Const. Calmuschi), Bucureşti, 1909. Traduceri: Frangois Coppee, Pentru sceptru, Bucureşti, 1898 (în colaborare cu D. Nanu). Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Gh. Orleanu, „Calendar literar şi artistic pe 1909 al revistei «Biblioteca românească enciclopedică Socec»", 168-169; Iorga, Oameni, I, 442-444; Emil Gârleanu, Privelişti din ţară, Bucureşti, 1915,67-70; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 154-155; Din poezia noastră parnasiană, îngr. N. Davidescu, Bucureşti, 1943,89-90; Ciopraga, Lit. rom., 360-361; Micu, început, 428-429; Antologia poeziei simboliste româneşti, îngr. şi pref. Lidia Bote, Bucureşti, 1972, 113-114; Climat poetic simbolist, îngr. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1987,125-126; Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988,249; Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni, 112-113; Rotaru, O ist., III, 461; Micu, Ist. lit., 193. S.C. ORNARU, Vintilă (pseudonim al lui Mihai Hristea Lomotescu; 14.11.1927, Foleşti, j. Vâlcea), poet, dramaturg şi prozator. Este fiul Elenei Lomotescu (n. Triculescu), telegrafistă, şi al lui Mihail Mihalache Lomotescu, moşier. A fost elev la liceele bucureştene „Gh. Lazăr" şi „Gh. Şincai", apoi a intrat la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, de unde va fi exclus în 1952. Debutează în „Contemporanul" (1947), cu poemul 14 000 000. A colaborat la „Contemporanul", „Tânărul muncitor", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Flacăra", „Literatorul", „Caietul cultural CGM", „Arici-Pogonici" ş.a. Sub pseudonimul Talion a semnat rubrica hipică a revistei „Săptămâna". Scrie scenariile pentru filmul Ciocolată cu alune şi — în colaborare cu Fănuş Neagu — pentru Lumină de iulie, Lişca, Punga cu libelule şi Sania albastră. în 1986 se stabileşte la Paris, iar zece ani mai târziu, prin naturalizare, devine Michel Lamotte. Susţinut de Ov. S. Crohmălniceanu şi remarcat în „Tânărul muncitor" în 1948, O. scrie versuri şi reportaje în spiritul vremii. După excluderea din Şcoala de Literatură vegetează. Compune piese istorice sau pentru copii adresate repertoriului teatrelor de amatori şi este ajutat de prieteni (Fănuş Neagu, Haralambie Zincă, Iuliu Raţiu, Harry Eliad ş.a.) ca să supravieţuiască. Cultivă poezia cu formă fixă — sonetul îndeosebi —, prin care cu ironie se adresează eternelor teme: viaţa, iubirea, moartea. Poezia lui O. este închisă în versuri uşoare, pitoreşti, montate ingenios şi cu mult umor. Sentimentul ratării şi al inutilităţii existenţei este pronunţat agreabil, fără preţiozităţi inutile: „De vreau pot să ajung şi-n Peru unde, / mi-a spus un bun prieten, e un plaur / cam cât Olanda-n care se ascunde/ un hipodrom cu armăsari de aur!/ La mine însumi nu pot eu pătrunde,/ mi-aţine calea un bizon centaur." SCRIERI: Academicianul, Bucureşti, 1963; Apostolii (în colaborare cu Fănuş Neagu), Bucureşti, 1966; Murgul lui Mantu, Timişoara, 1969; 741 Dicţionarul general al literaturii române Omea Mareşalii aerului Expediţia, Bucureşti, 1973; Umbra. Fulgerul, Bucureşti, 1975; Sonete, cu desene de Florin Pucă, Bucureşti, 1979; Cursa cu obstacole, Bucureşti, 1980; Poeme, Bucureşti, 1998; Mahalaua colosală, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Radu Anton Roman, „Sonete", LCF, 1979,42; Eugen Dorcescu, „Sonete", 0,1980,11; Nicolae Iliescu, Viaţa la sticla cu dop de singurătate, CC, 1998,8; Lucian Chişu, „Poeme", L, 1998,15-20; Popa, Ist. lit., II, 467. ' N.l. ORNEA, Z. (27.VIII.1930, Frumuşica, j. Botoşani - 15.XI.2001, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Cheilei (n. Mendelovici) şi al lui Marcu Orenstein, negustor. Face şcoala primară în comuna natală şi liceul la Botoşani (1941-1949), unde după absolvire lucrează ca funcţionar. între 1951 şi 1955 urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în 1973 obţine titlul de doctor în filosofie. Din 1955 până în 1959 este redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi funcţionar la Centrul de Librării şi Difuzarea Cărţii (1959-1962), după care, până în 1966, lucrează ca bibliotecar la Institutul