Coperta: Mircia DUMITRESCU
Tehnoredactare computerizată: Liliana KIPPER, Diana TATU, Mihaela TUDOR
ISBN 973-637-070-4 973-637-087-9
" 32./s!6
Academia Română
ICTIONARUL
GENERAL AL LITERATURII OMANE
Bucureşti
Editura Univers Enciclopedic
r
COORDONATOR GENERAL:
Eugen SIMION
COORDONARE ŞI REVIZIE:
Magdalena BEDROSIAN, Mihai CIMPOI, Iordan DATCU, Gabriela DRĂGOI,
Victor DURNEA, Florin FAIFER, Laurenţiu HANGANU, Dan MĂNUCĂ, Gabriela OMĂT,
Rodica PÂNDELE, Remus ZĂSTROIU
AUTORI:
Carmen ANDRAŞ, Şerban AXINTE, Leon BACONSKY, Delia BADEA,
Cristina Martha BALINTE, Nicolae BÂRNA, Cristina BÂRSAN, Olimpia BERCA,
Liviu P. BERCEA, Nicolae BILEŢCHI, Doina BOGDAN-DASCĂLU, Nicoleta BORCEA, Grigore BOSTAN, Grigore BOTEZ ATU, Carmen BRĂGARU, Alexandru BURLACU,
Doru BURLACU, Constanta BUZATU, Hristu CÂNDROVEANU, Vlad CHIRIAC,
Mihai CIMPOI, Ion CIOCANU, Vasile CIOCANU, Alexandra CIOCÂRLIE, Ileana CIOCÂRLIE, Constantin CIOPRAGA, Lucia CIREŞ, Ion H. CIUBOTARU, Liliana COROBCA, Petruş COSTE A, Stănuţa CREŢU, Daniel CRISTEA-ENACHE, Constantin CUBLEŞAN, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Cristina DEUTSCH, Daniel DIMITRIU, Mihail DOLGAN, Magda DRAGU, Gabriela DRĂGOI, Sebastian DRĂGULĂNESCU, Livia DUMITRU, Raluca DUNĂ,
Victor DURNEA, Marcel DUŢĂ, Florin FAIFER, Mira FETICU, Virgiliu FLOREA,
Nicolae FLORESCU, Maria FOARŢĂ, Ovidiu GHIDIRMIC, Anca GOŢIA, Dorina GRĂSOIU, Victor V. GRECU, Andrei GRIGOR, Dan GRIGORESCU, Laurenţiu HANGANU, Ion HANGIU, Constantin HÂRLAV, Sorina IANOVICI-JECZA, Ofelia ICHIM, Stancu ILIN, Mihai IOVĂNEL, Ion ISTRATE, Silvia MARIN, Dana MARINESCU, Dan Horia MAZILU, Dan MĂNUCĂ, Nicolae MECU, Mihaela MICHAILOV, Dumitru MICU, Ileana MIHĂILĂ,
Valentin F. MIHĂESCU, Dan C. MIHĂILESCU, Florin MIHĂILESCU, Andrei MILCA,
Ioan MILEA, Emil MOANGĂ, Tudor NEDELCEA, Andrei NESTORESCU, OLOSZ Kâtalin, Eugen ONU, Ion OPRIŞAN, Constantin PAIU, Sava PÂNZARU, Petru POANTĂ, Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU, Mircea POPA, Tania RADU, Dorina N. RUSU, Nicoleta SĂLCUDEANU, Alexandru SĂNDULESCU, Eugen SIMION, Algeria SIMOTA, Oana SOARE, Roxana SORESCU, Monica SPIRIDON, Valeriu P. STANCU, Mihaela ŞCHIOPU, Rodica ŞUIU, Constantin TEODOROVICI, Marian VASILE, Teodor VÂRGOLICI, Cătălina VELCULESCU, Stan VELEA, Amalia VOICU, Leon VOLOVICI, Smaranda VULTUR, Magda WĂCHTER, Joachim WITTSTOCK, Remus ZĂSTROIU
NOTĂ
TDicţionarul general al literaturii române (DGLR) este o lucrare complexă, care include următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericeşti, folclorist, publicist, traducător ş.a.), editor, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată (text cu caracter religios, cronică istorică etc.), carte populară, operă folclorică, specie folclorică, publicaţie periodică (revistă literară sau culturală, gazetă cu rubrică sau pagină literară), curent literar, societate literară sau culturală, instituţie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesională, institut de cercetare etc.).
Fiecare articol are un caracter monografic. Dimensiunile unui articol corespund locului ocupat de autor, publicaţie periodică etc. în cadrul general al literaturii noastre. Articolul dedicat unui autor are următoarea structură: titlul articolului (nume şi prenume; paranteză care conţine eventualele schimbări de nume şi datele biografice limită) urmat de trei secţiuni — biografie, comentariul operei, bibliografie. Secţiunile articolului sunt corelate în funcţie de ponderea activităţii autorului respectiv. în general, partea biografică selectează elementele relevante pentru activitatea literară a unui autor (informaţii despre familie, studii, formaţie intelectuală, debut, participare la cenacluri, prezenţa în publicaţii periodice, pseudonime, colegi de generaţie, implicare socială şi o prezentare de ansamblu a operei). Comentariul operei urmăreşte, de obicei cronologic, domeniile literare abordate de scriitor şi se bazează pe o medie a receptării critice, fără a exclude punctele de vedere proprii. Secţiunea bibliografică este compusă din două capitole. Primul, intitulat SCRIERI, înregistrează cronologic volumele originale, antume şi postume, precum şi principalele ediţii; tot aici sunt incluse traducerile din opera autorului în discuţie şi traducerile din scriitori străini şi români efectuate de acesta. Nu au fost menţionate lucrările fără caracter literar sau cultural (de exemplu, cărţi de matematică, medicină, drept etc.). Cel de-al doilea capitol, intitulat Repere bibliografice, înregistrează cronologic referinţe din periodice (se indică autorul, titlul articolului, denumirea periodicului — în întregime sau siglată —, anul calendaristic şi numărul ori, în unele cazuri, ziua şi luna) şi din volume (se indică autorul, titlul cărţii — în întregime sau siglat —, locul şi anul de apariţie — atunci când nu există siglă —, pagina sau paginile). Informaţiile bibliografice se opresc la sfârşitul anului 2003. Articolele consacrate unor autori reprezentativi sunt însoţite de citate critice semnificative. în cazul marilor scriitori se adaugă un tabel cronologic al vieţii şi al operei. Şi alte tipuri de articole, cu excepţia celor dedicate publicaţiilor periodice, sunt, de regulă, însoţite de un capitol bibliografic în care se menţionează ediţiile ori sursele şi de un capitol de referinţe bibliografice.
Corpul de articole al fiecărui volum este precedat de indicaţii pentru utilizarea dicţionarului, cuprinse în NOTĂ, de o listă cu abrevieri şi de lista autorilor de articole, întocmită în ordinea alfabetică a iniţialelor cu care aceştia semnează. Urmează BIBLIOGRAFIA, alcătuită din două capitole: A. ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII; B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII. Volumele citate frecvent sunt menţionate într-o formă abreviată transparent, iar pentru publicaţiile periodice, culegeri şi antologii s-au utilizat sigle formate din majuscule.
Au fost preluate şi adaptate la specificul lucrării normele lexicografice redactate de Corneliu Morariu pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
ABREVIERI
B. A. R.	= Biblioteca Academiei Române
ed.	= ediţie; ediţia
edit.	= editor(~ului); editori(-lor)
f.a.	= fără an de apariţie
fasc.	= fascicula; fasciculele
f.l.	= fără localitate de apariţie
fragm.	= fragment(~e); fragmentar
introd.	= introducerea; introducere de...
îngr.	= (ediţie) îngrijită de...
j-	= judeţul
ms.	= manuscris
ms. rom.	= manuscris românesc
n.	= născut(~ă)
pref.	= prefaţa; prefaţă de...
publ.	= publicat (de...)
reed.	= reeditat (de...)
republ.	= republicat (de...)
sec.	= secolul
supl.	= supliment
t.	= tomul
tr.	= traducere (de...); traduceri (de...)
trad.	= traducător(~ului); traducători(~lor)
voi.	= volumul; volumele
INIŢIALELE AUTORILOR DE ARTICOLE
A. B.	Alexandru BURLACU	D. D.	Daniel DIMITRIU
A. C.	Alexandra CIOCÂRLIE	D.G.	DanGRIGORESCU
A. G.	Andrei GRIGOR	D. Gr.	Dorina GRĂSOIU
A. Gţ.	AncaGOŢIA	D. H. M.	Dan Horia MAZILU
A. Ml.	Andrei MILC A	D.M.	Dan MĂNUCĂ
A.-M. B.	Ana-Maria BREZULE ANU	D.Mc.	Dumitru MICU
A. N.	Andrei NESTORESCU	D. Mr.	DanaMARINESCU
A. S.	Aurel SASU	D. N. R.	Dorina N.RUSU
A. Sm.	Algeria SIMOTA	Dl. B.	Delia BADEA
A. V.	Amalia VOICU	E. M.	EmilMOANGĂ
Al. S.	Alexandru SĂNDULESCU	E. O.	Eugen ONU
Al. Ş.	Alexandru ŞTEFAN	E. S.	Eugen SIMION
C. A.	Carmen ANDRAŞ	F. C. P.	Florin Comeliu POPOVICI
C. B.	Cristina BÂRSAN	F. F.	Florin FAIFER
CBr.	Carmen BRĂGARU	F. M.	Florin MIHĂILESCU
C. Bz.	Constanţa BUZATU	G. B.	Grigore BOSTAN
C. C.	Constantin CIOPRAG A	G. D.	Gabriela DRĂGOI
C. D.	Crişu D ASCĂLU	Gh. B.	Gheorghe BULGĂR
C.Dt.	Cristina DEUTSCH	Gr. B.	Grigore BOTEZATU
C. H.	Constantin HÂRLAV	Hr. C.	Hristu CÂNDROVEANU
C. M. B.	Cristina Martha BALINTE	I. C.	Ion CIOCANU
C. P.	Constantin PAIU	I. D.	Iordan DATCU
CPp.	CorinaPOPESCU	I. H.	Ion HANGIU
C. T.	Constantin TEODOROVICI	I. H. C.	Ion H. CIUBOTARU
C. U.	Cornel UNGUREANU	1.1.	Ion ISTRATE
C. V.	Cătălina VELCULESCU	I. M.	Ioan MILEA
Ct. C.	Constantin CUBLEŞAN	I.O.	Ion OPRIŞAN
D. B.	Doru BURLACU	I. P.	Irina Petraş
D. B.-D.	Doina BOGDAN-DASCĂLU	I. R.-N.	Ilie RADU-NANDRA
D. C. M.	DanC. MIHĂILESCU	I. T.	Ioana TĂMÂIAN
D. C.-E.	Daniel CRISTEA-ENACHE	11. C.	Ileana CIOCÂRLIE
11. M.	Ileana MIHĂILĂ
J. W.	Joachim WITTSTOCK
L. B.	Leon BACONSKY
L.Cr.	Liliana COROBCA
L.Cş.	Lucia CIREŞ
L. D.	Livia DUMITRU
L. H.	Laurenţiu HANGANU
L. P. B.	LiviuP. BERCEA
L. V.	Leon VOLOVICI
M. A.	Manuela ANTON
M. C.	Mihai CIMPOI
M. D.	Mihail DI ACONESCU
M. Dg.	Mihail DOLGAN
M. Dr.	Magda DRAGU
M. Dţ.	Marcel DUŢĂ
M. F.	Maria FOARŢĂ
M. I.	Mihai IOVĂNEL
M.Mh.	Mihaela MICHAILOV
M.Pp.	Mircea POPA
M. P.-C.	Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU
M. S.	MonicaSPIRIDON
M. Ş.	Mihaela ŞCHIOPU
M. Vs.	Marian VASILE
M. W.	Magda WĂCHTER
Mr. F.	Mira FETICU
N. B.	Nicolae BĂIEŞU
N. Bc.	Nicoleta BORCEA
N. Bl.	Nicolae BILEŢCHI
N. Br.	Nicolae BÂRNA
N. FI.	Nicolae FLORESCU
N. M.	Nicolae MECU
N. S.	Nicoleta SĂLCUDEANU
O. B.	Olimpia BERCA
O. G.	OvidiuGHIDIRMIC
O. I.	Ofelia ICHIM
O. K.	OLOSZ Katalin
O. S.	Oana SOARE
P. C.	Petruş COSTEA
P. P.	Petru POANTĂ
R. B. D.	Rodica BERARIU DRAGHINCESCU
R. D.	Raluca DUNĂ
R. S.	Roxana SORESCU
R.Ş.	Rodica ŞUIU
R.Z.	Remus ZĂSTROIU
S. C.	Stănuţa CREŢU
S.D.	Sebastian DRĂGULĂNESCU
S. I.	Stancu. ILIN
S.I.-J.	Sorina IANOVICI-JECZA
S. Mr.	Silvia MARIN
S. P.	Sava PÂNZARU
S. V.	Smaranda VULTUR
St. V.	Stan VELE A
Ş. A.	ŞerbanAXINTE
T. N.	Tudor NEDELCEA
T. R.	Tania RADU
T.Ţn.	T. TUN AŞ
T.V.	Teodor VÂRGOLICI
V. C.	Vasile CIOCANU
V.Cr.	Valeriu CRISTEA
V. D.	Victor DURNEA
V.F.	Virgiliu FLOREA
V. F. M.	Valentin F. MIHĂESCU
V. P. S.	Valeriu P. STANCU
V. T.	Valentin TAŞCU
V. V. G.	Victor V. GRECU
VI. C.	Vlad CHIRIAC
***	în redacţie
BIBLIOGRAFIE
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE,
MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII
Acterian, Privilegiaţi = Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992 Aczâl, Scriitori rom. Israel = Emanuel Aczel, Scriitori de limba română din Israel. Generaţia contemporană, pref. Shaul Cârmei, Bucureşti, 2003 Adam, Planetariu = Ioan Adam, Planetariu, Bucureşti, 1984 Adamek, Trupul = Diana Adamek, Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995
Adamescu, Contribuţiune = Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia românească, I—III, Bucureşti, 1921-1928
Adamescu, Ist. lit. = Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913 Aderca, Contribuţii = F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988
Agârbiceanu, Meditaţie = Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971 Alboiu, Un poet = George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, 1979 Alexandrescu, Confesiuni = Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 1971 Alexiu, Ideografii = Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977 Anania, Rotonda = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1995 Andriescu, Disocieri = Al. Andriescu, Disocieri, Iaşi, 1973 Andriescu, Relief = Al. Andriescu, Relief contemporan, Iaşi, 1974 Anestin, Schiţă = Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938 Anghel-Iosif, Portrete = D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, Bucureşti, 1910 Anghelescu, Creaţie = Adrian Anghelescu, Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978 Anghelescu, Vedere = Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Lectura = Mircea Anghelescu, Lectura operei, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Preromant. rom. = Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971 Anghelescu, Scriitori = Mircea Anghelescu, Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982 Anghelescu, Textul = Mircea Anghelescu, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988 Antonescu, Scriitori = Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980 Apetroaie, Lit. rom. = Ion Apetroaie, Literatura română a secolului al XX-lea, I, Iaşi, 1978 Apolzan, Aspecte = Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983 Apostolescu, Infl. romanţ. = N. I. Apostolescu, LTnfluence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909
Dicţionarul general al literaturii române X
Apostolescu, Ist. lit. = N. I. Apostolescu, Istoria literaturii române modeme, I—II, Bucureşti, 1913-1916 Ardeleanu, „A uri" = Virgil Ardeleanu, „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj, 1971 Ardeleanu, însemnări = Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, Bucureşti, 1966 Ardeleanu, Menţiuni = Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978 Ardeleanu, Opinii = Virgil Ardeleanu, Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975 Ardeleanu, Proza = Virgil Ardeleanu, Proza poeţilor, Bucureşti, 1969
Arghezi, Scrieri = Tudor Arghezi, Scrieri, voi. I-XXXIII, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003 Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene = Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Negulescu, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei, Târgu Jiu, 2000 Baconsky, Poeţi = A. E. Baconsky, Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963
Baconsky, Marginalii - Leon Baconsky, Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968 Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar = Jeana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978 Balotă, Absurdul = Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971 Balotă, Arte = Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976 Balotă, Euphorion = Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, 1969 Balotă, Ion = Nicolae Balotă, De la Ion la loanide, Bucureşti, 1974 Balotă, Labirint = Nicolae Balotă, Labirint, Bucureşti, 1970
Balotă, Scriitori maghiari = Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981 Balotă, Umanităţi = Nicolae Balotă, Umanităţi, Bucureşti, 1973 Balotă, Universul = Nicolae Balotă, Universul prozei, Bucureşti, 1976 Baltag, Polemos = Nicolae Baltag, Polemos, Bucureşti, 1978 Baltazar, Evocări = Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974 Barbu, O ist. = Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975 Barbu, Momente = Nicolae Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977 Barbu, Sine ira = Nicolae Barbu, Sine ira..., Iaşi, 1971 Bădăuţă, Note = A. Bădăuţă, Note literare, Bucureşti, 1928 Băileşteanu, Abside = Fănuş Băileşteanu, Abside, Bucureşti, 1979
Băileşteanu, Aorist = Fănuş Băileşteanu, Aorist. Eseuri, proză, prozatori, proporţii, Bucureşti, 1988
Băileşteanu, Refracţii = Fănuş Băileşteanu, Refracţii. Prozatori români contemporani, Bucureşti, 1980
Bălan, Artă = Ion Dodu Bălan, Artă şi ideal, Bucureşti, 1975
Bălan, Condiţia = Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968
Bălan, Ethos = Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972
Bălan, Repere = Ion Dodu Bălan, Repere critice, Bucureşti, 1988
Băncilă, Portrete = Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987 Bărbulescu, Comentarii = Simion Bărbulescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1969 Bârlea, Efigii = Ovidiu Bârlea, Efigii, Bucureşti, 1987
XI Dicţionarul general al literaturii române
Bârlea, Ist.folc. = Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974 Bârna, Comentarii = Nicolae Bârna, Comentarii critice, Bucureşti, 2001
Bârsănescu, Medalioane = Ştefan Bârsănescu, Medalioane. Pentru o pedagogie a modelelor, Iaşi, 1983 Behring, Scriit. rom. exil = Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001 Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor = Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1994 Bieke, Fără interpret = Beke Gyorgy, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare, Bucureşti, 1972 Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni = Olimpia Berea, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni (1940-1996), Timişoara, 1996
Bezviconi, Profiluri = Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943 Biberi, Eseuri = Ion Biberi, Ultime eseuri, Bucureşti, 1985
Biberi, Etudes = Ion Biberi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937 Biberi, Lumea = Ion Biberi, Lumea de azi, Iaşi, 1980
Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caras = Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, 1998 Bogdan, Scrieri = Ioan Bogdan, Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 Bogdan-Duică, Ist. lit. = Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923
Bogdan-Duică, Studii = G. Bogdan-Duică, Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975
Borbely, Grădina = Ştefan Borbely, Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995
Borbely, Xenograme = Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997
Bote, Simbolismul = Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966
Botez, Memorii = Demostene Botez, Memorii, I—II, Bucureşti, 1970-1973
Botez, Figuri = Octav Botez, Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944
Botez, Pe marginea cărţilor = Octav Botez, Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923
Botez, Scrieri = Octav Botez, Scrieri, îngr. Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977
Boz, Anii = Lucian Boz, Anii literari '30, Sydney, 1981
Boz, Cartea = Lucian Boz, Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935
Bradu, Poeţii = Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948
Braga, Destinul = Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979
Braga, Ist. lit. = Mircea Braga, Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982
Braga, Sensul = Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985
Braga, Sincronism = Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972
Braga, Tradiţie = Mircea Braga, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, 1987 Brateş, Aspecte = Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942 Brateş, Oameni = Radu Brateş, Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973
Bratu, Ipoteze = Savin Bratu, Ipoteze şi ipostaze. Pentru o teorie a istoriei literare, Bucureşti, 1973 Bratu-Dumitrescu, Contemporanul = Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Bucureşti, 1959
Brădăţeanu, Comedia = Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970 Brădăţeanu, Drama = Virgil Brădăţeanu, Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966
Dicţionarul general al literaturii române XII
Brădăţeanu, Istoria = Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I—III, Bucureşti, 1966-1982 Breazu, Studii = Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, I—II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973
Buculei, Prezenţe = Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993 Bucur, Istoriografia = Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973
Bucur, Poezie = Marin Bucur, Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982
Bucur, Poeţi optzecişti = Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000 Bucuţa, Scrieri = Emanoil Bucuţa, Scrieri, I—II, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, introd. Perpessicius, 1971-1977 Bugariu, Incursiuni = Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971 Bulgăr, Cultură = Gh. Bulgăr, Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986
Bulgăr, Problemele = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref.
Perpessicius, Bucureşti, 1966 Burada, Ist. teatr. = Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I—II, Iaşi, 1915-1922 Busuioc, Scriitori ieşeni = Nicolae Busuioc, Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic, Iaşi, 1997; ed. 2, Iaşi, 2002 Busuioceanu, Figuri = Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922 Buteanu, Teatrul = [Aurel Buteanu], Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, [1944] Caracostea, Scrieri = D. Caracostea, Scrieri alese, I—III, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1986-1992
Caragiale, Opere = I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1930-1932, voi.
IV-VII, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938-1942 Caraion, Duelul = Ion Caraion, Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972 Caraion, Pălărierul = Ion Caraion, Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976 Caraion, Tristeţe = Ion Caraion, Tristeţe şi cărţi, Bucureşti, 1995 Carandino, De la o zi = N. Carandino, De la o zi la alta, I, Bucureşti, 1979
Carianopol, Scriitori = Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, voi. I, Bucureşti, 1973, voi. II, Craiova, 1982
Cartojan, Cărţile pop. = Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1929-1938
Cartojan, Ist. lit. = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1940-1945; ed.
îngr. Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 Călinescu, Biblioteci = Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Bucureşti, 1986 Călinescu, Perspective = Al. Călinescu, Perspective critice, Iaşi, 1978
Călinescu, Cronici = G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, I—II, îngr. Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992
Călinescu, Gâlceava = G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojurnal de moralist, I—II, îngr.
Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974 Călinescu, Ist. lit. (1941); Ist. lit. (1982) = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ed. 2, îngr. Al. Piru, Bucureşti, 1982 Călinescu, Literatura = G. Călinescu, Literatura nouă, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1972 Călinescu, Principii = G. Călinescu, Principii de estetică, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1968
XIII Dicţionarul general al literaturii române
Călinescu, Scrisori = G. Călinescu, Scrisori şi documente, îngr. N. Scurtu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979 Călinescu, Studii = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, îngr. şi pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966
Călinescu şi contemporanii = G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I—II, îngr. Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987.
Călinescu, Ulysse = G. Călinescu, Ulysse, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967 Călinescu, Aspecte = Matei Călinescu, Aspecte literare, Bucureşti, 1965 Călinescu, Eseuri = Matei Călinescu, Eseuri critice, Bucureşti, 1967 Călinescu, Fragmentarium = Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, 1973 Căprariu, Jurnal = Al. Căprariu, Jurnal literar, Bucureşti, 1967
Cărtărescu, Postmodernismul = Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfaţă Paul Comea, Bucureşti, 1999
Cărturari braşoveni = Cărturari braşoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Braşov, 1972
Cândroveanu, Alfabet = Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, 1974
Cândroveanu, Aromânii = Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995
Cândroveanu, Lit. rom. = Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988
Cândroveanu, Poeţi = Hristu Cândroveanu, Poeţi şi poezie, 1980
Cândroveanu, Printre poeţi = Hristu Cândroveanu, Printre poeţi, Cluj-Napoca, 1983
Cesereanu, Ipostaze = Domiţian Cesereanu, Ipostaze, Cluj, 1970
Cesereanu, Permanenţe = Domiţian Cesereanu, Permanenţe ale criticii, Bucureşti, 1968
Ceuca, Teatrologia = Justin Ceuca, Teatrologia românească interbelică, Bucureşti, 1990
Cheie-Pantea, Palingeneza = Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timişoara, 1982
Chendi, Foiletoane = Ilarie Chendi, Foiletoane, ed. 2, Bucureşti, 1925
Chendi, Fragmente = Ilarie Chendi, Fragmente, Bucureşti, 1905
Chendi, Impresii = Ilarie Chendi, Impresii, ed. 2, Bucureşti, 1924
Chendi, Pagini = Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1969 Chendi, Schiţe = Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Chendi, Scrieri = Ilarie Chendi, Scrieri, I-VI, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1988-2003 Chihaia, Mărturisiri = Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Iaşi, 1994
Chinezu, Pagini = Ion Chinezu, Pagini de critică, îngr. şi pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1969 Chiţimia, Folclorişti = I. C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968 Chiţimia, Probleme = I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Cimpoi, Ist. lit. Basarabia = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. 2, Chişinău, 1997
Ciobanu, Critica = Nicolae Ciobanu, Critica în primă instanţă, Bucureşti, 1974
Ciobanu, Imaginar = Nicolae Ciobanu, între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, 1987
Ciobanu, Incursiuni = Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, 1975
Ciobanu, însemne = Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii, I—II, Bucureşti, 1977-1979
Ciobanu, Nuvela = Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, 1967
Ciobanu, Opera = Nicolae Ciobanu, întâlnire cu opera, Bucureşti, 1982
Ciobanu, Panoramic = Nicolae Ciobanu, Panoramic, Bucureşti, 1972
Ciobanu, Cultura = Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923
Dicţionarul general al literaturii române XIV
Ciobanu, Ist. lit. = Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi pref.
Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1989 Ciobanu, Poporanismul = Valeriu Ciobanu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946 Ciocârlie, Eseuri = Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983 Cioculescu, Amintiri = Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1981
Cioculescu, Aspecte = Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Bucureşti, 1972 Cioculescu, Itinerar = Şerban Cioculescu, Itinerar critic, I-V, Bucureşti, 1973-1989 Cioculescu, Prozatori = Şerban Cioculescu, Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977 Cioculescu, Varietăţi = Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966
Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit. - Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române modeme, ed. 2, Bucureşti, 1971 Ciompec, Motivul = Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979 Ciopraga, Amfiteatru = Const. Ciopraga, Amfiteatru cu poeţi, Iaşi, 1995 Ciopraga, Lit. rom. = Const. Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, 1970 Ciopraga, Personalitatea = Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iaşi, 1973 Ciopraga, Portrete = Const. Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, 1967 Ciopraga, Propilee = Const. Ciopraga, Propilee. Cărţi şi destine, Iaşi, 1984 Ciopraga, Ulysse = Const. Ciopraga, între Ulysse şi Don Quijote, Iaşi, 1978 Ciorănescu, Lit. comp. = Alexandru Ciorănescu, Literatura comparată, Craiova, 1944 Ciorănescu, Teatr. rom. = Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943
Cistelecan, Poezie = Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, 1987 Cistelecan, Top ten = Al. Cistelecan, Top ten (recenzii rapide), Cluj-Napoca, 2000 Cocora, Privitor = Ion Cocora, Privitor ca la teatru, I—III, Cluj-Napoca, 1975-1982 Colesnic, Basarabia = Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, I-IV, Chişinău, 1993-2002 Comşa-Seiceanu, Dascălii = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994
Condurache, Portret = Val Condurache, Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, 1984 Constantin, A doua carte = Ilie Constantin, A doua carte despre poeţi, Bucureşti, 1973 Constantin, Complicitatea = Ilie Constantin, Complicitatea fertilă (Poeţi români. 1950-1973), tr. Liliana şi Valentin Atanasiu, Cluj-Napoca, 1994 Constantin, Despre poeţi = Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, 1971 Constantin, Prozatori-critici = Ilie Constantin, Despre prozatori şi critici, Cluj, 1973 Constantinescu, Studii = Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983 Constantinescu, Mişcarea = Pompiliu Constantinescu, Mişcarea literară, Bucureşti, [1927] Constantinescu, Opere = Pompiliu Constantinescu, Opere şi autori, Bucureşti, 1928 Constantinescu, Scrieri = Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I-VI, îngr. Constanţa Constantinescu, pref. Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972 Corbea, Mărturisiri = Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, 1987
Corbea-Florescu, Biografii = Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Biografii posibile, I—III, Bucureşti,
1973-1984
XV Dicţionarul general al literaturii române
Corespondenţă. Ramuri = Corespondenţă. „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973 Cornea, Alecsandrescu — Eminescu = Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966 Comea, Aproapele = Paul Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990 Cornea, Itinerar = Paul Comea, Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984 Cornea, Oamenii = Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974 Cornea, Originile = Paul Comea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972 Comea, Semnele = Paul Comea, Semnele vremii, Bucureşti, 1995 Cornea, Studii = Paul Comea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962 Cornea-Păcurariu, Ist. lit. = Paul Comea şi D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1962
Cornel, Figuri = Theodor Cornel, Figuri contimporane din România (în colaborare), I—III, Bucureşti, 1909-1914
Cosco, Bunica = C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1942 Cosma, Geneza = Anton Cosma, Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985 Cosma, Romanul = Anton Cosma, Romanul românesc contemporan. 1945-1985,1, Bucureşti, 1988, II, Cluj-Napoca, 1998 Cosma, Bănăţeni = Aurel Cosma, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933 Costin, Viaţa = Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, I—II, Bucureşti, [1937]
Coşovei, Pornind = Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990
Cotruş, Meditaţii = Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, îngr. şi introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983
Craia, Feţele = Sultana Craia, Feţele oraşului, Bucureşti, 1988
Craia, Orizontul = Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, 1985 Crăciun, Confesiuni = Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon, Bucureşti, 1980
Creţu, Constructori = Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982 Cristea, Arcadia = Dan Cristea, Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977 Cristea, Faptul = Dan Cristea, Faptul de a scrie, Bucureşti, 1980 Cristea, Un an = Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, 1974 Cristea, Alianţe = Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, 1977 Cristea, A scrie = Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj-Napoca, 1992 Cristea, Domeniul = Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, 1975 Cristea, Fereastra = Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, 1987 Cristea, Interpretări = Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, 1970 Cristea, Modestie = Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984
Cristea, Teleorman = Stan V. Cristea, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996 Cristea-Enache, Concert = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 2001
Cristofor, Ţara Sfântă = Ion Cristofor, Scriitori din Ţara Sfântă, I—II, Cluj-Napoca, 2000-2002 Crişan, Confesiuni = Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Bucureşti, 1977
Crişan-Crăciun, Literatura = Constantin Crişan, Victor Crăciun, Literatura română în lume, pref.
Pierre de Boisdeffre, Bucureşti, 1969 Crohmălniceanu, Al doilea suflu = Ovid. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989
Dicţionarul general al literaturii române XVI
Crohmălniceanu, Cinci prozatori = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, 1984
Crohmălniceanu, Cronici = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cronici literare. 1954-1956, Bucureşti, 1957 Crohmălniceanu, Literatura = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I—III, Bucureşti, 1972-1975; voi. I, ed. 1, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Lit. rom. expr. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971
Crohmălniceanu, Pâinea noastră = Ovid S. Crohmălniceanu, Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981
Cubleşan, Civic - etic = Constantin Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, Cluj-Napoca, 1983 Cubleşan, Miniaturi = Constantin Cubleşan, Miniaturi critice, Bucureşti, 1969.
Cubleşan, Teatrul = Constantin Cubleşan, Teatrul. Istorie şi actualitate, Cluj-Napoca, 1979 Culcer, Citind = Dan Culcer, Citind sau trăind literatura, Cluj-Napoca, 1976 Culcer, Serii = Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, 1981
Curticăpeanu, Orizonturile = Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, 1975 Curticăpeanu, Mişc. cult. = Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968
Dafin, Figuri = Ioan Dafin, Figuri ieşene, I-IV, Iaşi, [1927]; ed. 2, Iaşi, 1928 Dafin, laşul = Ioan Dafin, laşul cultural şi social, I—II, Iaşi, 1928-192 Damian, Direcţii = S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Bucureşti, 1963 Damian, Intrarea = S. Damian, Intrarea în castel. încercări de analiză a prozei, Bucureşti, 1970 Dan, Proza = Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Bucureşti, 1975 Datcu, Dicţ. etnolog. = Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I—III, 1998-2001 Datcu, Repere = Iordan Datcu, Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002 Davidescu, Aspecte = N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1975
Demetrescu, însemnări = Romulus Demetrescu, însemnări critice, îngr. Nae Antonescu şi Dimitrie Danciu, Cluj-Napoca, 1979 Demetrescu, Profile = Traian Demetrescu, Profile literare, Craiova, 1891
Densusianu, Lit. rom. = Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I—III, Bucureşti, 1920-1933 Densusianu, Opere = Ovid Densusianu, Opere, I-VI, îngr. şi pref. B. Cazacu, V. Russu, I. Şerb, Florica Şerb, Bucureşti, 1968-1985 Diaconescu, Dramaturgi = Romulus Diaconescu, Dramaturgi români contemporani, Craiova, 1983 Dicţ. analitic = Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV, coordonator Ion Pop, 1998-2003 Dicţ. esenţial = Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 2000 Dicţ. lit. 1900 = Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, coordonatori Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti,
1979
Dicţ. scriit. rom. = Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 1995-2003 Dima, Dezbateri = Al. Dima, Dezbateri critice, Bucureşti, 1977 Dima, Studii = Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962
XVII Dicţionarul general al literaturii române
Dima, Viziunea = Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982 Dimisianu, Lecturi = Gabriel Dimisianu, Lecturi libere, Bucureşti, 1983 Dimisianu, Lumea = Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 Dimisianu, Nouă prozatori = Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, 1977 Dimisianu, Opinii = Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978 Dimisianu, Prozatori = Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, 1970 Dimisianu, Repere = Gabriel Dimisianu, Repere, Bucureşti, 1990 Dimisianu, Schiţe = Gabriel Dimisianu, Schiţe de critică, Bucureşti, 1966 Dimisianu, Subiecte = Gabriel Dimisianu, Subiecte, Bucureşti, 1987 Dimisianu, Valori = Gabriel Dimisianu, Valori actuale, Bucureşti, 1974 Dimitriu, Singurătatea = Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Bucureşti, 1980 Dobrescu, Foiletoane = Alexandru Dobrescu, Foiletoane, voi. I, Bucureşti, 1979, voi. II—III, Iaşi, 1981-1984
Doinaş, Diogene = Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, 1970
Doinaş, Lectura = Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, urmată de Tragic şi demonic, Bucureşti, 1980
Doinaş, Poezie = Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972
Dorcescu, Embleme = Eugen Dorcescu, Embleme ale realităţii, Bucureşti, 1978
Dorcescu, Metafora = Eugen Dorcescu, Metafora poetică, Bucureşti, 1975
Dragomirescu, Sămănătorism = Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934
Dragomirescu, Scrieri = Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, îngr. Z. Omea şi Gh. Stroia, introd. Z. Omea, Bucureşti, 1969 Drăgan, Ist. lit. = Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ed. 3, Bucureşti, 1943 Drăgan, Aproximaţii = Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, 1970 Drăgan, Clasici = Mihai Drăgan, Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987 Drăgan, Lecturi = Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iaşi, 1978 Drăgan, Reacţii = Mihai Drăgan, Reacţii critice, Iaşi, 1973
Drăganu, Hist. litt. = N. Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines ă la fin du XVIITe sie ele, Bucureşti, 1938 Drouhet, Studii = Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1983 Dumitrescu-Buşulenga, Valori = Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973
Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis = Ovidiu Dunăreanu, Corina Apostoleanu, Victor Corcheş, Scriitori de la Tomis. Catalog biobibliografic, Constanţa, 1997 Dumea, Orizonturi = Victor Dumea, Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999 Duţu, Cărţile = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972 Duţu, Coordonate = Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968
Duţu, Explorări = Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969 Eftimiu, Amintiri = Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942 Eftimiu, Portrete = Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965
Dicţionarul general al literaturii române XVIII
Eliade, împotriva = Mircea Eliade, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992 Eliade şi corespondenţii = Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I—III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003
Encicl. istoriografiei rom. = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1978
Encicl. rom. = Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, 1898-1904
Encycl.jud. = Encyclopaedia judaica, I-XVI, Ierusalim, 1972-1978
Faifer, Dramaturgia = Florin Faifer, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983
Faifer, Faldurile = Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999
Faifer, Pluta = Florin Faifer, Pluta de naufragiu, pref. Paul Cornea, Iaşi, 2002
Faifer, Semnele = Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993 Fanache, întâlniri = V. Fanache, întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976 Fanache, Vârstele poeziei = V. Fanache, Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990 Felea, Aspecte = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, I—III, 1977-1984 Felea, Dialoguri = Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965 Felea, Poezie = Victor Felea, Poezie şi critică, Cluj, 1971 Felea, Prezenţa = Victor Felea, Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982 Felea, Reflexii = Victor Felea, Reflexii critice, Bucureşti, 1968 Felea, Secţiuni = Victor Felea, Secţiuni, Bucureşti, 1974
Firan, Macedonski-Arghezi = Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975
Firan, Profiluri = Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, pref. Liviu Călin, introd. Const. M. Popa, Craiova, 1986
Flămând, Intimitatea = Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, 1985
Flora, Lit. rom. Voivodina = Radu Flora, Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Pancevo, 1971 Florescu, Itinerarii = Nicolae Florescu, Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1991
Fundoianu, Imagini = B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980 Gafiţa, Faţa lunii = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară. Epoca 1870-1900, Bucureşti, 1974
Găldi, Introducere = Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883.
Gârleanu şi contemporanii = Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988
George, Petreceri = Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1986 George, Reveniri = Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999 George, Semne = Alexandru George, Semne şi repere, Bucureşti, 1971 George, Sfârşitul = Alexandru George, La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993 Georgescu, încercări = Paul Georgescu, încercări critice, I—II, Bucureşti, 1957-1958 Georgescu, Păreri = Paul Georgescu, Păreri literare, Bucureşti, 1964
Georgescu, Polivalenţa = Paul Georgescu, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti, 1967
XIX Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu, Printre cărţi = Paul Georgescu, Printre cărţi, Bucureşti, 1973 Georgescu, Volume = Paul Georgescu, Volume, Bucureşti, 1978
Georgescu, Ideile politice = Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române.
1750-1831, Bucureşti, 1972 Gheorghiu, Reflexe = Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983 Ghidirmic, Proza = Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova, 1988 Ghiţulescu, Istoria = Mircea Ghiţulescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000 Ghiţulescu, O panoramă = Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984
Giurescu, Contribuţiuni - Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906
Giurescu, Noi contribuţiuni = Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Bucureşti, 1908
Glodeanu, Dimensiuni = Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998 Glodeanu, Incursiuni = Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti,
1999
Glodeanu, Poetica = Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998 Gorcea, Nesomnul = Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977 Gorcea, Structură = Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982 Grigor, Moromete = Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001 Grigurcu, Critici = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981
Grigurcu, Eminescu — Labiş = Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989
Grigurcu, Existenţa = Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986 Grigurcu, Idei = Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973 Grigurcu, între critici = Gheorghe Grigurcu, între critici, Cluj-Napoca, 1983 Grigurcu, Peisaj = Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, Bucureşti, I—III, 1993-1999 Grigurcu, Poeţi = Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979 Grigurcu, Poezie = Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000 Grigurcu, Teritoriu = Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, 1972 Haneş, Scriitorii = Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni, ed. 2, Bucureşti, 1942 Haneş, Stud. cercet. = Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928 Haneş, Studii = Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910 Haneş, Studii ist. lit. = Petre V. Haneş, Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970 Hangiu, Dicţ. presei rom. = Ion Hangiu, Dicţionarul presei româneşti (1790-1990), ed. 2, Bucureşti, 1996 Hinescu, Oameni = Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului. Mic dicţionar, Blaj, 1994
Holban, Opere = Anton Holban, Opere, I—III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975 Holban, Literatura = Ioan Holban, Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989
Holban, Profiluri = Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987 Holban, Proza = Ioan Holban, Proza criticilor, Bucureşti, 1983
Dicţionarul general al literaturii române XX
Hrimiuc-Toporaş, Atelier = Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Atelier de istorie literară, Iaşi, 1999 Ibrăileanu, Opere = G. Ibrăileanu, Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, pref. Al. Piru, Bucureşti,
1974-1981
Ideologia 1848 = George Em. Marica, Iosif Hajos, Călina Mare, Constantin Rusu, Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968 Ierunca, Dimpotrivă = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, 1994 Ierunca, Româneşte = Virgil Ierunca, Româneşte, Bucureşti, 1991 Ierunca, Semnul = Virgil Ierunca, Semnul mirării, Bucureşti, 1995 Ierunca, Subiect = Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993
Ilea, Mărturisirile = Ion Th. Ilea, Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974
Iliescu, Poezia = Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985
Iliescu, Rev. lit. = Adriana Iliescu, Reviste literare la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972
Indrieş, Polifonia = Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, Timişoara, 1986
Ionescu, Palimpseste = Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Bucureşti, 1979
Ionescu, Război = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, îngr. Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992 Ionescu, Romanul = Gelu Ionescu, Romanul lecturii, Bucureşti, 1976 Ionescu, Artă = Mariana Ionescu, Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977
Iorga, Ist. Bis. = Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I—II, Vălenii de Munte, 1908-1909
Iorga, Ist. lit. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I—III, ed. 2, Bucureşti, 1925-1933 Iorga, Ist. lit. cont. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, I—II, Bucureşti, 1934;
ed. I—II, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986 Iorga, Ist. lit. relig. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904 Iorga, Ist. lit. XVIII = Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I—II, ed. 2, îngr.
Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969 Iorga, Ist. lit. XIX = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea — de la 1821 înainte, I—II, Bucureşti, 1907-1908, III, Vălenii de Munte, 1909 Iorga, Ist. presei = Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922
Iorga, Oameni = Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939
Iorga, O luptă = Nicolae Iorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I—II, îngr.
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 Iorga, Pagini = Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I—II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968 Iorgulescu, Al doilea rond = Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Bucureşti, 1976 Iorgulescu, Ceara = Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982 Iorgulescu, Critică = Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Bucureşti, 1981 Iorgulescu, Firescul = Mircea Iorgulescu, Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979 Iorgulescu, Prezent = Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985 Iorgulescu, Rondul = Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, 1974 Iorgulescu, Scriitori = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978 Iosifescu, De-a lungul = Silvian Iosifescu, De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983 Iosifescu, Drumuri = Silvian Iosifescu, Drumuri literare, Bucureşti, 1957
XXI Dicţionarul general al literaturii române
Ist. comp. Rom. = Istoria şi teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1972
Ist.filos. rom. = Istoria filosofiei româneşti, I—II, Bucureşti, 1972-1980
Ist. lit. = Istoria literaturii române, Bucureşti, voi. I, ed. 1,1964, ed. 2,1970, voi. II, 1968, voi. III, 1973 Ist. teatr. Rom. = Istoria teatrului în România, I—III, Bucureşti, 1965-1973 Ivaşcu, Confruntări = G. Ivaşcu, Confruntări literare, I—III, Bucureşti, 1966-1988 Ivaşcu, Ist. lit. = G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 Kalustian, Simple note = L. Kalustian, Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985 Lascu, Clasicii = Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974 Laţia, Cărturari - Trandafir Laţia, Cărturari din Banat, Bucureşti, 1939 Laurenţiu, Eseuri = Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976 Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni = Silvia Lazarovici, Dicţionarul scriitorilor botoşăneni. 1945-2000, [Botoşani], 2000
Lăudat, Ist. lit. = I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1962-1968 Lăzăreanu, Glose = Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958 Lăzărescu, Prezenţe = George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995 Lăzărescu, Romanul = Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983 Lefter, Critica = Ion Bogdan Lefter, Anii '60-90. Critica literară, Piteşti, 2002 Lefter, Scriit. rom. '80-90 = Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-90. Dicţionar biobibliografic, I—III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001 Leon, Umbre = Aurel Leon, Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991 Leonte, Prozatori = Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I—II, Iaşi, 1984-1989 Literatura = Literatura română. Dicţionar cronologic, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti,
1979
Lit. rom. cont. = Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia, Bucureşti,
1980
Livescu, Scene = Cristian Livescu, Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982
Loghin, Ist. lit. Bucov. = C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918), în legătură cu evoluţia culturală şi politică, Cernăuţi, 1926 Lovinescu, Critice = E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I-X, Bucureşti, 1925-1929 Lovinescu, Ist. civ. rom. = E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, 1924-1925 Lovinescu, Ist. lit. rom. cont. = E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti,1926-1929; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937 Lovinescu, Maiorescu post. = E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943 Lovinescu, Opere = E. Lovinescu, Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992
Lovinescu, Sburătorul = E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002
Lovinescu, Scrieri = E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982 Lovinescu, întrevederi = Monica Lovinescu, întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992
Dicţionarul general al literaturii române XXII
Lovinescu, Unde scurte = Monica Lovinescu, Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996 Lungu, Şcoala Ardeleană = Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978 Lupaş, Cronicari = I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, I—II, Craiova, 1941 Lupi, Storia = Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Firenze, 1955 Lupi, Umorismo = Gino Lupi, Umorismo romeno, Milano, 1939
Macrea, Contribuţii = Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978
Macrea, Lingvişti = Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959 Maftei, Personalităţi = Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001
Maiorescu, Critice = Titu Maiorescu, Critice, I—III, îngr. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1926-1930
Mancaş, Teatrul = Mircea Mancaş, Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979 Manea, Contur = Norman Manea, Pe contur, Bucureşti, 1984
Manolescu, Enciclopedia = Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Bucureşti, 2003
Manolescu, Literatura SF = Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980 Manolescu, Litere = Florin Manolescu, Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998 Manolescu, Poezia = Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971 Manolescu, Arca = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I—III, Bucureşti, 1980-1983 Manolescu, Istoria = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990 Manolescu, Lecturi = Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, Bucureşti, 1966
Manolescu, Lista = Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I—III, Braşov,
2001
Manolescu, Metamorfozele = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968
Manolescu, Poeţi = Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1999
Manolescu, Teme = Nicolae Manolescu, Teme, I-VII, Bucureşti, 1971-1988
Mânu, Eseu = Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978
Mânu, Reviste = Emil Mânu, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972
Mânu, Sensuri = Emil Mânu, Sensuri moderne şi contemporane, Bucureşti, 1982
Mânu, Sinteze = Emil Mânu, Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975
Mareea, Atitudini = Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, 1985
Mareea, Concordanţe = Pompiliu Mareea, Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983
Mareea, „Convorbiri" = Pompiliu Mareea, „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972
Mareea, Varietăţi = Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, 1982
Marino, Biografia = Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I-V, Cluj-Napoca, 1991-1998
Marino, Dicţionar = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, 1973
Marino, Hermeneutica = Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987
Marino, Introducere = Adrian Marino, Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968
Martin, Acolade = Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, 1977
Martin, Metonimii = Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, 1974
Martin, Paranteze = Aurel Martin, Paranteze, Bucureşti, 1981
Martin, Poeţi = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, I—II, 1967-1971
Martin, Pro Patria = Aurel Martin, Pro Patria, Bucureşti, 1974
\
XXIII Dicţionarul general al literaturii române
Martin, Dicţiunea = Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981 Martin, Generaţie = Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969 Martin, Identificări = Mircea Martin, Identificări, Bucureşti, 1977 Martin, Singura critică = Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986 Martinescu, Cronicari = D. Martinescu, Cronicari şi cronici din ţările române, Bucureşti, 1967 Martinescu, Umbre = Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985 Massoff, Despre ei = Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, Bucureşti, 1973 Massoff, Teatr. rom. = Ioan Massoff, Teatrul românesc, I-VIII, Bucureşti, 1961-1981 Mazilu, Lit. rom. = Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984 Mazilu, Noi = Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, 1999 Mazilu, Proza = Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1986-1987
Mazilu, Recitind = Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, I-III, Bucureşti, 1994-2000 Mazilu, Vocaţia = Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991 Măciucă, Motive = Constantin Măciucă, Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986 Mănucă, Analogii = Dan Mănucă, Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995 Mănucă, Lectură = Dan Mănucă, Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988 Mănucă, Perspective = Dan Mănucă, Perspective critice, Iaşi, 1998 Mănucă, Scriit. jun. = Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, 1971
Mărcuş, Thalia = Ştefan Mărcuş, Thalia română. Contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, postfaţă Petru Comarnescu, Timişoara, 1945 Metzulescu, Literile = Stelian Metzulescu, Literile în Ţara Banilor, I—II, pref. Paul I. Papadopol, Craiova, 1936
Micu, „Gândirea" = Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975 Micu, Ist. lit. = Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000
Micu, în căutarea = Dumitru Micu, în căutarea autenticităţii, I—II, Bucureşti, 1992-1994 Micu, început = Dumitru Micu, început de secol. 1900-1916, Bucureşti, 1970 Micu, Lecturi = Dumitru Micu, Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978 Micu, Limbaje = Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988
Micu, Literatura = Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964
Micu, Modernismul = Dumitru Micu, Modernismul românesc, I—II, Bucureşti, 1984-1985 Micu, Scriitori = Dumitru Micu, Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980
Micu, Scurtă ist. = Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997 Micu-Manolescu, Literatura = Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Literatura română de azi.
1944-1964, Bucureşti, 1965 Mihăilă, Contribuţii = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Mihăilescu, întrebările = Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei, Bucureşti, 1988 Mihăilescu, Conceptul = Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, I—II, Bucureşti, 1976-1979
Milea, Sub semnul = Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999
Dicţionarul general al literaturii române XXIV
Ivliller—Săndulescujr Evoluţia = Margareta Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, 1935 Mincu, Critice = Marin Mincu, Critice, Bucureşti, I—II, 1969-1971 Mincu, Eseu = Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986 Mincu, Poezie = Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975 Minea, Letopiseţele = Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925 Mioc, Curs = Simion Mioc, Curs de istoria literaturii române. 1900-1918, II, Timişoara, 1972 ]y[irodan, Dicţionar = Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I—II, Tel Aviv, 1986-1997
Mîndra, Clasicism = V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973
Mîndra, Incursiuni = V. Mîndra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971 Mîndra, Ist. lit. dram. = V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice româneşti, I, Bucureşti, 1985 Mîndra, Jocul = V. Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978
Modola, Dramaturgia = Doina Modola, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983 Moraru, Obsesia = Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996
Moraru, Semnele = Cornel Moraru, Semnele realului. Secţionări critice convergente, Bucureşti, 1981 Moraru, Textul = Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984 Moraru, Ceremonia = Cristian Moraru, Ceremonia textului, Bucureşti, 1985
Moraru-Velculescu, Bibliografia = Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978 Munteano, Panorama = Basil Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 Munteanu, Opera = Aurel Dragoş Munteanu, Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972 Munteanu, Aristarc = George Munteanu, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, 1975 Munteanu, Atitudini = George Munteanu, Atitudini, Bucureşti, 1966 Munteanu, Jurnal = Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, I-VII, Bucureşti, 1973-1998 Murăraşu, Ist. lit. = D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. 4, Bucureşti, 1946 Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni = Florin Muscalu, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. De la origini până în anul 2000, Focşani, 1999 Muthu, Cântecul = Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, Cluj-Napoca, 1995 Muthu, Lit. rom. = Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Muthu, Orientări = Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972
Nedelcovici-Popescu-Protopopescu, Cartea = Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu, Cartea românească în lume. 1945-1972, introd. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Alte însemnări = Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980 Negoiţescu, Analize = Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976 Negoiţescu, Engrame = Ion Negoiţescu, Engrame, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Ist. lit. = Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, însemnări = Ion Negoiţescu, însemnări critice, Cluj, 1970 Negoiţescu, Lampa - Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971 Negoiţescu, Scriitori = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, 1966
XXV Dicţionarul general al literaturii române
Negoiţescu, Scriitori contemporani = Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, îngr. Dan Damaschin, Cluj-Napoca, 1994
Negriei, Expresivitatea = Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977 Negriei, Figura = Eugen Negriei, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978 Negriei, Imanenţa = Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981 Negriei, Introducere = Eugen Negriei, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985 Negriei, Lit. rom. = Eugen Negriei, Literatura română sub comunism, Bucureşti, 2002 Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni = Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Arad, 1997 Negrilă, însemnări = Iulian Negrilă, însemnări despre scriitori, Timişoara, 1987 Negrilă, Scriitori = Iulian Negrilă, Scriitori tribunişti din perioada arădeană, Timişoara, 1983 Negruzzi, Junimea = Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, [1923]
Nemoianu, Utilul = Virgil Nemoianu, Utilul şi plăcutul. Comentarii asupra literaturii şi culturii, Bucureşti, 1973
Netea, Maior-Goga = Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944 Nicolescu, Şc. Ardeleană = Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971 Nicolescu, Contemporanul = G. C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", Bucureşti, 1966 Nicolescu, Starea = Vasile Nicolescu, Starea lirică, I—II, Bucureşti, 1975-1984 Niţescu, Atitudini = M. Niţescu, Atitudini critice, Bucureşti, 1983 Niţescu, Poeţi = M. Niţescu, Poeţi contemporani, Bucureşti, 1978
Niţescu, Proletcultismul = M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, 1995 Niţescu, Repere = M. Niţescu, Repere critice, Bucureşti, 1974
Niţescu, Scylla = M. Niţescu, între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, 1972 Noica, Istoricitate = Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, îngr. şi introd. Mircea Handoca, Bucureşti, 1989 Noica, Semnele = Constantin Noica, Semnele Minervei, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1994 Oarcăsu, Destine = Ion Oarcăsu, Destine şi valori, Cluj, 1974 Oarcăsu, Oglinzi = Ion Oarcăsu, Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967 Oarcăsu, Opinii = Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965 Odangiu, Romanul = Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, 1984 Oprea, Incidenţe = Al. Oprea, Incidenţe critice, Bucureşti, 1975 Oprea, Mişcarea = Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967 Oprea, 5 prozatori = Al. Oprea, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971 Oprescu, Scriitori = Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Bucureşti, 1968 Opriş, Reviste = Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor. 1834-1974. Istoria presei şcolare româneşti, Bucureşti, 1977
Opriţă, Anticipaţia = Mircea Opriţă, Anticipaţia românească, ed. 2, Bucureşti, 2003 Ornea, Actualitatea = Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985 Ornea, Interpretări = Z. Ornea, Interpretări, Bucureşti, 1988
Omea, înţelesuri = Z. Ornea, înţelesuri. Medalioane de istorie literară, Bucureşti, 1994 Ornea, Junimea = Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975
Ornea, Junimismul = Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studiul curentului, Bucureşti, 1966
Ornea, Medalioane = Z. Ornea, Medalioane, Iaşi, 1997
Ornea, Poporanismul = Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972
Dicţionarul general al literaturii române XXVI
Ornea, Portrete = Z. Ornea, Portrete, Bucureşti, 1999
Omea, Sămănătorismul = Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970
Omea, Tradiţionalism = Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980 Paleologu, Alchimia = Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983 Paleologu, Bunul simţ = Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Bucureşti, 1972 Paleologu, Ipoteze = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980 Paleologu, Simţul practic = Alexandru Paleologu, Simţul practic, Bucureşti, 1974 Paleologu, Spiritul = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970
Pamfil, Spaţialitate = Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, 1993
Panaitescu, Contribuţii = P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 Panaitescu, începuturile = P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965
Panu, Junimea = G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I—II, Bucureşti, 1943; ed. I—II, îngr. şi pref.
Z. Ornea, Bucureşti, 1971 Papadima, Creatorii = Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943 Papadima, Ipostaze = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975 Papadima, Scriitorii = Ovidiu Papadima, Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971 Papahagi, Critica = Marian Papahagi, Critica de atelier, Bucureşti, 1983 Papahagi, Cumpănă = Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991 Papahagi, Eros = Marian Papahagi, Eros şi utopie, Bucureşti, 1980 Papahagi, Exerciţii = Marian Papahagi, Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976 Papahagi, Fragmente = Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, 1994 Papahagi, Interpretări = Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Cluj-Napoca, 1995 Papu, Apolo = Edgar Papu, Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985 Papu, Clasicii = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţie la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977
Papu, Lumini = Edgar Papu, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989 Papu, Luminile = Edgar Papu, Din luminile veacului, Bucureşti, 1967 Papu, Motive = Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983 Păcurariu, Clas. rom. = D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971 Păcurariu, Scriitori = D. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, I—II, Bucureşti, 1981-1984 Păcurariu, Teme = D. Păcurariu, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990 Păcurariu, Dicţ. teolog. = Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996 Păcurariu, Ist. Bis. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I—III, Bucureşti, 1991-1994 Pecie, Romancierul = Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989 Perian, Pagini = Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998 Perian, Scriitori = Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996 Perpessicius, Alte menţiuni = Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I—III, Bucureşti, 1961-1967 Perpessicius, Lecturi = Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, 1971 Perpessicius, Menţiuni = Perpessicius, Menţiuni critice, I-V, Bucureşti, 1928-1946
XXVII Dicţionarul general al literaturii române
Perpessicius, Menţiuni ist. = Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Bucureşti, 1957
Perpessicius, Opere = Perpessicius, Opere, I-XII, Bucureşti, 1966-1983
Pervain, Studii = Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971
Petraş, Lit. rom. = Irina Petraş, Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994
Petraş, Panorama = Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001
Petraşcu, Icoane = Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, I-IV, Bucureşti, 1935-1941
Petraşcu, Scriitori = Nicolae Petraşcu, Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898
Petrescu, Configuraţii = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981
Petrescu, Romanul = Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979
Petrescu, Scriitori - Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Cluj, 1973
Petrescu, Studii transilvane = Liviu Petrescu, Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997 Petrescu, Vârstele = Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Bucureşti, 1992
Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa = Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998, Târgovişte, 1999 Petreu, Jocurile = Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995 Petreu, Teze = Marta Petreu, Teze neterminate, Bucureşti, 1991
Petria, Vâlcea = Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, Râmnicu Vâlcea, 1997
Petroveanu, Pagini = Mihail Petroveanu, Pagini critice, Bucureşti, 1958
Petroveanu, Profiluri = Mihail Petroveanu, Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963
Petroveanu, Traiectorii = Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974
Philippide, Consideraţii = Alexandru Philippide, Consideraţii confortabile, I—II, Bucureşti, 1970-1972
Philippide, Scrieri = Alexandru Philippide, Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1976-1978
Pillat, Itinerarii = Dinu Pillat, Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978
Pillat, Mozaic = Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX. Bucureşti, 1969
Pillat, Tradiţie = Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943
Piru, Analize = Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973
Piru, Critici = Al. Piru, Critici şi metode, Bucureşti, 1989
Piru, Debuturi = Al. Piru, Debuturi, Bucureşti, 1981
Piru, Ist. lit. = Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, Bucureşti, 1970; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981 Piru, Panorama = Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968 Piru, Permanenţe = Al. Piru, Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978 Piru, Poezia = Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975,1—II, Bucureşti, 1975 Piru, Reflexe = Al. Piru, Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974 Piru, Valori = Al. Piru, Valori clasice, Bucureşti, 1978 Piru, Varia = Al. Piru, Varia, I—II, Bucureşti, 1972-1973
Poantă, Dicţ. poeţi = Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998 Poantă, Modalităţi = Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973 Poantă, Radiografii = Petru Poantă, Radiografii, I—II, Cluj-Napoca, 1978-1983 Poantă, Scriitori = Petru Poantă, Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994 Podoleanu, 60 scriitori = S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, I, Bucureşti, [1935]
Dicţionarul general al literaturii române XXVIII
Pop, Mărturia = Augustin Z. N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985 Pop, Avangarda = Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990 Pop, Jocul = Ion Pop, Jocul poeziei, Bucureşti, 1985 Pop, Lecturi = Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983
Pop, Pagini = Ion Pop, Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997
Pop, Poezia = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj, 1973
Pop, Recapitulări = Ion Pop, Recapitulări, Cluj-Napoca, 1995
Pop, Transcrieri = Ion Pop, Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976
Pop, Viaţă = Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001
Pop, Conspect = Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literatură române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I—II, Bucureşti, 1875-1876 Popa, Clasici = Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987 Popa, Comicologia = Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, 1975 Popa, Competenţă = Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982 Popa, Dicţ. lit. = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977
Popa, Forma = Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, 1975
Popa, Ist. lit. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I—II, Bucureşti, 2001 Popa, Modele = Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, 1971.
Popa, Convergenţe = Mircea Popa, Convergenţe europene, Oradea, 1995
Popa, Estuar = Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, 1995
Popa, Reîntoarcerea = Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998
Popa, Spaţii = Mircea Popa, Spaţii literare, Cluj-Napoca, 1974
Popa, Tectonica = Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980
Popa, Lit. rom. Voivodina = Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Pancevo, 1997 Popescu, Teatrul = Marian Popescu, Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987
Popescu, Cărţi = Titu Popescu, Cărţi cu ieşire la mare. Critica, memorialistica, literatura de călătorie, Cluj-Napoca, 1980 Popovici, Cercetări = D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944
Popovici, Romanţ, rom. = D. Popovici, Romantismul românesc (1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969 Popovici, Studii = D. Popovici, Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, Cluj, 1972-1989 Popovici, Eu, personajul = Vasile Popovici, Eu, personajul, Bucureşti, 1988
Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ = Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre, Piatra Neamţ, 1999 Predescu, Encicl. = Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940 Protopopescu, Romanul = Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, 1978 Protopopescu, Volumul = Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972.
Puşcariu, Călare = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968
Puşcariu, Cinci ani = Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909 Puşcariu, Ist. lit. = Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. 2, Sibiu, 1930
XXIX Dicţionarul general al literaturii române
Rachieru, Poeţi Bucovina = Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, 1996 Rachieru, Vocaţia = Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Timişoara, 1985 Radian, Portrete = Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986 Radu, Pagini = Olimpia Radu, Pagini de critică, Cluj-Napoca, 1988
Raicu, Descoperirea = Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, introd. George Macovescu, Bucureşti, 1989
Raicu, Calea de acces = Lucian Raicu, Calea de acces, Bucureşti, 1982
Raicu, Contemporani = Lucian Raicu, Printre contemporani, Bucureşti, 1980
Raicu, Critica = Lucian Raicu, Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976
Raicu, Fragmente = Lucian Raicu, Fragmente de timp, Bucureşti, 1984
Raicu, Practica scrisului = Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978 Raicu, Structuri = Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, 1973
Ralea, Scrieri = Mihai Ralea, Scrieri, voi. I—III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989 Raşcu, Amintiri = I. M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967.
Razba, Personalităţi hunedorene = Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar, Deva,
2000
Răduică, Calendare = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti.
1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981 Răduică, Dicţ. presei = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1731-1918, Bucureşti, 1995 Rău, Efigii = Aurel Rău, Efigii, Bucureşti, 1989
Râpeanu, Cultură = Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, I—III, Bucureşti, 1979-1989 Râpeanu, Interferenţe = Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970 Râpeanu, Memoria = Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983 Râpeanu, Noi = Valeriu Râpeanu, Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966.
Râpeanu, Scriitori = Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986 Rebreanu, Opere = Liviu Rebreanu, Opere, I—III, îngr. Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968, IV-XXIII, îngr. Niculae Gheran, 1970-2003 Regman, Cărţi = Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1967 Regman, Colocvial = Cornel Regman, Colocvial, Bucureşti, 1976 Regman, Confluenţe = Cornel Regman, Confluenţe literare, Bucureşti, 1966 Regman, Cronicari = Cornel Regman, Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970 Regman, De la imperfect = Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987 Regman, Dinspre Cercul Literar = Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti", Bucureşti, 1997
Regman, Explorări = Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978 Regman, Noi explorări = Cornel Regmen, Noi explorări critice, Bucureşti, 1982 Regman, Nu numai = Cornel Regman, Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990 Regman, Ultime explorări = Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000 Românii = Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Davis (SUA), 1992
Rom. magi/, ir. lex. = Romăniai magyar irodalmi lexikon, I—III, îngr. Balogh Edgar, Bucureşti, 1981-1994 Rosetti, Dicţ. cont. = Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898
Dicţionarul general al literaturii române XXX
Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, Bucureşti, 1971
Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia = Costa Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, Novi Sad, 1989 Rotaru, O ist. = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—III, Bucureşti, 1971-1987; ed. I-VI, Galaţi, 1994-2001
Rotaru, Valori = Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1976-1983 Ruja, Parte = Alexandru Ruja, Parte din întreg, I—II, Timişoara, 1994-1999 Ruja, Valori = Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, 1979
Rusu, Membrii Academiei = Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999 Rusu, Utopica = M. N. Rusu, Utopica, Bucureşti, 1969
Sadoveanu, Cărţi = Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti,
2001
Sadoveanu, Opere = Mihail Sadoveanu, Opere, I-XXII, Bucureşti, 1954-1973 Sanielevici, Cercetări = H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, îngr. si introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1968
Sanielevici, încercări = H. Sanielevici, încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903 Sasu, Dicţ. scriit. SUA = Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001
Sasu, în căutarea = Aurel Sasu, în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979
Sasu, Progresii = Aurel Sasu, Progresii, Cluj, 1972
Sasu, Retorica = Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976
Satco-Pânzar, Dicţionar = Emil Satco, Ioan Pânzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 1993 Săndulescu, Citind = Al. Săndulescu, Citind, recitind..., Bucureşti, 1973 Săndulescu, Constelaţii = Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998 Săndulescu, Continuităţi = Al. Săndulescu, Continuităţi, Bucureşti, 1976 Săndulescu, Lit. epistolară = Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Bucureşti, 1972 Săndulescu, Memorialişti = Al. Săndulescu, Memorialişti români, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Pagini = Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966 Săndulescu, Portrete = Al. Săndulescu, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982 Sângeorzan, Anotimpurile = Zaharia Sângeorzan, Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983 Sângeorzan, Conversaţii = Zaharia Sângeorzan, Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980 Scarlat, Ist. poeziei = Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1982-1990 Scrisori - Camil Petrescu = Scrisori către Camil Petrescu, I—II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981 Scrisori - Densusianu = Scrisori către Ovid Densusianu, I-IV, Bucureşti, 1979-1989 Scrisori - Ibrăileanu = Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973 Sebastian, Eseuri = Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972
Sebastian, Jurnal = Mihail Sebastian, Jurnal de epocă, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti,
2002
Seche, Schiţă = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografei române, I—II, Bucureşti, 1966-1969 Sevastos, Amintiri = Mihail Sevastos, Amintiri de la „ Viaţa românească", Bucureşti, 1966
XXXI Dicţionarul general al literaturii române
Silvestru, Jurnal = Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984, I, Bucureşti, 1992
Silvestru, Un deceniu = Valentin Silvestru, Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984
Simion, Dimineaţa = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980
Simion, Ficţiunea = Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I—III, Bucureşti, 2001
Simion, Fragmente = Eugen Simion, Fragmente critice, I-IV, Bucureşti, 1998-2000
Simion, Genurile = Eugen Simion, Genurile biograficului, Bucureşti, 2002
Simion, întoarcerea autorului = Eugen Simion, întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993 Simion, Mercuţio = Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Bucureşti, 1993 Simion, Orientări = Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, 1965 Simion, Scriitori = Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989; voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978
Simuţ, Critica = Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Diferenţa = Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Incursiuni = Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994 Solomon, Dialog = Dumitru Solomon, Dialog interior, Bucureşti, 1987 Sorescu, Teoria sferelor = Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969 Sorescu, Uşor cu pianul = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985 Sorescu, Interpretări = Roxana Sorescu, Interpretări, Bucureşti, 1979 Sorescu, Liricul = Roxana Sorescu, Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983 Sorescu, Lumea = Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000
Sorianu, Contrapunct = Vlad Sorianu, Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971 Sorianu, Glose = Vlad Sorianu, Glose critice, Bucureşti, 1968
Sorohan, Introducere = Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997 Sperantia, Figuri = E. Sperantia, Figuri universitare, Bucureşti, 1967
Spiridon, Aparenţa = Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984
Spiridon, Interpretarea = Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998
Spiridon, Melancolia = Monica Spiridon, Melancolia descendenţei, Bucureşti, 1989
Spiridon, Cuprinderi = Vasile Spiridon, Cuprinderi, Bucureşti, 1993
Stanca, Fragmentarium = Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987
Stănescu, Cronici = Constantin Stănescu, Cronici literare, 1971
Stănescu, Jurnal = Constantin Stănescu, Jurnal de lectură, I—III, Bucureşti, 1978-1988
Stănescu, Poeţi şi critici = Constantin Stănescu, Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972
Steinhardt, Critică = N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983
Steinhardt, Incertitudini = N. Steinhardt, Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980
Steinhardt, între viaţă = N. Steinhardt, între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976
Steinhardt, Monologul = N. Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj-Napoca, 1991
Stoica, Caligrafie = Petre Stoica, Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984
Stolnicu, Printre scriitori = Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988
Straje, Dicţ. pseud. = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973 Streinu, Clasicii = Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1969
Dicţionarul general al literaturii române XXXII
Streinu, Pagini = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, voi. I—II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr.
George Muntean, Bucureşti, 1974-1977 Streinu, Versificaţia = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966 Suchianu, Aspecte = D. I. Suchianu, Aspecte literare, Bucureşti, 1928
Suciu, Lit. băn. = I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940
Suţu, Iaşii = Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, Iaşi, 1923-1928
Şchiau, Cărturari = Octavian Schiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978 Şerban, Exegeze = Geo Şerban, Exegeze, Bucureşti, 1968
Şerban, Ispita = Geo Şerban, Ispita istoriei. Investigaţii, precizări, demersuri metodologice, Bucureşti, 1980
Şiadbei, Cercetări = I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, Iaşi, 1939
Ştefănescu, Dialog = Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984
Ştefănescu, Jurnal = Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic, Bucureşti, 1980
Ştefănescu, Preludiu = Alex. Ştefănescu, Preludiu, Bucureşti, 1977
Ştefănescu, Prim-plan = Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987
Ştefănescu, Momente = Cornelia Ştefănescu, Momente ale romanului, Bucureşti, 1973
Şuluţiu, Scriitori = Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974
Tacciu, Romanţ, rom. = Elena Tacciu, Romantismul românesc, I—III, Bucureşti, 1982-1987
Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa = Teodor Tanco, Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud.
Autori-publicaţii-societăţi, Cluj-Napoca, 1998 Tartler, Melopoetica = Grete Tartler, Melopoetica, Bucureşti, 1984 Taşcu, Incidenţe = Valentin Taşcu, Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975 Taşcu, Poezia = Valentin Taşcu, Poezia poeziei de azi, Iaşi, 1985
Teodorescu-Branişte, Presă şi lit. = T. Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, I—II, Bucureşti, 1989
Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri = Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), îngr. Aristiţa Avramescu şi Tiberiu Avramescu, introd. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980 Theodorescu, Ist. bibi. = Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, Bucureşti, 1972 Tihan, Apropierea = Teodor Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988 Titel, Cehov = Sorin Titel, în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984 Titel, Pasiunea = Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976
Todor, Confluenţe = Avram P. Todor, Confluenţe literare româno-maghiare, îngr. şi pref. Dăvid Gyula, Bucureşti, 1983
Todoran, Secţiuni = Eugen Todoran, Secţiuni literare, Timişoara, 1973 Tomescu, Calendarele = Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. 1733-1830, Bucureşti, 1957 Tomescu, Ist. cărţii rom. = Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti. De la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968 Tomuş, Carnet = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, 1969 Tomuş, Istorie = Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974 Tomuş, Mişcarea = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, 1981 Tomuş, Răsfrângeri = Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, 1973 Tomuş, 15 poeţi = Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968
XXXIII Dicţionarul general al literaturii române
Trandafir, Dinamica = Constantin Trandafir, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983
Trifu, Cronica = Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970
Trifu, Presa = Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, I—II, Bucureşti, 1974-1980
Trivale, Cronici = Ion Trivale, Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971
Tuchilă, Cetăţile = Costin Tuchilă, Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983
Tuchilă, Privirea = Costin Tuchilă, Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988
Tudor, Pretexte = Eugenia Tudor, Pretexte critice, Bucureşti, 1973
Tudor, Mişcarea = Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976 Tudor-Anton, Ipostaze = Eugenia Tudor-Anton, Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977 Tupan, Scenarii = Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989 Ţârcovnicu, Contribuţii = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970 Ţepelea, Amintiri = Gabriel Ţepelea, Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Opţiuni = Gabriel Ţepelea, Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989
Ţepelea, Rememorări = Gabriel Ţepelea, Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994
Ţepelea, Studii = Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970 Ţepelea-Bulgăr, Momente = G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973
Ţeposu, Istoria = Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993
Ţeposu, Viaţa = Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, 1983 Ţirioi, Premise = Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara, 1976
Ulici, Lit. rom. = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoţia '70, Bucureşti, 1995 Ulici, Prima verba = Laurenţiu Ulici, Prima verba, voi. I—II, Bucureşti, 1975-1978, voi. III, Timişoara, 1991
Ulici, Recurs = Laurenţiu Ulici, Recurs, Bucureşti, 1971 Ungheanu, Arhipelag = Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975 Ungheanu, Fiii = Mihai Ungheanu, Fiii risipitori (Noi şi secolul XIX), Bucureşti, 1988 Ungheanu, Lecturi = Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978 Ungheanu, Pădurea = Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973 Ungheanu, Scriitorii = Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996 Ungureanu, Contextul = Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, 1978.
Ungureanu, Imediata = Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I—II, Timişoara, 1980-1989 Ungureanu, La umbra cărţilor = Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975 Ungureanu, La vest = Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I—II, Timişoara, 1995-2000 Ungureanu, Proza rom. = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, 1985 Ungureanu, Proză = Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977.
Urechia, Ist. şc. = V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901 Ursu, Memorialistica = G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972 Ursu, Contribuţii = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Iaşi, 2002 Vaida, Mitologii = Mircea Vaida, Mitologii critice, Bucureşti, 1978
Dicţionarul general al literaturii române XXXIV
Valea, Oameni = Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit, Iaşi, 1977
Valmarin, Studii = Luiza Valmarin, Studii de literatură română modernă şi comparată, Bucureşti, 1987 Vartic, Modelul = Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, 1982 Vartic, Spectacol = Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, 1977
Vasile, Poezia = Geo Vasile, Poezia română între milenii. Dicţionar de autori, Cluj-Napoca, 2002 Vasile, Proza = Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Bucureşti, 2001 Vasile, Conceptul = Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, 1988
Vârgolici, Comentarii = Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971 Vârgolici, începuturile = Teodor Vârgolici, începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1963 Vârgolici, Portrete = Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001 Vârgolici, Retrospective = Teodor Vârgolici, Retrospective literare, Bucureşti, 1970 Vârgolici, Scriitori = Teodor Vârgolici, Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978 Velculescu, Scriere = Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988 Velea, Interferenţe = Stan Velea, Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989 Velea, Paralelisme = Stan Velea, Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974 Velea, Plămada = Stan Velea, Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997
Velea, Universalişti = Stan Velea, Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996 Vianu, Arta = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I—II, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1966 Vianu, Opere = Tudor Vianu, Opere, I-XIV, îngr. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1971-1990 Vianu, Scriitori români = Tudor Vianu, Scriitori români, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970 Vianu, Studii = Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965
Vintilescu, Secvenţe = Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1917), Timişoara, 1987
Vişan, Semnături = Constantin Vişan, Semnături în contemporaneitate, Bucureşti, 1986 Vitner, Semnele = Ion Vitner, Semnele romanului, Bucureşti, 1971
Vlad, Analiză-sinteză = Ion Vlad, între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, 1970 Vlad, Convergenţe = Ion Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972 Vlad, Descoperirea = Ion Vlad, Descoperirea operei, Cluj, 1970 Vlad, Lect. prozei = Ion Vlad, Lectura prozei, Bucureşti, 1991 Vlad, Lectura = Ion Vlad, Lectura — un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977 Vlad, Lectura rom. = Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983 Vlad, Povestirea = Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972 Vodă-Căpuşan, Accente = Maria Vodă-Căpuşan, Accente, Cluj-Napoca, 1991 Vodă-Căpuşan, Teatru = Maria Vodă-Căpuşan, Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984 Vrabie, Folcloristica = Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1968 Vrabie, Gândirismul = Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940 Vuia, Studii = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, îngr. Mihai Pop şi Ioan Şerb, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1975 Vulcan, Panteonul = Iosif Vulcan, Panteonul român, Pesta, 1869
XXXV Dicţionarul general al literaturii române
Vulturescu, Cultură = George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar.
1700-2000, Satu Mare, 2000 Zaciu, Alte lecturi = Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978 Zaciu, Bivuac = Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj-Napoca, 1974 Zaciu, Clasici = Mircea Zaciu, Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994 Zaciu, Colaje = Mircea Zaciu, Colaje, Cluj, 1972 Zaciu, Cu cărţile = Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981 Zaciu, Departe = Mircea Zaciu, Departe/aproape, Bucureşti, 1998 Zaciu, Glose = Mircea Zaciu, Glose, Cluj, 1970 Zaciu, Lancea = Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, 1980 Zaciu, Lecturi = Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975 Zaciu, Masca = Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucureşti, 1967 Zaciu, Ordinea = Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura, Cluj, 1973 Zaciu, Viaticum = Mircea Zaciu, Viaticum, Bucureşti, 1983
Zaharia-Filipaş, Retorică = Elena Zaharia-Filipaş, Retorică şi semnificaţie, Bucureşti, 1993
Zalis, Aspecte = Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971
Zalis, Estetica = Henri Zalis, Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc,
Timişoara, 1979 Zalis, Scriitori = Henri Zalis, Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973 Zalis, Tensiuni = Henri Zalis, Tensiuni lirice contemporane, Bucureşti, 1975 Zamfir, Cealaltă faţă = Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, 1988
Zamfir, Proza poetică = Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971 Zamfir, Secolul = Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989 Zamfirescu, Istorie = Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, I—II, Bucureşti-Chişinău, 2003 Zamfirescu, Studii = Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967 Zarifopol, Eseuri = Paul Zarifopol, Eseuri, îngr. Al. Săndulescu şi Radu Săndulescu, pref. Al.
Săndulescu, Bucureşti, 1988 Zarifopol, Pagini = Paul Zarifopol, Pagini de critică, îngr. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984 Zarifopol, Pentru arta lit. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, îngr. şi introd. Al. Săndulescu,
Bucureşti, 1971
B.	ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII
AA = „Ardealul", Bucureşti, 1941 ş. u.
AAF = „Anuarul Arhivei de Folclor", Cluj, 1932 ş. u; din 1980, „Anuarul de folclor"; din 1991, „Anuarul Arhivei de Folclor"
AAR = „Analele Societăţii Academice Române", Bucureşti, 1867 ş. u.; din 1879, „Analele Academiei Române"
AC = „Academica", Bucureşti, 1990 ş.u.
ADLTR = Arhiva Dicţionarului literaturii române. 1900-1950, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi ADV = „Adevărul", Bucureşti, 1888 ş. u.; 1990 ş.u.
Dicţionarul general al literaturii române XXXVI
AFT = „Amfiteatru", Bucureşti, 1966 ş. u.
AIN = „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1921 ş. u.
AIX = „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", Iaşi, 1964 ş. u.
ALA = „Adevărul literar şi artistic", Bucureşti, 1920 ş. u.; 1990 ş.u.
ALD = „Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni", Bucureşti, 1926
ALIL = „Studii şi cercetări ştiinţifice", filologie, Iaşi, 1950 ş.u.; din 1964, „Anuar de lingvistică şi istorie literară"
ALR = Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969 AMET = „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1958 ş. u.
AMI = Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, îngr. Radu Cârneci, pref. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997 ANB = „Analele Banatului", Timişora, 1928 ş. u.
ANPR = „Anuarul presei româneşti al lumei politice", Bucureşti, 1907 ş. u.
AO = „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş. u.
APF = „Apostrof", Cluj-Napoca, 1990 ş. u.
ARG = „Argeş", Piteşti, 1966 ş. u.
ASO = Antologia scriitorilor ocazionali, îngr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1943 AST = „ Astra", Braşov, 1966 ş. u.
ATN = „Ateneu", Bacău, 1964 ş.u.
AUB = „Revista Universităţii «C. I. Parhon»", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Analele Universităţii Bucureşti"
AUC = „Analele Universităţii din Craiova", Craiova, 1972 ş. u.
AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", Iaşi, 1955 ş. u.
AUT = „Analele Universităţii din Timişoara", Timişoara, 1956 ş.u.
BOR = „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş. u.
BRV = Bibliografia românească veche. 1508-1830, I-IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1903-1944 BSS = „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români", Bucureşti, 1916 ş. u.
BUC = „Buletinul cărţii", Bucureşti, 1923 ş. u.
BVS = „Buna Vestire", Bucureşti, 1937 ş. u.
CAP = „Capitala", Bucureşti, 1936 ş. u.
CC = „Caiete critice", Bucureşti, 1982 ş. u.
CEL = „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş. u.
CFL = „Cercetări folclorice", Bucureşti, 1947.
CGM = „Cuget moldovenesc", Bălţi, Iaşi, 1932 ş. u.
CHRM = Chrestomaţie română, I—II, îngr. M. Gaster, Leipzig-Bucureşti, 1891 CI = „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş. u.
CIL = Contribuţii de istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1962 CL = „Convorbiri literare", Iaşi, Bucureşti, 1867 ş. u.; Iaşi, 1970 ş. u.
CLG = „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş. u.
CLI = „Cuvântul liber", Bucureşti, 1919 ş. u.; 1933 ş. u.
XXXVII Dicţionarul general al literaturii române
CLJ = „Clujul românesc", Cluj, 1923 ş. u.
CML = „Curentul magazin", Bucureşti, 1939 ş. u.; din 1940, „Curentul magazin literar"; din 1941, „Curentul literar"
CN = „Contimporanul", Bucureşti, 1922 ş. u.
CNP = „Contrapunct", Bucureşti, 1990 ş.u.
CNT = „Contemporanul", Bucureşti, 1946 ş. u.; din 1990, „Contemporanul - Ideea europeană" CPL = Cărţile populare în literatura românească, I—II, îngr. şi introd. I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963
CPV = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967 CRC = „Cronica", Iaşi, 1966 ş. u.
CRE = „Curentul", Bucureşti, 1928 ş. u.
CREL = „Cahiers roumains d'âtudes litteraires", Bucureşti, 1973 ş. u.
CTC = „Cele trei Crişuri", Oradea, Bucureşti, 1920; Oradea, 1990 ş. u.
CU = „Cuvântul", Bucureşti, 1924 ş. u.
CVC = „Convorbiri", Bucureşti, 1907; din 1908, „Convorbiri critice"
CZ = „Cosinzeana", Orăştie, 1911 ş. u.
D = „Datina", Tumu Severin, 1920 ş. u.
DAA = „Dacia", Bucureşti, 1941 ş. u.
DCL = Documente literare, I—II, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1971-1973
DCM = Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, Bucureşti, 1973, voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 DCS = De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, îngr. Gheorghe Hrimiuc-Toporaş şi Victor Dumea, pref. Victor Durnea, Iaşi, 1999 DEP = „Dreptatea", Bucureşti, 1927 ş. u.; 1944 ş. u.; 1990 ş. u.
DFC = De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1982
DIF = Din istoria filosofiei în România, I—III, Bucureşti, 1955-1960.
DIPR = Din istoria pedagogiei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1956-1969.
DL = „Dacia literară", Iaşi, 1840; 1990 ş.u.
DML = Documente şi manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Cornea şi Elena Piru, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969, voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1976, voi. IV-V, publ. Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1985, voi. VI, publ. şi pref. Andrei Nestorescu, Bucureşti, 1993 DMN = „Dimineaţa", Bucureşti, 1904 ş. u.
DR = „Dacoromania", Cluj, 1920 ş. u.
DRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1993-1997 DRO = „Dacoromania", Freiburg, 1973 ş. u.
ECD = „Echidistanţe", Iaşi, 1991 ş. u.
ECH = „Echinox", Cluj, 1969 ş. u.
EL = „Elâre", Bucureşti, 1953 ş.u.
F = „Familia", Pesta, Oradea, 1865 ş. u.; Oradea, 1926 ş. u.; 1934 ş. u.; 1944 ş. u.; 1965 ş. u.
FCI = „Facla literară", Bucureşti, 1923 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XXXVIII
FCL = „Facla", Bucureşti, 1910 ş. u.
FDZ = „Foaia diecezană", Caransebeş, 1886 ş. u.
FF = „Făt-Frumos", Cernăuţi, Suceava, Râmnicu Vâlcea, 1926 ş. u.
FK = „Filol6giay Kozlony", Cluj, 1961 ş. u.
FLC = „Flacăra", Bucureşti, 1948 ş. u.
FLR = „Flacăra", Bucureşti, 1911 ş. u.
FMIL = „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", Braşov, 1838 ş. u.
FON = „Foaia noastră", Budapesta, 1957 ş. u.
FRZ = „Frize", Braşov, 1934 ş. u.
G = „Gândirea", Cluj, Bucureşti, 1921 ş. u.
GBV = „Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1918 ş. u.
GL = „Gazeta literară", Bucureşti, 1954 ş. u.
GR = „Gând românesc", Cluj, 1933 ş. u.
GT = „Gazeta de Transilvania", Braşov, 1938 ş. u.
HT = „A Hăt", Bucureşti, 1970 ş. u.
IB = Lui Ion Bianu. Amintire, Bucureşti, 1916.
IGZ = „Igaz Sz6", Târgu Mureş, 1953-1989.
IIŞ = „însemnări ieşene", Iaşi, 1936 ş. u.
IL = „laşul literar", Iaşi, 1955 ş. u.
JL = „Jurnalul literar", Iaşi, 1939; Bucureşti, 1947 ş.u.; 1990 ş. u.
KOR = „Korunk", Cluj, 1926 ş. u.; 1957ş.u.
L = „Literatorul", Bucureşti, 1880 ş. u.; 1991 ş. u.
LA = „Literatură şi artă", Chişinău, 1954 ş. u.
LAI = „Litere, arte, idei", supl. al ziarului „Cotidianul", Bucureşti, 1991 ş. u.
LAR = „Literatură şi artă română", Bucureşti, 1896 ş. u.
LCF = „Luceafărul", Bucureşti, 1958 ş. u.
LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş. u.
LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 ş. u.
LRM = Literatura română medievală, coordonator şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003 LRV = Literatura română veche (1402-1647), I—II, îngr. şi introd. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971
LU = „Luceafărul", Budapesta, Sibiu, Bucureşti, 1902 ş. u.; Sibiu, 1941 ş.u.
LUP = „Lupta", Iaşi, Bucureşti, 1884 ş. u.
LUT = „Lupta", Bucureşti, 1921 ş. u.
MA = „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş. u.
MB = „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u.
MCF = „Memoriile Comisiei de Folclor", Bucureşti, 1987 ş. u.
ME = „Buletinul «Mihai Eminescu»", Cernăuţi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, 1930 ş. u.
MLI = „Minerva literară ilustrată", Bucureşti, 1909 ş. u.
MM = „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş. u.
MMN = „Meşterul Manole", Bucureşti, 1939 ş. u.
MO = „Mitropolia Olteniei", Râmnicu Vâlcea, 1950 ş.u.
MOM = „Le Moment", Bucureşti, 1935 ş. u.
XXXIX Dicţionarul general al literaturii române
MOT = „Momentul", Bucureşti, 1945 ş. u.
MS = „Manuscriptum", Bucureşti, 1970 ş. u.
NRL = „Neamul românesc literar", Vălenii de Munte, 1908 ş.u.
NRR = „Noua revistă română", Bucureşti, 1900 ş. u.
NYRK = „Nyelv-es Irodalomtudomănyi kozlomenyek", Cluj, 1957 ş. u.
O = „Scrisul bănăţean", Timişoara, 1949 ş. u.; din 1964, „Orizont"
OC = „Observator cultural", Bucureşti, 2000 ş.u.
ORT = „Orizont", Bucureşti, 1944 ş. u.; în 1947, „Revista literară"
PAU = Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1936
PBU = Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1937
PE = „Presa", Bucureşti, 1939 ş. u.
PIL = „Prietenii istoriei literare", Bucureşti, 1931 ş. u.
PL = „Preocupări literare", Bucureşti, 1936 ş. u.
PLI = „Pagini literare", Turda, 1934 ş. u.
PND = Primii noştri dramaturgi, îngr. Al. Niculescu, introd. Florin Tornea, Bucureşti, 1960 POS = Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978 PRA = Marin Mincu, Poezia română actuală, I—III, Constanţa, 1998-1999 PRL = „Propilee literare", 1926 ş. u.
PRP = Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism, I—II, cuvânt înainte Eugen Negriei, pref.
edit., Constanţa, 2000 PRR = Pionierii romanului românesc, îngr. şi pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1962 PRS = „Presa", Craiova, 1930 ş. u.; din 1934, „Presa Olteniei"
PRV = „Porunca vremii", Bucureşti, 1932 ş. u.
PSS = „Poesis", Satu Mare, 1990 ş.u.
R = „Ramuri", Craiova, 1905 ş. u.; 1964 ş. u.
RA = „Revista arhivelor", Bucureşti, 1924 ş. u.
RAZ = „Raza literară", Bucureşti, 1932 ş. u.
RC = „Revista clasică", Bucureşti, 1910 ş.u.
RCM = „Revista cultului mozaic", Bucureşti, 1956 ş. u.
RCR = „Revista Cercului Literar", Sibiu, 1945.
REF = „Revista de folclor", Bucureşti, 1947 ş. u.; din 1964, „Revista de etnografie şi folclor"
REVR = „Revue roumaine", Bucureşti, 1946 ş. u.
RFR = „Revista Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1934 ş. u.
RI = „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş. u.
RLAF = „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", Bucureşti, 1882 ş. u.
RIR = „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş. u.
RITL = „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Revista de istorie şi teorie literară"
RL = „România literară", Bucureşti, 1968 ş. u.
RLRO = Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974
Dicţionarul general al literaturii române XL
RLSL = „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1958 ş. u.; din 1989, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară"
RMB = „România liberă", Bucureşti, 1944 ş. u.
RML = „România literară", Bucureşti, 1939 ş. u.
RMZ = „Revista muzeelor", Bucureşti, 1964 ş. u.
RP = „Rampa", Bucureşti, 1911 ş.u.; din 1915, „Rampa nouă şi ilustrată"
RR = „Revista română", Iaşi, 1995 ş.u.
RRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 RSE = „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1963 ş. u.
RSL = „Romanoslavica", Bucureşti, 1953 ş. u.
RVM = „Revista vremii", Galaţi, 1934 ş. u.
RVS = „Revista scriitoarei", Bucureşti, 1926 ş. u.; din 1929, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"
RVTR = Reviste literare româneşti din secolul al XÎX-lea, îngr. şi pref. Paul Comea, Bucureşti, 1970 RWR = „Revista vremii", Bucureşti, 1921 ş. u.
SBR = „Sburătorul", Bucureşti, 1919 ş. u.
SC = „Studii clasice", Bucureşti, 1959 ş.u.
SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie", Bucureşti, 1955 ş. u.
SCD = „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", Bucureşti, 1964 ş. u.
SCIA = „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş. u.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u.
SDIR = Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-XXV, publ. N. Iorga, Bucureşti, 1901-1913 SDL = Studii şi documente literare, voi. I, publ. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, voi. II—XIII, publ.
I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931-1946 SDM = „Societatea de mâine", Bucureşti, 1924 ş. u.
SE = „Seara", Bucureşti, 1937 ş. u.
SI = „Studii italiene", Bucureşti, 1934 ş. u.
SIL = Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968 SILF = „Studii de istorie literară şi folclor", Cluj, 1951 ş.u.
SILL = Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, Bucureşti, 1969 SL = „Studii literare", Cluj, Sibiu, 1942 ş. u.
SLAST = „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", Bucureşti, 1981 ş. u.
SLC = Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968
SLF = Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974
SLS = Studii de limbă şi stil, îngr. G. I. Tohăneanu şi Sergiu Drincu, Timişoara, 1968
SLU = „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş. u.
SPM = „Săptămâna culturală a Capitalei", Bucureşti, 1962 ş. u.
SPS = Studii de poetică şi stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, Bucureşti, 1966 ST = „Steaua", Cluj, 1954 ş. u.
STD = „Studii. Revistă de istorie", Bucureşti, 1948 ş. u.; din 1974, „Revista de istorie"
STRS = Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976
XLI Dicţionarul general al literaturii române
SUB = „Buletinul Universităţilor «V. Babeş» şi «Bolyai»", Cluj, 1956 ş.u.; din 1958, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»"
SXX = „Secolul 20", Bucureşti, 1957 ş. u.; din 2000, „Secolul XXI"
T = „Transilvania", Braşov, Sibiu, 1868 ş. u.; Sibiu, 1972 ş. u.
TBR = „Tribuna României", Bucureşti, 1972 ş. u.
TF = Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971 TIA = „Tribuna", Cluj, Braşov, 1937 ş. u.
TIL = „Timpul", Bucureşti, 1937 ş. u.
TM = „Timpul", Bucureşti, 1876 ş. u.
TMS = „Tomis", Constanţa, 1966 ş. u.
TR = „Tribuna", Sibiu, 1884 ş. u.; Cluj, 1957 ş. u.
TTR = „Teatrul", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1990, „Teatrul azi"
ŢA = „Ţara noastră", Sibiu, Cluj, 1907 ş. u.
U = „Universul", Bucureşti, 1884 ş. u.
UR = „Unirea", Blaj, 1891 ş. u.; Alba Iulia, 1968 ş. u.
UTK = „Utunk", Cluj, 1946 ş. u.
UVPA = Un veac de poezie aromână, îngr. Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 UVR = „Universul literar", Bucureşti, 1888 ş. u.
VAA = „Viaţa", Bucureşti, 1941 ş. u.
VAN = „Vieaţa nouă", Bucureşti, 1905 ş. u.
VBA = „Viaţa Basarabiei", Bucureşti, 1932 ş. u.
VL = „Viaţa literară", Bucureşti, 1926 ş. u.
VLT = „Viaţa literară", Bucureşti, 1906; din 1907, „Viaţa literară şi artistică"
VR = „Viaţa românească", Iaşi, Bucureşti, 1906 ş. u.; Bucureşti, 1948 ş. u.
VRA = „Vremea", Bucureşti, 1928 ş. u.
VRP = „Versuri", „Versuri şi proză", Iaşi, 1911 ş. u.
VS = „Vestul", Timişoara, 1930 ş. u.
VSD = De la Varlaam la Sadoveanu (Studii despre limba şi stilul scriitorilor), Bucureşti, 1958 VST = „Viaţa studenţească", Bucureşti, 1956 ş. u.
VTRA = „Vatra", Târgu Mureş, 1971 ş. u.
«
3 Dicţionarul general al literaturii române
Eco
ECHINOX, revistă culturală apărută la Cluj din decembrie 1968, lunar până în 1993, apoi trimestrial. Editată iniţial trilingv (în limbile română, maghiară şi germană) de Universitatea „Babeş-Bolyai", trece sub egida Fundaţiei Culturale Echinox începând cu anul 1997. După 1993, pe lângă paginile maghiare şi germane, sunt inserate cu regularitate pagini în limbile franceză şi engleză. Primul număr avea următoarea formulă redacţională: redactor-şef, Eugen Uricaru, redac-tori-şefi adjuncţi, Rostâs Zoltăn şi Petru Poantă, secretar de redacţie, Vincenţiu Iluţiu, iar membri, Dinu Flămând, Radu Mihai, Olimpia Radu, Virâgh Denes, Ioan Maxim-Danciu, Peter Motzan, Marcel Constantin Runcanu, G. Călugăreanu, Mircea Baciu, Florin Creangă, Alexandru Dănescu. începând cu numărul al doilea, redactor-şef este Ion Pop, Eugen Uricaru şi Rostâs Zoltân devin adjuncţi, Petru Poantă, membru al redacţiei, restul echipei redacţionale păstrându-se. în 1970, în redacţie intră Marian Papahagi (ca membru), în 1972, Ion Vartic (ca redactor-şef adjunct), astfel încât de la numărul 5-6 din 1973, se constituie tripleta de conducere formată din Ion Pop (director), Marian Papahagi (redactor-şef), Ion Vartic (redactor-şef adjunct). De la numărul 4 din 1983, redactor-şef devine, până în 1990, Aurel Codoban. Apoi, timp de trei ani, revista va fi condusă de Dan Şăulean, iar din 1993, de Ştefan Borbely şi Corin Braga. Pe tot parcursul existenţei ei, revista a fost tutelată spiritual de Mircea Zaciu.
Cultivând exigenţa, erudiţia, etica muncii de grup, E., revistă realizată mai cu seamă de studenţi, a întreţinut un cenaclu literar care s-a considerat o continuare peste timp a spiritului Cercului Literar de la Sibiu. Selecţia foarte exigentă a colaboratorilor a avut ca urmare constituirea mişcării literare echinoxiste, relevantă în literatura română de după 1965. Fiind considerată oficial în anii '70 revistă „specială", cu „regim de circulaţie închis", estudiantin, E. a putut publica unele texte (în special traduceri) necenzurate, ca acelea aparţinând lui Martin Heidegger (Ce estefilosofia, în traducerea lui Radu Mihai, apărut în numărul 1/1968 şi socotit primul text heideggerian transpus în limba română după 1947), Nietzsche, Maurice Blanchot, Emil Cioran, Paul Ricoeur. Tot aici a apărut memoriul adresat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român de Lucian Blaga după publicarea romanului Pe muchie de cuţit al lui Mihai Beniuc, ca şi scenariul filmului De ce bat clopotele, Mitică?, atunci când filmul fusese deja interzis. în anii '70 s-au scos la iveală sistematic documente inedite din arhivele literare clujene cercetate de Mircea Curticeanu, privitoare la Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Octavian C. Tăslăoanu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Emil Gârleanu, Lucian Blaga, G. Călinescu, E. Lovi-nescu, Ion Chinezu, I. Bianu ş.a. şi prezentate la rubrica „Arhiva". Revista mai conţine rubricile „Cronica literară" (susţinută de Petru Poantă, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Constantin Hârlav, Nicolae Oprea, Emil Hurezeanu, Ion Bucşa, Mihai Dragolea, Dumitru Chioaru, Ioan Milea, Corin Braga), „Cronica plastică", „Cronica teatrală", „Cartea străină", „Interviuri", „Ancheta noastră", „Vitrina", „Texte din exil", „Note de drum", „Informaţii". Colaborează cu versuri
Cornel Udrea, Nicolae Diaconu, Teofil Răchiţeanu, Radu Ulmeanu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Ion Mureşan, Mircea Ivănescu, Dan Damaschin, Radu Cârneci, George Ţărnea, Vasile Sav, Vasile Igna, Dan Verona, Horia Bădescu, Dinu Flămând, Traian T. Coşovei, Dumitru Chioaru, Gh. Achim, Nichita Stănescu, Ion Cristofor, Toth Tamâs, Alexandru Muşina, Ruxandra Cesereanu, Augustin Pop; cu proză, Cornel Udrea, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, N. Prelipceanu, Augustin Buzura, Mircea Nedelciu, Al. Vlad, Dan Petrescu, Ioan Groşan; cu studii şi articole, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Petru Poantă, Dan Culcer, Nicolae Manolescu, Ion Vartic, Mircea Muthu, Liviu Petrescu, Ana Blandiana, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino, Mircea Popa, Aurel Sasu, Ştefan Borbely, Al. Cistelecan, Luca Piţu, Liviu Antonesei, Stelian Tănase, Emil Hurezeanu, Ioana Bot, Virgil Podoabă, Mircea Ţicudean, Marina Miiller, Nora Rebreanu; cu traduceri din literatura universală, Virgil Stanciu, Petru Poantă, Dinu Flămând, Vincenţiu Iluţiu, Marcel Corniş-Pop, Ion Pop, Voichiţa Sasu. Din anul 1993 sunt alcătuite frecvent numere tematice. Tot acum se întocmeşte lexiconul detaliat al E., „recensământul" exhaustiv al generaţiei '90, sunt editate numere dedicate unor teme filosofice importante, literaturii de detenţie etc. Revista a fost şi este un atelier de formare nu numai pentru scriitorii români, ci şi pentru cei maghiari şi germani ca, de pildă, Peter Motzan, Gaâl Gyorgy, Egyed Peter, Szocs Geza, Breda Ferenc.	CA.
ECO, publicaţie apărută la Bucureşti din 15 februarie 1990, cu subtitlul „Săptămânal de cultură ecologică". Director: Toma George Maiorescu. Din colegiul de redacţie iniţial fac parte Mihai Băcescu, Cătălina Buzoianu, Zoe Dumitrescu-Buşu-lenga, Nicolae Cajal, N. Grigore-Mărăşanu, Ştefan Milcu, Ion Vlăduţiu, Victor Săhleanu, Răzvan Theodorescu. Din noiembrie 1991 publicaţia apare bilunar, apoi lunar, cu subtitlul „Revistă editată de Fundaţia Europeană de Educaţie şi Cultură Ecologică". E. apare sub egida Mişcării Ecologiste din România, care se autodefineşte ca „un larg curent de opinie publică şi de acţiune socială, de orientare independentă, cu un caracter democratic, umanist, nonviolent şi pacifist". Rubrici: „Contacte", „Natură şi supravieţuire", „Cultură", „Dialog", „Istoria secundei", „Dezvăluiri". Se publică articole cu caracter ştiinţific, politic şi cultural, însemnări legate de ecologie, informaţii, reportaje, anchete, dar şi literatură, eseuri şi comentarii referitoare la unele probleme literare. Poezia apare sub semnăturile lui Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, Radu Cârneci. Numărul 15/1990 conţine un articol inedit al lui Lucian Blaga, intitulat Păduri bolnave, cu o prezentare de Mircea Popa. Eseuri scriu Victor Săhleanu, Leonida
Economistul
Dicţionarul general al literaturii române 4
Teodorescu, George Iancu, iar traduceri dă Al. Săvulescu. E. mai cuprinde o rubrică nepermanentă intitulată „Plastica", interviuri, traduceri din reviste străine cu un profil similar, citate din scriitori celebri, revista presei, scrisori deschise, poşta redacţiei. Alţi colaboratori: Radu Popa, Al. Vuia. M. W.
ECONOMISTUL, gazetă politică, economică şi literară săptămânală editată la Craiova între 17 noiembrie 1891 şi 15 iulie 1892. în lunile mai-iulie 1892 E. tipăreşte ca supliment „Revista olteană", care de fapt continuă periodicul literar craiovean cu acelaşi nume apărut între anii 1888 şi 1890. Publicistul N.N. Popp ocupă funcţia de director al gazetei, scrisă, în bună parte, de Traian Demetrescu, redactorul rubricii literare. Mai colaborează cu proză Scarlat C. Moscu şi, sub pseudonimul Ulpiu, N.N. Popp; Carol Scrob, Caton Theodorian şi Traian Demetrescu dau versuri de factură sentimentală, iar Mihail Strajanu şi M. Stăureanu articole cu informaţii de teorie literară. Număr de număr, Traian Demetrescu scrie însemnări, cronici, recenzii, note bibliografice, articole literare sau politice, unele dintre ele semnate Tradem, altele Nerva. într-un articol, el încearcă o definiţie a criticii literare în spiritul ideilor lui
H.	Taine, discutând din acest unghi de vedere şi critica românească. Deşi dedicat poetului francez Sully Prudhomme, articolul devine un elogiu adus activităţii de critic a lui C. Dobrogeanu-Gherea. Pline de interes prin informaţiile autobiografice pe care le conţin sunt amintirile lui Traian Demetrescu, după cum schiţele sale intitulate Foi risipite sau Foi în vânt impresionează prin sinceritate şi realism.	R.Z.
ECOUL, revistă literară bilunară apărută la Bucureşti între 15 martie şi 1 iunie 1895. Este una dintre numeroasele publicaţii literare scoase de Ilie Ighel-Deleanu. Cu poezii colaborează D. Teleor, Elisabeta M.Z. Ionescu, Lucreţia Suciu-Rudow, Ch.-Ad. Cantacuzene (versuri în limba franceză). Proză umoristică publică D. Teleor, iar A. Alexandrescu-Dorna, Laura Vampa şi Timoleon Pisani, nuvele şi schiţe rămase, ca şi versurile poeţilor din paginile revistei, fără ecou. Gr. Goilav traduce din Byron şi Heine, I. Ighel-Deleanu din Carmen Sylva şi Th. Andebrand; Edgar von Hertz tălmăceşte în limba germană Luceafărul lui Eminescu. Mai vie este rubrica de cronici literare, datorită scrisului alert şi opiniilor îndrăzneţe ale lui Şt. Orăşanu, care, semnând cu pseudonimul Z. Miron, discută, printre altele, despre teatrul în versuri sau despre implicaţiile morale ale debutului literar.	R.Z.
ECOUL, publicaţie culturală apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 octombrie şi 8 decembrie 1929, apoi între 20 aprilie 1930 şi 25 ianuarie 1931, cu subtitlul „Teatral-literar-plastic-mu-zical-critic-cinematografic-politic". Direcţia îi aparţine lui Radu Mislea. Revistă eclectică, E. cultivă valorile tradiţiei autohtone, aspirând totodată spre arta pură, autonomă. Conţine texte semnate de oameni de litere, filosofi, sociologi şi istorici cu varii orientări de dreapta, de la adepţii conservatorismului
junimist până la noua generaţie a deceniului al patrulea, membri şi colaboratori ai revistelor „Criterion" şi „Gândirea". Periodicul îşi propune să abordeze problemele vieţii culturale, politice şi economice în spirit critic obiectiv şi constructiv (Radu Mislea, Inscripţii pe stindard). în acest sens, este invocat exemplul lui Mihail Dragomirescu, teoretician al autonomiei artei, conducător al „Convorbirilor critice", unde — se spune — „a format o şcoală nouă, născută ca o conştiinţă reprezentativă a unui întreg curent literar". Victor Eftimiu crede că, indiferent cărei şcoli literare i-ar aparţine scriitorul, „haina este numai exterioară, asemenea unei ape curate, orice albie ar îmbrăca, adevărata poezie rămâne pură, luminoasă şi curgătoare". Cultivând spiritul naţional şi specificitatea etnică, Constantin Noica pledează pentru cunoaşterea de sine, condiţie a intrării în actualitate: „Necunoscându-ne, noi nu ştim care act trebuie trăit şi care gest trebuie efectuat ca expresii fireşti ale naturii noastre" (Specifica noastră seninătate, 1929). Publicaţia cuprinde rubricile „Critica literară" (susţinută de Constantin Orăscu), „Mişcarea literară", „Cronica teatrală" (Isaiia Răcăciuni, G.M. Zamfirescu, Barbu Brezianu), „Gânduri" (Victor Eftimiu), „Vitrina librăriei" (Arşavir Acterian, Ionel Jianu, G. Murnu, Barbu Dănciulescu, Gh. Dumitrescu), „Cronica filmelor", „Cronica muzicală". La rubrica „Efigii" se succedă medalioanele Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Octavian Goga ş.a. Octav Şuluţiu apreciază la Liviu Rebreanu „autohtonismul" şi „sinteza de cerebralitate şi sensibilitate", Vladimir Spătaru îl caracterizează pe Lucian Blaga ca pe un „filosof de temei, admirabil ziarist". Colaborează cu versuri Aron Cotruş, D. Nanu, V. Militaru, V. Demetrius, Râul Teodorescu, Cincinat Pavelescu, Radu Gyr, Victor Eftimiu, I.U. Soricu, Volbură Poiană, Mihai Codreanu, Alfred Moşoiu, Emil Isac; cu proză, Victor Eftimiu, Al. Bilciurescu, I.A. Bassarabescu, Mihail Polihroniade; cu articole, Lucian Blaga (Weltliteratur), M. Dragomirescu, N. Iorga, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru („Cristalizarea" lui Stendhal), G. Bogdan-Duică, Savin Constant, I. Dongorozi, I.G. Duca, G.M. Zamfirescu, I. Agârbiceanu, Arşavir Acterian, Horia Petra-Petrescu, Ion Sân-Giorgiu. Dragoş Protopopescu traduce din Oscar Wilde (Asupra artei pentru artă). Alţi colaboratori: G. Talaz, Radu Niculescu, Sărmanul Klopstock. CA.
ECOUL, publicaţie culturală apărută zilnic la Bucureşti între 19 decembrie 1943 şi 14 septembrie 1944, sub direcţia lui Mircea Grigorescu. Afişând o orientare politică de centru-stânga, democratică şi progresistă, E. intenţionează să promoveze valorile autentice, tradiţionale şi moderne, autohtone şi universale, în egală măsură importante pentru revigorarea culturii naţionale. Publicaţie militantă, ziarul vrea să fie un modelator de opinie şi un factor activ al vieţii culturale şi social-politice într-o epocă de reconstrucţie, promovând literatura consacrată, clasică şi modernă, şi critica profesionistă care să se pronunţe „curajos împotriva erorilor sau confuziilor înstăpânite în opinia publică" şi „să înfrunte prejudecăţile, falşii scriitori" (Şerban Cioculescu, Cuvânt înainte). Pagina a
5 Dicţionarul general al literaturii române
Ecoul
doua a ziarului, dedicată literaturii şi artelor, conţine rubricile „Cronica literară", susţinută de Şerban Cioculescu şi Miron Radu Paraschivescu, „Cronica teatrală", semnată de Dem. Theodorescu, „Cronica plastică" (G. Ivaşcu), „Recenzii" (Al. Piru, Ov. S. Crohmălniceanu şi B. Elvin sub pseudonimul Paul Scorţeanu), „Cartea franceză" (Virgil Ierunca) şi „Cronica muzicală". Ion Marin Sadoveanu deţine rubrica „Foiletonul de miercuri", Miron Radu Paraschivescu scrie un ciclu de articole intitulat Drumurile poeziei naţionale. Funcţiuni şi scopuri, în care argumentează necesitatea implicării scriitorilor în viaţa politică a ţării, atunci când „interesele de viaţă şi de moarte" o cer. Ion Mihăileanu se referă, în Orientarea intelectualităţii româneşti, la obligaţia colaborării dintre toţi intelectualii români pentru a încuraja „tânăra şi şubreda noastră cultură". Şerban Cioculescu este de părere că lirica lui G. Bacovia de după 1916 prezintă doar un „interes documentar", fără să aducă o contribuţie de noutate valorică pe lângă aceea din Plumb (George Bacovia). în articolul La moartea lui Liviu Rebreanu, Miron Radu Paraschivescu îl acuză pe romancier de unele atitudini profasciste. La rubrica „Medalion", Virgil Ierunca prezintă personalităţi ca G. Călinescu („barometru de sensibilitate, de gust şi organizare"), Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Gheorghe Şincai, Alexandru Odobescu, Ştefan Petică, în timp ce Ion Caraion dedică medalioane scriitorilor G. Bacovia, Miron Costin, Grigore Alexandrescu, George Coşbuc, Gheorghe Asachi, iar Lucia Demetrius creionează portretul lui George Ranetti şi Mircea Zaciu, pe acela al lui Duiliu Zamfirescu. Tot aici, Mihnea Gheorghiu colaborează cu articole dedicate literaturii engleze. Mihail Sadoveanu publică Amintiri din anii de ucenicie literară. Sunt incluse traduceri din Jules Romains, Jean Giraudoux, Giovanni Papini. Se iniţiază un concurs de poezie (Premiile literare ale ziarului nostru), al cărui juriu este alcătuit din Gala Galaction, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Octavian Neamţu. Alţi colaboratori: G. Călinescu, Tudor Muşatescu, Nina Cassian (care debutează aici cu traduceri, sub pseudonimul Maria Veniamin), Emil Isac, Al. Dimitriu-Păuşeşti, Mircea Damian, Iorgu Iordan, Doina Peteanu, Horia Furtună, Maxim Darie.	C.A.
ECOUL DOLJULUI, publicaţie săptămânală apărută la Craiova între 2 august 1892 şi 2 iulie 1893, sub conducerea unui comitet. Adresa redacţiei este acasă la Traian Demetrescu, poetul fiind, în realitate, principalul, dacă nu singurul redactor al gazetei, pe care în bună parte o şi scrie, de la articolele de atitudine politică, favorabile guvernării conservatoare şi prefectului de Dolj, la acelea de critică literară ori dramatică sau la poeziile şi schiţele proprii. El ţine, de asemenea, o rubrică destinată cărţilor recent apărute, mai ales franceze (Cauchemars de Jean Richepin, Le Pessimisme de Leon Jauvin ş.a.), în care glosează, de pildă, cu aplicaţie în jurul operei lui F.M. Dostoievski, plecând de la o traducere tipărită la Paris. Nu neglijează nici literatura autohtonă (Opere complete de Anton Pann, Legende române de V.A. Urechia ş.a.) şi se arată interesat de producţiile literare sau ştiinţifice locale (traducerea Elenei Baitler după
tragedia Jocelyn de Lamartine, manualul de geografie al profesorului şi ziaristului G.T. Buzoianu). într-o Notiţă bibliografică, nesemnată, face observaţii pertinente, invocând apariţia în Editura Şaraga a cărţii Poezii complecte de M. Eminescu, în legătură cu starea socială a scriitorilor români, mai ales a poeţilor. Nonconformismul, concepţiile sale estetice îndrăzneţe, novatoare le afirmă în articolul polemic O chestie de pudoare, în care răspunde la criticile făcute de unii publicişti craioveni ideilor susţinute într-un alt articol al său, Copilul. Lui Tradem i s-au alăturat în coloanele E.D., publicând însă mult mai rar, At. D. Damianoff şi Mihail Strajanu cu încercări critice, iar cu proză şi versuri, Carol Scrob, Elena Baitler, Adrian Millan, P. Georgescu.	R.Z.
ECOUL EXPOZIŢIEI, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 11 iunie 1907 şi 7 ianuarie 1908, cu subtitlul „Literatură şi dări de seamă de-ale Expoziţiei", sub direcţia lui Mihail Leonte. Ultimele două numere poartă titlul „Ecoul României" . Predomină ştirile privitoare la cele mai importante manifestări cu caracter cultural, ştiinţific, economic şi comercial organizate în cadrul Expoziţiei Naţionale amplasate pe dealul Filaretului. E.E. are un caracter aparte în peisajul publicistic al vremii, dovedind că, dincolo de o anumită inerţie, Bucureştiul devenise o capitală europeană, unde oameni de cultură şi de afaceri întreprinzători, plini de iniţiativă, îşi făceau un scop din a promova valorile româneşti în spaţiul european. Numărul 5 din 1907 anunţa „Serbările latine", constând în concursuri literare şi artistice „în ideea latinităţii comune"; în cadrul lor este evocat poetul Vasile Alecsandri, premiat la manifestarea similară de la Montpellier pentru Cântecul gintei latine. Sunt anunţate şi proiecţii după tablouri celebre la secţia cinematografică a Expoziţiei, acolo unde putea fi văzută „ultima invenţiune a secolului, «cinematograful vorbitor»". Se relatează că la Palatul Artelor erau expuse manuscrise eminesciene sau obiecte personale care aparţinuseră unor scriitori ca Alecsandri şi Kogălniceanu. Cititorii află că, în afară de concursurile de creaţie literară şi artistică la care participau români de pretutindeni, în cadrul Expoziţiei se putea audia povestea neamului de la Traian până la Carol I, se admira „cortegiul istoric" al costumelor populare din toate provinciile locuite de români sau se vizionau spectacole teatrale. Alte puncte de atracţie erau pavilioanele ţărilor participante, Pavilionul regal, Pavilionul etnografic, casele ţărăneşti şi culele boiereşti, ospătăria românească şi restaurantul austriac, Turnul lui Vlad Ţepeş, hipodromul vienez ş.a. Expoziţia se dovedea elocventă pentru noua mentalitate burgheză, în curs de afirmare. în afară de asemenea informaţii, revista publică articole, poezii, epigrame, schiţe, anecdote, maxime şi curiozităţi de largă circulaţie. Colaborează St. O. Iosif, Al. Vlahuţă, N. Ţincu, Radu D. Rosetti, G.Tutoveanu, Carmen Sylva (Mama poporului, în traducerea Elenei Poenar), Petru Vulcan. CA.
Ecoul
Dicţionarul general al literaturii romane 6
ECOUL ROMÂNIEI, revistă apărută la New York în martie 1988 (un număr), sub redacţia lui Constantin Aronescu (Aronesco)-Bărăgan. Congeneră cu publicaţia „Mioriţa noastră", este difuzată împreună cu aceasta. Prin jurământul înscris pe frontispiciu („Jurăm să ducem lupta mai departe cum moşi-strămoşi, de mii de ani, jertfitu-s-au ca să păstreze pământul trac, daco-roman"), dar mai ales prin conţinut, E.R. se vrea un instrument de luptă împotriva dictaturii din ţară şi a ponegritorilor neamului. Literatura şi critica ocupă un loc însemnat în paginile revistei, care cuprinde nuvela „scriitorului disident" Bujor Nedelcovici, Patru ore, reproducerea poemei Unde sunt cei care nu mai sunt? de Nichifor Crainic, necrologurile cu valoare de portret Mircea Şeptilici de Constantin Aronescu şi Constantin Noica. 1909-1987. Clipe şi fapte de Duiliu Sfinţescu. Interesante sunt textul memorialistic Pod peste Oceanul Atlantic. Din boema bucureşteanâ şi paralela Eminescu şi Shakespeare. Izbitoare asemănare biografică de creaţie şi destin, ambele semnate de C. Aronescu. De fapt, aproape întreaga revistă e scrisă de redactorul ei.	I.O.
ECOVOIU, Alexandru (3.XI.1943, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei (n. Mincă) şi al lui Constantin Ecovoiu, tehnician. Face liceul la Bucureşti şi este, pe rând, muncitor, funcţionar,
proiectant, intendent de muzeu, în fine, scriitor liber profesionist. Debutează în volum cu Fuga din Eden, apărut în 1984.