de Ştiinţe Economice. Revine în sistemul editorial ca redactor la Editura Meridiane (1966-1969), iar din 1969 la Editura Minerva, al cărei director devine în 1991. Din anul următor ocupă aceeaşi funcţie şi la Fundaţia Culturală Română. A fost, de asemenea, de la înfiinţare, director al Editurii Hasefer. Debutează în publicistică în 1956, iar după zece ani îi apare monografia Junimismul Contribuţii la studierea curentului. A îngrijit ediţii din opera lui A.D. Xenopol, G. Panu, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu şi Radu Rosetti. Se remarcă printr-o stăruitoare activitate de cronicar şi comentator literar, specializat în probleme de editare, precum şi de istorie politică sau culturală. Volumele publicate de O. la începutul activităţii sale, A. D. Xenopol Concepţia socială şi filosofică (1965, în colaborare cu N. Gogoneaţă), Junimismul.., Falansterul de la Scăieni (1966, în colaborare cu I. Cojocaru), Trei esteticieni (M. Dragomirescu, H. Sanielevici, P.P. Negulescu) (1968), îi fixează o incontestabilă vocaţie de istoric literar interesat cu precădere de configurarea şi evoluţia marilor mişcări de idei aflate la confluenţa dintre estetic, politic şi ideologic. Perspectiva dominantă este cea sociologică, autorul arătându-se atras în principal de determinismul istoric al curentelor şi de felul în care acestea antrenează personalităţile creatoare şi opera lor. Prima carte personală, deşi în intenţie o tentativă de reconsiderare pozitivă a junimismului, a fost întâmpinată cu obiecţii, fiind socotită destul de restrictivă, ceea ce avea să îl determine să revină asupra ei în 1975. Exceptând studiul Trei esteticieni..., care îi readuce în actualitate pe Mihail Dragomirescu, H. Sanielevici şi Petre P. Negulescu, toate celelalte exegeze care au urmat debutului sunt consacrate unor curente culturale sau sociale importante^ examinate într-o succesiune cronologică, nu însă şi ideologică, a junimismului: Ţărănismul (1969), Sămănătorismul (1970) şi Poporanismul (1972), completate în 1977 prin Curentul cultural de la „Contemporanul". Ele dezvăluie nu numai un proiect ambiţios şi sistematic, dar consacră şi o metodă. Autorul reconstituie ambianţa unor epoci complicate, intrând în culisele şi dedesubturile evenimentelor şi ale relaţiilor umane, înfăţişând cu o bună stăpânire a materiei mişcarea publicistică şi motivaţiile ei ideologice şi sociopolitice şi punând, de regulă, accentul pe interferenţa adeseori inextricabilă a fenomenelor istorice şi culturale. Om de bibliotecă, scotocitor de documente şi de publicaţii îngălbenite de vreme, O. este prin excelenţă un spirit obiectiv şi explicativ, doritor de a restabili adevărul în complexitatea lui relaţională, cu alte cuvinte, de a legitima anumite procese istorice prin cauzalitatea lor sau cel puţin prin circumstanţele în care s-au desfăşurat. Aceeaşi modalitate de abordare a temei se regăseşte atât în Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (1980), cât şi în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (1995), unde, ca şi în lucrările precedente, după recompunerea cadrului general, se conturează precis panorama evoluţiei literaturii în aceste perioade, cu evidenţierea conexiunilor dintre creaţiile individuale şi orientările ideologice integratoare. Metoda subliniază aproape inevitabil operaţia de explicare şi de contextualizare, lăsând în plan secund analiza critică, de unde şi o seamă de reproşuri formulate la adresa ei. Dar O. este în principal un istoric al ideilor, apoi unul propriu-zis literar şi numai în ultimă instanţă, în limitele strict necesare, un critic al valorilor estetice. în viziunea lui, acestea din urmă nu pot fi înţelese în afara condiţiilor în care se produc şi se dezvoltă. Chiar dacă exegetul nu pătrunde mai adânc în analiza acestei subtile interferenţe, el oferă toate elementele pe care se întemeiază, şi din acest punct de vedere meritul său rămâne considerabil, iar imputările îşi pierd obiectul. în cazul celor trei biografii, închinate lui C. Dobrogeanu-Gherea (1982), Titu Maiorescu (I-II, 1986-1987) şi C. Stere (I-II, 1989-1991), cel