După primele două volume, Fuga din Eden şi Călătoria (1987), mai curând nesemnificative şi neremarcate de critică, E. publică romanul Saludos (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul revistei „Observator" din Miinchen), care îl impune atenţiei în lumea literară. Cartea înscenează un mecanism narativ sofisticat, cu subtext autoreflexiv, racordabil postmoder-nismului. Dincolo de anecdotica lui, care valorifică senzaţionalul romanelor de aventuri, Saludos tratează relaţia realitate-ficţiu-ne, rezolvând-o printr-un solipsism care amestecă până la echivalare atributele celor doi termeni. Construcţia este înşelătoare: naraţiunea mimează iniţial că se desfăşoară în spaţiul realismului canonic, pentru ca ulterior criteriile verosimilităţii să fie spulberate şi înlocuite printr-un fel de paranoia textuală, care-şi înfiinţează propria realitate. Există doi naratori-perso-naje; primul, cel care „scrie" propriu-zis textul, îl întâlneşte la Paris pe Sey Mondy, care va deveni povestitorul fascinant al propriei vieţi — mai precis al acelei părţi din ea care stă sub semnul incredibilului concurs Tardif Globe-Trotter. Concursul consta în ocolul pământului, iar dintre cei nouăsprezece concurenţi iniţiali urma să câştige nu acela care ajungea primul, ci ultimul. în momentul povestirii concursul nu se terminase; rămăseseră doar doi participanţi, Sey şi Magirus, acesta din urmă, un dublu al primului, fiind personajul din umbră al cărţii. Performarea narativă a lui Sey Mondy în faţa primului narator, transformat în ascultătorul său, constituie substanţa romanului, acumulând numeroase peripeţii senzaţionale desfăşurate pe o arie geografică impresionantă. La un moment dat naraţiunea lui Sey părăseşte brusc orice pretenţie de verosimilitate şi tranzitează de-a dreptul teritoriul paranoic, reductibil la motivul complotului universal, prin apariţia în cadru a unei uriaşe operaţiuni care ar fi urmărit „edificarea societăţii perfecte". în final, ascultătorul lui Sey, prins definitiv în mrejele ficţiunilor pe care acesta i le dezvăluise, sfârşeşte prin a deveni personaj şi prizonier benevol într-o realitate rezultată prin fuzionarea realului cu ficţiunea. Premisa falsă a unei lecturi ce ar accepta adecvarea la realism a romanului provine din creditarea naratorului Sey Mondy, eludând rolul primului narator, cel care, deşi redactează propriu-zis textul, poate fi considerat un artificiu naratologic cu rolul de a asigura rama cărţii. Dar discursul lui Sey se desfăşoară tocmai în funcţie de ascultătorul său, cu scopul de a-1 modela. Dincolo de frecventele monologuri pe tema puterii, distopia formulată în Staţiunea (1997; Premiul Academiei Române, Premiul revistei „Observator" din Miinchen) este, la nivelul discursului, un pretext pentru o experimentare de inspiraţie textualistă pe marginea relaţiilor deduse din funcţionarea unei ficţiuni. Staţiunea, teritoriu atipic al unui Regat, este condusă de un Magistrat care acţionează în parametrii unui dictator. împreună cu alte personaje de construcţie generică (Filosoful, Romancierul, Castelanul, Eroul, Actorul), el face parte dintr-o orchestră a vocilor narative controlată de Autorul care a imaginat toate acestea — Autorul însuşi nefiind, desigur, altceva decât un personaj bine poziţionat ierarhic al romanului. Cei trei copii -
7 Dicţionarul general al literaturii române
Editură
Mozart (2001) conţine povestiri scrise în anii '80. O calitate evidentă a textelor stă în frumuseţea lor formală. Ficţiunea, de cele mai multe ori neramificată, desfăşurată de-a lungul unei singure linii, datorează mult fervorii stilistice care îi conferă un parcurs mai sinuos, mai complex. Textele se înscriu într-un spaţiu curăţat de zgura realului, de muchiile lui tăioase. Sunt schiţate trăsături caracteristice formulei literare a parabolei, prin intenţia transparentă de a cupla faptele expuse cu o semnificaţie mai generală decât stricta lor anecdotică. O consecinţă este psihologia minimă a personajelor, reduse la etichete generice (Caligraful, Ceasornicarul, Vânătorul), contururi lipsite de carnea individualităţii. O parabolă este povestirea Caligraful: subiectul (o virgulă adăugată într-un tratat de pace încheiat de două cetăţi rivale are consecinţe decisive pentru relaţiile viitoare dintre ele) nu epuizează intenţiile textului. Supralicitată este tema scrisului, care ar stimula acordarea de sensuri povestirii, adâncind subiectul prin reproiectarea lui în lumina interpretărilor pe care le face posibile. Astfel, nu caracterul tranzitiv, rezumabil al ficţiunii apare în prim-plan, ci fertilitatea ei, capacitatea de a problematiza pornind de la un set de fapte. Privite într-un context mai larg, delicatele proze ale lui E. manifestă un oarecare deficit de personalitate, nestrident totuşi. Sigma (2002) este un roman ambiţios cu tramă religioasă, care îşi propune să realizeze, în registrul ficţiunii, o rescriere a adevărurilor din Evanghelii. Cartea e construită, ca şi Staţiunea, pe două planuri. Primul, cel propriu-zis ficţional, este prevăzut cu numeroşi indicatori ai distanţei spaţio-tem-porale ce impun aşternerea unui aer de generalitate peste scenă. în decorul unei insule al cărei sistem funcţionează după un orar utopic, un Mentor, fost călugăr, cu identitate misterioasă şi tulbure, plănuieşte să pună în scenă un soi de demisti-ficare a scrierilor evanghelice despre Iisus, pornind de la o serie de ipoteze curajoase, care contrazic flagrant adevărurile dogmelor transmise prin tradiţie. Episoadele acestei ficţiuni religioase alternează cu secvenţe din planul autorului-perso-naj, care redactează în context contemporan povestea Mentorului. Prin cel de-al doilea plan sunt introduse subteme de interes actual, nuanţate prin lungi discuţii. Autorul va sfârşi prin a deveni prizonierul paranoic al propriului text. E. reuşeşte doar parţial să finalizeze numeroasele ambiţii ale romanului, discursul fiind adesea lipsit de tensiune. Privită în general, literatura sa, deşi inegală valoric, este egală cu ea însăşi în ceea ce priveşte problematica şi resorturile tehnice. Impulsul ei cel mai caracteristic tinde să favorizeze generalizarea factologiei în sensul parabolei, fără a ignora complicările, uneori subtile, şi rolul lor la nivelul construcţiei.
SCRIERI: Fuga din Eden, Bucureşti, 1984; Călătoria, Bucureşti, 1987; Saludos, Bucureşti, 1995; Staţiunea, Bucureşti, 1997; Cei trei copii -Mozart, Bucureşti, 2001; Sigma, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Romul Munteanu, Alexandru Ecovoiu şi plăcerea de a povesti, „Azi literar", 1995,28; Radu Cernătescu, Sumbra libertate a celei mai bune dintre lumi, LCF, 1995,35; Ioana Pârvulescu, Cel din urmă va fi cel dintâi, RL, 1995,38; Dan Cristea, Creaţie şi tehnologie, LCF, 1996, 10; Geo Vasile, Arta de a disloca locul comun comunitar, LCF, 1996,23; Doina Tudorovici, Commentfuir le monde, REVR, 1996, 7-9; Tudorel
Urian, Şcoala Waldorfa prozei, „Cuvântul", 1997,9; Geo Vasile, Un autor cu statut special în Gomora, LCF, 1997,30; Michel Wattremez, Experienţa unui roman, RL, 1997, 30; Laurenţiu Ulici, Alexandru Ecovoiu, „Staţiunea", „Privirea", 1997, 78; Radu Bărbulescu, „Staţiunea", „Observator" (Miinchen), 1998, 1; Vitalie Ciobanu, Proza de după canoane, „Contrafort", 1998,10-11; Lucian Chişu, Un roman pe tabla de şah, CC, 1999, 4; Henri Zalis, Un roman despre suicid, RL, 2000, 16; Daniel Cristea-Enache, Fatala operaţiune RS, ALA, 2000,30; Waldemar Fromm, Paradox sensibil, „Literata in Bayern", 2000,61-62; Regman, Ultime explorări, 77-86; Mihai Iovănel, „Saludos" şi coerenţa „fracturii", ALA, 2001, 14; Andrei Milca, „Cei trei copii - Mozart", „Cronica română", 2001,17; Alexandra Olivotto, O nouă scriptură, RL, 2002,42; Dicţ. analitic, IV, 75-76.	M.l.
EDITURĂ. în înţelesul modern, este o întreprindere de sine stătătoare care editează, adică „efectuează lucrările de tipărire şi de răspândire a unei cărţi şi publicaţii". în Ţările Române a apărut în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Odată cu sporirea numărului ştiutorilor de carte, dezvoltarea învăţământului, promovarea literaturii naţionale şi apariţia presei, activitatea tipografiilor, al căror număr a crescut, a cunoscut mutaţii noi şi, ca o consecinţă a lor, s-au înregistrat şi cele dintâi preocupări editoriale. Ele au fost susţinute de o serie de cărturari, pentru care publicarea de cărţi în limba română constituia un act menit a contribui la ridicarea culturală a poporului. Astfel, Gheorghe Asachi a reuşit să transforme institutul său tipografic de la Iaşi (Institutul Albinei) într-o întreprindere rentabilă, sub egida căreia au ieşit numeroase lucrări originale ori traduceri din literatura universală; Mihail Kogălniceanu a pus, la rândul său, bazele unei tipografii şi a unei e. proprii (Cantora Daciei Literare sau Cantora Foaiei Săteşti), în care au apărut scrieri literare şi istorice ale unor autori din ambele Principate Române (V. Alecsandri,
A.	Donici, N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi ş.a.). în Ţara Românească, Ion Heliade-Rădulescu, care era şi proprietarul unei tipografii, a desfăşurat o intensă muncă editorială, lui datorându-i-se, între altele, lansarea proiectului unei „Biblioteci universale", prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Sporirea numărului tipografiilor a făcut ca multe dintre acestea să se transforme temporar în e., aşa cum a fost cea a librarului Frederic Walbaum, deschisă în 1837, cu utilaj adus din Germania (Tipografia Walbaum), cumpărată în 1846 de C.A. Rosetti şi E. Winterhalder; ulterior, în 1858, ei vor conduce o altă tipografie, în care se vor edita numeroase cărţi, cu deosebire literare, Tipografia Românul, după numele principalei publicaţii care se tipărea aici, ziarul „Românul". Intre 1844 şi 1854 a funcţionat şi tipografia înfiinţată de Anton Pann, care s-a ocupat cu editarea unor cărţi cerute atunci de cititori, a bucăţilor literare „de la lume adunate şi iarăşi la lume date". între tipografiile cu o activitate editorială semnificativă în epocă s-au remarcat cele din Bucureşti conduse de Zaharia Carcalechi şi de pitarul Constantin Pencovici, cea din Craiova aparţinând lui Iosif legătorul (Samitca) sau tipografiile din Iaşi,
Editură
Dicţionarul general al literaturii române 8
aparţinând lui Gheorghe Săulescu, unde a apărut, de pildă, prima ediţie în limba română din Hronicul vechimei a ro-mano-moldo-vlahilor de Dimitrie Cantemir (I—II, 1835-1836); Tipografia Buciumul român, înfiinţată de P. Cazimir, Th. Codrescu, D. Guşti, Th. Stamate şi Gh. Săulescu, dar rămasă doar în proprietatea lui Th. Codrescu, în care, între altele, a apărut seria numeroaselor volume din Uricaru sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la „Istoria românilor", publicate de Th. Codrescu; Tipografia Junimii, aparţinând societăţii literare cu acelaşi nume ş.a. Treptat, iniţiativele particulare în domeniul editorial s-au înmulţit, între acestea impunându-se cea a negustorului George Ioanid, considerat primul editor modern din Ţările Române. De numele său se leagă nu numai o foarte intensă activitate editorială (între 1852 şi 1860 scotea peste douăsprezece volume anual), ci şi introducerea reglementării dreptului de autor şi a celui de traducător după numărul de coli realizate, ca şi iniţierea uneia din primele colecţii populare europene, „Biblioteca litteraria", în care au apărut traduceri din Chateaubriand, George Sand, Al. Dumas, Walter Scott ş.a., lucrări difuzate prin abonamente. O bogată activitate editorială a desfăşurat şi Ion M. Râureanu, care în 1867 a conceput
Clădirea Editurii Fundaţiilor Regale
„Biblioteca de lectură pentru tinerimea română de ambe sexe", prima colecţie destinată tineretului, în care a publicat peste douăzeci de broşuri cu istorioare şi poveşti educative grupate în trei serii, corespunzătoare vârstei copiilor. începând din deceniul şase al secolului al XlX-lea, o susţinută activitate editorială a desfăşurat Ion V. Socec, care în 1856 şi-a deschis chiar o librărie proprie. El şi-a îndreptat atenţia mai întâi spre editarea manualelor şcolare; în 1873 a iniţiat o colecţie pentru copii („Mica bibliotecă ilustrată pentru copii"), în care au intrat poveşti traduse din alte limbi, în broşuri împodobite cu gravuri colorate, pentru ca din 1875 să înceapă marea operă de editare a scrierilor autorilor români. Continuând tradiţia din perioada anterioară, unele tipografii au devenit şi e., impunându-se în epocă, între altele, Tipografia Statului, devenită, prin fuziunea cu cea de la Colegiul „Sf. Sava" şi cu Tipografia „Nifon Mitropolitul", Imprimeria Statului, una dintre cele mai mari tipografii din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, unde s-au imprimat numeroase texte oficiale, manuale şcolare, lucrări literare şi ştiinţifice. Dintre tipografiile care desfăşoară şi o intensă activitate editorială se impun cele conduse de Carol Gobl şi Ştefan Rassidescu, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, transformată în Noua Tipografie a Laboratorilor Români, care din 1877 a purtat numele de Tipografia Societăţii Academice, precum şi Tipografia Arhidiecezană de la Sibiu, ale cărei baze au fost puse de mitropolitul Andrei Şaguna, Tipografia Librăriei Diecezane din Arad, unde începând cu 1916 s-a tipărit „Sămănătorul. Bibliotecă de popularizare literară şi ştiinţifică", din care timp de un deceniu au apărut 170 de numere. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, odată cu dezvoltarea învăţământului, cu sporirea numărului de lucrări literare şi ştiinţifice, vechile e. şi-au consolidat şi şi-au extins activitatea. Totodată s-au înfiripat noi aşezăminte editoriale, cea mai puternică e. românească a timpului fiind Editura Socec (condusă de Emil I.V. Socec), ce dispunea de ateliere tipografice, litografice şi de legătorie proprii, dotate cu maşini dintre cele mai moderne, dar şi de o fabrică de hârtie la Câmpulung. Şi-a organizat sucursale în întreaga ţară, reuşind să constituie o vastă reţea de e. şi librării, în care se tipăreau şi se difuzau atât cartea şcolară, cât mai cu seamă scrieri reprezentative ale literaturii române în ediţii separate sau în colecţia „Opere complete". Aici s-a editat în 1883 volumul Poezii de Mihai Eminescu, apărut prin grija lui Titu Maiorescu, şi tot de aici au ieşit Opere complete (I-IV) de V. Alecsandri, Scrieri în versuri şi proză de Gr. Alexandrescu, Scrieri complete (I-VI) de Iacob Negruzzi. într-o perioadă, Editura Socec a îndeplinit rolul de oficiu editorial al Academiei Române, imprimând o parte din lucrările elaborate sub egida acestui for: B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1898), colecţia de documente „Hurmuzaki", Bibliografia românească veche ş.a. în 1898 a luat fiinţă Editura Minerva, ca o asociaţie grafică şi editorială, sub conducerea meşterului tipograf G. Filip (fost şef al Tipografiei L'Independance Roumaine). S-a consacrat îndeosebi prin lansarea colecţiei „Biblioteca scriitorilor români" („Biblioteca Minerva"), în care au ieşit ediţii frumos ilustrate şi îngrijit tipărite din operele lui Mihai Eminescu (Geniu pustiu),
9 Dicţionarul general al literaturii române
Editură
Mihail Sadoveanu (Dureri înăbuşite şi Şoimii), Ion Creangă (Opere complete). Alături de aceste două mari e., existau şi unele de mai mici dimensiuni, a căror activitate s-a orientat treptat spre anumite domenii. Aşa, de pildă, iniţiativa editării de lucrări juridice, direcţie încununată cu publicarea Codului general al României întocmit de Constantin Hamangiu, a aparţinut Editurii Leon Alcalay, proprietate temporară a Editurii Viaţa Românească, reorganizată după 1923. Gloria acestei e. a constituit-o însă preluarea, în 1920, şi continuarea colecţiei „Biblioteca pentru toţi", iniţiată în 1895 de Editura Librăriei „Carol Miiller" din Bucureşti, cea mai importantă colecţie de cultură generală din ţara noastră, care a cuprins scrieri semnate de Liviu Rebreanu, Simion Mehedinţi, B. Delavrancea, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, St. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, E. Lovinescu, Ion Petrovici, Mihail Dragomirescu ş.a., precum şi o serie de traduceri. Editarea cu prioritate a manualelor şcolare, a cărţilor populare, a scrierilor literare şi, mai rar, a celor ştiinţifice a revenit e. lui Theodor Ioanniţiu, dar şi celei conduse de librarul Constantin Sfetea. La rândul său, librarul H. Steinberg s-a dedicat cu deosebire editării de poveşti haiduceşti şi cărţi religioase, cea mai de seamă realizare a sa fiind însă publicarea colecţiei „Căminul. Bibliotecă literară, ştiinţifică". împletirea activităţii de librar cu aceea de editor era o practică obişnuită a timpului. Ea se întîlneşte şi la Iaşi, ca în cazul fraţilor Samoil şi Elias Şaraga, iniţiatorii unei colecţii de popularizare puse la dispoziţia cititorilor la preţul de doar un leu, primele numere ale colecţiei fiind dedicate unor scrieri de Al. Vlahuţă (Nuvele), Elena Sevastos (Poveşti), N. Beldiceanu (Poezii), N. Iorga (Schiţe din literatura română), I.L. Caragiale (Teatru, Schiţe), Vasile Conta (Teoria ondulaţiunii) ş.a. Aceeaşi e. a scos poeziile lui Mihai Eminescu într-un tiraj de 20 000 de exemplare, epuizat imediat. Principala operă culturală înfăptuită de Editura Şaraga a fost tipărirea monumentalei lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană de A.D. Xenopol. La rândul său, în 1880, Al. Ciurcu din Braşov, în e. proprie, a început publicarea colecţiilor „Biblioteca istorică poporală", „Biblioteca poporului" şi „Biblioteca copiilor". O activitate editorială însemnată a depus şi Astra din Sibiu, care în afară de „Biblioteca poporală a Asociaţiunii" a tipărit şi numeroase lucrări de valoare, între care Enciclopedia română (I—III, 1898-1904), întocmită sub îndrumarea lui Comeliu Diaconovici. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul celui următor, efervescenţa editorială a fost determinată şi de atragerea spre această activitate a unor ziare şi reviste care şi-au organizat propriile e.: Flacăra, înfiinţată în 1910, care a publicat cu deosebire scriitorii grupaţi în jurul revistei, dar şi colecţiile „Biblioteca Flacăra", în care s-au în-seriat opere din literatura română şi universală, şi „Biblioteca istorică", prin intermediul căreia s-au popularizat, sub forma unor povestiri romanţate, unele dintre cele mai de seamă evenimente ale istoriei românilor; de asemenea, cele două mari cotidiane „Adevărul" şi „Universul" şi-au creat propriile e., după cum în jurul publicaţiilor sale periodice N. Iorga a creat la Vălenii de Munte un adevărat trust tipografico-editorial, denumit Neamul Românesc, ulterior Datina Românească,
unde vor fi editate, în primul rând, dar nu exclusiv, multe dintre scrierile marelui istoric, care a mai publicat însă şi la alte
e.	şi tipografii: Ramuri, Pavel Suru, Cultura Naţională, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă etc. Activitatea editorială de la cumpăna secolelor XIX-XX urmărea să împletească armonios nevoile culturale ale societăţii româneşti cu interesele materiale ale proprietarilor. Este perioada în care s-au constituit unele dintre cele mai de seamă colecţii ale Academiei Române: „Publicaţiile Fondului Adamachi", „Din viaţa poporului român", colecţia de documente „Hurmuzaki" ş.a. O amplă activitate a avut în această perioadă Editura Casa Şcoalelor, înfiinţată în 1896, care, în urma iniţiativelor lui Spiru Haret şi Mihail Sadoveanu, şi-a extins sfera de activitate de la materialele didactice şi manuale la cărţi, povestiri, piese de teatru, incluse în colecţiile „Biblioteca populară", „Biblioteca traducerilor clasice", „Biblioteca pedagogică", „Biblioteca cărţilor didactice", „Biblioteca cursurilor universitare" ş.a. Prin unirea mai multor întreprinderi de tradiţie, în 1919 a luat fiinţă Editura Cartea Românească, al cărei program era structurat pe câteva mari colecţii, urmărind „editarea şi tipărirea lucrărilor necesare la întinderea şi adâncirea culturii naţionale". S-a realizat o colecţie de largă audienţă intitulată „Cunoştinţe folositoare", în patru serii tematice, aici fiind scoase ediţii ilustrate din operele lui V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Petre Ispirescu ş.a. S-au tipărit, printre multe alte lucrări de valoare, Dicţionarul enciclopedic ilustrat de I.-A. Candrea şi Gh. Adamescu (1931), precum şi Divina Comedie a lui Dante, în tălmăcirea lui G. Coşbuc, ediţie frumos ilustrată şi excelent realizată din punct de vedere tipografic. în 1920, Petre C. Georgescu-Delafras a înfiinţat la Bucureşti Editura Cugetarea; orientată iniţial spre literatura ştiinţifico-fantastică, a publicat şi unele dintre scrierile lui Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ion Pillat, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu ş.a. Tot aici a apărut Enciclopedia „Cugetarea" (1940), alcătuită de Lucian Predescu. O altă instituţie editorială de prestigiu, care a tipărit cărţi de valoare într-o prezentare grafică modernă, a fost Editura Cultura Naţională, înfiinţată în 1920; la rândul ei, a iniţiat mai multe colecţii: „Biblioteca scriitorilor români", în care au intrat operele scriitorilor clasici (Gr. Alexandrescu, B. Delavrancea, Ion Slavici, I.L. Caragiale ş.a.), „Biblioteca scriitorilor români de azi", unde au fost incluşi Cezar Petrescu (întunecare), Camil Petrescu (Versuri), Ion Minulescu (Romanţe pentru mai târziu), Ionel Teodoreanu (Uliţa copilăriei), Ion Pillat (Pe Argeş în sus) ş.a., „Biblioteca oamenilor celebri" (sub îngrijirea lui Marin Simionescu-Râmniceanu), „Biblioteca «Ţara noastră»", „Biblioteca universitară", „Ţări şi civilizaţii contimporane", „Biblioteca «Clasici antici»" (îngrijite de V. Pârvan), „Biblioteca «Oraşele noastre»" (îngrijită de I. Bianu), „Biblioteca juridică" (îngrijită de Corneliu Botez), „Biblioteca economică" (îngrijită de Aristide Blank), „Biblioteca activităţii ştiinţifice" şi „Biblioteca «Bogăţiile noastre»" (îngrijite de Gh. Ţiţeica), „Biblioteca manualelor ştiinţifice" (îngrijită de Octav Onicescu), „Biblioteci populare" (îngrijită de Sextil Puşcariu), „Biblioteca agricolă" (îngrijită de C. Sandu-Aldea),
Editură
Dicţionarul general al literaturii române 10
„Biblioteca politică", „Biblioteca socială" şi „Biblioteca filosofică" (îngrijite de Dimitrie Guşti). Editura Cultura Naţională a fost condusă între anii 1930 şi 1938 de profesorul Alexandru Rosetti, care a continuat programul de editare a autorilor contemporani: Tudor Arghezi (Cartea cu jucării, 1931, Flori de mucigai, 1931), Ion Barbu (Joc secund, 1930), Mircea Eliade (Maitreyi, 1933), B. Fundoianu (Privelişti, 1930). Din 1933 şi-a început activitatea Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, sub conducerea aceluiaşi Alexandru Rosetti, care a structurat producţia de carte în cadrul unor colecţii bine delimitate. Astfel au fost iniţiate peste douăzeci de serii şi colecţii: „Scriitori români vechi şi moderni", „Scriitori români contemporani", „Biblioteca de filosofie românească", „Biblioteca enciclopedică" ş.a. Au apărut ediţii critice din scrierile lui B. P. Hasdeu (ediţie îngrijită de Mircea Eliade), I. L. Caragiale (ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu), I. Heliade-Rădulescu (ediţie îngrijită de D. Popovici) ş.a. în „Biblioteca enciclopedică" au intrat lucrări ale lui Constantin C. Giurescu (Istoria românilor), Alexandru Rosetti (Istoria limbii române), Barbu Slătineanu (Ceramica românească), N. Cartojan (Istoria literaturii române vechi), Sextil Puşcariu (Limba română) ş.a. Literatura contemporană este reprezentată de cărţile a numeroşi scriitori, eseişti, istorici şi critici literari: Lucian Blaga (La curţile dorului), G. Bacovia (Poezii), N. Iorga (Oameni cari au fost), E. Lovinescu (Titu Maiorescu) ş.a. în colecţia de filosofie s-au tipărit lucrări semnate de D. D. Roşea, P. P. Negulescu, Lucian Blaga, Mihai Ralea, Tudor Vianu ş.a. în această e. a apărut monumentala operă a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), într-un tiraj de 3000 de exemplare, şi tot aici a început, în 1939, editarea operelor lui Mihai Eminescu, îngrijită de D. Panaitescu-Perpessicius. Continuând tradiţia întreprinderii Samitca, Institutul de Editură şi Arte Grafice Scrisul Românesc de la Craiova promova îndeosebi manualele şcolare din toate domeniile. Sub conducerea istoricului literar N. Cartojan a ieşit colecţia „Clasici români comentaţi", însumând peste cincizeci de volume, printre care scrieri de Mihail Sadoveanu şi Petre Ispirescu îngrijite de N. Cartojan, lucrări ale stolnicului Constantin Cantacuzino editate de Dan Simonescu, scrieri ale lui Mihai Eminescu îngrijite de D. Murăraşu ş.a. Dintre e. care s-au remarcat în perioada interbelică simt: Ancora S. Benvenisti, unde au apărut lucrările lui E. Lovinescu, Critice (I-X), Istoria civilizaţiei române modeme (I—III, 1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), scrieri aparţinând lui Pompiliu Constantinescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, F. Aderca, G. Bacovia; Editura Gorjan (1939-1948), în care, între altele, au fost scoase Sun sau Calea neturburată (1943) de G. Călinescu şi volumul Balade (1944) de Radu Gyr; Editura Iconar de la Cernăuţi, înfiinţată în 1933, al cărei scop era de a „imprima un ritm accelerat în mişcarea literară a tinerei generaţii".
Perioada de după al doilea război mondial reprezintă o etapă de tranziţie spre socializarea completă a cărţii şi tiparului. Prin naţionalizarea din 1948, e. particulare au fost desfiinţate, iar tipografiile şi librăriile au trecut în proprietatea Statului. în 1949 s-au fondat marile e. de stat, cele
departamentale, precum şi ale unor organizaţii obşteşti cu profil distinct, între care Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura în Limbi Străine, Editura Academiei, Editura Tehnică, Editura Tineretului, Editura pentru Cultură Fizică şi Sport (Editura Stadion din 1962; Editura Sport-Turism, din 1973), Editura Militară. De asemenea, a fost creată, în acelaşi an, Direcţia Generală a e., întreprinderilor poligrafice şi difuzării cărţii. După 1950, tendinţa de specializare şi diversificare s-a accentuat, încât, prin reorganizări succesive (constituirea unor redacţii în e. de sine stătătoare, contopirea unor e. etc.), s-au înfiinţat Editura de Stat pentru Literatură Didactică şi Pedagogică (1951), Editura Agro-Silvică de Stat (1953, Editura Ceres din 1970), Editura Muzicală (1957), Editura Medicală (1958), Editura Ştiinţifică (1960), Editura Enciclopedică Română (1968). în 1960, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă s-a scindat în Editura Meridiane, Editura pentru Literatură Universală (din 1969, Editura Univers), Editura pentru Literatură. O nouă reorganizare a sistemului editorial a avut loc în decembrie 1969, când se înfiinţează Editura Minerva (profilată pe valorificarea moştenirii literare), Editura Eminescu, Editura Cartea Românească (a Uniunii Scriitorilor) şi Editura Kriterion (pentru literatura în limbile naţionalităţilor conlocuitoare). La rândul ei, Editura Tineretului s-a scindat în Editura Albatros şi Editura Ion Creangă, destinate literaturii pentru tineret, respectiv pentru copii. Diversificarea tematică a fost însoţită totodată şi de una teritorială, în câteva centre cu vechi tradiţii culturale fondându-se Editura Dacia (Cluj-Napoca) şi Junimea (Iaşi), în 1969, Scrisul Românesc (Craiova) şi Facla (Timişoara), în 1972. Dintre acestea, cele mai multe e. erau direct coordonate de Centrala Cărţii, iar celelalte depindeau de unele organisme de stat. Noua orientare a sistemului, după „dezgheţul" din 1964, a fost aceea de recuperare a tradiţiilor culturii, ştiinţei, literaturii şi artei româneşti, precum şi încercarea de sincronizare cu Occidentul, orientare concretizată mai ales după reorganizarea din 1969-1970. în recuperarea literaturii româneşti clasice s-a distins Editura Minerva (sub îndrumarea lui Aurel Martin şi Z. Ornea), prin colecţiile „Scriitori români", „Restitutio", „Momente şi sinteze", „Universitas", „Introducere în opera lui...", „Patrimoniu", Arcade", „Meşterul Manole". Colecţia centenară „Biblioteca pentru toţi", mai cu seamă sub îndrumarea lui Mihai Sora şi Tiberiu Avramescu, a continuat programul de editare a celor mai valoroşi scriitori români şi străini, clasici şi contemporani şi a fost difuzată în tiraje de masă. în promovarea literaturii române contemporane rolul cel mai însemnat l-au avut Editura Cartea Românească (sub direcţia lui Marin Preda şi ulterior a lui George Bălăiţă) şi Eminescu (sub conducerea lui Valeriu Râpeanu). Editura Cartea Românească a publicat scriitori reprezentativi români din toate generaţiile. Vreme de două decenii, au fost în atenţia publicului şi colecţiile şi seriile Editurii Eminescu: „Poeţi români contemporani", „Prozatori români contemporani", „Biblioteca critică" — ale cărei volume antologau referinţele critice despre autori din bibliografia şcolară şi universitară —, „Biblioteca de filosofie a culturii române", „Biblioteca Eminescu", „Istoriile literaturii române", „Thalia", „Rampa", „Masca".
11 Dicţionarul general al literaturii române
Eftimie
Editura Univers (în special sub direcţia criticilor Vladimir Streinu şi Romul Munteanu, cât şi a redactorului-şef Dumitru Mazilu) a avut ca obiectiv publicarea literaturii şi a criticii literare străine, în colecţii de prestigiu, asigurând deopotrivă valorificarea clasicilor şi sincronizarea cu literaturile lumii: „Clasicii literaturii universale", „Clasicii literaturii moderne", „Romanul secolului XX", „Romanul istoric", seria de poezie bilingvă „Orfeu", „Corespondenţe, memorii, jurnale", colecţia „Meridiane" — profilată pe literatură contemporană —, seriile de critică „Studii" şi „Eseuri", care aduc ultimele contribuţii importante ale momentului. Specializată în cartea de şi despre artă, Editura Meridiane (mai ales sub conducerea lui Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Vasile Nicolescu şi Modest Morariu) s-a afirmat prin colecţiile de albume „Clasicii picturii româneşti", „Clasicii picturii universale" şi prin colecţia de studii „Biblioteca de artă", cu seriile „Arte şi civilizaţii", „Artă şi gândire", „Artă. Imaginar Mentalităţi", „Biografii. Memorii. Eseuri" ş.a. în publicarea cărţii pentru copii şi tineret s-au remarcat Editura Ion Creangă şi Editura Albatros, acestea din urmă sub direcţia lui Petre Ghelmez şi Mircea Sântimbreanu, prin colecţiile „Lyceum", „Cele mai frumoase poezii" (şi în ediţie germană şi maghiară), „Dicţionarele Albatros", „Contemporanul nostru" ş.a. în profil ştiinţific s-a impus, pe lângă Editura Academiei, a cărei activitate o constituie publicarea cărţii din toate domeniile, atât a membrilor forului academic, cât şi a cercetătorilor din institutele subordonate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, rezultată în 1975 din contopirea Editurii Ştiinţifice cu Editura Enciclopedică Română. Creată în special pentru elaborarea instrumentelor de lucru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică numără printre realizările sale editarea Micului dicţionar enciclopedic, a unor serii de mici dicţionare şi enciclopedii, de cele mai multe ori alcătuite pentru prima dată la noi, din cele mai diferite domenii ale ştiinţei şi culturii. în sfera literaturii, s-au editat dicţionare de scriitori, de literatură generală, precum şi cronologice, de asemenea, bibliografii despre personalităţi şi publicaţii, precum şi Bibliografia românească modernă. Un sector important a fost acela consacrat lucrărilor filologice şi de studiere a limbilor străine, inclusiv a dicţionarelor bilingve. Au apărut cărţi de referinţă, în colecţii precum „Clasicii filosofiei universale", „Biblioteca de filosofie", „Filo-sofia universală contemporană", „Bibliotheca Orientalis" (coordonată de Idei Segal).
După 1990, datorită schimbării mecanismelor economice, vechile e. de stat au intrat într-o degringoladă care s-a accentuat treptat, în pofida încercării lor de adaptare la noile condiţii. în paralel, s-a înregistrat o creştere fără precedent a numărului de e. şi a grupurilor editoriale în întreaga ţară. Nemaiexistând constrângeri ideologice şi nici de natură organizatorică, are loc o explozie, aproape haotică, a producţiei de carte de toate genurile. Se afirmă însă şi e. care, de la înfiinţare, urmăresc riguros un program de perspectivă. Astfel, Grupul editorial Univers Enciclopedic-IRI (1993) s-a orientat spre publicarea lucrărilor de referinţă din domeniile filosofiei şi literaturii, precum şi a dicţionarelor şi enciclopediilor: „Historia religiorum", „Biblioteca mitologică", „Biblioteca antroposofică",
„Mica bibliotecă de psihologie". Un loc aparte îl deţine colecţia „Opere fundamentale", iniţiată şi coordonată de Eugen Simion, colecţie care reuneşte în condiţii grafice deosebite operele definitorii ale celor mai de seamă scriitori români. Editura Fundaţiei Culturale Române (1990, transformată în 2003 în Editura Institutului Cultural Român) este profilată pe promovarea şi difuzarea în lume a valorilor identitare româneşti, în colecţiile „Biblioteca memoriei", „Pantheon", „Excelsior", „Argumente", „Cărţi uitate". Humanitas (1990) publică eseuri şi lucrări academice în domeniul ştiinţelor umaniste, literatură universală şi română, cărţi pentru copii şi tineret, iniţiind colecţiile „Paradigme", „Maeştrii spirituali ai Răsăritului", „Biblioteca de istoria religiilor", „Filosofie politică", „Eseul politic". Editura Polirom din Iaşi acoperă variate domenii ale ştiinţelor umaniste în colecţiile „Plural", „Plural M", „Plural clasic", „Historia", „Document", „Collegium", „Ego" şi editează colecţia de literatură universală „Biblioteca Polirom", profilată îndeosebi pe literatură contemporană. Prin contribuţia lor la publicarea cărţii româneşti şi universale s-au mai remarcat: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă — care continuă programul cultural naţional al fostei Edituri Minerva, tipărind în ediţii critice operele scriitorilor români —, Institutul European, Nemira, RAO, Paideia, Paralela 45, Niculescu, Teora, Grupul Editorial AII, Casa Radio, Corint, Hasefer, Anastasia, Amarcord, Vinea, Vremea, Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Saeculum
I.O., Viitorul Românesc, Trei, Bibliotheca, Editura Muzeul Literaturii Române, Video, Curtea Veche şi multe altele. De la începuturile activităţii lor şi până în prezent, e. au urmărit să ofere cititorilor săi lucrări din toate domeniile, într-o grafică atrăgătoare, iar prin participarea la marile saloane şi târguri internaţionale să contribuie la cunoaşterea şi difuzarea producţiei româneşti de carte.
Repere bibliografice: I. Simionescu, Cartea Românească, Bucureşti, 1938; I. Massoff, Strădania a cinci generaţii. Monografia familiei Şaraga, Bucureşti, 1941; Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968; DanSimonescu, Gheorghe Buluţă, Pagini din istoria cărţii româneşti, Bucureşti, 1981, Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, 1992,124-128; Scrisul Românesc. 75 de ani de la înfiinţare, Craiova, 1997; Dumitru Micu, Cartea şi rolul ei în societatea românescă, în Istoria românilor, voi. VIII: România întregită (1918-1940), Bucureşti, 2003,653-661.	D.N.R.
EFTIMIE (mijlocul sec. XVI), cronicar. Se crede că a fost egumen al mănăstirii Căpriana. Continuă cronica în limba slavonă (în prima ei redactare) a lui Macarie, scrisă din porunca lui Petru Rareş. Evenimentele alese spre istorisire cuprind perioada dintre 1541 şi 1554, adică a doua domnie a lui Rareş, domniile fiilor acestuia, Iliaş şi Ştefan, precum şi câţiva ani din prima domnie a protectorului său, Alexandru Lăpuşneanu. Stilul este încărcat de retorisme, chiar dacă în mai mică măsură decât al lui Macarie, episcopul de Roman, care apelase la întreaga recuzită stilistică a lui Constantin Manasses, autor al unui cronograf bizantin, binecunoscut în acea vreme. întregul text serveşte intenţiei lui E. de a oferi modelul de voievod creştin, întruchipat de Lăpuşneanu. Ascensiunea acestuia se
Eftimiu
Dicţionarul general al literaturii române 12
leagă de sfârşitul dramatic al doamnei Elena Rareş, pe a cărei fiică o luase în căsătorie. Letopiseţul lasă să transpară resentimentele noului domn faţă de familia Muşatinilor. Dacă ultimii ani ai lui Petru Rareş simt înfăţişaţi într-o manieră echilibrată, când vine vorba despre fiii acestuia, perspectiva se modifică. Iliaş reprezintă prototipul „renegatului" (Dan Horia Mazilu) care abdică de la creştinism pentru a deveni mahomedan, un bun prilej de a sublinia abaterea, fărădelegea puse pe seama înrâuririi lui Satan, al cărui agent „de trei ori blestemat" este turcul Hadâr: „Unul dintr-înşii, cel mai înşelător şi plin de răutate mai ales în toate meşteşugurile diavoleşti şi în vrăjitorie, Hadâr era numele lui, era pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul". Ştefan cel Tânăr nu are o evoluţie mult diferită de a fratelui său, deşi începutul domniei fusese dătător de speranţe. Dar, după cum afirmă cronica lui E., el nu reuşeşte să-şi disimuleze personalitatea şi se dovedeşte a fi „întru totul ca fratele, cu unele chiar să-l întreacă". Moartea lui violentă (e asasinat la Ţuţora în 1552) este percepută ca o plată dreaptă pentru existenţa infamă a domnitorului. Odată cu intrarea în scenă a lui „Alexandru voievod cel viteaz şi cel nou" (văzut ca un alt Alexandru Macedon), tonul naraţiunii devine encomiastic. E. utilizează pentru partea a doua a letopiseţului aceleaşi procedee retorice la care recursese antecesorul său, Macarie. Faptele istorice sunt abandonate în favoarea portretului literar (cum remarcă Ştefan Ciobanu), alcătuit din nenumărate clişee. La urcarea pe tronul Moldovei Lăpuşneanu îşi iartă adversarii, îi scoate din temniţe pe nevinovaţi, îşi arată sufletul milostiv, în timp ce oamenii îl socotesc izbăvitorul ţării. Fără îndoială, cronicarul aplică aici o parte a scenariului hagiografic consacrat de literatura religioasă. întâmplările, puţine, care urmează vorbesc despre implicarea domnitorului în politica Ţării Româneşti (contribuţia sa la aducerea în scaun a lui Pătraşcu Vodă în locul lui Mircea Ciobanul) şi despre ctitorirea mănăstirii Slatina. Cronica nu a fost continuată, rămânând necunoscută atât lui Azarie, cât şi celorlalţi istoriografi care i-au succedat. Textul se păstrează la Kiev într-o copie manuscrisă ce conservă o variantă din Letopiseţul de la Putna şi versiunea scurtă a cronicii lui Macarie. Pe filele manuscrisului apare inscripţionat numele copistului: Isaia de la Slatina, cel care în 1572 va ajunge episcop de Rădăuţi.
SCRIERI: Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959,109-125, în LRV, 1,192-203.
Repere bibliografice: Bogdan, Scrieri, 335-347,363-372; Iorga, Ist. Ut., 1,156-157; Cartojan, Ist. Ut., 1,40-42; Călinescu, Ist. Ut (1941), 20, Ist. Ut (1982), 15; Ciobanu, Ist Ut (1989), 121-124; P.P. Panaitescu, Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1959, 106-109; Piru, Ist Ut, I, 35-36; Ist Ut, l, 261-264; Ivaşcu, Ist. Ut, I, 85-87; G. Mihăilă, Dan Zamfirescu, Cronica egumenului Eftimie, LRV, 1,191-192; Mihăilă, Contribuţii, 19, 40, 153, 155,281; Dicţ. Ut 1900,310-311; Mazilu, Lit. rom., 305-321; Mazilu, Noi, 99-100.	S.Mr.
EFTIMIU, Victor (24.1.1889, Boboştiţa, Albania - 27.XI.1972, Bucureşti), dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Marinei (fiica preotului Theodor Cociu din Boboştiţa, numit şi
Economu) şi al lui Ghergo Ceavo (care, venit pentru comerţ în Bucureşti, îşi schimbă în 1894 numele în Gheorghe Eftimiu, după prenumele tatălui său, Eftimie). Face primele clase în limba greacă (1895-1897), pentru ca de la vârsta de opt ani să înveţe în Bucureşti, unde a absolvit cursurile Liceului „Mihai Viteazul". După colaborări timpurii la diverse publicaţii, în 1908 şi 1909, stabilit la Sibiu, participă ca secretar de redacţie, alături de O. Goga şi Ilarie Chendi, la editarea revistei „Ţara noastră". în primăvara anului 1909, se îndreaptă către Paris, zăbovind câteva luni la Budapesta şi Viena, oraşe din care trimite impresii şi scrieri originale mai multor reviste din ţară. De prima şedere la Paris îl vor lega amintiri ce revin mereu în scrieri, traiul fără înlesniri fiind răscumpărat de încântarea cu care străbate Cartierul Latin şi de întâlnirile cu prieteni precum Radu Baltag, O. Goga, E. Lovinescu şi alţii. în 1910 se întoarce în ţară şi, punându-şi în valoare exerciţiul literar parizian, obţine un neaşteptat succes cu piesa înşir-te mărgărite (1911). în 1913 este numit director al Teatrului Comedia, iar în anul următor se căsătoreşte cu actriţa Agepsina Popovici Macri, pe care o cunoscuse la Paris. în 1915 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, în 1917 face parte din comitetul de propagandă românească de la Lausanne şi obţine cetăţenia română în 1919. îndeplineşte funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1920-1922), ulterior fiind însărcinat şi cu direcţia generală a Asociaţiei Române pentru Cinematografie Artistică. Este membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923) şi al Ateneului Român, iar în intervalul august-decembrie 1927 funcţionează ca director al Teatrului Naţional şi al Operei Naţionale din Cluj, de unde demisionează invocând motivul lipsei de subvenţii. Prezent adesea în salonul Sburătorului, cu o faimă de om de teatru mereu în creştere, călătorind frecvent prin capitalele europene, E., autorul dramatic cel mai reprezentat al timpului, se bucură şi de oarecare succes în politică: membru al Partidului Naţional Ţărănesc, este ales deputat în 1928. Se află din nou la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti în cursul anului 1930, doi ani mai târziu i se acordă Premiul Naţional pentru Literatură, iar în 1933 este ales preşedinte al PEN-Clubului Român, mandat pe care îl va primi şi în 1936. începuse între timp să colaboreze tot mai intens la presa de dreapta şi în 1941 este menţionat ca membru al masoneriei româneşti. In timpul dictaturii antones-ciene piesele de teatru nu i se mai joacă şi este trimis de două ori în lagărul de la Târgu Jiu pentru atitudine antirăzboinică. Din septembrie 1944 ocupă (pentru o vreme simultan) fotoliile de director general al teatrelor, operelor şi spectacolelor, de director al Teatrului Naţional şi al Operei din Bucureşti (până în 1945) şi de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (până în 1948). Demisionează din Partidul Naţional Ţărănesc, iar în 1948 devine membru al Academiei Române. Până la încetarea sa din viaţă, funcţionează ca preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor şi se bucură de aprecierea oficială. în cazul lui E., omul îl copleşeşte pe scriitor. La nici şaisprezece ani începe să publice versuri naive în „Luceafărul", semnând cu pseudonimul Athanes. în 1905 tipăreşte cu mijloace proprii primul număr al revistei şcolare „Speranţa", urmat de alte patru numere, la a căror realizare îl ajută câţiva colegi. Publică aici nu
13 Dicţionarul general al literaturii române
Eftimiu
numai articole-program, ci şi proză şi poezii fără alte calităţi literare în afara unui oarecare simţ al formei, pseudonimele preferate ale momentului fiind Eftimie Eftimiu, V. Gheorghe, V.E. Grecu, Ciubuc Spionu, Ionică Chiriaşul, Cleon, Mercador. însă adevăratul debut şi-l face la „Viaţa literară" în 1906, cu poezia Amurg, semnată cu numele Victor Eftimiu, folosit pentru întâia oară. în câteva rânduri conduce reviste culturale: bisăptămânalul „Gazeta noastră ilustrată", între 1929 şi 1931, şi „Dreptatea nouă", între 1945 şi 1947. Face parte din comitetele de redacţie ale publicaţiilor „Prezentul", „Bibiloiul", „Ţivil-ca-zon" (1906), „Lectura pentru toţi" (1918-1920) ş.a. Mai însemnată rămâne colaborarea susţinută, timp de câteva decenii, cu versuri, cronici rimate, scrieri în proză, însemnări de călătorie, note şi cronici de teatru, evocări şi aforisme — adunate mai târziu în volume —, traduceri şi articole diverse, la „Acţiunea", „Adevărul" (mai ales între 1910 şi 1935, cu note diverse, poeme, proză dialogată, articole despre teatru, cronici), „Adevărul literar şi artistic" (unde deţine rubrici permanente), „Almanahul literar", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Cele trei Crişuri", „Cetiţi-mă", „Comedia", „Contimporanul", „Convorbiri critice", „Cortina", „Cosinzeana", „Culisele", „Cultura poporului", „Curentul artelor", „Cuvântul liber", „Dimineaţa", „Dreptatea", „Dumineca", „Ecoul", „Evenimentul zilei", „Hiena", „Jurnalul literar", „Literatorul", „Luceafărul", „Noua revistă română", „Omul liber", „Pământul nostru", „Propilee literare", „Rampa", „Rampa nouă ilustrată", „Ramuri", „Raza literară", „Reporter", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista literară", „Revista noastră", „Revista pentru toţi", „Revista română", „Românul", „România literară", „Sburătorul", „Scena", „Spectator", „Teatrul", „Teatrul Naţional", „Tempo", „Toamna", „Tribuna", „Tribuna poporului", „Ţara noastră", „Universul literar", „Viaţa literară", „Victoria", „Vremea", „Ziarul meu", „Zorile" ş.a. Mai ales în primii ani de publicistică, E. semnează cu pseudonimele Antartu, Ion Arcuda, Balcanicu, Nae Cucuvea, Victor Eolyanul, Elynicul Rhapsod, Eunobius, Grecu, V. Greceanu, At. Grecu, V. Grecu, V. Grecu-Athanes, Labras-effendi, Macedoneanu, Matador, Neutralis, Axentie Sandomirsky, Veg Vegrecu, Victorius, Daniel Vodena ş.a. în 1927 introduce fraudulos în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj, sub semnătura Ion Dinu, propria-i piesă, Un escroc sentimental
Scriitor cu o fantezie scânteietoare, cu un însemnat simţ al formei şi al combinaţiilor de efect, E. a publicat mii de pagini de teatru şi de proză, a strâns în volume sute de mii de versuri, numeroase pagini de memorialistică, o mulţime de aforisme şi scrieri pentru copii şi a tradus din marea literatură a lumii. Uşurinţa cu care scria şi valoarea inegală a producţiilor sale justifică ironia confraţilor, care au vorbit despre o „epocă Eftimiu" şi l-au parodiat în nenumărate rânduri. El însuşi are un prim succes poetic cu o parodie, Romanţa celor trei sarmale, după Ion Minulescu („Belgia Orientului", 1907), care a circulat în mediile literare odată cu numele inventivului parodist. în teatru, latura cea mai reprezentativă a creaţiei sale, E. vede o artă totală, în care primatul trebuie să-i revină textului şi care nu se poate îndepărta de specificul său educativ, modelator.
De aceea, poate, el pune adesea în relief intenţia didactică, imprimând discursului dramatic cât mai mult din propria-i concepţie regizorală; tot astfel îşi găseşte justificare şi obiceiul autorului de a explica în prolog sensurile unei piese. Din complicata sa „industrie dramaturgică", multe scrieri nu mai rezistă ca literatură autentică, monumentalitatea constituind poate singura trăsătură lipsită de oscilaţii a acestei întinse opere. în 1956 E. a întocmit o clasificare a propriilor lucrări, după un criteriu tematic. Primul ciclu, şi cel mai important, cuprinde Legende româneşti: înşir-te mărgărite (1911), Strămoşii (1912), Cocoşul negru (1913), Ringala (1915), Meşterul Manole (1925), Haiducii (1949) şi Pană Lesnea Rusalin (Răscoale) (1956). Elaborat în bună parte în timpul primei şederi la Paris, „poemul feeric în cinci acte" înşir-te mărgărite se apropie de formula teatrului de poezie al lui Edmond Rostand. Inspirată din basmul românesc şi îmbinând motive ale erosului idealizat, feeria oferă un punct de vedere insolit asupra legendarului Făt-Frumos şi reabilitează figura Zmeului, tradiţional compromisă. Făt-Frumos, frivol ca un Don Juan, o caută pe Ileana Cosânzeana pentru că ea reprezintă idealul feminin, în timp ce răzvrătitul simbolic, Zmeul, ţinteşte la stăpânirea lumii „fără trudă". în scena de la început, inteligent concepută, cele trei fete ale lui Alb-împărat trebuie să-şi aleagă miri dintre tineri cu nume sugestive. Sorina, fata cea mai mică, se opune tradiţiei şi dorinţei tatălui şi îl refuză pe viteazul Buzdugan, pentru că e îndrăgostită de Făt-Frumos, care, la rândul lui, o iubeşte pe
Eftimiu
Dicţionarul general al literaturii române 14
Ileana Cosânzeana, fără să ştie că aceasta se simte atrasă de răpitorul ei, Zmeul. Rezolvarea conflictului contravine logicii dramatice, dar se supune schemei populare: Făt-Frumos îl învinge pe Zmeu, iar „revoltaţii" şi nonconformiştii revin la sentimente comune şi pozitive. Declamaţia este viguroasă, dar tiradele — descurajante; de pe acum se constată o uşurinţă suspectă în versificare, deşi totul se păstrează în limitele unei „povestiri" fireşti. în altă piesă cu succes la public, Cocoşul negru, „fantezie dramatică în şase acte", simbolul central se aseamănă izbitor cu acela al „mistreţului cu colţi de argint" de mai târziu, în variantă pur folclorică, dar lipsit de tensiune şi de profunzime poetică. Şi aici guvernează o viziune maniheistă asupra personajelor, cu nuanţa că întruchipările binelui se fac antipatice prin mediocritate, iar opusele lor au cel puţin un mod inteligent de a vedea lumea. Voievodul Nenoroc, posibil omolog al lui Faust, se compromite prin precaritatea revoltei sale: el încheie un pact cu diavolul în schimbul unor banale privilegii lumeşti şi pare a ezita permanent între bine şi rău. Experienţele prin care trece personajul sunt pentru dramaturg prilejuri excelente de a exersa arta creării de atmosferă şi de a etala tehnici moderne de construcţie. Finalul rămâne deschis,
după moartea lui Nenoroc găsindu-se alt tânăr care să continue ciclul diabolic. în drama istorică Ringala (vehement contestată şi scoasă de pe afişele teatrelor în 1916 pentru încălcarea adevărului istoric), autorul învie lumea ceremonialurilor domneşti de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Maria Jagelona, tânăra soţie a voievodului, plănuieşte catolicizarea Moldovei şi aservirea faţă de poloni, punând în planul ei inteligenţă şi tărie de caracter, trăsături care o apropie de Doamna Clara şi de Vidra. Dorindu-se o lecţie de patriotism, piesa nu este însă suficient închegată, deoarece se bizuie pe schimbări de situaţie şi pe episoade inutile, scrise doar pentru deliciul publicului. în Meşterul Manole, tendinţa către spectaculos, dizolvarea mitului şi privarea motivului de virtuţile simbolice explică eşecul în plan literar. Rămâne numai ipostaza unui Manole iniţiat în tainele masoneriei, dar lipsit de relief interior. în celelalte cicluri dramatice stabilite de E. se înscriu piese mai puţin reuşite, afectate de manierism şi de accentuarea spectaculosului. Dintre Tragediile eline, în Prometeu (1919) dramaturgul vizează grandiosul, dar expresia bombastică şi situaţiile facile duc la ratarea intenţiei. Discursul este limpede, însă fără profunzime, „ideea jertfei presupuse de înfăptuiri" nu se mai întemeiază pe nimic substanţial, iar revoltatul Prometeu ilustrează o simplă atitudine declarativă. Este totuşi interesantă în sine metamorfozarea originală a zeilor antici în sfinţii creştini corespunzători. Piesele Thebaida (1924) şi Atrizii (1939), combinări îndrăzneţe de nuclee mitice, acumulează în replici o oarecare tensiune dramatică, aceasta stingându-se însă înainte de vreme în declamaţie sau în ezitări de limbaj şi de prozodie, într-un alt ciclu, Drame medievale, dramaturgul realizează colaje generoase de scene istorice şi fapte exemplare din mitologia slavă (Theochrys, 1933), de legende burleşti (Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, 1938, în varianta iniţială, din 1922, Don Juan sau Tragedia iubirii) ori de ipostaze artificioase ale aceluiaşi personaj (Faust-alchimistul şi filosoful, Faust-cuceritorul şi Faust-Păcală în Doctor Faust, vrăjitor, 1957). Doar Glafira (1926) mai aminteşte de forţa dramaturgului de a da viaţă unor personaje puternice şi originale, evoluând tragic sub semnul destinului neiertător. Ciclul Satire bucureştene cuprinde puţine piese, scrise înainte de 1944 şi părând caligrafiate cu un condei de şcoală sămănătoristă. Se disting prin articularea dramatică mai coerentă Dansul milioanelor (1922) şi Marele duhovnic (1929), celelalte suferind de un tezism dezarmant. Fie că sunt facile fabule moderne într-un act (Ariciul şi sobolul, 1912) sau farse ce acuză dezumanizarea celor prea avuţi (Sfârşitul pământului, 1919), fie că mizează pe construcţia mai amplă, cu acţiune alertă, situaţii insolite şi dialog firesc, pentru a înfiera politicianismul şi a înfăţişa debusolarea individului, ca în Omul care a văzut moartea (1928), piesele incluse în ciclul Comedii provinciale dovedesc, în mod surprinzător, prin afirmaţiile din prologuri, o înţelegere cât se poate de exactă a artei dramatice şi a elementelor perisabile ale creaţiei. Motivele literare din Tragicomedii ţărăneşti, piese scrise în proză, Akim (1912), Crăciunul lui Osman (1913) şi Comoara (1922), apropiate întrucâtva de fantastic, văduvite însă de substanţă, trec cu uşurinţă în epica lui E., mai ales în genul
15 Dicţionarul general al literaturii române
Eftimiu
scurt. Ultimul ciclu dramaturgie este numit Piese cu subiecte de peste hotare, din acesta făcând parte Mireasa roşie (1912), Ave, Maria! (1913), Napoleon I (1914), Scamatorii (1942), Sylvette (1944) şi Fantoma celei care va veni... (1922). Cea din urmă piesă, un interesant „roman teatral", cuprinde scene reuşite, deşi predomină şi aici livrescul, iar în final este împinsă în faţă ostentativ semnificaţia. E. mai scrie piesa Cele douâAgripine (în colaborare cu Jean Bacheville) şi semnează mai multe prologuri versificate: Teatrul (1911, în colaborare cu D. Anghel), Cinematograful (1912), O sală nouă... ş.a. „Marile sentimente clasice" şi temele fundamentale ale creaţiei se găsesc atât în teatrul lui E., cât mai ales în poezia sa, care exhibă totuşi o estetică nediferenţiată de cea a teatrului. Versificator prolific (a publicat peste două sute de mii de versuri) în genul tradiţional, el rămâne în literatura română ca autor al recordului amar de a fi scris mai bine de o mie de sonete fără esenţă poetică, la fel cum a compus şi cele mai multe piese de teatru, dintre care valoroase rămân doar câteva „feerii naţionale". Asemănându-şi destinul cu acela al talentatului predicator venit din Iviria, prolificul poet făcea o profesiune de credinţă într-un sonet: „Nu ştiu, în veac, răsplata ce-am s-o capăt,/ Dar voi sluji, cucernic, pân-la capăt,/ înalta Doamnă, limba românească" (închinare lui Antim Ivireanul). Virtuoz al versului, căutător de rime noi şi de expresie cizelată, E. se conduce după principiile unei estetici desuete. Odată cu volumul Poemele singurătăţii (1912), se remarcă influenţe simboliste şi parnasiene, în general fiind vorba de exerciţii ă la maniere de..., în care tema se străduieşte să se adapteze la forma canonică. Poetul confundă starea de tulburare a fiinţei cu însăşi esenţa poeziei şi crede că, pentru a se manifesta, poeticitatea nu ar mai avea nevoie decât de forma corectă. Aşa scrie sute de poeme despre Parisul tinereţii sale, despre vârstele trecute ale fericirii, despre soarta celor nedreptăţiţi (Lebedele sacre, 1920, Cântecul milei, 1923). Potrivite pentru declamaţia în ritm de canţonetă, unele dintre versuri au circulat intens, devenind refrene: „Alcătuire de cuvinte româneşti,/ îţi văd prin veacuri înnoita bogăţie" (Oda limbei române, 1927). Epicul capătă drept de cetăţenie poetică fără să potenţeze lirismul, mai ales în volumele Noaptea subterană (1933) şi Cântecul mamei şi al copiilor (1935), iar elementele dramatice se insinuează şi ele în Oglinzile (1939). Văzând în poezie o ocazie pentru experimente retorice şi artizanat lingvistic, grefând notaţia modernistă pe structuri literare învechite, E. nu reuşeşte să iasă prin creaţia lirică din aria mediocrităţii. După 1945 începe să cânte binefacerile „evului nou" comunist, „mâna muncitoare" şi figurile istorice „reprezentative". Un capitol aparte în vasta sa operă lirică îl constituie sonetele: „V-am scris, din amintiri şi spovedanii,/ Romanul vieţii mele în sonete", mărturiseşte poetul. Acestea cântă femeia iubită, evocă peisaje, atmosfera Bucureştilor sau a Parisului, reînvie mituri sau personaje medievale, se încarcă de note cvasitestamentare, elogiază mintea omenească ori libertatea de tip nou, totul într-o „recoltă de sonete", aspirând la „forme cât mai multe", căci — scop şi cauză — „Citindu-mă, cei mulţi mă pricepură" (îndrăgostit de poezia pură...).
Proza lui E. este adesea un caz de autopastişă, un soi de intertext intern caracterizat prin recurenţa motivelor şi întinderea supradimensionată. în nuvele, schiţe şi povestiri (adunate în optsprezece volume), multe situaţii contrazic aşteptarea cititorilor, onomastica este adesea forţată („sir Mack Dollaryngthon" ş.a.), iar soluţiile de rezolvare a conflictului contravin uneori logicii naraţiei. Ficţiunea înglobează elemente din biografia autorului (Risto Darda, 1922 ş.a.), ia forma confesiunii (Spovedania unui clown şi alte nuvele, 1913) sau îşi asumă viziunea unui fantastic de sorginte patologică (Comorile lui Dragodan, 1920). Există şi exerciţii în genul lui Urmuz, parodii la limita absurdului lingvistic (Pitirim cu părul de ame-tist. Povestire ultramodernistă), precum şi numeroase naraţiuni dramatizate, cu note de feerie. Cât despre romane, paisprezece la număr, acestea au aceeaşi materie ca şi sonetele sau ca unele piese de teatru şi, simple culegeri de situaţii-surpriză, lasă impresia unei nesfârşite experimentări a genului, fără câştig pentru literatură. Un prim roman, Două cruci (1914), rescrie câteva fragmente despre viaţa comunităţilor de români macedoneni, publicate în 1907 în ziarul „Prezentul". Senzaţionalul cu orice preţ (Dragomirna, 1930), loviturile de teatru şi personajele în travesti în spaţiul parodic al unui roman feeric poliţist (Kimonoul înstelat, 1932) s-au bucurat în epocă de aprecierea cititorului mediu. Un ciclu romanesc, Omul fără nume (1940), include scrieri anterioare, pronunţat autobiografice, avându-1 ca protagonist pe regizorul şi omul de teatru Strszky: Tragedia unui comedian (1924), Principesa Simonof (iniţial Principesa Moruzof, 1925) şi Spre sursele tragediei (1935; iniţial capitol în romanul Le Nain du Theâtre Frangais, tipărit la Paris în 1931). Acest roman despre teatru devine primul dintr-o trilogie pe aceeaşi temă, alături de Lora Mirandy (1941) şi Scadenţa (1944), toate constituind un corpus romanesc cu miez inconsistent. Autorul obţine însă peste hotare un oarecare succes de stimă, scrieri ale sale fiind traduse în mai multe limbi. De mai mare însemnătate prin puterea de evocare a personalităţilor şi a momentelor culturale pe care le cunoscuse în mod direct simt volumele de memorii şi confesiuni literare, intitulate sugestiv Fum de fantome (1940), Amintiri şi polemici, Magia cuvintelor şi Spovedanii (toate din 1942) ş.a. Pana memorialistului nu se mulţumeşte să dea viaţă trecutului, ci se străduieşte să inventeze şi forma de impact puternic asupra receptorului. Obiectul unor succesive permutări textuale l-au constituit basmele, poveştile pentru copii, creaţii nu lipsite de farmec, în pofida unui livresc ce le subminează naturaleţea: Corabia cu pitici (1919), Şarpele fermecat (1922; modificat în Păunaşul Codrilor, 1952), Făt-Frumos din lacrimi... (1922), Omul de piatră (1966) ş.a. Maxime (Vorbe... vorbe... vorbe, 1914), spirituale atât cât îngăduie înţelepciunea comună, adaugă scânteieri inteligente operei originale. E. a fost, de asemenea, un foarte activ traducător, mai ales din limba franceză. în 1909 traducea pentru diverse reviste din operele lui Baudelaire, Maupassant, Emile Verhaeren, Anatole France, Jules Lemaitre, Alfred de Musset, Puşkin, fragmente din piesa Cum vă place de Shakespeare (1912), piesa Păpuşile de P. Wolff (1912, împreună cu Mihail Săulescu), Răul de mare de A.I. Kuprin (1925), mai târziu
Eftimiu
Dicţionarul general al literaturii române 16
Parsifal de Wagner ş.a. în 1933 traduce scenariul filmului Trenul fantomă, după A. Ridley, iar în 1943 tălmăceşte, într-o manieră în general corectă, tragedii eline: Eumenidele de Eschil, Oedip rege de Sofocle, Elena de Euripide.
înşir-te mărgărite rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei. Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuia declamaţia. Călin Nebunul al lui Eminescu, puţin scurs de miere, dar încă păstrând miresmele, a trecut pe aici. Peste tot pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gras de poveste, inimitabile.
G. Călinescu
SCRIERI: înşir-te mărgărite, Bucureşti, 1911; Dar de nuntă şi alte schiţe, Bucureşti, 1911; Fără suflet, Bucureşti, 1911; Rapsozii, Bucureşti, 1911; Cinematograful, Bucureşti, 1912; Strămoşii, Bucureşti., 1912; Akim, Bucureşti, 1912; Poemele singurătăţii, Orăştie, 1912; Ariciul şi sobolul, Bucureşti, 1912; Mireasa roşie, Bucureşti, 1912; Cocoşul negru, Bucureşti, 1913; Crăciunul lui Osman, Bucureşti, 1913; Ave, Marial, Bucureşti, 1913; în temniţele Stambulului, Bucureşti, 1913; Spovedania unui clown şi alte nuvele, Bucureşti, 1913; Războiul (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1913; Poveste de Crăciun, Braşov, 1914; Napoleon I, Bucureşti, 1914; Două cruci, Bucureşti, 1914; Vorbe... vorbe... vorbe, Bucureşti, [1914]; Candele stinse, Bucureşti, 1915; Ringala, Bucureşti, 1915; Poveştile focului, Bucureşti, 1915; Ca doi străini, Bucureşti, 1917; Contes roumains, adaptare de Marc Varenne, Paris, 1918; Cel din urmă albanez, Bucureşti,
f.a.; Sfârşitul pământului, Bucureşti, 1919; Corabia cu pitici, Bucureşti, 1919; Prometeu, Bucureşti, 1919; Lebedele sacre, Craiova, 1920; Pe vremea haiducilor, Bucureşti, 1920; Comorile lui Dragodan, Bucureşti, 1920; Rasputin, Bucureşti, 1920; Şarpele fermecat, Bucureşti, 1922; Don Juan sau Tragedia iubirii, Bucureşti, 1922; Spre ţara cea nouă, Bucureşti, 1922; Risto Darda, Bucureşti, 1922; Pădurea ursitoarelor, Bucureşti, 1922; Katalina, Bucureşti, 1922; Făt-Frumos din lacrimi..., Bucureşti, 1922; Comoara, Bucureşti, 1922; Fantoma celei care va veni..., Bucureşti, 1922; înşir-te mărgărite. Strămoşii. Rapsozii, Bucureşti, 1922; Dansul milioanelor, Bucureşti, 1922; Minunea Sfîntului Ilie, Bucureşti, 1922; Păţania călugărului Gherasim, Bucureşti, 1922; Alina-Linda, Bucureşti, 1922; Trei îngeri, Bucureşti, 1922; Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Bucureşti, 1922; Prometeu. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1923; Povestiri din Orient, Bucureşti, 1923; Cântecul milei, Bucureşti, 1923; Comoara. Akim. Ave Marial, Bucureşti 1923; Kiriachiţa. Risto Darda. Mormântul de pe ţărmul mării, Bucureşti, 1923; Vin sărbătorile, Bucureşti, 1923; Voievodul dreptăţii, Bucureşti, 1923; Thebaida, Bucureşti, 1924; Tragedia unui comedian, Bucureşti, 1924; Poemele singurătăţii. Candele stinse. Lebedele sacre, Bucureşti, 1924; Elfiona, Bucureşti, 1925; Principesa Moruzof, Bucureşti, 1925; Meşterul Manole, Bucureşti, 1925; Glaftra, Bucureşti, 1926; Ionică prostul, Bucureşti, 1927; Oda limbei române, Bucureşti, 1927; Un asasinat patriotic, Bucureşti, 1927; Omul care a văzut moartea, Bucureşti, 1928; Băiatul cel pierdut, Bucureşti, 1928; Strâmbă-lemne şi Sfarmă-piatră, Bucureşti, 1928; Omul şi Dracul, Bucureşti, 1928; Vestitorii, Bucureşti, 1928; Marele duhovnic, Bucureşti, 1929; Dragomima, Bucureşti, 1930; Le Nain du Theâtre Frangais, Paris, 1931; Vulturul de argint, Bucureşti, 1931; Kimonoul înstelat, Bucureşti, 1932; Discurs la Mesaj. O comunicare, Bucureşti, 1932; Theochrys, Bucureşti, 1933; Noaptea subterană, Bucureşti, 1933; Spre sursele tragediei, Bucureşti, [1935]; Arhanghelul cu aripi de ceară, Bucureşti, 1934; Cântecul mamei şi al copiilor, Bucureşti, 1935; Jos laba de pe tricolor!, Bucureşti, 1935; Regele munţilor, Bucureşti, 1936; Teatru în versuri,
Bucureşti, 1936; Rapsozii. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1936; „Totul pentru ţară". 1. Tragedia de la Drajna, Bucureşti, 1936; Omul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1937; Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, Bucureşti, 1938; Atrizii, Bucureşti, 1939; Oglinzile, Bucureşti, 1939; Focuri pe Bărăgan, Bucureşti, 1940; Gânduri, Bucureşti, 1940; Omul fără nume, Bucureşti, 1940; Fum de fantome, Bucureşti, 1940; LoraMiranăy, Bucureşti, 1941; Scamatorii, Bucureşti, 1942; O dragoste la Viena, Bucureşti, 1942; Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942; Magia cuvintelor, Bucureşti, 1942; Spovedanii, Bucureşti, 1942; Priviri peste veacuri, Bucureşti, 1944; Sylvette, Bucureşti, 1944; Scadenţa, Bucureşti, 1944; Noi şi sovietele, Bucureşti, 1945; 13 decembrie şi alte poeme, Bucureşti, 1947; Tragediile eline: Prometeu, Thebaida, Atrizii, Bucureşti, 1947; Legendele româneşti: înşir-te mărgărite, Cocoşul negru, Meşterul Manole, Bucureşti, 1948; Haiducii, Bucureşti, 1949; O nuntă aristocratică, Bucureşti, 1952; Păunaşul Codrilor, Bucureşti, 1952; împăcare, Bucureşti, 1953; Poveste haiducească, Bucureşti, 1953; Prichindel, Bucureşti, 1953; Iepuraşul de turtă dulce, Bucureşti, 1954; Akademos, Bucureşti, 1955; Basme, Bucureşti, 1955; Teatru, Bucureşti, 1956; Focul Legenda lui Prometeu, Bucureşti, 1956; Odă limbei române. Poezii. 1906-1956, Bucureşti, 1957; Pe urmele zimbrului, I-VI, Bucureşti, 1957; Doctor Faust, vrăjitor, Bucureşti, 1957; Inspectorul broaştelor, Bucureşti, 1958; Halatul alb, Bucureşti, 1959; Copiii din China, Bucureşti, 1959; Povestind copiilor, Bucureşti, 1960; Poveştile lui Moş Cocoş Cocoloş, Bucureşti, 1960; Parada, Bucureşti, 1960; Soliile terestre, Bucureşti, 1961; Un an întreg, Bucureşti, 1961; Teatru, I-II, postfaţă Radu Popescu, Bucureşti, 1962; Omuleţ, Bucureşti, 1963; Poezii, pref. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1964; Povestea pomului de iarnă, Bucureşti, 1964; Versuri, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1964; Oameni de teatru, Bucureşti, 1965; Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965; 701 sonete, Bucureşti, 1966; Dreptatea lui Ion Vodă, Bucureşti, 1966; Omul de piatră, Bucureşti, 1966; în gloria patriei, Bucureşti, 1967; Din vremuri voievodale, Bucureşti, 1968; Opere, I-XVTII, Bucureşti, 1969-1996; Tengri, Bucureşti, 1970; Cosmos, Bucureşti, 1971; Neguţătorul de idei, Bucureşti, 1971; Omul, Bucureşti, 1973; închinare Marelui Ştefan, Bucureşti, 1975; Fairy Tales, tr. Luiza Carol, Bucureşti, 1979; Cerbul fermecat, Bucureşti, 1985; Teatru, postfaţă Mircea Popa, Bucureşti, 1986; Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1989; Romane, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1989; Aventuri extraordinare, Bucureşti, 1991; Fluier asul fermecat, Bucureşti, 1995; Păunaşul Codrilor şi alte poveşti, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1998; Povestea minunată, Bucureşti, f.a. Traduceri: P. Wolff, Păpuşile, Bucureşti, 1912 (în colaborare cu Mihail Săulescu); A.I. Kuprin, Râul de mare, Bucureşti, 1925; Emma Orczy, Jurământul, Bucureşti, 1931; Richard Wagner, Parsifal, Bucureşti, f.a.; Trei clasici: Eshylos-„Eumenidele", Sofokle-„Edipos-tiran", Euripides-„Helena", Bucureşti, 1943; A.S. Puşkin, Boris Godunov, Bucureşti, 1950; Pierre Comeille, Horaţiu, Nicomed, în Pierre Comeille, Teatru, Bucureşti, 1956; Moliere, Burghezul gentilom, în Moliere, Opere, IV, Bucureşti, 1958.
Repere bibliografice: Teodor A. Naum, „înşir-te mărgărite", „Unirea", 1912,13,14,16; Comeliu Moldovanu, „Rapsozii", „Ţara nouă", 1912,2; Corneliu Moldovanu, „Poveste de Crăciun", „Ţara nouă", 1912, 4; Corneliu Moldovanu, „Ariciul şi sobolul", „Ţara nouă", 1912, 9-10; AL Iacobescu, „Ringala", „Viitorul", 1915, 7-8; Romulus Seişanu, „Prometeu", U, 1921,5; Paul I. Prodan, „Don Juan sau Tragedia iubirii", VL, 1922,4353; Aderca, Contribuţii, 1,258-260,329-330,561-563,590-593; Al. Constantinescu, „Tebaida", „Tribuna nouă", 1925,255; B. Cecropide, „Glaftra", UVR, 1926, 50; Pompiliu Constantinescu, „Dragomima", VRA, 1930,148; D. Ciurezu, „Ploaie de aur", „Ţara noastră", 1934,532; Ion Anestin, „Stele călătoare", VRA, 1936,11; Perpessicius, Opere, XI, 430-434; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 119,282-283,335-341; Rebreanu, Opere, XII, 208-223,352-356, passim, XIII, 77-78,193-194, passim, XIV,
17 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
44-45, passim; Octav Sargeţiu, „Focuri pe Bărăgan", VBA, 1941, 9-10; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 633-639, Ist. Ut. (1982), 713-719; Vianu, Opere, XI, 276-279, XII, 383-387; Al. Cema-Rădulescu, „Omul care a văzut moartea", „Ultima oră", 1944,28; FlorianNicolau, Traducerile domnului Victor Eftimiu, RFR, 1944,10; Micu, început, 118-125; Ciopraga, Ut. rom., 241-248, 612-625; Massoff, Teatr. rom., IV, 332-334, V, 78-79, passim, VI, 82-84,146-147,180-185, passim, VII, 658-659, passim, VIII, 231-244, passim; Ist. teatr. Rom., III, 150-153, 176-177, passim; Brădăţeanu, Istoria, II, 299-315; Modola, Dramaturgia, 54-62,203-210, 336-337; Adriana Popescu, Victor Eftimiu, TTR, 1986, 7-9; Valentin Silvestru, Omul şi teatrul său, RL, 1989, 4; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 117-118; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 44-45; Lovinescu, Unde scurte, II, 38-41; Z. Omea, Evocările lui Victor Eftimiu, RL, 1995,20; Victor Eftimiu, DRI, II, 120-188; Z. Ornea, Din memorialistica lui Victor Eftimiu, RL, 1997,35; Dicţ. analitic, II, 257-260; Victor Eftimiu, DCS, 30-31, 165, 180-181, 188; Constantin Mohanu, Victor Eftimiu, pref. Gelcu Maksutovici, Bucureşti, 1999; Dicţ. esenţial, 285-288; Popa, Ist. Ut, I, 306, 1051-1053; Oprită, Anticipaţia, 68-70; Mircea Popa, Inserţii, Cluj-Napoca, 2003,59-63.	V.P.S.
ELIADE, Irina (5.II.1920, Ploieşti - 24.IX.1998, Bucureşti), traducătoare şi prozatoare. Este fiica Măriei (n. Ştefănescu) şi a lui Petru Hanciu, economist. A absolvit în 1938 cursurile Institutului „Pompilian" din Bucureşti, iar un an mai târziu s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde obţine licenţa magna cum laude (1943), având specializările limba franceză-limba engleză. Din 1945 este şi absolventă a Institutului Pedagogic Universitar. între 1946 şi 1948 lucrează ca translator şi traducător în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar în perioada 1963-1965 este interpret la Misiunea Română de la ONU. Activitatea didactică şi-o începe în 1948, până în 1953 funcţionând în învăţământul preuniver-sitar, ulterior făcând parte, până în 1975, din corpul profesoral al Catedrei de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti.
Romanul Linie moartă, prezentat în 1947 în cenaclul Sburătorul şi premiat de un juriu alcătuit din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Camil Petrescu, ar fi putut reprezenta debutul scriitoarei dacă din cauza schimbării regimului politic publicarea lui nu ar fi rămas un proiect neîmplinit. Adeptă a unui alt tip de literatură decât cea supusă condiţionărilor ideologice, E. se refugiază în domeniul traducerilor, realizând echivalări de referinţă pentru texte din literatura universală a ultimelor două secole (Guy de Maupassant, Andre Gide, Aldous Huxley, Andre Malraux, Colette). Volumul ce marchează debutul editorial (1965) al autoarei este traducerea unui roman de Camille Lemonnier, sub titlul Sfârşitul familiei Rassenfosse. La toate acestea se adaugă numeroase studii referitoare la tehnica traducerii, manuale, cursuri şi lucrări didactice auxiliare, lucrări de lexicologie, majoritatea întocmite în colaborare. Odată cu publicarea unui volum de proză scurtă în 1987, intitulat Ziduri, ferestre, grădini, E. se detaşează de statutul de creator secund, propriu traducătorului, asumându-şi-1 pe cel de autor. Constructul narativ rezultat, în a cărui formulă se simt influenţe ale operelor lui Marcel Proust şi Henry James, se caracterizează prin dezvoltarea unor
mici nuclee epice izolate din cotidian şi proiectate în trecut, cu precădere în perioada interbelică, nuclee purtând o sugestivă încărcătură fantastică. Acelaşi personaj-narator, o femeie aflată la apusul existenţei şi la capătul unei îndelungate experienţe de viaţă, relatează istoria pe care un obiect sau un fapt aparent banal o poartă în sine. Chiar dacă uitarea s-a transformat într-un „zid" ce obstrucţionează descifrarea semnificaţiei acestui fel de legendă personală, odată găsit stimulul potrivit (brăţara, trandafirul, şalul, ciorapul, evantaiul, pălăria, bazinul — obiecte alese drept titluri pentru nuvelele cuprinse în volum), se declanşează proustiana memorie involuntară, „fereastră" trimiţând spre „grădini" cu o arhitectură nebănuită: brăţara din portretul unei femei misterioase devine pretext pentru relatarea unei iubiri nefericite dintre un pictor interbelic specializat în reprezentări feminine şi o frumoasă tânără de pe o moşie de la ţară; în noaptea de Anul Nou, printre acorduri de muzică pop şi romanţe, o bătrână doamnă, surprinsă de uluitoarea asemănare a unei invitate cu o cântăreaţă de operă renumită cu o jumătate de secol mai înainte, retrăieşte drama pierderii unicului fiu într-un accident de prin anii '30, datorat unei neînţelegeri amoroase. Dincolo de intriga siropoasă a nuvelelor, se evidenţiază capacitatea autoarei de a prezenta în mod detaliat decorul, de a crea atmosferă şi de a corela tipologiile umane cu ambientul, ca spaţiu de mişcare al acestora. Romanul Un an fără echinoxuri (1991) reia într-o construcţie mai amplă strategiile narative şi tematica prozelor anterioare, aducând însă şi o mai pronunţată dimensiune autobiografică. Acelaşi narator, femeia vârstnică despre care se spune că era profesoară universitară având ca specializare semantica, se cufundă în amintiri odată cu primirea unui telefon din partea unui fost iubit şi încearcă, analizând retrospectiv, să aplice vechii relaţii una dintre teoriile reciprocităţii actului de comunicare, prin care să definească ideea de „a fi împreună". Din nou, valoarea descrierilor amănunţite, a mărturiilor privitoare la unele evenimente istorice (bombardamentul din 4 aprilie 1944) sau la unele obiceiuri casnice (explicaţia folosirii râşniţei din Delft) o depăşeşte pe cea a romanului în sine, stângaci construit, autoarea pierzându-se deseori în teorii lingvistice, în aplicaţii pe text, în argumentaţii mult prea lungi.
SCRIERI: Marcel Proust, Bucureşti, 1974; Ziduri, ferestre, grădini, Bucureşti, 1987; Un an fără echinoxuri, Bucureşti, 1991. Traduceri: Camille Lemonnier, Sfârşitul familiei Rassenfosse, Bucureşti, 1965; Guy de Maupassant, Povestiri, Bucureşti, 1966; Andre Gide, Şcoala femeilor. Robert, Bucureşti, 1968, Tezeu. Din „File de toamnă", Bucureşti, 1971; Jean Giraudoux, Romane, Bucureşti, 1969; Colette, Hoinara. Duo, Bucureşti, 1969, Sido. Cârceii de viţă, Bucureşti, 1982; Aldous Huxley, Orb prin Gaza, Bucureşti, 1974; Andre Malraux, Oglinda de la hotarul ceţii. Lazăr, Bucureşti, 1978, Condiţia umană, Bucureşti, 1993; Andre Frossard, întrebări despre Dumnezeu, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Fabulaţie? Imaginaţie?, RL, 1987,37; Dan Radu Stănescu, Linia continuă, VR, 1987, 12; Silvia Urdea, „Ziduri, ferestre, grădini", VTRA, 1987, 12; Annie Bentoiu, AL Paleologu, O „Doamnă interbelică", RL, 1998,40; Dicţ. scriit. rom., II, 206-207.	C.M.B.
A/O
Eliade
Dicţionarul general al literaturii române 18
ELIADE, Mircea (9.III.1907, Bucureşti - 22.IV.1986, Chicago, SUA), prozator şi eseist. Este al doilea fiu al Ioanei (n. Stoenescu) şi al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofiţer. Face şcoala primară (1913-1917) la Cernavodă şi apoi învaţă la Bucureşti, frecventând şcoala de pe strada Mântuleasa şi Liceul „Spiru Haret" (1917-1925). Debutează în clasa a IV-a de liceu cu o proză fantastică (Cum am descoperit piatra filosofală), trimisă la un concurs al „Ziarului ştiinţelor populare" (1921). Tot acolo publică un ciclu intitulat Convorbiri entomologice. Instalat la mansarda casei părinteşti, ţine un jurnal personal (la treisprezece ani), înregistrând cu precădere experienţele sale de entomolog. Sunt notaţiile unui adolescent care pune experienţa lui de observator al micilor vieţuitoare într-un scenariu epic: „Mişcai un lemn de stejar şi văzui că între coajă şi lemn e un spaţiu mic, gol. Din el curgea o pulbere fină de lemn. încercai să cojesc lemnul [...] însă ce văzui? Nişte omizi albe, fără păr, formate din inele..." La cincisprezece ani este deja conştient, ca Titu Maiorescu, de personalitatea sa şi a jurnalului pe care îl ţine; scrie pe coperta
caietului secret: Monjournal d'ecole şi fixează în opt puncte un program de viaţă: să cunoască concepţiile dialectice pentru a le putea combate, să citească zilnic o carte românească, să traducă tot zilnic dintr-o carte nemţească, să înveţe în fiecare dimineaţă trei cuvinte franţuzeşti, să scrie în fiecare zi cel puţin zece pagini de literatură sau de ştiinţă, să nu neglijeze pianul şi fanfara, seara, înainte de culcare, să citească o pagină de teologie etc. Nu exclude posibilitatea de a-şi redacta memoriile. Are convingerea că este destinat să scrie „cu multă imaginaţie şi libertate". Nu se bizuie pe Dumnezeu, ci pe voinţa proprie. Lucrează deja la un roman fantastic (Memoriile soldatului de plumb) şi la proza autobiografică Romanul adolescentului miop (1924-1925, neterminat). în 1925 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene (licenţa în 1928). Fondează „Revista universitară" (1926), suprimată după cinci numere, ca urmare a unei recenzii negative la o lucrare a lui N. Iorga. Colaborează la „Cuvântul" (1926), mai târziu la „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Lumea", „România literară", „Vremea", „Viaţa literară", „Sinteza", „Azi", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. începe să scrie Gaudeamus, alt roman rămas în manuscris, călătoreşte în Italia, unde îi vizitează pe Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Giovanni Gentile ş.a. La Roma pregăteşte teza de licenţă cu subiectul Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno. Citeşte, în timpul şederii la Roma (martie-aprilie 1927, aprilie-iunie 1928), A Hystory of Indian Philosophy, opera profesorului Surendranath Dasgupta, şi se hotărăşte să plece în India. îi scrie în acest sens lui Dasgupta şi, în acelaşi timp, maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care sprijinise debutul lui Dasgupta. Acesta din urmă îi acordă o bursă de studii. E. pleacă (20 noiembrie 1928) spre India. Vizitează în drum Egiptul şi Ceylonul. La 21 decembrie ajunge la Madras (aici îl întâlneşte pe Dasgupta), apoi se instalează la Calcutta într-o pensiune anglo-indiană, situată pe Ripon Street la numărul 82 (pensiunea apare în Maitreyi şi în Şantier). Studiază sanscrita şi se iniţiază în practicile hinduse, călătoreşte la Benares, Allahabad, Agra, Jaipur (martie 1929), apoi la Darjeeling şi Sikkim (iulie 1929). Scrie în acest răstimp un roman (Isabel şi apele diavolului, terminat în august acelaşi an), cu intrigă, tipologie şi atmosferă indiană, prima carte dintr-o serie cu această tematică. Cartea apare peste un an la Bucureşti. în ianuarie 1930 se mută în casa mentorului său, profesorul Dasgupta, şi sub supravegherea acestuia face zilnic analiză de text. Tot acum îşi fixează tema lucrării de doctorat: Istoria comparată a tehnicilor yoga; publică în „Revista de filosofie" (Bucureşti) şi „Ricerche religiose" (Roma) primele studii privitoare la spiritualitatea indiană; în septembrie 1930 intră în conflict cu Dasgupta (conflict reluat sub formă de ficţiune în romanul Maitreyi) şi pleacă spre Hardvar, în Himalaya Occidentală; se instalează într-un „kutiar", la Rishikesh, şi timp de şase luni face exerciţii de yoga îndrumat de Swamy Shivananda. îi vizitează pe yoghinii de la Lakshmanjula. în aprilie 1931 se întoarce la Calcutta; lucrează o vreme (aprilie- noiembrie) la biblioteca de pe lângă Asiatic Society of Bengal şi se împrieteneşte cu bibliotecarul, tibetanistul Johan van Manen. în decembrie 1931 pleacă în
VIAŢA
1907	martie 9 Se naşte la Bucureşti Mircea, al doilea fiu al Ioanei
(n. Stoenescu) şi al lui Gheorghe leremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofiţer.
1913-1917	Urmează şcoala primară la Cernavodă.
1917-1925	învaţă la Bucureşti, frecventând şcoala de pe strada Mântuleasa
şi Liceul „Spiru Haref.
1921
1924-1925
1925
1926
1928
1928-1929
1930
1931
1932
1933
1934
1935
1936
1937
Se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde îi are profesori pe N. Iorga, Vasile Pârvan, Nae lonescu.
1927-1928 Călătoreşte în Italia. îi vizitează pe Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Giovanni Gentile ş.a.
noiembrie 20 Pleacă în India. Vizitează în drum Egiptul şi Ceylonul.
decembrie 21 Ajunge la Madras, unde îl cunoaşte pe profesorul Surendranath Dasgupta; se instalează apoi la Calcutta.
Se retrage într-un „kutiar" din Himalaya Occidentală.
aprilie Revine la Calcutta.
decembrie Se reîntoarce în România pentru a-şi satisface serviciul militar.
Susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre yoga.
noiembrie Este numit asistent la Catedra lui Nae lonescu. Deschide un curs cu tema Problema răului în filosofia indiană.
Se căsătoreşte cu Nina Mareş.
noiembrie Deschide un curs nou, Salvarea (mântuirea) în religiile orientale.
OPERA
Debutează cu o proză fantastică (Cum am descoperit piatra filosofalâ) în „Ziarul ştiinţelor populare".
Lucrează la un roman fantastic, Memoriile soldatului de plumb, şi la Romanul adolescentului miop.
ianuarie Fondează, alături de alţii, „Revista universitară" (suprimată după cinci numere), noiembrie începe colaborarea la „Cuvântul".
Pregăteşte teza de licenţă cu tema Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno.
Scrie romanul Isabel şi apele diavolului.
Ţine un jurnal intim.
lese de sub tipar romanul Isabel şi apele diavolului.
în câteva reviste literare apar fragmente din romanul Lumina ce
se stinge.
Este publicat volumul de eseuri Soliloquii.
Apare romanul Maitreyi, primit favorabil de public şi de critica literară.
Publică întoarcerea din rai şi Lumina ce se stinge (romane), Oceanografie (eseuri) şi India (jurnal).
Apar Alchimia asiatică, Şantier ş\ Huliganii (l-ll).
Publică romanul Domnişoara Christina şi Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne.
Apar Şarpele, Cosmologie şi alchimie babiloniană şi ediţia critică
B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice (l-ll).
1937-1938	Publică în „Buna Vestire", „Vremea", „Iconar", „Cuvântul" ş.a.
articole în favoarea mişcării legionare, înţeleasă ca „o revoluţie spirituală şi creştină".
Este eliminat din Universitate pentru delictul de a fi autor de „literatură pornografică" (este reintegrat în 1938).
Pentru că s-a manifestat ca susţinător al mişcării legionare, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc.
1939
1940	martie Este numit ataşat cultural la Londra.
1941-1945	Este transferat consilier	cultural la Lisabona.
1942	îi cunoaşte pe Ortega y	Gasset şi pe Eugenio d’Ors.
1943
1944	îi moare soţia.
1945	Se stabileşte la Paris.
1946-1948	La invitaţia lui Georges	Dumezil ţine un curs liber pe teme de
istoria religiilor la Ecole Pratique des Hautes Etudes.
1948 1949-1954
1950	Se căsătoreşte cu Cristinel Cotescu.
Este invitat la Ascona, unde îl întâlneşte pe C.G. Jung.
1955
1956	septembrie Pleacă peste ocean, dând curs unei invitaţii	primite
de la Universitatea din Chicago.
1957	Devine visiting professor; ulterior va fi titular al Departamentului de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago.
1958	Călătoreşte în Japonia.
1959
1960 1963-1971
Publică romanul Nuntă în cer şi volumul de eseuri Fragmen-îarium.
Scoate la Paris revista „Zalmoxis".
Se editează volumul Secretul doctorului Honigberger.
Ţine un „jurnal portughez".
Apare volumul Mitul reintegrării.
Ies de sub tipar Comentarii la legenda Meşterului Manole şi Insula lui Euthanasius.
Editions Gallimard îi publică Techniques du Yoga. noiembrie Este printre fondatorii „Luceafărului", revistă a scriitorilor români din exil.
Redactează romanul Noaptea de Sânziene.
Publică Le Mythe de reternet retour (1949), Trăite d’histoire des religions (1949), Le Chamanisme et Ies techniques archaîques de l’extase (1951) şi Images et symboles (1952).
Apare romanul Noaptea de Sânziene, sub titlul La Foret interdite, în traducerea lui Alain Guillermou.
Publică Forgerons et alchimistes.
Apare în limba germană studiul despre sacru şi profan.
Apare la Gallimard volumul Naissances mystiques.
Scoate împreună cu Ernst Junger revista „Antaios" (Stuttgart).
Publică la Madrid volumele Nuvele (1963) şi Amintiri (1,1966), iar la Paris, Le Sacre et le profane (1965), Pe strada Mântuleasa (1968), De Zalmoxis â Gengis-Khan (1970) şi romanul Noaptea de Sânziene (l-ll, 1971).
în ţară îi apar, în 1969, romanele Maitreyi, Nuntă în cerşi volumul La Ţigănci şi alte povestiri.
1973
1976	I	se acordă titlul de doctor honoris causa la Sorbona, acesta
adăugându-se numeroaselor titluri ştiinţifice şi distincţii pe care le primeşte ca specialist în istoria religiilor.
1976-1983
1985
1986	aprilie 22 Se stinge la Chicago Mircea Eliade. Este înmormântat în cimitirul Oakwood.
lese de sub tipar primul volum din Fragmertts d’un Journal (următoarele două apar în 1981 şi 1986).
Apare Histoire des croyances et des idees religieuses (l—III, 1976-1983).
Publică volumele de nuvele fantastice în curte la Dionis (1977), Tinereţe fără tinereţe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri(1980). Apar L’Epreuve du labyrinthe (1978) şi Memoires 1(1907-1937). Les Promesses de l’equinoxe (1980); volumul Memoires II (1937-1960). Les Moissons du solstice iese de sub tipar postum, în 1988.
Definitivează cele 16 volume din Encyclopedia of Religions.
România pentru a-şi satisface serviciul militar; este încorporat într-un regiment de artilerie antiaeriană din Bucureşti (ianuarie-noiembrie 1932); începe să traducă în româneşte teza sa de doctorat, redactată în engleză. Este deja cunoscut în mediul intelectual românesc prin articolele publicate în presa timpului, prin studiile savante privitoare la filosofia şi religia indiană şi prin romanul tipărit în 1930. în acelaşi an apar în câteva reviste literare primele fragmente dintr-un roman joycian (Lumina ce se stinge), publicat patru ani mai târziu. Experienţele lui epice merg paralel cu studiile indiene (o premieră în cultura românească). în 1933 i se editează Maitreyi, nutrit ca şi cel precedent din experienţa indiană. Romanul are un mare succes de public şi de critică (comparat cu Le Grand Meaulnes de Alain-Fournier şi fixat într-o serie epică mare: Manon Lescaut, Paul et Virginie). în acelaşi an E. obţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti (cu teza despre yoga; comisia este formată din Dimtrie Guşti — preşedinte, P.P. Negulescu şi Rădulescu-Motru) şi în noiembrie 1933 este numit asistent la Catedra lui Nae lonescu, profesor de logică şi metafizică, modelul intelectual al lui E. şi, în genere, al generaţiei tinere (numită ulterior de unii publicişti „generaţia criterionistă", apoi „generaţia în pulbere"). Legăturile spirituale şi afective cu Nae lonescu sunt puternice şi aşa vor rămâne pentru E. până la sfârşit. „Dacă am fost sincronici cu Europa — va spune el mai târziu — am fost prin cursurile lui Nae lonescu." Deschide la Universitatea din Bucureşti cursul său cu o temă inedită pentru învăţământul românesc, Problema răului în filosofia indiană. Colaborează la „Credinţa" sub pseudonimul Ion Plăieşu. în 1934 se căsătoreşte cu Nina Mareş şi publică patru cărţi: un volum de articole (Oceanografie), o carte de amintiri (India) şi două romane: întoarcerea din rai şi Lumina ce se stinge. Deschide în noiembrie 1934 un curs nou, cu tema Salvarea (mântuirea) în religiile orientale, ţine apoi (1935) un seminar despre Docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus, iar în 1935 dă la iveală studiul Alchimia asiatică şi Şantier, un jurnal intim despre
experienţa indiană. Prozatorul nu ezită să vorbească despre lucruri despre care, de regulă, scriitorul român nu vorbeşte niciodată. Are, în continuare, o producţie literară uluitoare: Huliganii (I-II, 1935), Domnişoara Christina (1936), Şarpele (1937), Nuntă în cer (1939), Secretul doctorului Honigberger (1940), paralel cu opera lui de ştiinţă: Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937), ediţia critică B.P. Hasdeu (Scrieri literare, morale şi politice, I-II, 1937) şi opera eseistică: Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Fragmen-tarium (1939) şi Insula lui Euthanasius (1943), unde îşi formulează ideile despre culturile arhaice şi moderne, despre roman şi despre misiunea spirituală a generaţiei tinere. De aici şi din alte articole, rămase în presa din epocă, pot fi deduse filosofia şi modelele intelectuale ale „trăirismului", varianta românească a existenţialismului european, precum şi ideile politice ale tânărului E., obiect de controversă şi azi. Citite acum toate, de la articolele din ciclul Itinerar spiritual, când autorul avea douăzeci de ani, până la eseurile savante din Insula lui Euthanasius, se vede că pe E. îl urmăresc câteva fantasme (ale lui şi ale generaţiei pe care o reprezintă). Clară este la el obsesia înnoirii prin experienţa spiritului. Jurnalistul exprimă de o mie de ori această idee, acum şi mai târziu, în articolele din anii '30, mult mai coerente şi cu o bătaie filosofică mai lungă. în faza din Itinerar spiritual, întocmeşte un repertoriu de teme (generaţia tânără, experienţa mistică, des-marginalizarea culturii române, valorizarea creştinismului răsăritean, descătuşarea energiilor tinere, despărţirea de stilurile şi ritmurile generaţiilor anterioare, complexate, retardatate, provincializate) şi le dezvoltă în propoziţii nervoase, dezarticulate de multe ori, agresive şi juvenil profetice. Ce uluieşte azi la lectură este credinţa tânărului de douăzeci de ani că odată cu el se naşte o generaţie care va înnoi totul, o mare generaţie spirituală, o generaţie întemeietoare. Ea va scoate cultura română din inerţiile răsăritene şi-i va aduce filosofia care îi lipseşte. Articolele scrise după întoarcerea din India au mai multă coerenţă şi se concentrează asupra câtorva teme: contestarea politicianismului românesc,
23 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
primatul spiritului, cultul tinerilor (vârsta când spiritul obţine contactul cu mitul), dorinţa panică de a trăi, respingerea spiritului de resemnare, elitele creatoare ale naţiei, soterie şi „sympathie" etc. Sunt şi altele (interesul, de pildă, faţă de stilul sau „formularea" românească) în concordanţă cu preocupările metafizice ale generaţiei. Mircea Vulcănescu şi C. Noica descoperă fiinţa românească în limbaj. E. o caută în miturile ei şi îi judecă aspru lipsa de stil în politică. Tânărul mistic coboară mai des decât învăţaţii săi colegi din sfera speculaţiei în câmpul istoriei imediate. De aici suspiciunea, care l-a urmărit până la moarte, de a nu fi un veritabil filosof. Filosof sau nu, el vrea să creeze un stat cultural şi este de părere că adevăraţii eroi ai naţiei sunt creatorii ei. Este alergic la ideea despre primatul politicului în societate, şi când este să-şi spună o părere despre politica românească, mânia lui nu mai cunoaşte margini. Ce arătăm noi străinilor? întreabă el şi tot el răspunde: „Inconştienţă politică, ţigănie electorală şi conştiinţe care se cumpără ieftin." Nici viaţa intelectuală românească nu-i place: parazitism, o gazetărie cu pretenţii intelectuale, „alexandrinism fără erudiţie", „diletantism fără mobilitate interioară", „feminism cerebral fără resurse sentimentale". Sunt şi alte idei. De pildă, el este, în epocă, unul dintre teoreticienii „autenticităţii" şi ai „experienţei". Cea mai limpede definiţie se află într-o însemnare din Fragmentarium: „Autenticitatea tinde întotdeauna să exprime «concretul»: este deci o tehnică a realului, o reacţiune împotriva schemelor abstracte (romantice sau pozitiviste), împotriva automatismelor psihologice. «Autenticitatea» este un moment în marea mişcare către «concret», care caracterizează viaţa culturală a ultimului sfert de veac (succesul fenomenologiei, Proust, noul hipocratism în medicină, valoarea acordată «experienţei iraţionale» în cercetarea religiilor, interesul pentru etnografie şi folclor). «Autenticitatea» nu poate fi integrată mentalităţii secolului XIX, căci nu confundă «realul» cu «pipăibilul». Acordă importanţă documentelor, experienţelor,
____ numai-pentru că acestea participă la «real»; evită, astfel,
automatismele, schemele formale, iluziile. Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, autenticitatea exprimă o puternică sete ontologică de cunoaştere a realului." Romanul, aşa cum îl gândeşte tânărul E., trebuie să pornească de la această formă de cunoaştere şi de la trăirea actelor fundamentale în sfera existenţialului şi a vieţii spiritului. Ce înseamnă, mai exact, acest lucru poate fi aflat în eseurile din Soliloquii, Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius şi în interviurile date la apariţia romanelor sale. Unele idei sunt originale, altele sunt curente într-o epocă în care este descoperit Proust şi începe să fie cunoscut Joyce. E. aduce în discuţie şi experienţa romanului italian (Italo Svevo, Papini). Sintetizând opiniile sale în această direcţie, se poate alcătui următorul repertoriu de idei: a) Romanul este o carte cu oameni. Personajul predilect în romanul modern este acela care are „o conştiinţă teoretică a lumii" (Weltanschauung); asta înseamnă că individul trebuie să aibă conştiinţa propriului destin, fapt ce nu se întâmplă în romanul românesc, după opinia lui E.: „Nu ştim dacă există în literatura românească un singur personaj care s-a sinucis din disperare sau din simpla dramă metafizică. Sunt multe însă care s-au
sinucis din dragoste sau din plictiseală, sau de foame. în romanul românesc nu există nici un mistic, nici un exaltat, nici un cinic. Drama existenţei nu se coboară până la rădăcinile fiinţei"; b) în relaţia directă cu tema de mai înainte se pune, în chip inevitabil, problema „romanului de idei": E. o discută în două mici eseuri din Fragmentarium şi o reia accidental în altele. în primul (Teorie şi roman) porneşte de la ideea că „epicul pur este o prostie" şi că marea creaţie (de la Rabelais şi Sterne până la Dostoievski) nu ignoră mijloacele de cunoaştere ale epocii. în consecinţă, este absurd să ceri unui romancier să nu facă teorii şi să nu lase personajele să aibă idei în toate chestiunile şi să discute idei. E. citează, între alţii, cazul Proust. îşi ia totuşi o măsură de precauţie: teoria dăunează când e „zvârlită cu lopata" în roman, când rămâne „nemistuită" (parţial, cazul Balzac). Teorie înseamnă înainte de orice cunoaştere, şi cunoaşterea poate spune ceva esenţial despre un om şi o epocă. Din aceste comentarii se înţelege care sunt autorii pe care îi citeşte tânărul E., acela care vrea să înnoiască romanul românesc şi să sincronizeze spiritul românesc cu spiritul universal: Gide, Papini, Ortega y Gasset, Kierkegaard, Heidegger, Italo Svevo, Huxley, Joyce, Dos Passos, Unamuno. Discutabilă este în această frenezie creatoare a tânărului şef de generaţie atitudinea lui politică în anii '30, atunci când în Europa se confruntau două sisteme totalitare: bolşevismul şi fascismul. Acuzaţia ce se aduce azi lui E. (între altele, într-un studiu publicat de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, lonesco. L'Oubli du fascisme, 2002) este că într-o serie de articole din 1937-1938 el a susţinut Garda de Fier, o mişcare politică de extremă dreaptă. Articolele în discuţie (în număr de şapte) au fost recent strânse de Mircea Handoca într-o broşură, dimpreună cu altele care privesc viaţa politică românească (Textele „legionare" şi despre „românism", 2001). Alte informaţii privitoare la această temă se află în Jurnalul lui Mihail Sebastian, prietenul din tinereţe al lui E., el însuşi elev al lui Nae lonescu şi obiect de controversă în epocă (pentru că a acceptat să publice eseul De două mii de ani însoţit de o prefaţă semnată de Nae lonescu). Citind în linişte şi cu obiectivitate aceste texte de tinereţe, se poate constata, mai întâi, că E. detestă politica şi are despre clasa politică românească o părere catastrofală. Nu este singurul în generaţia lui. „Politicianismul" va fi contestat de toţi aceşti oameni tineri, bine instruiţi, cu bune lecturi filosofice, disperaţi că trăiesc într-o democraţie balcanică falimentară. E. propune, acum şi mai târziu, primatul spiritului în locul primatului politic (Convertire la românism, „Cuvântul", 22 septembrie 1933). Este, de aceea, „contra dreptei şi contra stângii", cum precizează într-un articol din „Credinţa" (14 februarie 1934): „Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum două zile) — îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani şi barbari sunt şi comuniştii incendiatori de biserici — ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor. Şi unii, şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Şi unii, şi alţii se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om,
Eliade
Dicţionarul general al literaturii române 24
contra credinţei şi omeniei lui. Priviţi dreapta: oameni decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia, preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini puşi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniştilor de la Paris, acei bravi comunişti francezi care militează pentru un înalt ideal umanitar şi-şi inaugurează Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!" în „Vremea" (22 iulie 1934), E. ia apărarea lui Mihail Sebastian în chestiunea volumului De două mii de ani şi, totodată, apără pe profesorul lor, Nae lonescu, de suspiciunea de a fi antisemit, aducând argumente, discutabile, de ordin teologic. în articolele din „Buna Vestire", „Vremea", „Iconar", „Cuvântul", „Sânziana", din 1937-1938, apără, într-adevăr, legionarismul, văzând în această mişcare politică o revoluţie spirituală şi creştină. Printre argumente: scopul acestei revoluţii este să creeze un om nou şi să mântuiască neamul românesc. Reia, aici, ideea primatului spiritual şi crede că legionarismul, bazându-se pe creştinism, întemeiază libertatea individului. Alte valori legionare în traducerea lui E.: eroismul, sfinţenia, pedagogia luptei cinstite, bărbăţia şi sinceritatea, oroarea faţă de politicianism, lichelism, calomnie şi sforărie. Scopul mişcării religioase ar fi triumful iubirii, iubirea care face pe om liber şi curajos: „Cred în biruinţa
Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: «Iubeşte şi fă ce vrei». Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc." Din nefericire, legionarismul n-a fost numai ceea ce credea E. în 1937-1938 că este; a devenit o mişcare politică extremistă, a folosit — ca armă politică — asasinatul şi a cultivat, sub ideea primatului spiritual, xenofobia, antisemitismul, intoleranţa faţă de valorile umaniste. Acelea pe care E. le-a apărat totdeauna în vasta lui operă. în Jurnal, a încercat să explice simpatia politică faţă de legionarism în faza 1937-1938 prin admiraţia lui faţă de profesorul Nae lonescu (devenit la un moment dat
25 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
conducătorul spiritual al Gărzii de Fier), văzând două faze în cronologia acestei mişcări politice: una religioasă (la care, afectiv, E. a aderat) şi alta brutal politică, totalitară, apărută după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful mistic şi mitic al legionarismului. Această disociere n-a convins şi nu convinge nici azi pe adversarii inflexibili ai lui E., care văd în el un exponent al extremismului politic european. Chiar şi în studiile despre alchimia asiatică şi babiloniană sau în cursurile despre Upanişade şi budism s-ar ascunde, după aceşti comentatori, idei legionare. O interpretare, evident, aberantă, programatic ostilă şi, prin toate acestea, neconvingătoare. Cronica vieţii lui E. cunoaşte în această perioadă agitată (1935-1940) câteva momente dificile: în 1937 este eliminat din Universitate pe motiv că este autor de „literatură pornografică"; din 1938 este reintegrat; la 14 iulie în acelaşi an este arestat şi dus în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde se afla şi Nae lonescu, alături de alţi membri ai Gărzii de Fier. începe să redacteze aici Nuntă în cer, cel mai bun roman al său. Al. Rosetti şi alţi intelectuali de marcă intervin pe lângă autorităţi şi reuşesc să-l scoată din lagăr.
Trecând peste acest regretabil derapaj politic, E. continuă să-şi facă opera, în dubla ei ipostază: literară şi ştiinţifică. în 1939 scoate la Paris primul număr din revista „Zalmoxis" (revistă de studii religioase), în colaborare cu R. Pettazzoni,
J. Przyluski, Ananda Coomaraswamy, Cari Clemen, C. Hentze,
B.	Rowland (al doilea număr apare în 1940, al treilea în
1942-1943). în martie 1940 este numit ataşat cultural la Londra, iar în 1941 este transferat consilier cultural la Lisabona, unde rămâne până în 1945. Ţine aici un jurnal (Jurnalul portughez) care a fost editat, de curând, în limba spaniolă; în româneşte n-au apărut decât câteva fragmente publicate de Mircea Handoca în volumul Eliade şi Noica (2002). Un alt jurnal, început după întoarcerea din India, a fost încredinţat în 1940 unui prieten din ţară şi s-a pierdut. în 1944 moare Nina, prima lui soţie. în 1945 se stabileşte la Paris. în fapt, E. alege exilul, unde rămâne până la sfârşit. Georges Dumezil, marele lui prieten, specialist eminent în culturile vechi, îl invită să ţină un curs liber la Ecole Pratique des Hautes Etudes pe teme de istoria religiilor (1946-1948); colaborează la revistele „Critique", „Revue de l'histoire des religions", „Comprendre", „Para" ş.a., în 1947 ţine un curs despre Le Mythe de Veternei retour, care va lua forma unei cărţi publicate în 1949; în 1948, Editions Gallimard îi publică Techniques du Yoga; în acelaşi an se căsătoreşte cu Cristinel Cotescu, cu care va rămâne până în final. Intrat în cercul orientaliştilor şi al istoricilor religiilor, este invitat la Ascona, unde îi întâlneşte pe C. G. Jung, G. van der Leeuw, Louis Massignon. La Paris se împrieteneşte cu Henry Corbin, Jean Danielou, R.P. Jean Bruno, mai înainte (septembrie 1945) îşi regăsise vechii prieteni din ţară (Emil Cioran şi Eugen lonescu); întâlnirea s-a petrecut în Place Fiirstenberg; după douăzeci şi doi de ani (1977) se vor reîntâlni în acelaşi loc pentru a face o fotografie care, ulterior, va căpăta un caracter emblematic: cei trei români deveniseră, între timp, celebri în Occident. E. nu este întâmpinat, în Franţa, totdeauna cu mare simpatie în mediile intelectuale postbelice, dominate de o stângă dornică de răzbunare; ca şi Cioran, el are de întâmpinat ostilitatea celor care îi reproşau atitudinea lui politică din 1937-1938. Lucrează enorm în condiţii materiale foarte modeste. Jurnalul intim din acea perioadă dă informaţii elocvente în acest sens. Conferenţiază la Roma, Padova, Strasbourg, Miinchen, Freiburg, Uppsala şi reuşeşte să publice câteva studii ce-i aduc celebritatea în lumea specialiştilor: Le Chamanisme et les techniques archaique de Vextase (1951), Images et symboles (1952), Le Yoga (1954), Forgerons et alchimistes (1956) ş.a. Redactează, în acelaşi timp (1949-1954), un roman care vrea să fie capodopera lui: Noaptea de Sânziene, reluând un roman mai vechi, abandonat (Apocalips), o continuare a Huliganilor. Elaborare grea, cum se deduce din jurnalul intim. E. începuse ceva mai devreme, în 1945, un nou ciclu epic, şi în 1963 reuşeşte să publice într-o editură românească din Madrid (Destin) volumul Nuvele, în care intră câteva povestiri excepţionale, adevărate capodopere ale genului (de pildă, La ţigănci). împreună cu Noaptea de Sânziene (publicată întâi în 1955, în traducerea franceză a lui Alain Guillermou, sub titlul La Foret interdite) formează ciclul naraţiunii mitice. în septembrie 1956 E. pleacă în Statele Unite, dând curs unei invitaţii făcute de Universitatea din Chicago; în 1957 devine visiting professor, apoi titular al Departamentului de istorie a religiilor, funcţie pe care o va îndeplini până la retragerea sa din învăţământ. în 1959 i se
Eliade
Dicţionarul general al literaturii române 26
editează tot la Gallimard Naissances mystiques; în 1958, călătoreşte în Japonia; vacanţele şi le petrece în fiecare an la Paris. Scoate împreună cu prozatorul german Emst Jtinger, pasionat entomolog, revista „Antaios" (Stuttgart, 1960-1972). In anii următori îi apar, în traducere engleză, mai toate studiile publicate în Franţa. Primeşte numeroase titluri ştiinţifice, participă la congrese, marile universităţi îi acordă diploma doctor honoris causa (inclusiv Sorbona, 1976). Continuă să scrie prozele, memoriile şi jurnalele în limba română, cu dorinţa expresă de a rămâne scriitor român. Publică Amintiri (1,1966), micul roman Pe strada Mântuleasa (1968), Noaptea de Sânziene (I-II, 1971), în curte la Dionis (1977), Tinereţe fără tinereţe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri (1980). Acestea încep să apară, cu intermitenţe, şi în România. Povestirile lui au un mare ecou în cercurile de prozatori tineri şi creează realmente o şcoală a epicii fantastice (Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, mai târziu optzecistul Tudor Dumitru Savu). La o vârstă destul de înaintată, E. începe o mare sinteză a studiilor sale despre credinţele religioase şi mituri: Histoire des croyances et des idees religieuses (I-III, 1976-1983). Tot acum coordonează o altă lucrare dificilă: Encyclopedia of Religions (16 volume). în ultimii ani are mari probleme de sănătate. Cea mai mare nelinişte a sa este că lucrează din ce în ce mai greu. Scrisorile lui arată o grafie chinuită, abia lizibilă. Este un om prietenos, răspunde la toate scrisorile primite, citeşte aproape tot ceea ce se scrie în ţară despre el, când este la Paris primeşte mulţi intelectuali români, în interviurile pe care le dă (unul dintre ele a devenit o carte indispensabilă: L'Epreuve du labyrinthe, 1978) elogiază cultura română şi spune că, dacă a devenit un specialist cunoscut şi în lume, acest fapt se datorează universităţii bucureşte-ne. Acum îşi publică memoriile: Memoires I (1907-1937). Les Promesses de l'equinoxe (1980). încă din 1935 (în prefaţa la Roza vânturilor de Nae lonescu), se înscrie, singur, în linia „orga-niciştilor" din cultura română: Cantemir, Hasdeu, Iorga, Nae lonescu, nu în aceea a „raţionaliştilor" de felul lui Maiorescu. Este mai potrivit poate să se spună că E. este un spirit al amplitudinii sau, cum zice prietenul său Cioran, „un om al procesului, nu al fragmentului". Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, pe care E. o slujise, capătă numele lui.
Citind jurnalele lui E., vechi (India, Şantier) şi noi (Fragments d'un joumal, I-III, 1973-1986), sau scrierile memorialistice, interviurile, se observă că în formaţia lui intelectuală şi artistică există două surse. Prin Gide, Joyce, el este sincronic cu spiritul literar european; prin interesul pentru mituri şi, în genere, pentru comportamentul omului arhaic, el se separă de generaţia lui şi de ceea ce altă dată va numi „egocentrismul culturii europene". Un fenomen de coincidentia oppositorum, despre care va vorbi în mai multe rânduri. Simplificând, s-ar putea spune că există mai multe niveluri, mai multe axe stilistice în proza lui. Critica din deceniul al patrulea a recunoscut două: una realistă (Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, întoarcerea din rai, Huliganii ş.a.), alta iniţiatică, fantastică, mitică (Domnişoara Christina, Secretul doctorului Honigberger ş.a.). Pe cea dintâi, G. Călinescu o consideră întruparea fidelă a gidismului în literatura noastră, pe cea de-a doua o suspectează de lipsă de
profunzime. Adevărul este că ambele direcţii se revendică din estetica autenticităţii, îmbrăţişată în epocă de mulţi prozatori tineri. Ei vor să substituie conceptului de originalitate (de sursă romantică) ideea de autenticitate, care, la rândul ei, se bizuie pe ideea de experienţă. Camil Petrescu, teoreticianul noului stil epic, împinge experienţa până în zona retoricii. El iniţiază un mic terorism anticalofil, luând ca model nu pe Gide, ci pe Proust. E. vrea înnoirea romanului pe alt plan, dezintere-sându-se propriu-zis de retorică. Prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor, el vrea să schimbe tipologia şi problematica epicii. Prozele „indice" se deschid spre o lume de mituri şi practici magice îndepărtate de spiritualitatea noastră. Naraţiunile mai direct realiste (întoarcerea din rai, Huliganii ş.a.) analizează criza de valori prin care trece tânăra generaţie şi propun soluţii neobişnuite pentru cititorul român: revoltă şi erotism, experienţa tragicului, filosofia disperării etc. E. este cel dintâi care introduce în literatura română o problematică de tip existenţialist. Straturile prozei sale trebuie, atunci, citite altfel. După o primă fază „indică" (Isabel şi apele diavolului, Maitreyi), în care modelul epic este mai degrabă anglo-saxon (o fază în care spiritualismul caută alianţa unui erotism fervent, luxuriant), urmează o fază existenţialistă — un existenţialism incipient, tradus printr-un sentiment de criză totală a valorilor morale şi intelectuale (întoarcerea din rai, Huliganii ş.a.). între aceste două experienţe se situează Lumina ce se stinge, un roman „aproape joycian", scris pentru a se elibera de obsesia Indiei şi pentru a-şi regăsi propria identitate spirituală. învinse, alungate, obsesiile din primele cărţi revin în proza fantastică de mai târziu (un fantastic de tip erudit), care oscilează între două tipuri de simboluri: unul folcloric (Domnişoara Christina, Şarpele), altul indic (Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore). „Indic" este un fel de a spune, pentru că E. nu-şi părăseşte nici aici temele. Numai decorul este mai exotic, problematica este peste tot aceeaşi. Experienţa doctorului Zerlendi (dispariţia în Shambala pe baza tehnicii yoghine) din Secretul doctorului Honigberger are loc la Bucureşti, devenit mai târziu un adevărat centru iniţiatic în literatura lui. Volumul Nuvele, urmat de Pe strada Mântuleasa, în curte la Dionis, Tinereţe fără tinereţe, Nouăsprezece trandafiri, marchează, indiscutabil, o nouă vârstă a fantasticului lui E. Toate aceste nuvele se grupează în jurul unei teme fundamentale (relaţia dintre sacru şi profan) şi recomandă, ca soluţie pentru spirit, ceea ce prozatorul numeşte „lecţia spectacolului". Locul magicului este luat de o forţă spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existenţa omului modern. Dezvoltând un număr de teme care trec de la o naraţiune la alta, scriitorul creează o tipologie memorabilă şi un spaţiu imaginar care este numai al lui. Este spaţiul bucureştean: un oraş plin de semne, epifanii, un oraş iniţiatic, cu străzi care ascund mistere vechi şi indivizi care poartă cu ei, fără să ştie, mituri. E o altă faţă a spaţiului din proza lui I. L. Caragiale. E. sacralizează lumea lui Mitică, oraşul toropit de căldură e un vast labirint de semne, Mitică însuşi, omul care se grăbeşte mereu, dar părăseşte rareori cafeneaua, devine un erou mitic. Fărâmă (Pe strada Mântuleasa), Iancu Gore (Douăsprezece mii de capete de
2 7 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
vite), Gavrilescu (La ţigănci) trec prin întâmplări ciudate, lumea bucureşteană este plină de secrete, pivniţele caselor ascund comori, cârciuma este un loc unde se revelează mari simboluri (în curte la Dionis). Un oraş, aşadar, sacru, ca o veche aşezare elenică, o sursă inepuizabilă de mituri — acesta este Bucureştiul lui E. O geografie sacră şi în interiorul ei nişte indivizi care n-au deloc sentimentul sacrului. Ei trăiesc într-un continuu paradox temporal fără să-şi dea seama, trec peste linia subţire ce desparte viaţa de moarte, iarăşi fără să ştie. Participă, în fine, la un mare spectacol şi întruchipează, ei înşişi, mituri celebre, având o credinţă aproape mitică în normalitatea existenţei. O primă caracteristică a personajelor este următoarea: indivizi comuni intră fără voia lor în situaţii anormale şi, în faţa tuturor evidenţelor, continuă să creadă în normalitatea, în coerenţa existenţei. Gavrilescu n-are deloc sentimentul că şi-a părăsit de mulţi ani casa, Iancu Gore nu observă discontinuităţile existenţei, credinţa lui este că totul are o logică şi o determinare. Ei suferă de o misterioasă amnezie. Se va vedea (în naraţiunile din volumul Jn curte la Dionis, 1981) ce semnificaţie are această dublă amnezie pentru existenţa individului profan. Modul personajelor de a se apăra în faţa invaziei de semne (semne ale unei existenţe paradoxale, anormale) este fabulaţia. „A povesti" (a imagina) este un verb esenţial în opera lui E. El înseamnă cel puţin două lucruri: a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri şi a apăra individul
de ceea ce E. numeşte „teroarea istoriei". Despre primul aspect vorbeşte prozatorul însuşi în L'Epreuve du labyrinthe, acolo unde defineşte literatura, în totalitate, ca „fiică [a] mitologiei", iar interesul pentru naraţiune ca făcând parte din modul de a fi al omului în lume. Aşadar, viaţa omului, chiar şi cea mai banală, este o suită de probe iniţiatice. Mai mult, omul se face, se construieşte printr-o serie de iniţieri conştiente sau inconştiente, el trăieşte într-un labirint, condiţia lui este definită de această succesiune de morţi şi reînvieri. Mai complex este romanul iniţiatic Noaptea de Sânziene, care voia să fie, în intenţia autorului, corespondentul românesc al romanului tolstoian Război şi pace. Personajul său, Ştefan Viziru, doreşte să iasă din Timp şi să devină sfânt pentru a-i iubi pe toţi oamenii. Rostul lui pe lume este să caute. „Ce trebuie să caut?" — îl întreabă Ileana, femeia de care se îndrăgosteşte în noaptea de Sânziene. „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul tău: ţi se fac din toate părţile semne. încrede-te în semne. Ur-mează-le" — îi răspunde bărbatul iniţiat. Există în Noaptea de Sânziene două fire epice centrale: unul care urmăreşte destinul unui tânăr curios, Ştefan Viziru, căutător de înţelesuri ascunse, purtător de mituri şi erou tragic într-un roman erotic în care se amestecă socialul (istoricul) şi metafizicul; celălalt, mai redus, pierdut în naraţiunea mitică dinainte, înfăţişează un aventurier continental, fiul unui onest învăţător de ţară, tipul clasic al mitomanului dâmboviţean, impostor şi vorbăreţ (Vădastra).
Mircea Eliade şi Haig Acterian
Eliade
Dicţionarul general al literaturii române 28
între ele există un spaţiu epic vast, în care se mişcă un număr enorm de destine, mari şi mici, într-o istorie însângerată de evenimente capitale pentru societatea românească: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti, apariţia primelor semne ale totalitarismului. Pe acest imens fundal istoric se fixează destinele personajelor. Biriş, prietenul lui Ştefan, este profesor de filosofie, citeşte pe Heidegger şi face remarci inteligente despre existenţialism. Ideea lui este că scrisul te confiscă pe dinăuntru şi te împiedică să trăieşti. Este ftizie şi se îndrăgosteşte fără speranţă de Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Actriţa, exaltată şi mitomană, îl iubeşte mai întâi pe Dan Bibicescu, actor cabotin şi autor dramatic plagiator, apoi pe un colonel care-şi pierde vederea, Băleanu. E violată de ruşi şi moare în apropierea zilei fatale. La îndemnul lui Ştefan, Biriş vrea să fugă în Franţa, este prins la graniţă, arestat, torturat şi moare fără să deconspire mesajul din labirint. Personalitatea lui este complexă şi, ca personaj de roman, Biriş este unul dintre cele mai reuşite din Noaptea de Sânziene. E un Mercutio care se sacrifică pentru o cauză străină. Poartă un mesaj al cărui sens nu-1 cunoaşte şi, ca individ, este un om fragil (există o veritabilă obsesie a omului vulnerabil purtător de mesaje în proza lui E.) . întrebat de torţionar de ce vrea să ajungă la Paris, el îl citează pe Sartre şi, în genere, face trimiteri inoportune la filosofii existenţialişti. Argument jumătate ironic, jumătate tragic: „Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă în partea asta a Europei să fii «en situation» şi să ţi se pună «le probleme du choix»... Pe mine mă pasionează filosofia, adaugă el încercând să râdă. Până mai acum un an am fost profesor de filosofie. Dar acum sunt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard. De aceea mă atrage atât de mult existenţialismul." Frica este viciul lui cel mai puternic şi filosoful privat încearcă să se salveze prin umilinţă. Biriş moare recitând versuri din Mioriţa. Al doilea scenariu în roman este mitic şi erotic. El urmăreşte, în stilul lui E. (o cronologie a simbolurilor cu numeroase semne şi întâmplări nedesluşite), iubirea dintre Ştefan Viziru, bărbatul iniţiat, omul confundat mereu cu altcineva, şi Ileana, femeia întâlnită în noaptea de Sânziene (timp cu valoare magică) în pădurea Băneasa. Ştefan s-a căsătorit cu Ioana, logodnica scriitorului Ciru Partenie, şi iubeşte în taină pe Ileana, femeia stranie care apare şi dispare din calea lui. Drama eroului este că iubeşte în acelaşi timp două femei şi nu poate să renunţe la nici una. Este dilema mai veche a lui Pavel Anicet, văzută acum metafizic. Preocuparea omului căruia i se fac semne de peste tot este eliberarea din pântecul materiei, salvarea în spirit. Sentimentul lui este că trăieşte, condamnat de istorie, în burta unui chit, ca biblicul Iona. El vrea să fie însă un sfânt, în afara timpului. în viaţa de toate zilele este un Tristan care, în aşteptarea mitului, trece prin numeroase aventuri profane. întors la Bucureşti caută semne de la Ileana şi, neaflându-le, are impresia că a trăit o viaţă falsă, viaţa celuilalt (Ciru Partenie, scriitorul care vrea să salveze proza modernă prin infuzia de naraţiuni mitice), că ursita i-a fost potrivnică. Când, în fine, o reîntâlneşte pe Ileana în pădurea de lângă Royaumont, eliberarea din cercul materiei se produce,
dar prin moarte. Tristan nu se însoţeşte cu Isolda decât în beatitudinea sfârşitului. Noaptea de Sânziene nu e o capodoperă, dar e un roman substanţial, cu mai multe straturi epice şi mai multe rânduri de simboluri şi are ceea ce, de regulă, romanul românesc nu are: un romanesc al ideilor, un substrat metafizic, o deschidere spre marile teme ale existenţei individului.
Opera lui E. cuprinde şi un bogat compartiment confesiv: Şantier; Amintiri, Memorii, Fragmente de jurnal, Proba labirintului. Nu el a inventat jurnalul intim, dar este scriitorul care a dat acestui gen, socotit neesenţial pentru literatură, o anumită legitimitate. Mai mult: a avut chiar curajul să-şi publice jurnalul intim în timpul vieţii. L-a definit ca „un roman indirect" (Şantier), ceea ce este corect. Totdeauna într-un jurnal sunt ascunse un roman de epocă, un roman de familie, în fine, un roman de moravuri. în cazul lui E. este vorba de un roman erotic şi de unul exotic (Şantier). Celălalt jurnal (început în 1940) nu este cunoscut decât parţial. Există un jurnal portughez încă nepublicat în româneşte. Există apoi un jurnal de 5000 de pagini (1940-1986), din care E. a selectat circa 1500 de pagini în Fragmente de jurnal. O idee clară despre valoarea acestor pagini confesive se va putea constitui atunci când vor fi publicate integral scrierile sale intime. într-un eseu cuprins în volumul Briser le toit de la maison (1986), E. distinge două modele în literatura diaristică: modelul Leautaud (spontaneitate, istoria faptelor mărunte, dezinteres pentru stil, indiscreţie) şi modelul Jiinger (jurnalul redactat cu grijă, pregătit pentru întâlnirea cu un cititor exigent, eludarea micului infern interior etc.). în Şantier nu-şi cenzurează prea sever intimităţile, aşa că modelul spre care tinde este Leautaud. în jurnal schimbă stilul, temperează ardoarea confesiunii, elimină faptele prea intime, lasă loc teoriilor şi preocupărilor sale intelectuale. Optează, aşadar, pentru modelul Jiinger. Jurnalul lui E. este, tot indirect, şi istoria unui mare destin intelectual într-un secol în care violenţele istoriei se ţin lanţ.
E neîndoios că istoria literară românească va păstra cartea aceasta [Maitreyi] pentru nenumărate argumente de ordin artistic. într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi sociali de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată când am vorbit despre tulburătoarea domnişoară Roth din Isabel. Paul Sterian îmi spunea de curând că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix în Algeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecţie Delacroix va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise un alt cer, o altă lumină, alte culori de o intensitate până la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente care nu creează numai un mare scriitor, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.
Mihail Sebastian
Maitreyi este una din acele cărţi cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii. Se va cita romanul d-lui Eliade, în
29 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
istoria noastră literară, ca un moment de graţie al autorului, viitorul rezervând operei o situaţie analoagă cu Manon Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu acea încântătoare poveste de iubire a Evului Mediu, Le roman de Tristan et Iseut. Tragicul episod din Maitreyi participă la ardenţa pasională şi la aureola de mit a romanticilor, care au evocat profunda deznădejde şi iluminata poezie a celui mai devastator sentiment uman.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Isabel şi apele diavolului, Bucureşti, 1930; ed. îngr. Tudor Nedelcea, Craiova, 1990; Solilocjuii, Bucureşti, 1932; Maitreyi, Bucureşti, 1933; ed. îngr. Mircea Handoca, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1997; întoarcerea din rai, Bucureşti, 1934; ed. îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1992; Lumina ce se stinge, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1991; Oceanografie, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1991; India, Bucureşti, 1934; ed. îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; Alchimia asiatică, Bucureşti, 1935; ed. Bucureşti, 1991; Şantier, Bucureşti, 1935; ed. îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; Huliganii, I-II, Bucureşti, 1935; ed. îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; Domnişoara Christina, Bucureşti, 1936; ed. îngr. Mihai Dascal şi Mircea Handoca, pref. Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1996; Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris, 1936; ed. (Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene), îngr. Constantin Barbu şi Mircea Handoca, pref. Constantin Noica, Bucureşti, 1991; Şarpele, Bucureşti, 1937; Cosmologie şi alchimie babiloniană, Bucureşti, 1937; ed. Iaşi, 1991; Nuntă în cer, Bucureşti, 1939; Fragmentarium, Bucureşti, 1939; Secretul doctorului Honigberger, Bucureşti, 1940; Mitul reintegrării, Bucureşti, 1942; Salazar şi revoluţia din Portugalia, Bucureşti, 1942; ed. Bucureşti, 2002; Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943; Techniques du Yoga, Paris, 1948; Le Mythe de Veternei retour. Archetypes et repetition, Paris, 1949; Trăite d'histoire des religions, Paris, 1949; ed. (Tratat de istorie a religiilor), tr. Mariana Noica, Bucureşti, 1992; Le Chamanisme et les techniques archaiques de Vextase, Paris, 1951; ed. (Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului), tr. Brânduşa Prelipceanu şi Cezar Baltag, Bucureşti, 1997; Images et symboles. Essais sur le symbolisme magico-religieux, Paris, 1952; ed. (Imagini şi simboluri), tr. Alexandra Beldescu, pref. Georges Dumezil, Bucureşti, 1994; Le Yoga. Immortalite et liberte, Paris, 1954; ed. (Yoga. Nemurire şi libertate), tr. Walter Fotescu, Bucureşti, 1993; La Foret interdite, tr. Alain Guillermou, Paris, 1955; ed. (.Noaptea de Sânziene), I-II, Paris, 1971; ed. îngr. şi pref. Mircea Handoca, I-II, Bucureşti, 1991; Forgerons et alchimistes, Paris, 1956; ed. (Făurari şi alchimişti), tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1996; Das Heilige und das Profane, Munchen, 1957; ed. (Le Sacre et le profane), Paris, 1965; ed. (Sacrul şi profanul), tr. Rodica Chira, Bucureşti, 1992; ed. tr. Brânduşa Prelipceanu, Bucureşti, 1995; Mythes, reves et mysteres, Paris, 1957; ed. (Mituri, vise şi mistere), tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1998; Naissances mystiques, Paris, 1959; ed. (.Naşteri mistice), tr. Mihaela Grigore Paraschivescu, Bucureşti, 1995; Mephistopheles et VAndrogine, Paris, 1962; ed. (Mefistofel şi Androginul), tr. Alexandra Cuniţă, Bucureşti, 1995; Patanjali et le Yoga, Paris, 1962; ed. (Patanjali şi Yoga), tr. Walter Fotescu, Bucureşti, 1992; Aspects du mythe, Paris, 1963; ed. (Aspecte ale mitului), tr. Paul G. Dinopol, Bucureşti, 1978; Nuvele, Madrid, 1963; Temoignages sur Brancusi (în colaborare cu Petru Comarnescu şi Ionel Jianu), Paris, 1967; Amintiri, voi. I: Mansarda, Madrid, 1966; Pe strada Mântuleasa, Paris, 1968; Maitreyi. Nuntă în cer, introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1969; La ţigănci şi alte povestiri, pref. Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1969; De Zalmoxis â Gengis-Khan, Paris, 1970; ed. (De la Zalmoxis la Genghis-Han), tr. Maria şi Cezar Ivănescu, pref. Em. Condurachi, Bucureşti, 1980; La Nostalgie des origines, Paris, 1970; ed. (Nostalgia originilor), tr. Cezar Baltag, Bucureşti, 1994; Coloana nesfârşită, Paris, 1970; ed. (A vedea lumea ca în
ziua dintâi a creaţiei), îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 2001; Fragments d'unjoumal, I-III, tr. Luc Badesco, C. Grigoresco şi Alain Păruit, Paris, 1973-1986; ed. (Jurnal), I-II, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993; Histoire des croyances et des idees religieuses, I-III, Paris, 1976-1983; ed. (Istoria credinţelor şi ideilor religioase), I-III, tr. Cezar Baltag, Bucureşti, 1981-1988; Occultism, Witchraft and Cultural Fashions, New York, 1976; ed. (Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale), tr. Elena Bortă, Bucureşti, 1997; în curte la Dionis, Paris, 1977; L'Epreuve du labyrinthe. Entretienes avec Claude-Henri Rocquet, Paris, 1978; ed. (încercarea labirintului), tr. Doina Comea, Cluj-Napoca, 1990; Tinereţe fară tinereţe, Munchen, 1978-1979; ed. Paris, 1980; Nouăsprezece trandafiri, Paris, 1980; ed. îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; Memoires I (1907-1937). Les Promesses de Vequinoxe, tr. Constantin N. Grigoresco, Paris, 1980, Memoires II (1937-1960). Les Moissons du solstice, tr. Alain Păruit, Paris, 1988; ed. (Memorii), I-II, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; în curte la Dionis [ în curte la Dionis. Nuvele. Pe strada Mântuleasa. Tinereţe fără tinereţe], pref. autorului, îngr. şi postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1981; Le Temps d'un centenaire, suivi de Dayan, Paris, 1981; Contribuţii la filosofia Renaşterii, îngr. C. Popescu-Cadem, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1984; Briser le toit de la maison. La creativite et les symboles, îngr. Alain Păruit, Paris, 1986; Maitreyi. Nuntă în cer, îngr. şi postfaţă Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1986; Despre Eminescu şi Hasdeu, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Iaşi, 1987; Romanul adolescentului miop, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1988; ed. pref. Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 2003; Fragmentarium, tr. Alain Păruit, Paris, 1989; Dictionnaire des religions (în colaborare cu Ioan Petru Culianu şi Hilary S. Wiesner), Paris, 1990; ed. (Dicţionar al religiilor), tr. Cezar Baltag, Bucureşti, 1993; Profetism românesc, I-II, îngr. Alex. V. Diţă şi N. Georgescu, pref. Dan Zamfirescu şi N. Georgescu, Bucureşti, 1990; Nuvele inedite, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991; Biblioteca maharajahului, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1991; Drumul spre centru, îngr. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucureşti, 1991; Proză fantastică, I-V, îngr. şi postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1991-1992; Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1991; Taina Indiei, îngr. Mircea Handoca, postfaţă Horia Nicolescu, Bucureşti, 1991; împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992; Meşterul Manole, îngr. Magda Ursache şi Petru Ursache, introd. Petru Ursache, Iaşi, 1992; Psihologia meditaţiei indiene, îngr. C. Popescu-Cadem, introd. Charles Long, Epilog de Ioan Petru Culianu, Bucureşti, 1992; Arta de a muri, îngr. Magda Ursache şi Petru Ursache, pref. Petru Ursache, Iaşi, 1993; Morfologia religiilor. Prolegomene, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993; Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I-III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003; Integrala prozei fantastice, I-III, îngr. şi postfaţă Eugen Simion, Iaşi, 1994; Erotica mistică în Bengal, îngr. şi pref. Mircea Handoca, cuvânt înainte Mircea Vulcănescu, Bucureşti, 1994; Ideea care ucide, îngr. Constantin Petculescu şi Alexandru Florian, Bucureşti, 1994; Opere, I-II, îngr. Mihai Dascal şi Mircea Handoca, pref. Ion Bălu, Bucureşti, 1994-1997; Jurnal de vacanţă, îngr. Mircea Handoca, 1995; Maddalena, îngr. Mircea Handoca şi Nicolae Florescu, postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 1996; Coloana nesfârşită. Teatru, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1996; Cum am găsit piatra filosofală. Scrieri de tinereţe. 1921-1925, pref. Constantin Noica, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1996; Lucrurile de taină, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1996; India. Biblioteca maharajahului, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1998; Gaudeamus, Bucureşti, 1998; Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1998; Europa, Asia, America... Corespondenţă, I, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1999; Viaţa nouă, îngr. Mircea Handoca, 1999; Aristocraţia solilocvială a dialogului, îngr. şi pref. Mircea Handoca, 2000;
Eliade
Dicţionarul general al literaturii române 30
Camoes şi Eminescu - Camoes e Eminescu, ed. bilingvă, pref. Jose Augusto Seabra, Bucureşti, 2000; Dubla existenţă a lui Spiridon V. Vădastra, îngr. şi pref. Mircea Handoca, postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 2000; Textele „legionare" şi despre „românism", îngr. şi pref. Mircea Handoca, Cluj-Napoca, 2001; 50 de conferinţe radiofonice, îngr. Andrei Dimitriu, Bucureşti, 2001; Diario portugues, tr. Joaqum Garrigos, Barcelona, 2001; Note asupra simbolismului acvatic, îngr. Georg Lecca, tr. Lucia Zaharescu, pref. Marcel Tolcea, Cluj-Napoca, 2002. Ediţii:
B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1937. Traduceri: T. E. Lawrence, Revoltă în deşert, I-II, Bucureşti, 1934; Pearl Buck, înger luptător, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: Sebastian, Jurnal, 282-315; Constantinescu, Scrieri, II, 491-533; Perpessicius, Opere, IV, 231-235, VI, 177-181, VII, 37-39, 145-146, 212-214, VIII, 261-266, XII, 378-379; Cioculescu, Aspecte, 273-277, 287-289, 422-425; Eugen lonescu, Nu, Bucureşti, 1934, 173-197; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont, 296-298; Munteano, Panorama, 252-257; Streinu, Pagini, V, 253-257; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 868, 870-874, Ist. Ut. (1982), 954, 956-960; Balotă, Euphorion, 412-448; Crohmălniceanu, Literatura, 1,521-531; Dan, Proza, 235-241; Simion, Scriitori, II, 319-326; Protopopescu, Romanul, 206-224; Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii bibliografice, Bucureşti, 1980; Ion Lotreanu, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, 1980; Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Bucureşti, 1980; Papahagi, Eros, 110-120; Steinhardt, Incertitudini, 107-118; Micu, Scriitori, 242-291; Manolescu, Arca, II, 188-219; Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, Bucureşti, 1981, 123-220; Piru, Ist. Ut., 459-464; Dimisianu, Lecturi, 92-103; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983,220-257; Pop, Lecturi, 101-106; Steinhardt, Critică, 26-41; Sorescu, Uşor cu pianul, 20-30; Emil Cioran, Exercices d'admiration. Essais et portraits, Paris, 1986, 119-131; Şerban Cioculescu, Dialoguri literare, Bucureşti, 1987, 314-317; Mircea Eliade, CC, 1988, 1-2 (număr special); Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907-1945,
I-II, New York, 1988; Ungureanu, Imediata, II, 112-119, 126-128, 360-368; Noica, Istoricitate, 197-247; Lovinescu, Unde scurte, 1,112-114, 158-163,212-214,484-486, II, 13-14, III, 231-235,275-280, IV, 277-283, V, 50-55, VI, 187-192, 243-248; Negoiţescu, Ist. Ut., I, 348-350; Dan Petrescu, Tentatio Orientis interbellica, în Cultură şi societate, îngr. Al. Zub, Bucureşti, 1991,397-442; Maria Vodă Căpuşan, Mircea Eliade. Spectacolul magic, Bucureşti, 1991; Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, Bucureşti, 1992; Petru Ursache, Camera Sambo, Iaşi, 1993; Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în opera lui Mircea Eliade, Baia Mare, 1993; Mircea Eliade comentat de Mircea Handoca, Bucureşti, 1993; Valeriu Râpeanu, N. Iorga, Mircea Eliade, Nae lonescu, Bucureşti, 1993; Radu Enescu, Mircea Eliade sau Repere ale spaţiului cultural românesc, Jagstzell (Germania), 1995; Ungureanu, La vest, I, 52-88; Cornel Ungureanu, Mircea Eliade şi literatura exilului, Bucureşti, 1995; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, tr. Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, postfaţă Sorin Antohi, Bucureşti, 1995; Eugen Simion, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, Bucureşti, 1995; Constantin Noica, între suflet şi spirit, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1996; Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră, întâlnirea cu sacrul. Şapte interviuri cu şi despre Mircea Eliade, Botoşani, 1996; Ion Bălu, Mircea Eliade, Bucureşti, 1996; Mircea Handoca, Pe urmele lui Mircea Eliade, Târgu Mureş, 1996; Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, îngr. Gabriela Omăt, pref. Leon Volovici, Bucureşti, 1996, 32, 40, passim; Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion, pref. Mac Linscott Ricketts, New York, 1996; ed. (Reconstruindu-l pe Eliade: o nouă viziune asupra religiei), tr. Mirella Baltă, Gabriel Stănescu şi Ştefan Stoenescu, Norcross (SUA)-Bucureşti, 1999; Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţialist, Bucureşti, 1997;
Eliadina, îngr. Cristian Bădiliţă, Iaşi, 1997; Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, 1997; Mircea Handoca, Mircea Eliade. Biobibliografie, I-III, Bucureşti, 1997-1999; Cosma, Romanul, II, 332-350; Glodeanu, Poetica, 218-248; Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998; Dicţ. analitic, I, 314-316, II, 140-144, 215-218, 342-346, 360-363, III, 16-20, 49-51, 136-139,165-168, IV, 186-187,189-191,659-662; Dosarul Eliade, I-VIII, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1998-2003; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998,141-176; Popa, Reîntoarcerea, 9-27; Spiridon, Interpretarea, 15-72; Glodeanu, Incursiuni, 23-57; Dicţ. esenţial, 289-292; Mircea Handoca, Pro Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2000; Mircea Handoca, Viaţa lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2000; Richard Reschika, Introducere în opera lui Mircea Eliade, tr. Viorica Nişcov, Bucureşti, 2000; Ileana Scipione, Borges şi Eliade. Alchimia livrescului, Bucureşti, 2000; Sorescu, Lumea, 128-142; Simion, Fragmente, IV, 15-26; Olga-Alexandra Diaconu, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade, Iaşi, 2001; Marius Lazurca, Zeul absent: literatură şi iniţiere la Mircea Eliade, Timişoara, 2001; Adrian Mioc, Problema timpului în opera lui Mircea Eliade, Timişoara, 2001; Simion, Ficţiunea, III, 220-251; Ofelia Ichim, Pădurea interzisă. Mit şi autenticitate în romanele lui Mircea Eliade, Iaşi, 2001; Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua Inchiziţie, tr. Răzvan Codrescu, Bucureşti, 2001; Popa, Ist. Ut, II, 834-847; Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, îngr. Gabriel Stănescu, Norcross (SUA), 2001; Matei Călinescu, Despre Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, Iaşi, 2002; Gheoghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2002; Ilina Gregori, Studii literare, Bucureşti, 2002, 135-207; Florina Rogalski, Evoluţia fantasticului. Aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, Bucureşti, 2002; Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L'Oubli dufascisme, Paris, 2002; Mircea Handoca, Eliade şi Noica, Cluj-Napoca, 2002; Marcel Tolcea, Eliade ezotericul, Timişoara, 2002; Arşavir Acterian, Cioran, Eliade, Ionesco, îngr. Fabian Anton, pref. Mihai Sora, Cluj-Napoca, 2003; Ştefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Cluj-Napoca, 2003; Francis Ion Dworschak, în apărarea lui Mircea Eliade, Norcross (SUA), 2003; Sabina Fânaru, Eliade prin Eliade, Bucureşti, 2003; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003, 102-121; Manolescu, Enciclopedia, 279-293; Dumitru Micu, Mircea Eliade. Viaţa ca operă, opera ca viaţă, Bucureşti, 2003; Florin Ţurcanu, Mircea Eliade le prisonnier de l'histoire, pref. Jacques Juillard, Paris, 2003.	ES.
ELIADE, Pompiliu (13.IV.1869, Bucureşti - 24.V.1914, Bucureşti), critic şi istoric literar, comparatist. A urmat şcoala primară, liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, luându-şi licenţa în 1891, cu teza Silogismul şi adversarul său Herbert Spencer, publicată în acelaşi an. între 1892 şi 1895 studiază la Ecole Normale Superieure din Paris cu o bursă Hillel, obţinută — se pare — cu ajutorul lui Titu Maiorescu. în 1898 îşi susţine doctoratul la Sorbona, cu disertaţia De Vinfluence frangaise sur l'esprit public en Roumanie. Les Origines. întors în ţară, va fi profesor suplinitor (1900), agregat (1901) şi definitiv (1904) de franceză la Universitatea din Bucureşti. în 1908 va fi numit director general al teatrelor, iar în 1912 va deveni membru corespondent al Academiei Române. A colaborat la unele dintre cele mai importante reviste culturale ale vremii — „ Vieaţa nouă", „Revista idealistă", „Literatură şi artă română" —, precum şi la reputata „Revue des deux mondes" de la Paris. E. s-a format sub puternica influenţă a profesorului său, Titu
31 Dicţionarul general al literaturii române
Eliade
Maiorescu: în primii ani ai activităţii sale va publica frecvent în „Convorbiri literare", va participa şi la alcătuirea volumului omagial tipărit în 1900, la împlinirea a şaizeci de ani ai mentorului junimist. în timpul studiilor pariziene, se remarcă îndepărtarea rapidă de principiile maioresciene şi adeziunea la cele ale şcolii franceze. De altminteri, la scurt timp după întoarcerea în România, în 1899, E. va conferenţia la Ateneul Român despre doi dintre cei mai impunători reprezentanţi ai acestei şcoli: Taine şi Brunetiere. Semnificativ e, în această privinţă, cursul ţinut de el la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene în 1900-1901 şi publicat în 1903 sub titlul Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte. Alexandru George constată că E. „vrea să scoată studiul literaturii din sfera de dominaţie a gramaticii şi filologiei [...] şi să-i confere un statut de independenţă, dar, în acelaşi timp, analiza sa debutează cu o drastică discriminare între domeniul artei şi cel al ştiinţei. Primul are în vedere realitatea individuală, cel de-al doilea generalizările scoase din studiul realităţii: arta e personală, ştiinţa impersonală; arta are nevoie de o întrupare sensibilă, ştiinţa nu foloseşte decât pentru rolul lui în comunicare." Concluzia lui E. seamănă cu aceea formulată de unii membri ai Grupului de la Medan (de pildă, de Henry Ceard, în Une belle journee, din 1881), concluzie potrivit căreia arta, adresându-se sentimentului, deci unei calităţi general umane, e prin definiţie democratică, pe când ştiinţa e aristocratică, pentru că inteligenţa ştiinţifică e un dar pe care nu îl primeşte decât o categorie limitată de oameni. Criteriile judecăţii de valoare sunt însă la E. de factură clasicizantă, insistându-se exclusiv asupra formei poetice. Aşa se face că el îi reproşează lui Eminescu faptul că ar fi „nesocotit rima", că ar fi „sfărâmat-o", dând o importanţă disproporţionată conţinutului. Sau — element amintit nu numai de adversarii săi — reproşurile adresate teatrului lui Caragiale. Cauza acestor erori de gust ar trebui, fără îndoială, căutată în rigorile formaţiei clasiciste; în nici un caz ele nu provin — aşa cum s-a spus câteodată — din lecţia criticii lui Brunetiere care, dimpotrivă, nu accepta teoria „artei pentru artă", pentru că ea nu ţinea seama de scopul moral al creaţiei poetice. Oricum, rămâne faptul că un intelectual care cunoştea atât de bine mişcarea de idei literare din Franţa ultimelor decenii ale secolului al XlX-lea înţelegea atât de puţin din poezia simboliştilor, a lui Baudelaire sau a lui Rimbaud şi că, pentru el, modelul suprem continua să fie Victor Hugo. în 1912, va publica totuşi un eseu solid articulat despre Maeterlinck. Se cuvine, de asemenea, relevată, mai cu seamă în Ce este literatura? şi în teza de doctorat, o contribuţie esenţială la construcţia unei perspective istoriste, care face din opera lui fondatoarea unei tradiţii în critica,românească modernă. Mai convingătoare în privinţa deschiderii unei noi perspective este expunerea din lucrarea De Vinfluencefrangaise sur l'esprit public en Roumanie. Les origines. Etudes sur l'etat de la societe roumaine â l'epoque des regnes phanariotes, publicată la Paris în 1898 (şi la Bucureşti după mai bine de optzeci de ani, în 1982, într-o excelentă îngrijire datorată lui Alexandru Duţu). Apariţia ei a fost considerată a marca „data de început propriu-zis a comparatismului românesc" (Al. Dima). Astăzi, fără îndoială,
cartea lui E. e mai curând un document de istorie a culturii, pentru că atât sursele de informaţie pe care tânărul cărturar le avea la îndemână la sfârşitul secolului al XlX-lea, cât şi viziunea interpretării nu mai corespund exigenţelor studiului literaturii comparate. Dar, plasată în timp, lucrarea se prezintă ca „un pas considerabil înainte" pe care îl făcea această disciplină, „deschizând un făgaş pe care aveau să se angajeze nu numai universitarii, ci şi istoricii şi criticii literari" (Alexandru Duţu). Concluziile ei, împreună cu cele conturate în scrierea care i-a urmat, Histoire de l'esprit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle (1905), au devenit bunuri câştigate pentru istoria literară şi comparatismul românesc. E. risca, de fapt, mult îndreptându-şi atenţia spre o perioadă privită în general cu nedisimulată aversiune de mulţi intelectuali de la noi — vremea domniilor fanariote, asociate de obicei cu o epocă a spolierii ţării şi a unei corupţii înspăimântătoare. într-o carte care se adresa cititorilor din străinătate, autorul, folosind mijloacele noi ale literaturii comparate, punea în lumină evoluţia mentalităţilor, „voinţa de modernizare a unei întregi societăţi" (Alexandru Duţu). El a fost unul dintre cei dintâi cercetători europeni care şi-au dat seama că investigarea relaţiilor culturale trebuie întreprinsă neapărat într-un ansamblu al istoriei culturii. în acest principiu — e drept, încă neconfigurat cu suficientă precizie — se pot descoperi începuturile unei discipline care îşi căuta pe atunci, în întreaga Europă, un drum propriu.
Elin
Dicţionarul general al literaturii române 32
E limpede că E. era înzestrat cu însuşirile unui bun comparatist şi că moartea lui timpurie a lipsit literatura comparată românească de un reprezentant cu autentică vocaţie. Se cuvin amintite în fine cronicile sale literare si dramatice care, după ce fuseseră publicate în „L'Independance roumaine", au fost strânse în trei volume, intitulate Causeries litteraires (1903). Comentariile dovedesc larga disponibilitate intelectuală a tânărului critic: cuprinzând deopotrivă analize ale unor scrieri româneşti — de la Vlahuţă şi St. O. Iosif până la Davila şi Ronetti-Roman — şi franceze — Moliere, Dumas-fiul, Rostand —, ele dau măsura unui gust evoluat şi a unei culturi bine asimilate. Lipsa de receptivitate faţă de poezia eminesciană şi faţă de comediile lui Caragiale au fost adesea argumente cu care unii comentatori au respins cu totul demersul critic al lui E. In realitate, raportată la epoca în care a fost scrisă, critica lui conţine elemente ale unui spirit modern ce nu pot fi ignorate şi care nu reprezentau pe atunci un fenomen de amploare în cultura românească.
SCRIERI: Silogismul şi adversarul său Herbert Spencer, Bucureşti, 1891; Quomodo fiat syllogismus. Quidcjue valeat, Paris, 1898; De l'influence frangaise sur V esprit public en Roumanie. Les origines. Etude sur l'etat de la societe roumaine â l'epoque des regnes phanariotes, Paris, 1898; ed. (Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote), îngr. şi pref. Alexandru Duţu, tr. Aurelia Creţia, Bucureşti, 1982; ed. Bucureşti, 2000; Filosofia lui La Fontaine, Bucureşti, 1901; Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte, Bucureşti, 1903; ed. îngr. şi pref. Alexandru George, Cluj-Napoca, 1978; Causeries litteraires, I-III, Bucureşti, 1903; Histoire de l'esprit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle, I-II, Paris, 1905-1914; Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908-1909, Bucureşti, 1909; Cu privire la Maurice Maeterlinck, Bucureşti, 1912.
Repere bibliografice: Mario Roques, „De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie"y „Revue critique d'histoire et de litterature", t. XLVII, 1899; A. D. Xenopol, Dare de seamă asupra lucrării „De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie", „Arhiva", 1899; Şt. Orăşanu, Filosofia lui La Fontaine după d. Pompiliu Eliade, Bucureşti, 1901; N. Iorga, Socoteală definitivă cu dl. Pompiliu Eliade, Bucureşti, 1903; P.L., Pompiliu Eliade, FLR, 1912,36; Arghezi, Scrieri, XXVII, 108-110; Charles Drouhet, Activitatea literară a lui Pompiliu Eliade, VR, 1915,1-3; A. de Herz, Pompiliu Eliade, „Scena", 1917, 27; I. Petrovici, Pompiliu Eliade, SB, 1918-1919,1-2; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., II, 26,198-200; Paul I. Papadopol, Ce a scris Pompiliu Eliade?, UVR, 1927,3,4,6; Basil Munteanu, Metoda şi personalitatea în studiul literaturii, RFR, 1941, 2; George Franga, Teatrul şi publicul românesc, Bucureşti, 1941,32-33; Ist. comp. Rom., 127-135; Eftimiu, Portrete, 66-78; Mîndra, Clasicism, 110-114; Bucur, Istoriografia, 136-139; George, Sfârşitul, II, 158-165; Poantă, Radiografii, II, 176-181; Ioana Vuşdea, Pompiliu Eliade, Bucureşti, 1985; Al. Piru, Discursul critic, Bucureşti, 1987,167-170; Dicţ. esenţial, 292-294.	D.G.
ELIN, Mihai (pseudonim al lui Mihai Egli; 25.11.1941, Braşov), poet şi traducător. Este fiul Floricăi (n. Vasilcoi) şi al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de ţărani din Maramureş, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. E. a urmat Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1954-1959), apoi, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia limba şi literatura franceză
(1959-1964). A debutat cu poeme în „Luceafărul" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tineretului" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, şi ca redactor la „Tribuna României", în 1989), dar mulţi ani şi-a asigurat existenţa ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). în anii '90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii 70 la „Luceafărul", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T. S. Eliot, din poeţi francezi şi americani contemporani.
Poet puţin prolific sau extrem de sever cu sine, E. lasă să treacă opt ani între debutul în revistă şi volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, şi un ciclu nou, întregul meu astăzi, alţi douăzeci şi unu de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigenţă", „autocenzură", „disciplină lăuntrică", „răbdare". Remarcat ca poet de certă valoare şi afiliat unei „şcoli" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, George Alboiu, E. este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea" liricii sale, patosul conţinut, comunicat nu prin mijloace grandilocvente, ci prin intensitatea austeră a notaţiei. A fost privit ca un „romantic" întârziat sau „modernizat", ca un inadaptat înclinat către lamentaţie, dar şi ca un antiromantic prin excelenţă, ca un spirit modern, opunând visului şi fanteziei trezia şi luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deşi diferă de expresioniştii „istorici",
E., ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic şi auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frusteţea rostirii, aparenţa de ariditate reprezintă nu insuficienţe, ci semne ale autenticităţii. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existenţială şi morală. Tema timpului ocupă un loc central. Titlul primului volum — în tâlcuirea lui D. Micu, „cele «două cadrane» sunt ceasul naşterii şi acela al morţii: două nopţi între care curge existenţa umană" — rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidităţii dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenţei universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă" spre care „curg/ întunecimile scunde", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieţii umane ca luptă încrâncenată şi necruţătoare pentru existenţă (un poem-alegorie înfăţişează încleştarea feroce a unor câini care se sfâşie între ei disputându-şi resturi de la abator etc.), poetul îşi semnalează năzuinţa unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului şi domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naştem din nou/ într-o mai limpede alcătuire"; „Ce vad prin lume să tai/ spre a trece cât mai puţin pângărit ?"). în solilocviul liric se pot recunoaşte elemente existenţialiste — alienarea, conştiinţa absurdului, angoasa existenţială —, dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin
33 Dicţionarul general al literaturii române
Elvin
dramatismul implicării. Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluţie în direcţia sporului de reflexivitate, a obiectivării şi, în acelaşi timp, la nivelul vehemenţei enunţului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliştea lumii ameninţate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte" (Al. Piru) şi clamează insuficienţa cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ţii / sub nişte biete cuvinte ?"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură şi viaţă („Am spart învelişul vorbirii"). E. a realizat, cu competenţă şi talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie şi filosofie a artei Puissances de l'image de Rene Huyghe.
SCRIERI: Treaz între două cadrane, Bucureşti, 1968; Vremea călătoriilor, Bucureşti, 1989. Traduceri: Rene Huyghe, Puterea imaginii, Bucureşti, 1971; Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucureşti, 1972; Villiers de FIsle-Adam, Viitoarea Evă, Bucureşti, 1976; Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj-Napoca, 1977; Richard Canal, Atac la I. A. Etoile, Bucureşti, 1995; Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Bucureşti, 1995; Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: D. Micu, Mihai Elin, „Treaz între două cadrane", GL, 1968, 11; M. N. Rusu, „Treaz între două cadrane", LCF, 1968, 23; Alexandru Ronescu [Laurenţiu Ulici], „Treaz între două cadrane", LCF, 1968,25; Voicu Bugariu, „ Treaz între două cadrane", AST, 1968,7; Mihai Pelin, „Treaz între două cadrane", R, 1968,7; I. Victor [Victor Ivanovici], „Treaz între două cadrane", AFT, 1968, 8; Doinaş, Diogene, 160-161; Caraion, Duelul, 47-51; Iorgulescu, Scriitori, 62-64; George Alboiu, Un poet care se ignoră, LCF, 1981,48; Laurenţiu Ulici, După douăzeci de ani, CNT, 1989,23; AL Piru, Doi poeţi remarcabili, SLAST, 1989,24; Eugen Simion, „Să curgi în năpustirea de lucruri", RL, 1989, 26; Gheorghe Grigurcu, Cochilia poeziei, ST, 1989, 8; Vasile Petre Fati, Tensiunea limitelor, VR, 1990,1; Ulici, Ut. rom., 1, 138-140; Dicţ. scriit. rom., II, 215-216.	N.Br.
ELVIN, B.[ernstein] (24.VIII.1927, Moineşti), critic literar şi prozator. Este fiul Relei (n. Braunstein) şi al lui Herman Bernstein, proprietar al unei distilerii de petrol. La Bucureşti a urmat Liceul „Cultura" şi a absolvit Facultatea de Filosofie (1950). în intervalul 1948-1989 a funcţionat ca redactor la Editura Tineretului, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ulterior la „Viaţa românească", ca secretar literar la Teatrul de Comedie, apoi la Teatrul Naţional din capitală. A fost cronicar dramatic acreditat pe lângă manifestările artistice din Berlinul de Vest, editor al revistei „Caietul Teatrului Naţional" (tipărită, între 1969 şi 1989, într-un tiraj de patru milioane de exemplare). După 1989 este coeditor al revistelor „Arc" şi „Litere", redactor-şef al ediţiei române din „Lettre internaţionale". Debutează în „Ecoul" (1944) cu un medalion G. B. Shaw, sub pseudonimul Paul Scorţeanu, colaborând apoi la „Viaţa românească", „Teatrul", „Contemporanul", „Steaua". Prima lui carte este studiul critic Geo Bogza (1955). A prefaţat volume de Pavel Dan, Gheorghe Brăescu, Mihail Sebastian, Anatole France, precum şi Teatru de Eugen lonescu, Teatru de Albert Camus, Teatru englez contemporan ş.a.
Traseul biografic al lui E. şi al cărţilor scrise de-a lungul unei jumătăţi de veac este, din mai multe puncte de vedere, reprezentativ pentru destinul unei întregi generaţii. Pentru
tinerii care deschiseseră ochii minţii în plin război şi mai ales pentru cei care din cauza originii lor evreieşti erau în mod direct expuşi monstruoasei „soluţii finale" hitleriste, neim-plicarea, apolitismul se dovedeau, practic, imposibile. Impusă de însăşi realitatea istorică, alternativa ideologică a făcut ca victimele propriu-zise ori potenţiale ale extremei drepte să se apropie, câteodată cu forţa convingerilor personale, de stânga: o stângă a cărei substanţă se închega, atunci, din idealurile egalităţii şi fraternităţii umane. Ulterior însă, odată cu instalarea comunismului şi cu progresia lui totalitară, intelectualul de stânga va parcurge un proces dureros, în care conştiinţa individuală se distanţează tot mai mult de minciuna oficială, precum şi de anumite episoade din faza entuziasmului total. La E., ca şi la Ovid S. Crohmălniceanu sau Z. Ornea, Radu Cosaşu ori Nina Cassian, fiecare carte scrisă după etapa realismului socialist obligatoriu face parte, într-un fel sau altul, dintr-o autoexaminare morală expusă cu sinceritate şi luciditate în faţa cititorului. Paginile din a doua etapă de creaţie le chestionează şi completează, le revizuiesc (explicit ori implicit) pe cele mai vechi, care capătă, într-o privire retrospectivă şi sintetizatoare, rolul unor documente de epocă. Astfel se citesc şi primele cărţi ale lui E.: studiul critic dedicat lui Geo Bogza (scriitorul şi reporterul excepţional, cu acea „linişte care trezeşte fiori"), cel din 1955, Teatrul lui Mihail Sebastian (scriitor cu care criticul are în mod vizibil afinităţi), monografiile Anatole France (1957) şi Anton Pavlovici Cehov (1960), cu un indice de romanţare, dar totodată bine documentate. Studiul Camil Petrescu (1962), unde semnele epocii se văd încă, la nivelul concepţiei şi al expresiei, expune mai bine calităţile criticului, acuitatea lui analitică şi o erudiţie pe care cărţile următoare o vor confirma cu prisosinţă. Definitorii pentru autor sunt curiozitatea intelectuală mereu vie şi capacitatea de a descifra în avans faţă de mulţi dintre contemporani „simbolistica" noilor orientări şi curente literare, formele artistice abia coagulate în largul câmp cultural frecventat (preponderent cel occidental). Teatrul, ca operă dramatică şi spectacol pus în scenă, este spaţiul privilegiat al criticului-cronicar, domeniul în care îşi manifestă disponibilitatea reflexivă şi asociativă. în eseul Modernitatea clasicului 1. L. Caragiale (1967), un întreg capitol urmăreşte relaţia dintre Caragiale şi literatura absurdului, cu notarea similitudinilor, dar şi a deosebirii esenţiale dintre viziunea caragialiană şi cea a lui Eugen lonescu. Clasicul e astfel adus în spaţiul modernităţii, iar modernitatea e legitimată de critic şi prin confruntarea, prin relaţia deschisă şi fecundă cu operele din patrimoniul deja constituit. Teatrul şi interogaţia tragică (1969), volum dens, aduce în pagină noile evoluţii literare şi experimente dramatice, anume pe acelea care se deschid problematizării şi care, pornind de la drama ori tragedia omului (sau ajungând la ele), orientează teatrul spre un „proces generalizat al lumii". Antologia Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX (1973), devenită referinţă bibliografică în domeniu, reuneşte contribuţii ale unora dintre cele mai mari personalităţi ale dramaturgiei şi ale spectacolului: de la Caragiale la Brecht şi de la Garda Lorca la Peter Brook. Dacă piesele lui Ibsen şi Cehov, Caragiale şi Maxim Gorki se află — în termenii
Emanciparea
Dicţionarul general al literaturii române 34
criticului — „la originea expansiunii şi cuceririlor teatrului în secolul nostru", operele lui Pirandello şi Brecht fac posibil „un nou start", al modernităţii de viziune şi expresie, cu relevanţă axiologică. în mod analog, proza lui E. urmăreşte din unghi epic acumularea unei tensiuni şi decantarea ei în consideraţii, reflecţii şi dezbateri morale. Primul roman, După o lungă şi grea suferinţă (1973), ia chiar forma unui caz, a unui dosar de judecată, sub ale cărui date seci se caută freamătul şi problematica existenţei umane. Secvenţe şi experienţe din lumea teatrului sau din cea literară, cu actorii şi actanţii lor, vor fi trase din biografie în ficţiune (Partea mea de comedie, 1974, Hotarul imaginar, 1980, în continuare, 1982), ele dramatizând la propriu şi la figurat conflictul desfăşurat de obicei pe două planuri. Cadrul exterior (atmosferă, personaje, fapte şi întâmplări, detalii de petite histoire şi evenimente la scara istoriei mari) este relevant pentru autor în măsura în care el formează, conturează sau explică formula unei individualităţi. Protagonistul este un intelectual în căutarea motivaţiilor şi a libertăţii interioare, câştigându-le pas cu pas, decupând din timpurile în care i-a fost dat să trăiască şi din vârstele prin care a trecut un anume echilibru moral, greu de obţinut în context, şi deci cu atât mai preţios. Intelectualistă, problematizantă, existenţialistă în sensul tare al termenului, proza lui E. se intersectează cu eseistica şi critica sa în acele puncte în care viaţa şi literatura, lumea înconjurătoare şi lumea de hârtie se suprapun, modelându-se reciproc. Pentru el, ca şi pentru majoritatea colegilor săi de generaţie, evazionismul în şi prin literatură nu poate constitui o opţiune printre altele şi cu atât mai puţin o soluţie.
SCRIERI: Geo Bogza, Bucureşti, 1955; Teatrul lui Mihail Sebastian, Bucureşti, 1955; Anatole France, Bucureşti, 1957; Anton Pavlovici Cehov, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1960; Camil Petrescu, Bucureşti, 1962; Modernitatea clasicului I. L. Caragiale, Bucureşti, 1967; Teatrul şi interogaţia tragică, Bucureşti, 1969; După o lungă şi grea suferinţă, Bucureşti, 1973; Partea mea de comedie, Bucureşti, 1974; Prin ce se deosebeşte această noapte?, Bucureşti, 1977; Hotarul imaginar, Bucureşti, 1980; în continuare, Bucureşti, 1982; ed. 2, Bucureşti, 2003; Colţurile cercului, Bucureşti, 1985; Patru şi un absent, Bucureşti, 1988; Numărătoare inversă, Bucureşti, 1997; Datoria de a ezita, Bucureşti, 2003. Antologii: Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: D. Micu, O carte nouă despre Cehov, GL, 1960,18; Eugen Simion, O carte despre Cehov, CNT, 1960, 24; Georgescu, încercări, II, 202-206; AL Călinescu, Două studii despre Caragiale, IL, 1967, 10; Titel, Pasiunea, 118-129; Georgescu, Volume, 88-91; Radu Petrescu, „Prin ce se deosebeşte această noapte?", VR, 1977, 11; Paul Georgescu, Vicleniile eului, RL, 1980, 15; Sorin Titel, O poveste de dragoste, RL, 1983,3; Laurenţiu Ulici, Bărbatul în oglindă, CNT, 1985,30; Mircea Iorgulescu, în şoaptă, RL, 1986,3; Simion Bărbulescu, Romanele lui B. Elvin, ATN, 1986, 10; Mircea Iorgulescu, Jocul întrebărilor, RL, 1987,36; Ov. S. Crohmălniceanu, „Patru şi un absent", ATN, 1989, 6; Dan C. Mihăilescu, Eu în umbra Celuilalt, T, 1989,8; Mirodan, Dicţionar, II, 219-232; Dicţ. scriit. rom., II, 216-218; Popa, Ist. lit., II, 864; Mircea Iorgulescu, După cortina de cărţi, „22", 2003,717.	D.C.-E.
EMANCIPAREA, revistă politică şi literară bilunară editată la Bucureşti între 15 aprilie şi 15 august 1883. Constantin Bacalbaşa, G. Kernbach (Gheorghe din Moldova) şi Emil Frunzescu, membri ai Cercului socialist din Bucureşti, formau comitetul de redacţie al publicaţiei, din care au apărut şapte numere. Ca şi „Contemporanul" sau „Dacia viitoare", E. va populariza concepţiile materialiste şi, în plus, va căuta să aplice ideile teoretice socialiste la realitatea din România. Problema ţărănească, prezentată în cele mai variate aspecte, problema naţională şi necesitatea realizării unităţii naţionale prin eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, critica proprietăţii private, propaganda ateistă sunt principalele teme dezvoltate de colaboratori, printre care se numără
C.	Dobrogeanu-Gherea (semna şi Caiu Grachu), Anton Bacalbaşa (sub pseudonimul Batony), Constantin Bacalbaşa (sub pseudonimul Bacon), Emil Frunzescu (Fremy). Anton Bacalbaşa publică o traducere prescurtată a primului volum din Capitalul lui Karl Marx, înlocuind uneori exemplele originale cu altele, caracteristice pentru starea de lucruri din ţara noastră. Versuri cu caracter social semnează Gheorghe din Moldova, iar Mircea Demetriade trimite fabule. Atractive prin vioiciunea descrierilor şi mai ales prin aciditatea observaţiilor de ordin social sunt însemnările de vagabondaj ale lui Anton Bacalbaşa, iscălite cu pseudonimul A. Vagabondu. Emil Frunzescu, într-un articol intitulat Poezia şi poetul, critică artistul indiferent la frământările celor săraci şi „arta pentru artă".	R.Z.
EMANDI, Lucian (15.11.1920, Pecica, j. Arad), poet. A făcut studii teologice la Arad (1938-1940) şi Sibiu (1940-1943). A
35 Dicţionarul general al literaturii române
Emilian
debutat în „Hotarul" (1937) cu sonetul Mama, şi editorial cu volumul Cântarea fiului pierdut (1940), urmat de Pescarii de năluci (1942). Un hiatus de peste treizeci de ani se instalează apoi în biografia sa literară, până la volumul Lumina inimii, apărut în 1977.
Practicând o poezie de tip clasic, trecută prin filtrele severe ale intelectului, E. are un discurs liric sobru, riguros controlat de formele prozodice ale sonetului, pe care îl cultivă cu predilecţie. Registrul figurilor se subordonează prin acurateţe acestui regim liric, metafora lăsând locul unei discursivităţi a cărei valoare o constituie gravitatea meditaţiei. Problematica reflexivă este centrată asupra rosturilor poeziei, asupra puterii ei de a media exprimarea realului. Aria de împlinire a poeticului o constituie lumea limpede a Antichităţii. Când pătrunde în zonele interiorităţii, poezia conturează un profil delicat, construit cu discreţie, din tonuri estompate. O tonalitate elegiacă, născută dintr-un sentiment al timpului în crepuscul, colorează melancolic acest lirism al nuanţelor vagi. E. este autorul unui libret în versuri pentru Zâna Zorilor, operă-feerie a compozitorului Nicolae Brânzeu, şi coautor al monografiei Mănăstirea Hodoş-Bodrog (1980).
SCRIERI: Cântarea fiului pierdut, Arad-Lugoj, 1940; Pescarii de năluci, Arad, 1942; Lumina inimii, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Timişoara, 1977; îmblânzitorul de taine, Timişoara, 1980; Mănăstirea Hodoş-Bodrog (în colaborare), Arad, 1980; Drumul pe ape, Timişoara, 1985; Torsul monadelor, Arad, 1997.
Repere bibliografice: Marieta Popescu, „Cântarea fiului pierdut", F, 1941,1; Al. Lungu, „Pescarii de năluci", VAA, 1943,666; Victor Felea, „Pescarii de năluci", „Ţara" (Sibiu), 1943, 683; Aurel Marin, Cronica literară, GT, 1943, 35; Petre Pascu, „Pescarii de năluci", LU, 1943,1; Al. Jebeleanu, „Pescarii de năluci", VS, 1943, 2992; Virgil Nistor, „Lumina inimii", ST, 1978, 12; Carmen Odangiu, O reflexivitate îmblânzită, 0,1981,19; Alexandru Ruja, Lucian Emandi, 0,1984,2; Ilie Măduţa, „Drumul pe ape", F, 1985,12; Florin Bănescu, „Drumul pe ape",
F,	1985,12; Valeriu Drumeş, „Drumul pe ape", O, 1986, 27; Simion Dima, „Drumul pe ape", O,1986,32.	S./.-J.
EMANUEL, Paul (pseudonim al lui Mircea Gh. Niculescu; 14.11.1940, Bucureşti — 1989, LosAngeles), poet şi eseist. Absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu, E. se stabileşte în 1980 în Statele Unite ale Americii, unde, în 1984, este hirotonit preot.
Debutează cu volumul Existenţa şi cuvintele (1971), care prin profunzimea şi siguranţa versurilor lasă impresia unui poet deja format. Poemele, deşi atent lucrate, par la prima vedere modeste, neavând nimic spectaculos, pentru ca treptat să-şi dezvăluie frumuseţea. Cu simplitatea şi siguranţa unui iniţiat, E. pătrunde până în miezul lucrurilor şi, dezbrăcân-du-le de materia grea, opacă, le face transparente, pure, luminoase. De altfel, poemele din cartea de debut, ca şi cele din următoarea, Astă-seară (1976), au o aură, ca şi cum ar fi scăldate într-o lumină ireală; sufletul pare că se plimbă nestingherit printre obiecte spiritualizate, care nasc o muzică suavă, perceptibilă doar unei urechi sensibile la ritmurile cosmice. E. este un poet înfiorat de „existenţă şi cuvinte", ca şi Lucian Blaga, de care este profund influenţat: „Nu-i uşor să fii poet în
trupul tău. / Te sfâşie cu gheare de lumină demonul sublim." Poemele meditative, cu ecouri din Rilke, au sonorităţi de psalmi, marile întrebări ale existenţei fiind puse parcă în şoaptă, discret. Poetul se arată ca un înţelept singuratic, un „schimnic bătrân", reflexiv şi sensibil, care, împăcat cu sine şi cu divinitatea, simte că singura atitudine potrivită în aşteptarea integrării universale este „să toropeşti ca un lămâi palid / sau ca o tufă de mentă pe / terase mistuite-n amurg". Poet cultivat, care meditează la destinul său şi al lumii, „mereu învăţând din cartea scrisă-n nisipuri", E. asistă cu ochii măriţi de uimire la miracolul existenţei.
SCRIERI: Existenţa şi cuvintele, Bucureşti, 1971; Astă-seară, Bucureşti, 1976; Solilocvii. însemnări şi aforisme (1972-1977), Bucureşti, 1978. Traduceri: Jean-Paul Crespelle, Viaţa în Montparnasse în timpul marii epoci 1905-1930, pref. Raoul Şorban, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Ciobanu, Panoramic, 334-336; Cristea, Un an, 270-273; Felea, Secţiuni, 298-300; Dinu Flămând, „Astă-seară", ST, 1976, 4; Paul Dugneanu, „Astă-seară". Cultul formelor limpezi, LCF, 1976,23; Nicolae Manolescu, „Astă-seară". Mimetism şi originalitate, RL, 1976,28; Gabriel Stănescu, Poezia ca jurnal, AFT, 1978,12; Iorgulescu, Scriitori, 64-65; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 124-125; Manolescu, Enciclopedia, 293.	C.Br.
EMILIAN, Ion Valeriu (14.XII.1906, Craiova - 11.VII.1985, Munchen), memorialist şi jurnalist. După absolvirea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, perioadă în care activează politic, devenind conducătorul organizaţiei de tineret Liga Apărării Naţionale Creştine. Cariera şi-o începe ca avocat în Baroul Ilfov, în 1924, dar interesul pentru manifestările dreptei îl determină curând să se integreze în formaţiunea politică a lui A. C. Cuza, ajungând, sub însemnele acestui partid, prefect de Piatra Neamţ. în iunie 1941 pleacă pe frontul de Răsărit ca locotenent major de cavalerie; este avansat la gradul de căpitan, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. După întoarcerea armelor, aflându-se în Slovacia, în fruntea unui regiment de cavalerie, trece de partea armatei germane. Este internat, după 8 mai 1945, în lagărul de la Ebensee şi apoi transferat în lagărul de la Linz, în Austria. După ieşirea din lagăr, va rămâne definitiv în Occident. La Linz, în primii ani de după război, scoate publicaţia periodică „Roşu, galben şi albastru", cu fondurile exilului românesc anticomunist. Colaborează, de asemenea, cu oarecare regularitate, la publicaţia miincheneză „Patria", organul de presă al Ligii Românilor Liberi din Germania, apărută în 1949 sub direcţia generalului Ion Gheorghe. în 1953, stipendiat probabil o vreme şi de serviciile secrete germane, înfiinţează la Innsbruck (Austria) „Stindardul", publicaţie care a apărut, cu unele intermitenţe, până la moartea redactorului ei.
în 1974 E. încredinţează tiparului, după ce mai întâi publicase în româneşte o serie de fragmente în foiletonul „Stindardului", versiunea franceză din cartea lui de memorii din război, Les Cavaliers de l'Apocalypse. Traducătorul francez, Jean Marcilly, relatează în prefaţa volumului, publicat la
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 36
Edition de la Pensee Moderne din Paris, rezervele cu care editorii francezi primiseră cartea. Autorul fiind calificat abuziv drept „fascist", traducătorul are parte şi el de incidente menite să-l intimideze. Jean Marcilly afirmă: „Prin însăşi existenţa sa, I.V. Emilian aminteşte tuturor că România este altceva. El mărturiseşte elocvent că un român nu acceptă niciodată sclavia. Recunoaşte nobleţea poporului său, venerează pământul natal şi pe ţăranii care îl fac să rodească prin munca lor. Nu se îndoieşte de eliberarea şi de reînvierea poporului [...] care va ridica piatra tombală, cea roşie, cu care comuniştii au crezut că au pecetluit mormântul destinului lor." Dincolo de valoarea documentară a demersului memorialistic, ceea ce impresionează cu adevărat aici este capacitatea autorului de a retrăi războiul ca o aventură spirituală, ca o necesară jertfă impusă de un destin ce a implicat România în cel mai crunt dezastru politic şi istoric al ei. E. îşi convoacă amintirile cu luciditatea retrospectivă a vârstei, dar şi cu pasiunea devastatoare a luptătorului pentru o cauză pierdută. Este remarcabil talentul de a reconstitui nu doar confruntări de masă, teatrul întreg al unor operaţiuni militare în care este cuprins atât ca actor, cât şi ca spectator profund angajat sufleteşte. Fraza simplă, directă, percutantă elimină orice ispită sentimentală sau tentaţie de interpretare autoflatantă, plasând în prim-plan elogiul tulburător dedicat ostaşului român, ţăranului silit să-şi apere patria dincolo de hotarele ei. Ca într-un veritabil roman autenticist, personaje reale sunt aduse la rampă pentru a ilustra prin drama lor individuală marea tragedie a încleştării unei lumi haotice, devastată de sânge şi moarte, dominată de revanşă şi lipsită de ideal. Sensul iniţial al „cruciadei" se pierduse treptat şi totul sfârşeşte lamentabil tocmai atunci când era de sperat că va fi în stare să renască. Autorul îşi încheie relatarea cu cuvintele pe care i le spusese locotenentul în rezervă Caliopol în decembrie 1941, înainte de a cădea eroic în luptele din Crimeea: „Dacă nu câştigăm această cruciadă împotriva comunismului, nu trebuie să disperăm. Au existat şi sfinţi care au pierdut cruciada. Noi nu suntem sfinţi. Vom fi înlocuiţi de alţii. Mai devreme sau mai târziu ei vor învinge, dacă vor avea tăria să se jertfească." Les Cavaliers de l'Apocalypse nu este cartea unei înfrângeri.
SCRIERI: Les Cavaliers de l'Apocalypse, tr. şi pref. Jean Marcilly, Paris, 1974; ed. (Derphantastische Ritt), Oldendorf, 1977.
Repere bibliografice: Une Chanson degeste roumaine: „Les Cavaliers de l'apocalypse", „Stindardul", 1975, martie; Ion Valeriu Emilian. In memo-riam, „Stindardul", 1985, noiembrie; Românii, 133-134; Manolescu, Enciclopedia, 293-294; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,243-246.	N.Fl.
EMINESCU, Mihai (15.1.1850, Botoşani - 15.VI.1889, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi gazetar. Este al şaptelea copil al Ralucăi (fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Donţu, originari din Hotin) şi al căminarului Gheorghe Eminovici. Eminovicii provin pe linie paternă din Transilvania. Bunicii poetului, Vasile (1780-1844) şi Ioana (1782-1844), se stabilesc în localitatea Călineşti, «lângă Suceava. Gheorghe Eminovici,
tatăl, făcuse studii la Suceava şi lucrează ca administrator de moşii în Moldova. Era un om relativ instruit, ştia puţin franţuzeşte, scria curgător nemţeşte (spun cei ce au consultat documentele familiei), vorbea ruteneşte, ruseşte, leşeşte şi chiar idiş, în fine, în biblioteca lui se aflau, în traducere, Is toria cavalerului Des Grieux de Abatele Prevost, Alzira sau Americanii de Voltaire, drama Antoni de Dumas, Moartea lui Socrat de Lamartine, Mizantropul de Moliere, scrieri de Marmontel şi George Sand. în 1841 este înălţat prin decret domnesc la rangul de căminar de domnitorul Mihail Sturdza, ca răsplată pentru slujbele pe care le săvârşise „sub vremelniceasca cârmuire". Decretul îi dă dreptul de a se iscăli şi de a fi cunoscut de obşte cu rangul de căminar. Căminarul şi Raluca (Ralu, Rariţa) Iuraşcu au avut unsprezece copii: Şerban (1841-1874), Nicolae (1843-1884), Iorgu (1844-1873), Rucsandra (1845, moartă de timpuriu), Ilie (1846-1862), Maria (1848, moartă la şapte ani), Mihail (1850), Aglaia (1852-1906), Henrieta (sau Harieta, 1854-1889), Matei (1856-1929), Vasile (despre care se ştie doar că a murit la un an şi jumătate). Mulţi dintre cei care au supravieţuit mor tineri de ftizie sau se sinucid. Şerban, medic, se stinge la Berlin, la treizeci şi trei de ani. Nicolae studiază dreptul la Sibiu, se stabileşte apoi la Timişoara; bolnav, se sinucide la Ipoteşti când nu împlinise patruzeci de ani. Iorgu alege cariera militară, face studii strălucite la Academia Militară din Berlin; un tânăr cu o fire închisă; moare la douăzeci şi nouă de ani. Ilie urmează medicina ca şi fratele cel mare, se îmbolnăveşte de tifos şi moare foarte tânăr. Aglae are o viaţă mai lungă, depăşind cincizeci de ani. Flenrieta are o infirmitate gravă şi moare uitată de toată lumea. Matei, al zecelea născut, face studii la Institutul Politehnic din Praga şi ajunge căpitan în armata română; prin 1923 trăia la Turnu Severin ca ofiţer pensionar. Gheorghe Eminovici, om aprig, iute la mânie, încearcă să-şi dea băieţii la şcoală, însă ei nu arată multă silinţă pentru carte. Rămân repetenţi, fug de la şcoală (ca Mihai, viitorul poet), iar tatăl este silit să umble după ei şi să-i ducă din nou la şcoală. Dorinţa lui este să-i chivernisească. Nu prea reuşeşte. Intervine şi fatalitatea, care loveşte fără milă această numeroasă familie. Au fost multe speculaţii despre originea poetului (rutean, turc, armean, rus etc.). E. le va spulbera mai târziu, zicând că „tot ce pomeneşte despre originea mea sunt pure minciuni iscodite din fantezia bolnăvicioasă". îşi petrece copilăria la Botoşani („târgul glodos") şi Ipoteşti, unde Gheorghe Eminovici îşi cumpărase în 1848 o sfoară de moşie. Un prim portret al viitorului poet se află în cererea întocmită de tatăl său în 1857 către postelnicul de Iaşi, pentru a obţine paşaportul de trecere în Bucovina (aflată sub austrieci): „Totodată rog să se înscrie în paşaport pe al cincilea fiu al meu, Mihail, care este în vârstă de 7 ani. Statul crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolită, având şi acesta a urma studiile." E. este înscris în clasa a IlI-a la National Hauptschule (şcoala primară ortodoxă orientală) din Cernăuţi; la sfârşitul anului se clasifică al 15-lea din 72 de elevi, iar în clasa a IV-a ajunge pe locul 5 din 83 de elevi. Nu se ştie unde a urmat primele două clase primare, probabil la un pension particular din Botoşani sau Cernăuţi. La National Hauptschule
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 38
are ca învăţător pe Ioan Litviniuc, autor de manuale şcolare. Continuă studiile la Ober Gymnasium, liceul german din Cernăuţi, unde învaţă şi fraţii săi Şerban şi Nicolae. în 1860 se înscrie în prima clasă de liceu. Aici, printre profesori, se află Aron Pumnul, autorul unui faimos Lepturariu rumânesc..., tipărit la Viena între 1862 şi 1865, în patru volume. E. termină prima clasă cu note bune. în clasa a Il-a are ca profesor de română pe I.G. Sbiera, suplinitorul lui Aron Pumnul. Rămâne repetent, întrucât nu obţine note de trecere la matematică şi latină. în jurul inerţiei şcolare a lui E. s-a creat o adevărată legendă, în parte susţinută de fapte reale. Este sigur că el fuge în mai multe rânduri de la Cernăuţi şi că Gheorghe Eminovici este furios că trebuie să-şi lase treburile gospodăreşti de la Ipoteşti pentru a-1 duce „pe tâlharul ista la şcoală". „Tâlharul" evadează din nou, şi tatăl trimite oameni călări să-l prindă. Şcolarul recalcitrant se apără de mânia părintească susţinând că „eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi". Argument care nu convinge pe proprietarul Ipoteştilor. în septembrie 1862 E. nu are încotro şi se înscrie din nou în clasa a Il-a, iar în aprilie 1863 se retrage ca „privatist" (elev particular). Solicită, în februarie 1864, bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru a-şi continua studiile; nu o primeşte. în toamna aceluiaşi an este angajat de Consiliul Permanent al judeţului Botoşani ca „scrietor al cancelariei", de unde demisionează în martie 1865, cu motivaţia că doreşte să urmeze „studiile colegiale din Gimnaziul Plenariu din Bucovina". E. debutează în ianuarie 1866 cu versuri dedicate lui Aron Pumnul, publicate în broşura Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul. Broşura apare din iniţiativa şi sub supravegherea lui I.G. Sbiera. E., care semnează „M. Eminoviciu (privatist)", scrie versuri solemne şi întristate ca acestea: „îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, / Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; / C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină / Se stinse un luceafăr, se stinse-o dalbă stea". „Dalbă stea" este o formulă care circula în versurile lui V. Alecsandri şi D. Bolintineanu. în acelaşi an (25 februarie/ 9 martie), „Familia", revista lui Iosif Vulcan, tipărită la Pesta, publică poezia De-aş avea..., însoţită de următoarea notă: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut". Poezia este semnată M. Eminescu. Iosif Vulcan va lămuri mai târziu că el a românizat numele poetului. Modificare norocoasă, botez providenţial. Tot aici îi vor apărea în cursul anului 1866 O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii, iar în foaia „Umoristul", scoasă tot de Iosif Vulcan, Asta vreau, dragul meu. în „Familia" apare „novela svedică" Lanţul de aur de Onkel Adam, tradusă din germană. Tot în 1866 face prima călătorie în Transilvania (mai-octombrie). în ianuarie-mai 1867 este la Cernăuţi şi se ocupă de biblioteca elevilor români adăpostită în casa lui Aron Pumnul; publică, în acest răstimp, poemul Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în „Familia", iar în iunie trimite poemul La Heliade. în acelaşi an se află în trupa lui Iorgu Caragiali, iar peste puţină vreme (martie-aprilie 1868) trece în trupa lui Mihail Pascaly, ca „sufleur II şi copist"; în mai-septembrie
însoţeşte trupa Pascaly în turneul din Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Lugoj, Arad şi Oraviţa). Publică în „Familia" La o artistă şi Amorul unei marmure şi traduce, la îndemnul lui Mihail Pascaly, tratatul Die Kunst der dramatischen Darstellung de Heinrich Theodor Rotscher, rămas în manuscris. Pascaly, care îl ajută să intre ca sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti, îl prezintă pe E. ca „un tânăr, român din Moldova [...] foarte cult, foarte studios, cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română [...] sărac şi pe drumuri". Din 1868 datează şi romanul, rămas în manuscris ca multe alte scrieri, Geniu pustiu. E. are optsprezece ani şi ambiţia de a face un studiu social şi istoric asupra societăţii timpului său. Studiul intră în schema unui roman care, iniţial, trebuia să se numească Naturi catilinare. Titlul aminteşte de acela al unei scrieri a lui Friedrich Spielbergen, Problematische Naturen (1860). E. mărturiseşte într-o scrisoare trimisă din Viena în februarie 1871 lui Iacob Negruzzi că n-a cunoscut acest roman: „Am scris multe coaie dintr-un studiu de cultură, în care cerc a veni cu mine însumi în clar asupra fenomenelor epocelor de tranziţiune în genere şi asupra mizeriilor generaţiunii prezente în parte. Scrierea e complectă ca roman, ce s-atinge de scenele de sentiment, de descrierile locurilor etc., necomplectă ca studiu, astfel încât cartea mea de notiţe e plină de cugetările cu care cerc a mă clarifica pe mine însumi şi cărora le-am destinat de pe-acuma locul în scheletul romanului. E intitulat Naturi catilinare. Astfel, deşi el poartă signatura timpului, totuşi am cercat a pune în el şi un simbure, care să fie mai consistent decât părţile ce se aşază împrejurul lui." Cam tot în această perioadă (toamna 1868 — toamna 1869) se consumă şi iubirea poetului pentru Eufrosina Popescu, o actriţă de mâna a doua, frumoasă — se spune — şi cu ochi alunecoşi. S-a creat o veritabilă legendă şi în jurul acestei pasiuni, şi unii istorici literari (între ei chiar şi G. Călinescu) identifică pe zburdalnica Eufrosina cu personajul Poesis din Geniu pustiu. Mai mult, unele urme din această istorie s-ar regăsi în poezia Venere şi Madonă. Supoziţii. Poezia are, în mod sigur, alte cauzalităţi. Peregrinările teatrale ale tânărului nu sunt, evident, pe placul lui Gheorghe Eminovici. Când trupa Pascaly ajunge la Botoşani (1869), tatăl reuşeşte să-i dea de urmă sufleorului şi-l aduce la Ipoteşti, unde, spun istoriografii, fu ţinut dezbrăcat până ce trupa părăsi ţinutul. Toţi comentatorii sunt de acord că aceste peregrinări l-au ajutat pe E. să cunoască regiunile locuite de români (el însuşi recunoaşte acest fapt) şi totodată să-i dea gustul de a scrie teatru. Colaborarea cu „Familia" continuă în 1869, când îi apar Junii corupţi şi Amicului F.I. La 1 aprilie 1869, alături de un grup de tineri avându-1 în frunte pe Gr. H. Grandea, devine membru al Societăţii literare „Orientul", care avea menirea să strângă folclor şi documente de istorie. El este repartizat pentru asemenea acţiuni în Moldova. Contemporanii îi fixează chipul de „artist": „Eminescu la 1868/1869 era un tânăr de 19 ani. Statură mijlocie, bine legat. Frunte înaltă, trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru dat înapoi pe umere, cum poartă artiştii. C-un cuvânt, un tip roşcovan foarte frumos" (Ştefan Cacoveanu). Turneele cu trupa lui Pascaly (Iaşi, Cernăuţi) sunt întrerupte de tatăl său, care insistă ca fiul să urmeze cursurile
39 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
niversitare la Viena, unde se aflau majoritatea colegilor săi cemăuţeni, promiţându-i o bursă regulată. în semestrul de iarnă 1869-1870, este student „auditor extraordinar" la Universitatea din Viena; îi citeşte pe Confucius, Spinoza, Hegel, Zoroastru, Buddha, Schiller, Blichner, Cantemir, Ricardo, vechile scrieri indiene Vede, Sacuntala (notele de lectură şi reflecţiile proprii sunt adunate într-un Fragmentarium); în octombrie 1869 se înscrie în Societatea literar-ştiinţifică a românilor din Viena şi în Societatea literar-socială „România", iar în 1871 în Societatea academică social-literară „România jună", unde ia parte la pregătirea sărbătoririi a patru sute de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare. în gazeta „Federaţiunea" din Pesta, editată de Al. Roman, E. publică în 1870 articolul Să facem un congres, susţinând solidaritatea românilor cu popoarele oprimate, urmat de articolele în unire e tăria, semnat Varro, în care atacă fundamentele constituţionale ale dualismului austro-maghiar (îl numeşte „o ficţiune diplomatică"), şi Echilibrul. Publică la 15 aprilie 1870 în revista „Convorbiri literare" poemul Venere şi Madonă, urmat în numărul din august de Epigonii. Se poate spune că acum E. îşi găseşte stilul propriu şi că poezia lui devine eminesciană. Intr-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi în iunie 1870, E. aduce lămuriri asupra temei poemului Epigonii, vorbind de Weltschmerz (sentimentul dominant ce bântuie tânăra generaţie de poeţi) şi de forţa morală, tăria de cuget a generaţiei anterioare: „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, ne-conştiută cu care lucrau ei. Noi, ceşti mai noi, cunoaştem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — şi de aceea aveam atâta cauză de-a ne descuraja. Nimic — decât culmile strălucite, nimic — decât conştiinţa sigură că nu le vom ajunge niciodată. Şi să nu fim sceptici? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărâmându-se în van, în lupte sterile, cele puţine descurajate, ameţite de strigătul gunoiului ce înoată asupra apei." „Ideea fundamentală — explică mai departe poetul — e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, dar rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav, deşi dulce, pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Schelitti, aşa Matilda Cugler — e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic, învins de cătră colorile şi formele frumoase — e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conştiinţa vine [şi arată] că imaginele nu sunt decât un joc — atuncea, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni. Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunei noi, şi — cred — cu drept." Publică tot în revista junimistă basmul Făt-Frumos din lacrimă (noiembrie 1870), urmat în 1871 de Mortua est!, înger de pază şi Noaptea, iar în 1872 de Egipetul (octombrie) şi de nuvela fantastică Sărmanul Dionis (decembrie 1872-ianuarie 1873). Nuvela, redactată la Viena, cum reiese dintr-o scrisoare a lui Slavici către Iacob Negruzzi, a fost citită de E. în şedinţa de la 1 septembrie 1872 a Junimii.
Lectura a produs o impresie de extravaganţă în rândurile „caracudei". George Panu, memorialistul societăţii ieşene, spune că efectul acestei „elucubraţiuni filosofice" a fost catastrofal: „Şi dacă n-ar fi fost limba — acea limbă frumoasă a lui Eminescu —, însă limba cu pretenţie şi emfatică în Sărmanul Dionis —, nuvela ar fi fost considerată o extravaganţă a unui ascet torturat de foame, de sete şi de abstinenţă şi slăbit de flagelaţiuni zilnice." Maiorescu o acceptă şi o recomandă pentru publicare. în august 1871 are loc serbarea de la Putna (Slavici este preşedintele Societăţii „România jună", iar poetul e secretar), urmată de congresul studenţesc care lansează ideea unităţii culturale şi politice a românilor. E. se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, audiind cursurile din semestrul de iarnă 1871-1872 şi în semestrul de vară 1872. Este interesat de istoria filosofiei (Robert Zimmermann), dreptul roman (Robert Ihering), pedagogie şi logică (Theodor Vogt), istoria dreptului (Heinrich Siegel), fiziologia şi anatomia microscopică, anatomia descriptivă şi topografică. La Viena o întâlneşte în 1872 pe Ana Câmpeanu, cunoscută sub numele de Veronica, căsătorită în 1864 cu profesorul de fizică şi chimie Ştefan Micle, o vreme rector al Universităţii din Iaşi. Se înfiripă între ei o dragoste care, trecută prin poezie şi pecetluită de moartea aproape concomitentă a eroilor, va intra în mitologia românească. Mitul a căpătat în ultima vreme dovezi noi, prin publicarea, după mai bine de o sută de ani a unui număr mare de scrisori necunoscute. Tot în 1872 E. primeşte de la cel mai important critic al epocii recunoaşterea talentului său excepţional. In Direcţia nouă în poezia şi proza română, Maiorescu îl citează după Alecsandri şi-i face următoarea caracterizare: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în «Convorbiri literare», care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă, şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice." în decembrie 1872 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin; Titu Maiorescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îi acordă o bursă pentru a-şi pregăti doctoratul, cu gândul de a-1 numi la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi. La Berlin, E. frecventează, în semestrul de iarnă 1872-1873 şi de vară 1873, cursurile de filosofie ţinute de Eugen Diihring, de istoria filosofiei (Eduard Zeller), filosofia hegeliană (C.N. Althaus), istoria modernă (Johann Gustav Droysen), istoria Egiptului (Karl Richard Lepsius). Audiază şi prelegeri de fizică şi ştiinţele naturii. în semestrul de iarnă 1873-1874 frecventează cursurile lui Hermann Bonitz (istoria filosofiei greceşti) şi Heinrich Demberg (istoria Imperiului Roman). Traduce (februarie 1874) fragmente din Critica raţiunii pure de Kant. Audiază în semestrul de vară 1874 pe Eugen Diihring (economie naţională), istoria romană (Wilhem Nitzsch), geografia fizică (J. Chr. Poggendorff). Nu ocoleşte prelegerile despre „psihologia popoarelor". Se păstrează în manuscrisele sale notele de curs. Se hotărăşte să
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 40
Coperta ediţiei din 1883
treacă doctoratul şi scrie în acest sens lui Maiorescu (mai 1874), apoi renunţă. Călătoreşte (august acelaşi an) la Konigsberg, Cracovia şi Lemberg. în 29 august 1874, Consiliul de Miniştri îl numeşte, la recomandarea lui Maiorescu, bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi; în iulie 1875 este scos de la conducerea Bibliotecii Centrale (succesorul său este Dimitrie Petrino). Tot junimiştii îl ajută să devină revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui; face propuneri pentru organizarea şcolilor rurale din judeţele pe care le controlează. Iacob Negruzzi spune despre revizorul E.: „Călătorea din când în când, avea raporturi continue cu învăţătorii, cu primarii, cu ţăranii, şi se întărâta tot mai mult în dragostea sa pentru poporul de jos." Cunoaşte în aceste împrejurări pe Ion Creangă, cu care se împrieteneşte. La îndemnul poetului, acesta pune pe hârtie Soacra cu trei nurori, care, citită la Junimea, trezeşte entuziasm. Prietenia lor a devenit legendară. Un mare poet, un metafizician care tradusese
pe Kant şi îl ştia bine pe Schopenhauer, şi un „bivol de geniu" (cum l-a numit G. Călinescu), fără multă ştiinţă de carte, iată o ecuaţie paradoxală. Scrisorile arată însă o afecţiune frumoasă şi statornică între ei. E. intuieşte geniul de povestitor al humuleşteanului şi îl introduce la Junimea. D. Petrino întocmeşte în martie 1876 un raport prin care îl învinuieşte pe E. de „sustracţiune" din avutul instituţiunii (Biblioteca Centrală din Iaşi). Instanţele judecătoreşti nu dau curs acestor acuzaţii. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (fără Maiorescu, care demisionase) îl destituie totuşi din funcţia de revizor. Poetul devine redactor la „Curierul de Iaşi", foaia publicaţiilor oficiale ale Curţii Apelative din Iaşi. Semnează aici, până la mijlocul anului 1877, cronici dramatice, articole, publică nuvela Cezara şi schiţa La aniversară. Moare la 13 august 1876 Raluca, mama sa. îi apar în „Convorbiri literare", după alte colaborări cu versuri şi recenzii, poeziile Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin (File din poveste) şi Strigoii. Un contemporan (I.S. lonescu) îl descrie în acest chip: „Eminescu în vremea aceea era un tânăr cam de 28-29 ani, bine făcut, potrivit de înalt, cu faţa lungăreaţă încalată, cu mustaţa neagră, plete lungi şi negre îi cădeau pe spate, o redingotă neagră cam ponosită, cu o cravată măslinie şi cu puchiţei albi, rotunzi, ieşea bulbucată din jiletca sa vineţie-neagră, închisă cu două rânduri de limbi." La sfârşitul lui octombrie 1877 se vede nevoit să plece din Iaşi, vine la Bucureşti şi intră la „Timpul", ziarul „partidei conservatoare". E coleg cu Slavici şi mai târziu cu
I.L. Caragiale. începând din noiembrie are o activitate publicistică intensă. Ideile despre „statul natural", adversitatea radicală faţă de „fantasmagoriile" „roşilor" (liberalii adepţi ai „formelor fără fond") şi întreaga lui concepţie despre societatea românească se definesc în această perioadă de publicistică ardentă. Munca extenuantă de la „Timpul" nu-1 împiedică să aibă şi o viaţă pasională, în afara relaţiei durabile cu Veronica Micle. Este cunoscută idila cu Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca, femeie — se spune — nu prea frumoasă, dar înzestrată spiritual. Romanţa Pe lângă plopii fără soţ ar fi fost inspirată de ea, însă faptele nu sunt sigure, întrucât o altă legendă fixează plopii fără soţ în Iaşi. Veronica Micle ar fi fost, în acest caz, inspiratoarea poemului. Lucru, iarăşi, nesigur. O cronică sentimentală ar cuprinde şi pe Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu şi, se pare, una dintre iubirile ilicite ale criticului; Atât de fragedă... ar fi fost scrisă pentru ea. în amintiri, Mite Kremnitz se referă la acest episod în care intră şi un cast sărut şi o prietenească ridicare în braţe, urmate de o lectură din Cântul V din Infernul lui Dante (acela în care e vorba de iubirea, mijlocită de lectură, dintre Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini). Apropierea platonică nu are urmare. E. se întoarce la vechile lui fantasme. Gazetăria îi solicită aproape toate forţele spiritului. în 1881 îi sunt publicate în „Convorbiri literare" patru din cele cinci Scrisori (a cincea apare postum, în 1890). în aprilie 1882 citeşte la Junimea (bucu-reşteană) Luceafărul (publicat în 1883 în „Almanahul Societăţii academice social-literare «România jună»" din Viena). în iunie 1883 se declanşează boala. Este declarat alienat mintal şi internat la Sanatoriul Caritas al doctorului Alexandru Suţu. în
41 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
iulie acelaşi an apare în „Convorbiri literare" poezia Doina. Prin grija lui Maiorescu E. este trimis la Viena şi internat la Institutul Ober-Dobling (20 octombrie 1883). Este însoţit de un vechi prieten, Alexandru Chibici-Râvneanu. în decembrie 1883 îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă de Titu Maiorescu, la Editura Socec din Bucureşti. Volumul cuprinde şaizeci şi patru de poezii publicate între 1870 şi 1883. Maiorescu le pune într-o anumită ordine pentru a le da o mai mare relevanţă. Este mulţumit de ceea ce obţine, căci iată ce scrie Emiliei Humpel, sora sa: „Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi." în ianuarie 1884 Maiorescu îl vizitează la Ober-Dobling; la 9 ianuarie încetează din viaţă Gheorghe Eminovici. E. părăseşte Viena în februarie şi călătoreşte în Italia. întors în ţară, revine pentru o scurtă perioadă la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde e găzduit de Miron Pompiliu şi ulterior de Vasile Burlă. în august-septembrie 1885 poetul se află lângă Odessa, la tratament, în 1887 este la Hali, în Austria, tot pentru tratament, mai înainte (noiembrie 1886) fusese internat în ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. Continuă să-i apară, în această perioadă dificilă, poezii în „Convorbiri literare", scrise, bineînţeles, mai înainte. Stă o vreme la Botoşani, cu sora sa Henrieta, în aprilie 1888 pleacă la Bucureşti cu Veronica Micle. Traduce din Emile Augier (Le Joueur âeflute) şi încearcă să-şi reia activitatea publicistică, scriind în „România liberă", ziar junimist, şi în „Fântâna Blanduziei". în februarie 1889 este internat în spitalul Mărcuţa, apoi la Caritas. Joi, 15 iunie 1889, poetul moare. Peste câteva săptămâni, la 3 august 1889, moare şi Veronica Micle. Legenda iubirii lor se pregăteşte să intre în eternitate. E. este înmormântat în după-amiaza zilei de sâmbătă, 17 iunie, în cimitirul Bellu din Bucureşti. Printre cei care îl însoţesc se află primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian. Maiorescu va dona peste câţiva ani, în 1902, Academiei Române manuscrisele lăsate de E., care însumează circa 14 000 de pagini. Scrierile postume încep să fie tipărite la începutul secolului de Nerva Hodoş şi Ilarie Chendi (1902), editarea continuând până în anii '30, când G. Călinescu va face în cele cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936) o prezentare critică generală a operei antume şi postume a poetului. Perpessicius începe să pregătească ediţia completă a operei, iar primul volum apare în 1939 la Editura Fundaţiilor Regale, ultimul pe care îl realizează, al şaselea, fiind editat în 1963. Au preluat ediţia alţi eminescologi, astfel că după mai bine de un secol de la moartea poetului există o ediţie integrală a operei sale. Academia Română a publicat (sub îngrijirea lui
D.	Vatamaniuc, eminescolog reputat) o ediţie tip „Pleiade" a operei integrale a scriitorului (I-VII, 1999-2003). Paralel, câteva generaţii de eminescologi au încercat să-i descifreze sensurile, de la Titu Maiorescu, cel dintâi care a intuit geniul eminescian, până la G. Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu,
D.	Murăraşu, D. Caracostea, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Liviu Rusu, Constantin Noica, D. Popovici, Augustin Z. N. Pop, Ladislau Găldi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Al. Piru, George Munteanu, I. Negoiţescu, Mihai
Drăgan, D. Vatamaniuc, Eugen Todoran, Constantin Ciopraga, Ioana Em. Petrescu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, N. Georgescu, Monica Spiridon ş.a. E. continuă să fie proba de încercare a criticului şi istoricului literar român. Nu este critic, spunea G. Călinescu, cine n-a scris un studiu acceptabil despre E. în ultimii ani au apărut semne de iritare faţă de opera şi cultul eminescian. Revista „Dilema" a publicat un număr (265/1998) în care câţiva publicişti tineri declară că E. îi plictiseşte şi că, în genere, este un poet depăşit, un prozator inexistent şi un publicist nul. Este expresia unui proces mai general, vizibil şi în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naţionale, pe motiv că acestea au fost exagerate şi, în consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel, acceptaţi în Europa. Argument facil. E. este el însuşi, prin cultură şi prin deschiderea mare a poeziei sale, un european din Răsărit. Ideea, pusă din nou în circulaţie cu acest prilej, cum că E. nu este un poet naţional pentru că are o gândire paseistă, nu progresistă, este completamente falsă. Calitatea poeziei nu ţine nici de progresismul, nici de conservatorismul ideilor, ci de cu totul altceva.
Opera lui E. este vastă şi cuprinde aproape toate genurile literaturii. G. Călinescu a făcut în primul volum din Opera lui Mihai Eminescu o descriere amănunţită a lucrărilor, transcriind masiv din manuscrisele rămase de la poet. Multe dintre aceste
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 42
e*M -91+mî	**	-
» fljfep
4tf	fj-JjLâ*	d*ţ»/•**« «*	*•*
JUtsjriJU44*^«±+. *+V **+	‘+*ty*. \ ~oOJ* ' ^	.
fhi 4£^â^jLJU*/a' -vU *&$&*** /rl*"':.
jL**£t+ t *j jb*' u**2*. a) +m'4M*ţ%eS(	«nJi&*	,	«w
c /►/*	4#u^{4jfvdZ n*m^ 4^*tAUuf’rf~^
<ţc*f*tM40	h<**c**L4*	hzÂZ J
-i^aCtUAÂÂH tfom+a+e*- ^ njtd+4^**^	A*4,Ârh*"+
a *v*uuf	errvfei	/ZrrJiu>J
ksdivptJL^ 4+ oUtţ*	u^o^uXi	f	ec.
vtfcJikt* trti dx^ttAnA- '	t*
LclV* fcLT+X»-'	J /J
'L^A^f J*	di'*"
yL«~ / t& **t~ p™ * t* “P"
fd*. -&■ Jpik<ţli*vt	SV* <X4>i*rt €*~n*s&>
scrieri au rămas în stadiu de proiect. Ele constituie lotul masiv de postume în care unii critici văd, în cazul versurilor, un poet mai interesant decât acela din antume. Un punct de vedere care nu se susţine. Originalitatea lui E. se observă în totalitatea operei sale. Al. Piru a compartimentat această operă în patru faze şi a numărat paginile scrise în cei şaptesprezece ani activi ai poetului. Cea dintâi (1866-1869) stă sub influenţa lui Alecsandri, Bolintineanu, Heliade (aceia pe care îi laudă în Epigonii): a scris 43 de poezii, a publicat 12, adică 28 de pagini din 92 câte însumează toate poemele; trebuie asociate aici şi proiectele dramatice (Amor pierdut - viaţă pierdută. Emmi, după o poezie de Alecsandri) şi romanul Geniu pustiu. A doua fază (1870-1974) ocupă anii de studii la Viena şi Berlin. E. începe să publice la „Convorbiri literare", scrie aproximativ 200 de pagini de poezie (printre ele poemele Feciorul de împărat fără stea, 844 de versuri; Memento mori, 1302 de versuri), din care tipăreşte doar 35 de pagini. Faza a treia (1875-1879) însumează 316 pagini de poezie, fiind reţinut pentru tipar doar un sfert. Se remarcă prin vastitatea lor Călin Nebunul (727 de versuri), Fata în grădina de aur (487 de versuri), Miron şi frumoasa fără corp (540 de versuri). Accentele lirice superioare se află însă în altă parte, în micile poeme erotice. în ultima fază (1880-1883) îi apar Scrisorile, Luceafărul, un număr de elegii şi Kamadeva (ultima poemă publicată, 1887); scrie însă mai multe versuri (202 pagini), publicând doar jumătate. Adunând
paginile, Al. Piru spune că E. a scris 800 de pagini de poezie şi a publicat în timpul scurtei sale vieţi doar o pătrime. O socoteală aproximativă, desigur, pentru că pagina nu-i un obiect de măsură pentru judecarea poeziei. Datele sunt totuşi utile pentru că arată cel puţin un fapt: E. scrie mult şi selectează puţin. Se adaugă la aceste 800 de pagini alte câteva mii, câte însumează toate articolele, proza, proiectele dramatice, traducerile, prelucrările, adaptările sale, de la schiţa unei gramatici sanscrite la un dicţionar de rime. Nu în toate este excepţional (ideea unui E. „monstru de erudiţie", protocronist în toate, inclusiv în termodinamică şi matematică, a fost ironizată de G. Călinescu), dar toate aceste încercări arată o minte iscoditoare şi o voinţă într-adevăr uriaşă de a stăpâni multe domenii. în această perspectivă formula lui C. Noica — E., „omul deplin al culturii româneşti" — are o noimă.
Sigur este că E., legat în tinereţea sa de teatru, a voit să scrie un „dodecameron dramatic" centrat pe destinul Muşatinilor. Un ciclu de tragedii care ar fi trebuit să cuprindă episodul Dragoş Vodă, apoi Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu etc. Proiectul nu a fost realizat decât fragmentar. Au rămas câteva tablouri dramatice din care a extras apoi, separat, câteva poeme. Intenţia de a aduce istoria pe scenă este mai ambiţioasă şi începe cu dacii. Decebal, o dramă istorică scrisă, probabil, în epoca berlineză, imaginează atmosfera de la curtea regelui dacilor în preajma confruntării cu armata romană. Decebal tocmai i-a învins pe iasigi şi face elogiul vitejiei poporului său („La moartea noastră / Popoare-ntregi privesc ca la o stea") şi visează o conspiraţie universală împotriva Romei: „Marea întreagă s-a mişcat cu mine. / Din codrii-antici şi din pustii de gheaţă, / De sub lumina aurorei boreale / Şi din dumbrăvi de laur, din pustia / Egipetului vechi, a Libiei arse, / Porniţi de constelaţii sângeroase, / Cu mintea-aprinsă de preoţi bătrâni / Popoarele pornesc în contra Romei." Dochia este însă mai sceptică şi, în stilul poemelor lui E., vorbeşte despre chinul care domneşte în lume, de moarte şi de nemurire. Unele versuri trimit la începuturile lumii, când nu era nici fiinţă, nici nefiinţă: „Nu marea aerului, nu auzul, / Nimic cuprinzător, nimic cuprins, / Nu era moarte, nemurire nu / Şi fără suflet răsufla în sine / Un ce unic ce poate nici n-a fost!" Ultimul act îl arată pe Decebal înfrânt, rătăcitor, meditând shakespearian asupra destinului său şi al Daciei: „Sunt eu ori nu mai sunt eu e-ntrebarea? /[...] Şi-acum alerg dezmoştenit de tronu-mi, / Un biet bătrân sărac, necunoscut, / Unde-i mărirea lumii? Unde-i? / Oare este?" Alte fragmente duc acţiunea la Roma (Pacea pământului vine s-o ceară, din aceeaşi epocă berlineză). împăratul (Traian) discută cu Celsius, profet, care-1 sfătuieşte să nu-i atace pe daci. Este începutul creştinismului (care ameninţă Roma), şi Celsius îl defineşte astfel: „Această religie a tăcerii şi a suferinţei, a iubirei şi a milei este un Nu pus pe cartea istoriei întregi." Mai coerentă şi mai aproape de conflictele specifice teatrului este Bogdan-Dragoş. Aici apare infernala Bogdana, o Lady Macbeth moldavă, care în complicitate cu Sas otrăveşte pe bătrânul voievod Dragul şi vrea să-l ucidă şi pe Bogdan, urmaşul desemnat. Sas este fiul care
43 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
trebuie să urmeze, după datină, la tron. Bogdana face teoria răului care triumfă în lume, reproducând versuri pe care E. le-a mai folosit în alte poeme: „Au crezi tu cum că lumea făcută-i pentru bine? / Ne-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi; / De mii de ani ne sună povestea în urechi. / Nu vezi ce răsplată virtutea are-n lume: / Un giulgi şi patru scânduri — Pentru aşa comoară / Treci însetat pe lângă a vieţii vii isvoară." Salvat, tânărul Bogdan recită unei Ana versuri pe care E. le-a publicat ulterior sub titlul Atât de fragedă... Un proiect din epoca 1868-1869, Mira, se referă la epoca lui Ştefan cel Tânăr. „O metafizică delirantă se răsfaţă copilăreşte pretutindeni", zice G. Călinescu. Autorul însuşi se arată nemulţumit de această dramă într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, deşi ambiţia iniţială fusese mare: „De-ar fi fost să fie, apoi ar fi fost în maniera lui Faust, deşi nu totuşi." Sunt aici note din Memento mori şi Mureşanu. Unele versuri (drama este scrisă în versuri şi proză) au trecut în Melancolie, aşa cum piesa Alexandru Lăpuşneanu (din epoca bucureşteană, 1879-1881) anunţă prin câteva versuri Scrisoarea III. Modelul este aici, au observat toţi comentatorii, Timon din Atena de Shakespeare. Informaţiile istorice sunt luate însă din Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi. Sunt şi alte proiecte dramatice care n-au decât o importanţă strict documentară. Ele arată obsesiile naţionale ale lui E., cea dintâi fiind dorinţa de a construi, în versuri şi în teatru, o epopee a românilor, luând-o de departe, de la daci şi romani.
Dacă sunt lăsate deoparte poemele pregătitoare de început, poate fi întâlnit, odată cu publicarea poemelor Venere şi Madonă, Mortua est/ şi Epigonii, un poet care tratează într-o manieră proprie temele romantismului de care poezia europeană se despărţise. în 1857 apăruseră deja Florile răului de Baudelaire, iar Rimbaud cerea „să fim absolut moderni şi să îngropăm definitiv arborul binelui şi al răului". E. nu este propriu-zis „un ultim romantic" european, cum s-a zis, aşezat la coada unui mare curent poetic, este un poet care reformu-lează dintr-o perspectivă proprie miturile romantismului în pragul modernităţii şi le îmbogăţeşte cu experienţa culturală a altei lumi (răsăritene). Fără a mai vorbi de propria experienţă şi propriile fantasme, care negreşit fac din el un mare creator care vede lumea prin fereastra melancoliilor şi reveriilor sale. Epigonii, poem didactic şi polemic, cu o retorică ce pare obosită, încântă şi azi la lectură prin accentele lui vizionare. Indignarea din partea a doua atinge accente puternice şi lirismul sarcastic, cu nuanţe biblice, este copleşitor. Este, poate, la mijloc şi obişnuinţa, dar când privirea cade pe versul bine ştiut: „Iară noi? Noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite", mecanismele interioare ale imaginaţiei noastre se pun în mişcare şi spiritul critic este uluit de forţa cu care se rostogolesc în ritmuri accelerate imaginile unei teribile mânii. Nu mai contează banalitatea dialectală a cuvântului „răpejune" când există versul extraordinar „Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri". Şi încă altele care au intrat în memoria noastră şi revin acum, în timpul lecturii, proaspete şi culpa-bilizante ca versetele din Vechiul Testament. O formidabilă retorică a negaţiei însufleţeşte această antiteză, reluată în
Scrisoarea II şi Scrisoarea III şi, sub forme mai voalate, în numeroase alte poeme, acolo unde trecutul şi prezentul stau, ireductibil, faţă în faţă. Scepticismul coboară până la rădăcinile existenţei şi atrage totul într-o negaţie vehementă, demonstrativă, pierdută într-o uriaşă scârbă de lume: „Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită / Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită, / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. / Ce e poezia? înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea". Cu Venere şi Madonă şi Mortua estl, E. intră în ceea ce Maiorescu şi G. Călinescu considerau a fi — după vorba celui din urmă — „materia de temelie" a poetului, adică vocaţia uranică şi frica de disoluţie. însă ce se simte întâi în poem este tonalitatea lirică nouă. Este prima oară când ea se exprimă elocvent într-un poem integral realizat estetic. Se pot descoperi aici un stil al construcţiei lirice, o muzică inconfun-dabilă a versurilor, un număr de simboluri şi, desigur, o relaţie specifică între ele. E. începe să devină cu adevărat eminescian, în Venere şi Madonă discursul se bazează pe o antiteză abstractă: Venera („ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este"), îndumnezeită de artă (Rafael), devenită astfel arhetip al femeii sublime cu contingenţe mistice, pe scurt „Madona Dumnezeie", şi femeia stearpă, „fără suflet, fără foc", produs imperfect al realului. Mai este un subiect în acest discurs, şi anume poetul îndrăgostit, în fapt, autorul discursului amoros şi tăgăduitor. Confesiunea lui are tonalităţi variate şi o organizare aproape didactică: definirea arhetipului în culori divine, după care urmează momentul negaţiei; este celălalt termen al comparaţiei, femeia crudă şi seacă peste care, neştiutor, îndrăgostitul a aruncat „vălul alb de poezie". Ca totdeauna la E., negaţia are o mai mare forţă lirică. Portretul bacantei adună toate invectivele lumii şi prin contrast (acesta este elementul esenţial al poemului) se simte artistul, detaşarea lui de nimicurile vieţii, atitudinea hiperioniană, în faşă aici. Negaţia este dublată şi într-un anumit sens subminată de orgoliul creatorului care a făcut dintr-o femeie coruptă o sfântă, dintr-o bacantă o madonă, dintr-o palidă fiinţă cu suflet de venin o zeitate. Orgoliul merge atât de departe, încât cel ce pune în scenă contradicţia fundamentală dintre artă şi obiectul ei din sfera realului riscă o comparaţie pe care artiştii ezită, de regulă, s-o facă: „O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie". O înfumurare însă acceptabilă, o închipuire care ridică mica dramă sentimentală într-un plan superior al negaţiei. în fond, vina femeii este aceea de a nu se potrivi cu mitul făurit de timpurile îndepărtate şi reluat de marea artă. O indignare, s-ar putea spune, sublimă, o învinuire care nu descalifică obiectul şi, după ce antiteza s-a consumat şi demonstraţia a fost făcută, discursul vine cu negarea negaţiei şi propune ideea izbăvitoare şi purificatoare a iubirii. Efectul liric este remarcabil. După atâtea tensiuni acumulate, după o demonstraţie nimicitoare, acuzaţia este retrasă şi tăgăduitorul cere în genunchi iertare. Demonul capătă acum înfăţişări sublime şi îndrăgostitul face jurământ de credinţă: „Plângi, copilă? — C-o privire umedă şi rugătoare / Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea? / La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, / Şi
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 44
sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta. // Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. / Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire, / Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond." G. Călinescu este de părere că numai aceste două strofe sunt „întrucâtva vrednice de poet, deşi sufocate de vorbe inutile". Nu are dreptate. Poemul în totalitate este demn de talentul poetului şi place şi azi la lectură prin amestecul de naivitate şi indignare, de cântare plângătoare şi manifestare juvenilă a orgoliului. Versurile sunt admirabil tăiate şi micile aglomerări de epitete nu tulbură curgerea lor muzicală. în celălalt poem, Mortua est!, vocaţia uranică de care vorbeşte G. Călinescu este palidă şi convenţională (copila moartă se ridică la ceruri şi trece pe sub arcuri zidite din stele şi prin râuri de foc cu poduri de-argint). în schimb, viziunea morţii cosmice este pregnantă. Ea anunţă o linie puternică şi roditoare în lirismul eminescian. I se asociază neîncrederea în perfecţiunea creaţiei divine şi, consecinţă firească, negaţia lumii. Moartea este un act absurd şi, dacă este absurd, asta înseamnă că lumea nu are sens. Dumnezeu este absent, aşadar, din lanţul cauzali-tăţilor sau s-a retras din lume, căci semnele lui nu se văd. Poetul ajunge la o teribilă apostazie: „A fi? Nebunie şi tristă şi goală; / Urechea te minte şi ochiul te-nşală; / Ce-un secol ne zicfe, ceilalţi o deszic. / Decât un vis sarbăd, mai bine nimic." Este de observat că în această fază în care eminescianismul explodează pur şi simplu în poezie, aducând un mare număr de mituri şi fantasme până atunci necunoscute în literatura română, sunt câteva motive şi scenarii lirice care se repetă.