mai interesant aspect de remarcat este, pe lângă binecunoscuta calitate a unei documentaţii exhaustive şi a puterii de a o Ornea Dicţionarul general al literaturii române 742. domina prin sistematizare şi sinteză, veritabila aptitudine de ordin pur literar a evocării unei personalităţi, atent urmărită în succesiunea experienţelor trăite şi intuită în mecanismele secrete ale vieţii interioare. Atenţia autorului merge în primul rând către mobilurile acţiunilor, lămurindu-le până acolo unde este posibil, şi construind astfel, de fiecare dată, un destin. Plăcerea narativă, uneori chiar anecdotică a lui O. se manifestase şi în paginile anterioare, de relatare istorică mai generală, privind mai cu seamă avatarurile vieţii politice româneşti, dar în biografii această înclinaţie îşi valorifică toate resursele şi virtuţile specifice. Profilul personalităţilor nu e însă decât un drum spre operă şi într-un singur caz, al lui Gherea, el a şi fost parcurs. Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea (1983), carte care vine în completarea biografiei, ar putea stârni unele obiecţii privitoare la un străveziu, dar relativ partizanat al exegetului. Dar studiul nu este mai puţin o investigaţie temeinică asupra unei mari contribuţii intelectuale, inseparabilă de fundamentele culturii româneşti moderne. Şi totuşi, 0. a manifestat cel puţin la fel de concludent şi o adevărată pasiune pentru actualitate, concretizată în prestaţia de ordin foile-tonistic. Articolele, cronicile, comentariile şi studiile sale au rezultat fie din pregătirea principalelor monografii, fie din supraabundenţa substanţei acestora, înfăţişându-se ca nuanţări sau completări, câteodată chiar ca repetări ale sintezelor pe care se fundamentează. Mai multe cărţi ilustrează această componentă a demersurilor sale, începând cu Studii şi cercetări (1972), continuând cu volumele Comentarii (1981), Actualitatea clasicilor (1985), Atitudini (1988), înţelesuri (1994), Fizionomii (1997), Medalioane (1997). Oricât de variată este aria tematică, dominantele şi — s-ar zice — chiar obsesiile învederate rămân în linii mari aceleaşi, şi anume viaţa culturală şi politică românească, disputele din interiorul ei, marile curente ideologice şi influenţele lor multiple asupra evoluţiei literare, fascinaţia marilor personalităţi (ca şi a altor „personaje"), pe fundalul epocilor pe care le-au traversat. Un interes aparte, legat de aceeaşi vocaţie a adevărului istoric şi a solidităţii construcţiei intelectuale, este şi cel îndreptat spre editarea textelor clasice. Lucrând el însuşi o viaţă în domeniu, a fost un susţinător al întreprinderilor editoriale de anvergură, în care a văzut o operă culturală de incomparabilă însemnătate. Z. Ornea a înfruntat cu un anumit curaj riscul major, acela care transforma rapid orice analiză a curentelor de idei în dogmatismul marxist de rigoare. în loc să ocolească monstrul, i-a făcut faţă. Şi-a propus să-l biruie la el acasă. Şi a reuşit. Dacă nu de la primele studii [...], în orice caz mai târziu, când calitatea şi recea precizie a interpretării lor au făcut cu neputinţă obiecţiile obişnuite ale cerberilor de la cenzură [...] Z. Ornea a fost un mare muncitor, temeinic, informat (Biblioteca Academiei o cunoştea ca pe propria casă), modest, discret, fidel în principii şi în relaţii, un om pe care ştiai că poţi conta până la capătul pământului. Nicolae Manolescu SCRIERI: A.D. Xenopol. Concepţia socială şi filosofică (în colaborare cu N. Gogoneaţă), Bucureşti, 1965; Junimismul Contribuţii la studierea curentului, Bucureşti, 1966; Falansterul de la Scăieni (în colaborare cu I. Cojocaru), Bucureşti, 1966; Trei esteticieni (M. Dragomirescu, H. Sanielevici, P.P. Negulescu), Bucureşti, 1968; Ţărănismul, Bucureşti, 1969; Sămănătorismul, Bucureşti, 1970; Poporanismul, Bucureşti, 1972; Studii şi cercetări, Bucureşti, 1972; Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975; Confluenţe, Bucureşti, 1976; Curentul cultural de la „Contemporanul", Bucureşti, 1977; Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980; Comentarii, Bucureşti, 1981; Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, 1982; Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, 1983; Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985; Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, 1986-1987; Interpretări, Bucureşti, 1988; Atitudini, Bucureşti, 1988; Viaţa lui C. Stere, I-II, Bucureşti, 1989-1991; înţelesuri, Bucureşti, 1994; Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995; Fizionomii, Bucureşti, 1997; Medalioane, Iaşi, 1997; Portrete, Bucureşti, 1999; Glose despre altădată, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1999; Polifonii, Iaşi, 2001. Ediţii: H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, introd. edit., Bucureşti, 1968; Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, introd. edit., Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Gh. Stroia); George Panu, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1971; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, pref. edit., Bucureşti, 1972, T. Maiorescu şi contemporanii lui, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Maria Simionescu); C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1976; T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Filofteia Mihai şi Rodica Bichiş); C. Stere, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1979; P.P. Negulescu, Geneza formelor culturii, pref. edit., Bucureşti, 1984. Repere bibliografice: Dan Mănucă, „Trei esteticieni...", IL, 1968, 9; Tomuş, Carnet, 98-110; Piru, Varia, II, 202-203; Georgescu, Printre cărţi, 39-43; Ciobanu, Critica, 232-236; Martin, Metonimii, 371-375; Ungheanu, Arhipelag, 402-404; Dan Mănucă, „Curentul cultural de la «Contemporanul»", CL, 1977, 10; Anghelescu, Creaţie, 337-344; Dimisianu, Opinii, 309-313; Georgescu, Volume, 114-118; Mihăilescu, Conceptul, II, 184-186; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 329-332; Iorgulescu, Critică, 205-209; Martin, Paranteze, 154-160; Iorgulescu, Ceara, 58-61; Regman, Noi explorări, 123-135; Adam, Planetariu, 205-210; Iorgulescu, Prezent, 279-287; Dan Mănucă, „Viaţa lui Titu Maiorescu", ATN, 1987,4; Dimisianu, Subiecte, 217-224; Florin Faifer, Cazul Stere, CRC, 1990,9; Cornel Ungureanu, Destinul politic, 0,1990, 6; Nicolae Mecu, Marele singuratic, VR, 1990,6; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992,151-155; Alex. Ştefănescu, A doua viaţă a lui C. Stere, RL, 1992,24; Al. Săndulescu, Actualitatea lui C. Stere, RL, 1992, 34; George Munteanu, Eminescianism şi politicianism, RL, 1993, 46; Grigurcu, Peisaj, 1,177-202; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 328-333; Elena Beram, „înţelesuri", JL, 1994,29-32; Ioan Buduca, Contradicţiile naţionalismului românesc, LCF, 1995, 19; Mircea Popa, Fenomenul legionar, TR, 1995,26-27; Traian Vedinaş, Anii '30 în contextul ideologiilor adverse, TR, 1995, 26-27; Adrian Marino, O carte dificilă şi foarte utilă, APT, 1996, 1-2; Micu, Scurtă ist., IV, 171-172; Dicţ. esenţial, 592-594; Dimisianu, Lumea, 81-86; Nicolae Manolescu, In memoriam, RL, 2001, 47; Gabriel Dimisianu, Dăruit muncii sale, RL, 2001,47; Livius Ciocârlie, Un cărturar de neînlocuit, RL, 2001,47; Alex. Ştefănescu, Avea încă multe de spus, RL, 2001,47; Barbu Cioculescu, Magistratura probelor, RL, 2001, 47; Constantin Ţoiu, Milionul lui Zigu, RL, 2001,47; Pavel Şuşară, Cu aceeaşi discreţie, RL, 2001,47; Cristian Teodorescu, Marea bibliotecă a lui Zigu, RL, 2001,47; Ştefan Aug. Doinaş, Plecarea cărturarului, „Dilema", 2001, 457; Manolescu, Lista, III, 210-214; Zigu Ornea - permanenţa cărturarului, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2002. F. M. 743 Dicţionarul general al literaturii române Otescu ORPHEUS, revistă apărută la Bucureşti, o dată la două luni, între decembrie 1924 şi decembrie 1928, sub egida Societăţii Amicii Culturii Clasice. întemeiată pe convingerea că dezvoltarea spirituală a popoarelor modeme a fost favorizată de contactul cu Antichitatea, publicaţia — din al cărei comitet de redacţie fac parte G. Alexandrescu, D. Evolceanu, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, I. Ştefănescu şi Iuliu Valaori — are ca scop să stimuleze interesul marelui public pentru cunoaşterea lumii clasice, spre a înlesni „înălţarea tineretului" şi „întărirea neamului". 