Este foarte greu de compartimentat o operă lirică atât de vastă, dar, dacă se acceptă că orice împărţire este imperfectă şi nu are alt rost decât acela de a facilita studiul, se poate spune că poezia lui E. se concentrează în jurul câtorva mituri care vin şi dispar pentru a reapărea, în alte poeme, sub înfăţişări şi cu conotaţii schimbate. Ele comunică între ele şi adeseori fără de veste îşi schimbă locul într-un discurs în care amănuntul este observat din unghi cosmic. Este, întâi, mitul naşterii şi al morţii universului, acela din Memento mori, Mureşanu, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I ş.a. „Maşinăria lumii" este văzută de sus, filosofic, începând cu momentul genezei şi încheind cu stingerea imaginată de un poet al apocalipsului. Al doilea mit, legat de cel dinainte, este mitul istoriei. „Maşinăria lumii" este judecată acum în perspectivă istorică şi cu criterii morale. De la Epigonii şi împărat şi proletar până la Scrisoarea III, poemele explică mersul lumii şi sunt organizate pe ideea unei incompatibilităţi fundamentale: aceea dintre plenitudinea şi înţelepciunea trecutului şi căderea prezentului. Un E. satiric, vizionar, poet al unei imense scârbe sau, dimpotrivă, înflăcărat apărător al valorilor tradiţionale, se manifestă în interiorul acestui vast spaţiu liric care adună un număr mare de teme şi fantasme. în raport cu miturile anterioare este şi al treilea, mitul dascălului (înţeleptul, magul) care ştie să citească semnele întoarse din cartea lumii şi apără legea veche. El este urmaşul zeilor din timpurile mitice şi trăieşte într-o peşteră misterioasă sau în umbra zidurilor egipţiene. Aici îşi află loc (aici şi în vecinătatea celorlalte două mituri) metafizica negaţiei
absolute din Rugăciunea unui dac, blestemul din Gemenii sau rugăciunea teribilă din Mureşanu, sub presiunea răului universal şi a corupţiei istorice. Al patrulea este mitul erotic, cu nuanţa idilizantă din micile poeme bucolice şi cu aceea filosofică din Luceafărul Expresia lui este variată, şi într-un loc sugerează voluptatea adormirii, în altul, melancolia incompatibilităţii dintre bărbat şi femeie, nostalgia neîmplinirii, chinul dulce, oximoronic. Urmează mitul oniric şi el însufleţeşte poemele şi prozele care imaginează lumile posibile, spaţiile cosmice, tărâmurile în care stăpâneşte o altă ordine şi creşte o altă floră. Aici se desfăşoară existenţele paradisiace care scapă de maşinăria lumii istorice. Un nume trebuie găsit pentru alt mit (al şaselea), acela care sugerează existenţa unui spaţiu de securitate pentru spiritul romantic bolnav de nemărginire, ostil faţă de limitele existenţei mărunte. Să i se spună, poate, mitul întoarcerii la elemente, bazat pe ideea „recosmicizării" omului. Codrul este un element recurent în acest posibil spaţiu de securitate. Peisajul nu e numai o stare de suflet, este şi locul în care spiritul romantic regăseşte ritmurile marelui univers. Următorul mit (al şaptelea) exprimă poziţia şi rostul creatorului în raport cu toate celelalte experienţe ale spaţiului: mitul creatorului, deci şi filosofia lui de existenţă. Odă (în metru antic) şi Luceafărul sunt poeme tipice pentru această categorie, deşi formele lor lirice sunt atât de diferite. Este vorba de mitul creatorului şi de condiţia geniului în existenţa comună. Este, în fine, şi un mit al poeziei, care se manifestă sub două înfăţişări: prima e directă, explicită (poezia ca temă de reflecţie în poem; poetul care pune „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol"), iar a doua — şi aceasta este esenţială — este indirectă, ca expresie a unei muzicalităţi interioare profunde, un orfism generalizat, o muzică inconfundabilă care devine semn de identitate al eminescianismului; ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile, toate vin şi se pierd într-un discurs esenţialmente muzical. Obiectele materiale trec, înainte de a ajunge în poem, printr-o invizibilă „cameră de muzică". Poezia este înainte de orice o muzică încorporată în limbaj. Universul există ca să justifice apariţia acestei „cărţi a sunetelor" care se armonizează. Poemele pot fi privite prin fereastra acestor mituri fundamentale. Adevărul este că mai toate simbolurile se amestecă în poemele ample, şi chiar în micile poeme ocazionale miturile se aglomerează. Pentru aceasta orice pretext este bun. La moartea lui Neamtu (1870) este, în chip evident, un poem ocazional. O meditaţie în marginea unui eveniment trist. Poetul îl foloseşte însă pentru a judeca „maşinăria lumii". Şi o face în termenii unui lirism vizionar, superior sarcastic, cu o negaţie abstractizată, filosofică. Ce este omul, ce valoare are existenţa lui, ce a rămas din tot ce a fost bun şi frumos? întrebări umilitor de simple, la îndemâna oricui. E. găseşte definiţii tulburătoare pentru spirit („moartea e un caos de lumină", „de lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum") şi, din reflecţia în jurul nimicului şi a neputinţei de a înţelege mecanismele lumii, scoate câteva versuri memorabile. Ele se grupează în final în jurul unei idei cu o largă circulaţie în literatura europeană — viaţa este vis, lumea este un vis al morţii eterne: „în zădar ne batem capul, triste firi
45 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
vizionare, / Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, / Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare, / Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare / Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis." Dar ceea ce este aici relativ simplu şi formulat în versuri concentrate capătă extindere şi se manifestă în vaste panorame în poemele ulterioare. Tema „maşinăriei lumii" este cercetată în mai multe feluri, de la ironia metafizică (râsul filosofic al romanticilor) la viziunea stingerii lumii. Sunt câteva scenarii pe care poetul le utilizează. Unul este acela din Epigonii, reluat în Scrisoarea II, în Scrisoarea III ş.a. Altul, mai descriptiv, hugolian, se desfăşoară în ritmurile unui mare fluviu. Este formula din Panorama deşertăciunilor, Povestea magului călător în stele, Strigoii, Gemenii şi din alte poeme ample, cu elemente epice, cu personaje-simboluri sau personaje-mi-turi, plasate în mai multe spaţii culturale şi în mai multe mitologii, de la zeii egipţieni la zeii nordici. Nu este ignorat Zamolxis şi, în Luceafărul, este adus în scenă chiar Demiurgul. Când sunt recitite acum, aceste poeme sincretice, în care se găsesc mai toate fantasmele unui romantism spiritualizat, sensibilitatea noastră vibrează mai tare în faţa momentelor de negaţie. Ea este surprinsă de forţa şi originalitatea lirică ce există în fragmentele despre moartea universului. Spre exemplu, ultima parte din Memento mori. Este o imagine fastuoasă a morţii: în doma cerurilor vuiesc tunete, stele cad şi în cădere dezagregă alte lumi, clopote mari de jale bat asurzitor, în
catapeteasma lumii soarele se îngălbeneşte, fulgerele îngheaţă în aer. Pe scurt, bătrâna lume se năruie şi ea provoacă un spectacol poetic măreţ: „C-a venit domnia morţii, sfărâmând bătrâna lume — / Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire; / într-a cerurilor domă tunetele să vuiască / Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească / Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat. // Marea valurTe să-şi mişte şi să tremure murindă, / Norii, vulturii muriumbrii, a lor aripi să-şi aprindă, / Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort; / în catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai peirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. // Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească / Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască, / Să se stingă... Stele-n ceruri tremurând să cadă jos; / RâurTe să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză /Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze / Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos. // Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe: / întunericul e haina îngropatelor risipe. / Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic. / Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie. / Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie / Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? — Nimic!" Se vede că tabloul acestei stingeri cosmice îl prefaţează pe acela, mai concentrat şi mai şlefuit poetic, din Scrisoarea I. Extincţia este sugerată prin aceleaşi elemente (planeţii îngheaţă şi, scăpaţi de frâiele luminii, cad haotic în spaţiu, catapeteasma
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 46
lumii se înnegreşte, totul se pregăteşte să reintre în eterna pace printr-o progresivă, ireversibilă ruinare. O metaforă este aici memorabilă: aceea a timpului mort care se dilată şi devine eternitate: „Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie". Revenind la imaginea sclipitoare a agoniei cosmosului şi a desfacerii maşinăriei lumii din Memento mori, ea are un evident suport filosofic. Comentatorii de până acum ai lui Eminescu i-au arătat sursele. Lumea este condusă de rău şi de ură (tabloul dramatic Andrei Mureşanu, împărat şi proletar, Preot şi filosof), lumea este un vis şi visul este proiecţia morţii implacabile şi veşnice, oamenii sunt „copiii nimicniciei", urmaşii lui Cain, arta înfrumuseţează şi sublimează nimicul, femeia e calpă, contingentul mizerabil. Dacă răul este „colţul vieţii" şi „ţinta lumii este rea", iar universul întreg este praf, vizionarul sumbru Mureşanu, „sfărâmător de lume", cere moartea gintei sale. Decât o soartă rea, mai bine o dispariţie glorioasă: „Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele, / Mai bine, stinge, Doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soarte aspră din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!" De aceste dezastre profită, în continuare, poezia. E. sileşte limba română să primească marile viziuni, miturile, conceptele esenţiale şi să le traducă într-o figuraţie lirică formidabilă chiar şi în poemele lui demonstrative, didactice (Memento mori, Gemenii, Scrisori). Rugăciunea unui dac reprezintă capodopera acestui nihilism filosofic teribil, contrazis de vitalitatea şi originalitatea lirică din interiorul expresiei lirice. Se înţelege de ce poemul place scepticului Cioran („expresia exasperantă, extremă, a neamului valah, a unui blestem fără precedent"). Este o călătorie a spiritului romantic la capătul negaţiei. Este punctul cel mai înaintat într-o metafizică a haosului şi a disperării. Setea de repaus se însoţeşte cu un extraordinar blestem întors spre rădăcinile fiinţei: „Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, / Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, / S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, / Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, / Ş-acela între oameni devină cel întâi / Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. // Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, / Pân ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, / Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, / C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, / Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, / Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o — / Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... / Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor. // Străin şi făr' de lege de voi muri — atunce / Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, / Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, / Ce-o să asmuţe câinii ca inima-mi s-o rumpă, / Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! // Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. / Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, / Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, / Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!" în chip surprinzător, versurile acestea îi par lui G. Călinescu declamatorii şi abstracte, „de o vorbărie absurdă". Le prefera pe acelea din Gemenii. O judecată atât de aspră este de neînţeles. „Vorbărie absurdă" această deznădejde împietrită în sarcasm,
acest psalm întors, cotropit de zădărniciile şi cenuşa lumii? Revenind la Gemenii, blestemul lui Sarmis este, într-adevăr, remarcabil şi îl anunţă pe Arghezi: „Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept, / Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept / Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, / Să sameni unei slabe şi străvezii năluci, / Cuvântul gurii proprii, auzi-1 tu pe dos / Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. / în orice om, un duşman să ştii că ţi se naşte, / S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte, / De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă / Şi somnul — vameş vieţii — să nu-ţi mai ieie vamă. / Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas, / încremeneşte galben la propriul tău pas, / Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi, / Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi, / Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii / Şi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!... / Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai! / De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai. / Durerile-mpreună a lumii uriaşe / Te-ating ca şi suspinul copilului din fase. / învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri, / Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri." Să auzi cuvântul numai pe dos, să ţi se îngălbenească sufletul, să-ţi sece ochii din cap, să-ţi intre frica de moarte în oase, să ai în orice om un duşman, să te usuci pe tron şi să ajungi o stafie — arată o imaginaţie lirică foarte productivă. E. introduce toate acestea într-o metafizică originală (metafizică tipic poetică, aceea care pune în discuţie fundamentele lumii). Ea se desfăşoară aici într-un scenariu epic şi atinge un mit răspândit la romantici: mitul cainian, problematica dublului, fantasma damnării individului. în acelaşi fel este tratat şi alt mit (Orfeu şi Euridice) în Strigoii, cu note de eres popular, tablouri întunecate, fugi şi reverii romantice şi, la urmă, cu filosofia preotului-mag, care este un sol al înţelepciunii vechi şi durabile. Acest strat al lirismului eminescian nu s-a învechit, chiar dacă spiritul nostru, corupt de modernităţi, primeşte cu dificultate succesiunea atâtor scene doveditoare, ampla desfăşurare de fapte lirice. în contrast, de pildă, cu lirismul grav şi adeseori oniric de dinainte este poezia erotică din Floare albastră, Făt-Frumos din tei, Lacul, Dorinţa, Atât de fragedă... ş.a., în care domină fragilitatea şi transparenţele lumii materiale. O poezie mozartiană, în ritmuri alerte, alteori o poezie îngândurată, melancolizată, în tonalităţi moi. Poate fi determinată aici o posibilă poetică a graţiosului şi poate fi determinat chiar un spaţiu de securitate caracteristic pentru lirismul lui E. Cu tot ceea ce asociază el: codrul ocrotitor, lacul, somnia şi reintrarea în ritmurile cosmosului. Purificată, eliberată de alianţele epice şi de o filosofie uneori prea demonstrativă, poezia merge acum spre esenţe, spiritualizează emoţia şi dă un sens specific noţiunii de dor (pe care a analizat-o bine, în studiul său din 1930, Tudor Vianu), de abstragere din lume şi de suferinţă romantică. La capătul acestui lirism existenţial se află melancolia şi singurătatea geniului din Odă (în metru antic). Poem extraordinar, din care pleacă, probabil, poezia românească modernă: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţăm visători la steaua / Singurătăţii, // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii / Nendurătoare. // Jalnic ard de
47 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate / Apele mării. // De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!" — un poem cu altă tonalitate şi în alt stil decât acelea cu care ne-a obişnuit E. Nichita Stănescu spunea într-o „respirare" a lui că din versul liminar al Odei (care arată şi o performanţă prozodică, o înlănţuire de trei verbe) începe „poezia metalingivistică", adică aceea care nu se mai bizuie pe morfologia sau pe sintaxa versului, ci pe altceva, nedefinit şi straniu. Este un fel de a numi simplitatea maiestuoasă a unui limbaj rece şi impunător ca marmura. Este potrivită aici o formulă care a fost folosită în cazul Valery: „un uragan înmărmurit". Este impresia pe care o lasă şi Oda eminesciană, care, se ştie, a pornit prin a celebra pe Napoleon, un erou al armelor, şi a devenit o odă a geniului singur, mistuit de propriul vis, o rugă abstractă. Stilisticienii (precedaţi de G. Ibrăileanu şi stimulaţi de Tudor Vianu) semnalează, în legătură cu structura poemului, trecerea de la stilul figurat (image) din lirica explozivă de tinereţe la un discurs în care dominante sunt ceea ce în limbaj structural se cheamă „figurile gramaticale" (figurile de structură). O schimbare se petrece, dovedeşte Ioana Em. Petrescu, şi în privinţa limbajului. în faza Odei (în metru antic), epitetele morale şi fizice sunt abandonate şi încep să devină recurente valorile negative, un prim semn de modernitate. Sigur e faptul că poemul tulbură întâi prin mândra lui suferinţă, prin expresia unei superioare întâlniri a spiritului cu „nepăsarea tristă". Asta vrea să spună abstragerea geniului, triumful spiritului care îşi învinge, prin chiar faptul de a-1 gândi şi a-1 cuprinde, tragicul existenţei. Ce splendid sună şi cât de adânc răzbat în fiinţa noastră înfricoşată de moarte aceste propoziţii de o simplitate nefirească. Mai este ceva ce scoate în prim-plan acest poem şi atinge sensibilitatea noastră: indeter-minarea obiectului liric. Cine urmăreşte evoluţia Odei în variantele date de Perpessicius observă progresiva ei detaşare de o cauzalitate precisă şi de un obiect de referinţă determinat. Forma ultimă este o ambiguitate perfectă. Care este sursa acestei dureri atât de adânci şi aşa de copleşitoare? Cititorul, obişnuit cu suferinţa erotică a poetului, bănuie că ataraxia (nepăsarea tristă) are o cauză lumească. Câteva versuri îl încurajează în acest sens. „Suferinţă tu, dureros de dulce...", „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus" şi toată strofa a treia. O iubire neîmpărtăşită, trădată sau pierdută ar putea fi punctul de plecare al acestei însingurări cosmice. Implicarea erosului este posibilă, dar, dacă urmăreşti cu mai mare atenţie accentele poemului, vezi că chietudinea, durerea rece şi mândră, dorinţa de a intra în repaosul etern, voluptatea morţii şi toate celelalte nuanţe duc gândul spre o suferinţă de ordin ontologic cu cauzalităţi misterioase. Este în discuţie poate chiar tragicul existenţei şi în mod cert nu este absentă nici varianta hiperioneană a suferinţei întâlnite în mai toate versurile din această perioadă. Nu scapă, apoi, paradoxul pe care este construită această Odă, şi anume nepotrivirea între sensul enunţului şi expresia lirică. Poemul
reclamă o mare combustie interioară („Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..."), suferinţe insuportabile, un chin, în fine, fără capăt, în timp ce limbajul care exprimă toate acestea este bine măsurat, fără ornamente, abstract şi rece ca flăcările albastre care se ridică din comorile ascunse în pământ. Sau ca şi când peste o groapă de jăratic ai arunca plăci groase de marmură. Nimic nu răzbate la suprafaţă din temperatura interioară. Acest contrast este izbitor în poem şi întăreşte impresia de confesiune purificată, spiritualizată. Prin ea E. deschide cu adevărat (avea dreptate Maiorescu) o poartă spre lirica secolului al XX-lea. Se vede limpede din toate aceste exemple ce aduce el nou, ireductibil în poezia romantică (în fapt, o sinteză a miturilor romantice) şi în ce sens împinge un lirism care vrea să cuprindă totul, de la naşterea universului (tema cosmogonică) la tema căderii morale a prezentului. El amestecă, de pildă, într-un poem erotic (Icoană şi privaz, scris în 1876), ideea divinităţii femeii cu neliniştile poeziei. Apare aici prima oară formula de lirică modernă („acel desemn prea şters din lirica modernă"), nu într-o accepţie favorabilă pentru că, în pofida modelelor din vechime, poezia modernă nu face decât să înfrumuseţeze urâtul, răul, frumoasele nimicuri. în loc de a nega femeia superficială şi trădătoare, E. neagă acum poezia. Poetul însuşi face parte, prin menirea lui, dintr-o sectă aleasă şi infe-lice: „Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte." De la această poziţie pesimistă, radical romantică (prin maniheismul cu care priveşte lumea), trece la atitudini mai apropiate de estetica modernă, aceea care încearcă să valorifice urâtul, răul din existenţă. Iată poemul Iar faţa ta e străvezie, care în sfera liricii erotice se remarcă prin profeţia lui întunecată. Fantasma cadavrului, prezentă în mica elegie, trimite, desigur, la Baudelaire, aşa cum sincretismul din
O,	mamă... şi recurenţa motivului oniric justifică, în baza acelui discurs romantic comun (intertext), o apropiere de Nerval, deşi este puţin probabil ca E. să-l fi citit. în prima parte sunt rulate determinările eminesciene cunoscute: faţa străvezie ca alba ceară, ochii tulburaţi de umbra unor misterioase dureri negre, femeia este, în fine, un idol cu „chip chinuitor de dulce" (figură retorică obişnuită la E.). Urmează versuri convenţionale pe tema „de-ai rămânea pe veci frumoasă", după care, în ultimele două strofe, poetul introduce imaginea degradării fatale. Un motiv pe care l-a tratat şi pictura în diverse rânduri. Este cunoscută acea pânză în care o splendidă femeie tânără se uită în oglindă şi îşi vede hârca. E. prefigurează într-un limbaj neobişnuit de crud (neobişnuit pentru el) această fatală evoluţie: „Dar în curând şi nici o umbră / Din frumuseţa ta n-a fi - / Trei zile numai vei fi astfel / Apoi... apoi vei putrezi. // Pământ nesimţitor şi rece, / De ce iluziile sfermi? / De ce ne-araţi că adorarăm / Un vas de lut, un sac de viermi?" Din un cu totul alt unghi este privit în Luceafărul motivul erotic. Sunt câteva mituri lirice care se întâlnesc în acest poem socotit de mulţi capodopera lui E. Oricum, este ultimul mare acord liric al poetului pândit de o boală ce-1 va răpune curând: este, întâi, mitul erotic ca atare asociat cu mitul cosmogonic (la acest conflict erotic participă însuşi Creatorul universului) şi, în legătură cu cel dinainte, este mitul geniului menţionat chiar de
VIAŢA
OPERA
1850
1858-1860
1860-1862
1862-1863
1864
1865
1866
1867
1868
1869
ianuarie 15 Se naşte la Botoşani Mihai, cel de-al şaptelea copil al Ralucăi (n. Iuraşcu) şi al lui Gheorghe Eminovici, căminar, care îşi cumpărase în 1848 o sfoară de moşie la Ipoteşti.
Urmează clasele a IIl-a şi a IV~a la National Hauptschule din Cernăuţi.
îşi continuă învăţătura la Ober Gymnasium din Cernăuţi. Promovează clasa I, iar în clasa a ll-a rămâne repetent.
Repetă clasa a H-a, dar părăseşte şcoala în vacanţa de primăvară, când pleacă la Ipoteşti.
februarie Solicită de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice o bursă pentru continuarea studiilor, dar nu o primeşte, octombrie Este primit ca practicant la Tribunalul din Botoşani, noiembrie Obţine postul de copist la Consiliul Permanent al judeţului Botoşani.
martie Demisionează din postul de copist.
toamna încearcă să-şi reia studiile la Cernăuţi.
Stă în gazdă la profesorul Aron Pumnul şi se îngrijeşte de biblioteca acestuia.
Asistă la spectacolele teatrale date de trupa Tardini-Vlădicescu.
mai Pleacă la Blaj, unde speră să-şi continue studiile, august Participă la întrunirea anuală a Astrei, ţinută la Alba lulia. toamna Pleacă la Sibiu. Din Răşinari, ajutat de preotul Bratu (bunicul lui O. Goga), trece munţii şi ajunge la Bucureşti.
Se află din nou la Cernăuţi.
vara Venit la Bucureşti, intră ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiali, participând la turneele acesteia în oraşele Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti.
martie-aprilie Se angajează ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.
mai-septembrie însoţeşte trupa Pascaly într-un turneu prin Transilvania şi Banat.
septembrie 25 Este angajat ca sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.
aprilie Devine membru al Societăţii literare „Orientur, înfiinţată şi condusă de Gr. H. Grandea. în cadrul acţiunilor acesteia, este desemnat să culeagă literatură populară din Moldova, mai Pleacă într-un nou turneu al trupei lui Mihail Pascaly, în Moldova şi Bucovina.
octombrie Se înscrie ca „auditor extraordinar" la Universitatea din Viena. Devine membru în societăţile studenţilor români de
ianuarie Debutează cu versuri în broşura omagială Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lorprofesoriu Arune Pumnul, semnând M. Eminoviciu (privatist). februarie 25 / martie 9 îi apare în revista „Familia“ din Pesta poezia De-aş avea..., însoţită de o caldă recomandare din partea lui Iosif Vulcan, directorul publicaţiei, acesta schimbând şi numele Eminoviciu în Eminescu.
mai-noiembrie Publică în „Familia" poeziile O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii şi o traducere, nuvela Lanţul de aurele Onkel Adam.
aprilie—iunie Poeziile Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade apar în revista lui Iosif Vulcan.
Continuă să colaboreze la „Familia" cu versuri: La o artistă şi Amorul unei marmure.
La îndemnul lui Mihail Pascaly, traduce tratatul Die Kunst der dramatischen Darstellung de H. Th. Rotscher.
Scrie romanul Geniu pustiu, rămas neterminat şi apărut postum.
Publică în „Familia" poeziile Junii corupţi şi Amicului F.l.
aici (Societatea Iiterar-ştiinţifică şi Societatea literar-socială „România").
1870
1871
1872
1873
1874
1875
1876
1877
august 15 Ca membru al Societăţii academice social-literare „România jună“, înfiinţată în martie la Viena, participă la sărbătorirea a patru sute de ani de la întemeierea mănăstirii Putna; în „comitetul de acţiune1* Ioan Slavici era preşedinte, iar poetul, secretar.
primăvara O întâlneşte la Viena pe Veronica Micle. decembrie Beneficiind de o bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, condus de Titu Maiorescu, se înscrie, pentru a-şi pregăti doctoratul, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin.
septembrie Renunţă la doctorat şi se întoarce în ţară, unde, la propunerea lui Titu Maiorescu, fusese numit director al Bibliotecii Centrale din laşi.
Participă la întrunirile Junimii.
iulie Este înlocuit la conducerea Bibliotecii Centrale cu Dimitrie Petrino.
Este numit revizor şcolar pentru judeţele laşi şi Vaslui, îl cunoaşte pe Ion Creangă, pe care îl va introduce la Junimea, iunie Este destituit din funcţia de revizor şcolar.
Devine redactor la „Curierul de laşi", august 13 Moare mama sa.
octombrie Chemat la Bucureşti, intră în redacţia ziarului „Timpul", fiind coleg cu Ioan Slavici şi mai târziu cu I. L. Caragiale.
Trimite revistei „Familia" articolul Repertoriul nostru teatral, iar gazetei „Federaţiunea" (Pesta), articolele Să facem un congres, în unire e tăria şi Echilibrul, apărute sub pseudonimul Varro. aprilie 15 începe colaborarea la revista „Convorbiri literare" cu poezia Venere şi Madonă.
Urmează Epigonii (august) şi Făt-Frumos din lacrimă (noiembrie).
martie 1 Apare în „Convorbiri literare" poezia Mortua est! Mai publică aici înger de pază şi Noaptea (iunie).
septembrie 1 Citeşte la Junimea poemul Egipetul şi nuvela Sărmanul Dionis.
în „Convorbiri literare" apar poeziile Egipetul (octombrie), Cugetările sărmanului Dionis (decembrie) şi nuvela Sărmanul Dionis (decembrie, continuată în ianuarie 1873).
Din epoca vieneză datează poemele Mureşanu, Memento mori, Povestea magului călător în stele, precum şi dramele Mira şi Decebal, apărute postum.
îi apar în revista Junimii poeziile înger şi demon şi Floare albastră (aprilie).
Publică în „Convorbiri literare" poemul împărat şi proletar (decembrie).
Din anii 1872-1874 datează naraţiunea Archaeus şi alte câteva proze.
Continuă colaborarea la „Convorbiri literare": Făt-Frumos din tei (februarie) şi comentarii cu privire la Pseudo-cynegeticosâe A.l. Odobescu (aprilie).
martie 14 în cadrul programului de „prelecţiuni populare" al Junimii, prezintă Influenţa austriacă asupra românilor din Principate.
Publică în „Curierul de laşi" nuvela Cezara (august) şi „naraţiunea originală" La aniversară (iulie), iar în „Convorbiri literare", poeziile Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul şi Dorinţa (septembrie), Călin (File din poveste) (noiembrie), Strigoii (decembrie) ş.a. Din perioada ieşeană datează a treia versiune a poemului Mureşanu şi alte texte, care vor apărea postum.
decembrie Apare în „Timpul" seria de articole Icoane vechi şi icoane nouă.
1878
1879
1880 1881
1882
1883	iunie	Simptomete	alienării mintale devin din ce în ce mai
alarmante, făcând necesară internarea poetului în Sanatoriul Caritas al doctorului Alexandru Suţu.
octombrie Pleacă, însoţit de Al. Chibici-Râvneanu, la Viena şi este internat în Sanatoriul Ober-Dobling.
1884	ianuarie 9 îi moare tatăl.
februarie 20 Este externat din sanatoriu.
însoţit de Al. Chibici-Râvneanu, face o călătorie în Italia, unde
vizitează Veneţia, Padova şi Florenţa.
martie 27 Soseşte la Bucureşti.
aprilie 7 Pleacă la laşi.
septembrie Este numit subbibliotecar ia Biblioteca Centrală din laşi.
Predă, ca suplinitor, ore de geografie şi statistică la Şcoala Comercială.
1885	august-septembrie Face o cură de băi de nămol la Liman, lângă Odessa.
în „Convorbiri literare" îi sunt publicate poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine... (martie), iar în „Timpul", mai multe cronici teatrale, o recenzie la primul tom al lucrării Cuvente den bătrâni de B. P. Hasdeu ş.a.
Din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, traduce primul tom al lucrării Fragmente din istoria românilor, scrisă de Eudoxiu Hurmuzachi în germană.
Apar în revista Junimii poeziile Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeaşi ulicioară... (februarie)* De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă... (septembrie), versuri din ciclul Sonete, poeziile Freamăt de codru, Revedere, Foaie veştedă (după N. Lenau) şi Despărţire (octombrie).
Publică în „Convorbiri literare" poezia O, mamă... (aprilie).
începe să polemizeze cu ziarul liberal „Românul", problema fiind situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar.
Apar în „Convorbiri literare" Scrisoarea / (februarie), Scrisoarea II (aprilie), Scrisoarea III (mai) şi Scrisoarea IV (septembrie); Scrisoarea V, ultima din ciclu, avea să apară integral postum, tot în revista junimistă (1890).
aprilie 24 Citeşte la Junimea poemul Luceafărul.
Termină de scris drama Alexandru Lăpuşneanu.
aprilie Apare în „Almanahul Societăţii academice social-literare «România jună»" poemul Luceafărul. îi încredinţează lui Iosif Vulcan şase poezii, care vor apărea în „Familia": S-a dus amorul..., Când amintirile..., Adio, Ce e amorul?, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă... (aprilie-noiembrie). Revista „Convorbiri literare" publică Doina (iunie) şi reproduce Luceafărul (august).
decembrie îi apare, la Editura Socec din Bucureşti, volumul Poezii, alcătuit şi prefaţat de T. Maiorescu. Cartea, datată 1884, cuprinde, pe lângă poeziile din reviste, 26 de inedite, între care Odă (în metru antic), Trecut-au anii, Glossă, Peste vârfuri, Mai am un singur dor, Criticilor mei.
în „Convorbiri literare" e publicată poezia Diana (februarie), iar în „Familia", Din noaptea... (februarie).
Sara pe deal, compusă în 1871-1872, apare în revista Junimii (iulie).
Se publică ediţia a doua a volumului Poezii.
1886	noiembrie	Este	internat	în	ospiciul	de	la	mănăstirea	Neamţ.
1887	primăvara Se stabileşte la Botoşani, la sora sa Henrieta.
Este internat la Spitalul „Sf. Spiridon" din laşi.
iulie Pleacă, însoţit de doctorul Gr. Focşa, pentru tratament la băile de la Hali, în Austria.
1888	La propunerea lui Iacob Negruzzi, în Cameră este votat pentru poet „un ajutor viager" (2 martie), proiect trecut şi prin votul Senatului, unde raportor este N. Gane (23 noiembrie); decretul de lege pentru acordarea sumei va fi semnat abia în aprilie 1889.
aprilie Se mută, însoţit de Veronica Micle, la Bucureşti.
1889	februarie Este internat în Spitalul Mărcuţa, de unde este mutat la sanatoriul doctorului Suţu.
iunie 15 Mihai Eminescu moare în Sanatoriul Caritas din Bucureşti.
iunie 17 Este înmormântat în cimitirul Bellu.
Poezia Dalila (prima parte din Scrisoarea V) e publicată în „Epoca ilustrată" (ianuarie), Nu mă înţelegi în „Album literar“ (martie), iar La steaua în „Convorbiri literare" (decembrie).
1887	Apar în „Convorbiri literare" poeziile De ce nu-mi vii (februarie) şi Kamadeva (iulie).
Se publică ediţia a treia a volumului Poezii.
autor într-o notă: geniul nu-şi găseşte loc în viaţa comună, nu este fericit şi nu aduce fericire. „El nu are moarte, dar nici noroc." Tentativa de a amesteca planurile şi de a schimba identitatea condiţiei sale eşuează. Geniul rămâne, după această încercare, nemuritor şi abstras, prizonier şi el al altor legi, implacabile. Este vechiul mit romantic al omului superior (geniul, creatorul, în speţă poetul) care suferă de incompleti-tudine, nu este înţeles şi trăieşte în lumea himerelor sale. Această dimensiune alegorică a fost deseori exploatată de comentatorii mai vechi. Ea este reală totuşi, nu unică în poem. Interpreţii mai noi au căutat alte simboluri şi, evident, dacă au căutat, au şi găsit. Trebuie spus că, înainte de orice, Luceafărul este o frumoasă poveste de dragoste pusă în versuri care, intrate în manualele şcolare, s-au fixat în memoria colectivă. Scenariul este relativ simplu, şi E. l-a preluat din basmul Fata în grădina de aur, cules în 1861 de germanul Richard Kunisch. Filosofia despre destinul geniului trimite la Schopenhauer. Miturile poemului sunt totuşi mai complexe, au mai multe învelişuri care la lectură întreţin misterul poemului. Cătălina, frumoasă, mândră şi visătoare, cu ascendenţă împărătească, trăieşte izolată într-un castel negru (decor romantic întâlnit des la E.) şi se îndrăgosteşte de luceafărul care străluceşte pe cer în fiecare noapte. Hyperion nu rămâne insensibil la chemările fetei şi se întrupează o dată din ape (mitul neptunic) şi a doua oară din ceruri (mitul uranic). Sunt, în limbajul mitologic al poeziei, primele două probe iniţiatice din basm. La chemarea Cătălinei (acceptarea identităţii omeneşti, supunerea la legile firii, adică des-nemurirea geniului) vine chemarea lui Hyperion: visătoarea fată mândră, cu chip divin („Cum e Fecioara între sfinţi / şi lima între stele"), să renunţe la condiţia ei omenească şi să accepte alta, cosmică, nemuritoare. Cum Cătălina nu vrea să urmeze un mire himeric, cu ochii plini de întuneric, minunat
dar mort, Hyperion decide să treacă şi cea de-a treia probă (iniţiatică), proba supremă: cere Creatorului (lui Dumnezeu) să-l dezlege de blestemul nemuririi şi să-i dea altă soartă, în stare a trăi „o oră de iubire". Călătoria luceafărului prin haosul cosmic este partea cea mai puternică, liric, din poem: o viziune cosmogonică formidabilă în care intră văi haotice, izvoare de lumină, mai multe straturi de stele şi ceruri suprapuse, goluri care se nasc de pretutindeni, mişcate, toate, de o sete care „soarbe" şi prăbuşite într-un adânc asemănător (asociere stranie) cu o oarbă uitare. Numai Heliade-Rădulescu mai încercase într-un poem despre căderea îngerilor să înfăţişeze această geografie tulbure a universului prăbuşit. E. îi dă o notă de măreţie şi singurătate, şi în dialogul final dintre Creator şi Hyperion, de incomunicabilitate între universuri: „Pomi luceafărul. Creşteau / în cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / în tot atâtea clipe. // Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele — / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele. // Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul.../ El zboară, gând purtat de dor, / Pân' piere totul, totul; // Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte. // Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-1 soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe. // — «De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă / Şi lăudat pe veci să fii / Pe-a lumii scară-ntreagă; // O, cere-mi, Doamne, orice preţ / Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte; / Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... // Din chaos Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos... / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.»" încheierea
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 52
acestei sublime parabole lirice se cunoaşte: Creatorul nu acceptă modificarea sorţii, şi în sprijinul acestei decizii vine şi Cătălina, care urmând legile firii se consolează cu şăgalnicul Cătălin, „viclean copil de casă". Morala poemului este anunţată explicit în final: destinul nu poate fi schimbat, geniul este nemuritor şi fără noroc, el nu se poate amesteca în cercul strâmt al existenţei comune. Nu lipseşte din această teribilă replică divină un accent misogin, prezent şi în alte poeme: femeia este nestatornică, ea urmează instinctele, nu reveriile astrale: „ — «Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? // Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.»" Repetarea, popularizarea acestor versuri le-a scurs ceva din misterul şi frumuseţea lor, dar oricât de sastisiţi am fi, nu putem să nu vedem că Luceafărul atinge, în schema lui simplă, marile teme lirice, şi mecanica impecabilă a versurilor muzicale produce mari emoţii. Este, în fond, un poem despre destinul existenţial al creatorului şi totodată despre partea lui cerească, nemuritoare, aducătoare de glorie, dar şi de nenoroc; în fine, Luceafărul aruncă din spaţiul unei idile sentimentale o privire metafizică asupra geometriei inflexibile a rânduielilor cosmice. Nu trebuie ignorat nici poetul de atelier. Un Eminescu care încearcă rimele şi uneori se joacă logodind vorbe imposibile. Poetul este, în momente de graţie, un caligraf ludic, şi o strofă din 1879 (Cristalografie) surprinde prin perfecţiunea, gratuitatea şi, desigur, ironia ei, anunţându-1 pe Ion Barbu: „Când aduce blonda Liză / Socoteala unei vedre, / Universul cristaliză / Hexacontetraedre!"
Proza, rămasă în cea mai mare parte în manuscris şi publicată după ce poetul devenise deja un mit naţional, a fost primită cu multe ezitări, uneori cu ostilitate, chiar şi de cei care, precum G. Ibrăileanu, aveau un cult pentru E. Motivaţiile diferă de la caz la caz. Ovid Densusianu o consideră „greoaie, chinuită [...], ceva de improvizaţie de multe ori" şi din aceste pricini ar diminua reputaţia poetului. E. Lovinescu, adept al epicii obiective, o respinge pentru patosul ei livresc şi lipsa de psihologie („Nu ştie crea pe dinăuntru un om cu o psihologie determinată şi nu-1 poate, mai ales, planta în mijlocul unei ambianţe sociale cu raporturi multiple de coexistenţă"). în fine, G. Ibrăileanu, plecând de la prejudecata că un mare poet nu poate fi şi un mare romancier, consideră publicarea Geniului
pustiu „o impietate şi o mistificare a publicului". Numai N. Iorga, dintre criticii primei generaţii postmaioresciene, este mulţumit de această proză lirică şi filosofică scrisă de acelaşi condei care a dat marile poeme: „Sentimentul adânc al naturii, pe care o însufleţeşte cu geniul său, arătând pretutindeni adevărul cuvântului că orice tablou din natură e o stare sufletească [...], o imaginaţie de o putere halucinatorie şi un sentimentalism dulce însufleţesc şi dau o figură distinctă producţiilor sale de proză." Cel care o pune în valoare şi-i află modelele estetice şi metafizice este, indiscutabil, G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu, unde şi reproduce destul de multe scrieri (între ele Avatarii faraonului Tlâ) aflate în manuscris. S-a putut constata că proiectele epice — multe dintre ele din faza de tinereţe a poetului — anticipează sau dublează temele sale lirice fundamentale şi deschid proza românească spre idei şi concepte metafizice pe care nu le încercase până atunci. E. introduce masiv speculaţia filosofică în fanteziile sale epice şi nu ezită să ficţioneze, cum s-a zis mai târziu, ideile sale despre „statul natural" sau despre „fantasmagoriile" civilizaţiei modeme. Fragmentele epice fac parte dintr-un proiect mai vast şi participă la o mitologie pe care în mod limpede E. a dorit s-o creeze în lirică, în proză, în teatru şi pe care a expus-o într-o oarecare măsură chiar şi în publicistica sa vehementă. El nu ascunde intenţia de a reprezenta literar „creaţiunea pământului după o mitologie proprie română", pornind de la „mumele" goetheene, de a crea, cu alte vorbe, o mitologie universală, în care modelele istorice şi miturile naţionale să fie integrate într-o imensă panoramă a istoriei zădărniciilor lumii. Genaia, Rugăciunea, unui dac, Mureşanu, Memento mori şi atâtea alte poeme prefigurează această mitologie care trece, bineînţeles, şi prin spaţiul geto-dacic, acolo unde se află Sarmizegetusa lui Decebal, cea „înrădăcinată-n munţii de piatră / cu murii de granit, cu turnuri gote". Epica participă într-un chip special la realizarea acestei vaste mitologii — epopei — sociogonii literare, atingând două spaţii: unul fantastic şi filosofic (Avatarii faraonului Tlâ, Umbra mea, Sărmanul Dionis, Archaeus ş.a.) şi altul istoric, aproximativ realist (Geniu pustiu, Aur, mărire şi amor ş.a.). Graniţa dintre ele nu este aşa de precisă, pentru că E. nu este spiritul care să nu amestece metafizica într-o dezbatere politică şi să nu încalce compartimentele genurilor literare. Această combinaţie de stiluri face parte de altfel din poetica romantică, bazată pe un lirism fundamental, cu radiaţii în toate genurile, şi pe ideea că faptul mărunt participă la viaţa cosmosului. Novalis exprimă limpede această convingere a omului romantic: „Noi suntem în relaţie cu toate părţile universului tot aşa cum suntem cu viitorul şi trecutul. Depinde de direcţia şi de durata atenţiei noastre pentru ca noi să stabilim astfel un raport predominant, încât el să ne pară important şi eficace." Ambiţiile lui E. merg în aceeaşi direcţie, cu observaţia că el face din speculaţia metafizică şi speculaţia ideologică un instrument de persuasiune în naraţiune. Unii comentatori socotesc că filosofia nu este suficient rafinată, digerată, asimilată în proză şi că de fapt aceste fragmente nu sunt decât nişte exerciţii juvenile. Există şi acest aspect, negreşit, dar chiar şi în exerciţiile, improvizaţiile unui mare creator pot fi depistate punctele
53 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
de rezistenţă ale spiritului său. Este cazul prozei eminesciene, inegală, fragmentară, pe alocuri brutal ideologică sau, dimpotrivă, sentimentală, melancolizantă, onirică. Aşa cum este, epica lui are totuşi o oarecare unitate prin temele şi miturile pe care le repetă şi, evident, prin stilul ei. G. Călinescu e de părere că în ea se remarcă două direcţii: una sociologică şi evocativă în stil Costache Negruzzi, şi alta romantică. în realitate sunt mai multe stiluri sau, mai bine zis, mai multe spaţii epice în aceste fragmente pe care spiritul romantic, bolnav de incomple-titudine şi de aceea decis să recosmicizeze lumea realului, le umple cu fantasmele sale. în proza lui E. se pot depista cinci sau şase direcţii cu temele şi stilurile adecvate. Este întâi o epică tipic romantică, în care sunt tratate plenitudinile şi contradicţiile omului romantic, cu laturile lui demonice (faustiene) şi titanice, în fine, o proză în care reflecţia politică şi morală stă în acelaşi rând cu descripţia istorică şi încercarea de studiu tipologic (Geniu pustiu). Ar fi direcţia confesivă (romanul cuprinde şi un jurnal al personajului), dominată de romanescul de tip romantic, flexibil, „impur" (în sensul că nu respectă regulile genului), cu un capăt deschis spre marile concepte, cu altul spre politică şi istorie. Istoria, socialul, realul constituie rampa de pe care decolează spiritul romantic cu toate complexele, neliniştile şi visele sale. Nu este de ignorat în această
Q>Ji	ip* t
j-M A	h	A'
-J, «W %■!, ■	...
jgcJuL, .ii	-’«■
&. ■uuU.	~
Om cuu ?
CUu	c^a <
Şj&d pe<&'£'’ u	O/î *	L*
U* w»	***** •••
oUu:	i*,	U-
Wţ# £. u. fr+Xt ^
ko	A*
Mt<L	CAjif-l. ... cU> cv£ 9 rfc*-
K'^J* AŞ	*	<*
eJ-Z ce	•	‘	•
J&a*. JAix.	I C*	*	«-	"
£	.....	(3 CUyn r	•
. . . . . . .
<v /... —••*—	46	fa* •
Vu'jfe uis r	^	™
proză caracterul programatic, tezist. Prin „naturile catilinare", scriitorul vrea să surprindă tipologia unei lumi şi totodată acel tragic pe care G. Călinescu îl numeşte „imposibil şi somnolent, ce pare a fi al naturii noastre, împăciuite cu eterna întoarcere a roţii cosmice". Ar fi apoi proza fantastică şi metafizică (Umbra mea, Sărmanul Dionis, Archaeus), pur speculativă şi pur demonstrativă şi ea, dar în direcţie filosofică şi cu o finalitate incertă, între reprezentarea onirică (visul romantic), ironia filosofică („râsul filosoficesc", Witz-ul) şi traducerea epică a marilor concepte (arheii). Aria geografică şi istorică a reprezentării lor este, ca în toată opera lui E., foarte întinsă. Arheii săi încep în India şi Egiptul faraonilor, ajung — bineînţeles — pe tărâm dacic, şi de aici, printr-un salt istoric spectaculos, poposesc în vremea lui Alexandru cel Bun; se deplasează apoi în timp şi spaţiu şi ajung în Walhalla sau se pierd în gheţurile polare însoţiţi mereu de vaste panorame cosmice şi de reflecţii care pun în discuţie fundamentele lumii şi morala istoriei. Nimerit ar fi, poate, să numim această epică fantezistă, conceptuali-zantă, descriptivă, folosind limbajul lui E., epica arheică, dacă n-ar urma al treilea spaţiu care preia ideea migraţiei arheilor şi poetul n-ar studia-o separat, metodic, cu o documentaţie bogată în perimetrul unui fantastic erudit, diferit de fantasticul oniric şi conceptualizat semnalat mai înainte. Este proza din Avatarii faraonului Tlâ şi Fragment, unde se ilustrează teoria metempsihozei, punând accent pe culoarea locală, pe moravuri, exotism şi pe ceea ce Thibaudet numeşte „sensul istoriei şi revelaţia trecutului, ca a treia dimensiune" în gândirea romantică. Este cazul să fie citat din nou Novalis care — vorbind de armonia dizarmoniilor, de aparenta lipsă de logică a naraţiunii, de faptul că romanticii sfărâmă unitatea clasică de timp, loc şi acţiune — observă: „O povestire e ca un vis fără raporturi logice; e un ansamblu de lucruri şi de evenimente minunate, ca o fantezie muzicală sau ca suitele armonice ale unei harfe eoliene ori ca natura însăşi." De precizat că naraţiunea Avatarii faraonului Tlă, rămânând neîncheiată, nu atinge acest grad de armonie şi perfecţiune pe care îl reclamă Novalis, dar că sugestia de vis fără determinări logice este facilitată la E. chiar de ideea migraţiei arheului în timp şi spaţiu, de reîncarnarea imprevizibilă a individului. Proză în stilul unui romantism nebulos sincretic, în cea mai mare parte livresc liric, învecinat (dar niciodată confundat) cu fantasticul arheologic (acesta este rece, metodic, demonstrativ) din Salammbo. Un model mai apropiat (şi dovedit ca atare) este Theophile Gautier cu Le Roman de la Momie şi alte scrieri în care marile iubiri romantice se desfăşoară în decoruri faraonice. Alte paradigme ale epicii eminesciene sunt fabulosul popular (Făt-Frumos din lacrimă), fiziologiile realiste în tradiţia moraliştilor din epoca '48 (Aur, mărire şi amor, La Curtea Cuconului Vasile Creangă, Visul unei nopţi de iarnă, Părintele Ermolachie Chisăliţă, Moş Iosif). Este vorba de crochiuri, portrete, scene de viaţă din istoria apropiată sau mai îndepărtată, sugerând ideea „statului ca produs natural", stat istoric, stat etnic, în esenţă ţărănesc, cu legi bune (legile pământului) şi oameni ce trăiesc în armonie cu Dumnezeu, cu natura şi cu ei înşişi. Ceea ce E. apără în articolele din „Timpul" exprimă, mai întâi sau paralel, în aceste fragmente
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 54
epice realiste, cu o tipologie previzibilă şi cu fizionomii în care lirismul este comprimat şi cruzimea realistă din pamflete se află încă în stare incipientă. In sfârşit, se profilează şi un alt spaţiu epic unde autorul concentrează reveriile lui pământene, viziunile paradisiace, pe scurt, rousseauismul lui. El se găseşte peste tot în opera lirică, în teatrul şi chiar în publicistica poetului, dar în Cezara notele se acumulează pentru a sugera ceea ce s-ar putea numi o filosofie de existenţă sau un model de existenţă. Modelul asociază două sentimente esenţiale la romantici, iubirea şi natura (peisajul) ca stare de spirit şi, în cazul lui E., ca univers imaginar şi spaţiu de securitate. în paradisul terestru din Cezara are loc ceremonia sublimă a erosului liber, natural, animalic (în sens originar, adică fără opreliştile şi ipocriziile ce domină societatea) şi tot aici individul se reintegrează ritmurilor cosmice. Pe scurt, o iubire sublimă şi o moarte apoteotică în sunetele unei orgi uriaşe (orga naturii) şi într-un spaţiu în care elementele se conjugă şi evoluează după ora universului. Izgonit din rai şi reîntrupat în alte fiinţe, cuplul originar îşi regăseşte pe pământ, departe de furia, nebunia şi stricăciunile lumii sociale, un nou paradis. Recitind azi aceste proze fantastice, intelectualizante, ardent ideologice, pline de concepte şi mai totdeauna puse sub semnul unei metafizici de tip romantic şi comparându-le cu ceea ce oferise până atunci proza românească, se constată că ele nu s-au învechit decât prin limbajul lor uneori idilizant şi, poate, prin speculaţiile nu totdeauna suficient asimilate epic. Rămâne însă solid fondul epic reflexiv în naraţiune şi rămân paginile de o sclipitoare originalitate prin care E. se revelează un mare creator oniric şi totodată un mare poet al peisajului „stelos", cum zice el, un poet al diafanului spiritualizat. Ca prozator fantastic, el nu merge în linia Poe (din care a tradus), ci introduce simbolicul şi spiritualul în vaste parabole care vor să cosmicizeze realul şi să reconstituie sensurile filosofice ale lumii. Este, apoi, limba acestor naraţiuni, într-un moment în care limba română face un efort uriaş de a prinde şi formula marile concepte filosofice şi nu poate fi trecută cu vederea — are dreptate Tudor Vianu — arta acestor însemnări, în ciuda tinereţii, ezitărilor şi imperfecţiunilor ei: „Câteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de a povesti au căzut din condeiul poetului [...], valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin lume." în fine, rămâne şi efortul lui E. de a crea o tipologie românească în lumina şi cu dimensiunile omului romantic. Toma Nour, Dionis, Cezara, Ieronim, Euthanasius, chiar personajele exotice din Avatarii faraonului Tlâ fac parte din aceeaşi familie morală şi spirituală şi participă la crearea unei mitologii originale în care intră, pe lângă notele comune romantismului (în varianta germană), şi multe elemente răsăritene, difuzate prin filiera fabulosului popular. Ambiţia lui E. este să reflecte creaţia universului şi epopeea lumii într-o oglindă românească. O mitologie evident fragmentară, imperfectă, un şir de proiecte şi o suită de fragmente epice în care metafizicul se însoţeşte nu de puţine ori cu gazetăria şi foiletonul senzaţional, ca în Cezara, de pildă.
Publicistica lui E. a fost totdeauna obiect de controversă în cultura română. Ideologii, oamenii politici, sociologii, criticii
literari au cultivat-o sau, dimpotrivă, au repudiat-o în funcţie de interesele lor. Rareori a fost examinată din unghi strict estetic (G. Călinescu este un astfel de exemplu) pentru a-i putea preţui nu atât ideile, care se regăsesc şi în scrierile contemporanilor (în primul rând la Maiorescu), cât imaginaţia ideilor, talentul polemic, coerenţa şi forţa discursului politic. Acest fapt se explică în bună măsură chiar prin radicalismul ideologic al poetului care, îmbrăţişând cauza conservatorilor, atacă cu o cruzime rar întâlnită poziţiile „roşilor" (liberalii). Ar fi însă o greşeală să se vadă în E. un simplu executant politic. Ideile despre stat, progres social, civilizaţie şi cultură au o justificare mai profundă şi, cum a dovedit G. Călinescu în capitolul Filosofia practica, angajează în cel mai înalt grad formaţia intelectuală şi temperamentul poetului. Un argument este şi faptul că temele, fantasmele, obsesiile din articolele publicate în „Timpul" pot fi regăsite sub forme şi cu conotaţii adecvate în poemele vehement ideologice şi morale (Epigonii, Scrisoarea III şi, în genere, în versurile care vorbesc de maşinăria întoarsă a lumii). Semn, într-adevăr, că E. are ceea ce se numeşte o viziune asupra lumii şi o poziţie clară în privinţa societăţii româneşti. El porneşte, desigur, de la câteva modele, cel dintâi fiind tot Schopenhauer (aşa cred, cel puţin, criticii săi). Din articole se vede însă că avea o cultură politică mai întinsă şi puterea lui de invenţie în sfera politică şi sociologică este considerabilă. îi citează pe Montesquieu, Malthus, Darwin, Marx, John Stuart Mill, este la curent cu studiile istorice şi sociologice din epocă, încearcă el însuşi analize „craniscopice" pentru a determina comportamentul social şi psihologia grupurilor rasiale, în atacurile lui împotriva „bizantinilor" (liberalii) aduce argumente istorice, geografice şi morale, dă informaţii statistice şi filosofice, într-un cuvânt publicistul are suficiente cunoştinţe teoretice şi de specialitate pentru a duce o polemică, şi când nu le are, ştie unde să le caute. Cum au demonstrat cercetătorii recenţi, multe dintre aceste idei ajung la el prin intermediul gazetelor nemţeşti pe care, de altminteri, le citează la tot pasul. Oricum, vehementul publicist este la curent cu teoriile politice ale timpului şi nu ezită să dea judecăţi limpezi despre evenimentele internaţionale. „Reacţionarul" E. (cum îi spune E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne şi cum îl socotesc, în genere, ideologii liberalismului, socialiştii, europeniştii, internaţionaliştii etc.) are păreri în toate domeniile importante ale vieţii româneşti şi îşi construieşte o teorie a statului ca „product natural" pe care o apără apoi în toate împrejurările. Cât de originale sunt acestei idei? G. Călinescu, primul care face o descriere completă a spiritului eminescian şi încearcă să-i descopere rădăcinile metafizice şi istorice, spune că E. este „un simplu împrumutător, original numai acolo unde dintr-o premisă adoptată trage unele concluzii de ordin practic". Dar tot el scrie: „Ridicată dar pe o schelă solidă de idei cu toate treptele emotivităţii, caricaturizând abstractiv şi speculând concret, gazetăria lui Eminescu e o operă poetică totodată, trainică tot atât cât şi poezia." Contradicţie? într-o oarecare măsură, pentru că este greu de acceptat că „un simplu împrumutător" de idei să poată da o operă ideologică durabilă tot atât cât e opera lui poetică. Contradicţia este, în
55 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
fapt, rezultatul a două judecăţi făcute din unghiuri diferite asupra aceluiaşi obiect: o dată, publicistica e examinată în raport cu modelele ei posibile (o judecată de existenţă) şi, a doua oară, în funcţie de valoarea ei estetică. Este limpede că ambele aspecte sunt importante, pentru că o personalitate se defineşte nu numai prin ceea ce creează, dar şi prin ideile pe care le împrumută. E. îşi formează într-un timp relativ restrâns o concepţie coerentă despre „maşina lumii", pe care o aplică ulterior în polemicile sale cu „Românul", îndeosebi cu
C.	A. Rosetti, oaia neagră a acestei proze mesianice, violente şi colorate. Prima observaţie care poate fi făcută este că proza lui politică se bizuie pe o veritabilă poetică a refuzului, dublată de altă poetică, a mitizării. O utopie în doi timpi şi două culori, într-o poetică de tip maniheic. Bun este trecutul pentru că avea domn autoritar şi legi naturale, rău este prezentul pentru că merge după legi străine; bun este ţăranul pentru că ară, seamănă şi culege, rău, făţarnic, stricător din toate punctele de vedere este liberalul care maimuţăreşte legi străine şi nesocoteşte legile ţării; bună, morală era justiţia obştei, rea, coruptă este justiţia modernă - dominată de ceata de avocaţi —, pentru că strică obiceiurile naţiei; respectabilă este aristocraţia istorică, coruptă până în măduva oaselor este falsa aristocraţie fanariotă care cumpără şi vinde totul, distrugând ţara; progresul social nu e posibil decât pe cale de evoluţie naturală şi în respectul legilor naţiei, nu prin introducerea formelor fără fond; bună, eficientă este instrucţiunea care are la bază studiul culturii antice, catastrofal este sistemul introdus de liberali pentru că se orientează după legile împrumutate de la străini; românii nu o vor scoate la capăt dacă nu-şi vor proteja instituţiile şi formele tradiţionale şi nu vor pune stavilă agresiunii „nulităţilor catilinare", strategiei stricătorilor de lege şi de datini, în fine, dacă nu vor elimina pe „roşii" care smintesc rânduielile unei rase vechi şi mândre. Latin şi ortodox, poporul român are o misie istorică şi chiar o misie divină: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe care sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricare ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut." Iată, în avanpremieră, ideea punţii spirituale româneşti între culturile Orientului şi culturile Occidentului, reluată de mulţi şi dezvoltată teoretic mai târziu de Mircea Eliade. în utopia lui socială, E. are, uneori, intuiţii extraordinare. De aceea, discursul său politic nu trebuie luat ca un simplu program de guvernământ. El trebuie văzut în complexităţile sale, care de regulă pornesc de la ideologie şi ajung la metafizică şi la ceea ce sociologii moderni numesc cultura (în sens larg) unei naţiuni. De oriunde ar porni, el ajunge la trecut (istorie) şi la statul natural. Iubirea trecutului este „semnul dumnezeiesc" prin care se deosebesc adevăraţii
reformatori de panglicarii care vor să ia ochii naţiei cu scamatoriile şi fantasmagoriile lor. în sprijin, aduce pe Iisus Nazari-neanul, pe Luther, Matei Basarab şi pe Tudor Vladimirescu, toţi iubitori de lege veche, eroi pacificatori, modele etice în vasta utopie eminesciană. Lăsând deoparte alte exemple şi alte aspecte, apare limpede că este un tradiţionalist, un „reacţionar" (în termenii ideologiei liberale), în fine, un conservator, cum îl socotea C. Dobrogeanu-Gherea şi cum îl văd, în genere, euro-peniştii, sincroniştii. Dar a judeca articolele sale din unghiul practicii sociale este o eroare de situare. E. nu era actual, din această perspectivă, nici în 1877, nu este nici în 2003. Soluţiile lui sunt impracticabile, judecăţile sale politice sunt uneori nedrepte, ceea ce nu înseamnă că proza politică este irelevantă şi de aceea trebuie repudiată, ridiculizată, aşa cum au făcut recent unii publicişti. Cineva, un tânăr politolog, o socoteşte, de pildă, „complet nulă" (într-un articol din „Dilema") şi ia în deriziune pretenţiile poetului de a construi o teorie a progresului social. în râs sau în plâns, teoria există, şi în marginea ei se desfăşoară o fantezie extraordinară. Există două aspecte care trebuie luate în seamă când se analizează proza aceasta incendiară, profetică, virulent polemică şi vehement patriotică: îndreptăţirea ei istorică, dacă e raportată la momentul în care este scrisă, şi calitatea ei literară. îndreptăţirea, desigur relativă, poate fi explicată prin circumstanţele de la 1880. E. scrie într-o epocă de tranziţie de la un sistem la altul şi într-un
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 56
moment în care tânărul stat român modern îşi caută o identitate şi îşi construieşte un mecanism de funcţionare. Ceea ce înseamnă instituţii, legi, reforme etc. Identitatea priveşte în primul rând naţia ca atare, abia scăpată de lunga dominaţie otomană. Cum se poate în aceste condiţii ca E., ieşit din mica boierime pământeană şi format la şcoala tradiţionalismului spiritual, să nu pună cu anumită fermitate în articolele sale problema naţionalităţii, vechimii, justificării istorice? Are toate motivele să apere ceea ce el consideră a fi durabil şi sănătos în lumea românească (limba şi cultura, miturile, modelele, tipul de relaţii etc.) şi face acest lucru cu pasiunea, cultura şi talentul său. Şi trebuie recunoscut onest că are dreptate să o facă. în vremuri de cumpănă, asemenea accente şi asemenea utopii sunt inevitabile. E. aduce în susţinerea lor nu numai credinţa sa sinceră, dar şi genialitatea lui nutrită de o filosofie de existenţă sprijinită pe modelele clasicităţii. De aici vine oroarea faţă de reformatorii liberali şi tot de aici iese fantasma străinului care îl obsedează pe publicistul E. Politic vorbind, cei care au dreptate sunt cei care vor să modernizeze Principatele introducând drumul de fier, sistemul bancar, justiţia modernă, încurajând comerţul, sincronizând învăţământul, construind spitale şi sistemul serviciilor publice etc. România nu putea rămâne la legile pârcălabilor şi la civilizaţia carului cu boi. Bizantinii, fanarioţii, „roşii" antipatici au ales, oricât ar protesta junimiştii, calea cea bună şi, cum a demonstrat Lovinescu, „formele" lor împrumutate din Occident au rodit aici, în inerţia răsăriteană. Visul lui E. de a opri evoluţia limbii pentru a o feri de stricăciuni sau de a crea un stat român modern pe legi naturale nu este, practic, posibil. Rămâne utopia acestei idei şi rămâne forţa epică a discursului ideologic care însoţeşte această uriaşă utopie. Mai este ceva, şi anume faptul că forma nouă aduce cu sine, fatal, şi o impostură nouă. Asupra acestei noi imposturi se năpusteşte geniul polemic eminescian. El are dreptate să vitupereze demagogia noii clase politice, incultura, irespectul faţă de tradiţiile spirituale, graba de a dărâma ceea ce este vechi, adică durabil şi esenţial, în lumea romanităţii orientale. Tot ceea ce ţine de tradiţionalismul spiritual este sfânt, intuşabil pentru E., şi el este îndreptăţit să gândească astfel pentru că este totdeauna ceva ce trebuie ocrotit în evoluţia socială şi anume modelele, arheii, aceia care asigură continuitatea şi identitatea unei naţiuni. Pe scurt: nu se pune problema să acceptăm sau să respingem teoriile lui sociale (legate de realitatea şi mentalităţile secolului său), este vorba să le înţelegem şi să le judecăm, la rândul nostru, în marginile adevărului istoric şi în structura lor, în cele din urmă, metafizică. I se reproşează şi azi poetului că nu a fost un spirit progresist. Nu a fost, dar progresul social are totdeauna nevoie de o critică a progresului pentru a-1 ţine sub stare de alertă şi pentru a-i corecta excesele. Şi apoi, când este vorba de teoriile unui mare creator, ce importanţă are progresismul sau conservatorismul său? Importanţă are doar creaţia din interiorul sistemului ideologic. Creaţia poate transforma o teorie discutabilă într-o utopie acceptabilă estetic. Este şi cazul lui E. Dar oricâte învinuiri s-ar aduce gândirii sale sociale, un rol trebuie recunoscut publicistului necruţător polemic de la „Timpul", şi
anume că utopia lui este construită pe fantasma unei Românii profunde şi eterne, iar conservatorismul său exprimă ceea ce tradiţionaliştii de mai târziu (C. Rădulescu-Motru, de pildă) au numit „tradiţionalismul spiritual românesc". E. se fixează, în fond, într-o linie a evoluţiei noastre ideologice, aceea pe care Petre Pandrea o numea, în Portrete şi controverse, „curentul creator". Creator sau organicist, reprezentat de Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Rădulescu-Motru, Brâncuşi, Arghezi. Aceştia ar purta în ei „blestemul neliniştii lăuntrice" şi au o concepţie istorică şi realistă, spre deosebire de un alt curent de gândire, pornit de la paşoptişti, continuat de junimişti, iar de aici regăsindu-se la I.L. Caragiale şi reluat de poporanişti. Petre Pandrea îi spune „curentul criticist". Acesta, de sursă franceză, vrea să pună bazele statului juridic, celălalt, pornind de la tradiţii, vrea să construiască statul istoric. Schema „localis-tului" Petre Pandrea se întâlneşte într-o oarecare măsură cu aceea a lui Nae lonescu şi a elevilor săi (mai puţin Cioran), care imaginau un stat cultural românesc bazat pe ortodoxie şi pe miturile autohtone. Ce este sigur în astfel de speculaţii este că E. susţine doctrina unui stat istoric şi că tradiţionalismul său cuprinde toate laturile societăţii, de la artă la organizarea juridică. Intr-o privinţă, el se deosebeşte, într-adevăr, de Maiorescu şi de junimişti, dar în multe alte idei se întâlneşte cu ei (cu precădere în teoria formelor fără fond care este esenţială în judecata ideologică; în atitudinea faţă de paşoptişti şi de ideologia lor reformatoare, occidentalizantă). Judecate estetic, articolele sale surprind prin nota lor pamfletară şi, în acelaşi timp, mesianică. O combinaţie rară. Pamfletarii elimină de regulă pro-fetismul, sunt zeflemişti ca I.L. Caragiale sau ca Arghezi şi construiesc o mitologie sau o utopie neagră, cu personaje care se îndepărtează de modelele reale. E. este, dimpotrivă, puţin interesat de efectele artistice, el este preocupat în cel mai înalt grad de demonstraţia ideologică şi sociologică, este fanatizat de o idee şi de aceea este intolerant şi pustiitor ca profeţii Vechiului Testament. Gândeşte lumea reală în funcţie de o schemă ideală (statul arhaic, statul natural, ţărănesc, etnic) şi nu arată nici o îngăduinţă faţă de celălalt (adversarul, străinul, „roşul" fanariot, liberalul care strică datinile şi seamănă imoralitatea, omul formelor fără fond care introduce rele legi străine şi nesocoteşte bunele legi tradiţionale). Repetate până la obsesie, aceste fantasme prefigurează şi ele o mitologie sau, mai degrabă, două mitologii distincte şi ostile: una negativă, foarte pregnantă, în care intră adversarii statului natural şi, în genere, ai naţiei române, şi cealaltă, în care îşi află locul clasele pozitive (aristocraţia istorică, clasa ţărănească, oamenii Bisericii naţionale, breslaşii şi intelectualii fixaţi în spiritul tradiţiei). Acest maniheism este evident în totalitatea articolelor şi în fiecare în parte. Oriunde îţi arunci privirea, dai peste această antiteză care opune, în o mie de forme, pe bătrânii cumpătaţi, „cu trecut", „inele în lanţul continuităţii", faţă de tinerii nesocotiţi, stricaţi de calpa cultură modernă. O ramură de nuc ce vrea să se prindă pe un trunchi de stejar. Parabola vegetală este foarte productivă, cum se poate constata. Până la 1848, crede Ev românii aveau simţ istoric. Din clipa în care au acceptat (la 1848) ideea de a imita formele occidentale, ei au pierdut acest
57 Dicţionarul general al literaturii române	Etnitiescu
Sculptură de Gheorghe Anghel
sănătos instinct de orientare în istorie. Teribilă judecată: „Generaţia trecută a ţării româneşti, binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea ţării româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă, fără cuprins, oameni noi, fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbi a strămoşilor, instituţiuni nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care cu suflarea sa nelegiuită au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire cătră neamul lor, prin testament." Apoi, tinerii fii de ciocoi trecuţi prin lupanarele Parisului, dominaţi de o „rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti", sau fanarioţii „novisimi" care, ieşiţi din zonele peninsulare pestriţe şi ajunşi în nordul Dunării, îngroaşă rândurile păturii superpuse, element de disoluţie în societatea românească: „în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu şi Ipsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.a. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României." Frazele, aici şi pretutindeni în gazetăria lui E., bat învolburate, dezlănţuite, pline de un sarcasm negru în zidurile acestor fantasme care îl obsedează. Negaţia, încă o dată radicală, se asociază cu un pesimism de sfârşit de lume, cu un sentiment de dezolare cosmică, aşa cum se întâmplă şi în poemele de meditaţie. Un pesimism însă activ, dacă i se poate spune astfel, saturat de invective colorate şi sprijinit pe o imaginaţie colosală. Ea transfigurează totul şi face din fanariotul detestat un personaj de schiţă fantastică, bătând spre absurd. Puţinele şi, la drept vorbind, inesenţialele note xenofobe se pierd într-o mitologie care vrea să întoarcă stricata maşinărie a lumii în alt timp şi în alt spaţiu. Un timp pierdut undeva într-un fabulos Ev Mediu răsăritean şi într-un spaţiu paradisiac („sănătoasa barbarie"), în care se mişcă şi se desfată o lume şi o ordine naturale, rămase în afara cruzimilor istoriei. Curios este că, în reveria lui, E. crede că ar fi posibil să existe un asemenea stat natural fără „adunarea de gheşeftari din Dealul Mitropoliei", fără „potaea de gazetari", fără „cultura frazelor", fără pătură suprapusă, fără sistem judecătoresc, fără sufragiu universal, un stat cu bărbaţi vrednici şi cu femei care să stea la locul lor, nu să se amestece în treburile sociale, cu pârcălabi drepţi, cu boieri gospodari şi, mai cu seamă, cu ţărani iuţi la minte şi buni la treabă, o lume care progresează încet, după legile ei, nu după legi străine. Ce dă savoare şi ridică aceste însemnări gazetăreşti
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 58
la nivelul artei este limbajul lor. S-ar fi putut ca, devenit gazetar şi nevoit să scrie aproape zilnic, poetul să-şi orneze discursul şi să-l înăbuşe în metafore de preţ. Nu se întâmplă acest lucru, şi aici se văd luciditatea şi capacitatea spiritului eminescian de a-şi adecva instrumentele comunicării la obiect. Limbajul prozei lui ideologice este direct, demonstrativ, „prozaic" în cel mai înalt grad, capabil să exprime conceptele de care are nevoie şi, în acelaşi timp, să reproducă savoarea faptului concret. Când nu există încă în limbă cuvântul trebuitor, E. îl inventează. Fenomenul se vede mai limpede în Dicţionarul de rime, insuficient studiat de filologi sub acest aspect. Limbajul este, oricum, exact şi percutant, cu „un humor de idei", zice G. Călinescu, nu lipsit, cu toate acestea, de o anumită gravitate şi înălţime a stilului. Unele cuvinte sau construcţii verbale s-au învechit sau au ieşit pur şi simplu din limba vie, cum ar fi „rusniceşte" sau „ţărmurene" (oraşele ţărmurene), „îndealt-mintrelea", „ele înde ele", „catilinare" (o derivaţie pe care limba literară n-a preluat-o), „diurnaşii", „tremurătorii după amenzi", „pasiuni slăbitoare", „merit şi nemerit" (iată o sursă a „necuvintelor" lui Nichita Stănescu), „sâmburul chestiunii de controversă", „galimatie", „sofismă", „buchile gheboşite de bătrâneţe", „bezbărbătate" etc. Este, apoi, în discursul lui politic un număr mare de proverbe şi, în genere, demonstraţia economică sau istorică are şi o notă pedagogică, sfătoasă. Morala lui se bizuie pe o înţelepciune ancestrală care rimează bine cu ideea despre o rasă veche şi mândră şi cu ideea statului natural diriguit de arhei. Nu trebuie exagerată importanţa practică a acestei filosofii politice, dar trebuie recunoscut cu francheţe că proza politică a lui E. este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei şi colorată de o emotivitate şi o imaginaţie pe care puţini gazetari români au putut-o egala. Poate fi citită azi ca o superioară epică de idei, în care conceptul şi invectiva împart confortabil acelaşi compartiment.
Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.
Titu Maiorescu
Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
G. Călinescu
Eminescu nu-şi iubea literatura, poziţia cea mai corectă faţă de sine a unui artist care nu-şi culege miresmele din câmpul de putregaiuri ale zădărniciei. Eminescu iubea strădania de ajungere la formă, dar odată atinsă, din câmpul visat o fracţiune, cred că era, ca şi în dragoste, decepţionat.
între ce vrea poetul şi lucrul făcut e pentru văzul lui adevărat o diferenţă, întotdeauna, care-lsmereşte. înperspectivădivină, efoarte
firesc că Eminescu a refuzat să-şi scoată versurile în volum. Tipărirea unei cărţi de poezie implică răspunderi în ordinea esenţială de care poetul şi-a dat bine seama când prietenii lui stăruiau să-i fie poezia publicată.
N-am putea şti ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui. Luceafărul trebuie socotit însă că face parte din Sfintele Scripturi, după Apocalips.
Tudor Arghezi
Un drum prin Daedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. însă la capătul ei te aşteaptă, ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină o flacără jucăuşă îţi arată şi drumul, şi tezaurul. Aibi numai încredere. Apropie-te cu smerenie, şi sufletul poetului, prezent în fiece silabă şi-n fiecare stih oricât de tainic, îţi va vorbi şi va pune capăt îndoielilor tale. Nimic din ce-a căzut pe paginile acestea sacre n-a fost zvârlit la întâmplare. Aici şi piatra e fertilă. Orice sămânţă germinează. Apleacă-te şi-i vei culege rodul.
Perpessicius
O altă constelaţie spirituală este introdusă odată cu Eminescu şi ea asociază gândul metafizic cu sentimentul naturii, exotismul cu muzica: o îmbinare de tradiţii deosebite de acelea întrunite în constelaţia apuseană şi latină, singura pe care intelectualul român din veacul trecut o cunoştea înainte de Eminescu, dar care, după el, a revelat şirului degeneraţii adăpate la izvorul adâncii şi turburătoarei inspiraţii noi, prezenţa unui univers moral deosebit. Această subită răsturnare de perspectivă a eliberat în sufletul nostru o provizie de forţe subiective, puternice şi proaspete. Ceea ce s-a numit deci, îndată după moartea poetului, „răul eminescian" e mai degrabă o criză de creştere.
Tudor Vianu
Acea cultură europeană, acea „modernitate" care îi năucea pe contemporanii lui, pe care şi-o vor însuşi ca pe o superficială şi uneori caraghioasă travestire, se altoieşte pe o sedimentare culturală autohtonă, pe care el a acumulat-o printr-o memorie prodigioasă şi o emotivitate mereu receptivă şi vibrantă încă din anii cei mai tineri. [...] Dubla tradiţie de spiritualitate şi cultură la care am făcut aluzie şi care se răsfrânge în sincretismul de amprentă răsăriteană al gândirii sale se oglindeşte şi în limbaj şi devine elementul caracteristic al formei. Noutatea mesajului eminescian coincide; aşadar, cu însăşi arhaicitatea sa.
Rosa del Conte
Dacă străbatem creaţia eminesciană în toată scara alcătuirilor ei, de la zona filosofică până la cea lingvistică, ne întâmpină o infrangibilă unitate. Poetul nu s-a văzut niciodată constrâns să recurgă la vreo operaţie de ajustări forţate şi nu s-a străduit să acomodeze întreolaltă date incongruente, ci şi-a dirijat neîntrecuta laboriozitate artistică numai către prinderea din adânc a armonioaselor sale bătăi lăuntrice, care îmbinau într-un sunet unic ideea cu tonul verbal. Această unitate ireductibilă, neinterceptată de durităţi şi obstacole între diferitele planuri ale creaţiei sale, unitate care, dimpotrivă, pluteşte unduitor peste ele toate, ne dă indiciul unei autenticităţi excepţionale chiar în aria universală a poeziei.
Edgard Papu
59 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
„Optimismul" viziunilor platoniciene din începuturile creaţiei lui Eminescu şi „pesimismul" schopenhauerian caracteristic celei de-a doua etape îşi pierd sensul din perspectiva finală a operei, care cucereşte, dincolo de pesimism sau optimism, o conştiinţă tragică a existenţei într-un univers în care zeii s-au refugiat în nefiinţă, dar condamnă lumea să existe, făurindu-şi, prin gândire, chipul şi istoria.
Ioana Em. Petrescu
SCRIERI: Poezii, pref. T. Maiorescu, Bucureşti, 1884; ed. 2, Bucureşti, 1885; ed. 3, Bucureşti, 1888; ed. 4, pref. şi notiţă biografică (Poetul Eminescu) T. Maiorescu, Bucureşti, 1889; ed. 6, notiţă biografică şi post-scriptum T. Maiorescu, Bucureşti, 1892; Proză şi versuri, îngr. V. G. Morţun, Iaşi, 1890; Culegere de articole apărute în „Timpul" în anii
1880	ŞÎ1881, pref. Gr. Păucescu, Bucureşti, 1891; Poezii (complete), pref.
A.D. Xenopol, Iaşi, [1893]; ed. 2 (Poezii complete), Iaşi, [1894]; Din scrierile lui..., I, Bucureşti, 1894; Nuvele, Iaşi, [1894]; Diverse, pref. I.L. Caragiale, Iaşi, [1895]; Opere complete, voi. I: Literatura populară, îngr. Nerva Hodoş şi Ilarie Chendi, pref. Ilarie Chendi, Bucureşti, 1902; Poezii postume, îngr. Nerva Hodoş, Bucureşti, 1902; Geniu pustiu, îngr. şi pref. Ion Scurtu, Bucureşti, 1904; Scrieri.politice şi literare, I, îngr. şi introd. Ion Scurtu, Bucureşti, 1905; Bogdan Dragoş, pref. Iuliu Dragomirescu, Bucureşti, 1906; Poezii, îngr. Ion Scurtu, Bucureşti, 1908; ed. 2, Bucureşti, 1910; Proza literară, îngr. şi introd. Ion Scurtu, Bucureşti, 1908; Icoane vechi şi icoane nouă, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909; Articole politice, Bucureşti, 1910; Lumină de lună, îngr. Ion Scurtu, Bucureşti, 1910; Opere complete, introd. A. C. Cuza, Iaşi, 1914; Poeziile lui..., I-II, îngr. N. Iorga, Bucureşti, 1922; Poezii filosofice, sociale şi satirice, introd. Lucian Blaga, Bucureşti, 1923; Poezii lirice, introd. Lucian Blaga, Bucureşti, 1923; Poezii, îngr. G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1924; Povestiri, introd. E. Lovinescu, Bucureşti, [1928]; Poezii, introd. E. Lovinescu, Bucureşti, 1929; Poezii, îngr. şi pref. G. Murnu, Bucureşti, 1929; Poezii, îngr. G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1930; Scrieri politice, îngr. D. Murăraşu, Craiova, 1931; Poezii, îngr. Constantin Botez, Bucureşti, 1933; Nuvele, îngr. şi pref. C. Gerota, Bucureşti, 1935; Scrieri literare, îngr. D. Murăraşu, Craiova, 1935; Literatura populară, îngr. D. Murăraşu, Craiova, 1936; Poeme, îngr. Ion Pillat, Bucureşti, 1937; Poezii, îngr. M. Dragomirescu, Bucureşti, 1937; Poezii, îngr. G. Călinescu, Bucureşti, 1938; Opere, I-IV, îngr. Ion Creţu, Bucureşti, 1938-1939; Opere, îngr. şi introd. Perpessicius, voi. I-III: Poezii tipărite în timpul vieţii, Bucureşti, 1939-1944, voi. IV-V: Poezii postume, Bucureşti, 1952-1958, voi. VI: Literatura populară, Bucureşti, 1963, voi VII: Proza literară, îngr. Petru Creţia, D. Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, introd. Perpessicius, Bucureşti, 1977, voi. VIII: Teatrul original şi tradus, îngr. Petru Creţia, Aurelia Creţia Dumitraşcu, Oxana Busuioceanu, D. Vatamaniuc, introd. Petru Creţia, Bucureşti, 1978, voi. IX-XIII: Publicistică, coordonator D. Vatamaniuc, introd. Al. Oprea, Bucureşti, 1980-1985, voi. XIV: Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice, îngr. Petru Creţia, Aurelia Creţia, D. Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, introd. Al. Oprea, Bucureşti, 1983, voi. XV: Fragmentarium. Addenda, îngr. Oxana Busuioceanu, Anca Costa-Foru, Petru Creţia, Aurelia Creţia, D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1993, voi. XVI: Corespondenţă. Documentar, coordonator D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1989, voi. XVII: Bibliografie. Viaţa - Opera, coordonatori Gabriel Ştrempel şi Victor Vişinescu, Bucureşti, 1999; Poezii, îngr. şi introd. Al. Colorian, Bucureşti, 1940; Poezii postume, îngr. Al. Colorian şi Al. Iacobescu, Bucureşti, 1940; Opera politică, I-II, îngr. I. Creţu, Bucureşti, 1941; Poezii, îngr. Gr. Scorpan, Iaşi, 1943; Proză literară, îngr. şi introd. AL Colorian, Bucureşti, 1943; Poezii, pref. M. Sadoveanu, Bucureşti, 1951; Poezii, îngr. Perpessicius, Bucureşti, 1958; Poezii, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cuvânt înainte Tudor Arghezi, Bucureşti, 1960; Opere alese, I-III, îngr. şi pref. Perpessicius, Bucureşti, 1964-1965; ed. 2, I-III, Bucureşti, 1973, IV-IX, îngr. Aurelia Rusu, Bucureşti, 1978-2000; Proză literară, îngr.
Eugen Simion şi Flora Şuteu, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1964; Despre cultură şi artă, îngr. D. Irimia, Iaşi, 1970; Poezii, I-III, îngr. D. Murăraşu, Bucureşti, 1970-1972; Poezii, îngr. şi pref. Constantin Ciopraga, Iaşi, 1974; Icoane vechi şi icoane nouă (Pagini de ziar), îngr. şi introd. Gh. Bulgăr şi AL Melian, Bucureşti, 1974; Articole şi traduceri, I, îngr. Aurelia Rusu, introd. Aurel Martin, Bucureşti, 1974; Lecturi kantiene. Traduceri din „Critica raţiunii pure", îngr. Constantin Noica şi Alexandru Surdu, Bucureşti, 1975; Dicţionar de rime, îngr. Marin Bucur şi Victoria Ana Tăuşan, pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1976; Scrieri pedagogice, îngr. Mihai Bordeianu şi Petru Vladcovschi, pref. Mihai Bordeianu, Iaşi, 1977; Fragmentarium, îngr. Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1981; Teatru, îngr. şi pref. Petru Creţia, Bucureşti, 1990; Poezii, îngr. şi pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1991; Opera esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, îngr. şi pref. Constantin Barbu, Craiova, 1992; Istorie şi destin, îngr. Aurelia Dumitraşcu, pref. N. Ş. Tanaşoca, Galaţi, 1993; Poezii, I-VI, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1993; Opere, I-II, îngr. D. Murăraşu, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1995; Icoane vechi şi icoane nouă, îngr. D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1996; Scrisori, îngr. D. Murăraşu, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1996; Texte esenţiale, îngr. şi pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 1997; Eminescu în corespondenţă, I-V, îngr. şi pref. D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1997-2000; Poezii, îngr. şi pref. Em. Galaicu-Păun, Chişinău, 1998; Opere, I-VII, îngr. D. Vatamaniuc, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1999-2003; Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit (Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea), îngr. Christina Zarifopol-Illias, Iaşi, 2000; Opera poetică, I-III, îngr. Petru Zugun, pref. Dan Mănucă, Iaşi, 2002; Poeme necunoscute, reconstituite de Petru Creţia, alese de Mircea Cărtărescu şi rostite de Adrian Pintea, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,170-173, III, 129-156; Titu Maiorescu, însemnări zilnice, I-III, îngr. şi introd. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1937-1943, passim; Pop, Conspect, II, 112-115;
C.	Dobrogeanu-Gherea, Opere, VI, Bucureşti, 1979, 61-123; Iorga, Pagini, 1,167-191; AL Grama, Mihai Eminescu, Blaj, 1891; N. Petraşcu, Mihail Eminescu, Bucureşti, 1892; Aron Densuşianu, Istoria limbei şi literaturei române, ed. 2, Iaşi, 1894, 301-303; Dragomirescu, Scrieri,
269-356;	Anghel Demetriescu, Opere, îngr. şi pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1937,223-277; Chendi, Pagini, 3-40,388-389; Panu, Junimea (1943), l, 87-94,144-146, 327-334, II, 250-287; Mihail Dragomirescu, Critică, II, Bucureşti, 1928, 205-217, 362-412; Lovinescu, Scrieri, I, 197-218; Sanielevici, Cercetări, 48-84; G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, Iaşi, 1909, 24-97; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909, 149-188, 200-206; Omagiu lui Eminescu, Bucureşti, 1909;
I.A.	Rădulescu-Pogoneanu, Studii, Bucureşti, 1910,1-77; G. Ibrăileanu, Curs de istoria literaturii române modeme. Epoca Eminescu, Iaşi, 1913; G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Iaşi, 1920, 178-189; G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926, 115-136; G. Ibrăileanu, Mihai Eminescu, îngr. şi pref. Mihai Drăgan, Iaşi, 1974; Constanţa Marinescu, Postumele lui Eminescu, Bucureşti, 1913; I. Grămadă, Mihai Eminescu, Heidelberg, 1914; Gala Galaction, Mihai Eminescu, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Iaşi, 1987; Elie Dăianu, Eminescu în Blaj, Sibiu, 1914; Negruzzi, Junimea, 260-287; Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj, 1973, 215-222; Carlo Tagliavini, Michele Eminescu, în Studi sulla Romania, Napoli, 1923; Lovinescu, Ist. civ. rom.,
II,	139-153; Vianu, Opere, II, 231-259, 367-471, 633-659, III, 403-412, 481-484, V, 83-90, 394-468, 481-494, VII, 277-284, IX, 719-722, X, 246-249, XI, 281-316, 416-425; Bogdan-Duică, Studii, 371-412;
D.	Caracostea, Personalitatea lui M. Eminescu, Bucureşti, 1926; Liviu Marian, B. P. Hasdeu şi M. Eminescu, Chişinău, 1927; Perpessicius, Opere, VIII, 8-10, 54-56, 220-223, 231-235, 247-253, 325-327, 374-376, IX, 220-223, 253-256, 453-459, X, 9-11, 134-136, 216-220, 310-315, XI,
270-272,	XII, 120-122, 124-126,165-174, 390-396, 521-523; AL Dima,
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 60
Tradiţionalismul lui Mihail Eminescu, Tumu Severin, 1929; Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1930; C. Papacostea, Filosofia antică în opera lui Eminescu, Bucureşti, 1930; I. M. Raşcu, Eminescu şi cultura franceză, îngr. Albert Schreiber şi D. Murăraşu, pref. D. Murăraşu, Bucureşti, 1976; G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1932, reed. în Opere, XI, Bucureşti, 1969; Constantinescu, Scrieri, 1,146-149,
II,	205-209, 452-457, 534-580, III, 183-194, 357-366, IV, 127-129, 211-224,229-232,305-319, VI, 53-56,105-119,130-134; D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932; C. Vlad, Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Bucureşti, 1932; D. Murăraşu, Eminescu şi clasicismul greco-latin, Bucureşti, [1933]; Iorga, Ist. Ut. cont. (1934), I, 124-166,230-239,280-286,291-301; Al. Dima, Motive hegeliene în scrisul eminescian, Sibiu, 1934; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I-V, Bucureşti, 1934-1936, reed. în Opere, XII-XIII, Bucureşti, 1969-1970; D. Murăraşu, Eminescu şi literatura populară, Craiova, 1935; D. Murăraşu, Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967; Octav Minar, Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, 1935; I. E. Torouţiu, Pagini de istorie şi critică literară, Bucureşti, 1936,35-38,59-70,108-120,121-133,145-266;
I.	M. Raşcu, Eminescu şi Alecsandri, Cernica, 1936; I. Sân-Georgiu, Eminescu und der deutsche Geist, Jena, 1936; C. I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu şi psihologia romantismului, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1937; Al. Marcu, De la Torquato Tasso la Eminescu, Bucureşti, 1937; D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, Bucureşti, 1938; Munteano, Panorama, 49-66; T. Păunescu-Ulmu, Problema Eminescu, Craiova, [1938]; Gh. Cardaş, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1939; Leca Morariu, Eminescu şi Veronica Micle, Cernăuţi, 1939; Iorgu Iordan, Limba lui Eminescu, Bucureşti, 1940; Vianu, Arta, 1,138-149; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 385-418, Ist. Ut. (1982), 443-477; Mihail Dragomirescu, Eminescu, poet universal, Bucureşti, 1941; Augustin Z. N. Pop, Eminescu necunoscut, Cernăuţi, 1942; Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943, 5-18; Streinu, Clasicii, 107-155; E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii lui, I, Bucureşti, 1943,115-276; Pillat, Tradiţie, 202-213; Tudor Arghezi, Eminescu, Bucureşti, 1943; D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, Bucureşti, 1943; D. Caracostea, Studii eminesciene, îngr. Ion Dumitrescu, pref. G. Munteanu, Bucureşti, 1975; Aurel Vasiliu, Bucovina în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1943; C. Loghin, Aron Pumnul - Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1943; Umberto Cianciolo, Introducere la poezia lui Eminescu, Sibiu, 1943; Gino Lupi, Mihail Eminescu, Roma, 1943; Perpessicius, Eminesciana, îngr. Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1971; Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1944,313-331; Cioculescu-Streinu- Vianu, Ist. Ut., 216-236; Gh. N. Dragomirescu, Erotica eminesciană, Bucureşti, 1944; Vianu, Scriitori români, I, 268-301; D. Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română (curs), Cluj, 1947; D. Popovici, Poezia lui Eminescu (curs), Cluj, 1947-1948; ed. pref. Ioana Em. Petrescu, Bucureşti, 1969; Ion Breazu, Curs de istoria literaturii române modeme (Eminescu şi Caragiale), Cluj, 1950,1-121; Ion Vitner, Eminescu, Bucureşti, 1955; Al. Rosetti, Limba poeziilor lui Eminescu, Bucureşti, 1956; Ioan Guţia, Sentimentul timpului în poezia lui Mihai Eminescu, Roma, 1957; Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui M. Eminescu, Bucureşti, 1962; Rosa Del Conte, Mihai Eminescu o delVAssoluto, Modena, 1963; ed. (Eminescu sau Despre absolut), tr. şi pref. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1990; Gh. Bulgăr, Eminescu despre problemele limbii române literare, Bucureşti, 1963; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1963; Alain Guillermou, La Genese interieure des poesies d'Eminescu, Paris, 1963; ed. (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), tr. Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, pref. Gh. Bulgăr, Iaşi, 1977; Ladislau Gâldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1964; Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1964; Ioan Massoff, Eminescu şi teatrul, Bucureşti, 1964; Eugen Simion, Proza lui Eminescu, Bucureşti, 1964; G. I. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1965; Studii eminesciene, Bucureşti, 1965; Eminescu-Creangă. Studii, îngr. Eugen
Todoran, Ştefan Munteanu şi Ionel Stan, Timişoara, 1965; Streinu, Pagini, III, 271-192,258-271,299-303,442-452; Ion Rotaru, Eminescu şi poezia populară, Bucureşti, 1965; Liviu Rusu, Eminescu şi Schopenhauer, Bucureşti, 1966; Cioculescu, Varietăţi, 188-192, 203-240; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 265-324; Augustin Z. N. Pop, Mărturii. Eminescu — Veronica Micle, Bucureşti, 1967; Zaciu, Masca, 19-36; Ciopraga, Portrete, 7-38,90-102; G. C. Nicolescu, Studii şi articole despre Eminescu, Bucureşti, 1968; I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1968; I. Creţu, Mihail Eminescu. Biografie documentară, Bucureşti, 1968; Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, îngr. Tudor Vianu, Bucureşti, 1968; Tomuş, 15 poeţi, 15-45; I. A. Kojevnikov, Mihail Eminescu i problema romantizma v rumânskoi literature XIX v., Moscova, 1968; ed. (Mihai Eminescu şi problema romantismului în literatura română), tr., îngr. şi pref. Ariton Vraciu, Iaşi, 1979; Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Bucureşti, 1969; Augustin Z. N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969; Drăgan, Aproximaţii, 99-168; Amintiri despre Eminescu, îngr. Ion Popescu, Iaşi, 1971; Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1971; Gâldi, Introducere, 211-242; Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1971; Rotaru, Ist. Ut., I, 311-405; Zamfir, Proza poetică, 207-246; Caietele Mihai Eminescu, I-V, îngr. Marin Bucur, Bucureşti, 1972-1980; Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1972; Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1972; Piru, Varia, 1,128-170,
II,	113-131, 214-217; Eugen Todoran, Eminescu, Bucureşti, 1972; Cioculescu, I, Itinerar, 87-108,114-124; Ciopraga, Personalitatea, 143-152; Al. Dima, Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale, Bucureşti, 1973,87-120; Ist. Ut., III, 159-242; George Munteanu, Hyperion, voi. I: Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, 1973; Piru, Analize, 81-161; Todoran, Secţiuni, 5-39; Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, 1974,540-541; Mihai Bordeianu, Versificaţia românească, Iaşi, 1974, passim; Lucian Drimba, Eminescu la „Familia", Oradea, 1974; Gafiţa, Faţa lunii, 151-275; Luiza Seche, Lexicul artistic eminescian în lumina statisticii, Bucureşti, 1974;
B.-A. Taladoire, Mihail Eminescu, Nisa, 1974; Petru Vintilă, Eminescu. Roman cronologic, Bucureşti, 1974; N. I. Barbu, Noi şi clasicii, Bucureşti, 1975, 88-125; Gh. Bulgăr, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Iaşi, 1975; Ştefan Cazimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, Bucureşti, 1975; I. Constantinescu, Moştenirea modernilor, Iaşi, 1975, 12-58, 223-224; Manolescu, Teme, n’ 95-99, V, 37-41; Constantin Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, 1975; G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Timişoara, 1975; Mihai Zamfir, Retorica poeziei romantice româneşti, STRS, 172-178; Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970), I, pref. Şerban Cioculescu, introd. Valeria Trifu şi Rodica Fochi, Bucureşti, 1976; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu. Cultură şi creaţie, Bucureşti, 1976; Pagini vechi despre Eminescu, îngr. şi pref. Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1976; Constantin-Liviu Rusu şi A. Petrescu-Vicoveanu, Vreme trece, vreme vine... Mihai Eminescu, Iaşi, 1976; Vladimir Streinu, Eminescu. Arghezi, îngr. şi pref. George Munteanu, Bucureşti, 1976; Eminescu în documente de familie, îngr. Gh. Ungureanu, pref. D. Ivănescu, Bucureşti, 1977; Vasile Gherasim, Mihai Eminescu, îngr. George Muntean, Iaşi, 1977; Mihai Eminescu în critica italiană, îngr. şi tr. Radu Boureanu şi Titus Pârvulescu, pref. Ştefan Cuciureanu, Iaşi, 1977; Gr. Scorpan, Mihai Eminescu. Studii şi articole, îngr. Virgil Andriescu, introd. G. Ivănescu, Iaşi, 1977; Amita Bhose, Eminescu şi India, Iaşi, 1978; Septimiu Bucur, Banchetul lui Lucullus, Cluj-Napoca, 1978, 20-97;
G.	Călinescu, Mihai Eminescu. Studii şi articole, îngr. şi postfaţă Maria şi Constantin Teodorovici, Iaşi, 1978; Eminescu după Eminescu, îngr. D. Păcurariu, Iaşi, 1978; Marin Mincu, „Luceafărul", Bucureşti, 1978; Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, 1978; Augusţin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1978; G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlâ, îngr. şi pref.
61 Dicţionarul general al literaturii române
Eminescu
D.	Vatamaniuc, Iaşi, 1979; Mihai Cimpoi, Narcis şi Eminescu. Eseu despre poetica şi personalitatea lui Eminescu, Chişinău, 1979; Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, 1979; Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, Bucureşti, 1979; Iosif Cheie-Pantea, Eminescu şi Leopardi. Afinităţi elective, Bucureşti, 1980; G. Bogdan-Duică, Mihai Eminescu, îngr. şi jpref. Ecaterina Vaum, Iaşi, 1981; Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice, Bucureşti, 1981,
11-159; Eugen Todoran, M. Eminescu. Epopeea română, Iaşi, 1981; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 160-190; Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Iaşi, 1982; Mihai Drăgan, Mihai Eminescu. Interpretări, I-II, Iaşi, 1982-1986; Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Bucureşti, 1982; Eminescu şi clasicismul greco-latin, îngr. Traian Diaconescu, Iaşi, 1982; George Popa, Spaţiul poetic eminescian, Iaşi, 1982; Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu, Bucureşti, 1982; Virgil Cuţitaru, Metamorfozele lui Hyperion, Iaşi, 1983; Petru Mihai Gorcea, Steaua din oglinda visului, Bucureşti, 1983; Mihai Eminescu interpretat de..., I-III, îngr. şi pref. Gh. Ciompec, Bucureşti, 1983-1990; Al. Oprea, în căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti, 1983; Augustin Z. N. Pop, întregiri documentare la biografia lui Eminesgu, Bucureşti, 1983; Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Iaşi, 1983; Petru Caraman, Pământ şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolisticei eminesciene, îngr. şi pref. Gh. Drăgan, Iaşi, 1984; Nicolae Ciobanu, Eminescu. Structurile fantasticului narativ, Iaşi, 1984; Theodor Codreanu, Eminescu -Dialectica stilului, Bucureşti, 1984; Scarlat, Ist. poeziei, II, 37-135, IV, 135-139; Dumitru Tiutiuca, Creativitate şi ideal, Iaşi, 1984; Şerban Cioculescu, Eminesciana, Bucureşti, 1985; Aurel Petrescu, Eminescu. Metamorfozele creaţiei, Bucureşti, 1985; Eminescu în critica germană, îngr. Sorin Chiţanu şi Horst Fassel, Iaşi, 1985; D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, I, Iaşi, 1985, II, Bucureşti, 1996; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, 1986; Pompiliu Constantinescu, O catedră Eminescu, îngr. Lenuţa Drăgan, pref. Mihai Drăgan, Iaşi, 1987; Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Iaşi, 1987; Gavril Istrate, Studii eminesciene, Iaşi, 1987; Elena Loghinovschi, Eminescu în limba lui Puşkin, Iaşi, 1987; Al. Melian, Eminescu - univers deschis, Bucureşti, 1987; II momento Eminescu. Aspettieproblemi nella ricezione delV opera letteraria, îngr. Luisa Valmarin şi Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1987; George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Bucureşti, 1987; I. Constantinescu, Eminescu im europăischen Kontext, Augsburg-Munchen, 1988; Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, pref. N. Steinhardt, Aarhus (Danemarca), 1988; D. Vatamaniuc, Eminescu. Manuscrisele — jurnal al formării intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific, laborator de creaţie, instrument de lucru, Bucureşti, 1988; Gheorghe Drăgan, Poetică eminesciană, voi. I: Temeiuri folclorice, Iaşi, 1989; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, 1989; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, Eminescu şi muzica, Bucureşti, 1989; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 7-35; Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, 1989,179-221; Aurel Petrescu, Eminescu. Limbajul simbolic, Bucureşti, 1989; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989; Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui Eminescu, I, Bucureşti, 1989; I. M. Ştefan, Eminescu şi universul ştiinţei, Iaşi, 1989; Ioana Bot, Eminescu şi lirica românească de azi, Cluj-Napoca, 1990; Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale, Iaşi, 1990; Comea, Aproapele, 300-346; Marina Mureşanu-Ionescu, Eminescu şi intertextul romantic, Iaşi, 1990; Mihai Eminescu e il romanticismo europeo, îngr. Marin Mincu şi Sauro Albisani, Roma, 1990; Număr special Eminescu, MS, 1991,1; Constantin Barbu, Poezie şi nihilism, Constanţa, 1991; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,106-111; Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Galaţi, 1992; Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, îngr. Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1992; Marin Tarangul, Intrarea în infinit sau Dimensiunea
Eminescu, Bucureşti, 1992; Mihai Cimpoi, Căderea în sus a Luceafărului, Galaţi, 1993; Mihai Cimpoi, Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu emines-cologii din întreaga lume, Chişinău, 1993; Al. Piru, Eminescu, azi, Bucureşti, 1993; Monica Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Bucureşti, 1993; Dumitru Tiutiuca, Mihai Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, Galaţi, 1993; D. Vatamaniuc, Eminescu şi Transilvania, Cluj-Napoca, 1993; Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Galaţi, 1994; Noemi Bomher, Mit şi mitologie eminesciană, Iaşi, 1994; Ion Buzaşi, Eminescu şi Blajul, Bucureşti, 1994; Radu Enescu, Eminescu. Universul cel himeric, Madrid, 1994; N. Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Bucureşti, 1994; Săluc Horvat, Mihai Eminescu. Dicţionar cronologic, Baia Mare, 1994; Ioana Em. Petrescu, Eminescu, poet tragic, îngr. Ioana Bot, Iaşi, 1994; Valentin Coşereanu, Eminescu-lpoteşti- Eminescu, Iaşi, 1995; N. Georgescu, Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu, Bucureşti, 1995; Marin Mincu, Mihai Eminescu, Constanţa, 1996; Ştefan Badea, Biografia poeziei eminesciene, Bucureşti, 1997; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997, 7-39; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectivă critică, Oradea, 1997; Ştefan Munteanu, Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, Târgovişte, 1997; Svetlana Paleologu-Matta, Jurnal hermeneutic, pref. George Vulturescu, Cluj-Napoca, 1997,17-19, passim; Ovidiu Vuia, Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1997; Petru Creţia, Testamentul unui emines-colog, Bucureşti, 1998; Dicţ. analitic, I, 70-72,166-168, II, 23-25,49-51, 76-78, 104-107, 206-207, 380-383, III, 10-12, 51-54, 62-64, 106-109,
196-198, 375-378, IV, 78-84, 94-98, 106-109, 487-489; Mihai Dorin, Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu, Bucureşti, 1998; Cristian Livescu, întâiul Eminescu, Piatra Neamţ, 1998; George Munteanu, Eminescu şi antinomiile posterităţii, Bucureşti, 1998; D. Vatamaniuc, Caietele lui Eminescu. Mitologie şi document, Bucureşti, 1998; Corpus Eminescu, I-X, pref. Eugen Simion, Bucureşti-Chişinău, 1998-2000; Cazul Eminescu, îngr. Cezar Paul Bădescu, Piteşti, 1999; Mihai Cimpoi, Plânsul demiurgului, Iaşi, 1999; Mihai Drăgan, Eminescu tânăr sau „a doua mea fiinţă", îngr. şi postfaţă Gh. Drăgan, Iaşi, 1999; Helmuth Frisch, Sursele germane ale creaţiei eminesciene, Bucureşti, 1999; Dan Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Iaşi, 1999; Ion Nica, Eminescu. Vis animi, Bucureşti, 1999; Mircea Popa, Mihai Eminescu. Contextul receptării, Reşiţa, 1999; N. Balotă, Eminescu, poet al iniţierii în poezie, ed. plurilingvă, Bucureşti, 2000; Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în cultura română, Bucureşti, 2000; Al. Ciorănescu, Eminescu sub fiorul timpului, pref. Nicolae Florescu, postfaţă Andrei lonescu, Bucureşti, 2000; Theodor Codreanu, Controverse eminesciene, Bucureşti, 2000; Constantin Cubleşan, Eminescu în orizontul criticii, Piteşti, 2000; Dicţ. esenţial, 294-305; Mircea Eliade, Camoes şi Eminescu -Camoes e Eminescu, ed. bilingvă, pref. Jose Augusto Seabra, Bucureşti, 2000; Eminescu. O sută de documente noi, îngr. George Muntean, Bucureşti, 2000; N. Georgescu, Eminescu şi editorii săi, I-II, Bucureşti, 2000; Gheorghe Glodeanu, Avatarurile prozei lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 2000; Leonida Maniu, Dor şi armonie eminesciană, Iaşi, 2000; Marin Mincu, Paradigma eminesciană, Constanţa, 2000; Sorescu, Lumea, 169-216; Ion Stanomir, Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, Bucureşti, 2000; Amita Bhose, Eminescu, îngr. Mihai Dascal şi Carmen Muşat-Coman, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 2001; Ion Derşidan, Monologul dramatic eminescian, Cluj-Napoca, 2001; Petru Mihai Gorcea, Eminescu, I-II, Piteşti-Braşov, 2001-2002; Al. Husar, Pro Eminescu, Iaşi, 2001; Leca Morariu, Eminescu. Note pentru o monografie, îngr. şi pref. Liviu Papuc, Iaşi, 2001; Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, îngr. Dumitru Irimia şi Virginia Isac, Iaşi, 2001; Irina Andone, „Farmec dureros". Poetica eminesciană a contrariilor, îngr. şi pref. Florin Faifer, postfaţă Dumitru Irimia, Iaşi, 2002; „Mihai Eminescu, poet naţional român". Istoria şi anatomia unui mit cultural, coordonator Ioana Bot, Cluj-Napoca, 2002; Corpusul receptării critice a operei lui Mihai Eminescu, I—III, îngr. I. Oprişan şi
Eminescu
Dicţionarul general al literaturii române 62
Teodor Vârgolici, Bucureşti, 2002; Dicţionarul limbajului poetic eminescian, I-II, coordonator Dumitru Irimia, Botoşani, 2002; Detractorii lui Eminescu, îngr. şi pref. Al. Dobrescu, Iaşi, 2002; George Gană, Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, 2002; Hina Gregori, Studii literare, Bucureşti, 2002,7-134; G. I. Tohăneanu, Scrisori din roase plicuri, Timişoara, 2002; Zamfirescu, Istorie, 1,109-188; Mihai Cimpoi, Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Chişinău, 2003; Monica Spiridon, Eminescu. Proza jurnalistică, Bucureşti, 2003.	M.	C., E. S.
EMINESCU, Roxana (15.11 .1947, Bucureşti), critic şi istoric literar, traducătoare. Este fiica Yolandei Eminescu, juristă, descendentă a lui Matei Eminescu, fratele mai mic al lui Mihai Eminescu, şi a lui Ştefan Stătescu, medic oftalmolog. După ce a absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti, E. urmează cursurile Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză, luându-şi licenţa în 1971. în acelaşi an este trimisă la specializare în limba şi civilizaţia portugheză la Universitatea din Coimbra. între 1971 şi 1975 este cercetător la Institutul de Istoria Artei, secţia teatru, iar între 1975 şi 1981, ocupă acelaşi post la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Din 1973 până în 1981 predă, în paralel, cursuri de istoria civilizaţiei portugheze la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti. în anul 1978 îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti, despre poetul portughez Fernando Pessoa. Obţine în 1981 un post de insiting professor la Universidade Nova şi la Facultatea de Litere din Lisabona. Din 1984 E. se stabileşte în Franţa. Este secretar de presă la „Deutsche Grammophon" din Paris (1986-1987) şi între 1990 şi 1993 face secretariat la revista „Esprit". Este conferenţiar de limba şi literatura portugheză la Facultatea de Literatură şi Ştiinţe Sociale „Victor Segalen" a Universităţii Bretaniei de Vest din oraşul Brest.
Debutează în revista „Studii şi cercetări de istoria artei" (1973) şi colaborează la „Viaţa românească", „Secolul 20", „România literară", „Synthesis". Debutul editorial îl reprezintă eseul Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze (1979). La Lisabona îi apare studiul Novas coordenadas no românce portu-gues (1983), iar la Paris, Catalogue des traductions du portugais en frangais (1994). Bizuindu-se pe o informaţie ştiinţifică amplă, realizată în bibliotecile din Portugalia, Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze este o sinteză originală, alte abordări similare vizând doar aspecte parţiale. într-un prim capitol, E. încearcă definirea specificităţii unei literaturi în competiţie, dar şi în intercomunicare cu hispanismul. Cultura portugheză este caracterizată mai curând prin „irumperi discontinue" decât printr-o linie directoare progresivă. La două sau trei generaţii, se naşte aici o mişcare de regenerare care vrea să ia totul de la capăt, fără rupturi ireparabile, dar cu tendinţa propensiunii spre universal. Un asemenea moment este reprezentat de Luis de Camoes, a cărui capodoperă, Lusiada, este „poem epic, cronică istorică, elegie şi fabulă mitologică, epopee maritimă şi odă geografică, în fine, discurs politic, într-o coeziune stilistică admirabilă, înscriindu-se în literatura universală ca maximă expresie renascentistă a eposului". Odată descoperită şi afirmată, „constanta spirituală" a culturii portugheze ajunge la
apogeu în stilul baroc, atât de controversat în toate ţările europene, stil cultural însă, nu istoric, care la scriitorii portughezi este continuu concurat de clasicism. Autoarea procedează, în continuare, metodic, abordând critic, rând pe rând, vechile cronici, teatrul, proza şi poezia portugheză. De remarcat mai ales ultimul capitol, Poezia, având în centru personalitatea şi opera lui Fernando Pessoa, poetul cu multiple faţete (a avut treizeci de heteronimi), unul dintre marii lirici europeni moderni. De la Canţonerele din secolele al XH-lea-al XlV-lea, umanistul Să de Miranda, cu versuri în dolce stil nuovo, liricul Renaşterii portugheze, apoi Camoes, lirica barocă, postromanticul Antero de Quental, „baudelairianul" Cesărio Verde şi simbolistul Camilo Pessanha, toată evoluţia liricii portugheze este valorizată prin prisma poeziei pessoaiste. După Pessoa, E. procedează la alcătuirea unei antologii sui-generis a poeţilor portughezi de azi. Datorită dublului destinatar, cititorul portughez şi cel român, cercetătoarea a optat pentru perspectiva locului unde sinteza a fost scrisă, referinţele la scriitorii români fiind numeroase.
SCRIERI: Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze, Bucureşti, 1979; Novas coordenadas no românce portugues, Lisabona, 1983; Catalogue des traductions du portugais en frangais, Paris — Lisabona, 1994. Traduceri: Aquilino Ribeiro, Casa mare din Romarigăes, Bucureşti, 1974; Walter Zanini, Tendinţele sculpturii moderne, Bucureşti, 1977; Fernando Pessoa, Ploaia oblică, Bucureşti, 1980; Ega de Queiros, Mandarinul, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: George Munteanu, „Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze", RL, 1979, 27; Dicţ. scriit. rom., II, 232-233; Manolescu, Enciclopedia, 295.	S. I.
ENĂŞESCU, Artur (12.1.1889, Botoşani - 4.XII.1942, Bucureşti), poet. Se numea Constantin Artur Enăcescu şi era fiul Olgăi (n. Nacu), înrudită cu N. Leon, şi al lui Alexandru Enăcescu, dirigintele oficiului poştal din Botoşani. Orfan de mamă la doi ani, E. va fi crescut în bunăstare de bunica sa, căsătorită a doua oară cu Dimitrie Scarlat Miclescu, om politic şi ministru sub Alexandru Ioan Cuza. învaţă la Liceul „A. T. Laurian" din Botoşani şi la Liceul Naţional din Iaşi. Nu terminase şcoala când, din cauza unei afecţiuni pulmonare, este trimis de familie la Nisa. în 1912 se afla la Paris, audiind, se pare, cursuri de filosofie. Debutase în „Convorbiri critice" în 1910, cu un sonet; din Paris trimite la „Flacăra" şi „Rampa" epigrame, şi revistei „Moldova" din Botoşani, un alt sonet. întors în ţară îşi ia bacalaureatul în 1914 şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Publică poezie în „Convorbiri literare" (1914-1916). în prima conflagraţie mondială se află pe front. Apare apoi cu articole şi amintiri de război în ziarul botoşănean „îndrumarea", cu versuri şi cronică literară în „Junimea Moldovei de Nord", în „Luceafărul" (1919), la care era şi redactor, în „Răsăritul" din Chişinău şi în „Cuvântul liber" din Bucureşti. Comenta debutul lui Lucian Blaga cu Poemele luminii, scria despre G.B. Shaw, evoca figura lui Al. Vlahuţă, îl portretiza polemic pe N. Iorga, era preocupat de problemele generaţiei războiului, de relaţia dintre societate şi cultură. în 1920 suferă primul atac al bolii de nervi ce-1 va chinui până la sfârşit. Este internat la Sibiu, dar fuge,
63 Dicţionarul general al literaturii române
Ene
întorcându-se la Bucureşti. Prietenii îi strâng versurile în volumul Pe gânduri (1920). Revenindu-şi în răstimpuri, publică în „Clipa", „Universul literar", „Rampa", „Propilee literare", „Familia", „Cristalul" (Găeşti), „Ideea literară". Societatea Scriitorilor Români îi acordă în 1927 Premiul „Ion Pavelescu" pentru sonetul Afrodita şi o pensie lunară. Cu mintea întunecată, alcoolic, prăbuşit, E. îşi continuă existenţa vagabondând şi improvizându-şi câte un adăpost în subsoluri mizere, până în ultima sa clipă.
Dincolo de popularitatea pe care i-au adus-o două poezii devenite romanţe (Ţiganca, Balada crucii de mesteacăn) şi de virtuozitatea formală afirmată şi cucerită prin sonet, puţini au văzut în E. un reflexiv mai interesant decât Panait Cerna, întrucât îşi întemeiază demersul pe paradox şi pe răzvrătirea titaniană a spiritului. Căci pentru E., forţa însăşi a păcatului determină înălţarea Mântuitorului (Lui Crist). Şi chiar prin chin, prin „talazul" trăirii sfârşitului omul se plasează în centrul dramei cosmice şi se simte „mai sus de zei şi cer": „Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;/ Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă/ Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă..." (Clipa din urmă). După cum, statornic cântăreţ al iubirii, el o percepe în esenţa-i obscură. Vede legătura adâncă până la dualism centre patimă şi moarte, astfel că plasticitatea,
Desen de Marcel lancu
parnasiană uneori, a portretului feminin e tulburată de fiorul tanatic: „Iar cum îi arde trupul sub zările toride/ Un trandafir de sânge la pieptu-i se deschide" (Cleopatra). Elegia clarei Antichităţi (Pe un ţărm elenic), visul lumilor polare (Sonet) duc tot la motivul obsedant al ruinării şi încremenirii vieţii. Conceptual şi deseori îndatorat lui Mihai Eminescu, E. are imagini viguroase, într-o poezie senzuală şi elevată totodată.
SCRIERI: Pe gânduri, Bucureşti, 1920; Revolta zeului, pref. Ştefania Stâncă, Bucureşti, 1946; Poezii, îngr. şi pref. Mihail Straje, introd. Radu Boureanu, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Nichifor Crainic, Poeziile domnului Artur Enâşescu, „Luptătorul" 1920, 58; Arghezi, Scrieri, XXVII, 389-391; Lovinescu, Scrieri, IV, 477; Perpessicius, Menţiuni ist., 17-28; Vianu, Opere, I, 223-226; Ciopraga, Lit. rom., 258-261; Florin Steriade, Artur Enâşescu, Bucureşti, 1972; Florentin Popescu, O istorie anecdotică a literaturii române, Bucureşti, 1995, 39-41; Al. Cema-Rădulescu, Ultima invazie, Bucureşti, 1996,116-122,293-294; Teodor Vârgolici, Nefericitul Artur Enâşescu, ALA, 1997,388; Dicţ. scriit. rom., II, 234-235; Artur Enâşescu, DCS,154.	S.C.
ENE, Gheorghe (16.X.1950, Căldărăşti, j. Buzău ), prozator, poet şi publicist. Este fiul Smarandei şi al lui Neagu Ene, ţărani. După terminarea liceului la Buzău, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, absolvind în 1973. în anii studenţiei participă la numeroase activităţi literare: membru-fondator al grupului „Noii" din cadrul cenaclului Junimea condus de Ov. S. Crohmălniceanu, redactor şi colaborator al revistei-afiş „Noii" (1970-1973), alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova. Debutează tot atunci la „Luceafărul", cu poezii de factură modernistă. Deşi figurează în antologiile Tineri poeţi (1969) şi Semnul că nu cunoaştem eclipsa (1978) şi în volumul colectiv de proză scurtă Desant '83, îşi publică prima carte, placheta de poezii Intrarea în Europa sau Târfa şi Secretarul, abia în 1992. Preocupările sale literare sunt continuate mai ales la nivel local, în cenaclurile „Viaţa Buzăului" şi „Vasile Voiculescu". Colaborează sporadic şi la „România literară", „Luceafărul", „Echinox", „Contrapunct", „Vatra", „Adevărul literar şi artistic". După 1990 devine redactor-fondator al săptămânalului „Carevasăzică" (Buzău), redactor la ziarele „Opinia" şi „Muntenia" şi la revista „Şcoala buzoiană". Este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din Pogoanele, judeţul Buzău, membru-fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, membru al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor Profesionişti din Buzău. în 1984 revista „Echinox" îi decernează Premiul pentru proză scurtă; în 1999, volumul O spovedanie a textului primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România.
Ansamblul scrierilor lui E„, cuprinzând atât grupaje de poezie (Intrarea în Europa sau Târfa şi Secretarul, Starea de dizgraţie, 1995, antologia Eu, dizgraţiatul, 1997), cât şi experimente narative, realizate fie în genul scurt al prozei (O spovedanie a textului), fie în registru romanesc (Aromânul Trandafirului, 2000), îşi datorează existenţa „exerciţiului recuperator" pe care
Ene
Dicţionarul general al literaturii române 64
„povara" („presiunea") condiţiei de „scriitor de sertar" îl impune. Victime conjuncturale, rătăcite prin edituri în aşteptarea aproape descurajantă a vremurilor propice, textele autorului sunt adesea însoţite de câte o secvenţă lămuritoare asupra aventurosului parcurs editorial. Indiferent de genul căruia îi aparţin, ele se caracterizează printr-o flexibilitate remarcabilă a jongleriilor cu vocabulele, asociind ori decupând ingenios termeni şi familii lexicale, mizând pe efectul paradoxurilor semantice, acţionând subversiv prin deconstruirea procedeelor tradiţionale de a suda un text, în aşa fel încât acesta să fie capabil de a „spune o poveste". Nu doar volumele de versuri, dar şi cele de proză stabilesc drept principală voce a discursului vocea „textului", insistând asupra unui metatextualism care sabotează sistematic şi autoritar orice încercare de a deplasa ponderea de pe latura de tehnicitate pe cea de conţinut. Acest efort stilistic, materializat într-un formalism a cărui austeritate se atenuează prin extinderea modalităţii de expresie către compartimentul ludic al limbajului, presupunând, în acest caz, suite de calambururi, echivocuri generatoare de ironii, se permanentizează şi devine mecanism general de creaţie, prin care textul „se zice" pe sine ori pune în discuţie majoritatea elementelor ce intervin în actul scrierii: autorul, „eul metonimic", contextul („Intru formal pe o uşă formală / şi o voce în formă îmi întinde de formă / o mână formată şi forte"; „Trăiesc derivând. / Derivez conştient / în conul de umbră al derizoriului meu"; „Poetul e un gunoier / el strânge constrânge cuvintele uzate / să stea împreună în coşul acesta"; „Intru în poveste pe dos. Iau loc în acest ascunziş care m-adună de pe unde am figurat ca personaj cu dosarul la zi"). Secvenţele Text în oglinda textului, O spovedanie a textului, înfăţişare, Un text de o zi, incluse în volumul din 1999, se bazează pe acelaşi discurs autoreferenţial, pe asumarea diferitelor „puncte de vedere" (al naratorului, al textului însuşi, al personajului) şi pe introducerea aluzivă a unor indici culturali, trimiţând „iniţiaţii" la referinţe teoretice (Derrida, Vattimo). O spovedanie a textului, integrând „literatura de sertar" a autorului alături de reluările textelor publicate în Desant '83, reuşeşte să îi aducă lui E. o recunoaştere (destul de târzie) a meritelor literare. Aromânul Trandafirului reprezintă un alt experiment narativ, un roman atipic (întocmit pe baza aceluiaşi principiu al „recuperării", de această dată a unor texte-pamflet apărute în periodicele buzo-iene), un „a-roman", a cărui formulă provocatoare se apropie de jocul măştilor auctoriale din notele de subsol ale Tiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. într-un spaţiu alegoric numit Zăbuza, ce printr-o Drăcovenie tocmai fusese eliberat de dictatura lui Scaraoschi, a Scaraoschinei şi a „clicii lor de draci împieliţaţi şi îmbârligaţi", se pun bazele unei „societăţi cu adevărat draco-cratice", iar a-romanul urmăreşte timp de doi ani aventurile ideologice ale lui Rozei (personajul principal) şi ale altor oameni de partid, aflaţi sub semnul Trandafirului. Instanţa auctorială se multiplică, ascunzându-se sub diverse măşti (Zvonoculegătorul, Sumbreto Eco, Sevilian Barbaresco, Emano-logul de întâmpinare, C. A. Ninosu, B. R. Voiosu, Prozei şi Aprozel), speculaţiile semantice, calambururile, anagramele devin elemente definitorii pentru fiecare specie publicistică
introdusă aici (comunicate de presă, anunţuri publicitare, scrisori anonime sosite pe adresa redacţiei, catrene ocazionale). Textul, în ansamblul său, deşi limitat prin conţinut la o perioadă istorică bine determinată, cu evenimentele şi personajele sale, este deschis ca formulă narativă unei continuări.
SCRIERI: Intrarea în Europa sau Târfa şi Secretarul, Buzău, 1992; Starea de dizgraţie, Buzău, 1995; Eu, dizgraţiatul, Buzău, 1997; O spovedanie a textului, Piteşti, 1999; Aromânul Trandafirului, Piteşti, 2000.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Proza de mâine, RL, 1983, 52; Cornel Ungureanu, „Desant'83", O,1984,3; Ion Holban, Prozatori, textieri, textologi, CRC, 1984,7; Dan Radu Stănescu, Proza scurtă la un ceas definitoriu, VR, 1984, 3; Dorina Bohanţov, Aluviuni textuale, RL, 2000,7; Cristina Ionică, Gravitate şi joc, OC, 2000,15; Ion Bogdan Lefter, Textul: acţiune şi spovedanie, OC, 2000,34; Gheorghe Crăciun, Ene şi o jumătate de veac, OC, 2000,34; Ion Bogdan Lefter, Asalt/desant reluat, OC, 2000,39; C. Rogozanu, Dar Gheorghe Ene?, RL, 2001, 18; Popa, Ist Ut., II, 909.	C.M.B.
ENE, Virgiliu (8.IV.1929, Piteşti - 18.VI.1997, Bucureşti), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Ioanei (n. Băcanu) şi al lui Ion Ene, contabili. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în anul 1953. Imediat după terminarea studiilor universitare intră în sistemul editorial, fiind, pe rând, redactor, şef de secţie la Editura Tineretului şi la Editura Albatros, iar spre sfârşitul carierei, lector la Centrala Editorială din Bucureşti. A debutat în presă cu schiţe satirice, în 1953, iar debutul editorial îl va reprezenta o ediţie din scrierile lui Cezar Bolliac (Poezii şi articole, 1955). Colaborează cu articole la „Contemporanul", „Cronica", „Gazeta literară", „laşul literar", „Limbă şi literatură", „Luceafărul", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Viaţa românească" ş.a. Munca de editor şi istoric literar va prevala în activitatea lui E., care a reuşit să publice un număr mare de volume — monografii, studii de critică şi istorie literară, ediţii, antologii. El investighează cu prioritate o anumită zonă a literaturii române, literatura militantă, ilustrată de personalităţi formate în preajma revistelor socialiste de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Constantă este preocuparea pentru opera şi personalitatea lui N.D. Cocea, aşa cum se proiectează ele în epocă. în 1966 îi apare un amplu studiu, N.D. Cocea, pe care îl va dezvolta în teza de doctorat din 1973, pentru ca în 1979 să publice o evocare a lui N.D. Cocea. Editează în anii 1969 şi 1970 două volume de Scrieri ale lui N.D. Cocea, iar în 1982 tipăreşte un substanţial volum de Scrieri alese. Studiind documentele de arhivă, E. reface biografia unui gazetar exemplar, un clasic al pamfletului românesc, dar şi profilul scriitorului care, în romanele sale, rămâne un nostalgic neoclasicist, ispitit adesea de şarja naturalistă. în cel mai bun roman al lui N.D. Cocea, Vinul de viaţă lungă, comentatorul distinge o împletire paradoxală de spirit faustic şi donchişotism. Cu aceeaşi probitate ştiinţifică, în studiul Anton Bacalbaşa (1975) cercetează viaţa şi activitatea altui militant de la începuturile mişcării socialiste în ţara noastră, analizând scrierile publicistice şi literare care au
65 Dicţionarul general al literaturii române
Enescu
rezistat timpului, îndeosebi cele din perioada colaborării lui Bacalbaşa cu I.L. Caragiale, la „Moftul român". în Alexandru Vlahuţă (1976) E. este preocupat de ideologia literară şi de funcţia culturală a operei, fără a ocoli exacta ei situare valorică. Frecventând cu precădere maeştri ai pamfletului, satirei şi umorului — de aici şi micromonografia G. Topîrceanu (1969) —, istoricul literar a avut în vedere şi studierea unei specii din această arie în Satira în literatura română (1972), analiză reluată cu dezvoltările necesare în Scriitori satirici români (1982). Aceste preocupări atestă puncte de convergenţă cu propria creaţie literară, schiţe, nuvele şi povestiri adunate târziu în volumele Armăsarul negru (1984), Romantici odinioară (1985), Un băiat vesel (1989). Bine primite de critică au fost volumele de folcloristică ale lui E. şi, mai ales, suita de portrete Folclorişti români (1977).
SCRIERI: N.D. Cocea, Bucureşti, 1966; G. Topîrceanu, Bucureşti, 1969; Satira în literatura română, Bucureşti, 1972; Anton Bacalbaşa, Bucureşti, 1975; Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1976; Folclorişti români, Timişoara, 1977; Unirea Principatelor Române oglindită în literatură, Iaşi, 1979; N.D.Cocea, Bucureşti, 1979; Scriitori satirici români, Iaşi, 1982; Armăsarul negru, Bucureşti, 1984; Romantici odinioară, Bucureşti, 1985; Un băiat vesel, Bucureşti, 1989. Ediţii: Cezar Bolliac, Poezii şi articole, Bucureşti, 1955; Emil Gârleanu, Pagini alese, Bucureşti, 1956; Cronicari munteni, Bucureşti, 1965; Anton Bacalbaşa, Scrieri alese, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1965; G. Topîrceanu, Versuri şi proză, Bucureşti, 1968; N.D. Cocea, Scrieri, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1969-1970, Scrieri alese, introd. edit., Bucureşti, 1982; Dumitru Stăncescu, Basme, Bucureşti, 1980; Alexandru Vlahuţă, Versuri şi proză, introd. edit., Bucureşti, 1981; Mihai Eminescu, Literatura populară, Galaţi, 1993; Anton Pann, Povestea vorbei, Galaţi, 1993. Antologii: Studii eminesciene, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ion Nistor).
Repere bibliografice:Teodor Vârgolici, Virgiliu Ene, „N. D. Cocea", LCF, 1967, 1; Virgil Cuţitaru, „N. D. Cocea", IL, 1967, 2; Dan Zamfirescu, „N. D. Cocea", GL, 1967,25; Laurenţiu Ulici, „Alexandru Vlahuţă", CNT, 1976,52; Tudor Nedelcea, Un studiu despre Al. Vlahuţă, R, 1977,1; Mircea Vaida, Vlahuţă - o interpretare monografică, TR, 1977, 5; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 216; Nicolae Sorin, Un strălucit reprezentant al publicisticii moderne şi al pamfletului, LCF, 1980, 48; Nicolae Sorin, „Scriitori satirici români", LCF, 1983,10; Hristu Cândroveanu, „Scriitori satirici români", RL, 1983,23.	'	S.l.
ENESCU, Radu (2.V.1922, Bucureşti), eseist şi prozator. Este fiul arhitectului I. D. Enescu, preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români, secretar de stat şi ministru al Muncii în guvernul Ion Antonescu, arestat după război de regimul comunist şi întemniţat la Aiud. A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti şi a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din acelaşi oraş, înscriindu-se în 1946 ca avocat în Baroul Ilfov. Un an mai târziu părăseşte definitiv ţara. între 1947 şi 1949 frecventează cursuri de filosofie la Paris şi participă la „grupul de epistemologie" al lui Gaston Bachelard de la Sorbona. în 1950 emigrează în America de Sud şi îşi continuă studiile la Buenos Aires, iar în 1955 se stabileşte în Peru, ca profesor la Universitatea Catolică din Lima. în 1961 se întoarce în Europa şi devine cetăţean spaniol. în 1983 face parte dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Culturale Române din Madrid, colaborează la presa literară a exilului şi semnătura îi apare cu
oarecare regularitate atât în „Revista scriitorilor români", cât şi în „Destin" sau, după 1990, în „Casa", unde din 1994 este şi director onorific. Concomitent desfăşoară o întinsă activitate publicistică în limbile spaniolă, franceză şi engleză, cu articole politice şi cu microeseuri culturale. Studiul Don Juan sau Evoluţia unui personaj (1957) constituie o interesantă investigaţie de literatură comparată, urmărind evoluţia interferenţelor de la Tirso de Molina până la Montherlant. în 1965 E. publică un eseu semnificativ intitulat Ortega y Gasset, filosofia politica. Cea mai importantă lucrare a sa rămâne însă Istoria analitică a gândirii greceşti. Cartea, care a cunoscut trei ediţii, iniţial titlul ei fiind Leagănul gândirii (1971), indică pregnant preocuparea autorului pentru valorificarea gândirii presocratice. Expunerea, extrem de limpede, porneşte de la Thales şi Şcoala ionică ajungând la sofişti şi la Socrate. Un al doilea volum al lucrării, anunţat, nu a mai apărut. Aşa cum s-a observat, autorul încearcă să descopere la presocratici elementele fundamentale ce au dus la dezvoltarea ştiinţelor moderne, demersul său înscriindu-se printre cele mai fructuoase în sfera acestei problematici. Deoarece lucrarea valorifică unul dintre cursurile universitare ţinute de E. la Universitatea din Lima, nuanţele didactice sunt evidente. într-un alt curs universitar, restructurat în Omul - fiinţă culturală (1994), ideile de bază nu depăşesc expunerea metodică a temei. Pagini relevante a scris E. despre Mircea Eliade, Vintilă Horia, Pamfil Şeicaru, Horia Stamatu, adunate în volumul Mircea Eliade sau Repere ale spaţiului cultural românesc (1995). Remarcabil este şi eseul Eminescu. Universul cel himeric (1994). E. este, de asemenea, autorul unei nuvele, Muşuroiul (1971), şi al romanului „... et j'envelopperai de tenebres la Terre en pleinjour" (1981), care nu atestă însă o certă înzestrare de prozator.
SCRIERI: Ortega y Gasset, filosofia politica, Jagstzell (Germania) — Madrid, 1965; Leagănul gândirii, Roma, 1971; ed. 3 (Istoria analitică a gândirii greceşti), Bucureşti, 1999; Divagaţii pe o temă heideggeriană, Madrid, 1971; et j'envelopperai de tenebres la Terre en pleinjour", Paris, 1981; Eminescu. Universul cel himeric, Madrid, 1994; Omul - fiinţă culturală, Jagstzell (Germania), 1994; Mircea Eliade sau Repere ale spaţiului cultural românesc, Jagstzell (Germania), 1995.
Repere bibliografice: Românii, 143; Titu Popescu, Convorbiri despre exil şi literatură, Bucureşti, 2001,113-131.	N. FI.
ENESCU, Radu (12.VII.1925, Satu Mare - 22.VII.1994, Oradea), eseist. Este fiul Ilenei (n. Steiger) şi al lui Gheorghe Enescu, director de bancă. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1948), a fost bibliotecar în acelaşi oraş (1949-1951), funcţionar (1951-1954), redactor la „Tribuna" (1957-1965) şi la „Familia" (1965-1988). A debutat în „Revista Cercului Literar" de la Sibiu (1945), colaborând apoi la „Steaua", „România literară", „Secolul 20", „Luceafărul", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a.
Indisociabil legat de Cercul Literar de la Sibiu, numele lui E. dă seamă, o dată mai mult, de împlinirea prin eşec a „eupho-rionismului". Chiar dacă mulţi dintre cerchişti au devenit nume de prim-plan în literatura contemporană (Ştefan Aug.
Enescu
Dicţionarul general al literaturii române 66
Doinaş, I. Negoiţescu, Radu Stanca, I.D. Sârbu) sau reprezintă referinţe sigure într-un domeniu sau altul (de la Eta Boeriu la Nicolae Balotă, de la Dominic Stanca şi Ioanichie Olteanu la Cornel Regman, Eugen Todoran ş.a.), nu se poate spune că această structură continuatoare a generaţiei '27 şi-a putut da adevărata măsură. Zeci de proiecte au rămas în stadiu incipient, zeci de traduceri şi sinteze de maximă importanţă au fost condamnate la eşec din capul locului, fiecare exponent a rămas cu o sincopă de destin, cu un compromis amar, cu o ruptură în carieră, cu o ratare fie pe plan existenţial, fie, mai ales, profesional. O promoţie a nenorocului, aşa cum au fost nu puţine generaţii în literatura română. E. reprezintă un caz tipic al elanului „euphorionic " retezat de mai multe ori şi ,,odihnin-du-se" în final printre numele total necunoscute marelui public şi aproape total neglijate de specialişti. Format în spirit german la şcoala de filosofie a Clujului blagian, E. încearcă mai multe experienţe umilitoare de viaţă în deceniul al şaselea al secolului trecut, debutând editorial târziu, în 1968, cu o carte despre Franz Kafka (Premiul revistei „Secolul 20"), îndatorată celor mai noi, pe atunci, „cuceriri" în domeniu, dar nu numai: cu toate că bibliografic exegeza kafkiană îi este cunoscută la zi, ambiţia demersului depăşeşte nu o dată subiectul în favoarea dimensiunii filosofice, antropologice în speţă. Kafka nu devine, desigur, un pretext, însă opera lui, ca şi biografia sim-bolic-exemplară, oferă destule piste de decolare pedanteriei analitice şi comparatismului sinuos. Calităţile şi defectele acestei eseistici de tip german (hermeneutică, fenomenologie,
stilistică, antropologie) se vor vădi şi în culegerea de studii şi recenzii Critică şi valoare (1973), unde este prezent atât fostul student care traducea în anii '50 din filosofia lui Heidegger, cât şi cronicarul de la „Tribuna" şi „Familia". După alţi ani de aşteptare, eşuare şi automarginalizare orădeană, E. publică Alo urbe condita. Eseuri despre valoarea omului şi umanismul valorilor (1985), cartea sa cea mai reprezentativă după monografia dedicată lui Kafka. Libertate de spirit, abilitate în mânuirea erudiţiei, argumente istorice şi intuiţionism unificator în texte despre Kafka şi Camus, despre Sein und Zeii, despre Elada sau Dreptul la eroare, despre Esenţa hispanităţii sau Fascinaţia stilului. Oglinzi focalizante aduc într-o simultaneitate a gândirii spaţii şi epoci îndepărtate în timp (mayaşii, budismul, lumea precreştină). Humboldt şi Huxley sunt reuniţi în jurul civilizaţiei maya, în vreme ce eseul despre Elada devine o pledoarie pentru raţionalism şi hedonism, după cum asociativitatea şi instinctul ludico-subversiv (se trăia doar în plin ceauşism) dublează frecvent rigoarea informativă şi morală. Lumea ca bibliotecă şi lumea ca festival feeric, acestea sunt cele două axe ale eseisticii lui E. Cum spune autorul, eseiştii „surprind în amănunt semnificaţia generală, sunt înclinaţi să stabilească temperatura morală a locurilor cercetate, iar prin însuşi statutul lor hibrid, recuzaţi de literaţi ca filosofi, respinşi de aceştia pentru apartenenţă literară, sunt nişte calofili ai ideii". Nu altul va fi specificul cărţii despre America (între două oceane, 1986). Călătoria în „ţara lui Tocqueville" E. a făcut-o în 1978, dar din varii motive descrierea ei avea să-şi aştepte aproape zece ani tipărirea. într-un domeniu reprezentat cu brio la români, de la Petru Comamescu la Romulus Rusan, America lui E. este mai puţin preocupată de turismul pur ori de politică, şi mai mult de natura umană, de peisajul moral. Cele şapte capitole („Virginia& D.C.", „Georgia", „Louisiana", „Arizona & Nevada", „California", „Massachussets & Connecticut", „Illinois & New York") mărturisesc prejudecăţile europeanului faţă de uriaşa ciudăţenie americană. Tonul este marcat de un soi de sfătoşenie ironică în căutare de informaţie şi educaţie, departe de „complexul Dinicu Golescu" al literaturii române, iar atitudinea intelectuală şi etică se întemeiază pe conservatismul compact al europeanului şcolit la virtuţile goetheene ale armoniei. Pentru acesta, Statele Unite înseamnă pitoresc fără tradiţie, continuă provocare inovaţională, dar „fără alt Dumnezeu decât profitul", adaptabilitate, viteză, osmoză a contrariilor, însă fără gust, într-o estetică a aleatorului şi hibridării, pentru care finalitatea destinului nu poate fi decât alienarea. „E agreabil să călătoreşti prin State — sună ultimul paragraf al cărţii —, îndrăgeşti multe şi mulţi. Dar să trăieşti acolo mi se pare imposibil. Cine încearcă o face cu preţul de neînlocuit al fericirii. Am îndrăgit America, dar la valorile ei am simţit întotdeauna că nu pot adera. Vorba lui Arghezi: logodnică de-a pururi, soţie niciodată." Nu se ştie în ce măsură acest final a fost lipit din considerente de tactică, pentru a adormi cenzura comunistă; cert este faptul că inaderenţa eseistului ardelean la spectacolul postmodern al Americii se dezvăluie la tot pasul în carte.
67 Dicţionarul general al literaturii române
Epigonii
SCRIERI: Franz Kafka, Bucureşti, 1968; Critică şi valoare, Cluj, 1973; Ab urbe condita. Eseuri despe valoarea omului şi umanismul valorilor, Timişoara, 1985; între două oceane. Note de călătorie în Statele Unite ale Americii, Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Mihăilescu, Conceptul, II, 234-239; Gheorghe Glodeanu, „Ab urbe condita", CNT, 1985, 24; Liviu Franga, „Ab urbe condita", VR, 1985, 9; Nicolae Oprea, „Ab urbe condita", VR, 1985, 9; Virgil Podoabă, „între două oceane", F, 1987, 1; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 173-175; Alex. Ştefănescu, Afirmaţii despre Radu Enescu care vor rămâne, din nefericire, definitiv fără replică, RL, 1994,30; Despărţirea de Radu Enescu, ST, 1994,9 (semnează Dumitru Mircea şi Negoiţă Irimie); Dicţ. scriit. rom., II, 235-236; Cristina Chevereşan, Radu Enescu: itinerar spiritual, 0,1999,6; Popa, Ist. Ut, II, 1097.	T.	R.
ENGEL Kâroly (25 .IX.1923, Sudrigiu, j. Bihor), comparatist şi traducător. După studii medii la Oradea şi universitare la Cluj, funcţionează ca profesor de liceu la Oradea, bibliotecar la Aiud, redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, cercetător la Institutul de Lingvistică „Sextil Puşcariu" din Cluj şi la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei Române. Colaborează la revistele „Nyelv-es Irodalomtudomănyi Kozlemenyek", „Korunk", „Utunk", „Muvelodes", „Igaz Szo", „Revista de istorie şi teorie literară", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Limbă şi literatură", „Studii de istorie literară şi folclor", „Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu". Publică frecvent şi sub pseudonimul Kollo Kâroly.
Activitatea lui E. este centrată pe istoria interferenţelor literare, culturale şi spirituale româno-maghiare, urmărind paralelismele dintre literatura română şi cea maghiară. A cercetat receptarea ideologiei secolului al XVIII-lea, interacţiunile literar-culturale din epoca Luminilor, în studii şi materiale privind versiunea românească, prin intermediar maghiar, a poemului eroi-comic Batrahomiomahia, unele aspecte din viaţa şi activitatea lui Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu. Sunt semnificative, de asemenea, cercetările privind cântecele de lume româneşti dintre secolele al XVI-lea-al XlX-lea păstrate în manuscrise maghiare, precum şi rolul lor în dezvoltarea poeziei maghiare. E. a avut o contribuţie substanţială la aflarea unor date noi privitoare la viaţa şi activitatea lui Mihail Halici. Preocupările lui se extind şi asupra secolului al XlX-lea: studiază astfel activitatea lui Zeyk Jânos, culegător de basme populare româneşti, primul traducător în maghiară al poeziilor lui Iancu Văcărescu, analizează circulaţia cărţilor franceze în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, insistă asupra artei teatrale ca verigă de legătură între popoare, semnează studii şi articole în care analizează imaginea românilor în operele prozatorilor maghiari Josika Miklos, Mikszâth Kălmân şi Benedek Elek, se ocupă de receptarea de către publicul cititor maghiar a operei lui M. Eminescu şi I.L. Caragiale, respectiv d^ ecoul românesc al lui Csokonai-Vitez Mihăly în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Evidenţiind paralelisme între cele două culturi, a scris despre Iosif Vulcan şi revista „Familia", despre idei înrudite la Coşbuc şi Madâch, depistate în notiţele şi însemnările lui Coşbuc pe un exemplar german al Tragediei omului. De numele
lui E. se leagă schiţarea contribuţiei comparatiştilor maghiari din Transilvania (până la primul război mondial) la tratatul Istoria şi teoria comparatismului în România (1972), precum şi amplul studiu introductiv la bibliografia Literatura maghiară în limba română, redactat de Rethy Andor şi Vâczy Leona (1982). Studiile şi materialele sale cele mai semnificative privind domeniul legăturilor literar-culturale româno-maghiare au fost adunate în volumele Ket irodalom mezsgyejen [Interferenţe literare româno-maghiare] (1984) şi Confluenţe literare. Studii de literatură comparată româno-maghiară (1993). E. a transpus în limba maghiară o selecţie din scrierile lui C. Negruzzi, Sânziana şi Pepelea şi Chiriţa în Iaşi de V. Alecsandri, un volum din proza lui V. Alecsandri, fragmente din notele de călătorie ale lui N. Filimon şi din Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale. în colaborare cu Cselenyi Bela şi Debreczeni Jozsef, a tradus din latină Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir.
Traduceri: Costache Negruzzi, Vâlogatott miivei [Opere alese], postfaţa trad., Bucureşti, 1957; Vasile Alecsandri, Vilâgszep Ilonka es Ârva Jancsi [Sânziana şi Pepelea], Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Sz. Nagy Geza), Chiriţa Jâszvâsâron [Chiriţa în Iaşi], în Vasile Alecsandri, Szînmuvek [Teatru], postfaţa trad., Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Sz. Nagy Geza), Seta a hegyekben. Vâlogatott prâzai îrâsok [O primblare la munţi. Scrieri în proză], introd. trad., Bucureşti-Budapesta, 1965; Dimitrie Cantemir, Moldva leîrâsa [Descrierea Moldovei], Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Cselenyi Bela şi Debreczeni Jozsef).
Repere bibliografice: Dăvid Gyula, Contribuţii ale comparatiştilor maghiari din România în perioada 1944-1970, în Ist. comp. Rom., 282; Rom. magy. ir. lex., I, 474-476; Gaăl Gyorgy, Kollo Kâroly, „Ket irodalom mezsgyejen", NYiRK, 1985,1; ValentinTaşcu, KolldKâroly, „Confluenţe literare", NYiRK, 1994,1.	'	O.K.
EPIGONII, publicaţie apărută la Iaşi, lunar, între 25 noiembrie şi 15 decembrie 1903 (două numere), cu subtitlul „Revistă de sociologie, ştiinţă şi literatură". E. îşi propune să promoveze critica literară şi socială obiectivă, ştiinţifică, în spirit junimist, dar operează în manieră poporanistă obişnuitul transfer al problematicii specificului naţional în plan estetic şi etic. Asemeni altor publicaţii poporaniste, revista include şi traduceri din literatura universală, în măsura în care ele afirmă valori culturale şi morale ce pot constitui modele pentru români. Rubricile obişnuite simt „Literatură", „Cronica literară", „Anchete literare", „Sociologie-ştiinţă", „Cronica muzicală". Este dat publicităţii un proiect de monument pentru Al. I. Cuza, Spiru Prasin prezentând şi documente oficiale inedite cu privire la detronarea domnitorului Unirii. C. Săteanu (sub pseudonimul Arald) deplânge într-un articol destinul dramatic al lui Eminescu. în numărul al doilea sunt publicate scrisori inedite ale lui Eminescu, din anii 1872-1873, destinate părinţilor săi. Mihai Codreanu include facsimilul ultimului sonet al lui Frangois Coppee, datat noiembrie 1903. în cadrul rubricii „Anchete literare", G. Panu se pronunţă împotriva poeziei noi, considerând că „versul a devenit prea artificial, prea copilăresc, iar poezia este pe cale a se îndruma astăzi sub alte vestminte decât cele ale vechii versificaţii". Tudor Arghezi îi răspunde în revista modernistă „Linia dreaptă", prin articolul Vers şi
Epigonii
Dicţionarul general al literaturii române 68
poezie, atrăgând atenţia că între poezie şi proză există o deosebire fundamentală şi că trebuie să se ţină seama de faptul că noţiunile „poezie" şi „versificaţie" simt „două realităţi separate şi independente". Alţi colaboratori: A. Steuerman, Paul Bujor, J. Lewin, Gh. Silvan, N. Leon, Radu Vornicu. C.A.
EPIGONII, periodic apărut la Iaşi, bilunar, între 25 decembrie 1911 şi aprilie 1912, sub conducerea Elenei Prasin. Fondator: Spiru Prasin. Publicaţia continuă programul revistei „Epigonii" (1903), fiind acum editată de ziarul „Evenimentul" (1893-1943). Are rubricile „De-ale teatrului", „Recenzii", „Notiţe literare", „Reviste", „Săptămâna politică şi literară". Versuri semnează B. Nemţeanu, G. Vlăduţescu-Albeşti, G. Rotică, proză scriu G. Tutoveanu, Rudolf Suţu, iar traduceri din Tolstoi şi Lenau face Iorgu G. Toma. Se republică aici câteva scrieri ale lui Spiru Prasin. Numărul al doilea conţine un medalion I. L. Caragiale la împlinirea a şaizeci de ani, revista exprimându-şi părerea de rău că „acela care a dat literaturii naţionale atâtea capodopere a luat de atâţia ani drumul exilului" şi a fost apoi uitat în propria ţară. Mai colaborează Liviu Marian, Al. Viţianu, I. N. Pârvulescu, Constantin Doboş, Dumitru Gorgos.	C.A.
EPIGRAMA, revistă apărută la Bucureşti din decembrie 1938 până în decembrie 1943. „Buletin lunar al epigramei româneşti", publicaţia e condusă de Virgiliu Slăvescu şi îşi propune să promoveze epigrama ca gen literar şi în mod special creaţia epigramistică românească, ai cărei clasici sunt consideraţi a fi
I.	L. Caragiale, Radu Rosetti, A. C. Cuza, G. Topîrceanu,
I.	Gr. Perieţeanu. Sub deviza „Epigrama, un zâmbet al inteligenţei", revista îl va invoca adeseori ca geniu tutelar pe Cincinat Pavelescu şi va publica epigrame semnate de Tudor Măinescu, Const. Râuleţ, N. Crevedia, O. Sargeţiu, însoţite de caricaturile şi desenele lui I. Anestin, Nicol ş.a. în articolul Este epigrama un gen literar? (14/1940), Şt. Ivanovici-Terenţiu va încerca să-i răspundă lui G. Călinescu, care, într-o recenzie la Antologia epigramei româneşti alcătuită de A.C. Calotescu-Neicu şi N. Crevedia, negase dreptul epigramei de a fi inclusă în literatură. Paul I. Papadopol semnează un articol intitulat O cenuşăreasă: epigrama, făcând un excurs istoric de la epigramele la greci şi la romani (Marţial), epigrama modernă (la francezi) la cele dintâi epigrame româneşti (Iacob Negruzzi) şi la perioada contemporană. Sunt evocaţi epigramiştii de la „Moftul român", printre care Dimitrie Teleor, Toma Florescu, şi se publică texte inedite (o epigramă din 1778, aflată în manuscrisele Bibliotecii Academiei Române, epigrame de Antioh Cantemir, Costache Bălăcescu ş.a.). Nu sunt uitaţi nici autorii străini care au cultivat genul, comentarii evocatoare fiind dedicate poetului latin Marţial, lui Piron (la 250 de ani de la naştere), lui Voltaire sau lui Clement Marot ca autor de madri-galuri. O rubrică permanentă la care participă mai toţi epigramiştii de seamă se intitulează Războiul epigramei. De menţionat că începuturile literare ale lui Eugen Barbu, care semnează aici
cu pseudonimele Eugen Rabe şi Eugen Baraba, sunt legate de E., ca şi de „Gluma", „Veselia" şi „Păcală".	M. Ş.
EPOCA, cotidian al Partidului Conservator, care a apărut la Bucureşti şi la Iaşi din 1885 până în 1938, în mai multe serii: la Bucureşti, de la 16 noiembrie 1885 la 14 iunie 1889 şi de la 2 noiembrie 1895 la 22 noiembrie 1916, la Iaşi, de la 18 septembrie la 1 decembrie 1918, şi din nou la Bucureşti, de la 2 decembrie 1918 la 19 august 1923 şi de la 5 februarie 1926 la 15 iulie 1938. Din comitetul de redacţie anunţat în 1885 şi condus de Gr. G. Păucescu, în calitate de director politic, făceau parte, între alţii, N. Filipescu, Al. Vlahuţă şi B. Delavrancea, care era prim-redactor. La începutul anului 1886 N. Filipescu devine proprietar şi director. în urma unor divergenţe de ordin politic, Delavrancea şi Vlahuţă se retrag din redacţie în prima jumătate a aceluiaşi an, iar în septembrie prim-redactor este numit ziaristul şi autorul dramatic Gr. Ventura. Alcătuirea părţii literare a ziarului a revenit la început lui Delavrancea şi lui Vlahuţă. Publicistica lor, precum şi beletristica promovată în E. se menţin în cadrul orientării literare postpaşoptiste, pentru care militaseră în anii precedenţi şi în coloanele „României libere". Ei afirmă cu fiecare prilej valoarea artistică a literaturii populare, cât şi datoria scriitorilor de a studia şi de a folosi ca sursă de inspiraţie creaţiile folclorice şi tradiţia istorică. în scrisul lui Delavrancea se manifestă însă şi influenţa naturalismului. El tipăreşte aici Zobie, Trubadurul, Din memoriile trubadurului-Noaptea, Văduvele. Vlahuţă colaborează cu poezii, unele cu caracter antimonarhic, cu proză — Vişan (Amintiri), O schiţă, De-a baba oarba, Din durerile lumii, Cassian - şi continuă polemica sa cu Al. Macedonski (articolele Monstruozităţi literare şi „Revista literară"), discută spectacolele lui Matei Millo, recenzează publicaţii literare („Anale literare") şi scrie, ca şi Delavrancea, articole polemice la adresa liberalilor (Visul d-lui Brătianu) sau a lui Carol I (Visul regelui). La 1 ianuarie 1886 a apărut un supliment literar, „Epoca ilustrată", având colaborarea lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, B.P. Hasdeu; aici s-a publicat şi un fragment din Scrisoarea V a lui M. Eminescu, intitulat Dalila. La sfârşitul anului 1889 şi începutul lui 1890, în numărul de duminică al gazetei se publică proză, versuri şi articole de critică literară, dar iniţiativa este repede abandonată. A doua serie a gazetei este condusă de la apariţie de N. Filipescu. El imprimă cotidianului un aspect modern, după modelul ziarelor franceze ale vremii. Şi de data aceasta munca propriu-zisă va fi îndeplinită de gazetari profesionişti. Din noiembrie 1895 până în martie 1896 prim-redactor este Anton Bacalbaşa. Colaborarea lui se mărgineşte însă la articole politice, pe care le semna cu pseudonimul Demagog (Zaiafetul geanabeţilor, Persecuţiile d-lui Eleva, Jos cu alegerile libere! ş.a.). O
' • . v v	.i& &mf mm£mi
EPOC
69 Dicţionarul general al literaturii române
Era
amploare deosebită se dă rubricilor literare şi artistice, redactate de Al. Antemireanu. Până în 1903 acesta va scrie zi de zi fie cronica literară, fie însemnări critice relative la viaţa intelectuală, recenzii, versuri şi nuvele şi va traduce numeroase romane-foileton franţuzeşti. Sub direcţia lui Filipescu, mai ales spre 1900, se accentuează tendinţele de combatere a direcţiilor novatoare ale vieţii politice şi culturale. în această perioadă îşi fac loc în gazetă exagerări naţionaliste, mistice sau teoriile, împrumutate din Franţa, ale „noului idealism" profesat de F. Brunetiere. în prima jumătate a anului 1896 E. editează un supliment literar duminical intitulat „Epoca literară", condus de I.L. Caragiale şi având ca secretar de redacţie pe St. O. Iosif şi redactor pe Al. Antemireanu. După zece numere, suplimentul îşi încetează apariţia, dar Caragiale şi Iosif continuă colaborarea, primul cu editoriale şi schiţe literare (Garda civică, Boborul, Răsplata jertfei patriotice ş.a.), cel de-al doilea, care era unul dintre corectorii gazetei, cu publicistică literară şi versuri originale (Cu genele plecate, Baladă, Copil) sau traduse din Schiller (Tabloul din Sais), Heine (Cavalerul Olaf Mi-e inima tristă, Noi ne iubirăm ş.a.), Petofi (Trei feciori, Vântul). La E. şi-a trimis N. Iorga o parte din studiile de istorie literară şi din articolele de critică de până la 1900. Mai târziu, din 1904, un colaborator obişnuit al rubricilor literare şi culturale va fi E. Lovinescu. în anii premergători primului război mondial revista va adăposti publicistica militantă a lui Octavian Goga. Aici Caragiale a întrebuinţat şi pseudonimul Ion, Delavrancea a semnat şi Fra, Fra Barbaro, Ignotus, Mirmidon (împreună cu Al. Vlahuţă), iar Iosif şi-a iscălit unele traduceri M. Pătru sau M. Petru. După 1918, Grigore N. Filipescu dă gazetei un caracter preponderent politic şi de informaţie, iar contribuţiile literare apar din ce în ce mai rar.	R.Z.
EPOCA LITERARĂ, periodic literar care a apărut săptămânal ca supliment al cotidianului conservator „Epoca", de la 15 aprilie până la 17 iunie 1896. într-o scrisoare datată 4 aprilie 1896 şi adresată lui N. Filipescu, directorul „Epocii", I. L. Caragiale propunea ca numărul de duminică al ziarului să fie transformat într-o revistă de literatură. Scrisoarea cuprinde şi o schiţă de program. Caragiale intenţiona să publice numai contribuţii ale scriitorilor consacraţi, iar partea literară să o încredinţeze unor colaboratori competenţi. Directorul oficiosului conservator primeşte propunerea şi la jumătatea aceleiaşi luni iese de sub tipar, sub conducerea lui Caragiale, avându-i pe St. O. Iosif ca secretar de redacţie şi pe Al. Antemireanu ca redactor, noul hebdomadar, a cărui apariţie se va opri însă după numai zece săptămâni. Motivul întreruperii poate să fie faptul că munca de redactor îl obosise pe Caragiale, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare către C. Dobrogeanu-Gherea. Se adaugă şi împrejurarea că scriitorul nu obţinuse, în calitatea lui de conducător al publicaţiei, autonomia necesară, E.l. rămânând într-un prea strâns raport de dependenţă cu gazeta tutelară. în primul număr, Caragiale semnează un articol de fond intitulat Câteva cuvinte, în care face precizări în legătură cu rolul revistei în viaţa literară. E.l. ar fi trebuit să devină, printr-o „dreaptă
linie de purtare profesională", un factor de concentrare a celor mai buni scriitori şi critici. în ciclul de articole Critica şi literatura, G. Panu avansează ideea resuscitării interesului pentru literatura scriitorilor din prima jumătate a secolului. El vede în aceasta o datorie a criticii, pe care o acuză că-şi restrânge preocupările la „a îmbrăţişa un timp de câţiva ani" şi un număr mic de autori. Mai mult, Panu reproşează publicisticii literare atenţia pe care o acordă poeziei lui Eminescu, poezie care, crede el, ar avea o influenţă negativă asupra evoluţiei literaturii române. Se republică versuri şi proză aparţinând unor scriitori ca Dinicu Golescu, Iancu Văcărescu, Gr. Alexandrescu, C. Bălăcescu, C. A. Rosetti, Anton Pann, V. Alecsandri ş.a. Uneori Caragiale face şi o prezentare a scriitorului respectiv (Cilibi Moise, Gheorghe Baronzi). S-au retipărit poezii de N. Nicoleanu, fragmente din proza lui N. Filimon, nuvela Micuţa a lui B. P. Hasdeu. între colaboratorii revistei se numără G. Coşbuc, St. O. Iosif, B. Delavrancea, Alceu Urechia, P. Dulfu şi A. Toma. Articole de critică literară, de estetică şi filosofie au dat M. Strajanu, Anghel Demetriescu şi C. Rădulescu-Motru (un ciclu despre Nietzsche). Caragiale scrie însă cea mai mare parte din revistă. îi apar aici Scrisorile unui egoist, Poetul Vlahuţă, Schiţă, basmele Lungul nasului şi Norocul şi mintea, Minciună. Din snoavele populare, „reminiscenţa" Şah şi mat!, parodia Ab irato. Sonet parnasian (reprodusă din „Lumea veche"), precum şi numeroase articole (Plagiatul Zola - Bibescu, Un nou plagiat Zola, Literatură patologică), note critice (Un articol regretabil, Pomada fermecată, Un dicţionar român), recenzii („Răzbunarea lui Anastase").	R.Z.
ERA NOUĂ, publicaţie periodică apărută săptămânal la Iaşi între 8 octombrie 1889 şi 25 iunie 1900, cu întreruperi (30 iunie 1896 - 10 noiembrie 1896,29 iunie 1897 - 19 octombrie 1897, 28 iunie — 11 octombrie 1898 şi 4 iunie — 3 octombrie 1899). Organ politic al grupării junimiste, gazeta a fost întemeiată şi condusă de P. Th. Missir, A.C. Cuza, N. Volenti şi Eugen lonescu. E.n. şi-a ales un titlu inspirat de un discurs politic din 1888 al lui P.P. Carp. Publicaţia a acordat o atenţie deosebită susţinerii şi răspândirii principiilor şi acţiunilor junimiste, cu deosebire prin articolele de fond datorate lui Missir. în afară de articole cu caracter politic, simt incluse multe texte literare şi de critică literară. Au scris aici I.L. Caragiale (Om cu noroc, Norocul culegătorului), I. Al. Brătescu-Voineşti şi S. Mehedinţi (semnând S.O.V.). Colaboratorul constant al ziarului este N.A. Bogdan, cu versuri, drame, legende lirice, precum şi cu amintiri din teatru. Elena Sevastos dă povestiri în gen popular, cântece şi anecdote culese din diverse părţi ale Moldovei. Poveşti şi anecdote populare fără mare însemnătate semnează Dim. Bodescu şi I.S. lonescu, acesta fiind şi autorul unor note de călătorie. Din „Convorbiri literare" sunt reproduse texte ilustrative pentru orientarea politică a junimiştilor, dar fără mare valoare artistică. O atenţie deosebită se acordă scriitorilor membri ai Junimii, în special lui V. Alecsandri, M. Eminescu şi I. Creangă. La moartea lui Alecsandri gazeta face loc unei ample relatări, datorată, probabil, lui A.C. Cuza (şi semnată A.) Prin diverse
Era
Dicţionarul general al literaturii române 70
comentarii şi articole, E.n. a ţinut trează atenţia cititorilor asupra operei lui Eminescu şi Creangă, iar Caragiale a fost apărat de numeroşii săi detractori. Cronicile dramatice, scrise cu gust şi competenţă, sunt semnate cu diverse pseudonime (Rim, Un spectator ş.a.). Fie prin A.C. Cuza, fie prin P. Th. Missir, publicaţia a promovat punctele de vedere junimiste.	D.M.
ERA NOUĂ, publicaţie periodică apărută la Bucureşti, lunar, între 1 februarie şi aprilie 1936, sub direcţia lui N.D. Cocea. Având o orientare de stânga, E.n. vrea să fie „o publicaţie de analiză şi sinteză ştiinţifică în domeniul economic, filologic, social şi cultural al realităţii societăţii româneşti", denunţând „criza generală şi acută a culturii şi ideologiei capitaliste". Rubricile revistei sunt „Filosofie", „Literatură", „Economie", „Sociologie, ştiinţă", „Cronica", „Cinematograful", „Recenzii". Colaborează cu proză Al. Sahia, Ion Călugăru, iar cu poezie, Virgil Teodorescu, Paul Păun, Florea Al. Creţeanu, Al. Voitin. Articolele filosofice tratează „metoda nouă" a materialismului dialectic, pe când cele literare se ocupă de „ancorarea în realităţile sociale", dând ca exemplu romanul sovietic (D. Trost, Reîntoarcerea la epic). Recenziile sunt semnate de Miron Constantinescu, Silvian Iosifescu (care debutează aici) şi M.R. Paraschivescu. Acesta din urmă recenzează în numărul al doilea al revistei romanul Huliganii de Mircea Eliade, obiec-tându-i autorului o serie de „neajunsuri": „evoluţia dialectică [...] întreruptă, eşuată, întoarsă îndărăt, pe drumuri lipsite de orizont"; „I-ar trebui d-lui Mircea Eliade o reexaminare a materialului de viaţă, o cunoaştere exactă, ştiinţifică am spune, a vremii pe care o trăieşte", pentru că eroii săi „n-au nici o preocupare socială". Mai colaborează Şt. Voicu, Ştefan Roii, Otto Heller, A. Varga, Lucreţiu Pătrăşcanu.	C.A.
ERA NOUĂ, cotidian apărut la Bucureşti între 3 octombrie
1944	şi 17 septembrie 1947, sub direcţia lui N.N. Petraşcu şi a lui Alex. Vişan; în anul 1947 rămâne director doar Alex. Vişan.
E.n. îşi propune să fie o publicaţie democratică, de informaţie, care să reflecte „«Era nouă» a libertăţii în lume", proclamată odată cu victoria aliaţilor asupra Germaniei. Va conţine informaţii cu privire la viaţa politică, socială şi economică, internă şi internaţională. Cotidian independent, de centru-stânga, E.n. îşi va menţine această orientare, detaşându-se de alte publicaţii ale vremii. Periodicul doreşte să promoveze un model de dezvoltare socială şi culturală care să integreze România în comunitatea ţărilor europene şi este reprezentativ pentru mentalitatea generaţiei tinere de scriitori ai anilor '40 (în parte fondatori ai Cercului Literar de la Sibiu), nonconformişti, care respingeau constrângerile sociale şi valorile societăţilor închise, fie comuniste, fie naţionalist-fasciste, preferând individualismul şi liberalismul politic şi cultural. Atât literatura, cât şi studiile critice incluse tind să pună în acord modernitatea şi tradiţia, valorile autohtone şi cele universale, inovaţia şi măsura clasică. Studiile şi articolele sunt o dovadă a profesionalismului şi a competenţei, iar traducerile din literatura universală reflectă orientarea nu numai spre sfera de influenţă
franceză sau germană, ci şi spre cea americană. Pagina „Imagini literare", dedicată literaturii, este îngrijită de Mihai Arcan şi cuprinde rubricile „Cronica literară", semnată de Monica Lovinescu cu pseudonimul Monica Dan, „Cronica dramatică", „Cronica muzicală" şi „Cronica filosofică" (ţinută de Iosif E. Naghiu), „Caleidoscop", „Cărţi", „Recenzii". Colaborează cu poezie Ştefan Aug. Doinaş (Aniversare), Radu Stanca (Spada regelui), Magda Isanos, Al. Lungu, George Dan, Barbu Cioculescu, Eugen Relgis, Dimitrie Stelaru, iar articole scriu H. Blazian, Anatol Vieru, Mugur Mar dan, Emil Riegler-Dinu, Alexandru Baciu. Simt incluse traduceri din poezia universală, semnate de Isaiia Răcăciuni şi George Dan. Este semnalată apariţia revistei „Agora", îngrijită de Ion Caraion şi Virgil Ierunca. Sunt anunţate premiile „E. Lovinescu": pentru roman — Irina Hanciu (Irina Eliade), pentru nuvelă — Ada Orleanu, pentru poezie — Ştefan Aug. Doinaş, şi laureaţii premiilor „Ion Minulescu" (Al. Lungu, George Dan, Barbu Cioculescu).	C.A.
ERBICEANU, Constantin (5.VIII.1838, Erbiceni, j. Iaşi -7.III.1913, Bucureşti), istoric literar. Fiu al preotului Ioan lonescu, E. va învăţa la şcoala primară din comuna Sârca, apoi va urma Seminarul „Veniamin Costachi" din Iaşi, Facultatea de Teologie şi Facultatea de Litere în acelaşi oraş. După absolvire, în 1865, va fi trimis la Atena, unde studiază, până în 1868, teologia şi literele. întors în ţară, devine profesor la
71 Dicţionarul general al literaturii române
Eretescu
Seminarul din Iaşi până în 1887, când pleacă la Bucureşti ca profesor la Seminarul Central şi la Facultatea de Teologie. Face parte din comitetele de redacţie ale unor reviste bisericeşti. Membru corespondent al Academiei Române din 1890, va deveni membru activ în 1899.
O bună parte a activităţii lui E. a fost consacrată istoriei Bisericii Române, în special celei din Moldova, studiată în lucrări bine documentate: Istoria MitropolieiMoldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi (1888), Istoricul Seminarului Veniamin din monastirea Socola (1885). A făcut şi istorie literară în studii care, fără a fi întotdeauna supuse exigenţelor domeniului, au adus uneori informaţii noi şi utile, precum în Mihai Viteazul după o scriere greacă a lui Gheorghe Palamid de la 1607, în Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu (discursul de recepţie la Academie) sau în mai multe lucrări privitoare la scrierile greceşti din epoca fanariotă. E. a publicat, fără acurateţe filologică, texte româneşti vechi, reeditând, între altele, un Tetraevanghel al lui Coresi, Didahiile lui Antim Ivireanul, Procanonul lui Petru Maior. De asemenea, a tradus din greceşte şi a publicat cuvântările bisericeşti ale lui Ştefan Brâncoveanu, precum şi texte ale cronicarilor greci referitoare la Principatele Române.
SCRIERI: Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1888; Scurte notiţi biografice asupra vieţei şi activitâţei marelui patriot şi distins cetăţean Mihail Cogălniceanu, Bucureşti, 1891; Viaţa, activitatea şi scrierile Prea Sfinţitului Filaret Scriban, Bucureşti, 1892; Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau Starea creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană, Bucureşti, 1898; Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu, Bucureşti, 1900; Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote, Bucureşti, 1901; Bibliografia greacă sau Cărţile greceşti imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă şi dedicate domnitorilor şi boierilor români, Bucureşti, 1903; Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821), Bucureşti, 1905; Viaţa mea. Scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte, îngr. şi pref. Ilie Teodorescu, Bucureşti, 1913. Ediţii: Antim Ivireanul, Didahii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1888-1889, Sfătuiri creştine politice, tr. edit., Bucureşti, 1890; Coresi, Tetraevanghel, pref. edit., Bucureşti, 1889; Poeziile protosinghelului Naum Râmniceanu asupra zaverei, Bucureşti, 1890; Petru Maior, Procanonul, Bucureşti, 1894. Traduceri: Ştefan Brâncoveanu, Patru cuvinte bisericeşti, Bucureşti, 1891; Ioan Cariofil, Efemeridele lui..., Bucureşti, 1892; Epaminonda I. Stamatiade, Biografiile marilor dragomani, Bucureşti, 1897.
Repere bibliografice: V. Pârvan, In memoriam. Constantin Erbiceanu, Bucureşti, 1914; Iorga, Oameni, II, 92-96; Teodor N. Manolache, Constantin Erbiceanu, MO, 1963,3-4; Dicţ. Ut. 1900,334; Dicţ. scriit. rom.,
II,	237; Leonidas Rados, Un deschizător de drumuri în studiile neogreceşti: Constantin Erbiceanu, CRC, 2000,6.	DM.
ERETESCU, Constantin (21.V.1937, Cetatea Albă), etnolog, prozator şi eseist. Este fiul Alexandrei Eretescu (n. Cuharski), bibliotecară, şi al lui Petre Eretescu, grefier. în urma ocupării Basarabiei de către sovietici, familia scriitorului se refugiază în
1943	la Bucureşti. E. a absolvit Liceul „Mihai Eminescuy şi a urmat, din 1955, cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii bucureştene. Exclus din UTM în 1956 pentru „crima" de a fi declarat că Basarabia este „pământ românesc ocupat de
sovietici", exmatriculat din facultate în 1959, îşi reia studiile la Facultatea de Filologie, pe care o va absolvi în 1961. Profesor de limba română între 1961 şi 1964, la o şcoală elementară din Copăceni (judeţul Ilfov), este cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti între 1964 şi 1980 şi secretar de redacţie la „Revista de etnografie şi folclor". Publică numeroase studii de specialitate, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi cercetători etnologi. în 1976 îşi ia doctoratul în filologie, cu teza Elemente mitologice în folclor. Cu referire specială asupra legendelor populare. Predă, ca visitingprofessor, la Indiana University din Bloomington, SUA (1971). Emigrat în 1980 în Statele Unite ale Americii împreună cu soţia sa, Sanda Golopenţia, se stabileşte la Providence, în Rhode Island, spaţiu privilegiat pentru literatura română, unde E., cunoscut până la plecarea din ţară pentru contribuţiile în domeniul folcloristicii, se afirmă şi în literatură. Este profesor asociat la Brown University (1981-1983), profesor de antropologie culturală la Rhode Island School of Design (1986-1996) şi redactor-editor pentru America al revistei „Lupta" (1983-1992); de asemenea, e membru în comitetul redacţional al publicaţiei „Origini. RomanianRoots" (Norcross). Colaborează cu articole (cele mai multe având caracter politic), eseuri, cronici, proze scurte şi romane în revistele exilului românesc din SUA şi Canada („Lupta", „Lumea liberă", „Cuvântul românesc", „Drum",
Eretescu
Dicţionarul general al literaturii române 72
„Agora", „Luceafărul", „Ameriean-Romanian Academy Journal", „Providence Journal", „Origini. Romanian Roots"), dar şi în periodice din Germania şi Franţa. După 1989 numele lui reapare şi în presa culturală din România cu articole, interviuri, eseuri („Orizont", „Adevărul literar şi artistic", „România literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Secolul 21", „Observator cultural"). A început să scrie literatură în clasele elementare — „poezii publicate în gazeta de perete a şcolii". în anii studenţiei frecventează cenaclul literar bucu-reştean „D. Th. Neculuţă", unde citeşte proză. Debutează în 1967 cu povestirea onirică Tramvaiul, inclusă alături de texte ale lui Sorin Titel şi Dumitru Ţepeneag într-un volum de proză modernă editat în Austria. Alte povestiri sunt difuzate la postul de radio Deutsche Welle. Onirismul, pe atunci mijloc de eludare a rigorilor şi a „reţetelor admise", se regăseşte şi mai târziu în scrierile lui.
Romanul Noaptea, publicat în 1988, constituie debutul editorial individual al lui E. Până la această apariţie publicase însă în „Lupta", în foileton, alte trei romane cu intrigă poliţistă: Party cu un ceas mai devreme (1983-1984), A doua naştere (1986) şi Mat în trei mutări (1987), roman cu subtext poetic, elaborat şi dat spre tipărire — fără succes — înainte de plecarea din ţară. Tot în „Lupta" (1984) a apărut şi Pensiunea Dina. Jurnal de emigraţie, scriere elaborată curând după autoexilare, de vreme ce aici sunt consemnate în detaliu emoţiile şi impresiile primelor zile de exil, de la plecarea din ţară până la îmbarcarea pentru America. Cartea cuprinde o suită de schiţe comportamentale ale românilor de toate vârstele şi profesiile, toţi porniţi spre lumea liberă şi cărora autorul le surprinde reacţiile, bucuriile şi temerile la „statul-major al emigraţiei româneşti", pensiunea „Dina" din Roma. în ciuda tentaţiei de a evalua profesionist şi echilibrat situaţiile, cartea se încheie cu o reflecţie încărcată de emoţie. Fiind ultimul, împreună cu Sanda Golopenţia, din grupul care se îmbarcă pentru New York, E. consemnează: „Până mai ieri exista un «la noi» la care te puteai raporta. E o expresie care a murit odată cu plecarea din ţară. Şi mă întreb acum dacă va mai exista vreodată un loc pe acest pământ căruia să-i pot spune «la noi»." Feţele lui Ianus (2001), însumând texte din revistele exilului ori difuzate la posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, este o carte despre Lumea Nouă privită de un om de cultură european, „pentru cei de acasă", dar şi pentru sine. A văzut-o cu ochii specialistului, fără prejudecăţi şi fără aroganţă, ca unul care trebuie s-o înţeleagă. Este interesat de folclor, obiceiuri, tradiţii, oraşe şi grupuri minoritare, abordează problema integrării şi a asimilării, a păstrării şi a pierderii identităţii etnice şi culturale şi apreciază calea de mijloc, adică „privilegiul de a trăi simultan în cultura a două lumi", situaţie definită — şocant întrucâtva — drept „o formă de schizofrenie, o pricopseală a lumii moderne, tulburătoare, primejdioasă uneori, dar nu lipsită de farmec". Proza lui E. este proza unui intelectual care a trăit şi experienţa opresiunii comuniste, şi pe cea a exilului. Eroii romanelor şi ai prozelor scurte au, aşadar, toate neliniştile omului modern, amplificate de probleme de conştiinţă. Psihicul le este marcat de obsesia propriului traseu existenţial, pe care îl examinează
necontenit, încercând să-l clarifice, disecând evenimente şi situaţii, reproşându-şi slăbiciunile şi câteodată trădările. Cel mai reprezentativ în acest sens este Martin Husar, personajul principal al romanului în căutarea Alexandrei (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor), român emigrat în America. Martin se întoarce în ţară ca să participe la parastasul de şapte ani al mamei sale, Alexandra. Cele şapte zile petrecute în România sunt zile de confruntări cu prezentul şi cu trecutul deopotrivă. Martin regăseşte oraşul, străzile, casa copilăriei şi tinereţii sale şi un tată îmbătrânit, care dispare subit chiar în noaptea revederii, pentru a nu putea să stea de vorbă cu fiul său; o regăseşte pe Marta, prietena fidelă a Alexandrei, resemnată să-şi afle liniştea în sticlele de vodcă, şi pe Ana, sora sa, acum mamă şi soţie de inginer, prudentă şi cu oarecare „situaţie". Este urmărit pas cu pas de oamenii Securităţii, dar şi de vecina binevoitoare. Alte multe personaje — cuplul de ţărani pensionari, studenta la filologie, preotul — configurează lumea românească a anilor '80, cu particularităţile ei dintotdeauna, dar mai ales cu cele dobândite, o întreagă lume în derivă, încercând să supravieţuiască, într-un fel sau altul, cataclismului comunist. Acţiunea se desfăşoară şi într-un alt plan, acela al relaţiei lui Martin Husar, la New York, cu Madeleine, frumoasa portori-cană a cărei existenţă, ca şi aceea a Alexandrei, pe care eroul caută acum s-o dezlege, este plină de necunoscute. Construcţia romanului, de factură modernă, este realizată cu multă ştiinţă şi fineţe. Cele două planuri ale naraţiunii — „căutarea" Alexandrei şi relaţia cu Madeleine — se întrepătrund şi se suprapun, evoluând pe urzeala reflecţiilor şi neliniştilor eroului, încercând să afle cauza morţii Alexandrei, Martin Husar descifrează raţiunea existenţei fiecăruia dintre cei apropiaţi şi îşi descoperă propriile opţiuni. Când o pierde pe Alexandra, Martin o găseşte pe Madeleine, într-un sens dublura mamei, celălalt pol al universului său predestinat, şi care, de asemenea, sfârşeşte asasinată. în căutarea Alexandrei este „romanul unei experienţe care înseamnă şi o devenire, deci o iniţiere" (Mircea Anghelescu), dimensiune subliniată de încărcătura de simboluri relevabile şi aici, ca şi în alte scrieri ale lui E. Pornind de la motivul manuscrisului găsit, Jurnalul unui optimist şi jumătate din volumul Pasărea de fier şi fluturii (2001) este o remarcabilă proză existenţialistă. Scriitorul acoperă cu un strat de amară ironie existenţa banală a lui Luca Dragomir, consumată monoton şi mizer în singurătate. Viaţa tânărului intelectual, fiu de ţărani transplantat în Bucureşti, este marcată de suspiciune şi teamă. El îşi supraveghează fiecare gest şi cuvânt, chiar pe acelea notate în jurnalul intim, ascuns în fotoliu, trăind zilnic sentimentul pe care un alt erou al prozei lui E., Nestor Mărgărit, îl sintetizează astfel: „Trăim în întuneric, cu frica lângă noi. Nu facem nimic. N-avem puterea să scăpăm de frică, n-avem curaj să ne obişnuim cu ea. Dar asta nu-i ceva nou, decât că uneori simţi cum îţi suflă rece în ceafă." Spre deosebire însă de eroul nuvelei realist- fantastice Pasărea de fier şi fluturii, care sub imboldul iubirii şi ajutat de forţe magice cutează să înfrunte răul şi reuşeşte să-l răpună, Luca Dragomir sfârşeşte tragic, sub roţile camioanelor de pe linia de centură. Obsesia unei epoci întunecate, în care individul se salvează numai în
73 Dicţionarul general al literaturii române
Erotocritul
vis, rămâne dominantă în proza cu adânci şi răscolitoare semnificaţii a scriitorului de la Providence.
SCRIERI: Noaptea, Providence (SUA), 1988; Pensiunea Dina. Jurnal de emigraţie, Bucureşti, 1995; în căutarea Alexandrei, Bucureşti, 1999; Dezvăluirile târzii ale unui pretins martor ocular, Bucureşti, 2000; Party cu un ceas mai devreme, Bucureşti, 2001; Feţele lui Ianus, Bucureşti, 2001; Pasărea de fier şi fluturii, Bucureşti, 2001; Periscop (Mărturiile unui venetic), Bucureşti, 2003; Vrăjtoarele familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Alexandru Sincu, Ieşirea la lumină, „Lupta" (Paris), 1988,3; Cornelia Comorowski, Constantin Eretescu, „Noaptea", „Lupta" (Paris), 1989,113; Marcel Comiş-Pop, „Noaptea", „American-Romanian Academy Journal" (Davis, SUA), 1990,12; C.M., Un jurnal de emigraţie, „Adevărul", 1996,12 martie; Dan C. Mihăilescu, Două cărţi recomandate cu aldine, „Aldine" (supl. RMB), 1996,15 martie; Laurenţiu Ulici, Scriitori români din afara graniţelor ţării, Bucureşti, 1996, 40-41; Eugenia Tudor-Anton, Un jurnal de emigraţie, RL, 1997,3; Dicţ. scriit rom., II, 237-238; Mircea Anghelescu, Căutarea ca iniţiere, RL, 1999,27; Nicolae Prelipceanu, Romanul unui scriitor român din America, RMB, 1999,2832; Ştefan Stoenescu, Sindromul lui Javert, „Origini. Romanian Roots" (Norcross, SUA), 1999,25-26; Mihaela Albu, Proza lui Constantin Eretescu sau în căutarea... timpului trecut, „Romanian Journal" (New York), 2000,165; Dan Fornade, Românii din America. 500 de personalităţi din SlIA şi Canada, Montreal, 2000, 163; Mircea Goilav, Aspecte şi realităţi americane, „ Ararat", 2001,17; „Feţele lui Ianus", ALA, 2001,569 (semnează Dan Grigorescu şi Mircea Anghelescu); Mircea Anghelescu, Un huron în America, „Dilema", 2001,25; Popa, Ist. Ut., II, 927-928; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 125-127; Ştefan Stoenescu, Eretescu - 2001, „Origini. Romanian Roots" (Norcross, SUA), 2002, 61-62; Mircea Iorgulescu, Vieţi şi destine, „21", 2003,716; Tudorel Urian, Şansa nefericirii, RL, 2003, 41; Manolescu, Enciclopedia, 299-300.	M. P. -C.
EROTOCRITUL, carte populară din seria romanelor cavalereşti de dragoste. Are la origine o capodoperă rafinată a literaturii cretane, anume un roman în versuri atribuit lui Vincenzo Cornaros, membru al unei familii de nobili veneţieni împământeniţi în Creta. Infloritoarea cultură din insulă, reunind cele două tradiţii, bizantină şi italiană, trăia sub ameninţarea invaziei armatelor turceşti. Victoria apusenilor la Lepanto (1571) nu a oprit înaintarea otomană în Mediterana, astfel încât locuitorii insulei se vedeau tot mai izolaţi şi mai expuşi pericolului. De aceea, atunci când îşi scrie, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, poemul, Vincenzo Cornaros preia modelul romanului provensal Paris et Vienne, dar nu se opreşte doar la intriga sentimentală, ci accentuează latura eroică, tipică de asemenea romanelor medievale. Două episoade — cel al giostrei şi cel al „războiului cu vlahii" — sunt esenţiale pentru dezvăluirea intenţiilor autorului. Nu mai puţin de o cincime din întinderea lucrării este dedicată descrierii giostrei, întrecere cavalerească unde autorul reuneşte, într-o atemporalitate voită, pe fiii tuturor principatelor sau regatelor greceşti existente cândva, toate dispărute în vremea sa, cu excepţia Cretei. Singurii loviţi mortal în această întrecere sunt, în chip semnificativ, cei doi luptători care simbolizează puterea otomană. înfăţişarea lor sălbatică se aseamănă doar cu chipul „ domnului Sklavuniei". O altă cincime din poem este dedicată luptei dintre atenieni şi vlahii conduşi de Vladistratos. Asupra
Filă din Erotocritul, B.A.R., ms. rom. 3514
identificării şi localizării acestor „vlahi" s-au emis păreri diferite. La începutul secolului al XlX-lea, ei erau recunoscuţi drept reflex în literatură al aromânilor (cuţovlahii) din sudul Dunării. Se pare că poetul cretan a văzut în vlahii regelui Vladistratos un adversar demn de gloria Atenei. Pe vlahi i-a ajutat în luptă Aristos, prototip al cavalerului perfect, provenind din regatul Franciei, şi nepot de soră al regelui Vladistratos. în acest chip simbolic, Cornaros a desemnat apartenenţa vlahilor la comunitatea popoarelor neolatine. Ca şi giostrn, înfruntarea vlahilor cu atenienii reflectă vechi şi răspândite motive literare (în cazul din urmă, înfruntarea dintre „latini" — numiţi alteori „frânei" sau „alemani" - şi greci — eleni, romei). Vincenzo Cornaros a accentuat elementele de cultură orală existente în chiar romanul cavaleresc provensal ce i-a slujit (printr-un intermediar italian) ca model. Traducerea românească, prelucrare în proză a poemului grecesc cu versuri de 15 silabe, sporeşte apropierea de cultura orală a textului cretan. Traducătorii români ai romanului Erotocrit (în varianta prescurtată sau în cea integrală) au fost de asemenea receptivi la mesajul celor două episoade „eroice" şi le-au acordat locul pe care îl deţineau iniţial. După cum se ştie din soarta altor scrieri, fragmentele ce nu corespundeau
Esinencu
Dicţionarul general al literaturii române 74
interesului şi „aşteptării" noilor cititori erau fie prescurtate, fie eliminate în întregime. Preluarea integrală dovedeşte că la mijlocul secolului al XVIII-lea scrierea lui Cornaros însemna pentru publicul românesc ceva mai mult decât un simplu „roman de dragoste". Grăitoare pentru impactul la cititorii români sunt ilustraţiile logofătului Petrache, miniaturist din Ţara Românească, deopotrivă de atent cu eroii giostrei sau ai războiului dintre atenieni şi vlahii lui Vladistratos şi cu personajele implicate direct în conflictul declanşat de iubirea lui Erotocrit şi a Aretusei. Mărturie a unui alt tip de receptare este prelucrarea versificată în neogreacă a lui Dionisie Fotino, realizată în Ţara Românească şi tipărită la Viena în 1818. Ilustraţiile acestei prelucrări aflate evident sub semnul neo-clasicimului reţin doar personajele implicate în romanul de dragoste, neglijând figurile episoadelor eroice. Către noua receptare, doar a romanului de dragoste din poemul lui Cornaros, merge şi prelucrarea în versuri româneşti făcută de Anton Pann după o traducere în proză a ediţiei vieneze. La începutul secolului al XlX-lea, hipertrofierea atenţiei acordate „patimii" este împinsă până la anularea celorlalte sensuri, astfel încât Erotocritul îşi pierde semnificaţia de elogiu adus eroismului. Pe măsură ce din gustul cititorilor români începe să dispară, după mijlocul secolului al XlX-lea, înclinarea spre patetismul sentimental, scrierea lui Cornaros rămâne între paginile uitate. Un rol deloc neglijabil în această alunecare revine limbajului traducerii şi mai ales formelor de limbă introduse prin recopieri şi prelucrări succesive, astfel încât de la parfumul tipic pentru poezia Văcăreştilor s-a ajuns la o exprimare apropiată de aceea a personajelor lui Caragiale. Romanul cretan nu s-a stins totuşi fără urmaşi. Aproape un secol, întâi prin copii manuscrise, apoi prin prelucrarea tipărită a lui Anton Pann, s-au citit în româneşte pasaje de o frumuseţe cuceritoare, descinzând din poemul cretan, recunoscut astăzi drept o capodoperă. Unele fragmente versificate au trecut în circulaţie orală independentă, dar mai importantă rămâne probabil contribuţia scrierii la cultivarea figurii ideale a eroului invincibil fără pată şi prihană, precum şi la preţuirea unui tip delicat de sensibilitate.
Ediţii: [Istoria lui Erotocrit cu Aretusa], CPL, II, 33-84.
Repere bibliografice: Vasile Grecu, „Erotocritul" lui Cornaros în literatura românească, Cluj, 1920; N. Cartojan, Poema cretanâ „Erotocrit" în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, Bucureşti, 1935; Cartojan, Cărţile pop., II, 344-359; Dan Simonescu, Introducere, CPL, II, 29-32; Ist. lit, 1,676-680; Moraru — Velculescu, Bibliografia, l, partea I,
197-210; Gh. Popescu-Vâlcea, „Erotocritul" logofătului Petrache, Bucureşti, 1977; Dicţ lit. 1900, 334-336; Walter Puchner, Romanische Renaissance und Barockmotive in schriftlicher und miindlicher Tradition Siidosteuropas, în Europăische Volksliteratur. Festschriftfiir Felix Karlinger, Viena, 1980, 122-137; Felix Karlinger, Rumănische Mărchen aufierhalb Rumăniens (în colaborare cu Ovidiu Bârlea), Kassel, 1982, 64-76,123; Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, 1984, 164-179; Eugenia Dima, Alecu Văcărescu - traducător al „Erotocritului", LR, 1984,6; Velculescu, Scriere, 112-127.	C. V.
ESINENCU, Nicolae (13.1.1940, Chiţcanii-Vechi, j. Orhei), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Ecaterinei şi al lui Gavril Esinencu. A absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova în anul 1973. La Chişinău, a colaborat la revista „Femeia Moldovei" şi a lucrat la Editura Lumina şi la Studioul Moldova-Film. Este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1992).
Debutează editorial în 1968, cu placheta de versuri Antene şi culegerea de nuvele Sada, care îl anunţă ca pe un scriitor nonconformist, prea puţin împăcat cu locurile comune din literatura epocii. Cele două cărţi vădesc tendinţa autorului de a accentua lirismul prozei şi d#a estompa elanul exagerat al liricului spre epic. Tendinţa începe să capete contururi mai clare în volumul de povestiri Portocala (1970) şi, mai ales, în microromanul Toi (1972), alcătuit din scurte fragmente, izolate prin asteriscuri, comunicând între ele eliptic, texte care, aidoma epicului nuvelistic, anulează impresia caleidoscopică şi generează o alta — aceea de integritate organică, râvnită de literatura timpului. Aceeaşi structură lirico-epică o au şi volumele de poezie Sens (1971) şi Dealuri (1974), ca şi prozele din Era vremea să iubim (1977) şi Nunta (1980). Scriitorul trece la adoptarea explicită a acestor principii programatice în povestirea Doc (1989), consacrată tinerei generaţii a anilor '80. Este înfăţişată aici polemica deschisă dintre două moduri de a concepe opera literară: unul osificat, axat pe un istorism exagerat, pe o linearitate subliniată, pe o grandomanie totalitară, propriu reţetei realismului socialist, şi un altul descătuşat, deschis spre cele mai proaspete experienţe artistice, caracteristic literaturii postmoderniste. Volumele Copilul teribil (1979), La furat bărbaţi (1982), Roman de dragoste (1984), Cuvinte de chemat fetele (1986), Tunul de lemn (1988), Disciplina mondială (1995) ş.a., conţinând texte fie în versuri, fie în proză, confirmă de fiecare dată altfel insurgenţa autorului. Dincolo de formele rigide, anchilozate, decretate imuabile, viaţa cu problemele ei grave (ecourile războiului, pericolul ecologic, risipirea şi anihilarea valorilor morale etc.) îşi dezvăluie în cărţile lui E. caracterul paradoxal, aspectul carnavalesc, masca de bâlci, solicitând procedee artistice de obicei marginalizate, precum satira populară, cuvântul argotic ş.a. Critica literară l-a numit pe E., după titlul unei culegeri de versuri, „copil teribil" şi a evidenţiat fondul grav, „viziunile groteşti, de esenţă kafkiană" (Mihai Cimpoi). Cu toate că unele remanenţe ale poncifelor realismului socialist persistă pe alocuri, proza lui cîştigă atunci când îmbină echilibrat tradiţiile clasice ale literaturii române cu procedee de factură postmodernistă (povestirile Copacul care ne uneşte, Doc, Fumatul interzis!, Alo, Teo, Tălpile verzi, romanul Un moldovean la închisoare, 1990, ş.a.). E. a scris şi piese de teatru (Fumuarul, Să ne facem amintiri, Oameni de paie ş.a.), scenarii de film (Tunul de lemn, Căruţa, Ce bine era în Elada, Trenul pleacă în California, Vâltoarea ş.a.), cărţi pentru copii (Harbuzul lui Fănel, Bună dimineaţa ş.a.). Interesante ca perspectivă, novatoare ca formă, unele dintre cărţile lui au fost traduse în limbile rusă, engleză, franceză, spaniolă, georgiană, lituaniană.
75 Dicţionarul general al literaturii române
Ethnos
SCRIERI: Antene, Chişinău, 1968; Sacla, Chişinău, 1968; Portocala, Chişinău, 1970; Pânza cerului, Chişinău, 1971; Sens, Chişinău, 1971; Toi, Chişinău, 1972; Harbuzul lui Panel, Chişinău, 1972; Dealuri, Chişinău, 1974; Bună dimineaţa, Chişinău, 1977; Era vremea să iubim, Chişinău, 1977; Copilul teribil, Chişinău, 1979; Lumina albă a pâinii, Chişinău, 1980; Nunta, Chişinău, 1980; Făt-Frumos, Chişinău, 1981; La furat bărbaţi, Chişinău, 1982; Stai să-ţi mai spun, Chişinău, 1983; Roman de dragoste, Chişinău, 1984; Copacul care ne uneşte, Chişinău, 1985; Cuvinte de chemat fetele, Chişinău, 1986; Tunul de lemn, Chişinău, 1988; Contraprobă, Chişinău, 1989; Doc, Chişinău, 1989; Un moldovean la închisoare, Chişinău, 1990; Ce facem cu cerul, Chişinău, 1990; Gaura, Chişinău, 1991; Borcane cu aer, Chişinău, 1992; Cu mortul în spate, Chişinău, 1993; Disciplina mondială, Chişinău, 1995; Carul cu mere, Chişinău, 1996; De ce au murit dinozaurii, Chişinău, 1997; Scrieri alese, I-IV, Chişinău, 1999.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, Conştiinţa civică a poeziei contemporane, Chişinău, 1976,233-246; Ion Ciocanu, Măsura adevărului, Chişinău, 1986,82-102; Mihai Cimpoi, Poetul copil teribil, RL, 1993,3; Em. Galaicu-Păun, Trebuia să poarte un nume, „Basarabia", 1995, 6; Tudor Palladi, Dialectica şi raţiunea poeziei ironice, LA, 1995, 42; Ioan Nistor, Nicolae Esinencu, „Disciplina mondială", „Poesis", 1996, 3; Valeria Grosu, Cu Nicolae Esinencu despre disciplina mondială, „Basarabia", 1996, 11-12; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,59-65; Ioan Holban, Nicolae Esinencu „pamfletarul", CL, 1997,1; Vlad Sorianu, Nevoia de exorcizare, CL, 1997, 10; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 206-207; Simion Bărbulescu, Poeţi din diaspora, CL, 2000,1; Popa, Ist. lit, II, 1190.	N.BI.
ESOPIA, carte populară. Viaţa şi pildele sclavului Esop, personaj real din Grecia secolului al Vl-lea î.Hr., spirit excepţional înzestrat, au fost ţesute în legendă după moartea sa. Cel mai vechi autor cunoscut al Vieţii lui Esop este călugărul grec Maximos Planudes (începutul secolului al XlV-lea), care, probabil, a prelucrat motive mai vechi din folclorul elen. Scrierea a avut o răspândire europeană rapidă, deşi a fost tipărită în Occident abia în secolul al XlX-lea. Insă o altă variantă, care conţinea şi fabulele, a fost imprimată în 1479 la Milano. Primul manuscris românesc conţinând Istoria lui Isoop datează din 1703 şi aparţine dascălului Costea din Braşov, iar cel cu Pildele lui Isop cu toate jiganiile a fost copiat în 1717. Ulterior apar în toate provinciile ţării o serie de copii, cuprinzând de obicei ambele părţi ale cărţii, după o traducere din cultura bizantină târzie (venită prin filieră rusească). In 1795 este tipărită la Sibiu Viaţa şi pildele prea înţeleptului Esop, reeditată, cu unele schimbări, şi în Transilvania, Ţara Românească şi Moldova în tot cursul secolului al XlX-lea. Esopia este romanul legendar al fabulistului, însoţit de pilde ce au rolul de a-i ilustra isteţimea şi înţelepciunea. Sclav al lui Iadmon, Esop ştie să se apere de diverse acuzaţii şi îi ridiculizează pe oaspeţii filosofi ai stăpânului său prin subtilitate lingvistică şi logică. în urma „citirii" corecte a unui semn oracular, el este eliberat din sclavie, câşti-gînd o mare faimă prin strălucirea minţii. în culmea gloriei, Esop stârneşte mânia cetăţenilor din Delfi, care îl ucid de teama că le va face un nume rău. Naraţiunea firească, simplă a Esopiei desenează în linii drepte, apăsate, de o expresivitate frustă, portretul unui om excepţional. Fabulele, pline de tâlc, aveau efecte revelatoare, îndrumând spre mari şi indiscutabile
adevăruri ale vieţii: trădătorii sunt pedepsiţi, lucrul nechibzuit dăunează, cine sapă groapa altuia cade singur în ea, nevoia învaţă pe om, lăcomia aduce numai rău şi multe altele. Totodată, defecte omeneşti sunt ironizate cu bonomie, Esopia fiind un adevărat tezaur literar care adună învăţături de veacuri ale mai multor popoare. Unele motive au o circulaţie foarte largă. în literatura română, Esopia are un specific anume, dat în primul rând de modul propriu de a povesti, portretiza şi tâlcui. Portretul lui Esop, foarte pitoresc, aminteşte, bunăoară, de cronicari. Variantele manuscrise prezintă elemente şi mai accentuate de autohtonizare. Pătrunderea şi asimilarea acestei cărţi populare în cultura română este atestată şi de faptul că unele fabule sau motive au fost publicate drept folclor românesc, iar alte teme au fost prelucrate de Anton Pann sau de Grigore Alexandrescu. în 1909 Mihail Sadoveanu tipăreşte o versiune stilizată a variantei de la Sibiu, asigurându-i o şi mai largă circulaţie.
Ediţii: Viaţa şi pildele prea înţeleptului Esop, Sibiu, 1795; Esopia sau Viaţa şi pildele prea înţeleptului Esop, îngr. M. Sadoveanu, Fălticeni, 1909; Esopia sau Viaţa şi pildele prea înţeleptului Esop, Bucureşti, 1923; Esopeia. Din fabulele lui Esop, îngr. Ion Pillat, Bucureşti, 1943; Esopia, îngr. şi pref. I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1956; Esopia, CPL, 1,111-225; Din viaţa şi pildele lui Esop, Bucureşti, 1966; Esopia, în Cărţi populare, îngr. Isai Cârnu, Chişinău, 1998,156-244; publ. în LRM, 783-838.
Repere bibliografice: Gaster, Lit pop., 182-196; Cartojan, Cărţile pop.,
II,	253-268; Piru, Ist. lit, 1,440-445; Lăudat, Ist. lit., II, 224-240; Ist. lit., 1,663-667; Chiţimia, Probleme, 365-384,397-402; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea 1,211-232; Dicţ. lit 1900,336-337; Violeta Barbu, Viaţa lui Esop, Bucureşti, 1999.	C. T.
ETHNOS, publicaţie apărută la Focşani între 1941 şi 1943 (două volume), cu subtitlul „Revistă de grai, studiu şi creaţie românească", redactată de Ion Diaconu. în numărul inaugural Simion Mehedinţi semnează articolul Ethnos, dar artico-lul-program, Revizuiri culturale, este semnat de Ion Diaconu. Deplorând superficialitatea, maculatura şi reclama, pe care le apreciază ca mari neajunsuri ale scrisului vremii, redactorul îşi propune să tipărească „numai ce este valoros în cultură", cultură pe care o vede ca „suma tuturor permanenţelor etnice". Trebuia ca textele ce urmau să fie tipărite să exprime „fenomenul românesc în chipurile lui particulare de alcătuire", privit şi în legăturile sale cu „celelalte aspecte etnice vecine" şi universale. Program ambiţios, pe care revista, în scurta ei apariţie, nu l-a realizat decât parţial. Editată de un folclorist, E. a cuprins multe din contribuţiile acestuia, colecţii de creaţii populare (Folclor din Râmnicul Sărat, Folclor din Vrancea), studii (Poezia populară de „militărie" în războiul nostru din 1941) şi bibliografii. Alte culegeri de folclor tipăresc Mihail C. Gregorian (Folclor din Oltenia de Sud), Constantin Brăiloiu (Crivăţul -transcriere muzicală), Mircea Tomescu (Graiul din judeţul Olt). Totodată, publicaţia inserează studii şi articole semnate de
C.	Rădulescu-Motru (Destinul românismului), Vasile Băncilă (Regionalism şi metafizică), Iorgu Iordan (Graiul putnean), Leca Morariu (Graiul - corectiv stilistic), Gh. I. Brătianu (România lui
Ethos
Dicţionarul general al literaturii române 76
Ferdinand I, Nicolae Iorga, apărător al drepturilor românilor), Cezar Petrescu (Roman şi realitate). Apar aici şi două sonete de Ion Pillat. La ancheta Care e menirea literaturii române ?, răspund S. Mehedinţi, Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru şi Mihail Sadoveanu. Rubrica de recenzii şi cea de note bibliografice sunt susţinute în cea mai mare parte de editorul revistei.	I.D.
ETHOS, publicaţie trimestrială apărută la Iaşi în ianuarie-mar-tie 1944, la Alba Iulia între aprilie şi decembrie 1944 şi la Bucureşti în ianuarie-martie 1945 şi între septembrie şi decembrie 1947, cu subtitlul „Revistă de teorie a culturii". Are ca directori pe N. Bagdasar şi Şt. Bârsănescu, iar ca redactori pe I. Didilescu şi Jean Livescu. Iniţiată de un grup de universitari specializaţi în filosofia şi teoria culturii şi distanţându-se de controversele politice ale vremii pentru a depăşi „gravele ameninţări ale consecinţelor războiului", E. doreşte să formeze un public cititor capabil „de a distinge singur valorile de nonvalori", „de a descoperi zări de lumină şi de a pătrunde sensul filosofic al orânduielilor şi valorilor" individuale, naţionale şi general umane (N. Bagdasar, De la lectură la filosof are). Revista contestă „pozitivismul scientist" şi publică cercetări şi interpretări „erudite" asupra „faptelor de cultură". Articolele, traduse sau originale, se concentrează asupra problematicii cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii alterităţii din perspectivă interdiscipli-nară: filosofie, psihologie, sociologie, antropologie şi etnologie. Este analizată în special relaţia subiect-obiect al cunoaşterii şi, implicit, sine-alteritate, unitate-diferenţă, identitate-univer-salitate, pentru că „din lupta subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut se realizează sinteza, acordul prin adevăr între cunoaştere şi realitate" (Vasile Pavelcu, Ce este psihologia). Se insistă asupra modelului iluminist de relaţionare dihotomică a subiectului şi obiectului epistemologic: un subiect central, capabil să cunoască realitatea şi să deţină adevărul absolut, şi un obiect pasiv, marginalizat, care se lasă cunoscut. De aici, centrarea pe sine şi cultivarea identităţii sau a spiritului naţional, mereu egal şi imuabil, în defavoarea alterităţii. Se pornea de la premisa existenţei unui „caracter naţional" sau „popular", care pretinde cercetarea identităţii în planul psihologiei colective. Asemenea teorii iau în considerare caractere biologic moştenite şi caută să definească „firea", „geniul" sau „sufletul" popoarelor. Revista propune teme de reflecţie actuale şi astăzi, persistând în a analiza „constantele" sau „dominantele" spiritului românesc, aşa cum se manifestă şi este reflectat în cultura română. în studiul încercare asupra spiritului românesc, Şt. Bârsănescu analizează mai multe asemenea interpretări: C. Rădulescu-Motru cercetează „caracterele sufleteşti prin observaţii psiho-sociale"; N. Iorga, prin studii istorice şi de imagine; D. Drăghicescu descoperă „însuşirile sufleteşti ale românilor" prin „analiza psihicului popoarelor"; Lucian Blaga, prin „metoda egalizării spiritului etnic cu o mare garnitură de categorii abisale, dominate de spaţiul mioritic"; Mihai Ralea, prin „procedeul geo-psihologic", încercând să explice „prin clima continentală alternanţa dintre muncă şi
repaos, dintre viaţa de energie şi de apatie a românilor"; Nichifor Crainic, prin metoda „psihologiei foclorului religios", iar Şt. Zeletin, prin cea a „materialismului istoric". La acestea se adăugă încercările filologilor A. Philippide şi O. Densusianu de „a desprinde caracterul românilor din folclor", în timp ce
D.	Caracostea caută sufletul etnic prin studierea limbii,
S. Mehedinţi identifică însuşirile etnice „pe baza studierii uneltelor de muncă", iar G. Călinescu vede în istoria literaturii române „o demonstraţie a puterii de creaţie româneşti". Concluzia studiului este că „spiritul românesc devine creator numai în anumite condiţii: prin luarea de contact cu o cultură mare, în cadrul unei şcoli de disciplină a muncii şi într-un regim de libertate naţională". Sunt prezentate şi cercetări recente de istoria mentalităţilor, antropologie culturală americană, psihologia şi fenomenologia culturii, psihologia şi fenomenologia cunoaşterii, analiza funcţiilor simbolice ale gândirii (E. Cassirer), a relaţiei intenţionale dintre subiect şi obiect (F. Brentano), a psihologiilor colective (C.H. Blondei), a filosofiei spiritualiste şi intuiţioniste (H. Bergson), cu aplicarea lor în critica literară şi în estetică. Mai colaborează cu studii şi articole Octav Botez (Ideologia literară a lui Ştefan Petică), N.I. Popa (Un bilanţ al romantismului francez), Al. Dima (încercare de întemeiere ontologică a esteticii, Obiectul poeticii), Tudor Vianu (Fazele portretului moral), Emil I. Diaconu (Shakespeare şi concepţia lui despre viaţă), Liviu Rusu (Tragicul în poezia noastră populară), Edgar Papu, Andrei Oţetea, M. Bantaş, Iorgu Iordan, I. Didilescu, Dan Bădărău, Al. Claudian, Gh. Vrabie, Constantin Balmuş, Dan Simonescu.	C.A
ETHOS, revistă literară apărută la Paris, fără periodicitate fermă, între 1973 şi 1986 (şase caiete). La primele trei (1973-1982), redactori au fost Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca, iar la următoarele (1983-1986), după moartea lui Ioan Cuşa, numai Virgil Ierunca. Articolul-program, Un cuvânt, precizează poziţia acestei noi publicaţii româneşti într-un moment când la Bucureşti se intensifica politica de „ademenire" a exilului „pentru a da impresia că regimul se confundă cu ţara însăşi".
E.	aparţine „exilului secund", cel care refuză categoric colaborarea: „Nu hotărît şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere", chemând „în spaţiul lui de rigoare etică pe toţi cei care, în afara Ţării sau înlăuntrul ei, nu pot accepta transformarea spiritualităţii şi culturii într-un domeniu rezervat minciunii planificate, ipocriziei-sistem, plecăciunii de Curte Nouă, laşităţii cu răsplată". Se recunoaşte uşor în structura şi atitudinea revistei — amintind prin eleganţă şi chiar prin unele rubrici „Fiinţa românească", a cărei apariţie încetase în 1968 — prezenţa lui Virgil Ierunca, neobosita lui stăruinţă de a face să apară la Paris o revistă „în româneşte pentru a omeni şi în felul acesta verbul nostru cel de toate zilele şi pentru a mărturisi astfel voinţa noastră de a rămâne, aici şi acum, credincioşi dimensiunii româneşti a existenţei". Primele trei caiete, însumând fiecare câteva sute de pagini, consacră jumătate din spaţiu beletristicii — poezie, proză, eseu, jurnal —, cealaltă
77 Dicţionarul general al literaturii române
Ethos
jumătate, rezervată studiilor critice, consemnărilor de apariţii editoriale, evenimente culturale şi literare, bibliografie, fiind departajată în mai multe rubrici: „Roza vânturilor" (ce urmăreşte mai ales creaţia românească în exil), „Semne" (consacrată fenomenului literar din ţară), „Zodia Cancerului" (susţinută de Monica Lovinescu, care înregistrează toate presiunile totalitarismului exercitate în viaţa literară românească asupra libertăţii cuvântului şi a spiritului, ca şi oscilaţiile scriitorimii de la rezistenţă până la compromis sau abdicare) şi „însemnări". Un autoportret Mircea Vulcănescu şi mai multe portrete de G. Tomaziu (Mircea Eliade, Ioan Cuşa, Al. Solje-niţîn, Sergiu Celibidache) ilustrează paginile primelor trei caiete. în ultimele trei, de un format mai mic şi cu un număr de pagini mult redus, rubricile dispar, singurele secţiuni fiind „Antologia ruşinii" (caietul 4), inclusă anterior în rubrica „Zodia Cancerului", şi „Bibliografie", care înregistrează numeroase cărţi ale românilor din exil. Dintre marii scriitori, colaborează Mircea Eliade, prezent în fiecare număr cu pagini de proză (nuvelele Uniforme degenerai, Incognito la Buchenwald, Pelerina, La umbra unui crin), fragmente din volumul al doilea de Memorii şi un articol omagial, Trepte pentru Mircea Vulcănescu, Emil Cioran (.Lettre sur Mircea Vulcănescu) şi Vintilă Horia, care se concentrează asupra literaturii memorialistice. El publică mai multe fragmente de jurnal (Carnet românesc), precum şi Note pe un fond de memorii, eseu pornind de la acest gen literar, târziu „asumat obiectiv", care îi relevă însă autorului, cititor al jurnalelor lui Chateaubriand, Berdeaev, Gabriel Marcel, Jung, Sartre ş.a., marile adevăruri asupra condiţiei scriitorului: „Mi-au trebuit mulţi ani şi multe surpări interioare ca să înţeleg că un creator nu poate să stea decât în opoziţie, că orice încercare de a pactiza cu puterea, oricare ar fi şi de orice nuanţă, chiar cea mai demnă de a fi sprijinită, constituie un act de trădare şi poate dezlănţui înfiorătoare confuzii." Pagini de jurnal publică şi Virgil Ierunca, textul constituindu-se într-o valoroasă sursă documentară asupra vieţii literare şi a confruntărilor de idei care au frământat intelectualitatea românească din exil. în spaţiul rezervat prozei pot fi întâlnite texte semnate de Grigore Cugler (Amintiri din copilărie, Cronică, Un om ca toţi oamenii), Sanda Stolojan (Neostenita plecare, Peisaj ocolit), Paul Goma (fragmente din romanul Ostinato). Eseurile şi studiile istorice şi literare poartă iscălitura lui Gh.I. Brătianu (în jurul întemeierii statelor româneşti), Lucian Bădescu (Mircea Vulcănescu), Al. Ciorănescu (Despre sfinţenia românească), Mihai Cismărescu, Florica Elena Lorinţ, Mircea Popescu (Mazzini şi Transilvania), Mihai Niculescu, Mihai Dim. Sturdza, Emil Turdeanu, Sandu Tudor. Trebuie subliniată şi prezenţa scriitorilor din ţară. Alături de Paul Goma, cunoscut deja în Occident ca disident, şi de Ioan Petru Culianu, se inserează în caietul din 1975, sub pseudonimul Nicolae Niculescu, Secretul „Scrisorii pierdute" de N. Steinhardt, subtilă analiză a ceea ce autorul numeşte „lumea minunată a echilibrului românesc". în caietul din 1986, N. Steinhardt publică, sub identitatea reală, studiul Eugen lonescu, antiabsurdul Versuri de Ion Caraion şi Ştefan Bănu-lescu întregesc sumarul secţiunii de poezie, unde se regăsesc semnăturile lui Ioan Cuşa, Miron Kiropol, Nicu Caranica, Ilie
Constantin, Magdalena Constantinescu, Valeriu Buga, Al. Lungu, Yvonne Rossignon, Horia Stamatu, Stela Viniţchi, G. Tomaziu ş.a. Studiile şi comentariile asupra literaturii române, cuprinse în trei rubrici speciale — „Roza vânturilor", „Semne", „însemnări" —, investighează deopotrivă vitrina literară pariziană şi pe cea din România. De un firesc interes se bucură noile cărţi ale lui Mircea Eliade apărute la Gallimard sau la Editura Ioan Cuşa, cărţile lui Emil Cioran fie că este vorba de scrieri recente, fie de republicări, poemele lui Ştefan Baciu, volumele despre Eugen lonescu, prozele lui Dumitru Ţepeneag ş.a. Cărţile din ţară sunt, în cea mai mare parte, comentate de Monica Lovinescu. Autoarea se opreşte, între altele, la Insomniile lui Marin Sorescu („Aceeaşi privire nouă pe care Marin Sorescu o plimbă prin lume de parc-ar vrea, de fiecare dată, să-i asigure o nouă geneză, o regăsim aici pentru cărţi, statui, tablouri, oameni şi situaţii. O originalitate care este ca şi respiraţia firească, nemirându-se că respiră"), la Etica lui Mircea Ciobanu („ale cărui cărţi dovedesc o ardere şi o rană ce nu pot aparţine numai literaturii"), la Scriitori români de azi a lui Eugen Simion (ca să constate că „Principalele scăderi ale cărţii [...] aparţin vremurilor sub care stă criticul, calităţile ei majore, criticului care a rămas consecvent criteriului estetic luptând cu ştiinţă şi conştiinţă în inima unei citadele din ce în ce mai împrejmuite"), la Cartea de la Metopolis de Ştefan Bănulescu, la Versuri de Emil Botta etc. Virgil Ierunca analizează, de asemenea, câteva noi apariţii editoriale româneşti, definind succint esenţa cărţii sau a unei personalităţi creatoare. Astfel, I. Negoiţescu este „un critic al înnoirilor", pentru că la el „asistăm la o voinţă justificativă de înnoire, în care sensibilitatea modernă nu este siluită, ci chemată să «vadă» în trecut ceea ce aparţine de fapt viitorului". „însemnări", rubrică de consemnări ale evenimentelor literare şi culturale româneşti din exil, acordă un loc special receptării acestora în spaţiul cultural francez. Alături de Şerban Cristovici şi Mircea Popescu (cele mai frecvente semnături ale rubricii), Sanda Stolojan şi Matei Cazacu urmăresc în paginile presei franceze ecourile fiecărei apariţii editoriale ori spectacol aparţinând autorilor consacraţi, ca şi destinul românilor mai de curând intraţi în atenţia Occidentului (Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Miron Kiropol, Andrei Şerban, Lucian Pintilie, Costin Miereanu, Camilian Demetrescu ş.a.). în fine, rubricile Monicăi Lovinescu, „Zodia Cancerului" şi „Antologia ruşinii", se fixează pe stricta actualitate culturală din ţară, unde directivele de partid dirijează viaţa literară şi în bună măsură etica scriitorilor: „Se poate înregistra în literele româneşti o sete de parvenire socială fără precedent [...]. Reacţiile la Tezele din iulie au dezvăluit un fenomen cu incalculabile consecinţe, ştergerea hotarelor între generaţii. Curajul în opoziţia la Teze, ca şi laşitatea în cedare au fost egal distribuite" (Sub zodia Tezelor din iulie). Bogatele „roade" ale cedării în favoarea regimului comunist simt „antologate" în două secţiuni, alături de scriitori din ţară acordându-se spaţiu şi pentru „românii deplasaţi", formulare a cărei ambiguitate reaminteşte optica realizatorilor revistei faţă de acea parte a exilului românesc care a răspuns chemării ceauşiste la colaborare. Caietul din 1983, dedicat memoriei lui Mircea Vulcănescu, prezintă
Etiopica
Dicţionarul general al literaturii române 78
integral un document inedit, Ultimul cuvânt; rostit în apărarea sa de Mircea Vulcănescu în ziua de 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, secţia a IX-a Criminală,, în procesul celui deal doilea lot al foştilor miniştri şi subsecretari de stat din guvernarea mareşalului Antonescu, document ce reprezintă „testamentul spiritual şi politic" al marelui gânditor. Virgil Ierunca, prefaţatorul textului, relevă că acesta „ne oferă şi o îndrumare ultimă: memoria este, ca şi libertatea, indivizibilă", iar importanţa lui excepţională stă în aceea că „procesul lui Mircea Vulcănescu depăşeşte cadrul formal al unei instanţe pentru a se insera în spaţiul simbolisticii fntunecate a totalitarismului românesc". Un document la fel de semnificativ, de data aceasta pentru atitudinea protestatară a poetului Dorin Tudoran faţă de regimul totalitar al lui Nicolae Ceauşescu, figurează în caietul din anul 1984: Frig sau frică sau Despre condiţia intelectualului român de azi, „fără îndoială cel mai îndrăzneţ text pe care l-a trimes peste hotare un scriitor român de la Paul Goma încoace", după cum precizează nota redacţională care însoţeşte textul. Cel de-al şaselea caiet este închinat memoriei lui Mircea Eliade.	M.P.-C.
ETIOPICA, carte populară. Reprezintă traducerea din limba greacă a unui roman scris în secolul al III-lea de Heliodor din Emesa. Romanul circulă în manuscris până în secolul al XVI-lea, când este tradus în limba franceză de Jacques Amyot, devenind o lectură a Curţii lui Henric al II-lea. După un manuscris provenind din biblioteca din Buda a lui Matei Corvin, s-a tipărit întâia oară, în limba greacă, la Basel, unde în 1552 apare şi o traducere în latină datorată umanistului polonez Stanisîaw Warszewiecki. în apusul Europei Etiopica, cunoscută de scriitori ca Rabelais, Racine, Tasso, Calderon de la Barca, Cervantes, Shakespeare, a influenţat romanul cavaleresc medieval, pe cel francez din secolul al XVIII-lea şi a dat naştere la mai multe prelucrări în teatru. Circulând în mediile poloneze, romanul lui Heliodor (amintit în corespondenţa uneia dintre fiicele lui Ieremia Movilă) se face cunoscut şi în Ţările Române prin secolul al XVII-lea. Creaţie a unei epoci de tranziţie, Etiopica îmbină tendinţele novatoare cu reminiscenţe ale literaturii clasice greceşti. O acţiune amplă, susţinută de o intrigă complicată, mobilizează personaje numeroase, dintre care unele implicate permanent. Conform schemei romanului erotic grecesc, interesul este polarizat de cuplul de eroi înzestraţi cu însuşiri excepţionale, Teaghen (Teagnes) şi Haricleea, constrânşi să-şi apere iubirea în împrejurări neobişnuite şi dificile. Peripeţiile prin ţinuturi adesea exotice (cadrul consti-tuindu-1 succesiv Etiopia, Grecia, Delta Nilului, cetatea Memfis din Egipt), surprizele, răsturnările de situaţie, abia în final favorabile eroilor, alcătuiesc materia abundentă a romanului, din care fiecare epocă a selectat conform gustului său. Fiica regelui Hidaspes al Etiopiei, născută albă ca şi străbuna greacă Andromeda, este îndepărtată, de teamă, de la Curte de însăşi Persina, mama sa. Aceasta nu uită însă să-i însemne originea pe o eşarfă şi să-i dăruiască un colier şi un inel împodobit cu pantarbă (piatră cu puteri miraculoase). Copila este dusă în
Egipt de către credinciosul Sosimitres, apoi este crescută în Grecia de către preotul Haricles, care o adoptă. De o frumuseţe fără seamăn, Haricleea devine mai târziu preoteasă a zeiţei Artemis, la Delfi. Aici, în timpul jocurilor pytice, o zăreşte Teaghen, nobil tesalian, câştigător al întrecerilor. Cuprinşi de o iubire pe cât de fulgerătoare pe atât de profundă, cei doi tineri izbutesc să fugă din Delfi cu ajutorul preotului egiptean Calasiris, venit să consulte oracolul. După ce descifrează inscripţia dezvăluind originea Haricleei, Calasiris ascultă îndemnul oracolului care îi cere să-i ducă pe tineri în Egipt. Urmează călătoria pe o corabie feniciană până în Zakynth, un popas curând întrerupt, o urmărire pe mare de către piraţi, apoi căderea în captivitate a celor trei fugari. Haricleea, primejduită de o căsătorie cu conducătorul piraţilor, este salvată prin iscusinţa lui Calasiris, care îi învrăjbeşte pe tâlhari. Ospăţul de nuntă se transformă într-un măcel în care hoţii pier, iar Teaghen este rănit. Mai târziu eroii cad în mâinile piraţilor bucolieni şi se despart de Calasiris, rămas liber. Haricleea amână acum, cu abilitate, nunta cu Tiamis, căpetenia corsarilor
Pagină de titlu la A lui lliodor istorie etiopicească, B.A.R., ms. rom. 355
79 Dicţionarul general al literaturii române
Etiopica
din Bucolia. Survine atacul unui al treilea grup de hoţi, al cărui prizonier devine Tiamis. Teaghen şi Haricleea, ascunşi o vreme într-o peşteră, simt prinşi de o garnizoană de ostaşi egipteni care urmează a-i preda satrapului Oroondates, la Memfis. După alte peripeţii, Haricleea ajunge în casa negustorului Nausicles din Hemis. Aici ea îi reîntâlneşte pe Calasiris, apoi pe Cnemon, un grec, tovarăş de captivitate în Bucolia. între timp Teaghen, care trecea drept fratele Haricleei, este eliberat în drum spre Memfis chiar de Tiamis, care reuşise să scape şi se afla acum în fruntea războinicilor păstori din satul Bessa. împreună pornesc spre Memfis o expediţie de luptă, dar în cetatea egipteană Tiamis se va împăca, recăpătându-şi demnitatea de mare preot, cu fratele său Petosiris. Ajunge la timp pentru a interzice lupta între fraţi, tatăl celor doi rivali, preotul Calasiris, cel care plecase să consulte oracolul din Delfi în legătură cu o primejdie ce-i ameninţa casa. Cu el soseşte în cetate şi Haricleea, care îl regăseşte astfel pe Teaghen. Acum eroii înfruntă persecuţiile reginei Arsace, soţia lui Oroondates, îndrăgostită de Teaghen, precum şi uneltirile confidentei sale, bătrâna doică intrigantă Cibele. Condamnată la ardere pe rug, Haricleea este salvată de flăcări datorită inelului miraculos ce-1 purta cu sine. înştiinţat de ce se petrece la curte, Oroondates, aflat departe de Memfis, în război cu etiopienii, ordonă să-i fie aduşi tinerii. în drum spre tabăra satrapului ei devin însă prizonierii unui grup de războinici etiopieni şi, de aici, evenimentele se precipită spre deznodământ. După izbânda regelui Hidaspes, Teaghen şi Haricleea, cei dintâi prinşi de război, aduşi în cetatea Meroe, capitala Etiopiei, urmează a fi jertfiţi zeilor protectori ai cetăţii. Chipul şi purtarea lor aleasă îi impresionează pe regi, care le deplâng soarta, rămânând însă neclintiţi în hotărârea de a împlini sacrificiul tradiţional. Haricleea dezvăluie însă taina originii sale, confirmată de Persina, şi Hidaspes îşi regăseşte astfel fiica, despre care credea că murise. După alte două probe de vitejie pe care împrejurările i le impun şi în acest ultim episod lui Teaghen, cei doi eroi se pot căsători în sfârşit. Firul principal, cvasipicaresc, al acţiunii este dezvoltat prin ramificaţii ce aduc la un moment dat în prim-plan istoriile unor personaje ca Haricles, Calasiris, Cnemon, Tiamis, Nausicles, Tisbe. Cu un anumit prilej, fiecare dintre aceştia expune un şir de peripeţii, trăite sau auzite, după un procedeu specific şi prozei orientale (arabe). Dincolo de stufărişul intrigii, obositoare uneori, povestirea captivează, o atmosferă de farmec narativ se ţese, eroii înşişi cad pradă acelei stări dintre vis şi veghe, ascultând cu aviditate întâmplările istorisite până la ceasuri târzii. Procedeul povestirii în povestire aminteşte, de asemenea, de Homer, cel elogiat într-o pagină a cărţii. Influenţa epopeilor homerice este de altfel vădită, memoria zeilor şi eroilor Antichităţii este vie încă în acest roman de la începuturile erei creştine, în care episoade întregi sunt create plecând de la vechile modele. Demaineta, a doua soţie a tatălui lui Cnemon, trimite cu gîndul la Fedra, urmărirea lui Petosiris de către Tiamis în jurul cetăţii Memfis evocă lupta dintre Ahile şi Hector din Iliada ş.a.m.d. Se modifică însă concepţia despre destin. Forţa implacabilă care loveşte pe oameni în spaţiul tragic al anticilor devine acum,
Ilustraţie la Etiopica, B.A.R., ms. rom. 4837
conform doctrinei creştine, putere justiţiară răsplătind virtutea şi pedepsind viciul. Este ceea ce a imprimat Etiopicei caracteristica de roman popular îndeosebi în Evul Mediu. Romanul cavaleresc apusean va reţine în primul rând din scrierea lui Heliodor motivul „probei", al rezistenţei în timp a sentimentelor. La noi, vor fi atras mai mult însuşirile excepţionale ale eroilor, aura exotică şi legendară, numele neobişnuite de ţinuturi îndepărtate, procurând un fel de nebuloasă şi iluzorie cunoaştere a lumii. Apoi — unele întâmplări miraculoase inserate în povestire şi o anume înţelepciune, amestec de încredere, îngăduinţă şi scepticism, ale cărei precepte, menite să îndrume, dar şi să aline, vorbesc despre viitorul învăluit în ceaţă, de neputinţa medicilor de a vindeca neliniştea sufletului ori despre suferinţa nemărturisită care întreţine răul. Răspândită în Moldova şi sub numele de Iliodor (cel al autorului de fapt), Etiopica este citită întâia oară de Dimitrie Cantemir, care, în prefaţa Istoriei ieroglifice, afirmă că a împrumutat în scrierea sa de la autorul grec o anumită tehnică a compoziţiei. Manuscrisele Etiopicei care au circulat în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea (cel mai vechi, o copie de la 1772-1773) reproduc traducerea făcută la Iaşi de logofătul Toma Dimitriu la îndemnul lui Leon Gheuca. Două manuscrise au ajuns mai târziu în
Euphorion
Dicţionarul general al literaturii române 80
posesia lui Mihai Eminescu. Etiopica a fost cunoscută de asemenea de Mihail Sadoveanu, care o va imagina ca lectură preferată a eroului său Nicoară Potcoavă. în traducerea din secolul al XVIII-lea, suficient de confuză, pe alocuri cu stângăcii în stabilirea echivalenţei unor termeni, Sadoveanu va fi remarcat totuşi tonul ceremonios, modul inteligent de a dialoga şi de a se cerceta reciproc al personajelor, întorsăturile arhaice ale frazelor sau încărcătura lor metaforică. Din Etiopica (Istoria lui Teaghen şi a Haricleiî) tălmăceşte Ecaterina Chinezu în „Icoana lumei", în 1866. în 1970 a apărut o traducere modernă integrală a romanului lui Heliodor, datorată Măriei Marinescu.
Ediţii: A lui Eliodor istorie etiopiceascâ (fragm.), CPL, II, 129-170.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 126-128; Cartojan, Cărţile pop., I-II, 269-283; Maria Marinescu-Himu, Romanul grecesc „Etiopica" al lui Heliodor, „Hrisovul", 1945, 42-61; Piru, Ist. lit., I, 452-454; Dan Simonescu, Introducere, CPL, II, 125-127; Ist. lit., I, 672-674; Maria Marinescu-Himu, Romanul grec în literatura română, SC, 1965; Maria Marinescu-Himu, Prefaţă la Heliodor, Teagene şi Haricleea, tr. Marina Marinescu, Bucureşti, 1970; Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, 1970, 41-43; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 335-343; Dicţ. lit. 1900,337-339.	R.Ş.
EUPHORION, revistă care apare la Sibiu, lunar, din aprilie 1990, şi trimestrial din 1992, având ca director de onoare pe Ştefan Aug. Doinaş, iar în colegiul de redacţie pe Dumitru Chioaru (redactor-şef), Radu Ţurcanu (secretar general de redacţie), Iustin Panţa, Vladimir Munteanu, Ştefan M. Găbrian. Din al treilea an de apariţie Vladimir Munteanu este redactor-şef, Radu Ţurcanu — redactor-şef adjunct, Iustin Panţa — secretar general de redacţie, Dumitru Chioaru — redactor responsabil de editură. Din 1993 Iustin Panţa este redactor-şef şi Mircea Stănescu — redactor general cte redacţie. Din 2001 redactor-şef e Dumitru Chioaru. încă de la primul număr revista a avut şi pagini în limba germană, iar din 1992 în franceză şi engleză, contribuind astfel la dialogul dintre culturi. Ştefan Aug. Doinaş schiţează, în Iniţială, un scurt istoric al revistei cu acelaşi titlu a Cercului Literar de la Sibiu din anii '40 şi salută iniţiativa tinerei generaţii sibiene care se simte în stare să reînvie spiritul acesteia. Tot aici I. Negoiţescu, lider al Cercului Literar de la Sibiu, defineşte programul euphorionis-mului. Reluând legătura cu tradiţia culturală interbelică, în primul rînd cu direcţia spiritului critic deschisă cu un secol în urmă de Titu Maiorescu, E. dezvoltă, într-un alt moment, programul de sincronizare europeană, ceea ce permite orientarea revistei spre valoarea estetică, spiritul critic, revalorificarea unor opere culturale realizate atât în ţară, cât şi în exil. E. s-a remarcat, între publicaţiile postdecembriste, prin profesionalism şi acurateţe critică, prin temele de actualitate propuse dezbaterii în numere speciale, prin deschiderea spre judecata critică judicioasă. Ea şi-a impus o personalitate distinctă încercând o apropiere între imagine şi text, fiecare număr fiind o operă de artă grafică în sine. Paginile în germană, engleză şi franceză oferă prilejuri pentru un permanent dialog inter şi multicultural, deschizând un spaţiu spre cunoaşterea dias-porei româneşti. Poezia este semnată de Ana Blandiana, Dinu
Flămând, Grete Tartler, Ion Pop, Mircea Cărtărescu, Dumitru Chioaru, Iustin Panţa, Ion Stratan, Liviu Antonesei, Dieter Schlesak, Ştefan Baciu, Ion Mircea, Daniel T. Suciu, Florin Oancea, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cristian Popescu, Ruxandra Cesereanu, Werner Sollner, Marta Petreu, Emil Hurezeanu, Alexandru Muşina, Alexandru Leluţiu, Dan Damaschin, Eugene van Itterbeek. Proza îi are ca autori pe Mircea Ivănescu, Vladimir Munteanu, Corin Braga, Cornel Regman, I. Negoiţescu, Ştefan M. Găbrian, Gheorghe Iova, Cristian Moraru, Dumitru Chioaru, Carmen Negulei, Diana Adamek, Radu Ţurcanu, Bedros Horasangian, Joachim Wittstock, Aurel Călinescu, Paul Goma, Gheorghe Crăciun, Ioana Postelnicu, Gheorghe Schwartz, Ştefan Caraman. Critică şi eseuri dau I. Negoiţescu, Cristian Moraru, Radu Ţurcanu, Maria Cornelia Oros, Ion Diaconu, Florin Berindeanu, Nicolae Balotă, Mircea Valeriu Deac, Corin Braga, Virgil Nemoianu, Al. Cistelecan, Ştefan Borbely, Marcel Corniş-Pop, Alexandru Surdu, Dieter Schlesak, Ioana Creţu, Matei Călinescu, Mihail Nasta, N. Steinhardt. La rubrica de artă semnează Liviana Dan, Iustin Panţa, Cristian Robert Velescu, Donald P. Eckart. Revista inserează traduceri din Nietzsche, Osip Mandelstam, Jan Potocka, N.A. Berdieaev, Adam Michnik, Octavio Paz, Sweeney Agonistes, Werner Jaeger, Martin Heidegger, Michel Foucault, realizate de Mircea Ivănescu, Ioanichie Olteanu, Ioan
I.	Ică, Liviana Dan, Dan Arsenie, Gh. Ceauşescu, Cristian Moraru, Tatiana Pătrulescu, Radu Ţurcanu, Andrei Codrescu. în paginile revistei mai sunt prezenţi Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.R. Patapievici, Gheorghe Grigurcu, Ion Vartic, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Wolf von Aichelburg, Norman Manea, Emil Cioran, Marin Tarangul, Dumitru
Ţepeneag, Paul Goma.	V. V. G.
cd
EUROPA, periodic apărut la Bucureşti, săptămânal, din noiembrie 1935 până în 31 ianuarie 1936, având subtitlul „Revistă politică antifascistă". Colaborează Geo Bogza (încercarea de jefuire a Abisiniei), Ion Călugăru (Băieţii lordului Grey), Gerry Spina, Al.C. Constantinescu, George Silviu, Al. St. Streitman.	M.Pp.
EUROPA, anuar de literatură, limbă, cultură şi istorie, purtând subtitlul „Balcanica-Danubiana-Carpathica. Annales. Cultura-Historia-Philologia" şi editat la Budapesta cu începere din
1993,	de Catedra de limba română de la Universitatea „Eotvos Lorănd". Redactorul publicaţiei este Miskolczy Ambrus, ajutat de un comitet de redacţie. Primul număr a apărut în limbile română şi maghiară, dar a inserat şi colaborări în limbile franceză, germană, engleză, italiană. Cuvântul-program Ad lectoreml, semnat de Miskolczy Ambrus, afirmă că împreună cu cealaltă publicaţie a Catedrei, „Encyclopedia Transylvanica", anuarul va reprezenta o „tribună a deschiderii şi nicidecum a exclusivismului", pentru iniţiatori „interdisciplinaritatea fiind un program". Numărul inaugural este închinat lui Eminescu. Compartimentat în trei secţiuni, „Studia", „Discussiones" şi
81 Dicţionarul general al literaturii române
Eustatievici
„Documenta", volumul beneficiază de colaborarea unor specialişti din SUA (Keith Hitchins, Eminescu and Romanian Intellec-tuals between the World Wars, Katherine Verdery, Protochronism and Romanian Cultural Politics: the Poet as Proto-Marxist), Germania (Wolf von Aichelburg, Eminescu auf deutsch. Uber-setzungsprobleme, Cornelius R. Zach, Rumănien, Fremde, Nachbarn in der politischen Prosa von Mihai Eminescu), Cehia (Libuse Valentovâ, La Reception de l'oeuvre poeticjue de Mihai Eminescu en Boheme), Rusia (Iuri Kojevnikov, Despre ipostazele eminesciene), România (Al. Zub, Prolegomene la istoria unei lacrimi, I. Negoiţescu, Mihai Eminescu. 1850-1889, Victor Iancu, Eminescu: căutarea de sine prin limbaj, Mihai Cazacu, Eminescu şi istoria naţională). Alte contribuţii discută despre Eminescu şi simbolism (Fried Istvăn), titan şi titanism în poezia eminesciană (Losonczy Gyula), Glossa eminesciană în transpuneri maghiare (Radicsne Ruzsa Ilona), traducerile din Eminescu ale lui Szabo Lorinc (Schelken Pălma), Gâldi Lăszlo şi Eminescu (Domokos Sâmuel, Nagy Levente), receptarea lui Eminescu în cultura maghiară (Kollo Kâroly, Lorinczi Lăszlo), opera religioasă a lui Eminescu (Ioan Octavian Rudeanu), necrologurile consacrate poetului în Ungaria (Domokos Sâmuel), atitudinea lui Eminescu faţă de revoluţia maghiară de la 1848-1849 (Kopeczi Bela). Ultimul autor pedalează pe „antimaghiarismul" şi xenofobia poetului, ceea ce îi atrage replica lui Victor Iancu în articolul A fost Eminescu antimaghiar? Interesante sunt planurile cursurilor de filosofie predate la Blaj de Aron Pumnul, descoperite de Miskolczy Ambrus, ca şi bibliografia Eminescu în limba maghiară, realizată de Gyorgy Bela şi Somogyvâry Gyula. Cel de-al doilea număr al E. a apărut în 1995. Din păcate numărul colaboratorilor români din cadrul Catedrei s-a redus simţitor, iar preocupărilor literare şi filologice le-au luat locul cele istorice. Nucleul volumului îl constituie materialele prezentate la conferinţa internaţională Convieţuirea Confesiunilor în Principatul Transilvaniei, consacrată amintirii Dietei din 1568 de la Turda. Sunt de menţionat câteva dintre studii: Noul Testament de la Bâlgrad (Emilian Birdaş), Noul Testament de la Bălgrad şi teologia lui (Ioan Octavian Rudeanu), Câteva probleme şi întrebări privind ediţia a 2-a a Noului Testament de la Bălgrad din anul 1648 (Miskolczy Ambrus), Funcţii sacre şi laice ale bisericii în satul românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XlX-lea (Simion Retegan). Alte contribuţii au în vedere epoca lui Nicolaus Olahus (Ion Aurel Pop), problemele Reformei în Transilvania, izvoarele poloneze cu privire la tragedia domnitorului Constantin Brâncoveanu, problemele ortodoxiei române (Dumitru Stăniloae), ideea Daciei în gândirea istorică şi politică maghiară din secolele al XV-lea şi al XVII-lea (Kopeczy Bela), convergenţele culturale în Transilvania în epoca Reformei (Victor Neumann), propaganda catolică în secolul al XVI-lea (Maria Teodor Crăciun), libertatea şi convieţuirea religioasă în vremea lui Bocskai Istvăn şi Bethlen Gâboretc.	M.Pp.
EUSTATIEVICI, Dimitrie (c. 1730, Braşov - 1796, Braşov), filolog şi traducător. E. (în alte variante ale numelui: Eusthatiadis, Dumitru Eustatu, Dimitrie Evstatiev Braşoveanul, Dimitrie Statievici), descendent al unei familii de români macedoneni stabiliţi în zona Făgăraşului, este fiul lui Eustatie Grid (Gridovici), protopop în Şcheii Braşovului, apărător al libertăţilor religioase ale ortodocşilor ardeleni. După şcoala română din Şchei, urmează, până în 1753, studii teologice şi umaniste (în greacă, slavonă şi latină) la Academia din Kiev. Ulterior, activitatea lui pedagogică şi cultural-religioasă îl încadrează în mişcarea iluministă transilvăneană. Refractar „unaţiei", E. militează ca secretar episcopal (între 1762 şi 1785) pentru impunerea oficială a Bisericii Ortodoxe în Transilvania. Bogata activitate desfăşurată din 1786 ca director al „şcoalelor neunite naţionaliceşti" — deschiderea unei preparandii la Sibiu pentru formarea învăţătorilor şi a dascălilor bisericeşti, înfiinţarea unor şcoli în sate şi în oraşe, în special la Braşov, redactarea de manuale didactice — îi asigură un loc important în istoria învăţământului românesc.
Cea mai importantă operă a lui E. rămâne Gramatica rumâ-nească, redactată între 1755 şi 1757. Autorul se inspiră din modele străine (gramatica slavonă a lui Meletie Smotriţki, în ediţia de la Râmnic, 1755, gramaticile greceşti ale lui C. Lascaris şi
A.	Catiforos) şi, cu un instinct sigur, apelează la Elementa gra-maticae latinae de Gregorius Molnar, tipărită la Cluj în 1556. După dedicaţia encomiastică pentru domnitorul Constantin Mavrocordat, în a cărui politică culturală ar fi putut găsi sprijin
Pagină de titlu la Gramatica rumânească, B.A.R., ms. rom. 583
fnii'K Mwir-k c*'hteh,iţtuwttpmup. riMhWTlKjl
ikh tUHttfWHMUMnxJxti ^enwn»
fimoarm. yy’rpoMuVirt. .iww*'1
m KOfiTilHAMM HIKftWR
flpiH AMMttmpiV frmflrtî ITjiatiioR’a'HMh
Eustratie
Dicţionarul general al literaturii române 82
pentru tipărirea lucrării, E. îşi completează lucrarea cu o prefaţă în spirit iluminist. El supralicitează importanţa învăţăturii, capabilă a stârpi relele sociale (injustiţii, războaie), a îmbunătăţi moravurile şi a favoriza progresul societăţii. Gramatica este pentru el, ca şi pentru vechii umanişti, o „cheie" pentru studiul filosofiei, retoricii sau teologiei; atent la spiritul veacului, îi accentuează importanţa în dezvoltarea limbii şi literaturii naţionale. Pentru instruirea cititorilor, exemplifică normele gramaticale cu citate morale culese din Biblie şi autori religioşi sau din antici iluştri (Homer, Aristotel, Platon, Herodot). Gramatica are patru părţi: ortografia (importantă azi pentru interpretarea fonetică a textelor vechi), etimologia (de fapt, morfologia), sintaxa (limitată la părţile de propoziţie) şi prozodia, tratate catihetic şi urmate, fiecare, de o „tehnologhia", în care se repetă noţiunile expuse. Importante pentru funcţia artistică a limbii şi analiza figurilor de stil sunt capitolele Pentru împodobitul sintaxis şi Pentru sintaxisul cel închipuitori. Ultima şi cea mai interesantă parte a lucrării este Pentru prosodie, mic tratat de versificaţie, în care sunt desluşite noţiuni generale de metrică (stih, picior, „tăiere"-cezură, ritm, rimă), exemplificate stângaci prin creaţii poetice personale. în încercarea meritorie de a crea sau adapta în limba română o terminologie lingvistică şi stilistică, autorul alătură calcuri şi perifraze greoaie, termeni bizari şi numeroase neologisme din neogreacă şi latină, introduse în forma fonetică originară (antiteton, pleonasmos, imnos) sau adaptată („anacreonticesc", „epicesc"). Deşi netipărită, gramatica lui E. a fost utilizată ca izvor, printr-o copie manuscrisă din 1774, de Franz J. Sulzer în istoria consacrată românilor şi limbii lor şi de Ioan Alboteanu în cursul de limba română predat la Seminarul de la Socola din Iaşi. Pentru necesităţi didactice, E. a prelucrat câteva manuale, mai ales cu profil moral-religios, tipărite de Petru Bart la Sibiu. Din 1790 datează un comentariu mai pretenţios, Dezvoaltele şi tâlcuitele evanghelii a duminecilor, a sărbătorilor şi a oareşcârora zile, în prefaţa căruia sunt expuse unele chestiuni de metodică în predarea textelor religioase. Urmează, după un an, un „sinopsis" biblic şi, în 1792, Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi dechilin în scrisori de multe chipuri. De la E. au rămas şi traduceri pro-priu-zise, din sârbă şi rusă: îndreptarea păcătosului cu duhul blândeţelor după Petru Grimovski, scoasă la Timişoara în 1765, şi, în manuscris, Economia lui Florin cel Mare şi Analie besericeşti a lui Baronius, ultima fiind o reluare a traducerii începute de preotul Ştefan Ioanovici din Braşov.
SCRIERI: Gramatica rumânească. 1757. Prima gramatică a limbii române, îngr. şi introd. N.A. Ursu, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 223-225; Puşcariu, Ist. lit., 192-193; Popovici, Studii, 1,176-178; Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944,209,213,229-230, 280-289; Pervain, Studii, 193-208; Diomid Strugaru, Gramatica lui Smotriţki şi prima gramatică românească, RSL, 1960; Nagy Bela, Dimitrie Eustatievici, az elso român nyelvtan szerzoje, FK, 1961,1-4; Lăudat, Ist. lit., III, 145-148; Piru, Ist. lit., II, 142-143; Gâldi, Introducere, 109-111; Dicţ. lit. 1900,339-340; Scarlat, Ist. poeziei, 1,103-105.	A.Sm.
EUSTRATIE Logofătul (? — c. 1646), traducător. Probabil cu numele întreg Dragoş Istratie, E. a fost diac şi tretilogofăt (din 1630), răsplătit de domnitorul Moise Movilă cu o moşie. Informaţii incerte, nesusţinute de dovezi, îl indică pe E. ca autor al unui letopiseţ moldovenesc sau al unor adnotări la cronica lui Grigore Ureche. Activitatea sa este certă în domeniul traducerilor. Din 1632 datează Pravila aleasă, după o compilaţie grecească din lucrări de drept civil şi canonic. Scrierea a rămas în manuscris şi este unul dintre cele mai vechi texte ample din Moldova, fiind folosită şi la alcătuirea Pravilei lui Matei Basarab (îndreptarea legii, 1652). O altă tălmăcire, Şiapte taine a besearecii (1644), are ca scop iniţierea în esenţa ortodoxismului, aducând precizări menite a-i feri pe credincioşi de erezii. Cea mai importantă este traducerea cu titlul Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe (1646), realizată la porunca lui Vasile Lupu, după o culegere de lucrări juridice greceşti. înaintea textului propriu-zis este
Pagină de titlu la Carte românească de învăţătură..., laşi, 1646
83 Dicţionarul general al literaturii române
Evenimentul
tipărită prefaţa Toţi ceia ce sânt creştini pravoslavnici, cine va ceti, ca să înţeleagă, scrisă de E., care arată importanţa cărţii, amintind strădaniile mai multor învăţaţi de a tălmăci „tocmelele cele bune". Indirect, Carte românească... dă o imagine generală a stării sociale şi a moravurilor din Moldova acelui timp. Textele juridice au fost alese în funcţie de realităţile interne care trebuiau reglementate. Devenind „codul penal" al ţării, lucrarea a avut o mare circulaţie, fiind inclusă şi în Pravila lui Matei Basarab. Traducerea aduce o contribuţie deosebită şi în dezvoltarea limbii, fiind, faţă de textele religioase sau istorice, un domeniu nou de exersare a posibilităţilor de exprimare, o sursă de îmbogăţire a terminologiei. Alături de mitropolitul Varlaam, E. are, pentru prima jumătate a secolului al XVII-lea, un aport însemnat la întemeierea culturii româneşti scrise.