0. se remarcă mai degrabă prin diversitate decât printr-un program teoretic limpede formulat. Cuprinde articole din domenii variate ale studiilor clasice: lingvistică (Iorgu Iordan, D. Evolceanu), filosofie (Cezar Papacostea), arheologie (Vasile Pârvan, Petre Drăgoescu), istoria religiei (T. Sauciuc-Săveanu), sociologie (A. Marinescu), economie (G. Pamfil). în ce priveşte studiul literaturii, sunt publicate atât sinteze, cum e cea a lui Dimitrie Marmeliuc despre originea tragediei eline sau a lui G. Popa-Lisseanu despre alexandrinismul latin, cât şi analize ale operei unui autor clasic, cum sunt articolele consacrate lui Plaut de E. Constantinescu, lui Anacreon şi Catul de Iuliu Valaori, lui Seneca de Paul I. Papadopol, lui Tacit de D.M. Pippidi şi M. Mihăilescu. Articole care pun în legătură literatura română şi cea clasică semnează Cezar Papacostea („Convorbiri literare" şi clasicismul), Gh. Guţu (Asachi şi traducerile din latineşte), Paul I. Papadopol (Heliade şi clasicismul). Traducerile ocupă un loc important. Cezar Papacostea îi transpune în româneşte pe Homer şi Platon, Teofil Simenschy pe Musaeus, Teodor A. Naum pe Teocrit, Catul şi Horaţiu, E. Constantinescu pe Plaut, D. Murăraşu şi Gh. Nedioglu pe Lucreţiu, N.I. Herescu şi C. Niculescu pe Horaţiu, Gh. Guţu şi Şt. Bezdechi pe Ovidiu. în prelungirea preocupărilor didactice ale colaboratorilor, prezente şi în contribuţii privitoare la studiul limbilor clasice în România (semnate de Paul I. Papadopol şi Dimitrie Marmeliuc), O. oferă o rubrică specială cu texte clasice propuse spre traducere în şcoală. Dacă recenziile care semnalează ultimele apariţii editoriale în domeniu susţin ţinuta ştiinţifică a revistei, o coloratură mai puţin sobră au paginile distractive şi anecdotice semnate de G. Popa-Lisseanu. O. şi revista „Favonius" îşi încetează simultan apariţia, pentru a lăsa locul unei noi publicaţii de specialitate, „Revista clasică". A.C. OSADCENCO, Ion (4.XII.1927, Cahul - 17.XI.1994, Chişinău), istoric literar. Este fiul Măriei şi al lui Efim Osadcenco. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1951). A fost profesor la Catedra de literatură română a aceleiaşi Universităţi (1962 şi 1967) şi decan. Doctor în filologie în 1988,0, a publicat studii despre C. Negruzzi şi a îngrijit câteva ediţii din opera scriitorului, apărute la Chişinău în limbile română şi rusă. în studiul Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene în secolul XIX (1977), el relevă aportul lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Donici, Alexandru Hâjdeu, Boleslav Hâjdeu, B. P. Hasdeu şi Mihai Eminescu la intensificarea relaţiilor literare şi culturale româno-ruse şi româno-ucrainene. Lucrările lui O. conţin deseori materiale valoroase sub raport documentar, preluate din publicaţii vechi, puţin accesibile. SCRIERI: Constantin Negruzzi. Viaţa şi opera, Chişinău, 1969; Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti (în colaborare), Chişinău, 1971; De la cronografie la literatura modernă (în colaborare), Chişinău, 1974; Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene în secolul XIX, Chişinău, 1977; Eu doina cânt... Omagiu lui Vasile Alecsandri, Chişinău, 1978; Costache Negruzzi, Chişinău, 1981. Repere bibliografice: Vasile Ciocanu, Prestigiul cercetării, „Nistru", 1978,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 2 74. V. C. OTESCU, Ioan (9.IX.1859, Buzău — 1932, Bucureşti), folclorist. După absolvirea ciclului secundar la Buzău, O. face studii universitare de matematică la Bucureşti, luându-şi licenţa în 1887. A fost profesor la Galaţi (1881-1885) şi la Bucureşti (din 1887). Este autorul mai multor manuale de matematică pentru liceu şi al unui Curs de cosmografie (1909), care se adresează elevilor de clasa a VUI-a liceală. înainte să apară în colecţia „Din viaţa poporului român" a Academiei Române, lucrarea lui Tudor Pamfile Cerul şi podoabele lui (1915), subiectul a fost abordat, în