Traduceri: Şiapte taine a besearecii, Iaşi, 1644; Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe, Iaşi, 1646; ed. îngr. G. Sion, Botoşani, 1875; ed. îngr. şi introd. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1961.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. relig., 157-161; C.A. Stoide, Contribuţie la biografia lui Eustratie Logofătul, „Arhiva", 1933,3-4,1934,1-2; Cartojan, Ist. lit., II, 108-109,112-115; P.P. Panaitescu, Introducere la Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958; P.P. Panaitescu, Introducere la Carte românească de învăţătură, Bucureşti, 1961; Ist. lit., I, 353-364; Liviu Onu, Studiu introductiv la Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1967; Chiţimia, Probleme, 244-253; Dicţ. lit. 2900,340-341; Dicţ. esenţial, 305-306.	C. T.
EU Şl EUROPA, revistă apărută la Deva, bilunar, între 1 septembrie 1936 şi aprilie 1939. Este o publicaţie „înjghebată" de Ion Th. Ilea şi Nicolae Rusu, care figurează ca redactori de la numărul 3 din 1936; cu numărul 1 din 1937, Ion Th. Ilea devine director, iar Nicolae Rusu rămâne redactor. Subtitlul „Tribună de slovă şi gând românesc" se modifică de la numărul 2-3 din
1939,	când „slovă" e înlocuit de „cuvânt". Orientarea publicaţiei reiese dintr-un Mesaj pe care Romulus Dianu îl „expediază" poetului Ilea: „Consider că acest spirit de maimuţoi de a ne remorca numaidecât la tradiţie, fără un examen prealabil al posibilităţilor de care dispunem, nu este nici sensul unei discipline spirituale, nici acela al unei adânci convingeri. Cine o face, o face din lene." Revista, salutată de Emil Isac, I. Vale-rian ş.a., are următoarele rubrici: „Culise, măşti, manechine", „Punctul pe i...", „Răfuieli", „Vignete, note, însemnări", „Breviar de carte românească", „în vârf de peniţă", „Opinii", „Sport", „Redacţionale". Aici publică versuri Radu Stanca, Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Aron Cotruş, Virgil Carianopol. Proză semnează N.N. Beldiceanu, Vintilă Horia, Paul Constant şi George Acsinteanu. Compartimentul publicisticii este cel ^ mai bine reprezentat. Astfel, sub titlul O eroare istorico-literară, Nicolae Albu contestă paternitatea fabulelor lui Ţichindeal, atribuindu-le lui Mihai Roşu (Martinovici) (1936). Septimiu Bucur, una dintre prezenţele cele mai des întâlnite în paginile revistei, glosează pe marginea conceptului de „românism", tot el oprindu-se asupra personalităţii lui Nichifor Crainic. De fapt, numărul 4 din 1936 este dedicat în întregime mentorului „Gândirii", despre care mai scriu Vintilă Horia, Ion Moldo-veanu, Horia Niţulescu, Valeriu Bora, Vladimir Dogaru ş.a.
Septimiu Bucur atacă problema „atitudinii româneşti" în literatură, în vreme ce George Drumur scrie despre „dialectica lirică a provinciei". Decis să-şi scoată cititorii din „imitaţie şi vegetaţie", Valeriu Bora îşi intitulează un articol Imperialismul dac. George Popa „citeşte" semnele înnoirii în Noua zodie a literaturii ardelene, în vreme ce Vintilă Horia, convins că „sub putregaiul democraţiei româneşti" nu se mai pot ascunde „comori artistice inestimabile", scrie despre Umila noastră carte. N. Rusu se opreşte asupra locului ocupat de Radu Moga în sculptura ardeleană. Aprigul căpitan N. Braica scrie despre Cobaiul comunismului, Teodor Popa despre Unio trium natio-num, iar V. Copilu-Cheatră trimite un Mesaj pentru Schimbarea la faţă a Munţilor Apuseni. Mişcarea legionară incită condeiele lui I.L. Cigăreanu, George Drumur, Ion Şiugariu, Vintilă Horia, Gh. Minovici, în vreme ce N. Ladmiss-Andreescu, sub titlul Disciplinare, nu anarhizarel, scrie despre necesitatea creării „unei spiritualităţi literare în sens naţional (nu numai naţionalist)", drept replică la fenomenul „anarhizării postbelice a literaturii (care de la Gherea începe)". Cu numărul 12 din 1937 demarează şi cronica literară, Silviu Cernea recenzând romanul lui Mircea Damian, Om. Un portret Nicolae Roşu oferă Teodor Scarlat, N. Albu propunând tot aici câteva Amintiri despre Anton Holban şi Bogdan Amaru. Este de menţionat şi articolul lui AL Dima, Condiţia psihologică a creaţiei artistice populare (1939). în revistă figurează foarte puţine traduceri. Astfel, Vasile Christu tălmăceşte din lirica lui Emanoil Pop Dimitrov, Octavian Şireagu din literatura maghiară, Pimen Constantinescu din Paolo Apostaliti (Literatura italiană de azi), iar Ionel Neamtzu, un fragment din romanul Schangai Lilly, sub titlul Oraşul nordic. Alţi colaboratori: C. Miu-Lerca, Sever Stoica, Yvonne Rossignon, AL Gregorian, C.S. Anderco,
E.Ar. Zaharia, Elisabeta Henţiu, Ion Potopin.	D. B.
EVENIMENTUL LITERAR, revistă socială şi literară care a apărut la Iaşi, apoi la Bucureşti, săptămânal, de la 20 decembrie 1893 până la 24 octombrie 1894. Din comitetul de redacţie fac parte Sofia şi Ioan Nădejde, Raicu Ionescu-Rion, G. Ibrăileanu
—	secretar de redacţie, Emil D. Fagure şi C. Stere. La jumătatea lunii februarie 1894, Sofia Nădejde primeşte direcţia publicaţiei, dar nu va figura pe frontispiciu în această calitate decât de la 2 mai. După ce în vara aceluiaşi an Sofia şi Ioan Nădejde se mută în capitală, revista apare din 18 iulie la Bucureşti. Cu puţin timp înainte de a se tipări primul număr din „Lumea nouă", organ oficios al mişcării socialiste, E.l. îşi întrerupe apariţia, redactorii săi trecând mai toţi în redacţia noului ziar şi a suplimentului său literar. S-a afirmat uneori că E.l. ar fi fost un supliment al cotidianului liberal „Evenimentul" din Iaşi. Este adevărat că Emil D. Fagure, unul dintre iniţiatorii revistei, precum şi alţi doi colaboratori constanţi, I. Gliicksman şi Eugen Herovanu, făceau parte din redacţia „Evenimentului", ziar la care colaborase şi C. Stere, şi, probabil, ei au ales titlul noului periodic literar. E.l. se delimitează însă de această gazetă politică, situându-se prin program şi prin caracterul contribuţiilor publicistice în rândul periodicelor socialiste.
Evenimentul
Dicţionarul general al literaturii române 84
Orientarea estetică a E.l. nu poate fi dedusă din cele câteva editoriale care au încercat, la început de drum, să definească, ezitant şi vag, un program de perspectivă. Această poziţie a fost depăşită prin contribuţia ulterioară a principalilor colaboratori. Opţiunile lor politice şi estetice îşi află sursele în ideologia de la „Contemporanul". E.l. face însă trecerea de la tipul de publicaţie care se adresa unui cerc restrâns de cititori („Contemporanul" sau „Literatură şi ştiinţă") la tipul de mai largă difuzare al suplimentului literar şi cultural („Munca ştiinţifică şi literară", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară"). Fără să fie o revistă de directivă ideologică, prin scrisul lui I. Nădejde, Raicu Ionescu-Rion, G. Ibrăileanu şi C. Stere revista a pus în circulaţie noţiuni de estetică materialistă. Două sunt temele dezbătute cu prioritate. Prima este aceea a raportului dintre artă şi societate. Tendenţionismul literaturii, combaterea teoriei „artă pentru artă", condiţionarea socială a artistului, locul acestuia şi al intelectualului în societate sunt chestiuni care revin mereu în articolele Menirea artei sau Arta tendenţio-nistă şi arta realistă de I. Nădejde, Arta tendenţionistă şi Iobăgie intelectuală de Raicu Ionescu-Rion, în seria de comentarii despre Psihologia de clasă a lui C. Vraja (G. Ibrăileanu) sau în alta, intitulată Arta şi poporul, datorată lui C. Stere. De pe aceeaşi poziţie de susţinere a determinării sociale a artei este pornită şi polemica răsunătoare şi nu totdeauna obiectivă cu revista „Vieaţa" a lui Al. Vlahuţă, sunt recenzate operele literare ale lui Traian Demetrescu, se discută critic orientarea de la „Convorbiri literare". Foarte mult s-a scris în chestiunea decadentismului, termen prin care erau denumite curentele literare noi, în primul rând simbolismul. Poezia lui Baudelaire sau Verlaine, iar din literatura noastră versurile lui Al. Macedonski sunt definite, cu un exclusivism juvenil, drept „amestec gol de sunete ameţitoare". Opera literară, credeau atunci G. Ibrăileanu sau Raicu Ionescu-Rion, trebuie să aibă o finalitate imediată şi, prin accesibilitatea ei, o acţiune educativă directă. Scriitori exemplari ar fi, din acest punct de vedere, doar Tolstoi sau Ibsen. In cadrele literaturii autohtone, pilda care trebuie urmată este oferită de scriitorii paşoptişti şi, mai aproape de 1890, de M. Eminescu, poet pentru care colaboratorii revistei au un adevărat cult. în întregul ei, atitudinea estetică a criticilor de la E.l. înregistrează un progres faţă de aceea afirmată în paginile „Contemporanului". Cea de-a doua temă abordată cu asiduitate, mai ales în contribuţiile teoretice şi în articolele de critică literară ale lui C. Stere, este aceea a poporanismului. E.l. va fi astfel, după „Adevărul" şi „Evenimentul", a treia gazetă în care Stere îşi continuă campania de propagandă poporanistă, prin intervenţii precum Limba literară, Poporanismul, „Poporul" în artă şi literatură ş.a. Caracterul de doctrină politică activă al poporanismului, aşa cum este discutată în E.I., se estompează în bună măsură, ceea ce predomină fiind un amalgam de idei socialiste şi poporaniste, un umanism vag, de esenţă burgheză, îndemnul la acţiune culturală. Sub această formă, influenţa lui Stere se va face simţită şi la Ionescu-Rion, G. Ibrăileanu sau la Ioan şi Sofia Nădejde. Alături de ei au mai colaborat cu publicistică militantă sau cu recenzii şi cronici literare C. Miile, Emil D. Fagure, Z.C. Arbore, Gh. Ghibănescu,
L. Ghelerter (sub pseudonimul M. Văleanu), I. Gliicksman (sub pseudonimele Radu Lascăr, Dr. Rotopanu, Dr. Ygrec). Articolul Genii necunoscute şi un fragment dintr-un studiu despre
G.	Coşbuc, care va fi inclus integral în „Literatură şi ştiinţă", îi aparţin lui C. Dobrogeanu-Gherea; acesta s-a arătat, de altfel, reticent faţă de mai tinerii comilitoni de la E.I., probabil şi din cauza modului în care ei polemizau cu Al. Vlahuţă. Literatura promovată în revistă are o valoare modestă. Nota dominantă nu o dau autorii care mai târziu au fost alăturaţi poporanismului, cum sunt Spiridon Popescu (cu pseudonimul N. Tofan) sau M. Carp (cu pseudonimul M. Dafin), ci colaboratorii obişnuiţi ai publicaţiilor socialiste: N. Beldiceanu, Traian Demetrescu, D. Nanu, O. Carp, Sofia Nădejde, C.Z. Buzdugan, I. Păun-Pincio, I.N. Roman, Virgiliu N. Cişman, A. Steuerman,
C.A. Teodoru (cu pseudonimul C. Florea), Eugen Herovanu, Gh. Nădejde (cu pseudonimul Leon Gârbea). Mai sunt prezenţi V.G. Morţun, C. Miile, Al. Vlahuţă (două epigrame), Al. Macedonski (un fragment de nuvelă) şi I.L. Caragiale (scenele V şi VIII din comedia O soacră). Literatură străină s-a tradus relativ puţin şi nu din scriitorii recomandaţi drept modele de criticii revistei. Poezii de H. Heine sunt tălmăcite de
O.	Carp şi Gr.D. Pencioiu, iar A. Steuerman traduce tot din Heine, precum şi din Lenau şi Lermontov. Gr.N. Lazu dă transpuneri, cele mai multe neizbutite, din Longfellow, făcute probabil prin intermediar francez. Se mai tipăresc adaptări ale versurilor lui Th. de Banville, Fr. Coppee, Sully Prudhomme, Puşkin, S.I. Nadson, Petofi ş.a. în mod obişnuit, publiciştii cei mai însemnaţi ai revistei scriu sub pseudonim. C. Stere semna
C.	Şărcăleanu, G. Ibrăileanu folosea pseudonimele C. Vraja, Auditor, Verax (utilizat şi de C. Stere sau de I. Nădejde) şi iniţialele C.V., iar Raicu Ionescu-Rion se ascundea sub iscăliturile V. Rion şi Th. Bulgarul.	R.Z.
EVENIMENTUL ZILEI, cotidian care a apărut la Bucureşti între 16 martie 1939 şi 30 iunie 1944, în câte două ediţii: „orele 12" şi „orele 6 seara". Tinzând să fie un cotidian independent, echidistant atât faţă de politica diverselor partide ale vremii, cât şi faţă de orientările tradiţionaliste sau moderniste ale literaturii, E.z. a reuşit în bună măsură să devină un modelator de opinie, cu o largă circulaţie şi credibilitate în rândul cititorilor. Din punct de vedere ideologic, se pot totuşi detecta unele tendinţe de dreapta, legate de conjunctura istorică a anilor 1930-1940: dictatura regală, acutizarea mişcării legionare, proclamarea statului naţional legionar, aderarea României la Axă şi în special necesitatea eliberării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord ocupate de sovietici şi speranţa în ajutpml pe care l-ar putea acorda Germania pentru revizuirea/Dicta-tului de la Viena. Pamfil Şeicaru dă glas acestei speranţe în articolul De ce am fost surprinşi de evenimente? Aurel Tita traduce un articol al lui Paul Valery, în care automl apreciază capacitatea fascismului de a reafirma valorile moral-creştine autentice (Fascismul şi religia). Cotidianul adoptă astfel, îndeosebi în perioada 1939-1940, o poziţie filogermană, văzută ca unică soluţie pentru contracararea expansiunii sovietice, neezitând însă să condamne excesele şi recurgerea la violenţă ale
85 Dicţionarul general al literaturii române
Everac
unor grupări politice, iar în anii 1943-1944 să deplângă marile pierderi suferite de România pentru o cauză ce se dovedea sortită eşecului. în aceşti ani predomină reportajele de război în detrimentul literaturii, scrise, ca şi majoritatea articolelor, de gazetari profesionişti, adesea reporteri-scriitori. E.z. rămâne totuşi, în ansamblu, o publicaţie care condamnă extremismele. Are rubrici speciale menţinute consecvent, care îi conferă o fizionomie şi o ţinută aparte. Pagina „Cetatea gândului" este dedicată actualităţii culturale, prin rubricile „Revista presei româneşti", „Cuvântul înţelepciunii", „Viaţa unei zile" („Scena", „Ecranul"), „Reporterul cultural", „Episoade interesante din viaţa marilor scriitori", „Cărţi noi", „Cărţile" (recenzii semnate de Al. Mironescu, Victor Eftimiu), „Cronica literară" (D. Ursulescu, V. Kembach), „Cronica muzicală" (J. Victor Pandelescu), „Cronica teatrală" (Aurel Tita) şi „Cronica plastică" (D. Karnabatt), „Problema graiului nostru" (Victor Eftimiu), „Săptămâna mondială" (M. Paciurea), „Din lirica franceză" (Aurel Tita, Ion H. Săvulescu), „Din lirica americană" (Victor Const. Bercescu). Cronicile artistice au în vedere îndrumarea publicului spre valorile autentice, iar cronicile literare ocupă spaţiul foiletonului. La rubrica „Antologie în rezumat" sunt reproduse fragmente din poeziile unor importanţi autori clasici şi contemporani: M. Eminescu, O. Goga, Tudor Arghezi, Aron Cotruş, G. Bacovia, Demostene Botez, Ion Minulescu, Al. Macedonski, St.O. Iosif, Ion Barbu, Ion Pillat, Panait Cerna, Al.A. Philippide, Mihai Codreanu; proza este semnată de Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Radu Tudoran. Sunt interesante anchetele „Literatura şi războiul", „Arta şi războiul", care cuprind interviuri luate de N. Jianu, M.R. Paraschivescu, Radu Tudoran, Ion Vinea unor scriitori şi oameni de cultură. Se înmulţesc pledoariile pentru implicarea scriitorului în evenimentele istorice (Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Pillat ş.a.). în schimb, Mihail Dragomirescu este convins că „se va naşte un nou clasicism" datorită războiului care „a făcut să înceteze versurile nevertebrate".
E.	Lovinescu se dovedeşte pesimist faţă de perspectivele literaturii române, pe care le vede sumbre, şi deplânge noua orientare a criticii literare care „a ieşit din zona militantă" şi „a rămas pe tărâm pur estetic". Declarându-se împotriva „cooperării cu autorităţile", Tudor Arghezi susţine atitudinea militantă a scriitorului, exprimată metaforic: „izolat, scriitorul e un lup speriat în pustietate". Mai participă la anchete Hortensia Papadat-Bengescu, Şerban Cioculescu, Paul Negulescu, Vladimir Streinu, V.I. Popa. Dinu Moroianu aduce în atenţie manuscrisele neexplorate ale scriitorului George Mihail Zamfirescu (Evocări târzii, Răsfoind manuscrisele lui G. M. Zamfirescu). E.z. conţine şi numeroase traduceri de calitate din operele unor scriitori precum Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Andre Maurois, Alphonse Daudet, James Rorty. Alţi colaboratori: Petru Comarnescu, Gala Galaction, Victor Isac, N. Crevedia, C. Cristobald.	C.A.
EVERAC, Paul (pseudonim al lui Petre Constantinescu; 23.VIII.1924, Bucureşti), dramaturg, prozator şi eseist. Este fiul Eugeniei (n. Morărescu) şi al lui Alexandru Constantinescu,
profesori la Arad, unde şi E. îşi face studiile, absolvind în 1942 Liceul „Moise Nicoară". între 1942 şi 1947 urmează cursuri de filosofie şi drept, luându-şi licenţa în drept la Bucureşti, în 1947. Este, rând pe rând, cantaragiu („scriitor de sfeclă") la Fabrica de Zahăr din Arad (1948), şef de secţie la Agenţia CEC din Hălmagiu (1949), muzeograf la Buzău şi Sighişoara (1951-1952), cantaragiu la Satu Mare (1953), jurisconsult la întreprinderea Forestieră din Mălini (1954-1955), şef de protocol la Marea Adunare Naţională (1956-1958), director general al Televiziunii Române (1993-1994), director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă „N. Iorga" de la Veneţia (1995-1997); din 1997 înfiinţează şi este preşedintele Fundaţiei „Steaua Carpatină" (Bucureşti-Podu Dâmboviţei). A debutat, fiind elev, cu poezia Toamnă, în revista „Hotarul" din Arad (1936). Deşi prima sa piesă, Robinson, a fost scrisă şi jucată de diletanţi în 1948 (publicată în 1989), abia în 1959 i s-au reprezentat, simultan, patru piese. Cea dintâi piesă tipărită a fost Logodnă, apărută în 1962. Ziarist-eseist prolific, a publicat la „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul", „Tribuna", „Ramuri", „Scânteia", „Românul", „Evenimentul", „Adevărul literar şi artistic", „Curentul", „Curierul naţional" ş.a. Nenumăratele sale piese au cunoscut reprezentări în ţară şi în străinătate, au fost adaptate pentru teatru radiofonic, film şi televiziune, recoltând mai totdeauna cronici elogioase şi fiind încununate cu o mulţime de premii ale Ministerului Culturii, ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ale Academiei Române; în 1986 i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate.
Venite în teatrul românesc după comediile social-politice ale lui Aurel Baranga şi dramele cu intenţii simbolice ale lui Horia Lovinescu, piesele lui E., cel mai prolific autor dramatic român contemporan, având vocaţia actualităţii stringente şi pasiunea interogaţiei, vor ilustra, în limitele ideologice ale epocii şi cu un angajament demonstrativ extrem de mobil, transformarea caracterului şi psihologiei umane într-o societate ce evoluează rapid, implicând salturi spectaculoase în viaţa individului şi în relaţiile sociale. „Eu pun totdeauna realităţii un însă — declara dramaturgul într-un interviu din ianuarie 1977. Un însă problematic. Care s-o facă mai umană, mai demnă de a fi trăită. Eu n-am descoperit linişti şi adevăruri eterne... Eu mă neliniştesc de soarta acestui om al nostru, când îi descopăr impasuri. Şi caut duşmanul. Uneori el e social, alteori moral, alteori e pur şi simplu existenţial." Anul 1959 poate fi numit „anul Everac" pentru dramaturgia românească: atunci i s-au jucat, aproape concomitent, mai multe piese: la Iaşi Poarta (la Teatrul Naţional) şi la Bucureşti Ferestre deschise (la Teatrul Mic), Explozie întârziată (la Teatrul Bulandra) şi Descoperirea (la Teatrul Giuleşti). Ele propuneau publicului un gen nou, „teatrul-dezbatere" asupra mutaţiilor din conştiinţă, ceea ce s-ar fi vrut un fel de nouă dramă absolută camil-petresciană. Bunăoară, ţărănimea, după secole de stabilitate, era brusc confruntată cu imperativul socialist al colectivizării agriculturii; simţul milenar de proprietate era subminat, familia tradiţională se destrăma, „poarta" sufletului ţărănesc (Stancu Văratecu) era zăvorâtă. Inginerul Vladimir Calistrat din
Everac
Dicţionarul general al literaturii române 86
Ferestre deschise, dăruit total acţiunii de pionierat (fabricarea primului cocs românesc la Hunedoara), se îndepărtează de soţie, de oameni, devine un însingurat, ratând fericirea. Şi tot astfel, apariţia luptătorului ilegalist (comunist) Vintilă Gârţu în cuplul calm al medicului Cristea şi al soţiei sale Fana produce o „explozie întârziată", veritabilă revelaţie a trecutului, impunând o reevaluare lucidă şi dureroasă a vieţii trăite până atunci. Fresca dramatică Ochiul albastru (1961) punea problema agresiunii civilizaţiei asupra naturii (construirea unei hidrocentrale), cu urmări conflictuale şi asupra naturii umane înseşi. Iar Ştafeta nevăzută (1964) făcea elogiul spiritului de dreptate care se poate întoarce chiar împotriva căutătorului dreptăţii. Prin personaje ca biologul Pavel Cristian (Camera de alături, 1970) sau Livia Gavrilescu (Zestrea, 1971), E. se înscria în comandamentul epocii de a crea un tip de „erou nou", muncitor superior, cu personalitate fermă, a cărui dominantă să fie responsabilitatea faţă de ceilalţi şi de societate, curajul angajării totale, abnegaţia, solidaritatea umană în apărarea dreptăţii şi promovarea adevărului. Critica a observat rabatul valoric pe care îl implica subordonarea la asemenea comandamente: „Superficialitatea şi graba dogmatică sunt sancţionate lozincard, iar succesele sunt sărbătorite într-o jubilaţie generală. Piesele sunt teziste, conflictul e dirijat, problematizarea fiind mai mult o chestiune de atitudine auctorială" (Radu G. Ţeposu). Totuşi, treptat, dramaturgul-eseist complică procesul de descoperire şi afirmare a omului printr-un joc al aparenţei şi esenţei, care, departe de a produce comicul
obişnuit, se menţine în dramă, prin dezbatere intelectuală sau revelaţie psihologică, uneori cu un substrat modern-tragic. Această evoluţie „periculoasă" a dramaticului E. a denumit-o „spectacularizare". Fenomenul este ilustrat mai ales în piese ca Patimi, Subsolul (1967), prin doi tineri dominaţi de idei primite de-a gata, care îi determină să nu ia nimic în serios, nici chiar dragostea. „Era rodul unui fel de a trăi — explică autorul — nu prin pasiune şi prin implicare, ci prin cenzura esteticii şi prin distanţare, adică prin canonul vieţii moderne care îi oprea să fie adevăraţi. Lumea pentru ei devenise un spectacol, cultura pentru ei îşi pierduse personalitatea, se transformase în informaţie şi fotografie" (Trei piese-eseu, 1973). în alte nenumărate piese de teatru, scenarii de radio, televiziune, film, bucurân-du-se şi de interpretările unor mari actori, E. a obţinut succese de public îndeosebi prin problematica social-umană actuali-zantă, elogiind încrederea neţărmurită a individului în idee (Cartea lui lovită, 1980), dreptul lui la fericirea personală (A cincea lebădă, 1978), pericolul înstrăinării pe alte meridiane (Un fluture pe lampă, 1974), în genere, consecinţele unei existenţe inautentice, cu rupturi de personalitate producătoare de dureroase drame. Totul, cu sensurile deturnate inteligent, cu deplină ştiinţă a meşteşugului dramaturgie. Pentru că E. posedă talentul şi priceperea de a construi chiar în interiorul unui conflict structurat tezist, conjunctural, personaje care evoluează în jurul unei idei-adevăr, pe care dialogul o ilustrează cu forţă, dând spectatorului/cititorului impresia că fiecare om are nu numai adevărul lui, dar şi dreptul afirmării acestuia ca justificare a existenţei sale. Specifică dramaturgiei lui E. este detaşarea autorului de personajele sale, care nu se înfruntă exclusivist, ci dialoghează într-o dezbatere ce vrea să-l implice şi pe spectator: replica este caracterizantă, uneori polisemantică, limbajul nuanţat până la pitorescul regional, conflictul tinde spre tensiunea intelectuală, totul ambiţionând să consemneze stricta actualitate, dar să atingă şi semnificaţii mai generale, prin metafore revelatoare — mai ales în piesele într-un act: Iancu la Hălmagiu, Urme pe zăpadă (cu Horea şi Cloşca) etc. Din prea multele piese produse de dramaturg şi mereu reprezentate de-a lungul timpului, aproape toate beneficiind de o presă foarte favorabilă, ar mai putea fi citate: Himera (1964), Acord (1977), Ordinatorul (1980), Salonul (1983), Beţia sfântă (1984), D'ale protocolului (1989), La marginea lumii (1992) sau scenariile (de radio, televiziune, film) Discurs despre o floare (1966), Omul de lângă tine (1967), Marcuse şi Fifica (1969). In proza scurtă, E. realizează variaţiuni ale tipologiei umane ce populează existenţa cotidiană banală, unde dramele se subţiază şi se topesc fără conflict, iar psihologiile nu se încheagă nici măcar în individualităţi. E un soi de lume cehoviană alunecată în derizoriu, care mimează relaţiile sociale pentru a supravieţui într-o societate în prea repede schimbare, alienându-şi sau vidându-şi informul eu. în romanul Câteva feluri de dragoste (scris în 1986, dar publicat abia în 1993), activitatea social-profesională a personajelor le domină viaţa personală, psihologiile sunt sinuoase şi, deşi privite din mereu alte unghiuri de interpretare, sunt labile şi inconsecvente în multitudinea de întâmplări prea puţin semnificative. în genere, proza dramaturgului este un exerciţiu de virtuozitate
87 Dicţionarul general al literaturii române
Evolceanu
aplicat unor limbaje specifice, „montate" chiar în stilul indirect liber, excelent şi succint surprinse. Cu im umor detaşat până la satiră, într-un spirit polemic continuu în aria realului sau eseistic în cea ideatică, alcătuind un univers caleidoscopic în alb-negru, proza lui E. este adesea o combinaţie indecisă între reportaj şi anecdotă, între real şi fictiv, de o aparent acută actualitate, dar năzuind mereu, subiacent şi insidios, spre genul moralist.
SCRIERI: Logodnă, Bucureşti, 1962; Cântec din fluier, Bucureşti, 1963; Ferestre deschise, Bucureşti, 1963; O întâlnire neobişnuită, Bucureşti, 1964; Himera, Bucureşti, 1964; Simple coincidenţe, Bucureşti, 1966; Cinci piese de teatru (Poarta. Explozie întârziată. Ochiul albastru. Ştafeta nevăzută. Simple coincidenţe), Bucureşti, 1967; Iancu la Hălmagiu, Bucureşti, 1967; Reflecţii despre inteligenţă, Bucureşti, 1967; Don Juan din Grădina Icoanei, Bucureşti 1968; Dialoguri contemporane. Teze şi antiteze, Bucureşti, 1971; Urme pe zăpadă, Bucureşti, 1971; Poeme discursive, Cluj, 1972; Trei piese-eseu, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1973; Zestrea, Bucureşti, 1973; Un fluture pe lampă, Bucureşti, 1974; încotro merge teatrul românesc? Atitudini şi polemici din viaţa de teatru, Bucureşti, 1975; Teatru, Bucureşti, 1975; Teatru pentru amatori. 10 piese într-un act, Bucureşti, 1977; Şedinţa balerinelor, Bucureşti, 1978; A cincea lebădă, I-II, Bucureşti, 1982; Viaţa lumii, Bucureşti, 1982; Arta monologului, Bucureşti, 1983; Parabole dramatice, Cluj-Napoca, 1983; Teatru, Bucureşti, 1984; Martor cu păreri proprii, Iaşi, 1984; Funigei peste Alpi, Bucureşti, 1987; Aventura umană, Bucureşti, 1989; Reacţionarul, Bucureşti, 1992; Câteva feluri de dragoste, Bucureşti, 1993; 4 Everac. Piese ale tranziţiei, Bucureşti, 1993; Câteva feluri de moarte, Bucureşti, 1994; Poeme crepusculare, Bucureşti, 1995; Mai are România vreo şansă?, Bucureşti, 1995; 69 tablete vechi şi noi, Bucureşti, 1998; La poarta din dos a Europei, Bucureşti, 2000; Mic breviar pentru lume şi viaţă (Didahiile unui bunic), Bucureşti, 2000; Revelionul (Şotii şi pozne ale unui dramaturg serios), Bucureşti, 2000; întâmplările vieţii celui de al doilea Paharnic, Bucureşti, 2001; Mirador, Bucureşti, 2001; Călare peste mileniu, Bucureşti, 2002; Ciupercuţe de sezon la Podul Dâmboviţei (în colaborare cu Diti Everac), Bucureşti, 2002; Mic tratat despre corupţie, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Dinu Săraru, Al treilea gong, Bucureşti, 1973, 123-126; Radu Popescu, Cronici dramatice, Bucureşti, 1974, 85-89; Valentin Silvestru, Caligrafii pe cortină, Bucureşti, 1974, 95-98; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti,
1977,174-200;Barbu, Momente, 276-280; Valeriu Râpeanu, O antologie a dramaturgiei româneşti, I, Bucureşti, 1978, 518-523; Brădăţeanu, Istoria, III, 223-235; Faifer, Dramaturgia, 47-56; Paul Everac interpretat de..., îngr. şi pref. Suzana-Carmen Dumitrescu, Bucureşti, 1984; Ghiţulescu, O panoramă, 101-126; Lovinescu, Unde scurte, II, 55-58;
H.R. Patapievici, Complexul posterităţii dejucate, RL, 1992, 22; Paul Everac, DRI, II, 189-225; Dicţ. scriit. rom., II, 239-241; Popa, Ist. lit., I, 1057-1058.	'	M.Dţ.
EVOLCEANU, Dumitru (1.X.1865, Botoşani - 28.VII.1938, Timişoara), critic literar. După ce a urmat liceul la Iaşi, terminându-1 în 1886, s-a înscris, tot acolo, la Facultatea de Litere, pe care o va absolvi în 1889. Este numit profesor de gimnaziu la Bârlad, dar obţine o bursă în străinătate. A făcut studii de filologie latină la Paris, la Ecole des Hautes Etudes (1889) şi la College de France (1891), continuându-le la Bonn (1891-1892) şi Berlin (1892-1894). La întoarcerea în ţară i s-a creat, prin grija lui Titu Maiorescu, un post de conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Numit
agregat în 1902, este titularizat profesor în 1906, succedându-i la catedră lui N.Ch. Quintescu şi funcţionând până la pensionare, în 1935. Ca profesor de limba şi literatura latină, E. a tipărit un prim volum din Istoria literaturii latine, intitulat Literatura latină arhaică (1899), mai multe manuale de limba latină pentru liceu, două lucrări de gramatică latină, precum şi numeroase studii de specialitate, mai ales în revista „Orpheus", între anii 1924 şi 1927.
în istoria literaturii române E. este cunoscut mai ales prin activitatea sa de cronicar literar, desfăşurată în „Convorbiri literare" timp de aproape un deceniu. Criticul s-a impus atât prin fineţea gustului, cât şi prin incisivitatea judecăţii. Tip de critic partizan, a apărat principiile estetice junimiste şi i-a combătut, uneori în mod gratuit, pe adversarii acestora, îndrep-tându-şi atacurile mai ales contra scriitorilor tezişti. Procedeele sale polemice sunt tipic maioresciene, E. punându-şi adversarii în inferioritate printr-o ironie de calitate. Uneori, excesul de ironie transformă cronicile în adevărate pamflete. Unitatea operei, considerată o condiţie esenţială pentru existenţa ei, este dedusă din unitatea sentimentului care a inspirat-o, iar acesta din forţa cu care artistul trăieşte evenimentele descrise. împărţind operele în sincere şi nesincere, criticul i-a condamnat cu vehemenţă pe imitatorii poeziei eminesciene. Tocmai pentru că a găsit în G. Coşbuc un poet original, i-a urmărit cu simpatie şi înţelegere evoluţia, făcând observaţii dintre cele mai judicioase asupra creaţiei sale. A fost adeptul artei care să se adreseze unor largi categorii de cititori. S-a manifestat ca un adversar constant atât al naturalismului, cât şi al curentelor poetice postromantice, acuzându-le că se adresează unui grup
Evoluţia
Dicţionarul general al literaturii române 88
restrâns de rafinaţi. Metoda critică a lui E. este adesea modernă. El încearcă să afle sensul unei poezii sau al unei opere, judecând apoi acea operă în funcţie de măsura în care respectă acest sens. Spre a convinge, criticul recurge la ample argumentări extrase din analiza extrem de minuţioasă, aproape textuală, didactică pe alocuri, a operei literare.
SCRIERI: Istoria literaturii latine, voi I: Literatura latină arhaică, Bucureşti, 1899.
Repere bibliografice: N.I. Herescu, Maria Himu, Prof. Dumitru Evolceanu, RC, 1934-1935; E. Lovinescu, D. Evolceanu, ASO, 265-276; Lovinescu, Maiorescu post, 89-100; Perpessicius, Opere, XI, 412-413; T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, îngr. Z. Omea, Filofteia Mihai şi Rodica Bichiş, pref. Z. Omea, Bucureşti,
1978,	250-257, 572-608, 761-762; Dicţ. Ut 1900, 342-343; Dicţ. scriit rom., II, 241-242.	D.M.
EVOLUŢIA, publicaţie apărută la Cluj, bilunar, între 15 noiembrie 1921 şi 15 aprilie 1922 şi în februarie 1923. Director este AL Mureşian, iar secretar de redacţie Iustin Ilieşiu. Scopul revistei este „răspândirea operelor de artă: poezie, roman, teatru, ştiinţă, cronici de interes social, traduceri din toate limbile, copii după tablourile pictorilor noştri şi după frumuseţile naturale ale teritoriului românesc". în pofida acestor declaraţii programatice, E. rămâne o revistă de interes restrâns, cu un caracter tradiţionalist, didacticist, de popularizare a culturii. Cultivă o literatură descriptivă, în care predomină peisajul rural, evocări ale trecutului patriarhal şi ale solidarităţii naţionale. Sunt publicate versuri de Aron Cotruş (Singurătate, Câinele negru), Vladimir Streinu, Iustin Ilieşiu, Vasile Militam, Emil Isac, G. Tutoveanu, Volbură Poiană, Vasile AL George, M.G. Samarineanu, Ecaterina Pitiş, George Baiculescu, Ovidiu Hulea, proză de Ion Agârbiceanu (învierea morţilor), Emil Isac (Ardealul), G.M. Zamfirescu, articole şi studii semnate de G. Bogdan-Duică, Al. Ciura, Septimiu Popa, Horia Petra-Petrescu, N. Drăganu. E. cuprinde comentarii cu privire la deţinătorii Premiului Nobel (Anatole France ş.a.). Sunt consemnate câteva aniversări şi comemorări (Dante, Rabelais, Petofi, Flaubert, Moliere).	C.A.
EVSEEV, Ivan (11.VHI.1937, Tulcea), etnolog şi semiotician. Este fiul Elisavetei şi al lui Iosif Evseev, pescar lipovean. Urmează clasele gimnaziale în oraşul natal, iar pe cele liceale la Şcoala Pedagogică cu limba de predare rusă din Bucureşti. în 1953, după un an de studii la Institutul „Maxim Gorki", este trimis ca bursier al statului român la Universitatea din Leningrad, pe care o va absolvi în 1960. Repartizat la Catedra de limbi slave a Universităţii din Timişoara, parcurge toate treptele didactice şi devine şef de catedră, prodecan şi decan al Facultăţii de Filologie.
Lingvist ca formaţie, E. este autor sau coautor al unor tratate, studii şi scrieri de specialitate: Semantica verbului (1974), Probleme de semasiologie (1976), Vocabularul românesc contemporan (1978), Dicţionar analogic şi de sinonime al limbii române
(1978), Limba rusă contemporană (1983). Ca elev al lui V.I. Propp şi ca membru activ al Cercului de semiotică din Timişoara, E. a
extins perspectiva semiotică la cercetarea folclorului românesc, publicând, într-un interval relativ scurt, câteva cărţi de referinţă, organizate în jurul aceluiaşi concept: simbolul, considerat fundamental în mentalitatea şi creaţia populară şi esenţial pentru corecta lor înţelegere şi interpretare. Definit, în Cu-vânt-simbol-mit (1983), „nivel superior de structurare a informaţiei", simbolul constituie ipostaza finală spre care tind toate semnele folclorice, în măsura în care se supun legii ambivalenţei. Studierea simbolurilor arhetipale e continuată în Simboluri folclorice. Lirica de dragoste şi ceremonialul de nuntă (1987), Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale (1994), Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească (1997) şi Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale (1999), lucrări importante prin efortul de a pune în acord elasticitatea semantică a simbolului cu pluridisciplinaritatea abordării (semiotică, hermeneutică, stilistică, antropologie, literatură etc.). în volumul Jocurile tradiţionale de copii. Rădăcini mitico-rituale (1994) investighează stratul mitico-simbolic şi finalitatea magico-rituală a cântecelor şi jocurilor infantile, relevând compatibilitatea codului ludic cu celelalte componente ale culturii populare.
SCRIERI: Cuvânt-simbol-mit, Timişoara, 1983; Simboluri folclorice. Lirica de dragoste şi ceremonialul de nuntă, Timişoara, 1987; Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, 1994; Jocurile tradiţionale de
89 Dicţionarul general al literaturii române
Evu
copii. Rădăcini mitico-rituale, Timişoara, 1994; Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, 1997; Componenta mitologică a vocabularului românesc, Bucureşti, 1999; Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Timişoara, 1999.
Repere bibliografice: Iordan Datcu, Patruzeci de folclorişti români. Pagini de dicţionar, REF, 1992,2; Crişu Dascălu, Ivan Evseev. „Cuvânt-simbol-mit", „Caietul Cercului de studii", III, 1985; Livius Ciocârlie, Ivan Evseev, „Cuvânt-simbol-mit", în Folclor literar, VI, Timişoara, 1985, 221-224; Mihai Coman, Simboluri folclorice, RL, 1988,33; Iordan Datcu, Un studiu de semiotică: Ivan Evseev, „Jocurile tradiţionale de copii", L, 1995, 32-34; Datcu, Dicţ. etnolog., I,257-259.	C.D.
EVU, Eugen (10.IX.1944, Hunedoara), poet şi publicist. Este fiul Clarei (n. Bud) şi al lui Constantin Evu, muncitor. După absolvirea Şcolii Profesionale de Metalurgie (1962), urmează liceul (1962-1967) şi o şcoală tehnică de termotehnică la Hunedoara (1968-1970). A fost muncitor, pedagog, funcţionar, salvamar, solist instrumentist şi vocal, instructor-metodist la Casa Municipală de Cultură din Hunedoara, referent al Secţiei de cultură şi artă a Consiliului Municipal Hunedoara şi redactor-şef al revistei „Constelaţia Dragonului" din Deva. Debutează în 1969 la cotidianul „Drumul socialismului" din Deva; în 1970, în revista „Familia", versurile îi sunt prezentate de Ştefan Aug. Doinaş, iar în 1974 figurează printre autorii volumului colectiv Toate iubirile, apărut la Timişoara. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Astra", „Tribuna", „Vatra", „Steaua", „Transilvania" ş.a.
Poet al simplităţii şi al cadenţelor melodice, E. propune în volumele sale o tematică variată, mergând de la abordarea unor subiecte istorice — Elegiile corvine (Evroze), 1998, ciclul Cântece pentru Iancu (din volumul Aur heraldic, 1986) ori poeziile Sarmizegetusa Regia şi Sanctuar dacic (din volumul Ţara poemului meu, 1983) — până la o poezie a naturii şi versuri de inspiraţie folclorică, cum sunt doinele din volumul Muntele mioritic (1976) sau elegiile erotice. Acurateţea stilului, curajul simplităţii expresiei sunt evidente în special în încercările de valorificare a melosului popular: „Bată vântul duhul serii!/ Codrul sună şi rămâne/ Timpul are gustul mierii / Trandafir bogat e Mâine." Preluarea unor motive populare se face, cel mai adesea, în stil eminescian, în imagini puternic expresive: „Laptele stelelor picură-n ierbi / şerpii din vânt se îngroaşă. / Nopţile tremură săpate în cerbi / beţi de izvoare în faşă" (Domnia-Sa Pădurea). Făcând din poezie o adevărată profesiune de credinţă: „Eu cred că poezia e un grai / pe care l-am vorbit de la-nceput" (Eu cred), poetul se aventurează pe urmele unor precursori iluştri, precum Blaga sau Bacovia, al căror epigon se recunoaşte adesea: „Rămas-am singur ca-ntr-o elegie / a domnului Bacovia, un poet / ucis în veac de-aceeaşi nostalgie / de galben şi de cancer violet" (Vis cu Bacovia). De fapt, „nostalgiile" bacoviene sunt evidente şi în modul în care poetul îşi intitulează o serie de poeme, în special din volumul Ţara poemului meu (Pluvială, Amurg medieval, Vis cu Bacovia, Septembrie ş.a.). Mult mai subtilă, dar şi mai profundă este înrâurirea lui Blaga, absorbită în tema scurgerii inexorabile a timpului: „Să nu dau vămii risipind nemernic / Ce-i viu în suflet şi neîntrerupt / Nici zare-n carne nici (pe dedesubt) /
Freaticul zenit; sunt zeu puternic / Doar mie însumi, ciclic rostuind / Temeiul fiinţei care mă conţine" (Artă poetică). Aceeaşi influenţă a poetului-filosof se regăseşte şi în versurile: „îmi rezerv, iată, dreptul copacului / Statornic pentru a trăi şi drept / Să-mi cadă frunzele din piept / Aici, în vârtejul veacului" (Drept la tristeţe) sau în Fără cuvinte: „Această gură nu-i pentru vorbire, / Această gură nu-i pentru sărut / E dinaintea verbului cel mire / E dinainte de necunoscut." O expresie de multe ori simplă, dar întotdeauna melodioasă, în care poetul Ştefan Aug. Doinaş saluta „o nouă voce a poeziei autentice".
SCRIERI: Muntele mioritic, Timişoara, 1976; Cu faţa spre stea, Timişoara, 1978; Dragă omule, Deva, 1978; Soarele de andezit, Bucureşti, 1981; Incursiuni în fantastica realitate (în colaborare), Bucureşti, 1982; La lumina mâinilor, Timişoara, 1982; Ţara poemului meu, Bucureşti, 1983; Aur heraldic, Bucureşti, 1986; Ram cu oglinzi, Timişoara, 1988; Omul de zăpadă şi omul de cărbune, Bucureşti, 1988; Acasă, în Transilvania, Cluj-Napoca, 1988; Amarul mierii, Deva, 1994; Jurnalul de război al lui Avram Iancu. Tinda şi Sabia, Deva, 1995; Aventurile lui Miron Paparuda şi alte povestiri, Deva, 1996; Mierea sălbatică, Timişoara, 1996; Cartea de sub brad, Deva, 1997; Elegiile corvine (Evroze), Deva, 1998; Strugurii întunericului, Timişoara, 1998; Grădinile semantice, Deva, 1999; Luceafăr din lacrimă, Timişoara, 2000; Plângea să nu se nască, Timişoara, 2000; Sărutul cu privirea, Timişoara, 2001. Ediţii: Magnet. Ferestrele fulgerului -Blitzende, ed. bilingvă, tr. Magdalena Constantinescu-Schlesak, Hunedoara- Munchen, 2000.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Muntele mioritic", RL, 1976, 30; Lucian Alexiu, „Muntele mioritic", 0,1976,35; Sultana Craia, Poezie şi echilibru, LCF, 1978,46; Ulici, Prima verba, II, 76-78; Piru, Debuturi, 154-155; Petru Poantă, „Ţara poemului meu", ST, 1983,9; Ruja, Parte, I, 280-282; Ulici, Lit. rom., 1,267; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 60-61; Dicţ. scriit. rom., II, 242-243; Popa, Ist. lit., II, 555.	DI.B.
EVU, Ioan (19.XI.1953, Peştişu Mare, j. Hunedoara), poet. După absolvirea studiilor gimnaziale la Hunedoara, se specializează în domeniul utilajelor de scris şi de calcul. Debutează în „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" şi în paginile „Familiei" în anul 1970, apreciat şi încurajat de Ştefan Aug. Doinaş. Colaborează cu versuri la „Transilvania", „Luceafărul", „Contemporanul", „Astra", „Familia", „Orizont ", „Ritmuri" (Hunedoara), „Observator" (Munchen), „Foaia noastră" (Gyula, Ungaria). încearcă şi proza scurtă, mai ales reportajul şi eseul. Cea dintâi carte, Preaiubire (1978), este urmată de plachetele Fereastră de apă (1982), Fără armură (1984), Somnul în munte (1986) ş.a. Poetul, înzestrat cu o autentică plăcere a discursului liric, figurează cu cicluri de poezii şi în antologiile Cenaclului „Flacăra" al scriitorilor din Hunedoara (Pasărea de foc, 1973, Privind prin flacără, 1981). în 1996 iese de sub tipar cartea Poet de bună voie. în poemul cu acelaşi titlu E. îşi dezvăluie identitatea poetică marcată de sinceritate, dar şi de grijă faţă de autenticitatea creaţiei artistice. Versul liber este adaptat fără efort atât tonului confesiv, cât şi celui demascator faţă de un act artistic fals („însă harpiştilor zeloşi, dornici de biografii pentru uzul budoarelor, / Azi declar aici răspicat: Nu deţin paşaport spre paradis, deoarece / Nu sper în iubirea uşilor pluşate"). E. stăpâneşte exprimarea lirică atât în manieră
Excelsior
Dicţionarul general al literaturii române 90
tradiţională, cât şi în formulele mai noi, fiind mereu în căutarea unui drum liric propriu.
SCRIERI: Preaiubire, Deva, 1978; Fereastră de apă, Timişoara, 1982; Fără armură, Bucureşti, 1984; Somnul în munte, Timişoara, 1986; Poet de bunăvoie, Bucureşti, 1996; Cetatea moartă, Timişoara, 1998; însoţitorul umbrei, Botoşani, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Fereastră de apă", RL, 1982,43; Carmen Blaga, „Fără armură", 0,1984, 45; Miron Blaga, „Somnul în munte", F, 1986, 12; Ion Arieşanu, „Somnul în munte", 0,1986, 23; Valeriu Bârgău, „Somnul în munte", CNT, 1986, 26; Dorin Măran, „Somnul în munte", SLAST, 1987,23; Ion Rosioru, „Poet de bunăvoie", TMS, 1998,3.	'	A.	Gl
EXCELSIOR, almanah de teatru, literatură, artă şi muzică apărut la Bucureşti în martie 1918, sub îngrijirea lui I. Tedescul şi a lui Emanoil Cerbu. Secţiunea literară include un fragment din actul al doilea al piesei Moartea lui Dante Aligheri de Al. Macedonski, poezii de B. Nemţeanu şi D. Karnabatt, bucăţi de proză de A. de Herz, Karl Pauli, A. Nora, Jacques Burg. în partea consacrată teatrului îşi rememorează debutul scenic actorii Ion Brezeanu, Tony Bulandra, Maria Filotti, N. Leonard, Ion Manolescu, C. I. Nottara, G. Storin, Marioara Ventura şi Marioara Voiculescu. „Cronica de teatru" îi aparţine lui I. Tedescul. Este semnificativă „nota statistică" semnată de Thespis, Zece ani de teatru românesc original, care cuprinde toate piesele originale jucate în Bucureşti între anii 1907 şi 1917, consemnând totodată stagiunile şi numărul de reprezentaţii. Sunt de semnalat caricaturile lui Gruia dedicate colaboratorilor (Al. Macedonski, A. Nora, A. de Herz, B. Nemţeanu, I. Tedescul, D. Karnabatt, Emanoil Cerbu) şi membrilor Societăţii Autorilor Dramatici Români.	C.A.
EXCELSIOR, publicaţie apărută la Bucureşti, cu subtitlul „Gazetă săptămânală, politică, literară, artistică", între 7 noiembrie 1930 şi 16 mai 1931, sub direcţia lui Bogdan Varvara (până la numărul 13) şi a lui A. Grama. Revistă eclectică, E. respinge orice subordonare vreunui „soi de sectarism — politic ori cultural", redactorii declarând că nu vor renunţa la „experienţa şi înţelepciunea celor mai vârstnici" şi că tineretul de talent va găsi în redacţie „înţelegerea ce i se cuvine". Publică nuvele, fragmente ele roman, cronici literare şi dramatice, interviuri, note ş.a. In primul număr apar două texte inedite: Două lumi — primul capitol din romanul Răscoala de Liviu Rebreanu — şi Fata cu obraz verde, la Vulcan din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. în al doilea număr se află un fragment (în singurătatea chiliei mele) din romanul Roxana şi un interviu cu Gala Galaction, luat de Cicerone Theodorescu. G. Topîrceanu publică fragmente din Scrisori fără adresă, iar Tudor Arghezi, din Poarta neagră, proza Iancu nebunul. Mai colaborează cu proză Cezar Petrescu (Comoara regelui Dromichet), F. Aderca (Defilarea mujicilor), Ion Pas (Milă şi silă, Coca), Mihail Sadoveanu (Măria sa Puiul Pădurii), Mircea Damian, N.D. Cocea, Tudor Teodorescu-Branişte. Sub genericul „Jurnal basarabean", George Dorul Dumitrescu publică mai multe nuvele şi schiţe. Tot aici apare piesa Adonis. Parabolă cu o haimana, o portocală şi un vis de G.M. Zamfirescu.
Rubrica „Literatura străină" conţine traduceri din Maugham,
A.	Cehov, Pierre Louys, Upton Sinclair, Al. Kuprin, Dostoievski, M. Bontempelli, Moricz Zsigmond, Boccaccio, Sinclair Lewis,
A.	Avercenko. Rubricile „Chipuri, probleme, comentarii", „Teatru — cinema", „Cele 4 arte" simt consacrate criticii literare, dramatice, cinematografice şi de artă. Comentariile critice ale lui Scarlat Struţeanu vizează romanele lui Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Sadoveanu (Baltagul), Gala Galaction (Roxana), Paradisul suspinelor de Ion Vinea. Articole de critică şi istorie literară semnează Cicerone Theodorescu, Ovidiu Papadima, Eugen lonescu (Adrian Maniu, „Drumul spre stele"), Radu Costăchescu (Avalanşa generaţiilor. Un deceniu de literatură postbelică). „Cronica dramatică" este susţinută de Ion Dumitrescu, Bogdan Varvara, I. Iarbaşu, iar cronica cinematografică de Ion I. Cantacuzino. Alţi colaboratori: Eugen Relgis (Prieteniile lui Petru Arbore. Scrisori către Gina), Mircea Grigorescu, Emil Gulian, A. Dominic, Lucian Boz, Octavian Neamţu.	O.K.
EXIL, buletin al Cercului Cultural „Andrei Mureşianu", apărut la Rio de Janeiro, cu subtitlul „Literatură. Critică. Artă. Revista scriitorilor români exilaţi", în două numere: octombrie-decem-brie 1952 şi ianuarie-martie 1953. Redactori au fost Ştefan Baciu şi Faust Brădescu. Revista, imprimată prin mimeo-grafiere după pagini dactilografiate de Mira Simian şi Faust Brădescu, este continuatoarea, ca seria a doua, a „Buletinului Cercului Cultural «Andrei Mureşianu»". Un cuvânt introductiv ţine locul articolului-program, informând cititorii că: buletinul „nu va face nici un fel de politică, pentru a fi şi pe mai departe ceea ce a fost până în prezent: o tribună literară a tuturor scriitorilor care luptă în exil pentru o Românie independentă şi eliberată." Fiecare număr cuprinde, alături de colaborări româneşti, salutul şi aprecierile unei personalităţi literare braziliene.
E.	este în exclusivitate o revistă literară, în care se publică versuri originale, proză, pagini memorialistice, cronică şi critică literară. Cel mai larg spaţiu este acordat poeziei şi prozei, dincolo de care materia este structurată în trei rubrici: „Cronica literară", „Roza vânturilor" şi „Note şi informaţii". Emblematice sunt pentru poezia publicată aici versurile lui Vintilă Horia (Scrisoare pentru un tânăr poet, răspuns la poemul Generaţia de aur de Ştefan Baciu, apărut în revista „înşir'te mărgărite"), Ştefan Baciu, Faust Brădescu, Al. Busuioceanu, N.S. Govora, Asti Ivanovici, Nicolae Novac, Vasile Posteucă, AL Petru Silişteanu, Ion Ţolescu. Paginile de proză sunt semnate de Grigore Cugler (Autobiografie), Mircea Eliade (Dintr-un jurnal balzacian), Faust Brădescu (Pretexte, nuvelă), Antoaneta Iordache (Antoaneta Bodisco), N.S. Govora, I. Marinescu, J.N. Manzatti, Basil Munteanu (Moare Eminescu, omagiu la centenarul naşterii poetului), Mihai Niculescu, C.L. Popovici, Eugen Relgis, Pamfil Şeicaru (Academia Bârlădeană - pagini memorialistice din refugiu şi din timpul primului război mondial, evocând cenaclul literar condus de Al. Vlahuţă). Ştefan Baciu şi Faust Brădescu comentează la „Cronica literară" cărţi ale exilului românesc de pretutindeni. Sunt analizate ultimele
91 Dicţionarul general al literaturii române
Expresionism
lucrări apărute la Editura Cartea Pribegiei (Teodor Scorţeseu, Magie albă, G.V. Bumbeşti, Cerul era putred, Emil Cioran, Syllogismes de l 'amertume, Ion Sân-Giorgiu, Grişa ş.a.) Aceiaşi redactori semnalează la rubrica „Roza vânturilor" alte apariţii româneşti, protestând totodată faţă de sfidarea cu care sunt primite uneori aceste modeste, sub raport tipografic, publicaţii (Ştefan Baciu, încă un cuvânt despre mimeograf). Mira Simian semnează o cronică plastică. Succinte note şi informaţii culturale şi editoriale completează sumarul unei reviste care, în ciuda duratei sale efemere, reprezintă un reper în scrisul românesc din anii '50.	C.A.
EXPRESIONISM, curent apărut în pictura germană la începutul secolului al XX-lea, pătruns şi în literatură, în teatru, în arta spectacolului, răspândit în Austria, Belgia, Italia, Rusia, iar cu timpul în toată Europa. Originea termenului este plasată în primii ani ai secolului, dar el fusese întrebuinţat şi cu mult înainte, în accepţii aleatorii. Ca termen istorico-estetic a început să circule în 1911, data unei expoziţii a Secesiunii Berlineze. în catalogul acesteia, denumirea e aplicată însă tablourilor lui Braque, Picasso, Derain, Vlaminck, Dufy ş.a., aparţinători atunci grupării cubiste şi celei foviste. Grupări germane declarat expresioniste s-au constituit în 1905 (Die Briicke) şi 1911 (Der Blaue Reiter). Sfera semantică a cuvântului nu va fi delimitată cu destulă precizie niciodată, dar cu sau fără consimţământul lor, în muzee, albume, sinteze de istoria artelor, figurează ca expresionişti de frunte Georges Rouault, Ernst Ludwig Kirchner, Karl Schmidt-Rottluff, Emil Nolde, Oscar Kokoschka, Franz Marc, Vasili Kandinski (înainte de îmbrăţişarea abstracţionismului), Alexei von Jawlenski, August Macke, Paul Klee, Sutin, Modigliani, Chagall. Precursori sunt consideraţi Van Gogh, Gauguin, Munch, Ensor. Literar, e. proliferează în spaţiul cultural germanic al celui de-al doilea deceniu din secolul al XX-lea, ajungând la apogeu spre sfârşitul acestuia şi începutul celui următor. Preludat în poezie de Richard Dehmel, Alfred Mombert, Theodor Dăubler, e. a devenit un curent literar prin poeţi germani şi austrieci ca Georg Heym, Georg Trakl, Else Lasker-Schiiler, Ernst Stadler, August Stramm, Franz Werfel, Johannes Becher, prin dramaturgi precum Georg Kaiser, Walter Hasenclever, Ernst Barlach, Fritz von Unruh, Ernst Toller, prozatori ca Heinrich Mann, Alfred Doblin, Franz Kafka. Expresie, în prima etapă, a stării de spirit provocate de climatul social sufocant din Germania lui Wilhem II şi Austria lui Franz Joseph, în a doua, de primul război mondial, în a treia, de sentimentul dezastrului, al înfrângerii, literatura (în modul cel mai direct poezia) expresionistă germană construieşte viziuni sumbre, groteşti, sinistre, comunică exasperări, spaime, deznădejdi, imaginează cataclisme, condamnă civilizaţia dezumanizantă, mortificantă, opunându-i natura primară, arhaicul, elementarul, increatul, concepând mântuirea ca înapoiere la origini, la începuturi, la ,/izvoare", lansând în scopul acesta „vestiri", proiectând, într-un viitor nedesluşit, „semne". Tonul discursului liric expresionist e, adesea, de un patetism tragic, modul caracteristic
1. Vasile Dobrian, La pensie, 1937 2. Francisc Şirato, Mort pe câmp, 1907
rezumativ fiind „ţipătul" (der Schrei), dar el devine, cu intermitenţe, profetic, îndeosebi la Else Lasker-Schiiler, Werfel, Becher. Conduşi de principiul de a revela în lucruri „ideile", de
Expresionism
1. Leon Alex, înfometatul, 1935 2. losiflser, Hienele, 1911
a semnala „fenomenul originar", arhetipul etern, expresioniştii desconsideră individualul şi temporalul, simplifică descrierea până la schemă, supradimensionează unele detalii până la
Dicţionarul general al literaturii române 92
fabulos şi grotesc, cultivă figuraţia stihială, urcă pe scenă nu atât personaje, cât personificări ale unor categorii ontologice sau abstract sociale: Bărbatul, Femeia, Tatăl, Mama, Fiul, Soldatul, Doctorul. în România începe să se vorbească despre e. în 1919: întâi în presa de limba germană (revistele „Ostland", „Das Ziel", „Der Nerv", „Das Licht", „Fruhling", „Klingsor"), apoi şi în cea de limba română. „Ideea europeană" conţine în numărul din decembrie 1920 articolul Expresionismul al lui Tudor Vianu. In anii imediat următori, curentul e comentat în reviste, cu sau fără exemplificări româneşti, de F. Aderca, Mihai Ralea, I.M. Sadoveanu ş. a. Un lung studiu, mai mult defavorabil, Expresionismul dramatic, include volumul Cercetări critice (I, 1923) al lui Ion Sân-Giorgiu. De cu totul alt nivel intelectual şi interpretativ sunt consideraţiile lui Lucian Blaga despre „noul stil" din Filosofia stilului (1924) şi Feţele unui veac (1925). Se află aici cele mai pătrunzătoare (deşi unilaterale) interpretări ale e. din câte se scriseseră şi aveau să se scrie în perioada interbelică. în înţelegerea lui Blaga, esenţial pentru stilul expresionist e faptul că, sub puterea lui, „tensiunea interioară" a operei „transcendează" văzul, îl „întrece", „trădând relaţiuni cu cosmosul, cu absolutul, cu ilimitatul". în următorii ani, studiile dedicate e. în ansamblu sau aspectelor lui româneşti sunt puţine, însă există referiri la diferite manifestări ale curentului în România şi în străinătate. „Gândirea" recenzează frecvent, până în 1929, revistele în limba germană din Sibiu, Braşov şi Cernăuţi, semnalează opere în spirit expresionist de pretutindeni, publică literatură română cu afinităţi expresioniste, reproduce plastică şi grafică expresionistă. Analog procedează „Contimporanul". Situarea periodicului pe poziţii constructiviste se dovedeşte compatibilă cu receptivitatea faţă de e. Revista întreţine relaţii cu grupări din Germania, ca Der Sturm, şi acordă ospitalitate producţiilor expresioniste (Hans Arp, August Stramm). Interesul, la noi, pentru e. creşte considerabil după al doilea război mondial, odată cu depăşirea perioadei acut dogmatice. în a doua jumătate a deceniului al şaptelea încep să apară în periodice numeroase articole, multe reluate în volume, ample studii introductive la culegeri de versuri şi de piese de teatru, cărţi integral consacrate curentului, îndeosebi realizărilor lui în artele plastice de pretutindeni şi în literatura română, capitole în istorii ale literaturii. Pe tărâm literar, e. a influenţat mai cu seamă poezia şi dramaturgia românească, dar şi proza narativă. Cele mai importante realizări în stil expresionist sunt în opera lui Lucian Blaga. Scrise în vers liber, Poemele luminii comunică, sub impulsul lecturilor din Nietzsche, din expresioniştii germani şi mai ales din precursorii acestora (Dehmel, Mombert, Dăubler), frenezia unui patos vital nestrunit, şi o face prin hiperbolizări imense, prin imagini stihiale. însetat de absolut, poetul se vrea săgeată care despică nemărginirea. Găsind că „trecătorul trup" e neîncăpător pentru „năpraznicul suflet", cere munţilor şi mărilor să-i dea un altul, atotcuprinzător. Culegerile In marea trecere şi Lauda somnului reunesc poeme cu viziuni de sfârşit de lume, contrapunctate, în La cumpăna apelor, de privelişti edenice, plasate într-un spaţiu atemporal, într-o lume de sat românesc
93 Dicţionarul general al literaturii române
Express-Ismail
mitic. Adoptând e., Blaga l-a individualizat substanţial, creând un stil inedit. Spectacolul dezagregării cosmice îi provoacă poetului sentimentul de „sfâşiere" exprimat nu prin ţipăt, ci printr-o jelanie în tradiţia liricii ardelene elegiace (O. Goga) şi a folclorului românesc. în majoritatea pieselor de teatru (Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Arca lui Noe), Blaga valorifică în stil expresionist zăcăminte neexploatate ale arhaicului autohton, pătrunse de „duhul eresului". Un personaj încarnează Duhul Pământului, sintagmă utilizată anterior, ca titlu al unei drame, de Frank Wedekind. în contrast violent cu tonalităţile blagiene e timbrul care particularizează poezia socială a lui Aron Cotruş, impetuoasă, vrednică de activismul tipului de discurs expresionist numit „noul patos". Prin Adrian Maniu, poetica expresionistă îşi asumă (în volume de versuri şi în piesa Meşterul) picturalul, realizat cu figuraţie preluată tot din folclorul ezoteric, puternic stilizat; un patos expresionist tragic şi spectacular caracterizează şi piesa Lupii de aramă. Alte moduri expresioniste, operând cu mijloace din arsenalul grotescului adesea combinate cu unele din cele proprii constructivismului, pot fi identificate la scriitori din gruparea „Contimporanului" şi, în genere, din mişcarea de avangardă: Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, F. Aderca, H. Bonciu. Există note expresioniste şi la Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, ALA. Philippide, B. Fundoianu, Camil Baltazar. în poezia de după 1944 tendinţe sau instrumentar din e. se întâlnesc la Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gh. Pituţ ş.a. în teatru stilul expresionist a pătruns nu doar prin Blaga şi Adrian Maniu, ci şi prin G.M. Zamfirescu, I.M. Sadoveanu, G. Ciprian, Isaiia Răcăciuni, F. Aderca, fiind experimentat şi de V. Voiculescu, în special în piesa La pragul minunii. In artele plastice din România au fost semnalate caractere expresioniste, de adâncime sau de suprafaţă, la, între alţii, Iosif Iser, Camil Ressu, N. Tonitza, Francisc Şirato, Aurel Jiquidi, Vida Geza, Gy. Szabo Bela, Vasile Kazar, Lascăr Vorel, Hans Mattis Teutsch, Hans Eder, Vasile Dobrian, Ion Ţuculescu. în teatru, ca artă a spectacolului, e. a fost practicat îndeosebi de Ion Sava.
Repere bibliografice: Ion Sân-Giorgiu, Cercetări critice, I, Bucureşti,
1923,	85-139; Lucian Blaga, Filosofia stilului, Bucureşti, 1924, 41-78; Lucian Blaga, Feţele unui veac, Arad, 1925, 100-127; Tudor Vianu, Fragmente modeme, Bucureşti, 1926, 21-28; Petru Comamescu, Ion Sava, Bucureşti, 1966; Mihai Isbăşescu, Istoria literaturii germane,
Bucureşti 1968, 412-427; Dieter Schlesak, Introducere la Amurgul Imperiului. Proza austriacă modernă, I, Bucureşti, 1968, V-LVI; Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, tr. Ilie Constantin, Bucureşti, 1968, 68-139; Al. A. Philippide, Scriitorul şi arta lui, Bucureşti, 1968, 211-215; DanGrigorescu, Expresionismul în literatură şi artă, Bucureşti, 1969; [Expresionismul], SXX, 1969,11-12 (număr special); Petre Stoica, Prefaţă la Poeţi ai expresionismului, Bucureşti, 1971, 5-25; Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971; Doinaş, Poezie, 51-87; Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, tr. Eugen Filotti şi Adriana Hass, Bucureşti, 1972,469-541; Al. A. Philippide, Puncte cardinale europene, Bucureşti, 1973, 238-284; George, Sfârşitul, I, 268-271; Ileana Berlogea, Teatrul expresionist, în Teatrul expresionist german, Bucureşti, 1974, V-XLIV; Edgar Papu, Arta şi umanul, Bucureşti, 1974,125-138; Edgar Papu, între Alpi şi Marea Nordului, Bucureşti, 1975, 5-13; Balotă, Arte, 350-361; Amelia Pavel, Expresionismul şi premisele sale, Bucureşti, 1978; Dan Grigorescu, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, 1980; Ralea, Scrieri, III, 120-130; Silvian Iosifescu, Reverberaţii, Bucureşti,
1981,	228-231; Cotruş, Meditaţii, 229-244; Expresionismul în literatura română. Cercetare bibliografică, coordonator H. Zalis, Bucureşti, 1985; Ion Mareş, Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului românesc, Bucureşti, 1998; Adriana Iliescu, Expresionism şi autenticitate în literatura română, Bucureşti, 1999.	D.	Mc.
EXPRESS-ISMAIL, revistă apărută la Ismail, bilunar, între 14 aprilie şi 18 august 1929, sub direcţia lui B. Jordan. E.-l., din care au ieşit opt numere, are formatul „Biletelor de papagal" şi se înscrie în aria revistelor de avangardă. Articolul-program, Express, este semnat de B. Jordan, care anunţă că revista va fi „exponentul bufonic al atâtor sforţări de refacere pentru oraşul stepelor fără hotar [...]. Un serviciu special de garsoni va servi pe tăvi de argint picanterii de satiră şi pilule de polemică uşoară pentru digestii scurte (expresul nostru nu opreşte în fiecare staţie)." Publică poezie Eugen Jebeleanu, Al.G. Doinaru, B. Jordan (care mai semnează şi B. Ioan), Const. R. Crişan, Costel I. Caranfil, V. Hondrilă, Pavel Nedelcu, Lambru Stoica, Geo Bogza (Vieţuiri). Proză semnează B. Jordan, D.I. Dogaru, Ştefan Balaban, Pavel Nedelcu, Saşa Pană (Apa), Serghei Barteniev, Ion Iorăşteanu. Sunt prezentate volumele Jurnal de sex de Geo Bogza şi Schituri sub soare de Eugen Jebeleanu şi se anunţă apariţia volumului Vitrina cu păpuşi de porţelan de
B.	Jordan.	M.Pp.
#•
""isT
M'^-i
in^'” «k
Fundoianu, B.
97 Dicţionarul general al literaturii române
Fabian-Bob
FABIAN, Romulus (30.XI.1902, Vărădia, j. Caraş-Severin — 19.X.1975, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Floarei (n. Boraci) şi al lui Iosif Fabian, mic meşteşugar. Face şcoala primară în comuna natală, urmează apoi liceul la Oraviţa şi Lugoj, absolvindu-1 în 1919. Din 1922 până în 1925 este student la Seminarul Teologic din Blaj şi la cel din Lugoj. între 1925 şi
1945	este preot la Lugoj; după această perioadă, până în 1957, lucrează în domeniul contabilităţii la Reşiţa. Debutează în 1924, cu versuri publicate în ziarul „Progresul" din Oraviţa; editorial, pătrunde în lumea literară în 1933, cu volumul de poezii Din ţara cu bobi de aur. Colaborează la periodicele „Societatea de mâine", „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Flamura roşie", „Drapelul roşu", „Vatra" ş.a.
Scriitor care se integrează, prin atitudine tradiţionalistă, univers tematic şi stil impregnat de regionalisme, unei tendinţe interbelice de afirmare â localismului, F. găseşte ca prim cadru de expresie registrul poetic. Volumele Din ţara cu bobi de aur, Drumuri cu lună (1936), Carte din pustă (1942) grupează versuri ce acoperă o arie simbolică largă (noaptea, câmpia, luna, grâul, iubita, revolta faţă de asupritori, singurătatea), integrate în contexte artistice eterogene, variind de la idilism pastoral şi romantism până la simbolism, poezie socială şi religioasă. în tot acest amalgam se observă atât naivitatea exprimării, cât şi incapacitatea de a scăpa de clişeizarea imaginilor, mai cu seamă în versurile despre natură şi dragoste. De cealaltă parte, în poeziile care exprimă revolta (împilatorilor, Flămând, Petrarul) sau prin care se încearcă transmiterea fiorului mistic (Cristos a înviat, Cruce, Rugăciunea păstorului, Potop), stângăciile determină efecte contrare celor aşteptate, adesea ridicole din cauza patetismului exacerbat: „înzdrăvenit de-alt gând, pornesc, / Pe cel sătul să-l întâlnesc: / Să-l strâng de gât şi să-l silesc / Din ce-are mult şi mie-un dram / Să-mi dea — să am!" Majoritatea compoziţiilor nu sunt altceva decât simple versificări. La jumătatea anilor 70 autorul revine la literatură, de data aceasta ca prozator, odată cu editarea a două romane autobiografice, Eu şi ai mei (1973) şi Cei care au plecat (1975). Ambele caută să aducă în prezent, într-un mod cât mai cuprinzător, o atmosferă socială, dar şi percepţia individuală a unor întâmplări din anii copilăriei, petrecuţi într-un sat bănăţean. Eu şi ai mei evocă o primă etapă a vieţii naratorului, Romolos, desfăşurată într-un cadru strict delimitat de îndeletniciri vechi (cultivarea pământului, culesul porumbului, paza strugurilor copţi), de tradiţii, obiceiuri, ceremoniale specifice, care dăinuie până la intervenţia bruscă a evenimentului major, primul război mondial, implicând, prin plecarea la luptă a bărbaţilor satului, pierderea coeziunii comunitare. Cei care au plecat continuă, tot într-o structură narativă la persoana întâi, relatarea întâmplărilor petrecute ulterior, tema plecării căpătând trei niveluri de semnificaţie, posibile indicii asupra grilelor de lectură ce se pot aplica textului: plecarea la război a bărbaţilor din sat, plecarea după pricopseală în America sau în Regat, desprinderea de satul natal în scopul continuării studiilor. în ultima carte a lui F., romanul Răsucirea, apărut postum (1980), este evocată tot viaţa
satului bănăţean. Formula aleasă e de roman obiectiv, cu o structură apropiată de cea proprie romanelor lui Liviu Rebreanu, dar utilizarea în exces a regionalismelor dăunează lizibilităţii, cartea având doar valoare documentară.
SCRIERI: Din ţara cu bobi de aur, Lugoj, 1933; Drumuri cu lună, Timişoara, 1936; Carte din pustă, Timişoara, 1942; Eu şi ai mei, Bucureşti, 1973; Cei care au plecat, Bucureşti, 1975; Răsucirea, îngr. Lucian Alexiu, pref. Sorin Titel, Timişoara, 1980.
Repere bibliografice: P. Barbu, „Din ţara cu bobi de aur", „Hotarul" (Arad), 1934, 3; A. Cantrea, „Drumuri cu lună", „Luceafărul" (Timişoara), 1937,3-4; Gherghinescu-Vania, însemnări, TIA, 1942,399; Petru Comamescu, Cei unsprezece..., TM, 1942, 2018; Teodor Balaş, „ Carte din pustă", VS, 1942,2779; Matei Alexandrescu, Aspecte din lirica bănăţeană, CAP, 1943, 2121; Perpessicius, Opere, IX, 464-465; Cornel Ungureanu, „Eu şi ai mei", 0,1973, 29; Lucian Alexiu, Detaşare de pitoresc, 0,1975, 30; Titel, Pasiunea, 37-42; Ţirioi, Premise, 33, 38, 45; Lucian Alexiu, Romulus Fabian, O, 1990, 30; Dicţ. scriit. rom., II,
245-246; Popa, Ist. lit., II, 937-938.	C.M.B.
FABIAN-BOB, Vasile (31.XII.1795, Rusu Bârgăului, j. Bistriţa-Năsăud — 7.IV.1836, Iaşi), poet. Fiu al lui Petre Rău, caporal în regimentul grăniceresc, şi al Anisiei, fiica preotului Toader Bob din Copalnic-Mănăştur, Vasile Rău a fost adoptat de bunicul său dinspre mamă şi i-a purtat numele. A învăţat în comuna Maieru, la şcoala militară germană din Năsăud şi la gimnaziul românesc din Blaj. Cu o bursă acordată de Ioan Bob, episcopul Făgăraşului, văr cu bunicul său, urmează Liceul Romano-Cato-lic din Cluj şi tot aici face studii juridice şi de filosofie. în ultimul an este pedepsit, se pare pe nedrept, de conducerea şcolii. Părăseşte şcoala şi pierde sprijinul bănesc al episcopului Bob, care îi cere imperios să se facă preot. Pentru a încheia studiile juridice, încearcă, fără succes, să-şi asigure ajutorul lui Samuil Vulcan. îşi schimbă numele în Fabian, care e traducerea latinească pentru Bob. Cu o situaţie materială nesigură, primeşte în 1820 invitaţia lui Gh. Asachi şi vine la Iaşi ca profesor al Seminarului de la Socola. Câteva luni după deschiderea cursurilor, şcoala se închide din cauza mişcării eteriste. F.-B. rămâne la Iaşi, predând în diferite case boiereşti, şi, după un timp, este chemat la Chişinău de Gh. Asachi, care se refugiase acolo în timpul răzmeriţei. îl cunoaşte, cu acest prilej, pe poetul C. Stamati. în 1828, când îşi deschide cursurile Gimnaziul Vasilian din Iaşi, este numit profesor de limba latină, matematică şi geografie. Devine apoi profesor al Academiei Mihăilene (ţinea un curs de algebră). îl sprijină pe Gh. Asachi în munca de organizare a învăţământului în Moldova. A fost şi unul dintre redactorii publicaţiei „Albina românească". Transpunea texte româneşti în franceză (când ziarul apărea în ambele limbi), tălmăcea noutăţi din gazetele străine, redacta articole, făcea corecturi. Pentru trebuinţele şcolii a prelucrat un tratat de geografie, Elementele gheografiei (1831), şi a tradus o lucrare de teologie. în manuscris i-au rămas câteva manuale şcolare, o aritmetică, o gramatică latino-română. în 1835 căpătase rangul de paharnic.
Făcu
Dicţionarul general al literaturii române 98
F.-B. a scris versuri în limba latină: un Carmen Onomasticon şi o Allusio, poezii ocazionale compuse după modele clasice. în limba română a compus două poeme inspirate de mişcarea eteristă, Moldova la anul 1821 şi Moldova la anul 1829, iar cu puţin înaintea morţii, o meditaţie intitulată Suplement la Geografie (toate apărute postum, în 1839, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", fiind reproduse ulterior în Lepturariu rumânesc... al lui Aron Pumnul). Cu împrumuturi din Tristele lui Ovidiu, în versuri nu lipsite de umor, Eteria este, la F.-B., un cataclism cosmic, dar şi o răsturnare ilară a ordinii naturale. Câteva stihuri din Moldova la anul 1821 sunt cunoscute datorită prelucrării lor în poemul eminescian Epigonii („S-au întors maşina lumii, s-au întors cu capu-n gios/ Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos"). Moldova la anul 1829 aduce elogiul păcii, reaşezarea vremurilor fiind văzută ca o revenire a veacului de aur. Suplement la Geografie conţine o descriere de un relief artistic pronunţat a fantasticului tărâm al morţii. Deşi se apropie tematic de lirica preromantică a mormintelor, meditaţia lui F.-B. nu este tributară izvoarelor străine, ci imaginarului popular.
SCRIERI: [Poezii], în Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, publ. Aron Pumnul, III, Viena, 1862,512-517, PAU, 79-83.
Repere bibliografice: Ioan Raţiu, Vasile Fabian-Bob, Blaj, 1907; Densusianu, Lit. rom., II, 35-36; Călinescu, Ist. lit. (1941), 111-112, Ist. lit. (1982), 110-111; Popovici, Romanţ, rom., 329-330; Piru, Ist. lit., II, 299-301; Ist. lit., II, 215-216; Anghelescu, Preromant. rom., 198-199; Cornea, Originile, 300-301,402-404; Dicţ. lit. 1900,344; Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, VII, Cluj-Napoca, 1993, 23-40; Micu, Scurtă ist., 1,129-130; N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997, 444-446; Dicţ. scriit. rom., II, 244-245; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa,
148-151.	S.C.
FAC A, Costache [Constantin] (c. 1800, Bucureşti - 7.III.1845, Bucureşti), autor dramatic şi fabulist. De origine grecească, antecesorii lui F. — al treilea din cei cinci copii ai Măriei (n. Hrisoscoleo) şi ai clucerului Constantin Faca — erau boieri de condiţie mijlocie. Se instruieşte în limba greacă, acasă şi, probabil, la Academia din Bucureşti. Melancolic, spiritual, fără a fi exuberant, preţuind vorba de duh, găsea adesea în ceata veselă a lui Anton Pann un bun prilej de destindere. Se apropie şi de I. Heliade-Rădulescu, mai ales că devine membru al Societăţii Filarmonice. Om cu înclinaţii liberale, simpatizează cu opoziţia, ajungând chiar unul dintre fruntaşii ei, deşi se înrudea cu domnitorul Alexandru D. Ghica. Până să primească rangul de clucer (1844), fusese, cu zece ani mai înainte, vtori-postelnic, apoi paharnic. A fost deputat în Obşteasca Adunare a ţării (1838), prezident al Tribunalului de Comerţ din Bucureşti (1842) şi, un an după aceea, procuror la înaltul Divan. Câteva zile înainte de a fi răpus de o pneumonie, F., încercat de gânduri funeste, îşi presimţise sfârşitul în nişte versuri simple, înfiorate de spaima unui „rău" nedesluşit.
Cu modestia şi discreţia care îl caracterizau, s-a ignorat ca scriitor şi numai prin grija lui Heliade opera lui, cu totul restrânsă, a putut fi salvată de uitare, fiind adunată într-un
volum postum (1860). Fire delicată, ar putea să pară ciudată preferinţa lui F. pentru satiră. El este în stihurile lui un ironist nepătimaş şi elegant care, şfichiuind subţire, are aerul că se amuză. Dar simt şi clipe când nu-şi poate reprima amărăciunea şi nici dezgustul. Scrisă sub impulsul ideilor propagate în Societatea Filarmonică, piesa Comodia vremei (interpretată în 1835 de elevii Şcolii de declamaţie din sânul Societăţii) ia în derâdere franţuzomania — motiv pentru care I. Heliade-Rădu-lescu îi va schimba denumirea în Franţuzitele —, deschizând o serie de succes în dramaturgia satirică paşoptistă. înrâurită de Les Precieuses ridicules a lui Moliere, comedia se inspiră din realităţile româneşti. Antibonjurist, autorul persiflează apucăturile cosmopolite ale generaţiei tinere, sesizează ridicolul încercărilor micii boierimi şi ale burgheziei ajunse de a mima obiceiurile protipendadei. Comicul vine din caricarea nu atât a gesturilor, cât a limbajului. Din împerecheri de arhaisme, neologisme şi expresii populare, F. ştie să obţină efecte de o anume savoare. Jargonul împestriţat cu franţuzisme al celor două „preţioase ridicole" din mahalaua Bucureştilor, Elenca şi Luxandra, anunţă, prin nostima lui bizarerie, vorbirea fistichie a Chiriţei lui Vasile Alecsandri.
SCRIERI: Din ale lui Costache Facca, în I. Heliade-Rădulescu, Diverse, vol.V: Poezii inedite, Bucureşti, 1860; Comodia vremei (Franţuzitele), îngr.
99 Dicţionarul general al literaturii române
Facla
şi pref. Vasile Vârcol, Bucureşti, 1906, reed. în PND, 51-76; Conversaţii, PND, 77-81.
Repere bibliografice: Bogdan-Duică, Ist. lit., 240-248; Călinescu, Ist. lit. (1941), 187-188, Ist. lit. (1982), 195-197; Popovici, Romanţ, rom., 84-91; Ist. teatr. Rom., I, 277-280; Ist. lit, II, 302-303; Brădăţeanu, Comedia, 40-42; Dicţ. lit. 1900, 344-345; Dicţ. scriit. rom., II,
246-247.	F.F.
FACLA, publicaţie apărută la Bucureşti săptămânal, între 13 martie 1910 şi 15 iunie 1913,1 ianuarie şi 7 august 1916 şi zilnic, între 5 octombrie 1913 şi 5 martie 1914, 26 aprilie 1925 şi 9 septembrie 1940. Subtitlul „Revistă săptămânală" devine, în 1911, „Revistă literară, politică, economică şi socială". Directori sunt N.D. Cocea (1913-1914,1925) şi I. Vinea (1930-1940), care anterior funcţionase ca prim-redactor (1925-1926). Comitetul de redacţie, în 1912, este format din N. D. Cocea, Toma Dragu, Tudor Arghezi, Constantin Graur, Em. Argin (S. Labin) şi Iosif Nădejde. Desenele şi ilustraţiile aparţin lui Jean Steriadi, Iosif Iser, Camil Ressu, Francisc Şirato. Apariţia revistei coincide cu anul reconstituirii Partidului Social Democrat din România şi reprezintă, în bună parte, poziţia adoptată de tânăra mişcare socialistă al cărei ideolog este C. Dobrogeanu-Gherea. Colaboratorii fac parte, în general, din aripa moderată a socialiştilor, apărători ai tradiţiilor liberale ale socialismului occidental, spre deosebire de aripa radicală, adeptă a bolşevismului sovietic, care se va afirma după 1921. F. este o publicaţie care apără interesele muncitorimii, militează pentru maturizare ideologică în spiritul doctrinei socialiste, pentru ridicarea conştiinţei politice prin democratizarea vieţii publice, deziderate ce, odată împlinite, vor aprinde „flacăra unui ideal nestins de cultură şi de dreptate socială". în cadrul unui Apel către democraţia ţării (1/1911), se anunţă că „«Facla», asociin-du-se ziarului socialist «România muncitoare», deschide o listă de subscripţii pentru fondul electoral al Partidului Social Democrat". Susţinătoare a marxismului şi a internaţionalismului, revista utilizează pamfletul politic pentru a critica, într-o manieră ironică, ideologia burgheză „retrogradă" a partidelor la putere şi orice curent de gândire ce ţine de trecut, cum ar fi junimismul. în acest spirit, Tudor Arghezi semnează pamflete anticlericale, iar N.D. Cocea, pamflete antimonarhice, cultivarea acestui gen publicistic reprezentând o trăsătură distinctă a F. Este criticat naţionalismul gânditorilor de dreapta, bunăoară ideile lui N. Iorga (8/1911). Singura soluţie recomandată de revistă, pentru interesul ţării, ar fi votul acordat socialiştilor, care „oricât ar alerga ei după egalitate, nu pot fi băgaţi în egalitatea Brătianu=Carp=Take=Iorga". în aceeaşi manieră persiflantă, este atacat şi junimismul, căruia i se publică „necrologul" (14/1911). Revista se pronunţă ferm împotriva neutralităţii şi susţine intrarea României în război alături de Antantă, în speranţa realizării pe această cale a Marii Uniri (Jos neutralitatea. Spre Ardeal şi Trăiască România Mare!). Literatura este mai puţin prezentă, acordându-se atenţie în special dezbaterilor, polemicilor şi articolelor pe teme politice, sociale şi culturale. Tânărul poet I. Vinea semnează cronici
literare şi recenzii, Emil Isac scrie articolele Ardelenism (87/1914) şi Duşmanii mei (122/1914), iar Camil Petrescu publică câteva note intitulate Femeile şi fetele de azi (113/1914). Alte articole sunt semnate de Em. Argin (Guvernarea burgheziei reacţionare, 1/1911), I. C. Frimu (Datoria democraţiei, 2/1911), N.D. Cocea (Procesul nostru cu A.C. Cuza, 5/1911, Descompunerea naţionalismului, 10/1911). Articolele de fond aparţin lui N. D. Cocea, Toma Dragu, M. Mircea şi D. Drăghicescu. Interesante simt medalioanele dedicate scriitorilor Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Barbu Delavrancea. După o întrerupere de aproape un deceniu, publicaţia reapare în 1925, cu un program mai cuprinzător şi o structură mai diversă, alături de pamfletele politice şi literare apărând şi pagini de literatură, artă, ştiinţă popularizată, interviuri cu scriitori. în primul număr din 1925, N. D. Cocea semnează un interviu luat lui Panait Istrati, din a cărui operă va traduce în paginile F. romanul Pe malurile Dunării. Cronica literară este susţinută de Emil Gulian. Rubrica „Literatură, artă, ştiinţă" prezintă mişcarea avangardistă de la „Contimporanul". începând cu 1930, an din care revista este condusă de I. Vinea, acesta atrage colaborarea unor condeie noi de scriitori şi gazetari, precum Ion Marin Sadoveanu, Radu Boureanu, T. Teodorescu-Branişte, Miron Radu Paraschivescu, Virgil Madgearu. în
1932,	rubrica „Literatură-artă" este redactată de AL Sahia şi
G.M. Zamfirescu. De-a lungul timpului, mai colaborează
Facla
Dicţionarul general al literaturii române 100
I.A1. Brătescu-Voineşti, C. Miile, B. Brănişteanu, N. Davidescu,
D.	Anghel, St. O. Iosif, Cezar Petrescu, Gala Galaction, I. Peltz, Demostene Botez, Cicerone Theodorescu ş.a.	I.H.,	C.A.
FACLA, revistă apărută la Brăila, săptămânal, prima serie între 1928 şi 1930, iar seria a doua între 19 septembrie 1944 şi ianuarie 1948. Director şi redactor responsabil: Jacques Davidescu-Brăila; redactor şi administrator: Max Bucurescu (prima serie). Publicaţie de interes local, F. îşi propune să demaşte „abuzurile, fraudele şi nedreptăţile" şi militează pentru „libertate, dreptate şi pace". Rubrica intitulată „Caiet artistic" conţine note succinte despre Perpessicius şi Camil Baltazar, epigrame inedite de Cincinat Pavelescu. Colaborează scriitori brăileni, dar şi din alte oraşe ale ţării: Ilie Scarlat (R. I. Stelică), Vasile Urbanu, iar începând cu numărul 99/1945, în pagina de artă şi literatură sunt prezenţi Dimitrie Stelaru, Ion Th. Ilea, Const. Galitza, Petru Vintilă, Mihail Crama (La moartea lui Pompiliu Constantinescu, 126/1946), Ştefan Cazimir, Mihu Dragomir, George Dan. Sunt inserate şi traduceri din Tristan Tzara (Le Marin) şi din poezia rezistenţei franceze, realizate de Saşa Pană.	I. H.
FACLA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 1 februarie şi 17 mai 1923, sub direcţia lui N.D. Cocea. Articolul-program, Credinţa noastră, semnat de director, anunţă o publicaţie care, în „amarnica sărăcie culturală", va face o „operă creatoare", „ridicând în zarea inteligenţelor idealul frumuseţii pure şi aruncând în suflete germenul rodnic al bunătăţii şi al cugetării umane". Ca orientare ideologică, revista e de stânga, cu o nuanţă de umanitarism şi socialism temperat, dar înscriindu-se prin articolele şi literatura publicată în sfera presei dominate de social şi idealuri democratice. La rubricile permanente — „Viaţa intelectuală", „Reviste româneşti", „Reviste străine", „Teatru", „Bibliografie" - scriu Gala Galaction, Aron Cotruş, N.D. Cocea, Victor Eftimiu ş.a. Poezie semnează I. Vinea, Victor Eftimiu, Ilarie Voronca, Aron Cotruş (Nebunul), Adrian Maniu, Al. Claudian, Al. Zamfirescu. Colaborează cu proză I. Vinea (întâia nocturnă), Gala Galaction, Victor Eftimiu, T. Teodorescu-Branişte. în F.l. debutează în 1923 Şerban Cioculescu, pe care N.D. Cocea îl angajează să ţină o cronică literară săptămânală. în cadrul acestei rubrici, Cioculescu recenzează versurile lui Panait Cema, Demostene Botez, Camil Petrescu, G. Talaz, Ion Pillat şi proza lui Cezar Petrescu (Scrisorile unui răzeş). Pornind de la ideea că cititorii români nu cunosc câştigurile spiritualităţii europene, revista promovează traducerile, în special din literatura franceză. în fiecare număr sunt publicate pagini din romanele Stabilimentul d-nei Tellier de Guy de Maupassant, în grădina lui Epicur de Anatole France, Antoaneta de Romain Rolland, Băietana de Victor Margueritte, Aphrodita de Pierre Louys, Zilberman de Jacques de Lacretelle, în tălmăcirea lui N.D. Cocea, I. Vinea, Valeriu Ghibaldan, Dinu Geoglovan. F.l. a întreprins o anchetă ambiţioasă, punând în discuţie situaţia literaturii române, ale cărei scrieri nu ar atinge nivelul
european şi nici nu ar corespunde sufletului cu adevărat românesc. La discuţii participă Ion Minulescu, Gala Galaction, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, T. Teodorescu-Branişte ş.a. Ilustraţia este atractivă, fiind reproduse gravuri şi picturi de Rafael, Rubens şi Rembrandt, Renoir, Rodin şi Matisse.	I.H.
FACLA PUTNEI, publicaţie apărută la Focşani la 21 mai 1946 (număr unic), avându-1 ca director pe Ion Stavarache. Articolul-program, semnat de acesta, anunţă că revista se va război cu „rămăşiţele reacţionare şi fasciste", criticând „clicile de fantome ale trecutului". F.P. aduce un omagiu lui G. Vlădescu-Ră-coasa, ministrul naţionalităţilor, care semnează el însuşi un articol intitulat Facla Putnei. Literatura e reprezentată de două traduceri: poeziile Marinarul de Tristan Tzara, în versiunea lui George Dan, şi Scris pentru voi de Loys Masson, în transpunerea lui Saşa Pană, de articolul O victimă a nazismului: Benjamin Cremieux de Virgil Ierunca, de notele lui Mihnea Gheorghiu intitulate '93 şi de proza Interpretul, semnată Const. Galitza. Cuprinsul reflectă în mod vizibil schimbările produse în ţară şi se menţine pe linia unei evidente simpatii de stânga. M. Pp.
FAQON, Nina (5.VIII.1909, Ploieşti - 24.XI.1974, Bucureşti), comparatistă şi traducătoare. Este fiica lui Sally (n. Diamant-Berger) şi a lui Hugo Fagon, funcţionar comercial. După absolvirea liceului în oraşul natal, obţine trei licenţe, în filologie modernă (1931), filosofie (1932) şi istoria artei (1934), care îi vor hotărî cariera universitară la Bucureşti şi în străinătate (în Italia, la Padova şi Bari), preocupările isto-rico-literare şi perspectiva filosofică de tratare.
Debutează cu articole la revista „Roma", în 1932, iar editorial, cu volumul Michelangelo poet, apărut în 1939. Susţinută ca teză de doctorat în 1938, lucrarea reprezintă o tentativă de a evalua poezia titanului renascentist dintr-un unghi extraestetic — ca necesitate de exprimare plenară a personalităţii şi ca valoare filosofică — pentru a-i demonstra echivalenţa cu opera plastică. Michelangelo — crede exegeta — a căutat eternitatea în frumuseţea vremelnică a lumii, poezia şi artele vizuale fiind faţete congenere ale structurii sale artistice. Capodoperele lui din pictură, sculptură şi arhitectură ar reprezenta înfăptuiri indirecte ale poeziei, în măsura în care exprimă conceptele politico-filosofice care converg în alcătuirea individualităţii marelui artist. La F. direcţia istori-co-literară şi filosofică a interpretărilor se conturează mai ferm în Concepţia omului activ (1946), impunându-se ca o coordonată fundamentală în activitatea ei ulterioară. Conceptul de activism este ilustrat la gânditorii Renaşterii italiene, la Erasm şi Cervantes, la Spinoza, la idealiştii romantici şi la Bergson, autoarea subliniind rolul emulativ al marilor creatori în contextul unei colectivităţi, începând de la miturile Antichităţii — vânătorul, aripile, demonul, Prometeu ş.a. Idei similare, aduse până la contemporaneitate, sunt cuprinse şi în volumul Intelectualul şi epoca sa (1966). Considerând intelectualitatea un factor înnoitor în procesul cunoaşterii, F. examinează critic poziţia şi realizările ei în angrenajul societăţii italiene.
101 Dicţionarul general al literaturii române
Fagure
Demersul analitic se menţine în sfera culturii, dar sunt frecvente trimiterile la alte domenii. Militantismul creatorilor de idei şi frumos este urmărit pe un traiect care are drept limite Renaşterea şi anii de după al doilea război mondial. Cercetătoarea afirmă că aportul făuritorilor de cultură italieni creşte în volum şi importanţă de-a lungul istoriei, dar strădania lor rămâne mereu deficitară în registrele progresului socio-spiri-tual. în temeiul legăturilor istorice, problema este lărgită comparatist, acoperind şi spaţiul francez. Preferinţa pentru individualităţile proeminente este evidentă şi în expunerea monografică Blaise Pascal (1969). Polemistul din Les Provinciales şi gânditorul din Pensees sunt studiaţi analitic şi comparativ spre a defini contribuţia fiecărei ipostaze la formarea acestei personalităţi dramatic contradictorii. Se evidenţiază că Pascal concepe salvarea individului prin raţiune şi credinţă, aflân-du-şi tihna, după căutări neobosite, în dogma creştină, ceea ce poate explica şi de ce proza ascetului jansenist de la Port-Royal a înrâurit multă vreme nu numai cultura franceză. Volumul Varia italica (1975) conţine scurte expozeuri atestând aceeaşi tendinţă de integrare a unui creator în ritmurile ideilor epocii, completate cu evocări analitice (Cesare Pavese, Giorgio Bassani, Antonio Gramsci ş.a.) şi investigaţii comparatiste, de cele mai multe ori binare (italiană-germană şi italiană-fran-ceză). Scrise într-o formulă stilistică necăutată, studiile sunt bine susţinute documentar, lucide şi dense în substanţa lor ideatică. Profilul italienistei este întregit de Istoria literaturii italiene (1969), carte la întocmirea căreia autoarea respectă cu stricteţe criteriile lucrărilor de bună tradiţie universitar-pozi-tivistă (cronologia biobibliografică, analiza şi sinteza etc.), precum şi de traduceri din Giordano Bruno, Marsilio Ficino, Niccolo Machiavelli, Giovanni Verga, Silvio Pellico, Francesco De Sanctis, Giambattista Vico ş.a., unele transpuneri din anii 1941 şi 1942 fiind semnate cu pseudonimele Ioana Anin şi Sorin lonescu.
SCRIERI: Michelangelo poet, Bucureşti, 1939; Concepţia omului activ, Bucureşti, 1946; Problemele limbii literare în cultura italiană, Bucureşti, 1962; Intelectualul şi epoca sa, Bucureşti, 1966; Blaise Pascal, Bucureşti, 1969; Istoria literaturii italiene, Bucureşti, 1969; Literatura italiană. Dicţionar cronologic (în colaborare cu Doina Condrea-Derer şi Andreea Vanei), Bucureşti, 1974; Varia italica, Bucureşti, 1975; Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, Bucureşti, 1982. Traduceri: Giordano Bruno, Despre cauză, principii şi unitate, introd. trad., Bucureşti, 1941; Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon, introd. trad., Bucureşti, 1942; Palmiro Togliatti, Gramsci, Bucureşti, 1950; Giovanni Verga, Familia Malavoglia, introd. trad., Bucureşti, 1955 (în colaborare cu D. Panaitescu); Giosue Carducci, Scrieri alese, introd. trad., Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Tudor George şi Barbu Solacolu); Silvio Pellico, închisorile mele, introd. trad., Bucureşti, 1965; Francesco De Sanctis, Istoria literaturii italiene, introd. trad., Bucureşti, 1966; Niccolo Machiavelli, Istoriile florentine, introd. trad., Bucureşti, 1968, Măştile puterii, Iaşi, 1996; Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor. Autobiografie, introd. trad., Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Bucur, Istoriografia, 284; George Lăzărescu, Nina Fagon, „Synthesis", 1974,1; Alexandru Balaci, Nina Fagon, RL,
1974,49; Velea, Universalişti, 84-88; Dicţ. scriit. rom., II, 248-250; Petraş, Panorama, 288.	St.	V.
FAGURE, Emil D. (pseudonim al lui Samuel Honigman; 7.IV.1873, Iaşi - 16.111.1948, Bucureşti), gazetar, cronicar teatral, prozator şi traducător. Fiu al unui cantor şi profesor de pian, F. a căpătat de mic o bună educaţie muzicală şi a urmat cursurile Liceului Naţional din Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, va face o carieră de gazetar începută ca redactor la „Munca", apoi la „Lumea nouă" şi continuată la „Adevărul", unde, între 1895 şi 1921, a fost secretar de redacţie, apoi redactor-şef, iar mai târziu şi prim-redactor al suplimentului „Adevărul literar şi artistic" (1920-1921). A făcut parte din comitetul de direcţie al săptămânalului „La Roumanie" (Paris, 1918-1919, când a colaborat şi la câteva periodice franceze), militând pentru strângerea relaţiilor dintre cele două ţări, activitate pentru care a primit o decoraţie românească şi Legiunea de Onoare. în 1921C. Miile înfiinţează un nou ziar, „Lupta", la care F. va fi director până în 1937 (când gazeta este suprimată). Aici serveşte interesele Partidului Naţional Ţărănesc, ceea ce în 1929 i-a facilitat accesul în Parlament ca deputat, apoi ca senator. Proză şi publicistică diversă i-au mai apărut în „Evenimentul literar" (sub pseudonimul M. Dobrin), „Pagini literare", „Dimineaţa", „Rampa" ş.a. Ca jurist, a publicat expuneri şi studii judiciare (semnând
F.	Emilian).
în articole de fond, reportaje, anchete, interviuri, rubrici ca „Note", „Păreri şi impresii", „Fapte şi observaţii" (semnate şi
E.D.F.), gazetarul consemnează şi comentează evenimentele sau întâmplările timpului, încercând să impună respectarea principiilor dreptăţii sociale, criticând relele cauzate de politica inadecvată (în special de cea liberală) sau susţinând, în momente deosebite, campanii care s-au dovedit a fi juste: intrarea în război de partea Aliaţilor (în 1916), împotrivirea la ascensiunea tot mai nocivă a extremei drepte şi la aservirea ţării intereselor Germaniei hitleriste (motiv care l-a determinat să părăsească România în perioada 1938-1945). în calitate de comentator teatral, a debutat la „Evenimentul" (Iaşi, 1890), dar a devenit cronicar oficial al „Adevărului" în 1896. Pornind la o acţiune care avea să dureze patru decenii, F. se declara „un spirit liber, gata de a aplauda arta", iar principalul lui mobil era pasiunea pentru scenă, evidentă în modul cum se implica în fenomenul teatral. Comentariile pleacă de la idei generale, cum ar fi relaţia teatru-societate, în funcţie de care ar trebui alcătuit un repertoriu, militând pentru un echilibru între necesitatea de a-i influenţa în bine pe spectatori, dar şi de a-i atrage, ceea ce implică alternarea pieselor serioase, cu valoare intrinsecă, cu piese mai uşoare, de agrement. Un alt deziderat se referă la introducerea treptată a creaţiilor moderne, pentru a-i obişnui pe spectatori cu noile modalităţi de expresie. Cronicarul este însă categoric împotriva importului fără discernământ de literatură dramatică şi încearcă să impună ca datorie a teatrelor promovarea dramaturgiei româneşti. Cu o perspectivă teoretică largă asupra domeniului, face aprecieri cu privire la direcţiile
Faifer
Dicţionarul general al literaturii române 102
în care evoluează teatrul european şi încearcă încadrări corecte ale pieselor comentate în curente estetice sau ideologice. După
o	judecată de ansamblu a unui text, ca structură dramatică adecvată reprezentării scenice, F. evaluează verosimilitatea, firescul subiectului, intenţiile şi calităţile morale, măsura în care faptele, personajele sunt motivate de logica internă a textului, procedând la analiza, scenă cu scenă, a desfăşurării acţiunii. E pentru el un bun prilej de a face consideraţii despre existenţa umană, despre relaţiile sociale, familiale etc., relevând sensuri, nuanţe, subtilităţi psihologice sau ideatice. Când ia în discuţie interpretarea, pleacă de la corectitudinea distribuţiei, de la necesitatea respectării compatibilităţii între datele naturale ale unui actor şi caracterul fundamental al personajului. Cronicile cuprind şi impresiile unui spectator ce trăieşte cu adevărat magia scenei, participând intens la spectacol şi relatând cu delicii circumstanţele marilor reuşite, fie că acestea privesc în totalitate o reprezentaţie, fie că e vorba de partituri actoriceşti care îl entuziasmează. Comentatorii au subliniat, de altfel, rolul cronicarului în orientarea activităţii dramatice a epocii atât prin competenţa şi echilibrul judecăţilor, cât şi prin cultura de specialitate, utilizată în fixarea corectă a unor criterii de valoare. Nu mai puţin avizat s-a dovedit a fi F. în aprecierea evenimentelor muzicale (în special în cadrul rubricii „Teatru-Muzică"), la care asista cu mare interes încă din copilărie. Mai mult, a avut şi iniţiativa înfiinţării Asociaţiei Criticilor Dramatici şi Muzicali, al cărei prim preşedinte a fost, instituind un premiu pentru tinerii autori de teatru încă nereprezentaţi. Unicul volum de proză al lui F., Schiţe. 30 de zile la Paris (1905), are un caracter hibrid, amestecând mici povestiri romanţioase cu note de călătorie. în secţiunea 30 de zile la Paris, sunt republicate articolele trimise din capitala Franţei ziarului la care lucra — dări de seamă, descrieri, comentarii ale diferitelor aspecte din viaţa artistică şi socială a marelui oraş. Acestea, ca şi însemnările de mai târziu prilejuite de alte călătorii, dezvăluie un observator şi un comentator cu spirit şi personalitate, inteligent şi înclinat spre umor, impresionat nu atât de realizările urbanistice, cât de frumuseţile naturii de acasă sau de prin Europa. Pasiunea pentru teatru îl determină să se manifeste şi ca furnizor de texte pentru scenele bucureştene, de la cele ale unor grădini de vară la cea a Teatrului Naţional. Localizează o serie de piese din repertoriul francez de divertisment — vodeviluri care vor primi titluri elocvente, precum Vasilache Astronomu, Madame Ordonanţă, Mitică Ghinion, Lilica Ponpon, Nunta lui Ţopârdea, Divorţul din Puţul cu Plopi, Mache Somnambulul ş.a., jucate în primul deceniu al secolului al XX-lea —, dar şi piese ceva mai serioase: Trei pălării de damă de P. Siraudin, Reprezentaţie de binefacere de F. von Schonthan şi G. Kadelburg. A şi tradus numeroase texte, unele publicate în volum: C.F. Hebbel, Judita şi Holofem (1902), H. Sudermann, Stane de piatră (1909), Paul Hervieu, Goana torţelor (1911). Altele au fost doar jucate: Maria Magdalena de C.F. Hebbel, Oh, bărbaţii! de A. Capus, Minunică de P. Gavault şi R. Charvay, El şi ea de Buchbinder, Amicul Jack de W.S. Maugham, libretul operetei Eva de Franz Lehar ş.a.
SCRIERI: Schiţe. 30 de zile la Paris, Bucureşti, 1905. Traduceri: Friedrich Hebbel, Judita şi Holofem, Bucureşti, 1902; Hermann Sudermann, Stane de piatră, Bucureşti, 1909; Paul Hervieu, Goana torţelor, Bucureşti, 1911.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Dramaturgia românească, Bucureşti, 1905,25-33,290-323; Spartacus, „Schiţe. 30 de zile la Paris", ADV, 1905,5624; Mihail Dragomirescu, „Stane de piatră" de Sudermann, trad. de Emil D. Fagure, CVC, 1909, 9; M.F., „Eva" de Fr. Lehar. Convorbire cu d. Emil Fagure, traducătorul operetei, RP, 1912, 197; Sărbătorirea d-lui Emil D. Fagure, DMN, 1926,7175; N. Constantinescu, Cu d. Emil D. Fagure despre el şi despre alţii, RP, 1928, 3184; Criticii dramatici ni se destăinuiesc... De vorbă cu d. Em. Fagure, RP, 1935,5158;
H.	Soreanu, A murit Emil D. Fagure, ADV, 1948,17114; Gala Galaction, Emil D. Fagure, ADV, 1948, 17117; Ist. teatr. Rom., II, 477-480, III, 537-538; A. P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, 1979,66-68; Mirodan, Dicţionar, II, 251-254; Dicţ. scriit. rom., II, 250-251. C. T.
FAIFER, Florin (14.IV.1943, Iaşi), critic şi istoric literar. Este fiul Margaretei Faifer (n. Irimia), medic, şi al lui Laurenţiu Faifer, conferenţiar universitar. în 1961 a absolvit Liceul „C. Negruzzi", iar în 1966, Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, fiind repartizat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" (sectorul de istorie literară), unde a urcat treptele până la aceea de cercetător principal. După 2000 devine şi profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu" din Iaşi. în 1989 obţine titlul de doctor în filologie, cu teza Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, apărută ulterior în volum. A mai activat şi ca secretar literar al Teatrului Naţional din Iaşi (1991-1993), redactând aici, în colaborare, revista „Stagiunea" (după ce, între 1978 şi 1983, se aflase în redacţia revistei „Arlechin" a aceleiaşi instituţii). A fost secretar de redacţie al „Anuarului de lingvistică şi istorie literară" (1988-1991) şi face parte (din 1993) din redacţia „Revistei române". A debutat în 1966 la „laşul literar", colaborând apoi, între altele, la „Cronica", „Convorbiri literare", „Dialog", „Viaţa românească", „Revista de istorie şi teorie literară", „Ateneu", „Contrapunct", „România literară", „Jurnalul literar", „Caiete critice", „Apostrof", „Teatrul azi", „Scena". Editorial, a făcut primul pas în 1983, cu Dramaturgia între clipă şi durată. A fost distins cu Premiul Criticii acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (1993) şi cu diploma „Senior al profesiei" din partea Asociaţiei Jurnaliştilor de Turism (1994).
Adevăratul debut al lui F. trebuie considerată contribuţia, esenţială, la Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române), din al cărui colectiv de coordonare şi revizie a făcut parte. Cartea
l-a impus ca istoric literar format, cu o personalitate distinctă. Cele 111 studii micromonografice scrise de F. denotă erudiţie, acribie documentară şi echilibru al judecăţilor, dar şi speciale însuşiri de stilist: fin dozaj de participare comprehensivă şi distanţare benign-ironică, limbaj îmbinând sobrietatea academică şi oralitatea, neologismele cu arhaismele şi regionalismele, vocaţie portretistică. Articolele din dicţionar indicau şi opţiunea pentru dramaturgie şi memorialistică. Volumul
103 Dicţionarul general al literaturii române
Faifer
Dramaturgia între clipă şi durată confirmă prima preferinţă, extinsă acum asupra teatrului românesc postbelic — teren al unui canon încă nefixat, ceea ce potenţează spiritul critic al autorului. Performanţele acestei panorame stau în caracterizările sintetice, slujite de harul metaforei critice. Cea de-a doua orientare e ilustrată de Semnele lui Hermes (1993; Premiul „Vasile Pogor", Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), prima sinteză amplă asupra memorialisticii noastre de călătorie de până la 1900. Cartea propune o tipologie guvernată de criterii diverse (impuse de diversitatea materiei): geografice (muntele, marea), topoi culturali (castelul, hanul, ruina), natura călătoriei („sacră" sau „profană", formativă, ştiinţifică, de plăcere, alegorică, parodică etc.), perspectiva („naivă", mirată, lucid-cri-tică ş.a.). Notele comune ale genului sunt, după F., echilibrul real-imaginar, gândire-simţire, realism-romantism, atonie-elan, dominanta demitizării (asupra mitizării), persistenţa „modelului" instituit de comparaţia lui Dinicu Golescu între realităţile din ţară şi cele din afara ei. Aplicată şi erudită, cartea este ea însăşi o călătorie antrenantă, spectaculoasă şi pitorească. Scriitura artistă, evidentă încă din studiile anterioare, se răsfaţă aici în voie. Pastişa şi parodia — uneori abia simţite în discursul eseistic şi combinate cu stilul dezinvolt al specialistului — sunt expresive instrumente analitice, cu o tentă a gratuităţii estetice, ca într-un Levant al istoriei noastre literare. Cu volumul Cordonul de argint (1997), autorul îşi continuă investigaţia gen studiu micromonografie (de pildă, cel despre Al. Davila), dar se concentrează şi asupra temelor rămase încă deschise ale unor creaţii, mai ales dramaturgice (B. P. Hasdeu, G. M. Zamfirescu) sau în proză: Mihail Sadoveanu, abordat din unghiul componentei lui dramatice, într-un amplu studiu-eseu despre, între altele, retorica naratorilor. Maniera critică, mărturisită, e o combinaţie de „rigoare ţinută în frâu" şi „slobod impresionism", urmărind „nuanţa ca o pradă". Nu mult diferită e abordarea în Pluta de naufragiu (2002), o culegere de „figurine" ale unor scriitori uitaţi, ce îmbină original disciplina reconstituirii documentare cu arta portretului (dedus din operă sau înţeles ca portret al operei), alcătuind o galerie ingenios-pitorească de tipuri: „furiosul" (N. Baboeanu), „anxiosul" (G. Bălănescu), „cerebralul" (Tr. Chelariu), „ge-nialoidul" (Stelian Mateescu), „melancolicul" (N. Milcu) ş.a. Ca peste tot în scrisul său, F. e un hedonist al caracterologiei şi un filolog estet, întârziind pe file (fie şi îngălbenite sau netăiate) spre a distila şi inhala, într-un spaţiu de intime cărturăreşti vigilii, mişcări sufleteşti şi arome ascunse, uneori abia perceptibile, captate printr-un fel de hipertrofiere a antenelor. în Efectul de prismă (1998), culegere de articole pe teme civice, cărturarul părăseşte biblioteca (dar o păstrează ca reper) spre a coborî în cotidian, surprins cu un ochi când ironic-ludic, când sceptic-melancolic. O altă culegere, Faldurile Mnemosynei (1999; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), reuneşte o suită de medalioane de memorialişti români. Aceleaşi virtuţi exegetice, puse în relief de o „amprentă stilistică inconfundabilă" (Paul Cornea) în Pluta de naufragiu (2002), suită de microeseuri despre scriitori căzuţi în uitare sau insuficient valorificaţi până acum. Pentru Dicţionarul general al literaturii române a elaborat
numeroase articole. A mai redactat, în colaborare, dicţionare de factură enciclopedică, la care a fost şi revizor (Dicţionarul enciclopedic ilustrat, 1999, Mic lexicon de nume proprii celebre, 2001 ş.a.). Autor al unor prefeţe şi postfeţe, F. a avut şi câteva experienţe de editor. A publicat o plachetă de „stihuri epigra-matice" a Margaretei Faifer şi un volum de teatru al lui Laurenţiu Faifer, o culegere din însemnările lui Arşavir Acterian, un studiu de poetică şi stilistică al Irinei Andone. A editat, de asemenea, Didahiile lui Antim Ivireanul şi, în colaborare, Teatru şi proză de I. L. Caragiale.
SCRIERI: Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979; Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983; Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993; Cordonul de argint, pref. Liviu Leonte, Iaşi, 1997; Efectul de prismă, pref. Liviu Antonesei, Iaşi, 1998; Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999; Pluta de naufragiu, pref. Paul Comea, Iaşi, 2002. Ediţii: Antim Ivireanul, Didahii, postfaţa edit., Bucureşti, 1983; Margareta Faifer, Zâmbete pe şapte coline, Iaşi, 1992; Laurenţiu Faifer, Teatru, Iaşi, 1994; Arşavir Acterian, Neliniştile lui Nastratin. Pagini de jurnal (1967-1982), pref. edit., Iaşi, 2000; I. L. Caragiale, Teatru şi proză, pref. edit., Iaşi, 2000 (în colaborare cu Valeriu P. Stancu); Irina Andone, „Farmec dureros". Poetica eminesciană a contrariilor, pref. edit., postfaţă Dumitru Irimia, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Dicţionarele literare şi locul lor în cadrul culturii româneşti contemporane, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Liviu Leonte, Dramaturgia ca literatură, CRC, 1983, 43; Andrei Corbea, Teatrul ca literatură, VST, 1984,13; Teodor Pracsiu, Clepsidrele Thaliei, Iaşi, 1985, 133-135; Paul Cornea, „Semnele lui Hermes", JL, 1993,23-26; D. Micu, Invitaţie la călătorie, L, 1993, 35; Constantin Ciopraga, Călătoria ca
Faifer
Dicţionarul general al literaturii române 104
literatură, DL, 1993,10; Nicolae Mecu, Minunatele călătorii ale istoricului literar; VR, 1994,2; Nicolae Turtureanu, Un critic în ţinută de prozator, CRC, 1997, 3; Nicolae Creţu, Hermeneutice drumuri şerpuitoare, CRC, 1997,3; Ioan Holban, Se călătoreşte altfel, se gândeşte altcum, DL, 1997,27; Liviu Grăsoiu, Profesionalismul şi talentul cercetătorului, LCF, 1997,39; Dicţ. scriit rom., II, 251-252; Gabriela Duda, Un „ospăţ" al cuvintelor şi al spiritului, CL, 1999,9; Antonio Patraş, Semnele lui Cronos, CL, 2000,6; Simion, Ficţiunea, IU, 44-46; Petraş, Panorama, 288-290; Mircea Ghiţulescu, Omul care vorbeşte în şoaptă, CL, 2003, 2; Elvira Sorohan, Un fidel al Mnemosynei, RL, 2003,12.	N.M.
FAIFER, Laurenţiu (1.1.1916, Iaşi — 6.1.1974, Iaşi), dramaturg. Este fiul Anei (n. Olivotto) şi al lui Ioan Faifer, meşteşugar. A urmat în oraşul natal tot ciclul şcolarităţii — clasele primare, apoi Liceul Naţional. Şi-a luat bacalaureatul în 1934, iar în 1940 a terminat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al.I. Cuza", absolvind în 1941 şi cursurile Seminarului Pedagogic Universitar. Cariera sa de profesor a avut, în primii ani, un caracter nomad, ilustrat de suita de transferuri: de la Iaşi (1941-1943) la Fălticeni (1943-1944), Roman (1944-1945) şi din nou la Iaşi (1945-1946) şi Fălticeni (1946-1947). Revenit în cetatea anilor de studenţie, predă un timp la Şcoala Normală „Vasile Lupu" (1947-1953). încadrat, în 1955, ca lector la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, în 1960 este promovat conferenţiar şi şef de catedră. S-a stins din viaţă în urma unei maladii necruţătoare. Eminent om de catedră, F. s-a impus în faţa multor generaţii de studioşi prin luciditatea inaderentă la canoane, prin calitatea aparte a prelecţiunilor, puse în valoare de un carismatic fel de a fi. A publicat articole şi studii de metodică în reviste de specialitate. împreună cu I.D. Lăudat, Aristide Hasgan, C. Parfene, a semnat o lucrare de referinţă în domeniu, Metodica predării limbii şi literaturii române în şcoala generală şi în liceu (1972). în răstimpuri a scris, pentru sertar, versuri şi piese de teatru; incidental, a abordat şi istoria literară (Primele amintiri în literatura română: Teodor Vârnav, „Istoria vieţii mele", 1973). în structura personalităţii sale, boemul, intrat în legendele urbei, şi profesionistul de incoruptibile rigori coexistă sub semnul unei cuceritoare libertăţi de spirit.
Dramaturgia lui F., multă vreme rămasă necunoscută, a surprins întrucâtva la apariţia volumului de Teatru (1994). între îngândurare şi surâs, erudiţia, trecută prin filtrul gândirii proprii, şi o fantezie ce refuză ifosele şi crisparea dau consistenţă unui text lucrat cu un remarcabil simţ al limbii, într-o versificaţie ireproşabilă. Drama istorică Alexandru Lăpuşneanu propune o reabilitare a domnitorului pe care alte scrieri l-au zugrăvit ca fiind de o cruzime înfiorătoare. într-o ambianţă de Ev Mediu moldav, reconstituită cu dichis cărturăresc, se urzesc în jurul tronului, la care boieri vicleni râvnesc, trădări, comploturi şi alte mişelii. Altfel decât în nuvela lui
C.	Negruzzi, cel ce regizează sinistrul masacru din sala de ospeţe nu este voievodul, ci armaşul Bogdan, care prin sângeroasa faptă chiteşte să-şi expună stăpânul hulei tuturor. îşi va primi pedeapsa, Lăpuşneanu tranşând decis conflictul cu hainii, vinovaţi şi pentru că prin ambiţiile lor piezişe
primejduiesc ţara, şi aşa încolţită de neprieteni. Asumându-şi
0	anume, nu lipsită de prestanţă, desuetudine, tirade de vibrantă încărcătură a trăirii exprimă patrioticele simţăminte. Construită cu o tehnică sigură, piesa se susţine mai ales prin rostirea cultă, cu mireasmă de letopiseţ. Un limbaj colorat, cu replici vioaie şi duhlii, şi o ironie fină, perceptibilă şi în poznaşele jocuri de cuvinte, sunt argumentele comediei bufe, „aproximativ istorice", Ciubăr vodă (montată pe scena unor teatre din Chişinău şi Iaşi). Fanfaronada ubuescă a grotescului crai, chefliu şi muieratic, poate înveseli (tot astfel înfruntarea lui, nu din cuţite, ci din poloboace cu lăudărosul vodă Pleaşcă), dar ludicul, printre ilarele peripeţii de reflex parodic, conţine şi un subtext, avertizând asupra efectului nociv al neseriozităţii, al invidiei generatoare de veşnice gâlcevi şi al prostiei. Un sunet mai grav, într-o desfăşurare de voie bună. Din folclor se inspiră, ca spirit, feeria Zâna pădurilor — intrată în repertoriul teatrului radiofonic —, o senină, plină de farmec descindere în fabulos. Ca într-un vis al unei nopţi de vară, în codrul fermecat se iţesc zâne bune, zâne rele, pitici războinici, pitici-copii, arici puşi pe harţă, un străvechi duh al pădurilor, în timp ce la curtea lui Nalbă crai îşi fac veacul un astrolog, un măscărici, boieri, jupânese, oşteni. Acorduri romantice însoţesc apariţiile lui Năvalnic, visătorul tânăr, şi ale zânei pădurilor, Goruna. Sălăşluind fiecare pe un alt tărâm, iubirea lor nu are sorţi de împlinire. Un accent de tristeţe, într-o jubilantă lume de candori.
SCRIERI: Primele amintiri în literatura română: Teodor Vârnav, „Istoria vieţii mele", Iaşi, 1973; Teatru, pref. AL Piru, postfaţă Constantin Ciopraga, Iaşi, 1994.
Repere bibliografice: I. D. Lăudat, Pagini din istoria literaturii române, Iaşi, 1990,348-353; Mircea Anghelescu, Teatrul cu subiect istoric, LCF, 1994,19; Mircea Morariu, „Teatru" de Laurenţiu Faifer, F, 1994,10-11; Teodor Vârgolici, Ultimul boem, ALA, 1994, 242; Gavril Istrate, Laurenţiu Faifer, un scriitor autentic, CRC, 1997,1-2; Mihaela Mârţu, A fost odată... Ciubăr vodă, CL, 1997,2; Constantin Ciopraga, Un personaj fermecător: Laurenţiu Faifer, RR, 1997,1; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 166-167; Micu, Scurtă ist., IV, 45; Maftei, Personalităţi, VIII, 214-217; Ghiţulescu, Istoria, 427.	F. F.
FALANGA, revistă care a apărut la Bucureşti, săptămânal, în două serii: între 10 ianuarie şi 9 mai 1910, apoi între
1	noiembrie 1926 şi 15 iunie 1929, când subtitlul „Literară şi artistică" se modifică în „Organ de luptă al generaţiei noi". Publicaţie a Institutului de Literatură condus de Mihail Dragomirescu, F. nu apărea în timpul lunilor de vară, reluându-şi activitatea odată cu începerea anului universitar; de la 1 martie 1927 a devenit bisăptămânală. Condusă iniţial de un comitet din care făceau parte Cincinat Pavelescu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Corneliu Moldovanu ş.a., secretar de redacţie fiind Liviu Rebreanu, iar la seria a doua având ca redactori pe Râul Teodorescu şi pe N. I. Russu, revista se afla de fapt sub direcţia lui Mihail Dragomirescu. Programul „Convorbirilor critice", dar cu un accent polemic mai pronunţat, guvernează cele optsprezece numere ale primei serii.
105 Dicţionarul general al literaturii române
Fama Lipschi
Se publică pagini critice de Mihail Dragomirescu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Corneliu Moldovanu, Vasile Savel, versuri de Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Zaharia Bârsan, Victor Eftimiu, Mihai Codreanu, Mihail Săulescu, Ion Sân-Giorgiu, Corneliu Moldovanu, proză de Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Ion Dragoslav. După şaisprezece ani, seria a doua afirmă acelaşi crez estetic: „Adevăr. Clasicism. Tradiţionalism". Cele trei articole-program, Un cuvânt, scris probabil de M. Dragomirescu, Tradiţionalism - modernism de George Dumitrescu şi Conspiraţia clicilor literare de Râul Teodorescu, preconizau o revistă opusă modernismului: „Suntem năvăliţi de această boală sub diferite forme, din toate părţile. Sub forma intelectualismului din Italia: pirandellismul; sub forma subiectivismului ironist din Anglia: shawismul; sub forma senzualismului dezmăţat şi expresionismului german; sub forma misticismului static rusesc; sub forma suprarealismului francez." Adversară a acestei „boale culturale", publicaţia îşi asuma rolul de a purifica „aerul ciumat de minciuni, urât şi răutate". Tradiţionalismul fiind curentul „evoluţiei organice", modernismul este considerat curentul celor care „se mulţumesc cu imitaţia servilă". Drept consecinţă, F. ar fi avut menirea „să susţină literatura sănătoasă" împotriva elucubraţiilor unor „curente" ale căror „celebrităţi poetice" sunt „înfăţişate publicului cu zgomot de tobe şi trompete de «Sburătorul», «Adevărul» şi «Universul literar», de «Cetatea» şi «Viaţa literară»". în rubricile „Răspunsuri la atacuri", „Reflecţii şi observaţii", „Oameni şi fapte", „Adnotări critice" („Observări critice"), Mihail Dragomirescu şi colaboratorii săi polemizează cu E. Lovinescu, Perpessicius, Aron Cotruş, Vladimir Streinu, Hortensia Papadat-Bengescu, Nichifor Crainic, cu revistele „Sburătorul", „Universul literar", „Gândirea" şi „Contimporanul". Atacurile cele mai vehemente
—	semnate Falanga — îl iau drept ţintă pe E. Lovinescu (A doua obiectivitate neobrăzată a d-lui Lovinescu, 8/1926, Ignoranţa criticului-bagatelă, 11/1927). Articole polemice scriu şi Radu Bucov (Retorismul sau Ce nu ştie criticul-bagatelă, Lovineştiane sau nigerisme), N.I. Russu (Lipsa de seriozitate), Scarlat Struţeanu (Evoluţia criticii contemporane sau Critica evolutivă a d-lui Eugen Lovinescu). Nu sunt trecuţi cu vederea nici Vladimir Streinu, Camil Baltazar, G. Nichita, Sanda Movilă ş.a., membri ai cenaclului Sburătorul. N. I. Russu mai semnează articolul Pe marginea ortodoxismului d-lui Crainic (52/1929), în care se războieşte cu „Gândirea". Pe lângă polemicile purtate împotriva curentelor moderniste, Mihail Dragomirescu s-a ocupat, în cadrul rubricii „Istoria spiritului românesc în secolul al XX-lea", de poporanism, de ideologia sămănătoristă şi de Curentele mai nouă în literatura română. Pentru a promova tezele esteticii proprii, el creează o rubrică specială, „In Empireu", în care clasicii literaturii române — Eminescu, Creangă, Caragiale, Vlahuţă, Maiorescu, Delavrancea — „îşi exprimă" părerea asupra unor probleme estetice şi de ideologie literară într-un fel de convorbiri imaginare. Numărul 43/1928 este dedicat lui Mihail Dragomirescu, la împlinirea a şaizeci de ani. Literatura susţinută de revistă este ilustrată în rubrica „Antologia «Falangei»", în care sunt prezentaţi şi publicaţi
poeţii St. O. Iosif, D. Anghel, Ion Pillat, ALT. Stamatiad, Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Radu Gyr, George Gregorian, prozatorii Mihail Sadoveanu, I.A1. Brătescu-Voineşti, Ion Popovici-Bănăţeanul, I.A. Bassarabescu, Calistrat Hogaş, Liviu Rebreanu (cu un fragment din Ion), dramaturgii Mihail Sorbul, AL Davila. Au mai colaborat cu versuri Radu Bucov (cu fabule), George Voevidca, Ion Gane, Gh. Tuleş, George Dumitrescu, Radu Comşa, Ioan I. Ciorănescu ş.a. Prozatorii revistei erau Savin Constant, George Acsinteanu, Valeriu I. Grecu. F. a deschis rubrica „Mugurii" talentelor tinere, printre care Gh. Tuleş, Pavel Nedelcu, Arsenie Tudor, Ilarie Bardeş, Barbu Emandy. Articolele de la rubrica „Cronica dramatică" sunt semnate de Radu Bucov, Râul Teodorescu şi N.N. Creţu, iar rubrica permanentă „Revista revistelor" este susţinută de N.I. Russu. Critică de artă semnează G. Talaz şi Eugen lonescu. Alţi colaboratori: Const. Goran, Mircea Damian, C. Sandu-Aldea, G. Baiculescu.	C.A.
FALANGA, revistă care a apărut la Bucureşti lunar, între 25 decembrie 1937 şi 20 ianuarie 1941, cu subtitlul „Muncă — naţionalism — creştinism", director fiind I. Mateescu-Mate; de la numărul 20/1940 director e Horia Filip, iar subtitlul devine „Săptămânal scris în duhul omului nou". Orientarea este pronunţat de dreapta, revista dorindu-şi a fi „un bici de foc [ce] va lovi fără cruţare" (I. Mateescu-Matei, Trezeşte-te, frate muncitor) şi acordând un loc important elogiului legionaris-mului. Colaborează cu poezii Virgil Carianopol, Mircea Gregorian, Radu Gyr, Ion Caraion, Petre Paulescu, Aurel Chirescu, Şerban Bascovici, Ion Frunzetti, Constantin Scrima, Ion Barbu (Tindă bisericii din Jupăneşti, 23/1940), Vasile Posteucă, Petre Bucşa, Coca Farago, Ion Apostol Popescu, Const. Milea, AL Lungu, Dragoş Vicol, Victor Săhleanu.	M.	Pp.
FAMA LIPSCHII PENTRU DAŢIA, publicaţie săptămânală apărută la Leipzig din iunie până la sfârşitul anului 1827. Este prima gazetă editată în limba română. Redactori au fost I.M.C. Rosetti (din Ţara Românească) şi Anastasie I. Lascăr (din Moldova), ambii studenţi la medicină. Iniţiativa era însă a unui grup de boieri munteni, în fruntea căruia se afla Dinicu Golescu şi care a susţinut financiar întreprinderea. Demersurile făcute până atunci în Transilvania şi în Principate pentru a se obţine o aprobare de înfiinţare a unei gazete româneşti nu primiseră un răspuns favorabil din partea autorităţilor. De aceea, Dinicu Golescu, convins de însemnătatea pe care presa o are în viaţa socială şi intelectuală a unui popor, recurge la această soluţie. între sprijinitori se numără şi negustori din Bucureşti sau Focşani. Anunţând apariţia publicaţiei, Rosetti sublinia că redactorii sunt însufleţiţi de dragostea de „naţie". Primul număr, al cărui titlu este „Fama Lipschii", conţine, alături de un editorial scris de Rosetti, informaţii în legătură cu evenimentele politice din Rusia, Grecia, Turcia, rubrica „Misţele" sau „Adunări de ici şi de colo" şi o biografie romanţată a lui Aii Paşa de Ianina. Cu cel de-al doilea număr, titlul gazetei devine „Fama Lipschii pentru Daţia". Articolul de
Familia
Dicţionarul general al literaturii române 106
f AMA AinCKII
u e » m f k
4 A IJ I A
u pîu
I.	M K. p O C £ T. y
^ci.KAîahmop giuiineAop nOAÎnihcgii An ĂHaAnr&A ŢTnicejpcîmciit 8A AilICKÎ.
AinCK* AH CâKCOKλ
«» TyxâptfA *»* Sfftimicoixţ mi Epmtx 1^37.
I6kî*. May.
fond, care îi aparţine tot lui Rosetti, propune o reformă a ortografiei româneşti, vizând simplificarea şi unificarea scrisului în scopul „creşterii culturii". în numerele următoare, Rosetti mai publică articole dedicate literaturii sârbeşti, rezumate ale ştirilor politice luate din periodicele germane ş.a. A. I. Lascăr colaborează cu articole de popularizare ştiinţifică. Gazeta, din care câteva numere i-au parvenit şi lui Goethe, şi-a încetat apariţia înainte de a fi găsit ecoul cuvenit în provinciile româneşti, din cauza morţii premature a lui I.M.C. Rosetti. R.Z.
FAMILIA, revistă culturală şi literară care a apărut la Pesta şi apoi la Oradea între 5 iunie 1865 şi 31 decembrie 1906. Redactor responsabil, proprietar şi editor a fost Iosif Vulcan. în primul an (până la 25 iunie 1866), F. a ieşit de trei ori pe lună; în anul următor devine săptămânală (până la 31 iulie 1867), apoi un număr va ieşi la opt zile, iar de la 8 decembrie 1868, din nou săptămânal; între 1 ianuarie 1878 şi 27 septembrie 1881 se tipăreşte de două ori pe săptămână, pentru ca în anii următori, redevenind săptămânală, să nu-şi mai schimbe periodicitatea. Ultimul număr editat la Pesta datează din 20 aprilie 1880; cel următor, din 27 aprilie 1880, se editează la Oradea, unde se stabileşte şi Vulcan şi unde revista va apărea în continuare. Experienţa de publicist şi de redactor, pe care o câştigase prin colaborarea la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Aurora română", „Umoristul" ş.a., i-a servit lui Iosif Vulcan atunci când s-a hotărât să scoată o revistă literară proprie. La înseputul lunii aprilie 1865, adresa Prefecturii Poliţiei din Pesta
o cerere pentru editarea unei publicaţii periodice. El schiţează cu acest prilej şi un program editorial, aşa cum, probabil, pretindeau autorităţile. Revista îşi propune, potrivit declaraţiei redactorului, să contribuie la răspândirea unor cunoştinţe generale, mai ales de artă şi literatură; orice luare de poziţie politică este exclusă; intenţia lui Vulcan e de a tipări literatură originală şi traduceri, articole biografice, contribuţii de istorie, lingvistică sau estetică, scrise în „stil uşor". O completare a acestui program sumar este făcută într-o scrisoare din 9 aprilie
1865,	pe care Vulcan o adresa lui G. Bariţiu, ale cărui iniţiative sociale şi publicistice îi vor servi întotdeauna ca model. Revista, scrie Vulcan, va fi „enciclopedică şi beletristică". Trei zile mai târziu, la 12 aprilie, el primeşte aprobarea autorităţilor, şi la 1 mai 1865 apare numărul de probă, însoţit, cum se obişnuia, de o listă de prenumeranţi. O lună mai târziu Vulcan scoate primul număr, în care reia, în bună parte, materia din numărul de probă. Bariţiu colaborează cu o povestire, Eroina de la Gaeta, Vulcan dedică un articol românului macedonean Nicolae Jiga, prin al cărui sprijin bănesc se vor acoperi multă vreme deficitele revistei, Aron Densuşianu publică versuri, iar Iulian Grozescu, o nuvelă istorică. în cadrul altor rubrici sunt tipărite traduceri din literatura franceză (fragmente din romanul Columba de AL Dumas), un articol despre asasinarea preşedintelui Abraham Lincoln, o „revistă socială", ştiri literare şi artistice, informaţii „din străinătate", jocuri distractive etc. La F. vor mai funcţiona ca redactori, de-a lungul timpului, Iulian Grozescu, AL Moldo-van, V. Popp, I.C. Drăgescu, Francisc Hossu-Longin şi, după 1900, Emil Isac. în „revista socială" din întâiul număr, precum şi cu alte ocazii, Iosif Vulcan aduce noi precizări în legătură cu direcţia pe care o va urma: publicaţia se va adresa familiei, cu intenţia de a contribui la „dezvoltarea spiritului naţional" şi la „dezvoltarea şi lăţirea culturii naţionale". Afirmaţia, care revine de mai multe ori, potrivit căreia F. se va feri de politică este, fără îndoială, o declaraţie formală, făcută pentru a se câştiga bunăvoinţa autorităţilor şi, poate, pentru a atrage cititorii indiferenţi la frământările politice ale epocii. în ceea ce priveşte organizarea materialului publicistic şi denumirea rubricilor, un model pare să fi fost găsit în unele publicaţii similare care apăreau atunci la Budapesta, în limba maghiară (mai ales „Nefelejts"). O noutate, deşi unele precedente existau în publicaţiile lui I. Heliade-Rădulescu (în primul rând în „Curier de ambe sexe") sau în acelea ale lui Bariţiu, este atenţia acordată problemelor femeii şi locul oferit întotdeauna colaboratoarelor: Maria Bosco-Suciu, Constanţa Dunca-Schiau, Sofia Vlad-Rădulescu, Lucreţia Suciu-Rudow, Matilda Cugler-Poni, apoi Constanţa Hodoş, Sofia Nădejde, Iulia Hasdeu, Virginia Micle-Gruber, Elena Niculiţă-Voronca, Elena Zaharia, Maria Ciobanu, Elena Sintion, Ana Ciupagea, Maria Baiulescu ş.a. Cu toată diversitatea de domenii abordate (istorie, filologie, artă, filosofie, pedagogie, ştiinţele naturii şi medicină, geografie etc.), care a produs, în chip firesc, o anumită dispersare şi o scădere a calităţii informaţiei, chiar în limitele intenţiei de popularizare pe care o anunţase de la început Vulcan, enciclopedismul revistei s-a arătat a fi util mai
107 Dicţionarul general al literaturii române
Familia
ales în perioada de până la 1880, când revistele specializate nu aveau încă publicul necesar. După această dată, şi mai ales către sfârşitul secolului, F. pierde teren în faţa unor gazete sau reviste cu o arie de preocupări mai restrânsă, dar tocmai prin aceasta cu mult mai multe posibilităţi de a adânci subiectele tratate („Orientul latin", „Tribuna", „Luceafărul"). Alături de Iosif Vulcan, la rubricile de cultură generală ale revistei au colaborat, în decursul timpului, învăţaţi şi publicişti din toate provinciile româneşti, între care G. Bariţiu, Timotei Cipariu, Al. Papiu-Ilarian, Al. Roman, Nicolae şi Aron Densuşianu, N. Petra-Petrescu, Gh. Sion, B.P. Hasdeu, I.G. Sbiera,
G.I. Ionnescu-Gion, At.M. Marienescu, N. Iorga, Iosif Blaga ş.a. Acelaşi efort de reunire a colaboratorilor s-a manifestat în toate privinţele: folclor, beletristică, istorie şi critică literară. în acest fel, urmând tradiţiei de la „Gazeta de Transilvania", F. a militat pentru crearea condiţiilor necesare realizării unei unităţi spirituale a românilor. Revista a publicat literatură populară culeasă nu numai din zonele Transilvaniei, dar şi din Banat, Bucovina, Moldova şi Muntenia. Fără să se arate în mod consecvent interes pentru aspectul riguros al colecţiilor, deşi At. M. Marienescu a tipărit şi aici apelul său şi instrucţiunile adresate către culegătorii de folclor, s-au dat tiparului, din
1866,	sub titulatura generală Datinile poporului român, basme, poveşti, legende şi snoave, balade, doine şi strigături, descântece şi texte privind credinţele, tradiţiile, obiceiurile sociale şi juridice etc. în paginile revistei au publicat, cu mici excepţii, cei mai cunoscuţi folclorişti români ai secolului al XlX-lea: At.M. Marienescu, S.F1. Marian, G. Dem. Teodorescu, Petre Ispirescu, D. Stăncescu, Andrei Bârseanu (în colaborare cu Jan Urban Jarmk), Elena Niculiţă-Voronca. Li se adaugă Gr. Sima al lui Ion, O. Poruţiu, I.T. Mera, Al. Tuducescu, L. Bota, N. Petra-Petrescu, S. Liuba şi A. Iana, S. Mangiuca şi mulţi alţii. Alături de materialul propriu-zis, mai ales după 1875, au apărut şi articole, fie în legătură cu importanţa folclorului pentru cultura română, fie tratând caracteristicile diverselor specii ori ocupându-se de muzica populară, de etnografie sau de folclorul altor popoare, scrise de Gr. Silaşi, Iosif Vulcan, V. Ranta-Buticescu, At.M. Marienescu, S. Mangiuca, Nicolae şi Aron Densuşianu. Cu o perseverenţă demnă de laudă, de asemenea în spiritul tradiţiei gazetelor lui Heliade, Kogălni-ceanu sau Bariţiu, F. a urmărit discuţiile în jurul limbii literare şi al sistemului ortografic. Poziţia lui Vulcan s-a bazat întotdeauna pe principiul unificării limbii pe baza graiului viu, ca o treaptă către unificarea culturală şi naţională. Revista a avut în permanenţă rubrici destinate cultivării limbii: „Salon", „Conversare cu cetitoarele", „Să ne curăţim limba". Vulcan a ezitat la început între exigenţele etimologiste ale lui Timotei Cipariu, exagerările puriste sau de altă natură şi îndrăzneala sistemului ortografic propus de Titu Maiorescu. Dar s-a aliniat cu timpul, după 1880, orientării maioresciene, nu fără a-şi manifesta şi unele rezerve, care se vor face simţite în ortografia adoptată de revistă.
Domeniul în care F. şi-a câştigat merite incontestabile rămâne cel al literaturii. Interesul arătat beletristicii are şi o latură subiectivă. Iosif Vulcan era, în 1865, un om cu veleităţi
literare şi cu proiecte ambiţioase. Ceea ce primează însă este înţelegerea necesităţilor vremii. Revista apare într-o epocă de puternice frământări naţionale. Realizarea îndreptăţitelor deziderate ale românilor transilvăneni depindea în bună măsură de capacitatea de organizare şi de folosire a energiilor. Publicaţia lui Vulcan va avea în această direcţie, până la apariţia „Albinei Carpaţilor" şi a „Tribunei", realizări deosebite, depăşind repede stadiul unei reviste regionale şi obţinând colaborări de la publicişti şi scriitori români de pretutindeni. Ideea care a predominat în alegerea literaturii publicate a fost aceea a afirmării egalităţii pe toate planurile a românilor cu celelalte popoare din Imperiul Austro-Ungar, a legitimităţii revendicărilor româneşti. Intr-o perioadă de început, Vulcan se îndreaptă către autorii paşoptişti, transilvăneni sau din Principate, a căror activitate şi creaţie o face cunoscută, obţi-nându-le, totodată, colaborarea (G. Bariţiu, T. Cipariu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu). Prin F., poezia lui Alecsandri a continuat să pătrundă în Transilvania, circulând în toate mediile. Revista a constituit, în acelaşi timp, un îndemn către activitate literară pentru tinerii intelectuali ardeleni. Iulian Grozescu, Aron Densuşianu, I.C. Drăgescu, Tit Chitul, Miron Pompiliu, V.B. Muntenescu, Justin Popfiu, V. Ranta-Buticescu, I.A1. Lapedatu, Maria Bosco-Suciu şi atâţia alţii s-au strâns în jurul F., colaborând cu versuri, nuvele şi romane, cu publicistică pe cele mai variate teme, cu articole de critică şi istorie literară. Beletristica primilor ani se caracterizează printr-o juvenilă înflăcărare romantică, temele fiind alese cu deosebire din istorie. Este o literatură tendenţioasă, uneori polemică, şi din această cauză cu evidente exagerări, de multe ori nerealizată artistic, apropiată câteodată, sub aspectul formei, de creaţia populară. Cu timpul, sub influenţa ideilor junimiste, dar şi prin contactul cu viaţa artistică de peste munţi, Vulcan devine mai exigent, mai ponderat, iar calitatea colaborărilor sporeşte. începe să publice o nouă generaţie de scriitori transilvăneni, în frunte cu I. Slavici şi G. Coşbuc, alături de care colaborează Virgil Oniţiu, Elena din Ardeal, I. Pop-Reteganul, A. Bârseanu, Viora din Bihor, T.V. Păcăţian, Ecaterina Pitiş, Gr. Sima al lui Ion, Petre Dulfu ş.a. Se obţine tot mai des şi participarea unor scriitori de peste munţi
Foia	si	Mctrirfhi	m	iliistmtiiiiiL
. î--< *>< ««<** <«• •«. <-.» -> • .. «
; ; ; . : ** . t, ,“l “** î>t,sţ* K ;>>*<»-< . ~r i î <■
Familia
Dicţionarul general al literaturii române 108
(V.A. Urechia, Gh. Sion, Iacob Negruzzi, Gh.Tăutu, Th. Şerbă-nescu şi Carol Scrob, D.C. Ollănescu-Ascanio, Gr.H. Grandea, apoi Al. Macedonski, Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă ş.a.), se reproduce din operele unor mari scriitori (I. Creangă, I.L. Caragiale). în jurul lui 1900, este rândul altor tineri să publice în paginile revistei: mai întâi
G.	Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, Ilarie Chendi, Al.Ciura şi St.O. Iosif, urmaţi de Zaharia Bârsan, Emil Isac, I. Agârbiceanu şi O. Goga din Transilvania, iar din România, de I.I. Roşea,
A.	Stavri, Gheorghe din Moldova, Petru Vulcan, Radu
D.Rosetti, H.G. Lecca, G. Murnu. Spre deosebire de alte publicaţii literare sau politice („Gazeta Transilvaniei", „Tribuna"), în ale căror pagini a apărut o literatură încadrată, în ansamblul ei, în aşa-numitul realism popular, beletristica din F. are un caracter eterogen, în linia orientării generale a lui Iosif Vulcan. Coloanele revistei au fost deschise tuturor orientărilor şi tuturor colaboratorilor (de unde şi marile fluctuaţii de valoare artistică), într-o simbolică încercare de cuprindere a majorităţii aspectelor vieţii intelectuale româneşti. Semnificativ este şi faptul că de F. se leagă debutul sau începutul consacrării unor scriitori ca Miron Pompiliu, M. Strajanu, Al. Tuducescu, I.A1. Lapedatu, G. Coşbuc, O.Goga şi, în primul rând, Mihai Eminescu. In februarie 1866, la puţină vreme după moartea lui Aron Pumnul, Vulcan primeşte din Cernăuţi, de la un adolescent în vârstă de şaisprezece ani, care semna Mihai Eminovici, o scrisoare ce însoţea mai multe poezii. Prima, De-aş avea..., apare în numărul 6 din 9 martie 1866, cu o succintă recomandare a redactorului („Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut"). Alte versuri eminesciene vor fi publicate în mai 1866. Este vorba de poezia O călărire în zori, pe care o urmează, în iulie acelaşi an, Din străinătate. Nuvela Lanţul de aur a scriitorului suedez Onkel Adam, tradusă de Eminescu, apare în lunile octombrie şi noiembrie 1866. între timp, ies la lumină poeziile La Bucovina, Speranţa şi Misterele nopţii. Colaborarea poetului continuă în anul următor cu alte două poezii (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade), în anul 1868 cu încă două (La o artistă şi Amorul unei marmure), iar în anul 1869 cu Junii corupţi şi Amicului F.L Alte poezii Eminescu va mai da în 1883 (S-a dus amorul..., Când amintirile..., Adio, Ce e amorul ?, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă...). în 1885 Vulcan îi publică Din noaptea. Din 1883, anul îmbolnăvirii poetului, F. a inserat mereu ştiri în legătură cu starea sănătăţii lui, precum şi articole, unele reproduse din alte gazete, de analiză a poeziilor sau amintiri trimise de cei care îl cunoscuseră. în ianuarie 1885, un număr al revistei, dedicat lui Eminescu, avea în sumar un articol în care Vulcan evocă începuturile colaborării acestuia. După moartea lui Eminescu se scoate un număr comemorativ, iar zece ani mai târziu, în 1899, publicaţia îi închină un cuprinzător număr omagial. Contribuţia F. este meritorie şi în sectorul criticii literare. Primul critic al revistei este, fără îndoială, însuşi Iosif Vulcan. El imprimă, de altfel, contribuţiilor critice (note bibliografice şi recenzii, articole polemice şi cronici literare) un stil, deosebit de cel al periodicelor din
România, cu o anume predilecţie pentru retorism, cu o eleganţă a argumentării, dar şi cu izbucniri polemice. în această manieră vor scrie şi Aron Densuşianu, ale cărui violenţe aveau să-i aducă multe inimiciţii, şi M. Strajanu, iar mai târziu, I.V. Barcianu, Iosif Blaga şi Al. Ciura. O notă nouă, mai îndrăzneaţă, mai modernă, aduc Ilarie Chendi şi I. Scurtu, cărora li se adaugă Septimiu Sever Secula, I. Hodoş sau Sextil Puşcariu. Alte colaborări vin de la G.I. Ionnescu-Gion, Al. Vlahuţă şi N. Iorga. Se reproduc şi articole de Titu Maiorescu,
B.P. Hasdeu, C. Dobrogeanu-Gherea. Cronica dramatică este ilustrată mai ales de Vulcan, prolific autor dramatic şi iniţiator al mişcării pentru teatru românesc în Transilvania, de Emilia Lungu, Sofia Vlad-Rădulescu, M. Strajanu, iar mai târziu de Ilarie Chendi şi Sextil Puşcariu. Un loc bine determinat l-a ocupat în economia revistei, încă de la numărul de probă, literatura străină. Registrul traducerilor este variat şi atestă informaţia largă a redactorului. Calitatea lor, în schimb, nu este întotdeauna mulţumitoare. S-a tradus din literaturile antice (Sappho, Anacreon, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu ş.a.), din literatura italiană (Dante, Petrarca, Carducci, A. Fogazzaro, Ada Negri, D'Annunzio şi Matilde Serao), germană (Lessing, Goethe, Schiller, Uhland, J.L. Tieck, Th. Storm, H. Sudermann,
A.	Schopenhauer), rusă (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov, Maxim Gorki şi Leonid Andreev), poloneză (A. Mickiewicz şi H. Sienkiewicz), din literaturile nordice (Ibsen, Bjornstjerne Bjornson, H.Chr. Andersen, Selma Lagerlof), din literaturile engleză şi americană (Young, Byron, Dickens, R. Kipling, O. Wilde, E.A. Poe, H.W. Longfellow, W. Irving, W. Whitman, Mark Twain ş.a.), belgiană (Maeterlinck), maghiară (Petofi, Vorosmarty Mihăly, Arany Jânos, Jokai Mor ş.a.). Cele mai multe tălmăciri s-au făcut însă din literatura franceză. în lista scriitorilor traduşi sunt incluşi autori de orientări variate şi din epoci diferite, începând cu marii scriitori clasici şi sfârşind cu romancierii naturalişti: La Fontaine, Comeille, Racine, Moliere, Rousseau, Voltaire, Beaumarchais, Lamartine, Balzac, Al. Dumas, Al. Dumas-fiul, Victor Hugo, Ponson du Terrail, Jules Verne, Frangois Coppee, Guy de Maupassant, Emile Zola, Anatole France, Alphonse Daudet, Sully Prudhomme ş.a. F. a ilustrat, pe întinderea unei jumătăţi de secol, lupta românilor transilvăneni pe tărâm politic şi cultural pentru realizarea idealurilor naţionale. Revista a devenit astfel, aşa cum scria Iosif Vulcan în încheierea din ultimul număr apărut în 1906, o „oglindă fidelă a evoluţiei noastre intelectuale".	R.Z.
FAMILIA, revistă culturală şi literară apărută la Oradea din martie 1926 până în februarie 1929 (seria a doua) şi din martie 1934 până în august 1940 (seria a treia), ca o continuare a publicaţiei editate de Iosif Vulcan în 1865. Redactor responsabil şi proprietar este G. M. Samarineanu. Până în decembrie 1926 F. apare lunar, în anul următor, o dată la două luni şi chiar la trei luni, în 1928 apare bilunar, iar în 1929 se publică numai un număr; din 1934 apare lunar. între cele două serii ale revistei există o mare deosebire, seria a doua continuând mai degrabă
109 Dicţionarul general al literaturii române
Familia
direcţia revistei-magazin editate de Iosif Vulcan, pentru ca seria a treia să fie o publicaţie literară, una dintre cele mai importante ale momentului interbelic. Colaboratorii la această din urmă serie sunt în general tineri ce vor deveni nume literare marcante, iar direcţia critică este susţinută de Octav Şuluţiu, care aduce colaboratori importanţi, precum Eugen lonescu, Mircea Eliade, E. Lovinescu ş.a. Cele două serii simt susţinute cu fonduri de G. M. Samarineanu, el însuşi poet şi romancier. începând din 1926 sunt prezenţi cu proză scurtă Cezar Petrescu (Admiratorii naturii, Natura, natura/, Domnul Sgârcea, Taina, Sfârşit de vacanţă, Solitudine, Duduia Gaiţa), Gib I. Mihăescu (Vin nou), Ion Dragu (Culegătorul de fluturi, Resemnare, Păianjenul roşu) ş.a. Colaborează cu versuri Ioan I. Ciorănescu (Fântâna), căruia postum îi apar poeziile Felinarul, Scrisoare de ftizie, Pâr blond, George A. Petre (Ciripire de primăvară, Apus), Nuşi Tulliu ş.a. Publică poeme în proză Emil Isac (Poem în proză, Căderea frunzelor, Toamna) şi I. Peltz (Nopţi vechi). „Cronica teatrală" apare cu intermitenţe (semnează T. Albani şi P. Coroiu), o frecvenţă mai mare având rubrica „Cronica literară", susţinută de George A. Petre (semnează cu pseudonimul Emin Asan) şi G. M. Samarineanu (sub pseudonimele Misa şi M. San-Marino). Aici nu se afirmă un spirit critic bine individualizat, părerile cronicarilor fiind, de regulă, racordate la opiniile consacrate sau reducându-se la scurte rezumate ale cărţilor în discuţie. Se recenzează Istoria literaturii române contemporane de E. Lovinescu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Linişti de schituri de Radu Gyr. La rubrica „Reviste" sunt inserate scurte note de prezentare a unor numere din „Gândirea", „Universul literar", „Viaţa literară" sau din reviste franceze, italiene şi maghiare. Rubrica „Note" cuprinde date biografice ale unor scriitori şi informează despre apariţia de cărţi şi periodice. Ca orice publicaţie magazin, F. are şi o rubrică de anecdote, intitulată „De clacă", la care ulterior se va renunţa. Traducerile reprezintă o preocupare constantă a redactorilor. Apar tălmăciri din literatura persană (Hafez transpus de Florica M. G. Samarineanu, care semnează Flori-Sam), engleză (Oscar Wilde tălmăcit de Al. T. Stamatiad), maghiară (Ady Endre în versiunea lui George A. Petre şi Jokai Mor transpus de I. G. Dimitriu), franceză (Victor Hugo tradus de Tache Papahagi), germană (Heinrich Heine tălmăcit de I. Constantinescu-Dela-baia). Caracterul militant al revistei este afirmat de Vasile Cotruş în Cuvânt înainte din numărul 1/1926 al F., a cărei activitate va avea în vedere „luminarea şi întărirea prin cultură a acestui popor", „păstrarea la baza organizaţiunii noastre sociale a ideii naţionale, stârpirea tuturor curentelor dizolvante de stat". Sunt propuse două direcţii de afirmare a conştiinţei româneşti: întemeierea de instituţii culturale şi combaterea iredentismului maghiar. înfiinţarea Teatrului de Vest, la mijlocul anului 1928, constituie şi rezultatul campaniilor susţinute de F., a numeroase articole de sprijinire a acestei iniţiative (Teatrul românesc de la Oradea, Ofensiva culturală, Deschiderea Teatrului de Vest). într-o serie de articole semnate de Al. Keresztury-Olteanu (între Bucureşti şi Budapesta) şi de George Bota (Unificare sau armonizare?, Renaşterea naţionalismului), se
combate propaganda maghiară ce urmărea revizuirea Tratatului de la Trianon. Preocupările pentru emanciparea femeii, o orientare privilegiată a seriei de până la 1906, revin prin mai multe însemnări şi articole (Femeia în familie şi societate de Vasile Cotruş, Feminism şi feminitate de Natalia Negru ş.a.). Se cultivă culoarea locală prin evocarea de personalităţi (Iosif Vulcan, Doi ctitori de G. M. Samarineanu, Dr. Ioan Lupaş de N. T. lonescu ş.a.), prin articole istorice (Organizaţiile voievodatelor şi cnezatelor la românii din Crişana de E. Ţigu, Diecii şi preoţii din trecutul românilor bihoreni) sau prin consemnarea evenimentelor socioculturale din provincie (Astra în 1926 de George Bota, Universitatea liberă „E. Gojdu" de Teodor Nes ş.a.). Seria a treia, purtând subtitlul „Revistă lunară de cultură", adună în colegiul de redacţie mai vechi colaboratori, precum George Bota, Emil Isac, Ion Th. Ilea, Al. Olteanu, Cezar Petrescu ş.a. Orientarea revistei rămâne tot naţionalistă, dar prin promovarea unei literaturi de mai bună calitate şi prin diversificarea tematicii se pierde caracterul de revistă magazin. Gheorghe Tulbure deschide acum primul număr, evidenţiind obiectivele redactorilor: „îndrumători ai spiritelor către frumuseţile pure şi armoniile superioare ale artei, am dori să aşezăm slova românească la locul de cinste. Nu ne paşte deci gândul să dăm directive, să creăm curente şi opinii literare". Publicaţia are colaboratori de pretutindeni, depăşind „limitele orizontului spiritual provincial", cum anunţă Gheorghe Tulbure, care evidenţiază şi orientarea tradiţionalistă a F.: „Rămânem credincioşi adevărurilor de credinţă ale catehismului literar de pură esenţă naţională. Tradiţionalişti, vom ţine pas cu vremea." Cel mai bine reprezentate în paginile revistei sunt proza, studiile de istorie şi teorie literară şi eseurile. Eugen lonescu colaborează cu Jurnal (5-6/1934), Fantomele (9-10/1936) şi Emil îndrăgostit (10/1937). Se publică proză de Gib I. Mihăescu (Căutând dreptatea, 8/1934, împricinaţii, 4/1935, Galoanele de argint, 10/1935), Ion Agârbiceanu (Prescurăriţa, 2/1935, Singură, 9-10/1936), Panait Istrati trimite fragmentul Călugări de la Sfântu-Munte, care va intra în volumul In lumea Mediteranei (8/1934), Mircea Eliade colaborează cu studii şi eseuri (Pentru cultură şi contra politicii culturale, 3/1934, Tehnica şi educaţia culturii spiritului, 4/1935, Reverie şi automatism mental, 5-6/1935, Contemplaţia, 7-8/1935, Maica Domnului, 6/1936), iar Constantin Noica cu eseul împăcare cu lumea (9-10/1936). Lucian Blaga publică Orizonturi temporale (5-6/1935, fragment din Orizont şi stil), iar Tudor Vianu articolul între individual şi general (7-8/1936, fragment din volumul Filosofie şi poezie). Articole de filosofie semnează Mircea Vulcănescu (Filosofia lui Freud, 2/1935) şi Vasile Lovinescu (Rene Guenon, 3/1935). Dintre studiile de critică şi istorie literară se remarcă articolele lui Ovidiu Papadima (Naţionalismul lui Alecsandri, 6/1936, Calistrat Hogaş şi lumea lui, 10/1937), studiul lui Nicolae Steinhardt Gânduri despre câţiva scriitori englezi (1-2/1940). Trebuie menţionat şi un controversat studiu al lui N. Davidescu, Ultimul ocupant fanariot sau Inaderenţa lui Caragiale la spiritul românesc (1/1936, reluând un articol din „Cuvântul liber"), ceea ce indică faptul că nu se impunea colaboratorilor o direcţie unică. I. Peltz semnează Consideraţiuni asupra
Familia
Dicţionarul general al literaturii române 110
romanului, Victor Eftimiu abordează subiectul traducerii autorilor români în limbile de circulaţie internaţională (Problema traducerilor), Petru Comarnescu discută despre Epopeea muncii americane, Al. Busuioceanu analizează Pictura românească modernă, ilustrând astfel o paletă largă de preocupări socioculturale. La rubrica „Păreri" apare cronica lui Constantin Noica la volumul Pe culmile disperării al lui Emil Cioran (5-6/1934). Poezia este şi ea bine reprezentată: E. Lovinescu trimite câteva poezii inedite scrise în franceză de Hortensia Papadat-Bengescu şi semnează o prezentare a poetei (3/1935). Se publică poeme de Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Radu Gyr, Emil Isac, Victor Eftimiu, Giuseppe Cifarelli, Petre A. Petre, Nuşi Tulliu ş.a. Aprecierea critică a literaturii din epocă aparţine îndeosebi lui Octav Şuluţiu, care susţine consecvent rubrica „Cronici (Scriitori şi cărţi)". Criticul recenzează majoritatea apariţiilor editoriale importante ale momentului: Şantier, Huliganii de Mircea Eliade, Donna Alba de Gib I. Mihăescu, Opera lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, Orizont şi stil de Lucian Blaga, Logodnicul de Hortensia Papadat-Bengescu, Cărticică de seară de Tudor Arghezi, Avram Iancu de Lucian Blaga, Oraşul cu salcâmi de Mihail Sebastian, traducerea în proză făcută de
E.	Lovinescu după Odiseea lui Homer ş.a. Rubrica „Note (Idei-Oameni-Fapte)", alcătuită după modelul din „Gândirea", conţine cronici, consemnează evenimente culturale şi portrete de scriitori (bunăoară, Mateiu I. Caragiale evocat de Octav Şuluţiu). Rubrica „Revista revistelor" prezintă numere din publicaţii româneşti („Revista Fundaţiilor Regale", „Gândirea") franceze („La Nouvelle revue frangaise", „Esprit", „Les Nouvelles litteraires") şi maghiare. Pe lângă aceste rubrici fixe există şi altele, ce apar neregulat: „Clujul pe răboj", susţinută de Vladimir Nicoară, „Cronica măruntă" sau „Cărţi vechi". O rubrică temporară este şi „Figuri bihorene", susţinută de Teodor Nes, unde apar articole despre Iosif Vulcan, Lucreţia Suciu-Rudow ş.a. Evocarea unor personalităţi istorice şi culturale constituie o preocupare ilustrată şi de N. Iorga, care semnează articolul Un om de sinceritate: Mihai Viteazul (5/1936), ce reproduce textul unei conferinţe ţinute la Târgovişte în 1935, ori de Tiberiu Moşoiu (Neculai Milescu Spătarul, 4/1935), Ovidiu Papadima (Ilariu Dobridor, 5/1936) ş.a. Deschizându-se spre literatura din toate provinciile româneşti, F. nu ignoră problemele locale. Semnificativă este ancheta Ne putem înţelege noi şi ungurii? (5-6/1935), iniţiată de G. M. Samarineanu, la care răspund Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Romulus Dianu ş.a. Traducerile sunt acum mai puţin numeroase, remarcându-se Sonete de Michelangelo în versiunea românească a lui Al. Iacobescu (3/1934) şi câteva proze de Rudyard Kipling, al căror tălmăcitor nu este menţionat.	M.Dr.
FAMILIA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 1 ianuarie 1941 şi februarie 1944, ca seria a patra a publicaţiei „Familia", înfiinţată de Iosif Vulcan în 1865. Seria a treia şi-a întrerupt apariţia la Oradea în august 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena. Ultimul număr editat la Oradea (7-8 din 1940) a fost
confiscat la graniţă, puţine exemplare fiind salvate. Având trează conştiinţa că aparţine climatului literar şi artistic al Transilvaniei, F. devine un simbol al destinului tragic al provinciei destrămate. Scopul său este regruparea forţelor intelectuale ardelene la Bucureşti şi organizarea de redacţii în principalele oraşe ale Transilvaniei: Arad (Al. Negură, George A. Petre), Beiuş (George Bota, Titus L. Roşu, Iosif E. Naghiu), Sibiu (Victor Papilian, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal, Grigore Popa, Al. Dima, Paul Constant), Braşov (Octav Şuluţiu, Gh. Tulbure, C. Sassu, D. Gherghinescu-Vania). In primul număr este deplâns destinul celei mai vechi reviste româneşti care, la 75 de ani de existenţă, „se refugiază la Bucureşti, izgonită din Oradea ei natală" (I. Lugoşianu). In acelaşi număr Liviu Rebreanu declară: „Pentru noi Transilvania nu poate exista decât întreagă, trup din trupul nostru. Pentru alţii ea reprezintă doar ambiţii istorice sau castele feudale zidite din truda generoasă de robi români. Pentru noi înseamnă tot: trecut, prezent, viitor, fiinţă sau nefiinţă." Majoritatea articolelor şi contribuţiilor literare au un caracter protestatar şi combativ. Versurile sunt semnate de N. I. Herescu (Cântec de jale), Ion Minulescu (Jalea paznicului), George A. Petre, George Todoran, Iustin Ilieşiu, L. Dimulescu, Dimitrie Danciu, V. Copilu-Cheatră, Neculae Rusu, Ion Pillat (Sonete), Eugen Jebeleanu (Veacul de graţie), Al. T. Stamatiad, Claudia Millian, Ion Th. Ilea, Const. Salcia, Radu Gyr, iar proza de Ionel Teodoreanu (însemnări din Ardeal), Victor Ion Popa (evocă oameni şi locuri din Transilvania), Ion Marin Sadoveanu (fragment din romanul Sfârşit de veac în Bucureşti), Ion Agârbiceanu, Victor Papilian. Articole dau Octav Şuluţiu (rubrica „Cronică literară"), Vasile Netea, M. G. Samarineanu, Dan Petraşincu („Jurnale ardeleneşti"), George Todoran, N. Batzaria, Ernest Bernea, Iosif E. Naghiu (Eminescu şi „Familia"), Al. Hodoş, Zenovie Pâclişanu, Septimiu Popa, Gr. Tăuşan, Ion M. Neda. Sunt dedicate numere omagiale lui Iosif Vulcan, Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, Nicolae Iorga. Mai colaborează D. Iov, Ion Ojog, Emil Zegreanu, Stelian Constantin-Stelian.	C.A.
FAMILIA, revistă care apare la Oradea, lunar, din septembrie 1965, ca seria a cincea a publicaţiei „Familia" editată de Iosif Vulcan începând din anul 1865. Comitetul de redacţie iniţial e alcătuit din Alexandru Andriţoiu (redactor-şef), Traian Blajovici, Emanoil Enghel, iar din 1967 li se alătură Dumitru Chirilă şi Radu Enescu (redactor-şef adjunct). Revista îşi propune să afirme valorile literaturii române în spiritul tradiţiei instituite de înaintaşii săi. în ciuda compromisului la care este nevoită să recurgă prin materialele propagandistice abundente din deceniul 70-'80, publicaţia respectă criterii riguroase ale selecţiei valorice. Are rubricile „Vitrina cu cărţi", „Cronica literară" (Gh. Grigurcu, Radu Enescu, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Marcel Corniş-Pop, Valentin Taşcu, Ion Buduca, Marcel Petrişor), „Eseuri" (Mircea Zaciu, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Ovidiu Drimba), „Morala şi stilul" (Virgil Nemoianu), „Cronica ideilor", „Cartea străină" (Traian Ştef), „Cronica elementară" (Ştefan Bănulescu), „Lectura
111 Dicţionarul general al literaturii române
Familia
poeziei" (Ştefan Aug. Doinaş), „Poşta redacţiei" (Ştefan Aug. Doinaş, Al. Cistelecan), „Textul din text" (Marian Papahagi), „Cronica teatrală", „Cronica artistică" şi „Cronica sociologică" (Traian Herseni), „Din lirica universală", „Texte şi documente", „Dialogul «Familiei»". Versurile sunt semnate de Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Cezar Ivănescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Florenţa Albu, Miron Radu Paraschivescu, Marin Sorescu, Dimitrie Stelaru, Augustin Pop, Dumitru Ţepeneag, Constanţa Buzea, Eugeniu Sperantia, Vlaicu Bârna, Ion Brad, Ion Horea, Constant Tonegaru, Anghel Dumbrăveanu, AL Jebeleanu, Gh. Tomozei, Mihai Beniuc, N. Crevedia, Gh. Chivu ş.a. Proză publică Zaharia Stancu (fragment din romanul Şatra), Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Romulus Rusan, Bedros Horasangian, Radu Tudoran, Francisc Păcurariu, Vasile Rebreanu, Fănuş Neagu, Radu Ţuculescu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Eugen Barbu, Nicolae Ţie, Sorin Titel, Coriolan Gheţie, iar eseuri, articole şi studii de istorie şi critică literară Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Eugen Simion (Mircea Eliade şi funcţiile povestirii mitice, 3/1981), Nicolae Manolescu (Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, 1/1980), I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Virgil Cândea (Dimitrie Cantemir, biograf şi memorialist al epocii sale, 8/1973), Pompiliu Teodor (Şantier Blaga, 1/1966), Adrian Marino (Criteriul modernităţii, 3/1969), Mircea Popa (Profil de romancier: Iosif Vulcan, 9/1977), Cornel Regman, Gheorghe Grigurcu, Mircea Maliţa, Cornel Ungureanu, Ştefan Avădanei, Octavian Paler, Onisifor Ghibu (Memorii Lucian Blaga, 6/1973, Memorialistica lui Sextil Puşcariu, 9 ş.u./1973), Mircea Muthu, Gabriel Ţepelea, Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Elena Tacciu, Ştefan Borbely, Gh. Perian, Anton Cosma, Ion Simuţ. Aici, în 1966, îşi face debutul Ileana Vulpescu, cu Scrisoare către un necunoscut, la rubrica „Cu bucurie deschidem coloanele noastre..." Sunt publicate inedite de Dan Botta, Ionel Teodoreanu, N. Labiş, Victor Papilian, G. Călinescu (traducerea juxtalineară din odele lui Horaţiu, 12 ş.u./1966), V. Voiculescu, Ion Chinezu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Arghezi (articole inedite, 12 ş.u./1987). în numărul 2/1968 este publicat proiectul Istoriei literaturii române de I. Negoiţescu şi se deschide o anchetă pe marginea acestuia. Alte anchete: 10 scriitori despre teatru - 10 actori despre literatură (3/1972), la care participă Marcel Anghelescu, Ion Caramitru, Al. Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, AL Paleologu, Sânziana Pop, Romulus Vulpescu ş.a.; Ierarhia valorilor în actualitate. Opere reprezentative ale literaturii contemporane (1944-1988) (8 ş.u./1988). Sunt incluse numeroase interviuri şi dialoguri şi nu sunt neglijate traducerile, mai cu seamă cele de poezie.
După ianuarie 1990 seria a cincea a revistei continuă să apară lunar la Oradea, sub coordonarea unui colectiv redacţional format iniţial din Ioan Moldovan (redactor-şef), Crăciun Bejan, Dumitru Chirilă, Virgil Podoabă, Ion Simuţ, Traian Ştef, cărora din ianuarie 1991 li se alătură Florin Ardelean şi Tiberiu Ciorba. Constatând că „este vremea priorităţii imediatului politic [...], nu încă timpul răbdător al lecturii", redacţia îşi propune să îmbine „temele literaturii cu cele ale actualităţii
civice, manifestându-se drept un combatant decis în favoarea idealului democratic". Profilul, prin tradiţie, literar, şi caracterul cultural enciclopedic vor fi menţinute: pe lângă beletristică, critică şi eseistică literară, traduceri, fiecare număr cuprinde rubrici de teatru, film, muzică, arte plastice, filatelie, sport, precum şi articole pe teme economice. în dorinţa de reaşezare a valorilor după noi repere, politica editorială urmăreşte participarea scriitorilor românilor din afara graniţelor, difuzarea moştenirii interbelice (inclusiv reluarea unor articole din seriile interbelice ale revistei), editarea scriitorilor interzişi şi a materialelor respinse de cenzura comunistă, o intensă campanie de traduceri, astfel încât revista să contribuie direct la conturarea momentului cultural, nu doar la reflectarea lui. La rubrica „Pagini din literatura exilului", devenită „Recuperări", semnează Eugen lonescu, Monica Lovinescu, Norman Manea, Ion Negoiţescu, Virgil Ierunca, Matei Călinescu, Ştefan Baciu. Reapare rubrica „Remember", iniţiată în 1980 pentru republicarea unor articole din seriile interbelice semnate de autori afirmaţi la începutul anilor '30 şi ulterior desfiinţată de cenzură. începând din septembrie 1990 se reiau articole de Mircea Eliade, Eugen lonescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. Sub titlul „Pagini cenzurate" sunt cuprinse interviuri, studii, eseuri ce nu au apărut la vremea lor, precum şi fapte de pe traseul unor cărţi prin vămile cenzurii, în fine, „eseistica acestui calvar": şedinţe şi referate, strategia dialogului cu forurile tutelare, profesionalismul, dar şi abilitatea compromisului, dureroase tăieturi. Dar principala preocupare a F. postdecembriste îl constituie un amplu program de promovare a valorilor literaturii române contemporane, concretizat în colocvii, anchete şi concursuri. Astfel, pe parcursul mai multor numere (1,3-5/1990) sunt prezentate opiniile criticilor Victor Felea, Liviu Petrescu, George Pru-teanu, Monica Spiridon, Marius Lazăr, Constantin Trandafir, Ioan Bogdan Lefter, AL Dobrescu, Alex. Ştefănescu, Anton Cosma despre cele mai importante zece cărţi de poezie, proză, eseu, critică şi istorie literară din literatura română în perioada 1944-1988. Lansată în iulie 1988, cu o prefaţă de Ion Simuţ, ancheta a fost stopată după numai două luni, fiind considerată de Consiliul Culturii „o manevră greşită a criticilor tineri, un atentat la integritatea literaturii române contemporane". în condiţiile în care opţiunea critică se poate exprima acum fără echivoc, iar baza selecţiei a devenit mult mai bogată prin includerea literaturii exilului, reluarea colocviului evidenţiază rolul criticii în selectarea şi ierarhizarea valorilor literaturii române contemporane. Ov. S. Crohmălniceanu, Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu răspund întrebărilor lansate de colocviul Fenomenul arghezian (2,4/1990) despre posteritatea critică a poetului, despre o eventuală criză de receptare sau evaluare, despre influenţa operei argheziene asupra poeticii postmoderniste. în decembrie 1991, la rubrica sa permanentă „Departe-Aproape", Mircea Zaciu afirmă că opera lui Mircea Eliade se află la o răspântie a receptării. „Răspântia Eliade", sintagma lansată de articol, circulă cu repeziciune şi în numerele ulterioare revista deschide, într-un moment de evident succes editorial al scriitorului, ancheta privitoare la receptivitatea cititorului român faţă de opera lui
Familia
Dicţionarul general al literaturii române 112
Eliade. Pe aceeaşi linie a interesului faţă de problemele literaturii contemporane şi a reconsiderării semnificaţiilor din perspectiva actualităţii se înscriu colocviul Obsedanta tranziţie a prozatorului român (10-11/1994), ocazionat de „Zilele revistei «Familia»", ediţia 1994, şi cel intitulat Generaţia '80. Reflecţii şi autoreflecţii (6/1995) ce reia o parte din intervenţiile participanţilor la simpozionul Generaţie, avangardă, experiment (Sighişoara, mai 1995). Rubrica „O carte în dezbatere", înlocuită de „Lecturi deschise", propune seriale de discuţii asupra unor apariţii ce se detaşează ca repere editoriale: Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române de Ion Negoiţescu, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Jurnalul lui Mircea Zaciu. încă din primii ani postdecembrişti, în paginile revistei este intens discutată „memorialistica rezistenţei". Iniţial abordată ca „tehnică şi retorică a supravieţuirii", pe măsura exploziei de memorii şi jurnale, „literatura mărturisirilor" — „poate singura mişcare viabilă din proza de azi" — se conturează nu doar ca revelaţia literaturii de sertar, ci ca un fapt cultural de amploare ce merită a fi studiat din dublă perspectivă: critica memorialisticii şi critica receptării. Colocviile Literatura mărturisirilor (10-11/1991), Sertarul cu jurnale, jurnalul cu sertare (3/1992), Biografie şi literatură (2/1995) analizează tipologia formelor literare ale confesiunii, cauzele şi efectele acestui fenomen cultural. Sunt semnalate interesul cititorului pentru culisele unui trecut fie ocultat, fie prezentat în mod deformat, dorinţa de recuperare a unei perioade cenzurate sau chiar interzise, deconspirarea minciunii. Totodată, interesul pentru istoria adevărată ce poate fi, în sfârşit, reconstituită generează setea de biografii pilduitoare, implicaţiile justiţiare decurgând firesc. Literatura memoriei devine o instanţă morală demascatoare şi acuzatoare atât a istoriei, cât şi a ficţiunii oficiale publicate în totalitarism, pusă în relaţie cu „romanul obsedantului deceniu", care oferise doar iluzia adevărului mărturisit. în primul număr din
1994,	editorialul închiderea ziarului - deschiderea cărţii anunţă un nou format şi o nouă grafică a revistei, înlocuirea formatului de ziar cu cel de carte, realizându-se prin aceasta şi „un racord cu seriile interbelice". Inscripţia de pe ultima copertă — „Familia: O revistă. O carte. O bibliotecă" — îşi află acoperire deplină în numerele de peste vară, de obicei duble, cuprinzând în special proze scurte (Altă vară, alte proze, 7-8/1995).	C.AJI.C.
FAMILIA ROMANĂ, revistă săptămânală ilustrată apărută la Budapesta între 14 februarie şi 30 septembrie 1908, sub conducerea lui Lucian Bolcaş, redactor, proprietar şi editor; îşi întrerupe apariţia între 20 iunie şi 9 august 1908. Nu se anunţă un program anume, redacţia precizând doar intenţia gazetei (ce nu se consideră o continuatoare a „Familiei") de a oferi cititorilor „tot ce poate să dea de la sine şi ce poate să adune de la alţii" în materie de literatură destinată familiilor româneşti din Transilvania (Lucian Bolcaş, Iosif Vulcan). Se publică lirică, proză, traduceri. Poezia, prezentă în fiecare număr, este susţinută de autori ale căror nume se întâlnesc în majoritatea gazetelor transilvănene de la începutul de secol XX: Horia
Petra-Petrescu, Ecaterina Pitiş, Emil A. Chiffa, Sebastian Stanca, Octavian Lupeanu, Aurelia Pop. Mai colaborează Tudor Pamfile, Nicolae Vulovici, I.C. Popescu-Polyclet. Proza, gen literar cultivat cu predilecţie de către Lucian Bolcaş, reuneşte nume ale unor scriitori consacraţi ca Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Al. Ciura, alături de Ion Bârseanul, Sebastian Stanca sau talentatul Mihail Gaşpar. Scrierile dramatice lipsesc, cu excepţia piesei Dido. Regina Cartaginei, cu un subiect istoric prelucrat de Lucian Bolcaş. Dintre traduceri se cuvin semnalate pagini din lirica lui Goethe, Uhland şi Lenau, transpuse în româneşte de Sebastian Stanca şi Octavian Lupeanu. Totodată, El. A. Nori tălmăceşte tragedia lui Gabriele D'Annunzio La nave (Corabia), dar şi mitul fenician Facerea (din Cărţile sfinte ale fenicienilor). Se reproduc, aproape în fiecare număr, versuri populare dintr-o „colecţie mai veche", fără a se specifica sursa. Rubrica „Bibliografie", ce menţionează noutăţile literare, anecdotele (cuprinse la rubrica „Haz") completează profilul revistei care, în ciuda apariţiei într-un interval scurt de timp, întruneşte, şi printr-o grafică deosebită, atributele unei publicaţii atractive.	A.	Gţ.
FANACHE, V.[asile] (5.IV.1934, Ghirdoveni, j. Dâmboviţa), critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. lonescu) şi al lui Petre Fanache, ţărani. Absolvent al Liceului „Spiru Haret" din Buzău, devine student la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj (1954-1958), avându-i dascăli pe Ion Breazu, Liviu Rusu, Iosif Pervain, Liviu Onu, Ion Muşlea. Debutează cu recenzii în revista „Steaua" (1958). Colaborează cu studii de istorie literară, eseuri critice la „Tribuna", „Familia", „Viaţa românească", „Revue roumaine", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Synthesis", „Apostrof" ş.a. între 1958 şi 1963 este cercetător la filiala clujeană a Academiei, trecând ulterior la Facultatea de Filologie din acelaşi oraş. Din 1969 este doctor în filologie al Universităţii din Cluj, cu teza Poezia lui Mihai Beniuc, publicată în 1972. Lector de limba şi literatura română la Sorbona (1976-1979), funcţionează apoi ca profesor la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, iar din 2001 şi la Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia. A colaborat cu studii şi articole la volume colective: Studii de istorie literară şi folclor
(1964), Studii literare. Din istoria presei culturale şi literare româneşti (1987), Dicţionar analitic de opere literare româneşti (I-IV, 1998-2003). De asemenea, a tradus în româneşte lucrarea lui Vladimir Jankelevich, Ironia.
în primele sale cărţi, F. continuă tematic şi metodologic spiritul şcolii clujene de istorie şi critică literară, investigaţiile fiind circumscrise ariei de valori transilvane ale literaturii române interbelice. Autorul are în vedere climatul, publicaţiile şi personalităţile reprezentative pentru resurecţia şi metamorfozele fenomenului literar în noul cadru spiritual de după Unirea din 1918: deprovincializare, sincronizare cu marea cultură naţională, deschidere europeană. Monografiile Poezia lui Mihai Beniuc (1972) şi „Gând românesc" şi epoca sa literară (1973), studiile grupate în volumul întâlniri... (1976) valorifică o cercetare sistematică, riguroasă, aplicată climatului literar şi
113 Dicţionarul general al literaturii române
Fanache
publicistic transilvănean din jurul anului 1930. Examinarea completă a revistei „Gând românesc" (studiu de situare istorică şi estetică, program, bibliografie, documente inedite) argumentează rolul celei mai importante publicaţii literare transilvane din epocă în cultivarea valorilor naţionale modeme. Reconstituire informată a unui climat intelectual, lucrarea reprezintă totodată o restituire şi o revizuire realizată cu discernământ critic. Tabloul literar din al doilea deceniu interbelic, abordat sub aspectul fenomenului poetic, este examinat în monografia Poezia lui Mihai Beniuc, concepută în disciplină academică. Autorul este preocupat de identificarea temelor, evaluarea estetică a faptului poetic şi încadrarea tipologică a poeţilor care determină în epocă, sub influenţa lui
O.	Goga, Aron Cotruş şi Lucian Blaga, resurecţia vieţii literare din Transilvania. Ca „direcţii de lucru", criticul a avut în vedere „degajarea trăsăturilor esenţiale furnizate de poezia lui Mihai Beniuc şi încercarea de a integra această creaţie în istoria poeziei româneşti". Prin urmare, o valorizare sub două aspecte, „istoriografie şi estetic", a unei opere controversate. Studiată astfel, poezia lui Beniuc îşi evidenţiază fondul constant de imagini şi „fluctuaţiile de expresivitate", „viaţa lirică a motivelor" şi momentele de „recul poetic" de-a lungul a patru decenii de istorie (1930-1970). F. realizează, de asemenea, ediţii din scrierile poeţilor tineri ardeleni afirmaţi după 1930: Ion Moldoveanu, George Popa, Dimitrie Danciu, George A. Petre, Octavian Şireagu ş.a. Studiile introductive la aceste ediţii, împreună cu alte câteva comentarii cu privire la Goga, Rebreanu, Blaga, formează sumarul volumului întâlniri... După această carte-bilanţ şi după stagiul francez, fără să renunţe la temele iniţiale, F. abordează o eseistică îndrăzneaţă şi substanţială, orientându-se către reinterpretarea marilor scriitori români dintr-o perspectivă critică modernă. Eseul Caragiale (1984; Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, la ediţia a doua, augmentată, din 1997) propune câteva ipoteze originale pentru explicarea creaţiei clasicului român. Exegetul aşază scrisul caragialean sub semnul realismului ironic, formulă eficientă teoretic şi productivă analitic. Examinează situaţiile generale, temele (lumea-lume, trista duminică, „falsa întâlnire cu celălalt" etc.), personajele specifice, precum şi caracteristicile formale ale literaturii lui Caragiale. Analizele, sprijinite pe argumente teoretice de ultimă oră, ilustrează într-un mod original formula criticii imanente de „ascultare" a textului. Preocupat de devenirea limbajului poetic românesc, criticul urmăreşte în Eseuri despre vârstele poeziei (1990) câteva momente decupate din aproape două secole de poezie modernă, încercând să identifice un fel de invariante ale faptului poetic, „acel corp stabil de imagini, de atitudini, de motive prezente neîntrerupt", care dincolo de epoci, şcoli şi sensuri individuale „alcătuiesc ansamblul caleidoscopic al scriiturii române". Are în vedere „imaginile constante", „un set de cuvinte sau de sintagme simbolizante" ca, de pildă, „lumina", „drumul", „casa" etc., în călătoria lor de la I. Budai-Deleanu la Adrian Popescu şi Mircea Dinescu. Pe temeiul concordanţei şi din interrelaţia momentelor comentate, criticul observă „existenţa unei estetici interne a poeziei
româneşti [...], evoluând în corelaţie cu poezia însăşi". Demers desfăşurat în evantai, Eseuri despre vârstele poeziei ordonează, prin aplicaţii succesive, o perspectivă unificatoare, într-o subtilă gradaţie. Sub aspectul geometriei interioare, o carte ulterioară, Bacovia. Ruptura de utopia romantică (1994), se vădeşte la fel de stringent articulată atât ca sistematizare a temelor, cât şi ca developare a interpretării. F. scrie, de pildă, despre „geometria textului bacovian", care „descrie o rotire în descreştere şi cădere, sugestie a iminentului crepuscul", despre spaţiu şi timp, dinamica imaginarului, despre măştile eului liric, despre „formele ironice prezente în textul bacovian". „Ascultarea" textului se desfăşoară însă şi în perspectiva unor delimitări necesare pentru situarea liricii bacoviene în modernitate: „Produs al experienţei decadente, poezia baco-viană se aliniază în spiritul veacului într-o direcţie similară cu lirica expresionistă"; „poetul nostru seamănă în discursul său cu expresioniştii, deşi nu a evoluat în interiorul climatului generat de aceşti poeţi."
SCRIERI: Poezia lui Mihai Beniuc, Bucureşti, 1972; „Gând românesc" şi epoca sa literară, Bucureşti, 1973; întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976; Caragiale, Cluj-Napoca, 1984; ed. 2, Bucureşti, 1997; Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990; Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Cluj-Napoca, 1994; Lecturi sub vremi, Cluj-Napoca, 2000; Bacovia în 10 poeme, Cluj-Napoca, 2002; Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: George Popa, Mâhniri lângă leagăn, pref. edit., Bucureşti, 1972; Ion Moldoveanu, Zbor peste ape, pref. edit., Cluj, 1972; Dimitrie Danciu, Poezii, pref. edit., Cluj, 1973; Octavian Şireagu, La pândă de lumină, pref. edit., Cluj-Napoca, 1977; George A. Petre, Umbre şi lespezi, pref. edit., Cluj-Napoca, 1979; V. Voiculescu, Zahei orbul, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1986. Antologii: Gorunul lui Horea, pref. edit., Bucureşti, 1974. Traduceri: Vladimir Jankelevitch, Ironia, postfaţa trad., Cluj-Napoca, 1994 (în colaborare cu Florica Drăgan).
Repere bibliografice: Zaharia Sângeorzan, „Poezia lui Mihai Beniuc", RL, 1972,27; Roxana Sorescu, „Poezia lui Mihai Beniuc", RITL, 1973,1; Bălan, Artă, 240-244; Dimisianu, Opinii, 287-290; Felea, Prezenţa,
149-152; Florin Manolescu, Realismul ironic, CNT, 1984, 23; Dana Dumitriu, Caragialiana, RL, 1984, 30; Constantin Cubleşan, Din nou Caragiale, T, 1984, 11; Nicolae Manolescu, „Caragiale", „Teatrul Naţional Bucureşti. Stagiunea 1984-1985"; Tihan, Apropierea, 132-138; Monica Spiridon, Poezia la ordinea zilei, VR, 1991,5; Marcel Săsărman, Critica semnificanţilor absorbanţi, „Minerva", 1991, 12; Corin Braga, „Eseuri despre vârstele poeziei", CNP, 1991, 14; Gheorghe Perian, Cuvintele simbolizante ale poeţilor, VTRA, 1992, 4; Poantă, Scriitori, 140-143; Aurel Rău, Vasile Fanache, ST, 1994, 4-5; Constantin Cubleşan, Continuând o tradiţie, ST, 1994, 4-5; Cornel Munteanu, George Bacovia. Reconsiderări critice, APF, 1994,10-12; Ştefan Melancu, Saturnianul Bacovia, APF, 1994,10-12; Petru Poantă, Ruptura de utopia romantică, TR, 1995, 6; Florin Mihăilescu, Formă, semnificaţie, valoare, VR, 1995, 5-6; Simuţ, Critica, 137-141; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996,104-107; Ion Cristofor, O exegeză bacoviană, TR, 1996, 21; Gheorghe Grigurcu, Caragiale şi demonii, RL, 1997, 20; Borbely, Xenograme, 61-64; Micu, Scurtă istorie, IV, 155; Dicţ. scriit. rom.,
II,	252-253; Nicolae Oprea, „Caragiale", „Calende", 1999, 2; Petraş, Panorama, 290-292; Irina Marin, Paradigme caragialiene, RL, 2003,12; Sergiu Ailenei, Sub semnul lui Dionysos, CL, 2003,7.	C.H.
Fapta
Dicţionarul general al literaturii române 114
FAPTA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 21 ianuarie 1919 şi 11 aprilie 1920. Editată de „un grup de tineri neaparţinând nici unuia dintre partidele politice", F. are totuşi o orientare de stânga, militând „pentru o viaţă de luptă şi muncă" şi pentru afirmarea „credinţelor izvorâte din brazda patriei eterne" şi adresându-se „tuturor forţelor democratice". Revista reuşeşte să atragă colaborări interesante, cu o orientare democratică, nu neapărat socialistă. Rubricile obişnuite sunt „Cronica literară" şi „Cronica artistică", semnate de Em. Ciomac, „Note şi figuri" (Lenin, A. France, Clemenceau, N. Iorga,
H.	Barbusse), „Pagini alese", „Studii şi comentarii", „De la corespondenţii noştri", „Revista revistelor", „Săptămâna politică". Semnează articole Eugen Crăciun, C.I. Pancu, R. Patrulius. Se publică apelurile Către studenţime, semnat de Anatole France (1919), şi Pentru cel dintâi Congres al Internaţionalei Intelectuale (după „L'Humanite", 1920), semnat de Romain Rolland, Henri Barbusse, Georges Duhamel, scriitori din grupul Clarte, şi adresat forţelor intelectuale democratice pentru a se uni împotriva războiului. Colaboratori ai revistei sunt şi Ştefan Neniţescu, Adrian Maniu, Mihai Ralea, D. I. Suchianu, N.N. Botez, Eugen Filotti.	CA.
FAPTA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la
11	octombrie până la 24 decembrie 1930, având subtitlul „Revistă de luptă democrată". Prim-redactor este Eugen Titeanu, iar redactori — C.I. Pancu, R. Patrulius, S. Şerbescu, Al. Radian. Continuând programul „Faptei" din anii 1919-1920, revista îşi propune ca „indiscutabila preeminenţă a chestiunii morale" să fie „adevărul care trebuie să ne călăuzească pe toţi". Publicaţia este interesantă prin colaboratorii ei, tineri ai unei generaţii de intelectuali nonconformişti, dornici de împlinire, scriitori, filosofi şi critici care debutează în primii ani ai deceniului al patrulea, afirmându-se în curând atât în viaţa culturală, cât şi în cea politică. Are rubricile „Cronica literară" şi „Cronica plastică" (susţinute de Eugen lonescu), „Teatru-cinema-muzică", „Vitrina librăriei" (semnată de Arşavir Acterian), „Pagina teatrală", „Revista revistelor". Semnificative sunt colaborările lui Constantin Noica, Octav Şuluţiu şi Arşavir Acterian, care peste câţiva ani se vor reîntâlni în paginile revistei „Criterion". în articolul Despre orfani, C. Noica susţine că în epocile de criză se constată întoarcerea la modelele tradiţionale autentice, dar „conservatorismul" acesta nu trebuie confundat cu „reacţionarismul". Autorul crede că imobilismul conservator este doar aparent, deoarece moderaţiei şi chibzuinţei i se alătură curajul, entuziasmul, energia şi cutezanţa generaţiei tinere: „E atâta vitalitate şi forţă într-un suflet tânăr, încât oricum l-ai oprima, el revine la una şi aceeaşi expresie." într-un alt articol intitulat Prejudecata cărţii, Noica defineşte lectura ca un „act personal" neimpus „prin odios sistem de prejudecăţi". Accentul cade pe actul lecturii, în cursul căreia cititorul este cel care conferă valoare şi semnificaţie operei: „Cartea nu este o dogmă. Ea este o descoperire." Pentru Arşavir Acterian, G. Bacovia este „un geniu trist", „de un sentimentalism maladiv excesiv", iar
volumul de poezie Cu voi... reprezintă doar „expresia glacială a dezintegrării", „zvârcolire în lumea tristeţilor dizolvante". Eugen lonescu recenzează Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, acuzându-1 pe autor de superficialitate, deoarece, „îndrumat mai mult spre epica exterioară", ar rămâne „cel mult un analist al sentimentelor primare nediferenţiate", în timp ce introspecţia „nu se diversifică, nu se nuanţează", „nu se abstractizează"; Roxana de Gala Galaction e încadrată în „literatura estetico-moralistă", cu precizarea: „fără a pleda câtuşi de puţin în favoarea moralismului în artă"; la primul volum din Memorii de E. Lovinescu, recenzentul apreciază „frumuseţea literară" a cărţii, iar Zodiac de Ilarie Voronca ar atesta „un extraordinar creator de imagini". Eugen lonescu îi dedică pagini omagiale lui Lovinescu, „cel mai tânăr critic", dăruit cu „harul de a se mula pe noul tipar al fiecărei generaţii", fiind astfel „cel mai puţin vetust".
B.	Brezianu recenzează Paradisul suspinelor de Ion Vinea, a cărui temă, „lunecarea prin vis", ar fi „doar carcasa căreia-i dă un vestmânt fără seamăn". Articolul lui Octav Şuluţiu despre actul lecturii este mai puţin concludent decât al lui Noica; lectura este văzută ca un act raţional, conştient, iar criticul, „pescuitorul de clasări", ar fi unul din acei „ căutători de formule şi de claritate". în Lucian Blaga la Berna, Şuluţiu aduce un elogiu activităţii diplomatice „uimitoare" a lui Lucian Blaga, „cugetător atât de rafinat al realităţii pământeşti", care „ne-a servit mult şi cu folos în ţările de limba germană". Mai colaborează Tudor Teodorescu-Branişte, Ionel Jianu, I. Pera, Ioan I. Cantacuzino.	CA.
FAPTA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 25 februarie 1943 şi 4 martie 1948, cu subtitlul „Gazetă de ţinută, informaţie şi documentare românească", sub direcţia lui Mircea Damian. F. conţine informaţii legate de evoluţia evenimentelor politice şi militare, interne şi externe. Apărută în perioada regimului antonescian, gazeta doreşte să promoveze o „critică constructivă, pe linia intereselor naţionale" (Mircea Damian, Ce credem noi). în 1946 în jurul revistei se constituie un cerc de literatură şi artă frecventat de numeroşi scriitori ai vremii. Din 1944, după întoarcerea armelor, publicaţia îşi schimbă nu numai subtitlul, devenind „Ziar de luptă şi dreptate", ci şi orientarea politică. Sunt acum condamnate acţiunile militare anterioare şi este elogiată colaborarea româno-sovietică împotriva nazismului. Publicaţia păstrează totuşi o linie democratică prin colaboratorii săi care se pronunţă împotriva tendinţelor politice extreme. Rubricile obişnuite sunt „Curier literar", „Caietul poeziei tinere", „Informaţii literare", „Cronica dramatică", „Cronica literară", „Cronica plastică" şi „Cronica cinematografică", „Faptul artistic", „Fapte în război", „Fapte şi jertfe", „Nuvela «Faptei»", „Reportajul «Faptei»". Semnăturile importante, extrem de numeroase, predomină până la 1945. Colaborează cu versuri Virgil Gheorghiu, Marin Radu Voinea, Ion Th. Ilea, Ion Pogan, AL Gregorian, Octav Sargeţiu, C.I. Şiclovanu, Matei Alexandrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, AL Lungu,
115 Dicţionarul general al literaturii române
Farago
Traian Coşovei, Ben Corlaciu, Radu Teculescu ş.a., iar cu proză, Mircea Damian, Radu Tudoran (Meeting de toamnă), Marin Preda (Merticul, 2/1943), Lucia Demetrius, Petru Dumitriu ş.a. Aici debutează, în 1946, Eugen Barbu. De altfel,
F.	se defineşte treptat ca o publicaţie cu un program generos de sprijinire a tinerilor scriitori. La rubrica „Un romancier şi câteva probleme", Ion Panait ia interviuri lui Cezar Petrescu şi lui Mihail Sadoveanu. Acesta din urmă consideră că scopul lecturii este „alinarea — trecerea pentru câteva ore din lumea reală în lumea de vis". Interviul dat de E. Lovinescu în ultimul său an de viaţă lui Cuza Marinescu este prilejuit de apariţia volumului T. Maiorescu şi posteritatea lui critică şi relevă atitudinea consecventă a lui Lovinescu faţă de critica maioresciană; analizând rolul lui Maiorescu şi al junimismului în istoria culturală a României, Lovinescu opinează că, în condiţii istorice nefavorabile, când ideologiile extremiste prevalează, critica estetică de sorginte maioresciană (în speţă, disocierea valorilor etică, etnică şi estetică, cultivarea raţionalului şi a toleranţei ideologice) trebuie să fie secondată de o atitudine militantă, angajată. Tot acum, Virgil Ierunca se ridică împotriva imposturii, a literaturii mediocre, de succes imediat, veştejindu-i pe scriitorii care „gâdilă cu stiloul lor de cerneală violetă gusturile, apetiturile şi aspiraţiile publicului nostru". Alte articole sunt semnate de Simion Ghinea şi Liviu Brato-loveanu. La „Cronica literară" colaborează Ovidiu Constantinescu şi sporadic Virgil Ierunca, Ion Caraion, Radu Teculescu. La „Cronica plastică" scriu Ion Frunzetti şi Ion Vlasiu, iar la „Cronica muzicală" semnează N. Papatanasiu.	C.A.
FAPTĂ TRANSILVĂNEANĂ, publicaţie apărută la Cluj-Napoca, neregulat, între august 1990 şi septembrie 1992, având subtitlul „Revistă independentă a artelor şi meseriilor". Director: Constantin Zămescu. Revista îşi propune să reflecte realitatea postrevoluţionară şi să insiste asupra schimbărilor produse în ţară. Colaborează cu poezie Ion Anghel, Ion Arcaş, Horia Bădescu, Petre Bucşa, Ioan Biriş, Adrian Popescu, Rodica Marian, cu proză — C. Zărnescu şi Cornel Udrea, iar cu eseistică — Adrian Marino, Constantin Cubleşan şi Gh. Cordoş. Intr-un număr este evocat N. Iorga la cincizeci de ani de la moarte, reproducându-i-se poezia Brad bătrân. La un an de la evenimentele din decembrie 1989, revista scoate o ediţie specială, în care se publică portretele martirilor de la Cluj-Napoca, este evocat Călin Nemeş, iar C. Zărnescu îi acuză, în articolul Cea mai mare înşelătorie a anului: reapariţia Partidului (neo)comunist, pe cei care au profitat de pe urma evenimentelor. Alţi colaboratori: Teodor Mihadaş, Valentin Taşcu, Gh.I. Bodea, V. Lechinţean, Florentina Florescu, Marius Jucan, A. Ţion, Tudor Runcanu, Al. Vlad, Ilarie Voinea, Ovidiu Pecican, Ionuţ Ţene, Petru Borodi.	M.Pp.
FARAGO, Coca (1.VIII.1913, Craiova - 1.IX.1974, Bucureşti), poetă, prozatoare şi autoare dramatică. Este fiica scriitoarei Elena Farago şi a lui Francisc Farago, funcţionar bancar, şi primeşte la naştere numele Ana-Virginia. F. manifestă o pre-
coce înzestrare literară, astfel că versuri ale poetei de numai zece-unsprezece ani, din care va cita cu simpatie, îl motivau pe Lucian Blaga a glosa pe seama artei „miraculoase" a copiilor într-un articol din „Cuvântul" (1925). învaţă într-un institut privat de fete, ulterior frecventând Conservatorul craiovean „Cornetti",unde îşi susţinea examenul final la secţia artă dramatică, în pragul celui de-al treilea deceniu. Câţiva ani după absolvire profesează ca actriţă la Craiova, în trupa Teatrului Naţional, şi, episodic doar, la Cernăuţi. Cu Tantzi Cocea, Lucia Demetrius şi Emil Botta evoluează, de asemenea, entuziast, în cadrul companiilor de teatru experimental „Masca" şi „Treisprezece şi unu", fondate la Bucureşti, în 1932, de G.M. Zamfirescu. Emancipându-se discret de sub tutela mamei, decide a se stabili în capitală, schimbând până în preajma celui de-al doilea război slujbe modeste: stipendiată de Muzeul „Al. Saint Georges", la Biroul de presă al Fundaţiei Regale sau la Ministerul Muncii, F. mai funcţionează, din 1945, ca instructor scenic la Apărarea Patriotică, pictor decorator, regizor de culise la Teatrul Poporului din Bucureşti şi la Naţionalul craiovean, îndrumă cercuri şi cenacluri ale Sindicatelor Unite (Ilfov, Bucureşti), e asistentă la Muzeul „K. Zambaccian" ş.a. înstrăinarea de familie a tatălui (prin divorţul din anii '20), apoi moartea lui în circumstanţe neelucidate, logodna — timpurie — eşuată cu Mihail Avramescu (la acea dată încă fervent al avangardei), un mariaj din nou nefericit, ce se desface, survin ca tot atâtea momente ce apasă existenţa scriitoarei, a cărei sănătate e precară. Se recăsătoreşte în 1940 cu Geo Maican, actor şi autor de scenarii teatrale. Va părăsi viaţa literară spre finele decadei, când neurastenia sa recidiva. Membră a Societăţii Scriitorilor Români (1937), ca şi a Societăţii Autorilor Dramatici Români (1938), F. se afirmă în deceniul al patrulea al veacului trecut printre condeiele interesante, promiţătoare, ale „noii generaţii". Primele versuri le semna, aproape simultan, în „Viaţa literară" şi „Arhivele Olteniei" (1928); continuă cu proză, în „Biletele de papagal" argheziene. In treacăt sau pe. spaţiul unor rubrici consacrate, mai publică în periodice ca „Ramuri", „Muguri", „Ostaşii luminii", „Azi", „Familia", „Linia nouă", „Vremea", „Universul", „Adevărul literar şi artistic", „Freamătul", „Poezia", „Viaţa Basarabiei", „Hyperion", „Frize", „Meridian", „Litere", „Gând", „Junimea literară", „Luceafărul" (Timişoara), „Nenufar", „Viaţa românească", „Gând românesc", „Pagini basarabene", „Festival", „Front literar", „Pasărea albastră", „Gazeta femeilor", „Domnul de rouă", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Făclia", „Adevărul", „Dimineaţa", „Cuget clar", „Lumea", „Comuna", „Patria", „Gazeta cărţilor", „Universul literar", „Meşterul Manole", „Prepoem", „Orizonturi" (Galaţi), „România literară", „Veritas", „Convorbiri literare", „Jurnalul" (Bucureşti), „Seara", „Luceafărul" (Bucureşti), „Flacăra", „Pan", „Studio Teatrul Naţional", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa", „Democraţia", „Contemporanul", „Femeia", „Veac nou" ş.a. Debutul în volum, obscur de altfel şi grăbit lăsat în urmă, îl reprezintă pentru F. trei „povestiri ciudate" traduse din Villiers de lTsle-Adam (Decapitatul, 1931); vreme de un deceniu şi mai bine a mai transpus, în periodice, cu
Farago
Dicţionarul general al literaturii române 116
precădere versuri (Heine, Rilke), pentru ca în 1946 să imprime masiva tălmăcire după Viaţa lui Nijinsky, povestită de Romola Nijinsky (prefaţa preluând un articol dedicat artistului de Paul Claudel).
Tenace, aptă a-şi lua în serios vocaţia, F. a exersat în varii genuri literare; redebuta la scurt timp cu teatru, probabil stimulată de acelaşi G.M. Zamfirescu, mentor al tinerilor scriitori-actori dornici a înfrunta, la începutul anilor '30, pastişa şi rutina. Privite îndeobşte sub specia unui teatru de lectură, piesele (ce apar mai toate în „Familia") nu trec, la timpul lor, neobservate, şi mai târziu se impun atenţiei unor istorici ai dramaturgiei prin nota certă de modernitate (ţinută reflexivă, miza pe intertextualitate şi metaforă). Un prim act teatral (datat 1934, retipărit de sine stătător în anul următor) a cunoscut şi o montare pe scena Naţionalului din Cluj; „dezamorsând", cu ironie în subtext, conflictul pe care îl anunţă întâmplarea, F. se amuză persiflând convenţii, stereotipii, modele, într-un scenariu căutat, parodic. Atracţia spre teatrul de idei, piran-dellismul — cu formula teatrului în teatru şi uzura măştii — reţin în piese ca Manole şi Ana (1935; rescrisă în 1940, în umbra dramei expresioniste a lui Blaga) ori Sala de aşteptare (1938), un text demitizând condiţia actorului, nu şi „magia" actului artistic, în fine, cuplul dilematic şi predestinat, asociat misterului creaţiei, revine într-un poem dramatic ce improviza pe tema jocului himeric al artistului (Natură moartă, 1941). Ataşamentul pentru teatru o face a se regăsi din când în când pe F. şi în postura cronicarului dramatic (a comentat spectacole de Victor Ion Popa, Ion Sava, în publicaţii ca „Jurnalul" craiovean, „Falanga" ş.a.). La rândul său, avea să intre în vizorul criticii prin cărţile de proză mai cu seamă. Imaginând o spovedanie a eroinei (Gelia) către un tânăr medic (Vladimir), „romanul" Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim (1936) inspiră mai adesea comentarii ce-şi caută premisa în datele psihanalizei şi în complexul freudian schiţat (de unde însă şi vulgarizări, aserţiuni riscate ori superflue). Decepţia trăită de Antim, inadaptat învăţător de ţară, la vestea naşterii unei copile ce pare să uzurpe locul fiului dorit, e o „figură" epică tranşantă, comună şi mentalităţii maniheice a basmului — lume a absurdului naiv. Reacţia frustrărilor în lanţ porneşte de aici. Gelia trece prin copilărie afectată de nepăsarea ce i se arată şi suferind pentru distanţa ridicată de un părinte despre care ştie totuşi prea puţin; va căuta în timp să-l înţeleagă şi să-l preţuiască; din „pânda" reciprocă, de durată, a celor doi, Antim cel mizantrop, ursuz şi sceptic, şi copilandra tandră, însuşindu-şi viclean şi îndârjit abilităţi de băietană spre a nu-1 dezamăgi, se iscă tensiunea de substrat a cărţii. Ca intermezzo între două cărţi, F. practică o publicistică la graniţa cu proza alertă, degajată; secvenţe citadine, contraste pitoreşti (patosul aclimatizării la metropolă, maliţii de blochaus şi tramcar) nasc replici de un haz destins, spumos, şarje duios vitriolante „ă la nenea Iancu" alteori, o satiră subţire a vulgului ubicuu, în „fişe", schiţe de portret, „momente". Dany, protagonistă într-o altă încercare de roman (din care s-au păstrat fragmente), lua asupra sa ceva din acest duh sarcastic, incisiv. Lirismul şi tendinţa psihologizantă domină şi în prozele antologate, în
1940, în Vulturul albastru (efuziunile, locvacitatea fiindu-i amendate autoarei, în revers). Pagini de monolog sau dialog, lungi solilocvii în care autoscrutarea nu contrazice darul de a privi iscoditor înjur închipuie o partitură adecvată pentru eroii săi contemplativi ori pentru eroine ce despică firu-n patru, disimulându-şi, sub un aer de bravadă, sfiala, vulnerabilitatea. Stigmatizaţi de boală sau de nenoroc, adolescenţi febrili ori purtaţi de reverie, introvertiţi şi imaginativi, îi întorc chipul de enfant prodigue printre reflexele oglinzii mate, tulburi. Statice aparent, mai toate povestirile sfârşesc prin a focaliza incertitudinea, impasul, entropia; exorcizarea unui rău lăuntric, conştientizat treptat sau intuit, nu coincide însă şi cu happy end-vl. Inconsecvenţele, mici falii sufleteşti trezesc un „freamăt al zădărniciei". Spaţiul delimitează şi închide ca într-un cerc apăsător, malefic, ecoul vocilor (şi vieţilor), acutizând obsesiile (Stradă, Disc). Alienarea şi scindarea fiinţei, îndepărtarea de sine şi de ceilalţi conduc la fragmentare discursivă (întuneric). Terifiant, simbolul păsării de pradă e un avertisment ibsenian în Vulturul albastru, proza considerată emblematică pentru volum, aproape o „nuvelă teatrală". Reactivând o traumă pe care eroina vrea s-o „uite" în trecut, cu reîntoarcerea unor prieteni de demult la „vila fără nume" aparţinând soţilor Samarin, un vechi conflict tinde a se reface şi se tranşează într-o descărcare violentă peste ani. Concentrând epicul, mişcările de tragic menuet ce leagă ori desfac lăuntric cele două cupluri, F. privilegiază atmosfera şi sugestia. Deschiderea spre formele moderne e o constantă şi în poezie. Prin versurile ample şi fluente cutreieră o frenezie tristă, reversul expansivităţii stând adesea într-o mişcare retractilă. Fără emfază, F. se confesează în poeme „simple", poeme „pentru suflet chinuit", cântece „fără melodie". în spaţiul poeziei de notaţie, visul închipuie plutirea, zborul, tentaţia ascensiunii; iubirea dă ocoluri mari unei absenţe. Lăsând în urmă vârsta (şi maniera) simbolistă — sunt însă suficiente stihuri ce eşuează în evanescenţă şi banalitate -, poemul confesiv, şoptit, ceda cu timpul pasul elegiei. Pentru cartea de versuri din 1943, Poeme pentru singurătate, pe care F. şi-o ilustrează cu desene proprii, i se atribuie un premiu al Societăţii Scriitorilor Români.
SCRIERI: întâmplarea, Oradea, 1935; Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, Bucureşti, 1936; Vulturul albastru, Bucureşti, 1940; Poeme pentru singurătate, Bucureşti, 1943. Traduceri: A. de Villiers de lTsle-Adam, Decapitatul, Bucureşti, [1931]; Romola Nijinsky, Viaţa lui Nijinsky, pref. Paul Claudel, Iaşi, 1946.
Repere bibliografice: Lovinescu, Sburătorul, 1,129,283, II, 145, IV, 98, 108, 175, 245, 403-404, 577, V, 20, 21, 325, 669, VI, 8; Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj, 1973,104-108; P.P. [Paul I. Papadopol], „întâmplarea", „Jurnalul", 1935,120; Perpessicius, Opere, VII, 298, 302-303; St. Metzulescu, Coca Farago, „Curierul Olteniei", 1936,1867; Virgil Carianopol, „Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim", DEP, 1936,2715; Ovidiu Papadima, „Suntfata lui Ion Gheorghe Antim", G, 1936,10; Biberi, Etudes, 193; Octav Şuluţiu, „Suntfata lui Ion Gheorghe Antim", F, 1937,5; Al. Cerbu, într-o âupă-amiază la scriitoarea Coca Farago, RP, 1937,5748; Preda Savu, „Sala de aşteptare", PRS, 1938, 970; St. Metzulescu, „Vulturul albastru", „Conştiinţa naţională", 1940, 15; Const. Fântâneru, „Vulturul albastru", UVR, 1940, 17; Dragoş
117 Dicţionarul general al literaturii române
Farago
Vrânceanu, „Vulturul albastru", CML, 1940, 58; Ion Frunzetti, „Vulturul albastru", VR, 1940,5; Călinescu, Ist. lit. (1941), 881,928, Ist. lit. (1982), 968; C.D. Papastate, „Poeme pentru singurătate", R, 1943,
11-12; Traian Chelariu, „Poeme pentru singurătate", UVR, 1943,35; N. Papatanasiu, Coca Farago, VAA, 1944,998; Mihail Chimoagă, „Poeme pentru singurătate", VAA, 1944,1015; Nae Antonescu, Coca Farago, TR, 1974,39; Selma Lagerlofîn corespondenţă cu Coca Farago (publ. George Sorescu şi Ion Deaconescu), MS, 1977,3; Istoria Teatrului Naţional din Craiova, Craiova, 1978,226,251; Brădăţeanu, Istoria, II, 376-377; Lelia Trocan, Coca Farago şi lumea scrierilor sale, AUC, ştiinţe filologice, 1981, 57-61; George Mihail Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, II, îngr. şi introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1983,72-78; [Coca Farago], ADLTR, F-28, F-29; Firan, Profiluri, 315-318; Stolnicu, Printre scriitori, 155; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr. şi pref. I. Popişteanu, Constanţa, 1996,55-63; Vlaicu Bârna, între Capsa şi Corso, Bucureşti, 1998,99-100; Dicţ. scriit. rom., II, 253-254; Ghiţulescu, Istoria, 487.	R.Ş.
FARAGO, Elena (29.111.1878, Bârlad — 4.1.1954, Bucureşti), poetă. Este fiica Anastasiei (n. Thomaide) şi a lui Francisc Paximade. învaţă un timp în pensioanele „Varlaam" şi „Drouhet" din Bârlad (1884-1890). A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman" din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago") şi inspectoare a azilurilor de copii. Este mama scriitoarei Coca Farago. Ca poetă, debutează în ziarul „România muncitoare" cu poezia Gândul tru-diţilor (1902), iar editorial, cu volumul Versuri, apărut în 1906. S-a aflat printre cei care în 1922 au întemeiat, la Craiova, revista „Năzuinţa". Colaborează cu versuri şi proză la „Adevărul", „Epoca", „Ramuri", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Dimineaţa copiilor", „Sămănătorul", „Floarea darurilor", „Viaţa românească'', „Zeflemeaua", „Luceafărul" ş.a. A semnat şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina" (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937).
Colaboratoare, după debutul în presa socialistă, la mai toate publicaţiile sămănătoriste, F. a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui Coşbuc, mai des lui St. O. Iosif, cu ale cărui „cântece" are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc „sămănătoristă"; în orice caz, nu în ceea ce autoarea a reţinut pentru volumul ce o exprimă, Poezii (1937). în cuprinsul acestuia nu apare nimic din figuraţia rurală cultivată de sămănătorişti şi nici un vers nu afişează simpatie sau antipatie pentru vreo categorie socială. Atitudinea afectivă e una larg umanitară, privind, ca în lirica lui Maeterlinck sau a lui Jean Richepin, pe toţi nefericiţii, de la „săraci", „zdrenţăroşi" la orbii din orice strat social. Toate cărţile conţin poezie de confidenţă: fapt învederat şi de titlul Scrisoare, dat mai multor texte. Confesându-se la modul romantic, mai cu seamă utilizând metrul regulat şi cu timpul versul liber, pe alocuri alb, poeta — fără a evita întotdeauna diluţia — pune frâu efuziei sentimentale, obscurizează printr-o expresie laconică sursa emoţiei, formulează aluziv. Se întreabă, spre exemplu,
Desen de Marcel Iancu
de ce îşi aseamănă dorul „cu floarea ce-i menită să moară pe altar" sau de ce pe ogoare sunt „aşa de multe flori de mac", vorbeşte de „albii crainici,/ Ce şi catarg şi cârmă / Şi punte / Le-or preface-n albastru baldachin,/ In legănarea cărui tot pământescul chin/ Adoarme", de „o fântână cu cumpănă grea", care „momeşte de departe drumeţii" la apa ei „sălcie şi caldă şi rea", nu alta decât „apa vieţii", priveşte „rugul pe care-am ars femeia", sufletul care „azi îşi dezgroapă morţii". Concizia merge până la formula abstractă, nu fără transpunerea acesteia într-un registru „viu", prin vegetalizare şi cromatizare: „Şi moartă e floarea albaştrilor «când?» / Şi frunza verzurilor «poate!»." Evocând momente de intimitate, poeta nu le reconstituie, ci doar notează detalii revelatoare, integrate într-o anume atmosferă. O despărţire se produce într-o „mohorâtă dimineaţă" în care „mijesc luminile ca-n fum / Şi parcă dincolo de drum / S-a isprăvit cu orice viaţă / Că nu mai poţi zări, de ceaţă,/ O streaşină, un pom, un fum." Sub apăsarea unor stări interioare fluide, cuvintele se refuză rostirii şi sunt înlocuite de lacrimi. Sensul lacrimilor îl divulgă, fără voie, mâinile: „Doar mâinile înfrigurate / Se caută, se-ating, se strâng"; „Şi mâinile înfrigurate / Se-nlănţuie de parcă plâng." Uneori, modul aluziv se realizează prin liricizarea unor motive de basm, de legendă, prin adresarea către elementele naturii, ca în poezia populară, fie în metru folcloric stilizat („Salcie îngemănată, / Nu-ţi abate niciodată / Să te smulgi din rădăcină,/ Când priveşti atâta tină?"), fie în ritm de sorginte folclorică, prelucrat însă cu mai mare subtilitate („Busuioc floare de dar, / Floare de descântec,/
Farago
Dicţionarul general al literaturii române 118
Orice vrajă e-n zadar / Şi mă cheamă-n noapte iar / Mult temutul cântec"). Un procedeu frecvent e acela de a atribui altcuiva confesiunea: unui pribeag, unei fete ce cântă, uneia care plânge, unei „fecioare bătrâne", unei „noi Magdalene", care plânge, de asemenea, unei „femei trecute", care „vorbeşte cu toamna", unui „apostol nebun". Toate aceste modalităţi ale desentimentalizării — sau oricum, ale atenuării sentimentalităţii — menţin intimismul în marginile unei discreţii delicate, chiar dacă nu îl ridică permanent la condiţia artistului. Dar ele introduc în poezie note simboliste. Acestea se precizează printr-o fluenţă muzicală de factură minoră, produsă prin repetiţii, tehnica laitmotivului, prin multiplicarea rimelor, îndeosebi a celor feminine, în strofe de mai mult de patru versuri. Simbolismul poetei se află în preajma poeziei lui Paul Verlaine, Henri de Regnier, Emile Verhaeren şi Maurice Maeterlinck, poeţi din care a tradus. S-a apropiat mai cu seamă de ultimul, a cărui „pasăre albastră" apare în versurile ei aducând ecouri din Les Serres chauâes, Douze chansons, Les Aveugles: „Spunea, cu grai mocnit în visu-mi, / Un om bătrân şi orb, pe care/ Nu ştiu de l-am văzut în viaţă,/ Dar ştiu că-n vis l-am cunoscut." Prin câteva motive, ca acela al călătoriei pe mare („Pornea o barcă verde spre albastrul unei mări") sau cel al slujitorilor excentrici ai „albastrelor legi" („triştii, trudiţii, nebunii pribegi"), care amintesc de „vagabonzii" lui Ion Minulescu, prin reliefarea cu majuscule a unor abstracţii (Nădejdea, Durerea, Speranţa, Lumina, Minunea), animarea unor adverbe de timp („azi", „ieri"), prin recursul la numărul fatidic trei („Plângeau pe mal trei sălcii, cernindu-şi moarte foi"), poezia scrisă de F. e congeneră — în expresie individualizată, feminină — cu cea din Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi de Minulescu. Productivă scriitoare pentru copii, F. aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun: „Dalbe flori de măr, flori dalbe a nădejdilor, voi dragi / Copilaşi cu plete creţe şi cu minţi nevinovate, / Colindaţi, la rândul vostru, dorul veacurilor toate."
SCRIERI: Versuri, Budapesta, 1906; Şoapte din umbră, Craiova, 1908; Pentru copii, I-II, Craiova, 1912-1920; Din taina vechilor răspântii, Craiova, 1913; Copiilor, Craiova, 1913; Din traista lui Moş Crăciun, cu desene de A. Petrescu, Bucureşti, 1920; Şoaptele amurgului, Craiova, 1920; Bobocica, Craiova, 1921; Dar din dar, Craiova, 1921; Să nu plângem, Craiova, 1921; Să fim buni, Craiova, 1922; Poezii alese, Bucureşti, 1924; Ziarul unui motan, Bucureşti, 1924; Scrisori, Arad, 1925; într-un cuib de rândunică, Bucureşti, 1926; Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, 1926; Visul lui Viorel, Craiova, 1926; Poezii. 1906-1926, Bucureşti, 1928; Poezii. 1906-1936, Bucureşti, 1937; A ciocnit cu ou de lemn, Craiova, 1943; într-o noapte de Crăciun, Craiova, 1944; 4 gâze năzdrăvane, Craiova, 1944; Pluguşorul jucăriilor, Craiova, 1944; Să nu minţi, să nu furi, Bucureşti, 1944; Poezii pentru cei mici, cu desene de D. Dăscălescu, Bucureşti, 1957; Căţeluşul şchiop, Bucureşti, 1974; Ţop-ţop, cu ilustraţii de Gabriel Bratu, Craiova, 1974; Poezii, îngr. Liviu Călin, Bucureşti, 1975; Versuri, îngr. şi introd. C. D. Papastate, Craiova, 1978. Traduceri: Traduceri libere, Craiova, 1908; Maurice Maeterlinck, Justiţia, Bucureşti, [1910], Pasărea albastră, Craiova, 1920; Traduceri libere şi reminiscenţe din Emile Verhaeren, Henri de Regnier, Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Edmond
Haraucourt, Craiova, 1921; Anatole France, în anul 2270, Bucureşti, 1925; Lafcadio Hearn, Legende japoneze, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Ilarie Chendi, Cronica literară, VLT, 1906, 22;
C.Z. Buzdugan, Poezia feminină, „Dunărea de Jos", 1909, 8; Mihail Dragomirescu, „Şoapte din umbră", CVC, 1909, 11; T. Miron [I. U. Soricu], „Pentru copii", CZ, 1912, 49; Aderca, Contribuţii, I, 57-61, 346-347, 382-385; Lovinescu, Critice, 1,145-148, V, 55-57, IX, 43-50; Constantinescu, Scrieri, III, 5-6; Călinescu, Ist. lit. (1941), 624-626, Ist. lit. (1982), 702-705; Ciopraga, Lit. rom., 437-441; Papadima, Scriitorii, 59-63; Rotaru, O ist., II, 188-191; C. D. Papastate, Elena Farago, Craiova, 1976; E. Lovinescu, Corespondenţă cu M. Dragomirescu şi Elena Farago, îngr. şi introd. C. D. Papastate, Craiova, 1976; I. Negrilă, Elena Farago, 0,1985,36; Cândroveanu, Lit. rom., 68-71; Dicţ. scriit. rom., II, 254-256; Micu, Ist. lit., 193.	' D.Mc.
FARAGO Jozsef (2.II .1922, Braşov), folclorist şi comparatist. Urmează studiile secundare la Braşov şi Sfântu Gheorghe, iar pe cele universitare, la Universitatea din Cluj, unde susţine şi doctoratul. Devine cadru didactic universitar (1949-1953) şi concomitent, din 1950, cercetător la secţia clujeană a Institutului de Folclor al Academiei Române, de unde se pensionează în 1987. Este membru onorific al Academiei Ungare de Ştiinţe (1988). Colaborează la „Anuarul de folclor", „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", „Erdelyi Muzeum", „Forschungen zur Volks- und Landeskunde", „Igaz Szo", „Korunk", „Limbă şi literatură", „Muvelodes", „Nyelv- es Irodalomtudomănyi Kozlemenyek", „Revista de etnografie şi folclor", „Revista de folclor", „Utunk" şi la publicaţii din afara ţării: „Acta Ethno-graphica", „Ethnographia", „Jahrbuch fur Volksliedforschung", „Makedonski folklor", „Nerodopisne actuality", „Nepi Kul-tura — NepiTârsadalom",„NeprajziLât6hatăr".
începându-şi activitatea încă în anii studenţiei, F. şi-a consacrat viaţa cercetării tezaurului folcloric maghiar din România. Culegător, exeget, istoric al folcloristicii, editor de folclor, el publică un număr mare de cărţi, studii şi articole, preocupându-se constant de baladă, basm, cântec liric şi de interferenţele folclorice româno-maghiare. Creaţia populară românească intră, de asemenea, în sfera preocupărilor sale, prin publicarea de culegeri şi traduceri ale unor balade, cântece haiduceşti, colinde şi poveşti. în colaborare cu poetul Kiss Jeno, tipăreşte mai multe volume de balade şi colinde româneşti, selectarea textelor, studiile însoţitoare şi notele aparţinându-i. Volumele A bârânyka [Mioriţa] (1963), Novăkekrol szol az enek [Cântecul Novâceştilor] (1969), Szarvasokkâ vait fiuk [Feciorii de cerbi. Colinde] (1971), Mârk vitez [Marc viteazul. Baladele populare ale lui Petrea Creţul Şolcan] (1974), Hârom testver, kilenc sârkâny [Ăi trei fraţi cu nouă zmei. Balade fantastice româneşti] (1976) şi Retekharmatâban - Pe pârâu de rouă (1985) se remarcă nu numai prin performanţa traducătorului, dar şi prin aportul folcloristului care relevă specificul baladelor şi colindelor româneşti, comparându-le cu cele maghiare. într-un volum consacrat cântecului bătrânesc, Balladâk foldjen. Vâlogatott tanulmânyok, cikkek [Pe pământul baladelor. Culegere de cercetări cu privire la balada populară] (1977), un capitol aparte este rezervat cercetărilor comparate. F. prezintă unele aspecte
119 Dicţionarul general al literaturii române
Farul
ale pătrunderii în folclorul maghiar a unor motive folclorice româneşti: variante ale Mioriţei, variantele instrumentale, literare şi mimodramatice ale temei ciobanului care şi-a pierdut oile, balada fratelui mort, precum şi câteva interferenţe locale ale unor balade româneşti şi maghiare. Tot aici este inclus studiul despre vestitul interpret român de balade Petrea Creţul Şolcan. F. a cules şi a studiat variantele necunoscute ale poveştii gâscarului — integrată în literatura maghiară clasică prin epopeea lui Fazekas Mihâly —, urmărind acest vechi motiv de basm popular în folclorul maghiar, român şi universal; s-a ocupat de balada meşterului zidar Komuves Kelemen în cadrul motivului „jertfa zidirii", de intrarea poveştilor lui I. Creangă în folclorul maghiar sau de receptarea în aria culturală maghiară a basmelor lui Petre Ispirescu şi a colecţiei de folclor a lui V. Alecsandri. Consacră mai multe cercetări povestitului bilingv şi, în general, rolului pe care îl are bilingvismul în convieţuirea est-europeană şi în circulaţia interetnică a folclorului. Preocupat de istoricul cercetărilor folclorice, F. a înzestrat disciplina cu lucrări consacrate unor literaţi maghiari care au contribuit la cunoaşterea folclorului românesc: Kazinczy Ferenc, Sombori Lăszlo, Zeyk Jănos, Âcs Kâroly, Gyulai Păi. Analizează contribuţia lui Mailand Oszkăr la culegerea şi popularizarea creaţiei populare româneşti, se ocupă în mai multe rânduri de aportul lui Bartok Bela la culegerea şi sistematizarea colindelor, la tipologizarea poeziei populare româneşti, prezintă culegerea lui Kopeczi Bela.
F.	este autorul unor studii de sinteză privind rolul culegătorilor maghiari în cunoaşterea tezaurului folcloric românesc (A român folklor magyar gyujto'i, „Neprajzi Lătohatăr", 1992) şi tot el semnează, într-un volum colectiv, o valoroasă „contribuţie bibliografică" referitoare la etnografia maghiaro-română din a doua jumătate a secolului trecut (Adatok a magyar-român neprajzi bibliogrâfiâhoz. 1946-1982,1983).
Traduceri: A bârănyka [Mioriţa], Bucureşti, 1963; Aranyhaju testverek. Românias nepmesek [Fraţii cu părul de aur. Poveşti populare româneşti], Bucureşti, 1964; Hej, zold level. Român nepdalok [Foaie verde foicică. Cântece populare româneşti], îngr. şi introd. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1966; Novâkekrol szâl az enek [Cântecul Novăceştilor], Bucureşti, 1969; Szarvasokkâ vait fiuk [Feciorii de cerbi. Colinde], Bucureşti, 1971; Mârk vitez [Marc viteazul. Baladele populare ale lui Petrea Creţul Şolcan], Bucureşti, 1974; Hârom testver, kilenc sârkâny [Ăi trei fraţi cu nouă zmei. Balade fantastice româneşti], Bucureşti, 1976; Retek harmatăban - Pe pârâu de rouă, Cluj-Napoca, 1985.
Repere bibliografice: Mitruly Miklos, Ket nepkolteszeti, KOR, 1965,10; Kerekes Gyorgy, Balada Novăceştilor în limba maghiară, TR, 1970,16; Ist. comp. Rom., 281-282; Mihai Beniuc, A barâtsâg hidja, HT, 1972,21; Beke Gyorgy, Egy vâllalkozâs arânyai, HT, 1974, 29; Kollo Kâroly, Kiss Jeno-Farago Jâzsef-Plugor Sândor, „Român nepballadâk", UTK, 1976, TI; Olosz Katalin, Farago Jozsef „Balladâk foldjen", AAF, 1980, 224-225; Beke Gyorgy, A folklor sorsa. Beszelgetes Farago Jozseffel, HT, 1982, 6; „...tudomânyos pâlyâmon nem erzem magam hivatottnak a nyilvânos politikai szereplesre". Faragâ Jozsefbeszelgetese Balâzs Sândorral, HT, 1995, 37,38.	O.K.
FARFARA, revistă satirică săptămânală apărută la Bucureşti, între 25 noiembrie 1879 şi 10 februarie 1880, la 13 şi 20 aprilie 1886 şi între 10 mai şi 18 septembrie 1888. N. T. Orăşanu redacta această „foaie umoristică", a cărei editare a fost obligat deseori să o întrerupă în urma intervenţiei autorităţilor. Atitudinea obişnuită la N. T. Orăşanu este de veşnică opoziţie, criticile fiind egal îndreptate către toate partidele politice. Predomină satira neiertătoare, cu violenţe de limbaj şi cu atacuri personale, care întunecă umorul, de bună calitate uneori, şi face să treacă pe un plan secundar virtuţile de poet satiric ale lui Orăşanu, altfel deloc neglijabile. Scriitorul recurge adesea la portretul satiric în proză sau versuri, îngroşând însă trăsăturile negative ale celor portretizaţi. F. devine astfel, spre deosebire de revistele scoase de Orăşanu înainte de 1875, o foaie strict personală, ilustrând inimiciţiile redactorului.	R.Z.
FARUL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 24 februarie şi TI aprilie 1912 sub conducerea lui Ovid Densusianu. Publicaţia a fost editată pentru a face cunoscute conferinţele „Vieţii noi", aflate acum la cea de-a treia serie. Conferinţele, ţinute în sala Liedertafel din Bucureşti şi publicate aici în rezumat, abordau cele mai variate teme, menite să realizeze o „operă de revizuire a unor idei vechi de la noi şi de afirmare a unor idei nouă". Cele mai multe expuneri îi aparţin lui Ovid Densusianu: Idealismul nou în literatura germană, Poeţi germani contemporani, Simbolismul şi celelalte arte („versul liber nu este în mare parte decât aplicarea la poezie a concepţiunei wagneriene"), Versul liber şi dezvoltarea estetică a limbii literare (conferenţiarul susţine principiul armoniei interne, adică ritmul, pentru care, crede el, Eminescu avea o ureche detestabilă). în Decadenţă?, tot Densusianu arată că în mod greşit termenul „decadent" se aplică poeţilor (francezi în special) care căutau de fapt să se emancipeze de curentele vechi, iar în Reflexiuni asupra literaturii actuale se avântă cu mult entuziasm într-o pledoarie pentru „poezia energiei moderne", opusă „utopiei poporaniste". Densusianu se războieşte cu adepţii poporanismului de la „Viaţa românească" şi în articolele Viclenii literariceşti şi Gardele pretoriene în literatură. Mai sunt rezumate conferinţele Poezia psalmilor ţinută de Gala Galaction şi Muzica postwagneriană a lui Georgescu-Ştefăneşti. Revista publică de asemenea poezii semnate de Ervin (Ovid Densusianu), Eugeniu Sperantia, Matei Rusu, J.-B. Hetrat, Mihail Cruceanu şi două sonete semnate de Dragoş Proto-popescu. Traducerile din Baudelaire (Frumuseţea în versiunea lui Titu Dinu) şi E. A. Poe (Eldorado, proză transpusă de P. Păltânea) sunt reproduse din „ Vieaţa nouă".	M.	Ş.
FARUL, revistă apărută la Dorohoi, lunar, între 15 martie şi octombrie 1915. Director: Stelian I. Constantinescu. Publicaţia îşi propune „ridicarea vieţii intelectuale deasupra nivelului comun în acest singuratec şi depărtat colţ al ţării", apelând la contribuţia tinerilor universitari. Are rubricile „Recenzii", „Note şi reflexii", „Portrete", „însemnări". în primul număr
Farul
Dicţionarul general al literaturii române 120
este reluat din „Revista idealistă" un medalion dedicat lui I. Păun-Pincio, iar Stelian I. Constantinescu îl evocă pe Raicu Ionescu-Rion. Colaborează cu versuri Cincinat Pavelescu (Din exil), Volbură Poiană, Octav Moşescu, Radu Cosmin, I. C. Vissarion, Olimpia Teodoru (Olteo), iar cu proză şi articole Stelian I. Constantinescu (un articol despre scriitorul şi psihologul Nicolae Vaschide, 3/1915), Virgil N. Duiculescu, Const. Dumbravă. Sunt evocaţi şi scriitori străini (Paul Verlaine şi Jean-Marie Guyau).	C.A.