aceeaşi colecţie, de matematicianul O. în studiul Credinţele ţăranului român Oţelea Dicţionarul general al literaturii române 744 despre cer şi stele (1907). Recunoscând că atacă un domeniu „care nu se atinge decât printr-un mic clin cu al specialităţii" sale, el explică abordarea acestui subiect prin faptul că i-a ascultat pe ţărani, tatăl său având moşii în Ilfov, Vlaşca şi Buzău. Informaţiilor directe le alătură răspunsurile la un chestionar propriu, primite de la învăţători din Mehedinţi, Muscel, Dâmboviţa, Buzău, Râmnicu Sărat, Brăila, Putna, Bacău, Botoşani, Vâlcea, Olt, Ialomiţa, Neamţ, Dorohoi, Prahova. Pentru cele două Urse, Dragon, Hercule, Lira, Lebăda sau Crucea, Delfinul, Vulturul, Cefeu, Perseu, Cassiope, Andromeda, Pegas ş.a., dă denumirile populare şi sumare informaţii despre credinţele vechilor greci şi romani asupra corpurilor cereşti şi reproduce scurte legende. Observând că poporul cunoaşte treizeci şi nouă de constelaţii, argumentează că faptul se explică prin originea romană a românilor, creştinismul neştergând „cu totul în gândul românului toate vechile credinţe şi legende în legătură cu acele credinţe ale romanului păgân". Credinţele pe care le studiază le socoteşte utile pentru istoricul credinţelor populare, ele fiind „date categorice" ale „cărţii de aur a originii noastre". SCRIERI: Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Bucureşti, 1907; ed. îngr. şi pref. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Ion Bianu, „Credinţele ţăranului român despre cer şi stele", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1907; G. P. [Giorge Pascu], „Credinţele ţăranului român despre cerşi stele", VR, 1908, 4; Constantin Ottescu, Profesorul Ion Otescu, „Gazeta matematică", 1968,9; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 132. I.D. OŢELEA, Nicolae (a doua jumătate a sec. XVIII), fabulist. Apărut în 1784, la Beci (Viena), dar descoperit abia în 1976, opusculul lui O., Alese fabule, devansează cu trei decenii cartea de fabule tălmăcite şi prelucrate de Dimitrie Ţichindeal după Dositei Obradovici. Bănăţeanul, „practicant crăieştilor de cămară venituri" din Deta, este, aşadar, primul fabulist român. Deşi informaţii biografice lipsesc, se poate presupune că era un om citit, ştiutor de limbi străine şi umblat, poate chiar la studii, prin străinătate. Cele aproape nouăzeci de texte sunt fie selectate din diferite surse (greceşti sau apusene), fie că, mai probabil, reproduc întocmai un model, posibil german, în orice caz o culegere contemporană încă neidentificată. Important este că ele sunt „înturnate" în româneşte („în rumânie") într-o vreme în care asemenea iniţiative erau, la noi, cu totul răzleţe. Receptiv la tendinţele iluministe ale epocii, O. nu se mărgineşte la fabuliştii din vechime (Esop, Fedru, Avian ş.a.) sau la istorioare mitologice, ci include şi o seamă de parabole de rezonanţă şi cu tâlcuri strict contemporane. Strădania lui nu a fost numai una de tălmăcire literală. Căci, precizează el, „la fieştecare fabulă din jos o învăţătură scurtă am adăugat". Ar fi vorba deci şi de o încercare de adaptare a acestor fabule. SCRIERI: Alese fabule, Beci [Viena], 1784; ed. îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1985. Repere bibliografice: Mircea Popa, O carte veche necunoscută, ST, 1976, 6; Dicţ. lit. 1900, 654; Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980, 75-86. F.F. OŢOIU, Adrian (30.IV.1958, Râmnicu Sărat), poet, prozator şi eseist. Este fiul Adrianei-Maria Oţoiu, dispecer de spaţiu aerian, şi al lui Simion Oţoiu, pilot de aviaţie. Urmează Liceul de Artă din Baia Mare (1973-1977) şi Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din acelaşi oraş, secţia română-engleză (1977-1981). Predă în învăţământul gimnazial din Oradea (1981-1987) şi Baia Mare (1987-1992). După 1989 beneficiază de câteva burse de specializare în străinătate. Din 1992 este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare, unde ţine cursuri de literatură engleză şi americană şi de teorie literară. Din 2001 este doctor în filologie. Debutează cu poezie în „Steaua" (1979), iar editorial, cu romanul Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita (1996; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Colaborează la „Luceafărul", „Steaua", „Tribuna", „Apostrof", „România literară", „Observator cultural", „Tomis", „Calende" ş.a. Este membru al unor asociaţii internaţionale de anglistică. în perioada 1979-1985 a mai semnat şi Adrian Sehelbe. Optzecist întârziat, „recuperat" ca prozator doar în deceniul următor, O. este totodată un aplicat analist al propriei generaţii. Astfel, cele două volume ale studiului Proza generaţiei '80. Strategii transgresive (2000-2003) constituie o cercetare nuanţată a prozei româneşti din intervalul 1980-1995. Utilizând metodele puse la dispoziţie de naratologie şi de teoria textului, autorul face numeroase observaţii pertinente cu privire la rolul obiectelor, al personajelor şi al stărilor liminale, 745 Dicţionarul general al literaturii române Ovidiu la metalepsă, reciclarea postmodemă a unor specii desuete sau a unor formule paraliterare (în primul volum, Trafic de frontieră) şi la „metaficţiunea istoriografică", principiul enciclopedic, absorbţia textelor nonliterare în discursul narativ, pastişă, polifonie şi transgresările de perspectivă narativă (în al doilea volum, Ochiul bifurcat; limba saşie). Rezistă din această întreprindere mai ales paginile de analiză (unele configurând minuţioase studii de caz) şi de cartografiere a macro-structurilor epice. Dar, suspendând raportarea la contextul istorico-literar, O. ratează în mare măsură şansa de a da prima sinteză de anvergură asupra prozei optzeciste. Justă în esenţă, ideea de a circumscrie proza generaţiei sale cu ajutorul conceptelor liminalitate şi transgresiune este în acelaşi timp insuficientă pentru a identifica specificul paradigmei, de vreme ce contururile formulei se pierd în tabloul general al postmodernismului. Dar numele lui O. se asociază mai ales romanului Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita, care a cunoscut o receptare critică entuziastă. Ca şi Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, Coaja lucrurilor... este o veritabilă bibliotecă a postmodernismului literar, în care transpar toate trucurile curentului: de la babilonia naraţiei la pitorescul scientist, de la livrescul debordant la experimentul lingvistic, de la deconstrucţia toposurilor epice la resemantizarea locurilor comune sau de la omniprezentul kitsch la revrăjirea lumii. Spre deosebire de Cărtărescu, O. mizează mai puţin pe arsenalul mitico-simbolic, cât pe resursele textualismului şi pe virtualităţile satiriconului. Cu o structură polifonică şi mozaicată, Coaja lucrurilor... prezintă, într-o manieră joyceană, o zi din viaţa arhitectului Ştefan Gliga, folosită ca pretext epic pentru revivificarea unor forme literare aparent clasate, dar şi pentru şarjarea situaţiei din România de la finele regimului comunist. Pornindu-se de la o formulă a autorului (cannonball world processor), romanul a fost perceput ca o maşinărie sofisticată de prelucrare a informaţiei textuale din labirintul literaturii. La fel de adevărată e şi cealaltă analogie pe care o foloseşte O. în prefaţa la ediţia a doua: „Coaja lucrurilor a fost un fel de gaură neagră. [...] A absorbit cam tot ce a întâlnit în cale: ocultism, etimologie, hidrodinamică, speologie, arhitectură, oenologie, aerofotogrametrie, istoria elenismului, chimia pigmenţilor, mecanica motoarelor, botanică ruderală, jurisprudenţă, teoria conspiraţiilor, arta vitrinierilor, tarotul divinatoriu, meşteşugul sculpturii în scârţ". Cadrul epic se schimbă în două volume de povestiri cu un subtitlu comun: Carte de calculatoare pentru spirite literatoare, şi anume în Chei fierbinţi pentru ferestre moi (1998) şi în Stângăcii şi enormităţi (1999), atenţia prozatorului deplasându-se acum asupra realităţilor postdecembriste. Nu însă şi maniera narativă, bazată pe aceeaşi reciclare postmodemă a convenţiilor narative şi legitimată tot de un pretext ciberneutic: în localitatea Straja, o triadă de afacerişti veroşi deschid o firmă de computere, iar naraţiunile se ordonează după un algoritm al comenzilor virtuale. în rest, povestirile figurează un hinterland provincial în care distopicul se insinuează progresiv într-o atmosferă cehoviană. De pildă, în Preview/Pre-viziune, lui Lori i se descoperă în clasa a şasea o miopie gravă, şi băiatul e nevoit să poarte ochelari. Nu faptul în sine e spectaculos, ci consecinţa lui: ochelarii îl împiedică pe Lori să-şi mai exercite harul divinatoriu de care dispunea, iar întreaga sa existenţă se va desfăşura ca o alternanţă de view (cu ochelari) şi preview (fără ochelari). De altfel, specificul acestor proze îl constituie tocmai fractura epică prin care un eveniment neprevăzut orientează desfăşurarea textului către un sens centrifug. SCRIERI: Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita, Bucureşti, 1996; Chei fierbinţi pentru ferestre moi (Carte de calculatoare pentru spirite literatoare), Piteşti, 1998; Stângăcii şi enormităţi (Carte de calculatoare pentru spirite literatoare), Piteşti, 1999; Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, voi. I: Trafic de frontieră, Piteşti, 2000, voi. II: Ochiul bifurcat, limba saşie, Piteşti, 2003; Under Eastem Eyes. Cross-Cultural Refractions, Timişoara, 2003. Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, Debut strălucit, RL, 1996,13; Dan Silviu Boerescu, Imprimanta divină apocrifă sau Carna(j)valul (t)existenţei, L, 1996,14; Diana Adamek, în arcanele majore, TR, 1996,30; Daniel Cristea-Enache, Arca lui Oţoiu, CC, 1996,8-9; Claudiu Groza, Miezul de sub coajă, APF, 1997,5; Ruxandra Cesereanu, „Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita", ECH, 1997, 10; Glodeanu, Dimensiuni, 230-233; Cornel Moraru, Un roman „mediatic", VTRA, 1999,11; Paul Cernat, Ficţiune digitală, distopie sinistrală, OC, 2000,8; Sorescu, Lumea, 158-160; Cornel Ungureanu, Adrian Oţoiu - un adevărat Cărtărescu al prozatorilor, O,2001,7; Paul Cemat, Avantajele frontierei, OC, 2001,67; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 247-249; Sanda Cordoş, Ţară de mâna a doua, ALA, 2003,693; Dicţ. analitic, IV, 480-482. A. Tr. OVIDIU, revistă apărută la Constanţa, bilunar, între 15 septembrie 1898 şi 1 februarie 1900, seria a doua între 1 martie 1902 şi septembrie 1906, seria a treia între 15 mai şi 1 iulie 1910. Director: Petru Vulcan. în Cuvântul de acasă - titlu ce amintea Vorba de acasă, articolul-program din primul număr al revistei „Vatra", semnat de I. Slavici, I. L. Caragiale şi G. Coşbuc — directorul îşi declară intenţia de a face din O. publicaţie tribună de „înălţare a artelor şi literaturii", alături de comerţ şi industrie, o publicaţie care să cultive dragostea de ţară în rândul intelectualilor, profesori şi învăţători din mediul urban şi rural al ţinuturilor Dobrogei, scrisă în amintirea marelui poet latin exilat la Tomis şi contribuind astfel la „înălţarea edificiului culturii naţionale". Revista se deschide cu un documentat studiu al lui Gr. Tocilescu, Monumentul de la Adam-Klisi. Primul număr conţine textul unei cuvântări a lui Petru Vulcan, Viaţa, operele şi exilul poetului Ovidiu, ţinută la inaugurarea Bibliotecii Universale a Cercului Cultural „Ovidiu" din Constanţa. în numărul 4/1898 apare scrisoarea trimisă de I. L. Caragiale aceluiaşi cerc. P. Vulcan rezumă conţinutul conferinţei susţinute de Caragiale în octombrie 1898 la Constanţa, precum şi al unei conferinţe a lui N. Iorga. în revistă apar mici medalioane, unele semnate de director: Theodor Şerbănescu, Traian Demetrescu, M. Strajan. Sunt prezenţi cu versuri P. Vulcan, D. Nanu, Nuşi Tulliu, Panait Cerna, cărora li se alătură în anii 1902-1906 G.T. Niculescu-Varone, Florian N. Becescu, Carol Scrob, I. N. Roman şi N. Rădulescu-Niger. Articole diverse aparţin în special directorului publicaţiei. Numărul 3/1906 este dedicat regelui Carol I în amintirea celui de-al patruzecilea an al domniei sale. Fără menţionarea traducătorului, apare poezia Dumnezeu de Victor Hugo, republicare după „Românul literar", cu menţiunea, inadecvată, „poezie inedită". Pe coperta multor numere este reprodusă fotografia statuii lui Ovidiu din Constanţa. I. H.