FARUL, revistă apărută la Bucureşti între 7 noiembrie 1926 şi
12	aprilie 1927, ca „săptămânal politic, economic, social, literar". Programul, redactat pe un ton populist şi confuz, sub pseudonimul Zevedei Cicoare, de ziaristul Virgiliu Athanase Mănescu, directorul publicaţiei, afirmă că periodicul se vrea „obiectiv şi sincer, urmând idealul". Un prim articol pamflet la adresa Societăţii Naţiunilor subliniază că „pacea între capital şi muncă nu este posibilă". Caracterul „obiectiv şi imparţial" al revistei este dat, după afirmaţia redacţiei, de articolele cu un caracter de „satiră informativă". De fapt, ponderea literaturii este destul de mică şi se reduce la câteva cronici literare semnate de Ion Pas, dintre care se reţine medalionul Heinrich Mann, la unele cronici dramatice, la „Colţul femeii", redactat de Elisabetha Mănescu, unde este inserată o prezentare a lui Rabindranath Tagore, aflat în vizită în România. Aici Virgiliu Athanase Mănescu îşi publică proza şi versurile, iar lui O. Goga i se reia poezia Casa noastră. Alţi colaboratori: Theodor C. Mănescu, I. Peltz, George Silviu.	M.Ş.
FARUL CALIACREI, publicaţie apărută la Balcic în 6 şi 14 noiembrie 1927. Subintitulată „Ziar de interes dobrogean",
F.C. e condus de Octavian Moşescu şi îşi propune să afirme importanţa şi frumuseţea Coastei de Argint. Ştefan I. Neniţescu va scrie în acest sens un articol intitulat Politica culturală dintre Mare şi Dunăre, iar Emanoil Bucuţa anunţă că ziarul va fi urmat de o nouă publicaţie, intitulată chiar „Coasta de Argint". Cezar Petrescu scrie despre dezvoltarea culturală a Balcicului (Colonii artistice), iar Apostol D. Culea se ocupă de folclor în articolul Marea în cântecele noastre populare. Octavian Moşescu îşi publică un sonet şi Ioan Ojog poezia împrimăvă-rarea. De semnalat o prezentare a scriitorului bulgar N. Rainov, căruia i se traduce Poveste despre prunc.	M.Ş.
FARUL LITERAR, periodic apărut la Constanţa duminica, între 11 iulie şi 18 septembrie 1921, ca supliment gratuit al ziarului „Farul" (1919-1922). îşi propune „să întâmpine lumea cu zâmbetul veseliei în ochi şi pe figură, aducând cititorilor darul său de glume pline de duh, de cântece frumoase şi de istorisiri plăcute". Ca director, Mihail Pricopie se străduieşte să publice materiale variate, care să confere publicaţiei un aspect cât mai atrăgător (ghicitori, anecdote, „frângurele", „isopii", întâmplări din toată lumea), dar şi literatură originală, semnată de Mihail Straje, Lucian Costin, George Coşbuc (înţelepciuni sanscrite), Al. Gherghel. Pe parcurs, preocupat el însuşi de
traduceri, Mihail Pricopie le acordă un spaţiu mai larg, începând cu celebrul sonet al lui Arvers, Taina sufletului, urmat de versiunile semnate tot de el din lirica germană (Eichendorff, Uhland, Goethe, Lessing), dar şi din literatura latină (Ovidiu, Horaţiu) sau din autori francezi (Maupassant, Hugo, Coppee). O notă deosebită o face tălmăcirea lui P. P. Stănescu după Leonid Andreev, cu povestirea Clopotul de aramă.	M.Ş.
FASSEL, Horst (15.VIII.1942, Timişoara), germanist, comparatist şi traducător. Este fiul Irenei Fassel (recăsătorită Mokka), scriitoare de limba germană, şi al lui Ştefan Fassel, profesor, mort în al doilea război mondial. A urmat şcoala primară la Timişoara şi tot acolo cursurile Liceului „Nikolaus Lenau". Din 1959 a fost student al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 1965, cu o licenţă în limba şi literatura germană — limba şi literatura română. Din acelaşi an, a fost angajat preparator la Catedra de germanistică a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, unde a funcţionat până în 1981. Din motive politice, a fost transferat cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" până în 1983, an în care s-a stabilit în Germania. La Freiburg im Breisgau a lucrat la Editura Rombach, la Societatea „Adam Muller-Guttenbrunn", la ziarul „Banater Post", iar din 1987, la Institut fur Donauschwăbische Geschichte und Landeskunde din Tiibingen, unde, din 1989, este director ştiinţific. Este profesor asociat la universităţile din Tiibingen, Budapesta, Pecs şi Timişoara. A semnat şi cu pseudonimele Gheorghe Şerban, Ştefan Hof, Butoianu ş.a. A debutat în 1957, în „Neue Literatur".
F.	este autorul unor lucrări referitoare la germanistica din România, cercetată pe larg mai ales în volumul Deutschunterricht in Jassy. 1830-1992 (1993), precum şi în culegerea de studii Traian Bratu şi germanistica ieşeană (1982), pe care o îngrijeşte, întemeiate pe o documentare vastă şi pe o solidă pregătire filologică şi istorică, acestea urmăresc punţile de legătură dintre culturile română şi germană, stabilite prin intermediul învăţământului liceal şi universitar, prin contribuţia exegeţilor care au avut în vedere relaţiile dintre cele două literaturi. Interesul lui F. s-a îndreptat apoi către viaţa culturală şi literară a şvabilor dunăreni, mai ales a acelora din Banat. Este autorul a două ample monografii despre teatrele de limbă germană din Timişoara (1993) şi Oraviţa (1996), în care, după informate excursuri istorice, sunt prezentate repertoriile (cu frecvente trimiteri la dramaturgia românească) şi sunt analizate mijloacele de reprezentare, scenografia, regia, interpretarea actoricească. F. a publicat, din 1967, numeroase studii despre legăturile dintre literatura română şi cea germană în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza», „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Dacoromania" (Freiburg), „Synthesis", „Volk und Kultur", „Literatur und Kritik", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Neue Literatur", „Exil", „Beitrăge zur deutschen Kultur", „Convorbiri literare", „Karpaten Rundschau", „Orizont", „Siidostdeutsche
121 Dicţionarul general al literaturii române
Fati
Vierteljahresblătter", „Banatica", „Siidostdeutsches Archiv" şi în mai multe volume colective de studii apărute în Germania. Este editor şi coeditor la alte culegeri de studii despre cultura, limba şi literatura germanilor din România şi din spaţiul est-european. A editat, tot în colaborare, antologia Eminescu în critica germană (1985), a tradus amintirile lui Mite Kremnitz şi, de asemenea în colaborare, jurnalul german al lui Iacob Negruzzi şi memoriile lui Constantin Sporea. Totodată, a transpus în germană scrieri de C. Negruzzi, I. L. Caragiale,
I.	Minulescu, G. Bacovia, Tudor Muşatescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Anghel Dumbrăveanu, Corneliu Sturzu ş.a., fiind distins, în 1979, cu Premiul pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor din România. Versurile proprii, scrise în germană, au apărut în volumul Kenn-zeichen (1981).
SCRIERI: Geschichte der deutschenLiteratur von den Anfăngen bis 1770, Iaşi, 1978; Die deutsche Reisebeschreibung und ihre Form in der zweiten Hăfte des 19. Jahrhunderts, Iaşi, 1983; Deutschunterricht in Jassy. 1830-1992, pref. Dan Mănucă, Tiibingen, 1993; Kultureinrichtung der deutschen Minderheit in Rumănien, Freiburg im Breisgau, 1993; Deutsches Staatstheater Temeswar (1953-1993), Freiburg im Breisgau, 1993; Ein deutsches Theater im vielsprachigen Umfeld: das Beispiel Orawitza, Freiburg im Breisgau, 1996. Ediţii: Traian Bratu şi germanistica ieşeană, Iaşi, 1982; Eminescu în critica germană, Iaşi, 1985 (în colaborare cu Sorin Chiţanu); An Donau und Theis, Emmendingen, 1986; Kulturraum Mittlere und Untere Donau - Spaţiul cultural al Dunării mijlocii şi inferioare, Reşiţa, 1995; Nikolaus Lenau, I-II, Bucureşti, 1996; Wissenschaftsstrukturen in Rumănien vor und nach 1989, Tiibingen, 1998; Kultur-Dialog und akzeptierte Vielfalt, Stuttgart, 1999 (în colaborare cu Horst Forster); Die Geschichte des deutschsprachigen Theaters im Ausland, Basel, 2000 (în colaborare cu Laurence Kitching); Phantasiewelten. Deutsch-ungarische Literaturbeziehungen, Budapesta, 2001; Teatru şi politică - Theater und Politik, Cluj-Napoca, 2001. Traduceri: Anghel Dumbrăveanu, Enigma orhideii - Das Geheimnis der Orchidee, ed. bilingvă, Timişoara, 1976 (în colaborare cu Irene Mokka); Corneliu Sturzu, An der Wegscheide das Gras, Cluj-Napoca, 1979; Iacob Negruzzi, Jurnal, Cluj-Napoca, 1980 (în colaborare cu Dan Mănucă); Kurt Kusenberg, Unde este unchiul Bertram?, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu); Mihai Ursachi, Die Palme Talipot, Bucureşti, 1982; Irene Mokka, Un cântec fără sfârşit, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu).
Repere bibliografice: Anton Peter Petri, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, Marquartstein (Germania), 1992,425-426; Karl Wonger, „Deutsches Staatstheater Temeswar", ALIL, seria B, t. XXXIII, 1992-1993; Dan Mănucă, Teatrul german din Timişoara, RL, 1993, 33; Dan Mănucă, Germanistica ieşeană, RL, 1994, 18; Dulciu Morărescu, Personalităţi din alte ţări despre România, Bucureşti, 1997, 78; Wolfgang Gleich, Mit Menschen zusammenkommen, „Der Donauschwabe", 2002, 18.	D.M.
FATI, Vasile Petre (13.X.1944, Constanţa - 19.X.1996, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Topală) şi al lui Vasile Fati. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanţa (1966) şi Facultatea de Filosofie din Bucureşti (1973). A lucrat la Casa Creaţiei Populare „Dobrogea" şi la publicaţiile „Dobrogea nouă" şi „Tomis". A debutat ca poet în „Luceafărul" (1960), iar prima lui carte de
versuri, Floare de leandru, a apărut în 1967. După 1989 devine redactor la cotidianul „Azi" din Bucureşti.
Critica a remarcat că poezia lui F. — Floare de leandru, Vedere la amiază (1975), Cum am crescut un zmeu (1976), Fragi în noiembrie (1978), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992), Fotografie cu un câine lup (1996) — se caracterizează prin unitate de ton, bogată în nuanţe totuşi, sursele de inspiraţie fiind de o mare varietate şi de o originală viziune caleidoscopică, de la autoportretizare până la pătrunderea subtilă în lumea „celor care nu cuvântă", lumea fiinţelor gingaşe şi umile, evocate în versuri de o cuceritoare blândeţe. Poetul evită gesticulaţia patetică, discursul clamoros, exte-riorizându-se cu o spontaneitate firească. Lirica sa dovedeşte o percepţie acută a cotidianului, a obişnuitului, din care degajă înţelesuri neaşteptate. Uneori elementele exotice şi livreşti dau culoare, ca şi digresiunile şi divagaţiile. Melancolia, bine temperată, este întreţinută de confruntarea cu duritatea lumii din afară. Trăirile lăuntrice, reflex al unor peregrinări nocturne, solitare, mărturisesc adesea ecouri bacoviene, filtrate însă de o reţea meditativă proprie. Versurile, melodioase, mai ales cele confesive, au un ritm subtil, fără contorsiuni şi rupturi retorice, în acorduri melopeice, folosind o întinsă cromatică imagistică, poetul îşi destăinuie regretul după „existenţele" sale pierdute, pendulând între realitate şi vis. în ipostaza de prozator, F. lasă impresia chiar din primele capitole ale romanului Un om în câmp (1989), derulate succint, în spaţii şi timpuri alternative, ca nişte secvenţe cinematografice, că preia o temă frecventă în primele decenii ale secolului al XX-lea, aceea a „locului unde nu se întâmplă nimic", a târgurilor şi orăşelelor de provincie de odinioară, cu un orizont de viaţă îngust, de o apăsătoare monotonie şi banalitate. Acţiunea se desfăşoară la câţiva ani după primul război mondial, într-un orăşel oarecare, aria observaţiei sociale şi a investigaţiei psihologice restrângân-du-se la stratul micii burghezii provinciale, aparent detaşată de orice preocupare mai înaltă. Apelând la tehnici de expresie moderne, autorul proiectează o nouă viziune asupra locului unde nu se întâmplă nimic, pentru a dovedi că personaje şi întâmplări ce par la prima vedere doar banale ascund în structura lor intimă resorturi mult mai complexe. Reacţiile oamenilor de aici sunt discrete până la esenţă, monotonia şi cenuşiul existenţei mascând căutarea a ceva indefinit. Autorul se concentrează fără ostentaţie asupra acestei idei în pagini de o bună expresivitate, în care realul şi imaginarul se întrepătrund armonic într-o perfectă simetrie. După romanul Un om în câmp, F. s-a întors la proza scurtă, cultivată în volumele anterioare, Barcă de vânzare (1980), Paradisul de fier (1980), Portocale pentru eschimoşi (1983), Peripeţii de vacanţă (1986). în volumul O doamnă la marginea oraşului (1991), personajele duc banalul vieţii lor spre un orizont imprevizibil, depăşind limita întâmplărilor de zi cu zi. Ele aspiră spre ceva ce nu le este cunoscut, spre o împlinire proprie, nebănuită, chiar dacă în calea lor se ivesc neaşteptate şi uneori dureroase piedici. F. ştie să îmbine observaţia realului cu incursiunile dincolo de concret, captând cititorul şi şocându-1 prin ineditul parabolei epice şi mai ales al deznodământului.
Faur
Dicţionarul general al literaturii române 122
SCRIERI: Floare de leandru, Bucureşti, 1967; Vedere la amiază, Bucureşti, 1975; Cum am crescut un zmeu, Bucureşti, 1976; Fragi în noiembrie, Bucureşti, 1978; Barcă de vânzare, Bucureşti, 1980; Paradisul de fier, Bucureşti, 1980; Portocale pentru eschimoşi, Bucureşti, 1983; Amănuntele, Bucureşti, 1984; Domnişoara şi spiriduşii, Cluj-Napoca, 1985; Peripeţii de vacanţă, Bucureşti, 1986; Un om în câmp, Bucureşti, 1989; O doamnă la marginea oraşului, Bucureşti, 1991; Copilul tuns zero, Constanţa, 1992; Fotografie cu un câine lup, Bucureşti, 1996; Un om fără importanţă, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Florin Muscalu, Addenda sau Boala copilăriei, VR, 1976,1; Alex. Ştefănescu, Lirism saturnian, LCF, 1978,36; Lucian Raicu, Portret interior, RL, 1978,48; Nicolae Motoc, Poezia amănuntelor vii, T, 1979,1; Ion Stratan, Prozaic şi prozaistic, AFT, 1979,5; Petru Vălureanu, O poezie a autenticităţii, T, 1981,9; Dan Cristea, Vasile Petre Fati, LCF, 1982, 29; Dumitru Mureşan, Unul dintre cei mulţi, VTRA, 1986, 9; Valentin Berbecaru, „Peripeţii de vacanţă", VR, 1987, 1; Teodor Vârgolici, îdeea împlinirii, RL, 1989, 50; Coşovei, Pornind, 21-28; Teodor Vârgolici, „O doamnă la marginea oraşului", ALA, 1991, 77; Mihai Iacob, între Freud şi Ioan de Patmos, RL, 1992,38; Ion Roşioru, Sub pavilion kafkian, TMS, 1992,8-9; Dicţ. scriit. rom., II, 256-257; Popa, Ist. Ut., II, 599-600; Dicţ. analitic, IV, 486-487.	T.	V.
FAUR, Dan (pseudonim al lui Avram Alfred Fechner; 8.1.1911, Calafat - 20.V.1961, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ernestinei (n. Jakobson) şi al lui Iacob Fechner, „grânar". îşi începe studiile la Craiova şi le continuă în Bucureşti (liceele „Dimitrie Cantemir" şi „Gh. Lazăr"). Ultima clasă o urmează la Liceul „N. Bălcescu" din Brăila, unde îşi ia, în 1930, şi bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1933. Nu a profesat avocatura, preferând să lucreze la Editura Cultura Naţională (Ciornei). în 1929, pe când era încă elev la Brăila, publică în gazeta locală, „Luceafărul", mai multe poezii şi poeme în proză. Un text trimis lui Saşa Pană îl entuziasmează pe acesta, iar F. devine, de-a lungul anului 1930, colaborator asiduu la revista „unu". Legătura este ruptă, fiindcă tânărul îşi tipăreşte, fără să-şi consulte mentorul, placheta Bust. Totuşi, grupul de la „unu" îl va sprijini pe fostul său colaborator, inculpat, împreună cu Geo Bogza, pentru „atac la bunele moravuri". O vreme frecventează cenaclul Sburătorul, amfitrionul apreciindu-i proza (Oameni provizorii sau Oameni şi vâlvătăi), din care un fragment apare, în 1935, în „Viaţa românească". Până la sfârşitul războiului, în condiţiile persecuţiilor rasiale, numele nu îi mai apare în presă. Tipăreşte totuşi cartea Pinocchio în împărăţia jucăriilor (1943), iscălită cu pseudonimul Mihail Axente. După căderea dictaturii antonesciene, dă la iveală cîteva poeme şi articole în „Viaţa românească", „România liberă", „Răspântia", „Orizont", „Tribuna poporului", „Revista Fundaţiilor Regale", „Victoria", „înainte", „Frontul plugarilor" ş.a. Publică şi volumele Povestea unui bob de lacrimă (1945) şi Pinocchio detectiv (1947), semnate Mihai(l) Axente, pseudonim pe care îl va mai folosi şi pentru două traduceri. Mai târziu, a lucrat la Editura Tineretului, calitate în care izbuteşte să tipărească o carte de poezii pentru copii, Umbreluţa de argint (1954), şi foarte multe transpuneri în româneşte, la început îndeosebi din literatura sovietică, apoi şi din alte literaturi, toate adresându-se cu precădere tinerilor cititori.
Textele lui F. au beneficiat de un spaţiu destul de amplu în antologiile literaturii româneşti de avangardă, însă nici cele din Bust, nici cele rămase în revista „unu" nu au o relevanţă specială. Autorul s-a străduit, imitându-i fidel pe suprarealiştii consacraţi, să împerecheze şocant cuvintele, începând chiar cu titlurile: Bust de rege carpen, Bust de fecioară vanilie, Bust de pasăre concentrică, Bust de cocoşaţi impecabili etc. Teribilisme juvenile, în genul celor practicate de Geo Bogza, ratează efectul scontat, sfârşind în prozaic. Simple experimente, ele sunt de altfel curând abandonate. Forţă lirică au, în schimb, câteva texte din 1945, Ştreangul care aşteaptă, Mărturisire, Mama, toate izbucnind din suferinţă, din frustrare, din umilire, vindicative peste măsură pe alocuri. Dar pe această cale în epocă nu se ajunge decât la aşa-zisa poezie „militantă", proletcultistă. După ce compune poeme precum Tatar-Bunar şi Turbina vie şi dă, în Povestea unui bob de lacrimă, câteva episoade din lupta antifascistă (pe teritoriul sovietic mai ales), episoade păgubite artistic atât de tezism, cât şi de tenta melodramatică, F. se refugiază o vreme în literatura pentru copii. Două proze avându-1 în centru pe eroul lui Carlo Collodi relevă darul povestirii şi al dialogului, vervă şi ingeniozitate îndeosebi în încercarea de a-1 mobiliza pe tânărul cititor. Oarecare frăgezime şi culoare au şi versurile din Umbreluţa de argint. Consacrându-se ulterior traducerilor, privilegiat într-o măsură de activitatea sa în cadrul Editurii Tineretului, F. a putut, după 1955, să transpună în româneşte cărţi susceptibile de tiraje foarte mari, dar şi de o reală valoare.
SCRIERI: Bust, cu un portret de Perahim, Bucureşti, 1930; Pinocchio în împăraţia jucăriilor, Bucureşti, 1943; Povestea unui bob de lacrimă, Bucureşti, 1945; Pinocchio detectiv, Bucureşti, 1947; Umbreluţa de argint, Bucureşti, 1954. Traduceri: N. A. Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Marcel Aderca şi Andrei Ivanovski); Poezia muncii, Bucureşti, 1946; N.V. Gogol, Taras Bulba, pref. ALA. Philippide, Bucureşti, 1946; A. Gonciar, Fraga de aur, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Maria Z. Vlad); G. Revzin, Columb, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Igor Block), Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nechiforovici, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); N. Sakonskaia, Boabă cu bobiţă, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); A. Barto, El împlineşte paisprezece ani, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); A.N. Tolstoi, Cheiţa de aur sau Minunatele păţanii ale lui Buratino, Bucureşti, 1952; L. Voroncova, Povestire din Altai, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu G. Văraru); Rafaelo Giovagnoli, Spartacus, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Magda Roşu); N. Nosov, Aventurile lui Habamam şi ale prietenilor săi, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Rodica Câmpeanu); Charles Perrault, Scufiţa roşie, Bucureşti, 1956, Poveşti, Bucureşti, 1957, Zânele, Bucureşti, 1960; Fraţii Grimm, Poveşti alese, Bucureşti, 1958; Jules Verne, O călătorie spre centrul Pământului, Bucureşti, 1958; Selma Lagerlof, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu N. Filipovici), Vulturul Gorgo, Bucureşti,1964 (în colaborare cu N. Filipovici); Fridtjof Nansen, Prin noapte şi gheaţă, pref. Radu Tudoran, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Iudith Coman).
Repere bibliografice: Saşa Pană, Dan Faur, ALR, 243-249; Saşa Pană, Ne amintim de Dan Faur, LCF, 1971, 23; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973,285-288, passim; Lovinescu, Sburătorul, IV, 419, passim; Mirodan, Dicţionar, II, 259-262; Dan Faur, DCS, 141-143; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti,
123 Dicţionarul general al literaturii române
Fay
2001, 145-147; Victor Dumea, [Dan Faur], „Minimum" (Tel Aviv), 2003,192.	V.D.
FAVONIUS, publicaţie apărută la Craiova, cu periodicitate neregulată, între 1926 şi 1928, sub conducerea lui N.I. Herescu. Intitulată cu termenul latin ce desemnează vântul de primăvară şi purtând subtitlul „Revistă pentru studiul literaturilor clasice, în dezvoltarea lor şi în legăturile cu literaturile moderne", publicaţia îşi propune să revigoreze domeniul prin evidenţierea valorii estetice a operelor Antichităţii greco-latine, privite din perspectiva omului modern. Promovând formula clasicismului în continuă devenire, revista acţionează în două direcţii principale: pe de o parte, cercetarea literaturilor clasice în conexiunea lor cu cele moderne, pe de alta, realizarea unor traduceri adecvate sensibilităţii secolului al XX-lea, precum şi stadiului de evoluţie a limbii române literare. Cea dintâi preocupare se face simţită în articole ca acela al lui Tudor Vianu despre polemica dintre antici şi moderni sau al lui N.I. Herescu despre ecourile din poezia lui Horaţiu şi Vergiliu în opera lui Giosue Carducci. Cealaltă tendinţă este ilustrată de tălmăcirile înnoitoare din Homer (G. Murnu, Cezar Papacostea), Teocrit (T. Naum), Lucreţiu (D. Murăraşu), Catul (T. Naum, G. Murnu), Horaţiu (N.I. Herescu, C. Niculescu, V. Georgescu), Vergiliu (V. Geor-gescu), Marţial (V. Georgescu) sau Iuvenal (I.M. Marinescu). Unele dintre articole anunţă interesul autorilor pentru subiecte care îi vor preocupa constant; aşa, de pildă, Cezar Papacostea scrie despre locul literaturii şi al filosofiei în existenţa grecilor,
D.	Murăraşu studiază opera lui Lucreţiu, I.M. Marinescu pe aceea a lui Iuvenal. Cronicile şi recenziile la ultimele apariţii editoriale din ţară şi din străinătate consemnează rezultatele celor mai recente cercetări privitoare la lumea veche. Mai colaborează I. Valaori, Constantin Balmuş, T. Cheţeanu, Al. Popescu-Telega, Felicia Brătianu. F. şi revista „Orpheus" îşi încetează simultan apariţia pentru a permite, prin conjugarea eforturilor echipelor redacţionale, impunerea unei noi publicaţii de specialitate, „Revista clasică", apărută la începutul anului 1929.	AC.
FAY, Ştefan J. (2.VII.1919, Bichiş, j. Mureş), prozator. Este fiul Gabrielei (n. Kemeny) şi al lui Joseph de Fay, diplomat. îşi începe studiile la Şcoala „Sf. Iosif" din Bucureşti (1926-1930) şi le continuă în cadrul Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu (1930-1935). între 1937 şi 1939 este înscris la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, secţia sculptură, unde îi are ca maeştri pe Corneliu Medrea şi Ion Jalea. în paralel, audiază la ‘Universitate cursurile ţinute de Mircea Eliade, Mircea Vulcă-nescu, Petru Comarnescu ş.a. în 1949 este expropriat din comuna natală, ca nepot de moşier, şi primeşte domiciliu obligatoriu la Alba Iulia. Neputând găsi un loc de muncă, pleacă la Bucureşti, unde se angajează mai întâi ca dulgher, apoi ca instructor-normator pe diverse şantiere (1949-1954), redactor şi stilizator la Editura Consiliului Central al Sindicatelor (1954-1958), lucrător în atelierul de decoruri al
Teatrului Naţional din Bucureşti, restaurator de pictură bisericească, bibiliotecar şi documentarist la ICSIM Bucureşti (1959-1981). Debutează în „Universul literar" (1940), cu eseul Fata morgana. în 1952, sub pseudonimul Ştefan Andrei, îi apare romanul Noul oraş. Colaborează la „Tânărul scriitor", „Contemporanul", „Femeia", „Flacăra", „Astra", „Viaţa militară", „La Roumanie nouvelle". Devine membru al Uniunii Scriitorilor, dar în urma Congresului din 1956, când două dintre cărţile sale (Spre şantier, 1953, şi Fata plutaşului, 1956) sunt acuzate de proletcultism, hotărăşte să demisioneze. Urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, secţia pictură, şi participă la mai multe expoziţii de grup.
Primele volume ale lui F., semnate, din motive datorate contextului politic al anilor '50, Ştefan Andrei (Noul oraş, Spre şantier, împreună, 1953, Oameni şi fapte, 1954, Pe drumuri cra-iovene, 1954, Pe şoseaua Basarab. Evocare a trecutului de luptă al muncitorilor de la fabrica „Constantin David" din Bucureşti, 1955, Minerii din Valea Jiului, 1955, O uzină cu tradiţii revoluţionare, 1955, Fata plutaşului, 1956, Oamenii din minunata vale, 1956), se încadrează tipologic în producţia literară realist-socialistă a epocii şi urmăresc, prin încercarea de transpunere a ideologiei de partid în substanţă narativă, „să oglindească" noua realitate. Atât în reportaje, mai numeroase şi mai adecvate cerinţelor propagandistice, cât şi în romane sau povestiri, concepute artificial, după clişeele vremii, cu personaje-tip manifestân-du-se previzibil în situaţii-tip, cu accentuarea factologiei şi excluderea interiorităţii, sunt înregistrate „victoriile" asupra „lumii vechi". Dincolo de condiţionările sistemului socio-politic şi de intruziunile directe în conţinut, romanele au o structură hibridă, rezultată din amestecul în ficţiune fie al reportajului, fie al istoriei. La cina din nouă sute şapte (1977) şi Caietele locotenentului Florian (1983) aparţin mai degrabă istoriei literaturizate decât romanului istoric. Ambele volume sunt însoţite de bibliografie, printre titlurile selectate remarcân-du-se numeroase documente de partid, care imprimă direcţia deformată a demersului de reconstituire. Din îmbinarea izvoarelor istorice, a cronicilor de familie cu substanţa literară propriu-zisă, realizată de data aceasta într-un dozaj eficient, derivă şi romanul din 1988, Moartea baroanei, în care naratorul „transcrie" în cheie modernă ultimele clipe din viaţa baroanei Vera Kemeny. Volumele memorialistice Sokrateion sau Mărturie despre om (1991), un omagiu în formă epistolară adus personalităţii lui Mircea Vulcănescu, şi Caietele unui fiu risipitor (1994) încearcă să limpezească unele aspecte din destinul tragic al reprezentanţilor unor vechi familii nobile.
SCRIERI: Noul oraş, Bucureşti, 1952; Spre şantier, Bucureşti, 1953; împreună, Bucureşti, 1953; Oameni şi fapte, Bucureşti, 1954; Pe drumuri craiovene, Bucureşti, 1954; Pe Şoseaua Basarab. Evocare a trecutului de luptă al muncitorilor de la fabrica „Constantin David" din Bucureşti, Bucureşti, 1955; Minerii din Valea Jiului, Bucureşti, 1955; O uzină cu tradiţii revoluţionare, Bucureşti, 1955; Fata plutaşului, Bucureşti, 1956; Oamenii din minunata vale, Bucureşti, 1956; Acea noapte, acea zi de iarnă '33, Bucureşti, 1973; La cina din nouă sute şapte, Bucureşti, 1977; Caietele locotenentului Florian, Bucureşti, 1983; Amis, Demos et Rythmos, f.L, 1984; Moartea baroanei, Bucureşti, 1988; Sokrateion sau Mărturie despre om,
Făclia
Dicţionarul general al literaturii române 124
Bucureşti, 1991; Bal la castel, Bucureşti, 1993; Caietele unui fiu risipitor, Bucureşti, 1994; Sub casca de aur a lui Mambrino, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Miron Dragu, Figurine de ceară, GL, 1956,48; Valeriu Cristea, Reportajul retrospectiv, RL, 1974,9; Mihai Ungheanu, Un memorial istoric, „Viaţa militară", 1983, 7; Hristu Cândroveanu, Fantomele trecutului, LCF, 1983, 37; Ilieş Câmpeanu, Unirea în perspectivă romanescă, CNT, 1983,39; Ileana Ulmu, Tema Transilvaniei, ST, 1988, 10; Ioan Neacşu, „Moartea baroanei", ATN, 1989, 3; Ilie Radu-Nandra, Fascinaţia istoriei, TR, 1989,15; Dorin Măran, O cronică de familie, RL, 1989, 20; Vasile Chifor, Lecţia istoriei, T, 1989, 6; Irina Petraş, „Sokrateion", TR, 1991,31; Florin Manolescu, Fratele mai mare, LCF, 1991, 34; Ilie Radu-Nandra, Politică şi istorie, TR, 1993, 47; Carmen Varfalvi Berinde, Exorcismul cuvintelor, TR, 1995, 35-36; Mihai Dragolea, Oamenii unor jurnale, VTRA, 1998,1; Dicţ. scriit. rom.,
II,	257-259; Popa, Ist. Ut., 1,971.	'	C.M.B.
FACLIA, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 15 noiembrie 1915 şi 1 martie 1916. Revista, purtând subtitlul „Literară, teatrală, artistică", se vrea „de pură manifestare artistică, dezbrăcată de orice năzuinţi materiale". Poezie argheziană este publicată în primele trei numere, cu Psalmul de taină, Nehotărârea şi versuri din ciclul Agate negre, alături aflându-se producţiile poetice ale lui S. Rarişte, M. Munte, M. Codreanu, Kostya Rovine sau Emil Maur. Acesta din urmă îi va dedica un poem lui AL Macedonski (Poetului), prezent şi el cu două poezii şi fragmente inedite din Marea epopee. De altfel, Macedonski îi va face o scurtă prezentare lui G. Bacovia (7/1916) când sunt publicate două poezii ale acestuia: Amurg şi Decor, afirmând că „unele poezii sunt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarme". Răspunzând unor aprecieri cu privire la Macedonski făcute de E. Lovinescu în volumul al treilea din Critice, Tudor Vianu publică articolul Revizuire critică (8/1916), în care susţine că la Macedonski se remarcă „nu preţiozitate de formă, ci forma superioară, prin rigoarea cu care controlează elementele formale ale versului şi prin multiplicitatea ritmului". Vianu mai semnează şi câteva cronici dramatice. Un spaţiu important este dedicat cronicilor dramatice, de artă plastică şi muzicală, în cadrul cărora G. Marius, de exemplu, laudă strădaniile lui George Enescu pentru promovarea Operei Române (10/1916). în afara traducerilor din lirica germană (Lenau, Theodor Fontane) semnate de Mihai Pricopie, se inserează o versiune în proză a poemului byronian Piratul şi fragmente din lucrarea Despre stil de Buffon.	M. Ş.
FĂCLIA, revistă apărută la Galaţi, lunar, între 24 august 1935 şi 9 ianuarie 1936, editată de un comitet condus de avocatul I. E. Vasiliu. Primele numere poartă ştampila CENZURAT, din cauza materialelor protestatare cu o vădită tendinţă de stânga. Literatura se rezumă la poeziile lui Aron Cotruş (Patru Opincă), Emilian Bâcov şi Pavel Prundu. Semnificative sunt omagierea lui Romain Rolland la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani şi necrologul Henri Barbusse. Articolul lui Miron Radu Paraschi-vescu Radicalizarea maselor, în care autorul subliniază formarea unei „conştiinţe de clasă", şi cel al lui Mircea Grigorescu Sunteţi
pentru democraţie ? abordează probleme sociale şi politice, militând pentru formarea unui aşa-zis Front Popular.	M. Ş.
FĂGETUL, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din decembrie 1932 până în noiembrie 1933. Director: Gh. Popescu-Gorj. De la al treilea număr îşi schimbă titlul şi subtitlul, devenind „Brazda literară. Revistă lunară de cultură şi informaţiuni literare", iar de la al patrulea număr secretar de redacţie este N. Cristinoiu. în articolul inaugural, intitulat Primul pas, publicaţia îşi anunţă în termeni foarte vagi obiectivul de a contribui la popularizarea culturii: „Ne-am gândit tocmai la un mic izvor de bogăţie sufletească, din care oricine poate câştiga ceva pentru sufletul său." Tot acolo se spune: „Revista noastră va avea o nuanţă mai mult populară", iar această „nuanţă" este reafirmată în articolul O tradiţie şi un tipic, unde, cu ocazia schimbării titlului revistei, este precizată din nou intenţia editorilor: „Vrem ca modestul început să ducă şi în masa mare a poporului, acolo unde e ogor şi nu e sămânţă, ceva din sufletul nemuritor al gândirii umane." Dar publicaţia nu se va bucura de colaborarea unor autori consacraţi, ci doar de aceea a unor tineri scriitori de talent. în primul rând, Eugen Ionescu, care în numărul 7-8 din 1933 publică poemul Baladă, dar şi poeţi ca Pericle Martinescu, Virgil Carianopol, Vlaicu Bârna. Tot cu versuri colaborează N. Popescu-Meriş, B.B. Cedan, Stei. Sterescu, Eugen Brumaru, Luchian Neri ş.a. Proza este prezentă doar prin câteva schiţe şi povestiri de factură sentimentală sau istorică. Destul de cuprinzătoare este rubrica de critică literară a revistei, în care sunt comentate noile apariţii editoriale. Astfel, N. Cristinoiu scrie, între altele, despre Europolis de Jean Bart şi despre Camere mobilate de Damian Stănoiu, M. Ilovici prezintă romanul Fecior de slugă de N. D. Cocea, iar Emil Gicana recenzează Femei de Mihail Sebastian şi între pământ şi cer de Eduard Sbiera. Alţi colaboratori: AL Talex,
C.	Fedoreanu, Ovid Caledoniu, Theodor Scarlat.	I.M.
FĂGEŢEL, C.[onstantin] Ş.[aban] (17.X.1884, Făgeţelu, j. Olt -5.XII.1947, Craiova), critic literar şi editor. învaţă la şcoala primară din Stoicăneşti, apoi la liceele din Slatina, Craiova şi Turnu Severin, pentru a-şi încheia studiile la Şcoala Comercială din Craiova, în 1909. Debutează în „Amicul tine-rimei" din Târgu Jiu, în 1904, semnând în continuare, în spiritul epocii, versuri, o piesă de teatru, evocări şi o variată publicistică literară (cronici, recenzii, note de lectură, articole etc.) în două periodice scoase de el - „Vatra" (din 1929, cu întreruperi, până în 1947) şi „Secolul" (1932) — sau în „Bunul prieten", „Sămănătorul", „Luceafărul", „Cosinzeana", „Neamul românesc", „Floarea darurilor", „Tribuna" (Arad) ş.a. A mai folosit pseudonimele Cheşefe, Tocheramură, Petroniu, Cor-neliu Vultur. în 1905, împreună cu D. Tomescu, editează „Ramuri", dedicându-se în continuare acestei reviste, pe care o va conduce până în mai 1947. Din anul 1912 este şi directorul Tipografiei „Ramuri", transformată, trei ani mai târziu, în Institutul de Editură „Ramuri". Numele său este legat de cele
125 Dicţionarul general al literaturii române
Fărcăşan
mai însemnate iniţiative culturale şi literare craiovene. Apariţia, în 1929, a numărului jubiliar al revistei „Ramuri" este una dintre acestea, ca şi înfiinţarea, în 1936, a Societăţii Scriitorilor Olteni. După o culegere de literatură populară, Verde şi iar verde (1909), F. publică piesa în versuri Copiii nopţii (1911), scriere modestă ca realizare. O altă lucrare dramatică, Visuri spulberate, a rămas în manuscris, ca şi culegerea Poezii. Din vatra vechilor răspântii. Volumul Credinţe literare (1913), în care sunt strânse articole publicate în „Ramuri" sau în revistele lui N. lor ga, părea inactual chiar la imprimare şi nu a înregistrat decât un ecou restrâns. în ultimii ani ai vieţii, F. lucra la o carte de amintiri şi evocări, Figuri discrete din viaţa culturală a Craiovei, din care nu a mai apucat să tipărească, în 1947, decât o primă parte, dedicată lui Traian Demetrescu, August Pessiacov, G. D. Pencioiu, Măriei Chiţu şi altora.
SCRIERI: Copiii nopţii, Craiova, 1911; Credinţe literare, Craiova 1913; Oltenia, Craiova, 1940; Figuri discrete din viaţa culturală a Craiovei, Craiova, 1947. Culegeri: Verde şi iar verde, Craiova, 1909.
Repere bibliografice: Ion Vinea, Opere, IV, îngr. Elena Zaharia Filipaş, Bucureşti, 2001,56-57; Ornea, Sămănătorismul, 110-112,227) Florea Firan, Marta Mitran, „Ramuri". 1905-1947, Craiova, 1971, passim; Corespondenţă. Ramuri, passim; Florea Firan, Presa literară craioveană, Craiova, 1976,68-134; Firan, Profiluri, 32 7-331. R.Z.
FĂRCĂŞAN, Sergiu (23.X.1924, Bucureşti), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Elisei (n. Schapp) şi a lui Meyer Finkelstein. Şi-a petrecut copilăria într-un mediu burghez, de oarecare înlesnire materială. Urmează şcoala primară la Seminarul „Ienăchiţă Văcărescu", continuându-şi învăţătura la Gimnaziul „Ion Heliade-Rădulescu" şi la Liceul „Mihai Eminescu". înscris la Facultatea de Medicină din Timişoara, se mută după doi ani la cea din Bucureşti, dar abandonează studiile, dedicându-se în întregime activităţii de gazetar şi scriitor. în
1946	îşi schimbă oficial numele de familie în Fărcăşan. A publicat romanele O iubire din anul 41 042 (I-IV, 1958) şi Secretul inginerului Muşat (I-IV, 1959) sub pseudonimul-ana-gramă Crişan Făgeraşu şi a utilizat ocazional, în presă, diverse alte pseudonime (S. Fantezian, Paracelsus, Avicena ş.a.). Debutează publicistic în presa timişoreană (1945), colaborează la „Studentul român" (1947), apoi devine redactor la ziarul „Scânteia", unde avea să lucreze timp de peste două decenii. Adevăratul debut al scriitorului poate fi considerat volumul Romanul fantasticelor păţanii şi aventuri şi coşmaruri ale curajosului James B. Clawhead, marele Maestru al Obiectivitătii, omul care a trecut Cortina, roman satiric, cu accente de furibund pamflet politic, apărut în 1954, şi cunoscut îndeobşte sub titlul prescurtat de pe copertă: J.B.C. trece Cortina. în anii '50, ca ziarist la „Scânteia", F. dobândeşte în mediile culturale un renume de „comisar" al „rectitudinii" ideologice comuniste. Ca scriitor însă abandonează destul de curând temele politice şi gazetăreşti ori virulenţa pamfletară şi se specializează în literatura ştiinţifico-fantastică şi de aventuri, domeniu în care se impune prin câteva realizări notabile. Alături de Vladimir
Colin, Adrian Rogoz şi Ion Hobana, se numără printre iniţiatorii şi promotorii SF-ului românesc postbelic. Obţine, în 1972, prestigiosul premiu al Societăţii Europene de Science-Fiction (ESFS Award), pentru romanul Vă caută un taur. Totuşi, F. nu este în mod exclusiv un autor de cărţi SF: mai puţin perseverent, considerându-se un „etern diletant" şi un „jucăuş", de fapt un spirit plin de neastâmpăr, aflat permanent în căutarea unor noi „provocări" tematice, tehnice, stilistice, el se manifestă şi ca dramaturg, cu mare succes de public şi de critică. Semnează, în anii '60-70, noi volume de literatură jurnalistică în tonul vremii, fără frenezia satiric-pamfletară din anii '50, dar în registrul aşa-numitei „critici din interiorul sistemului". în vara anului 1973 s-a stabilit în Canada, unde a fost profesor de creative writing la Universitatea din Victoria (British Columbia). La Toronto a publicat, în româneşte, consistente pagini memorialistice, în care evocă întâmplări la care a participat şi oameni pe care i-a cunoscut (lideri politici, scriitori, actori ş.a.). A colaborat la diverse periodice: „Scânteia", „Lupta de clasă", „Contemporanul", „Flacăra", „Luceafărul", „Presa noastră", „Revue roumaine", „Scânteia tineretului", „Tânărul scriitor", „Viaţa românească" ş.a.
F.	şi-a găsit, probabil, vocaţia în literatura SF şi a ilustrat-o mai mult decât onorabil. O iubire din anul 41 042 e mai degrabă compunerea unui confecţioner experimentat decât un roman viabil. în anul 41 042, o „Arcă a lui Noe", navă cosmică uriaşă trimisă în spaţiu cam prin anul 9000, regăseşte Pământul, mutat între timp pe alt amplasament şi devenit un fel de muzeu istoric al unei umanităţi care se extinsese pe numeroase planete. Faptele sunt narate cu o oarecare superioritate amuzată de un pretins scriitor din anii 50 000, dar în final cititorul află că textul ar fi opera unei maşini de redactat care, scăpată de sub supraveghere, ar fi lucrat singură. în acest florilegiu luxuriant de exerciţii ale imaginaţiei, autorul vădeşte o inepuizabilă capacitate de anticipare, în maniera lui Jules Verne. Unele previziuni (pagerul, de pildă, ori calculatorul personal devenit ustensilă casnică şi înlocuind cartea, biblioteca etc., dar şi internetul, denumite bineînţeles altfel, însă descrise cu uimitoare precizie) vor deveni realităţi curente după doar patruzeci de ani de la scrierea cărţii. Interesant e romanul Atacul cesiumiştilor (1963). Viitorul în care e plasată acţiunea e, de data aceasta, mult mai apropiat. Romanul e construit ca o colecţie de „documente" (comunicate, rapoarte, procese-verbale, transcrieri ale unor comunicaţii radio etc., dar şi fragmente consistente dintr-o fictivă carte documen-tar-beletristică), un fel de dosar întocmit de o comisie care ar fi studiat ulterior extraordinarele evenimente relatate. Atacul cesiumiştilor are un aer de perfectă pastişă a unui roman american SF, horror şi de aventuri. Cititorul înţelege de la primele pagini că în prezentul naraţiunii, cândva, prin anii 2050-2100, Pământul a devenit o planetă a păcii şi frăţiei generale, unde progresul e în toi, pe coordonatele unui ideal de antropologie universalistă modernă. în acest context idilic survine un eveniment tragic, şi anume naşterea unor copii cu malformaţii grave, provocate prin iradiere cu izotopul radioactiv „cesium 137". Se conchide că omenirea a fost atacată de o
Făt-Frumos
Dicţionarul general al literaturii române 126
entitate ostilă, „cesiumiştii", nişte mutanţi, urmaşi ai unor victime ale experienţelor nucleare din secolul al XX-lea, trăind ascunşi într-o reţea de mari galerii subterane, undeva în zona Pacificului. Izolată de peste un secol, coşmaresca lume subpământeană a ajuns sub conducerea monstruos-dictatorială a unui „Stăpân" ori „Părinte". Sub transparentul înveliş al parabolei e o virulentă diatribă la adresa lui Stalin şi a dictaturii sale. Societatea cesiumiştilor e descrisă în registru sumbru-gro-tesc, cu arsenalul literar propriu utopiilor negative cu mesaj implicit antitotalitar. în privinţa „anticipărilor", din nou câteva au fost confirmate de realitate: terorismul planetar, manipulările genetice ş.a.
SCRIERI: „Direcţiunea mişcării hârtiilor", Bucureşti, 1948; Brigada cântă pe mai multe voci, Bucureşti,1949; Candidatul de partid, Bucureşti, 1953; /. B. C. trece Cortina, Bucureşti, 1954; C. Dobrogeanu-Gherea, reprezentant de frunte al criticii materialiste şi progresiste româneşti, Bucureşti, 1955; O iubire din anul 41 042, I-IV, Bucureşti, 1958; ed. Bucureşti, 1960; Secretul inginerului Muşat, I-IV, Bucureşti, 1959; Arma secretă, Bucureşti, 1959; Micul televizor, Bucureşti, 1961; America la ea acasă, Bucureşti, 1963; Atacul cesiumiştilor, Bucureşti, 1963; O nuvelă şi un roman, Bucureşti, 1966; Maşina de rupt prieteniile, Bucureşti, 1968; Teatru, Bucureşti, 1970; Vă caută un taur, Bucureşti, 1970; Manualul bunului cârpaci, Bucureşti, 1972. Traduceri: Pelham Grenville Wodehouse, Jeeves intră în acţiune, pref. trad., Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Sergiu Fărcăşan, Cine mă învaţă să scriu, CNT, 1949,129; George Macovescu, „}. B. C. trece Cortina" de Sergiu Fărcăşan, GL, 1954, 38; Al. Simion, „]. B. C. trece Cortina", CNT, 1954, 48; V. Nicorovici, Profilul moral al ziaristului imperialist, RMB, 1955,5 ianuarie; Crohmălniceanu, Cronici, 194-210; Aurel Storin, „Arma secretă", VR, 1960,2; Mihu Dragomir, Un succes al literaturii de anticipaţie, LCF, 1960, 18; Al. Căprariu, O carte aşteptată, TR, 1960, 38; Modest Morariu; „O iubire din anul 41 042", GL, 1960,39; Mariana Pârvulescu, „O iubire din anul 41 042", RMB, 1960, 11 noiembrie; Doina Ciurea, „Atacul cesiumiştilor", VR, 1964,2; Micu, Ist. Ut., 588; Popa, Ist. Ut., 1,1063,1070, passim; Opriţă, Anticipaţia, 120-130.	N.Br.
FĂT-FRUMOS, revistă apărută la Bârlad, bilunar, între 15 martie 1904 şi 15 mai 1906, apoi de la 1 martie la 1 aprilie 1909, sub direcţia unui comitet. Fondatori sunt Emil Gârleanu (Emilgar),
G.	Tutoveanu, D. Nanu, cărora ulterior li se alătură Corneliu Moldovanu şi A. Mândru. Nu întâmplător, întâiul cuvânt începe şi se încheie cu citate din Cuvântul preliminar al lui N. Bălcescu la „Magazin istoric pentru Dacia". Interesul redactorilor se focalizează asupra sentimentului patriotic, socotit prioritar, capabil să eclipseze criteriul estetic. Componenta etică este precumpănitoare atunci când se afirmă că „nici setea de glorie, nici cea de câştig nu ne strânge la un loc, ci curata dorinţă de a sluji, nu literaturei [...], cel puţin avântului sufletesc al tinerimei". N. Iorga, ideolog al revistei, încadrează F.-F. între alte două publicaţii de aceeaşi factură: „Sămănătorul" şi „Luceafărul" din Budapesta, iar curentul pe care îl ilustrează este definit în următorii termeni: „Unii l-ar numi poate «naţionalism». Cuvântul nu sună bine; pare că-ţi răsar înaintea ochilor discursuri iredentiste în atenee de provincie"; cuvântul preferat de Iorga este „românesc cu un
singur r şi fără nici o trufie" (Curentul nou, 15/1904). în pofida bunelor intenţii declarate, revista nu poate ocoli anumite accente antidemocratice, datorate naţionalismului mai puţin temperat al unor colaboratori influenţi, cum este A.C. Cuza. Despre felul în care sentimentul naţional este potenţat de „curentul popular" vorbeşte I. Scurtu în articolul intitulat Curentul popular şi generaţia tânără. El consideră că „poporul de jos, cu traiul său patriarhal, cu portul său pitoresc, cu duioasele lui cântece" trebuie asimilat cu scopul de a fi apoi redat, în forme sublimate, mişcării literare a „păturii culte". Nutrin-du-se din lirica eminesciană şi din poezia lui George Coşbuc, versurile publicate în F.-F. nu pot depăşi sfera epigonismului. Eticul şi etnicul prevalează în alchimia acestei poezii. G. Tutoveanu scrie poeme senine, optimiste, situate între descriptivism pur (Stol) şi discursivitate triumfalistă (Fii gata). D. Nanu profesează un lirism duios, cu accente reflexive (Primăvara, Sunt mângâierile durerii), dar şi epicul istoric (Pribegia lui Petru Rareş). Corneliu Moldovanu aruncă o privire nostalgică spre vechea boierime românească, în versuri ce vor constitui mai târziu substanţa volumului Flăcări. Poezie mai publică
A.	Mândru, A.C. Cuza, Elena Văcărescu, D. Anghel, Elena Farago (Fatma) ş.a. Aceeaşi atmosferă nostalgică, paseistă se întâlneşte şi în proză. Emil Gârleanu îşi ia subiectele predilecte din Iaşii copilăriei şi din experienţa sa bârlădeană, compunând cu gingăşie portrete aureolate de blândeţe şi bunătate (moşnegi, boieri sărăciţi, visători). Sunt prezenţi în revistă şi alţi prozatori: Mihail Sadoveanu, I.A1. Brătescu-Voineşti, Artur Gorovei, N.N. Beldiceanu. în privinţa articolelor şi studiilor, poate fi considerat semnificativ cel publicat în 1904 de Şt. Petică, intitulat Asupra literaturii din România. Proclamând încheiată etapa împrumuturilor din literaturile străine, autorul deplânge „criza literară actuală", acuzând lipsa de entuziasm a cititorilor. Comparând prezentul cu deceniul anterior, perioadă care, în opinia sa, a constituit momentul de maximă efervescenţă a literaturii române, autorul constată că „mişcarea literară, în loc să crească, se pare că a dat îndărăt". Soluţia întrevăzută rezidă în „glorificarea trecutului şi a vieţei proprii neamului nostru", care „vor readuce entuziasmul din alte vremuri". Edificatoare în privinţa orientării ideologice a revistei sunt şi articolele lui A.C. Cuza (Ideea naţională, Naţionalism şi cosmopolitism, Şcoala lui Ştefan cel Mare), unde se creionează profilul naţiunii ca „individualitate colectivă". Se publică scrisori inedite aparţinând lui Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. De asemenea, sunt inserate traduceri dinDante, Comeille, Lamartine. Alţi colaboratori: I.A. Bassara-bescu, Ion Agârbiceanu, Ilarie Chendi, Ion Dragoslav, I.U. Soricu.	N.S.
FĂT-FRUMOS, revistă literară apărută la Bucureşti, bilunar, din septembrie până în decembrie 1915, iniţiată şi condusă de Jean de Leresty. Cu toate că Elena Văcărescu este menţionată mereu printre colaboratori, ea publică o singură poezie în franceză, Avânt la vie, în deschiderea primului număr. în rest, Leresty apelează la nume sonore, pentru a spori atractivitatea
12 7 Dicţionarul general al literaturii române
Făt-Frumos
revistei: G. Enescu, cu articolul Câteva cuvinte despre muzica,
B.	Delavrancea, cu un fragment, republicat, din piesa Luceafărul, Gala Galaction, cu proza Pe terasă. Poezia este ilustrată de Ion Minulescu, Vasile Militam, dar şi de Jean de Leresty. La un an de la moartea lui Mircea Demetriade, se reproduc, în semn de omagiu, un fragment din piesa acestuia Dafin Făt-Frumos şi frumoasa Ileana şi proza între crimă şi moarte. Câteva traduceri, cum ar fi fragmentele din Aşa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche, în transpunerea lui Eugen Relgis, cât şi o curioasă variantă în proză la Corbul lui E. A. Poe sau o legendă a lui Jules Lemaitre, Prinţesa Lilit, întăresc caracterul eclectic al revistei. în afara rubricilor „Recenzii" şi „Ecouri", sunt inserate şi câteva scurte cronici teatrale semnate de Liviu Rebreanu. M. Ş.
FĂT-FRUMOS, revistă de literatură şi folclor apărută la Suceava între ianuarie-februarie 1926 şi septembrie-decembrie
1933,	apoi la Cernăuţi între ianuarie-februarie 1934 şi mai-iunie
1940,	între iulie-august 1941 şi iunie 1944, şi la Râmnicu Vâlcea între iulie şi decembrie 1944. Editori erau Leca Morariu şi Bucur Orendovici; redactor şi, din 1930, director — Leca Morariu, secretar de redacţie — Octavia Lupu-Morariu. începând cu primul număr din 1928, subtitlul revistei este „Literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială". Ca revistă de orientare tradiţionalistă, F.-F. îşi propune în primul rând valorificarea literaturii folclorice, publicând materiale culese de pe întreg teritoriul ţării: cântece, cimilituri, proverbe, snoave. Preferinţa pentru literatura populară este exprimată încă din artico-lul-program, conceput de Leca Morariu şi intitulat polemic Poliţie literarăl: în vreme ce „materialul folcloric e înainte de toate sincer", „literatura intelectualului" păcătuieşte prin artificialitate şi falsă cerebralitate. Promovarea tradiţiei folclorice este văzută ca o acţiune de curaj şi justiţie, aceasta fiind personificată prin imaginea unui mitic Făt-Frumos, „pe jumătate cioban sălbatic", chemat „să mai ciuntească din cele capete bălăureşti care fojgăie în viaţa noastră literară". Rubricile revistei adăpostesc texte puternic polemice, conforme unei atitudini antimoderniste: „Vitrina cărţii", „Multe şi mărunte", „Cronică", „Bibliografie", „Proză ştiinţifică". în consonanţă cu judecăţile de valoare emise de I.E. Torouţiu în „Convorbiri literare", Leca Morariu îşi exprimă tranşant dezacordul faţă de opiniile privindu-1 pe Eminescu, exprimate de Tudor Arghezi în „Adevărul literar şi artistic" din august
1934,	formularea fiind extrem de dură: „ignarul, prostul şi veninosul [...] diletantism al improvizatului informator literar Tudor Arghezi". Nu mai puţin caustic este directorul revistei atunci când consideră cartea lui G. Călinescu Viaţa lui Mihai Eminescu ca fiind „măsluită"; ignorant în domeniu este, din perspectiva lui Leca Morariu, şi Alexandru Ciorănescu, care publicase în „Revista Fundaţiilor Regale" o bibliografie eminesciană. Tot în una dintre aceste cronici, Perpessicius va fi catalogat drept „recordman al superficialităţii". Ca răspuns la atitudinea lui Leca Morariu, G. Călinescu va alcătui, în „România literară", un portret virulent al directorului F.-F., „om greoi la înţelegere, fără nici o comuniune sufletească cu
artele". Totodată, pe un ton apologetic, ditirambic, Elena Popescu îşi exprimă ataşamentul necondiţionat faţă de I.E. Torouţiu şi admiraţia pentru „autoritatea morală a cărturarului" (5-6/1939). Antimodernismul publicaţiei răzbate şi în contribuţiile lui Const. I. Popescu, ca în articolul Război imposturii moderniste (4-6/1944), unde se declară solidaritatea cu revista „Ramuri", la fel de înverşunată în a respinge fenomenul literar modernist. în mod cert, prin causticitatea şi subiectivitatea pe care le degajă, rubricile „Multe şi mărunte" şi „Cronică" sunt cele mai dinamice secţiuni ale revistei. Poezia cultivată aici este una tradiţionalistă, de inspiraţie istorică, patriotică, o poezie a nostalgiei pământului natal, scrisă de poeţi minori ca Adelina Cârdei, Ion Buzdugan, George Drumur, George Voevidca, V. Bogrea, Nicolae Tăutu, Ioan Cârdei ş.a. Proză apare sporadic şi este ilustrată de autori ca Traian Chelariu, Paul Mihail, Ion Ciocârlan, Tiberiu Crudu. Vizibil orientată spre restituiri şi spre valorificarea unor documente inedite, publicaţia recuperează proză (Petre Ispirescu, Viaţa şi faptele lui Vlad Vodă Ţepeş), amintiri, impresii de călătorie, mărturisiri. Teatrul este reprezentat doar de At. Mitric, prin comedia într-un act Amintiri. în ce priveşte
* >miane.~ Faut 1926
111 11111 flltll	ll-MI] 5	gli!
	Redactor • Leca Mo-anu	~ 1
ALEGI' RUSU
(17 Mart 1819 - 4 haur lSr>Q|
Editori: Lee# Morariu şi Bucur Orendovici
Fântâna
Dicţionarul general al literaturii române 128
studiile de istorie literară, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre clasici, fiind dedicate numere omagiale lui Mihai Eminescu (5-6/1939) şi Ion Creangă (2/1940). Exegeza eminesciană este ilustrată de studii aparţinând lui Augustin Z.N. Pop (Reamin-tindu-i pe Al. Gr ama şi pe Aron Densuşianu), Teodor Balan, la care se adaugă un articol postum al lui G. Bogdan-Duică (Eminescu şi Rossi), însoţit de o Scrisoare-ciornă a lui Eminescu. Numărul omagial Creangă conţine o serie de materiale documentare aflate în posesia lui G.T. Kirileanu. Totodată,
C.	Comăneşteanu şi Petru Iroaie scriu despre Al. Vlahuţă, I.A1. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu. Mai publică studii de istorie literară Aurel George Stino, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, iar articole de filosofie, folclor, istorie semnează Aram M. Frenkian şi Traian Cantemir. Atrag atenţia două necroloage din 1944, concepute pe un ton ireverenţios, primul la moartea lui Liviu Rebreanu, al doilea la moartea lui Ion Minulescu. Sunt inserate traduceri din paginile lui St.O. Iosif, Al. Vlahuţă,
G.	Coşbuc, M. Eminescu, O. Goga. Alţi colaboratori: Artur Gorovei, Corneliu Gheorghian, Dragoş Vitencu, Nuşi Tulliu, I.U. Soricu, Th. Capidan.	N.	S.
FÂNTÂNA BLANDUZIEI, revistă literară apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 4 decembrie 1888 până la 31 decembrie 1889. Din comitetul de redacţie fac parte tinerii gazetari şi scriitori Gheorghe din Moldova, Al. Hodoş, Nerva Hodoş, D. Mari-nescu-Marion, L. Gh. Nicoleanu, Radu Popea, I. S. Spartali, N. Ţincu. Alături de ei figura şi Mihai Eminescu. Poetul a şi colaborat, la primele numere probabil, cu articole de politică generală semnate cu iniţiale, în care există vagi referiri la literatură. De la 9 aprilie 1889 revista va fi redactată de Radu Popea şi va avea o apariţie neregulată. La 1 octombrie se formează un nou comitet de redacţie, care scoate seria a doua până la sfârşitul anului. Stăruinţa cu care numele lui Eminescu este folosit de redactorii revistei a fost privită de contemporani şi de comentatorii de mai târziu ca un simplu procedeu de publicitate. în realitate, tinerii din comitetul de redacţie nutreau un adevărat cult pentru poet. Se intenţiona publicarea de literatură română, în primul rând versurile lui Eminescu, traduceri din literaturile germană, italiană şi din cele slave, însoţite de comentarii, articole de teatru, cronici dramatice, ştiri literare şi politice din Transilvania, literatură şi medicină populară ş.a. In bună parte acest program a şi fost respectat. Astfel, în primele două numere se publică nuvela Smerita de Dostoievski, tradusă probabil de Dionisie Miron, apoi alte transpuneri din Dostoievski, E. Sue şi Leopardi. Tot D. Miron traduce mai multe balade populare sârbeşti, E. Bran şi I. Didicescu dau literatură populară din Transilvania, iar Gheorghe din Moldova, V. Conta, AL Hodoş şi Smara, versuri originale. într-una din cronicile sale dramatice, D. Marinescu-Marion critică direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (director general era I. L. Caragiale) pentru lipsa de varietate a repertoriului, compus mai mult din comedii.	R.Z.
FÂNTÂNERU, Constantin (1.1.1907, Budişteni, j. Argeş — 21.111.1975, Piteşti), prozator, poet şi critic literar. Este al şaselea dintre cei nouă copii ai Zoei (n. Cârstoiu) şi ai lui Costache Fântâneru, ţărani. începe şcoala primară în satul natal, dar o întrerupe o vreme, fiind rănit la picior de o grenadă în toamna anului 1916. După război obţine prin concurs o bursă care îi permite să urmeze, ca intern, ciclul secundar la Colegiul Naţional „Sf. Sava" din Bucureşti, unde îi are colegi pe Dan Botta, Petru Comarnescu, Simion Stolnicu, Edgar Papu, Eugen Ionescu ş.a. în 1927, elev în clasa a VUI-a, debutează în „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»", cu o traducere din Horaţiu, urmată de câteva proze scurte. După susţinerea bacalaureatului, se înscrie la secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Licenţa şi-o ia în 1930, dar nu va profesa, dedicându-se scrisului. Fire complexată, pătrunde greu şi numai cu ajutorul prietenilor (Mircea Eliade şi Mihail Sebastian) în lumea presei. în 1932 dă la iveală, în „Floarea de foc" şi în „Cuvântul", trei fragmente dintr-un roman care în acelaşi an este tipărit sub titlul Interior. în continuare, colaborează sporadic, îndeosebi cu proză, la „România literară", „Convorbiri literare", „Vremea", „Revista Fundaţiilor Regale" şi „Reporter". După ce, în 1935, e redactor la gazeta „Prezentul", în 1936 devine secretar particular şi bibliotecar al lui Stelian Popescu, iscălind destul de frecvent articole pe teme culturale în „Universul", dar şi în revista „Ideea liberă", apropiată de extrema dreaptă. Are, se pare, un rol deosebit în structurarea „Universului literar" reapărut în 1938, aici susţinând cronica literară până la sfârşitul anului 1941, când este doborât de o maladie nervoasă. A fost perioada cea mai fertilă a lui F., în 1940 el tipărind placheta Râsul morţilor de aur şi studiul Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică. Intenţiona să publice un alt studiu, Clasicism şi creştinism, din care mai multe fragmente apăruseră în „Universul literar", precum şi traducerea, în colaborare cu Liviu Rebreanu, a romanului Măgarul de aur al lui Apuleius, inclusă în planurile Institutului de Studii Latine. Timp de câţiva ani boala şi mizeria în care trăieşte sunt atât de mari, încât prietenii vor lansa apeluri repetate spre a i se veni în ajutor. Refăcut oarecum, se retrage pe meleagurile natale, consacrându-se carierei didactice. între 1949 şi 1969 a predat limbile latină, franceză şi rusă la liceul din Topoloveni. In ultimii ani de viaţă şi-a reluat timid preocupările literare, dând la lumină, în „Argeş", o suită de „naraţiuni". Aceeaşi revistă îi publica postum, după ce, în 1981, cartea sa de debut fusese reeditată, şi câteva pagini memorialistice. împreună cu alte texte inedite, între care un memorial — Slujba din hol — şi diverse jurnale, ele au fost strânse în volumul Cărţi şi o altă carte (1999), urmat de Cruciada umbrelor (2001), reunind o mare parte din cronicile şi articolele din „Universul literar".
Microromanul Interior, intitulat iniţial Margini, Margini de oraş, Eu şi oraşul, Apropiatul etc., se înscrie printre primele tentative româneşti de renovare a genului, pe urmele unor modele europene prestigioase (îndeosebi Andre Gide), în direcţia autenticităţii. Sub zodia acesteia urma să stea prezentarea trăirilor intime ale personajului central, Călin Adam,
129 Dicţionarul general al literaturii române
Fântâneru
figură parţial fictivă, parţial un alter ego al autorului. Marcate în fond de o puternică angoasă existenţială (F. mărturiseşte lecturi atente din Kierkegaard şi Papini), trăirile relevă o discontinuitate programatică, sugerând o psihologie nebuloasă. Totuşi nu lipsit de luciditate, eroul îşi etalează calm, oarecum neutru, reacţiile extravagante, glisând de la ridicol la cinism ori căzând într-o ingenuitate neverosimilă. Caracteristică îi este intensa bucurie în faţa vegetalului oricât de umil şi a feminităţii abia înmugurite. însă nu introspecţia ori monologul lăuntric predomină în Interior, ci dialogurile, în care se strecoară câteodată o notă de absurd. Folosirea unor cuvinte improprii, neglijarea pe alocuri a sintaxei, o anume preţiozitate, reproşate de unii critici, ar fi fost introduse de autor întru sporirea autenticităţii. Meritul principal rămâne acela de a fi experimentat o formulă nouă, ce stă şi la baza celui de-al doilea roman, intitulat Mâinile, din care au rămas în periodice şase ample fragmente. Eroul, Mircea Ion Matiu, este in fond acelaşi Călin Adam, pus în situaţii noi, precum scrierea unui roman, situaţii având în genere drept cadru localitatea argeşeană Duşiţa. F. nu a publicat în reviste nici un vers original, încât apariţia plachetei din 1940 a constituit o mare surpriză. Râsul morţilor de aur ar fi reprezentat, în opinia unor critici, o încercare de a construi o viziune mitologizantă a istoriei mişcării legionare, în acest sens fiind invocate unele poezii (Legionaria) cu accente imnice ori cu aluzii la evenimentele timpului. Numeroase imagini, inspirate şi din folclorul autohton, frapează, dar juxtapuse direct, ele nu-şi dezvăluie semnificaţia. De un ermetism împins la extrem, cartea rămâne un experiment fără consecinţe. Adevărata realizare a lui F. poate fi considerată activitatea de critic literar. Multe dintre articolele lui, adunate postum în volumul Cruciada umbrelor, conţin idei şi atitudini promovate de o seamă de curente naţionaliste, însă la o cercetare atentă faptul denotă doar un fel de conformism superficial. Criticul de la „Universul literar", om cu o bogată cultură clasică şi modernă, e interesat de fenomenul spiritual, de cel religios mai cu seamă, şi în consecinţă se ocupă cu predilecţie de operele literare ce conţin o atare problematică. Aderând intim la ortodoxie, el nu este totuşi un dogmatic. în lucrarea Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică, este evidenţiată, pe baza unei întinse bibliografii, mitologia personală a poetului şi filosofului, apreciată ca o realizare deosebită, chiar dacă nu o dată ea se află în opoziţie cu doctrina creştină. Amplul studiu, printre cele dintâi consacrate lui Lucian Blaga, continuă să fie util şi astăzi, măcar în unele părţi ale sale. Interesante sunt şi capitolele ce se ocupă de influenţa exercitată de autorul Poemelor luminii şi de „perspectivele poeziei tinere". La fel procedează F. în majoritatea cronicilor literare, unde, fără să insiste asupra aspectelor propriu-zis estetice, detaliază problematica umană a creaţiilor, încadrând-o cu sagacitate şi apreciind în genere judicios valoarea lor. Activitatea de la „Universul literar" i-a asigurat, la sfârşitul deceniului al patrulea şi începutul celui următor, un loc de frunte printre tinerii critici. Dintre scrierile târzii, „naraţiunile" demonstrează atât spirit de observaţie, cât şi fantezie, precum şi un stil îngrijit, cu neaşteptate scânteieri. Mozaicul este însă de dimen-
siuni prea mici pentru a avea efectul scontat. Rămas neterminat, romanul autobiografic Slujba din hol este interesant ca frescă parţială a vieţii din redacţia unui mare cotidian şi prin efortul de autoportretizare. Fragmentare, jurnalele şi „memorialele" înfăţişează cu prea multă parcimonie întâmplări exterioare şi lăuntrice prin care ar fi trecut scriitorul.
SCRIERI: Interior, Bucureşti, 1932; ed. îngr. şi pref. Ştefan Borbely, Cluj-Napoca, 1981; Râsul morţilor de aur, Bucureşti, 1940; Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică, Bucureşti, [1940]; Cărţi şi o altă carte, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Bucureşti, 1999; Jurnal, Piteşti, 2000; Cruciada umbrelor, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Târgovişte, 2001.
Repere bibliografice: C.B. [Camil Baltazar], Constantin Fântâneru, „România literară", 1932,35; Mircea Eliade, Un debut: Fântâneru, CU, 1932,2710; Al. A. Philippide, Un nou scriitor, ALA, 1932,622; Nicolae Roşu, „Interior", CRE, 1932,118; Ionescu, Război, 1,180-187; Al. Robot, „Interior", RP, 1932, 4459; Perpessicius, Opere, VT, 55-57; Şerban Cioculescu, „Interior", ADV, 1932,15 017; Pompiliu Constantinescu, „Interior", VRA, 1932,265; DanPetraşincu, „Interior", roman de Constantin Fântâneru, „Discobolul", 1932,3; Mihail Sebastian, „Interior", „România literară", 1932,43; Henriette Yvonne Stahl, „Interior", FCL, 1932,558; Petru Comamescu, Anton Holban, Lucian Boz, Horia Groza, [Constantin Fântâneru, „Interior"], „Ulise", 1932,4; Octav Şuluţiu, „Interior", „Azi", 1933,1; Papadima, Scriitorii, 49-54; G. C. Nicolescu, „Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică", „Chemarea vremii", 1940,22; G. C. Nicolescu, „Râsul morţilor de aur", „Chemarea vremii", 1941,9; Mihai Niculescu, „Râsul morţilor de aur", CL. 1941,2; Călinescu, Ist lit. (1941), 878, Ist. Ut.
Federaţiunea
Dicţionarul general al literaturii române 130
(1982), 964-965; Crohmălniceanu, Literatura, I, 532-534; Nae Anto-nescu, Constantin Fântâneru, ARG, 1972,10; IonN. Voiculescu, O reeditare semicentenară: C. Fântâneru, „Interior", ARG, 1981,4; Ion M. Dinu, Figuri de dascăli argeşeni, Goleşti, 1991,224-227; Acterian, Privilegiaţi, 81-83; Micu, în căutarea, II, 96-101; Dicţ. scriit. rom., II, 259-261; Cărtărescu, Postmodemismul, 291-293; Dicţ. analitic, II, 174-175; Aurel Sasu, Prefaţa, în Constantin Fântâneru, Cărţi şi o altă carte, Bucureşti, 1999,5-14; Simion, Genurile, 243-248; Victor Durnea, O restituire incompletă: proza lui Constantin Fântâneru, CL, 2003,10.	V.D.
FEDERAŢIUNEA, gazetă politică şi literară apărută la Pesta, de patru ori pe săptămână, de la 3 ianuarie 1868 până la 29 februarie 1876. După ce renunţă să mai lucreze în redacţia „Concordiei" din cauza unor neînţelegeri în ceea ce priveşte orientarea politică a periodicului editat şi condus de temătorul şi oportunistul Sigismund Pop, profesorul universitar Al. Roman, deputat de Bihor în Parlamentul ungar, înfiinţează, doi ani mai târziu, F., gazetă pe care avea intenţia de a o scoate zilnic. Aşa cum arată titlul, Al. Roman era adeptul ideii de federalizare a Imperiului Austro-Ungar. Totodată, el milita pentru egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor în cadrul Imperiului şi împotriva abuzurilor administraţiei ungare. F. era concepută ca o publicaţie a tuturor românilor, una din ideile de bază fiind aceea a unităţii spirituale şi culturale. Această direcţie politică, pe care gazeta o va susţine consecvent mai ales în primii ani, îi va aduce lui Al. Roman şi colaboratorului său, I. Poruţiu, mai multe procese de presă, soldate cu amenzi şi condamnări. Amenzile fiind foarte mari şi dezechilibrând bugetul publicaţiei, a fost necesară intervenţia bănească a lui I. Micu Moldovanu şi a lui M. Kogălniceanu pentru ca F. să continue. In perioada când Roman era închis la Văc, Poruţiu a condus gazeta, fiind apoi înlocuit, pentru puţin timp, de Iosif Hodoş. Beletristica şi publicistica literară din paginile periodicului sunt subsumate orientării politice. Versuri publică Iosif Vulcan, I. S. Bădescu, Aron Densuşianu, Justin Popfiu, Miron Pompiliu, A. P. Alexi. Se reproduc poezii de I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri şi Gh. Sion. Sunt retipărite şi studii ale lui
B.	P. Hasdeu, Cezar Bolliac, A. I. Odobescu, G. Dem. Teodorescu. Cu articole politice colaborează, alături de Al. Roman, G. Bariţiu, Visarion Roman, Iosif Hodoş, N. Densuşianu. încercări de istorie sau de critică literară dau I. Micu Moldovanu, I. Sălăjan, I. C. Drăgescu şi Aron Densuşianu. Lui G. Bariţiu i se reproduc studii şi articole apărute în revista „Transilvania". I. Micu Moldovanu şi Aron Densuşianu discută menirea criticii, intervenţiile lor având şi nuanţe polemice îndreptate împotriva orientării maioresciene, considerată „destructorie". La F. a colaborat cu articole politice, semnate Varro, şi Mihai Eminescu. Primul dintre ele, Să facem un congres, este tipărit la 17 aprilie 1870 (numărul 33). Următorul, în unire e tăria, referitor la un
articol cu acelaşi titlu publicat de ziarul ceh „Politik", datează din 22 aprilie 1870 (numărul 34). în două numere consecutive (38 şi 39 din 4 şi 11 mai 1870), apare ultimul articol al lui Eminescu, intitulat Echilibrul	R.Z.
FEDIUC, Aurel (pseudonim al lui Aurelian Tudor; 9.V.1919, Clocucica-Cernăuţi — 4.V.1944), poet. Absolvent al Liceului „Aron Pumnul" din Cernăuţi, F. se înscrie la Facultatea de Drept din acelaşi oraş în 1940. A căzut pe frontul din Moldova, în luptele împotriva armatei sovietice. Debutase la şaisprezece ani, în 1935, cu o poezie, în revista „Freamătul literar" (Şiret). Alături de Aurel Bogaci şi Nicolae Tăutu, este întemeietor al „Septentrionului" cernăuţean. Tot la Cernăuţi, F. iniţiază şi îngrijeşte colecţia „Mioriţa". Colaborează la un număr relativ mare de periodice, între care „Bugeacul", „înnoirea" (Arad), „Junimea literară", „Observatorul" (Bucureşti), „Prepoem", „Suceava", „Catedra" (Galaţi), „Universul literar", publicând, pe lângă versuri proprii, articole, comentarii şi cronici literare, traduceri. Semnează şi A.F., T.N., Tudor Nicodem, Andrei Nicodemul. Se distinge printr-o activitate dinamică în cadrul Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
F.	a publicat trei plachete de versuri, care îl recomandau ca pe o certă promisiune pentru poezia românească modernă: Rodnicie şi Interior (ambele în 1939) şi Din refugiu (1940). Influenţat de poezia bucolică a lui Mircea Streinul, în Rodnicie F. etalează o avântare, o grandilocvenţă entuziastă, ca în tabloul participării generale la culesul roadelor câmpului (Cântul belşugului). Pământul străbun, considerat singura moştenire sfântă în succesiunea generaţiilor, revine în versuri imnice în cele mai multe dintre poemele plachetei. Orientarea definită de Mircea Streinul în cadrul cenaclului Arboroasa este respectată şi în Interior, autorul ilustrând mai toate ipostazele lirismului bucovinean. Perioada de căutare a unui „sistem liric" propriu, care fără a-1 înstrăina de maestrul său să-l definească mai limpede, este evidentă în această plachetă. Alături de elogiul adus pământului ţării şi oamenilor lui, îşi fac loc întrebări în faţa vieţii, a veşniciei, a misterului marii treceri. Versurile, alunecând uneori într-o uşoară desuetudine, trădează şi influenţe din Mihai Eminescu, George Coşbuc, Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic. Vocea poetului este însă aici mult mai decisă: el stăpâneşte cu destulă siguranţă mijloacele artistice, stanţele au fermitate, supleţe, expresivitate şi muzicalitate, acestor calităţi adăugându-li-se o discretă vibraţie interioară; se insinuează ideea unei lumi paralele celei contemplate, o lume a trăirilor nemărturisite, învăluite în duioşie şi tandreţe (Ceremonial pentru întoarcere în veac). Placheta Din refugiu, ultima apariţie editorială a lui F., abordează o tematică mai apropiată de crispările realităţii şi ale istoriei, relevabilă fiind emoţia participativă, prezentă în fiecare vers.
SCRIERI: Rodnicie, Cernăuţi, 1939; Interior, Cernăuţi, 1939; Din refugiu, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Mircea Streinul, Note la poezia bucovineană de azi, RFR, 1938, 5; D. Petrescu, [„Rodnicie"], „Bugeacul", 1938, 3-4; AL Plăieşu, [„Interior"], „Orizont", 1939,3; [Aurel Fediuc], „Prepoem",
ftafrt' tomuri 3 Xmmtm._	Sf.	î<	hmiHa MIM'* t l.\% HI
EllBiRÎTimFE
«’ “ZT	IN*»-**,!* jwtlilr* Mmurtu,	al
**	V* htm «,	*, « Swaaws* i**»*»»’*
131 Dicţionarul general al literaturii române
Felea
1940,14; C. Fântâneru, Literatura de refugiu, UVR, 1940,35; Constantin Vârtej, Lirica bucovineană, „Cetatea Moldovei", 1941, 10; George Drumur, Aurelian Tudor, „Revista Bucovinei", 1944,8.	C.	P.
FEKETE Tivadar (2.XI.1894, Pecs, Ungaria - 4.XI.1940, Sighişoara), traducător. După studii secundare în oraşul natal, se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Budapesta, pe care nu a absolvit-o. Lucrează ca ziarist la Pecs şi Szeged, apoi se stabileşte la Arad. în perioada interbelică colaborează la mai multe periodice transilvănene cu publicistică, nuvele şi poezii. Din scrisul lui F. au rezistat timpului doar traducerile. Sub titlul Szerelmes kert [Grădina iubirilor] a publicat în 1924 o antologie din poezia românească modernă, tălmăcind din lirica lui Dimitrie Anghel, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Demostene Botez, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mihai Codreanu, N. Davidescu, Victor Eftimiu, Elena Farago, O. Goga,
G.	Gregorian, Emil Isac, D. Iacobescu, St. O. Iosif, Al. Macedonski, Adrian Maniu, I. Minulescu, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pavelescu, Şt. Petică, Al. A. Philippide, Perpessicius, Ion Pillat, Mihail Săulescu, ALT. Stamatiad, I.C. Săvescu,
G.	Topîrceanu, Ion Vinea. Antologia este urmată, în 1930, de o alta, consacrată poeziei româneşti clasice, Klasszikus kert [Grădina clasică], de la poeţii Văcăreşti până la Panait Cerna şi Dimitrie Anghel. Originar din Ungaria, F. cunoştea insuficient limba română, ceea ce l-a făcut să lucreze după traduceri brute. Cum mărturisea el însuşi, s-a străduit ca transpunerile sale să reflecte „sufletul poeziei", încât şi-a permis destul de multe licenţe. Este însă un traducător sensibil, receptiv la modernitate şi la inovaţia poetică, numărându-se printre primii care au prezentat în limba maghiară, în volume de sine stătătoare, evoluţia poeziei româneşti de la începuturi până în actualitate.
Traduceri: Szerelmes kert [Grădina iubirilor], Arad, 1924; Klasszikus kert [Gradina clasică], Cluj, 1930.
Repere bibliografice: Claudia Millian, O antologie românească în limba ungară de Fekete Tivadar, ALA, 1923,159; L.R., „Grădina iubirilor", G,
1924,	8-10; Nagy Dâniel, „Szerelmes kert", „Genius", 1924,4-5; Rom. magy. ir. lex., 1,565-566.	O.K.
FELEA, Victor (24.V.1923, Muntele Băişorii, j. Cluj — 28.111.1993, Cluj-Napoca), poet, critic literar şi traducător. Este fiul Măriei (n. Deac) şi al lui Teodor Felea, preot greco-catolic. A urmat şcoala primară (1930-1934) în comuna Iara (judeţul Cluj). Timp de doi ani (1934-1936) este elev al Liceului „Gh. Bariţiu" din Cluj, apoi al Liceului „Regele Ferdinand I" din Turda (1936-1942), avându-1 profesor de română pe Teodor Murăşanu. Ca elev în ultimele clase de liceu, se numără printre foarte tinerii condeieri cărora învăţătorul Vasile Iluţiu, directorul „Gazetei de la Turda", le încredinţează redactarea suplimentului „Gazeta de la Turda pentru tineret" (1940-1943). După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (mutată la Sibiu, după Dictatul de la Viena). Un an mai târziu este mobilizat şi încorporat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă (infanterie) din Arad. în toamna anului 1945 revine la Facultatea de Litere şi
Filosofie, unde îşi continuă pregătirea universitară până în 1948, teza de licenţă susţinând-o abia în 1970. Se ataşează îndeosebi de profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, D.D. Roşea, Liviu Rusu. Pentru a se întreţine, lucrează ca pedagog la Liceul „Gh. Bariţiu" (1945-1946), redactor la ziarul „Tribuna nouă" (1946-1947), referent literar la Teatrul Naţional din Cluj (1949-1950). în 1947 devine membru al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, iar din 1949 este membru al Uniunii Scriitorilor. Participă la viaţa literară clujeană postbelică încă de la primele ei coagulări: în martie 1949 se numără printre colaboratorii publicaţiei „împreună. Almanah literar"/ „Egyiitt. Irodalmi almanach"/, iar în decembrie acelaşi an se află, alături de A.E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Aurel Rău ş.a., între fondatorii revistei „Almanahul literar". Timp de un an, în 1950-1951, frecventează cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Revine la Cluj şi lucrează ca „redactor tehnic" la „Almanahul literar", apoi la „Steaua" până în 1971, când trece, în calitate de redactor-şef adjunct, la revista „Tribuna", de unde a fost pensionat în 1985. A debutat la „Gazeta de la Turda pentru tineret" (1941), cu studiul Natura în poezia lui Eminescu. Primele poezii, apărute tot acum în aceeaşi revistă, sunt semnate cu pseudonimul V. Nicolin; cu numele propriu semnează poemul Faţa ta, publicat aici în 1942. Colaborează cu poezie şi critică literară la „Pagini literare", „Luceafărul", „Vremea", „Lupta Ardealului", „Tribuna nouă", „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „România literară", „laşul literar", „Cronica", „Ateneu", „Convorbiri literare",
Felea
Dicţionarul general al literaturii române 132
„Familia", „Transilvania", „Vatra", „Astra", „Argeş", „Tomis", „Ramuri", „Scrisul bănăţean", „Orizont", „Echinox", „Napoca universitară", „Caiete critice", „Utunk", „Korunk" ş.a. A mai semnat Paul Lucian sau cu iniţiale. Debutul editorial, cu volumul de versuri Murmurul străzii (1955), este precedat de prezenţa cu poeme în culegeri colective: Veac 20 (1947), Zece poeţi tineri (1950) ş.a. Pe lângă oficiul de cronicar literar, la revistele „Steaua" şi „Tribuna" a susţinut, cu întreruperi, rubrica „Poşta redacţiei". A îndrumat cenaclul literar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, a fost membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România şi a făcut parte din juriile Uniunii Scriitorilor şi Editurii Dacia. De asemenea, a prefaţat cărţi şi antologii ale debutanţilor în literatură şi a colaborat cu articole la Dicţionarul scriitorilor români. Din poezia sa, revista londoneză „Poetry World" (1986) a publicat un grupaj de poeme tălmăcite în limba engleză de Ştefan Stoenescu.
începând să scrie versuri de timpuriu, F. este prezent în „Gazeta de la Turda pentru tineret" mai cu seamă cu critică literară, chiar sub genericul unei rubrici, „Prezentări literare". Vasile Iluţiu, directorul ziarului, îl caracteriza într-o formulă adecvată: „liniştit ca o apă adâncă, aşa cum îi este şi gândirea, şi talentul". Bilanţul din aceşti ani de ucenicie include articole despre scriitori (Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, N. Caranica, Grigore Popa, George Boldea, Emil Giurgiuca, AL Vlahuţă, Octavian Goga, V. Copilu-Cheatră, Gib I. Mihăescu, V. Voiculescu) şi despre „gustul literar", precum şi douăzeci şi cinci de poezii. în comentarii, F. are stilul, atitudinea şi limbajul unui critic în plină evoluţie, cu o fină percepţie a poeziei şi bună stăpânire a mijloacelor, cu simţul măsurii în evaluarea faptului literar. El ilustrează substanţial, chiar dacă uneori şcolăreşte, ceea ce s-ar putea numi „direcţia critică a revistei". Exerciţiul lui critic are ecou în presa vremii, între cei care l-au remarcat numărându-se Dan Petraşincu. în poezii, F. vădeşte un tip de sensibilitate apropiat de acela bacovian, dar versurile înregistrează, paradoxal, influenţe argheziene şi blagiene. Acordurile iniţiale conţin tonuri care se vor dovedi constante peste decenii, când scriitorul, la deplina maturitate artistică, recu-perându-şi adevărata identitate lirică, le va recunoaşte prezenţa statornică. Câteva poeme de la această primă vârstă sunt simptomatic intitulate în marginea vieţii, Marea înfrângere, Rânduri de tristeţe, Pe strada solitară, Melopee. Un motiv de acum, al marginalităţii („Stă la marginea vieţii ca la ţărmuri de ape/ Şi priveşte cu teamă spre largul fumuriu"), revine, de exemplu, într-un poem din volumul Revers citadin (1966), replasat într-o altă articulare („Câmp la marginea oraşului, uitat, părăsit/ Plin de ierburi prăfuite şi de scaieţi/ Numai eu te privesc, gândind la pustietatea / Care pe amândoi ne-a cuprins"), angajând o viziune mai cuprinzătoare. Revers citadin reia, de altfel, nu doar o parte din poemele de prin anii 1943-1948, ci şi titlul unei culegeri pregătite pentru tipar în 1948. Era a patra carte a poetului, marcând prin această „punte" momentul când poezia lui îşi regăseşte legea lăuntrică, temele şi timbrul specific. Dacă, din culegerile anterioare (Murmurul străzii, 1955, Soarele şi liniştea, 1958, Voci puternice, 1962), cu un anume tribut plătit convenţiilor epocii, sunt puţine lucruri de reţinut
(imaginea unui pastelist suav, predispoziţia către rostirea sceptic-surdinizată, cultivarea notaţiei simple, concentrate, uşor reflexive), în Revers citadin, apoi în Omul modern (1967), Ritual solitar (1969), Sentiment de vârstă (1972), poemele au, tot mai elocvent, „expresia esenţializată, marcată de tentaţia degajării eliptice a afectului" (Lucian Alexiu). Cântecul materiei (1973), selecţie din versurile de până atunci, şi Cumpăna bucuriei (1975; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca) cristalizează îndeajuns de pregnant traseul şi profilul poeziei căreia F. îi rămâne fidel. în Reminiscenţe naive (1977), Gulliver (1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Istorie personală (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor), De toamnă (1986), Decorul speranţei (1988), Jucător de rezervă (1992), dimensiunea reflexivă, meditativă evoluează către o autoscopie lucidă, nemiloasă, menţinându-se o dreaptă cumpănă între notaţia ecourilor senzoriale şi conceptualizare. Poezia îşi păstrează „caracterul unei blânde confesiuni directe, asumat prozaice" (Mircea Zaciu). Dar, cum s-a observat, această „simplitate" rămâne aparentă, este un efect al lipsei de artificii, al unei deliberate „sărăcii" a discursului, aproape despuiat de „figuri". Poetul o afirmă tranşant, nu doar în „însemnările de atelier", ci şi în poezia propriu-zisă, ca în Hrana poemului, din volumul Gulliver: „îl voi hrăni cu primăvara luminoasă de afară/ Cu galbenul viu al arbuştilor grăbiţi să dea în floare.../ Cu spaţiul nostalgic al marilor bulevarde /[...] Cu gânduri înalte / Rămase în suspensia timpului / Cu mărunţişurile decolorate ale vârstei de după cincizeci de ani." Arta poetică echivalează un mod de a fi, o etică a creaţiei, care o identifică pe aceea a existenţei. „Universul poetic — mărturiseşte poetul şi criticul F. — nu e o simplă transcendenţă, o emanaţie «pură» a năzuinţelor noastre, ci şi o imanenţă, o plonjare în real, o posedare a sensibilului şi a concretului" (în discuţie poezia). Despre această „plonjare în real", dar şi despre „gânduri înalte" dau seama poemele. Poetul notează, transcrie auster „formidabila aventură a zilei", însă aici este cuprins şi un traiect al ieşirii din contingent. Asemenea lui Sisif, el urcă muntele, simultan un urcuş al existenţei şi al creaţiei: „Sisif pe muntele negru/ Neagră e stânca pe care o poartă / Grea e povara, greu e urcuşul / Sisif şi teribila-i artă/ [...]/ Sisif pe muntele negru/ Pe umeri cu neagra lui stâncă / Din nou urcă muntele sumbru/ Cu foamea-i de piscuri cu foamea-i adâncă" (Sisif). „Ritual solitar", „istorie personală", lirica se prezintă ca o „sinteză de contraste", în care versul transparent visează parcă să fie o punte către adâncimi nebănuite. Criticul literar s-a ilustrat îndeosebi în comentarea poeziei, în calitatea lui de cronicar, timp de peste trei decenii, al revistelor „Steaua" şi „Tribuna". F. citeşte opera ca pe o „existenţă fraternă", ţinta sa fiind aceea de a aproxima figura spiritului creator, „dicţiunea" care singularizează o experienţă poetică. Accentul participativ este mereu vizibil, dincolo de neutralitatea, detaşarea aparentă a consideraţiilor. Adunate în Dialoguri despre poezie (1965), Reflexii critice (1968), Poezie şi critică (1971; Premiul Uniunii Scriitorilor), Secţiuni (1974), Aspecte ale poeziei de azi (I-III, 1977-1984), Prezenţa criticii (1982), eseurile, însemnările şi cronicile jalonează traseul unei istorii a poeziei româneşti
133 Dicţionarul general al literaturii române
Felix
contemporane, criticul fiind implicat cu exemplară probitate în fluxul creaţiei şi al meditaţiei despre temeiurile şi rosturile ei. Acelaşi sens, al asumării unui traiect existenţial devotat valorilor, se desluşeşte din Jurnalul unui poet leneş (2000), document personal şi document pentru cunoaşterea anilor 1955-1993.
Marile emoţii, daca există, se consumă în afara poemului. în spaţiul poemului nu pătrund decât emoţiile purificate de o gândire cumpănită, de o frumoasă şi loială modestie faţă de lucruri.
Eugen Simion
SCRIERI: Murmurul străzii, Bucureşti, 1955; Soarele şi liniştea, Bucureşti, 1958; Voci puternice, Bucureşti, 1962; Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965; Revers citadin, Bucureşti, 1966; Omul modem, Bucureşti, 1967; Reflexii critice, Bucureşti, 1968; Ritual solitar, Bucureşti, 1969; Poezie şi critică, Cluj, 1971; Sentiment de vârstă, Bucureşti, 1972; Cântecul materiei, cu un portret de Veronica Porumbacu, Cluj, 1973; Secţiuni, Bucureşti, 1974; Cumpăna bucuriei, Cluj-Napoca, 1975; Reminiscenţe naive, Bucureşti, 1977; Aspecte ale poeziei de azi, I-III, Cluj-Napoca, 1977-1984; Gulliver, Bucureşti, 1979; Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982; Istorie personală, Bucureşti, 1983; De toamnă, Bucureşti, 1986; Decorul speranţei, Bucureşti, 1988; Jucător de rezervă, Bucureşti, 1992; Jurnalul unui poet leneş, îngr. Lidia Felea, Bucureşti, 2000; Ritual solitar, pref. Ion Pop, Cluj-Napoca, 2001. Traduceri: Robert Frost, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1969; Henri Perruchot, Viaţa lui Renoir, Bucureşti, 1970; Marcel Brion, Homo pictor, pref. Dumitru Matei, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Maria Vodă Căpuşan); Roy Mac Gregor-Hastie, Poeme - Poems, ed. bilingvă, pref. trad., Cluj-Napoca, 1977 (în colaborare cu Mihail Bogdan).
Repere bibliografice: Vasile Iluţiu, Prima despărţire, „Gazeta de la Turda pentru tineret", 1942,9-10; [Dan Petraşincu], „ Cremene în apa vremii", VAA, 1942,420; Mihai Gafiţa, Despre poeziile lui Victor Felea, „Tânărul scriitor", 1955, 12; Florian Potra, Poezia lirică - artă mobilizatoare, ST, 1955, 8; Nicolae Manolescu, „ Voci puternice", CNT, 1962, 47; Dimisianu, Schiţe, 145-150; Baconsky, Marginalii, 97-113, 210-216; Tomuş, Carnet, 78-81; Regman, Cronicari, 96-109; Cesereanu, Ipostaze, 189-193; Martin, Poeţi, II, 120-124; Vlad, Convergenţe, 139-142; Tomuş, Răsfrângeri, 99-104; Andriescu, Disocieri, 159-163; Cristea, Un an, 288-289; Ion Maxim, Atitudini critice, Timişoara, 1973, 171-186; Petroveanu, Traiectorii, 163-172; Ungureanu, La umbra cărţilor, 25-28; Zalis, Tensiuni, 229-233; Raicu, Critica, 231-234; Culcer, Citind, 63-65; Laurenţiu, Eseuri, 100-106; Nicolae Manolescu, Cumpăna poeziei, RL, 1976, 2; Alexiu, Ideografii, 146-149; Popa, Dicţionar (1977), 221-222; Nicolae Manolescu, Poeţi şi critici, RL, 1977,40; Poantă, Radiografii, I, 201-204; Raicu, Practica scrisului, 303-305; Ruja, Valori, 75-76; Nicolae Manolescu, „Masa de lucru" a poetului, RL, 1980,14; Lit. rom. cont., I, 407-408; Zaciu, Cu cărţile, 78-84; Mircea Popa, Avanpostul criticii, TR,
1982,	8; Aurel Gurghianu, Un vechi şi unic „abecedar", ST, 1982, 6; Nicolae Manolescu, Apropiere şi distanţă, RL, 1982,25; Grigurcu, între critici, 165-168; Simion, Scriitori, III, 159-168; Lucian Alexiu, Literatura ca istorie personală, 0,1984, 9; Taşcu, Poezia, 110-120; Braga, Sensul, 148-151; Grigurcu, Existenţa, 99-103; Florin Mugur, Schiţe despre fericire, Bucureşti, 1987, 208-214; Tihan, Apropierea, 159-162; Micu, Limbaje, 77-85; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991,113-114; Octavian Soviany, Ostentativa cenuşăreasă, APF, 1992,9-10; Traian T. Coşovei, „O variantă înşelătoare a fiinţei mele", CNT, 1993,1; Nicolae Manolescu, „Blânda metafizică a trecerii", RL, 1993,12; Claudiu Constan-tinescu, între două vârste, RL, 1993, 12; Ion Vlad, Diana Adamek,
Mircea Opriţă, Horia Bădescu, Ion Cristofor, Radu Mareş, [Victor Felea], TR, 1993,14; Aurel Rău, Victor Felea, L, 1993,14; Negoiţă Irimie, întunericul şi lumina, CNT, 1993, 15; Virgil Mihaiu, Des-amăgirea poetului, ST, 1993,3-4; Constantin Cubleşan, Adrian Popescu, Valentin Taşcu, Aurel Rău, [Victor Felea], ST, 1993,5; Florenţa Albu, „Altădată scriam...", VR, 1993, 8-9; Ioan Milea, „Istorie personală", F, 1993, 11; Grigurcu, Peisaj, I, 104-106; Poantă, Scriitori, 31-34; Papahagi, Interpretări, 117-120; Micu, Scurtă ist, II, 336-337; Munteanu, Jurnal, V, 127-130; Pop, Pagini, 66-71; Zaciu, Departe, 36-38; Dicţ. analitic, I, 270-272, IV, 41-43,576-578; Poantă, Dicţ. poeţi, 84-86; Marin Mincu, Victor Felea - un poet necunoscut, CNT, 2000,4; Mihai Dragolea, Note despre un „bursier înfometat al vieţii", OC, 2000,15; Dan C. Mihăilescu, Cuminţenia cu scut şi lance, „22", 2000,24; Gheorghe Grigurcu, Jurnalul lui Victor Felea, RL, 2000,35; Dicţ. esenţial, 307-309; Petraş, Panorama, 293; Popa, Ist. lit., 1,927-929.	'	'	C.H.
FELIX, Radu (pseudonim al lui Vasile Butufei; 23.V.1945, Breaza, j. Prahova — 5.X.1985, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Anei şi al lui Vasile Butufei, muncitor. Urmează Liceul „Nicolae Grigorescu" din Câmpina, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (licenţa în 1972). A fost redactor la Radio România, realizator al emisiunii „Revista literară radio". A colaborat cu versuri la „Flacăra", „Luceafărul", „România literară", „Ramuri" ş.a. A debutat editorial cu volumul Memoria lirei, apărut în 1976.
„Cartea întâi" din Memoria lirei versifică, în convenţia momentului, teme ale istoriei naţionale, urmând şirul evenimentelor şi figurilor ei importante, de la războaiele daco-ro-mane la cel de-al doilea război mondial. „Cartea a doua", Anotimpul poeţilor, exaltă la modul juvenil bucuriile vieţii şi ale creaţiei. în aceeaşi manieră convenţională e scrisă şi prima secţiune a volumului Râu cu cerb înfrunte (1984). Semne de lirism autentic se găsesc însă în partea secundă a acestuia, unde exuberanţa juvenilă e contrapunctată de melancolia trecerii şi a amintirilor. F. evocă aici copilăria, figura caldă a mamei, satul, grâul şi pâinea, toamnele şi pădurea paradisului natal. Cele mai reuşite sunt poemele scurte, stilizate, ca în această stampă: „Cineva colindă prin mine / Şi prin rugul pădurii. // Un cocor a ţipat. / Mugurii au spart / Din adânc găoacea naturii. // Departe, pe gresia morii / Vremea îşi trece / Fierul securii" (Primăvară) sau, deopotrivă, cele infuzate autobiografic: evocarea unor întâlniri cu Nichita Stănescu, în care marele poet contrapune umorilor criticilor evaziunea într-o artă abstractă: „mai bine bucură-te de harul acesta / de a fi precum umbra foşnitoare / a unui plop desenat de Geo Bogza." Asemenea majorităţii poemelor, romanele lui F. ilustrează teme şi tipuri ce ţin de comanda socială a epocii: absolventul de universitate repartizat la ţară ori pe şantier, unde îşi găseşte sensul existenţei; tânărul care, venit din producţie, urmează o facultate, pentru ca ulterior să se întoarcă, „îmbogăţit" profesional şi uman, la locul de muncă, ca în cazul lui Radu Teglaş din Septembrie (1977) sau al lui Ştefan Barcian din Zăpada niciodată stinsă (1979); secretarul de partid care se poartă cu omenie, contracarând neglijenţa ori reaua voinţă a directorilor (Septembrie); tânărul sărac, aderând la „valorile" socialismului şi convertindu-i la ele şi pe cei
Femeia
Dicţionarul general al literaturii române 134
proveniţi din familiile bune (E târziu pe steaua polară, 1982) sau cel care, dimpotrivă, produs al lumii bune, se „dezmeticeşte" (Floarea de piatră, 1988). Conformismul temelor şi al opticii teziste este compensat într-o anumită măsură de observaţia sociomorală, F. cunoscând bine mediile în care se mişcă personajele sale. Atunci când se eliberează de clişee, el reuşeşte să creeze chipuri plauzibile, mai ales psihologii sau comportamente de indivizi ciudaţi, ieşiţi din normă ori pitoreşti, cum sunt cei doi escroci (doctorul Russu şi Lucia Gârlan) în Zăpada niciodată stinsă. Prozatorul mânuieşte cu abilitate stilul indirect liber, scrie cursiv şi agreabil, are o notabilă uşurinţă a verbalizării.
SCRIERI: Memoria lirei, Bucureşti, 1976; Septembrie, Craiova, 1977; Zăpada niciodată stinsă, Bucureşti, 1979; E târziu pe steaua polară, Bucureşti, 1982; Râu cu cerb în frunte, Bucureşti, 1984; Floarea de piatră, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Dan Bogdan, „Septembrie", ARG, 1977, 4; Hristu Cândroveanu, „Memoria lirei", CRC, 1977,18; Al. Piru, Copilul şi patria, LCF, 1977, 26; Olimpia Berea, „Memoria lirei", 0,1977, 26; Ovidiu Ghidirmic, „Septembrie", R, 1977,11; Virginia Burduja, „Septembrie", CRC, 1978,35; Ioan Adam, Incursiune în cotidian, CNT, 1979, 33; George Bădărău, „Zăpada niciodată stinsă", CL, 1979, 11; Pavel Pereş, „E târziu pe steaua polară", SPM, 1983,2; Valeriu Bârgău, „E târziu pe steaua polară", AST, 1983,3; Radu Ciobanu, Istorie şi poezie, 0,1983, 4; Constantin Crişan, „E târziu pe steaua polară", ST, 1983,12. N.M.
FEMEIA ROMÂNĂ, periodic literar şi politic apărut la Bucureşti de la 1 ianuarie 1878 până la 12 aprilie 1881. Din F.r. s-au tipărit, în mai bine de trei ani de apariţie, numai 230 de numere, din cauza faptului că uneori nu a ieşit bisăptămânal, ci săptămânal, iar alteori, mai ales în anul 1880, la intervale de timp şi mai mari. Directoarea publicaţiei a fost Maria Flechtenmacher, publicistă şi militantă feministă. Revista avea un conţinut variat. Secretar de redacţie este tânărul ziarist socialist Paul Scorţeanu, iar printre colaboratori se numără Sofia Nădejde şi C. Miile. Programul publicat în primul număr anunţă articole de morală şi educaţie, de ştiinţă şi literatură, de politică externă, varietăţi, gospodărie etc. şi formulează câteva generalităţi legate de crezurile feministe. F.r. a găzduit literatură originală şi traduceri, potrivit gustului şi simpatiilor directoarei. S-au tipărit scrieri de V. Alecsandri, Iosif Vulcan, Delavrancea, Ronetti-Roman, G. Creţeanu, Al. Macedonski,
D.	Dăscălescu, G. I. Ionnescu-Gion, I. N. Polychroniade, 1.1. Roşea, D. N. Saphir, Petru V. Grigoriu, Constantin
C.	Bacalbaşa, Eufrosina Homoriceanu, Aurelia Arsenescu, Paulina Moisescu şi, bineînţeles, Maria Flechtenmacher şi Paul Scorţeanu. Traduceri din La Rochefoucauld, Sainte-Beuve, Lamartine dă directoarea revistei, iar Panait Muşoiu transpune din Victor Hugo. Balada de Al. Macedonski e o adaptare după Lenore de Biirger, publicată întâia dată aici, împreună cu Stuful de liliac şi Stegarul, ambele compoziţii originale, şi Vrăjitoarea, o traducere din Beranger. Delavrancea e prezent cu două poezii din ciclul Poiana-Lungă. Amintiri, prima, ca şi placheta întreagă, favorabil comentată de Maria Flechtenmacher. în F.r. Ronetti-Roman tipăreşte fragmente din poemul Radu şi tot aici
scriu la începutul carierei lor literare şi publicistice 1.1. Roşea şi
C.	C. Bacalbaşa. G. I. Ionnescu-Gion, Paul Scorţeanu şi Maria Flechtenmacher sunt autori de cronici şi recenzii. Revista era citită şi în Transilvania, de unde primea şi colaborări.	R.Z.
FEMEIA Şl CĂMINUL, revistă apărută la Bucureşti, „în fiecare joi", între 7 decembrie 1944 şi 1949. Redactor responsabil este V. Firoiu. în lipsa unui articol-program, orientarea publicaţiei se poate deduce din conţinutul ei, dedicat preocupărilor sociale şi culturale ale femeii emancipate, active. Rubricile obişnuite sunt „Vedeta şi căminul", „Ei despre ele", „Agenda săptămânii", „Reportajul nostru social", „Femei celebre", „Cronica literară", „Orizont literar". Pornită din elanul reabilitării rolului şi rostului cultural al femeii într-o societate în transformare, revista va eşua, sub influenţa ideologiei sovietice impuse, în organ de propagandă comunistă, cu viaţă efemeră şi importanţă culturală precară; va trece pe nesimţite de la reportaje hollywoodiene la steaguri roşii şi imagini ale lui Stalin vegheate de portrete ale „femeii sovietice". Literatura propriu-zisă este săracă în economia revistei, centrul de greutate căzând mai degrabă pe urgenţele emancipării feminine. Proza şi recenziile la volumele de proză, memorialistica (poezia fiind ignorată) se vor căi de accelerare a rolului social al femeii. Din păcate, proza originală nu transgresează hotarele minorului agreabil: Lucia Demetrius (Darul lui Moş Crăciun),
B.	Râpeanu, I. V. Scânteie. Tot aici, Cezar Petrescu publică un text tributar comandamentelor regimului (Femeia sovietică). Apar recenzii la romanele Rogojina de Mircea Damian, Petru Arbore de Eugen Relgis, Sfârşit de veac în Bucureşti de
I.	M. Sadoveanu (semnează Vintilă Corbul), Duşmănie de Petru Dumitriu, Desculţ de Zaharia Stancu, Mama de Maxim Gorki. Revista publică câteva însemnări ale principesei Martha Bibescu, intitulate La „gura sobei" cu Eleanor şi Franklin D. Roosevelt. Literatura universală este prezentă prin traduceri din scrieri de Jorge Amado, Cehov şi Nina Popova (Femeia în URSS). Sub semnătura Micaelei Catargi, e inserat un articol care reconstituie atmosfera ce animă salonul de la Paris al Elenei Văcărescu. Sunt publicate necrologuri consacrate lui Mihail Sebastian şi actorului Constantin Tănase. Au mai colaborat Sorin Carnabel (cronica cinematografică), Sorana Gurian, Radu Boureanu, Ioan Massoff, Sidonia Drăguşanu.	N.	S.
FEMEIA Şl FAMILIA, revistă apărută la Sibiu, bilunar, între 1 februarie şi 1 iulie 1903, cu subtitlul „Foaie beletristică literară", proprietari şi redactori responsabili fiind Silvestru Moldovan şi Ioan E. Prodan. Publicaţia are un pronunţat caracter de magazin; menită să instruiască, să informeze, dar şi să distreze, este destinată în primul rând femeilor. Pe lângă partea de literatură, cuprinde rubrici de varietăţi, modă, sfaturi gospodăreşti, reţete culinare, îndrumări privind îngrijirea sănătăţii, informaţii din toată lumea şi, într-o rubrică aparte, ştiri din România. Mare parte a spaţiului este dedicată literaturii, ponderea revenind literaturii străine. Fiecare număr se deschide cu rubrica „Scriitori moderni", incluzând o succintă
135 Dicţionarul general al literaturii române
Feraru
prezentare a unui scriitor român sau străin, însoţită de câte o lucrare reprezentativă a acestuia; sunt menţionaţi dintre români Grigore Alexandrescu, V. A. Urechia, Th. D. Speranţia şi Riria (Coralia Xenopol), iar dintre străini, A. P. Cehov, Alphonse Daudet, Edmondo De Amicis, Mark Twain ş.a. în traducerea celor doi redactori se mai publică lucrări de Rudyard Kipling, Boleslaw Prus, Maxim Gorki ş.a. Se acordă, de asemenea, atenţie descrierilor şi notelor de călătorie; sunt de remarcat cele intitulate Din Maroc, în care sunt folosite şi chiar reproduse fragmente din O călătorie în Africa de V. Alecsandri, ca şi evocarea Sankt Petersburgului, făcută de Silvestru Moldovan la aniversarea a două secole de la întemeierea oraşului de către Petru cel Mare. Caracterul de magazin al acestei publicaţii este accentuat de prezenţa povestirilor umoristice, a anecdotelor şi aforismelor.	L D.
FENICE, almanah literar apărut în Oradea la 10 martie 1867. Tinerii intelectuali români din Oradea editează această publicaţie în virtutea unei tradiţii încetăţenite de Al. Papiu-Ilarian, care redactase în anul 1845, la Cluj, almanahul literar „Zorile". După câţiva ani, în 1854, la Oradea, apăruse „Zorile Bihorului", cu acelaşi caracter, redactat de un grup de tineri, iar cinci ani mai târziu, în 1859, la Arad, „Muguri", „almanah naţional al Societăţii de leptură a junimei române". Dintre cei care participaseră la pregătirea almanahului din 1859, Vasile Iuţiu colaborează şi la F., cu versuri semnate cu pseudonimul Valeriu Iordan, şi este posibil ca iniţiativa apariţiei, precum şi indicaţiile privind orientarea, aspectul grafic şi conţinutul noii publicaţii să îi aparţină. F. îşi propune să editeze, în primul rând, producţia literară a membrilor Societăţii de leptură din Oradea. Se adresa totuşi către „junii români [...] din toate provinciile locuite de români, a se înrola sub acelaşi stindard." In afară de Vasile Iuţiu, sunt prezenţi cu poezii V. Ranta-Buti-cescu, Elia Trăilă, Moise Popiliu (Miron Pompiliu),
I.	S. Bădescu. Unele versuri sunt semnate cu pseudonimele Damon şi Romeo. Nuvele inspirate din istoria poporului român sau din viaţa satului ardelean au publicat Elia Trăilă şi V. Ranta-Buticescu. Un istoric al Societăţii de leptură şi un articol relativ la organizarea aceleiaşi societăţi orădene îi aparţin lui N. Oncu.	R.Z.
FERARU, Leon (pseudonim al lui Leon Enselberg; 1887, Brăila — 1961, New York), poet, istoric literar şi traducător. Provine dintr-o familie de condiţie modestă (tatăl era fierar, de unde pseudonimul). A urmat şcoala primară şi Liceul „Nicolae Bălcescu" în oraşul natal. Este licenţiat în litere şi drept al Universităţii din Montpellier. Debutează în revista „Lumea israelită" a lui S. Grossman. Mai tânăr prieten şi colaborator al lui D. Anghel, a publicat împreună cu acesta câteva poezii (Halucinaţii, Orologiul, Vezuviul) sub pseudonimul Ola Canta. în 1913 părăseşte România, stabilindu-se în cele din urmă la New York, din cauza unor scandaluri xenofobe, ca acela stârnit de reprezentarea piesei Manasse de Ronetti-Roman.
F.	păstrează şi după emigrare contactul cu revistele din ţară,
cărora le trimite reportaje, impresii, poezii. După un stagiu de conferenţiar la Universitatea din Toronto, devine profesor de limbi şi literaturi romanice la Universitatea Columbia din New York (1917-1927) şi la Universitatea din Long Island (1927-1947), unde va fi un timp şi şeful Departamentului de limbi străine. în anii 1919 şi 1920 este director şi colaborator al revistei „Steaua noastră", apărută la New York, cu o ediţie şi în limba engleză. întreţine o vie corespondenţă literară cu Ovid Densusianu, Camil Baltazar, D. Anghel şi Ion Pas, publicând o serie de cronici şi articole despre scriitorii români în „The Romanic Review" şi în „Romanian Literary News", al cărei editor era. în „The International Encyclopedia" (1930) scrie articole despre Gala Galaction, Mateiu I. Caragiale, I. Al. Brătescu-Voineşti, Lucian Blaga, Camil Baltazar ş.a. Debutul editorial se produce în ţară, cu volumul de poezii Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri (1926). în 1925 câteva texte îi apăruseră deja în Antologia poeţilor de azi, alcătuită de Ion Pillat şi Perpessicius. Din 1926 datează şi o lucrare de istorie literară, The Development ofthe Romanian Novei, urmată în 1929 de The Development ofthe Romanian Poetry, teză de doctorat susţinută la Universitatea Columbia. în martie-aprilie 1930 susţine o serie de trei conferinţe despre poezia românească la postul de radio WEVD din New York, axate pe doină, baladă şi poezie cultă, cu citate traduse în engleză din lirica populară, dar şi din Eminescu, Alecsandri, D. Anghel, Panait Cerna. Câteva poezii ale lui F. sunt incluse în antologia 60 scriitori români de origină evreească (1935), realizată de S. Podoleanu. Un al doilea volum de versuri, Arabescuri, va apărea în 1937, la distanţă de un deceniu de primul. Semnând şi cu pseudonimele H. Libanon şi L. Feru, este prezent de-a lungul timpului în „Viaţa românească", „Viaţa literară şi artistică", „Convorbiri critice", „Pagini libere", „Rampa", „Flacăra", „Conservatorul Brăilei", „Curierul", „Vieaţa nouă", „Noua revistă română", „Tânărul evreu", „Ţara nouă", „Flacăra", „Junimea Moldovei", „Ecoul", „Cugetul liber", „Gândirea", „Luptătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Lumea ilustrată", „Tiparniţa literară", „Epoca", „Şantier" ş.a. Traduce versuri de Edwin Markham şi Charles Baudelaire.
Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri, întâiul lui volum, fructifică amintirea copilăriei, cu ambianţa atelierului de fierărie, în care o muzică „infernală", împletită cu efortul, dar şi cu un anume elan vital patetic scot din banalitate şi imprimă contur poetic unor ustensile prin excelenţă antilirice: nicovala, ciocanele, sfredelul, foalele. în chip arghezian, poezia îşi propune să prefacă fierul în aur şi scânteile forjei în nestemate. Contorsionat, cu sonuri ce traduc scrâşnetul metalic, versul are un aspect frust, sugerând duritatea şi greutatea materiei în cumpănă cu efortul uman. Imaginile sunt nutrite de voluptatea senzorială a unui eu liric ce aspiră deopotrivă „fum de polen", prospeţimi matinale şi „parfumul de gudron". Poet citadin, F. elogiază materia antropomorfizată, cuprinsă de elanurile vitale proprii, dar nu e lipsit de gustul imensităţii mării, unde „un cer e totul". în lirica erotică, sentimentul are densitatea materiei: iubita cântă la clavir „între maldăre de
Feraru
Dicţionarul general al literaturii române 136
c
Desen de Marcel lancu
flori", trupul ei condensează toate florile, îmbrăţişările au drept ambianţă floralul, vegetalul. în Arabescuri, vitalismul cedează melancoliei, la F. devenită boală a exilului. El evocă o prăvălie newyorkeză unde muncitorii români îşi hrănesc iluziile şi speranţele cu veştile de acasă, cu ziare şi calendare româneşti, în atmosfera plină de fum şi de sonoritatea răguşită a unei doine, „oftată maşinaliceşte de un gramofon". Poezia exilului, a nostalgiei incurabile, dar şi scriitura adesea neşlefuită, stângace poartă accentele unui umanism generos şi ale trăirii autentice, oricâte ecouri poetice s-ar face simţite. Studiilor critice în limba engleză, The Development of the Romanian Novei şi The Development ofthe Romanian Poetry, li s-a reproşat că sunt lipsite de „perspectivă critică şi de un simţ modern al diferenţierii valorice"; astfel, romanul românesc ar fi apreciat doar ca „probă creatoare şi de afirmare naţională", comentariul rămânând grevat de un tradiţionalism cu dimensiune moral-didactică (Aurel Sasu). Perspectiva simplificatoare, reducţionismul caracterizează percepţia critică şi în prezentarea istoriei poeziei româneşti. Excursul îşi păstrează însă interesul prin relevarea importanţei folclorului în constituirea liricii româneşti şi, mai ales, prin selecţia din textele unor poeţi români, traduse şi însoţite de biografii esenţiale, cu valoare de antologie.
SCRIERI: Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri, Bucureşti, 1926; The Development of the Romanian Novei, New York, 1926; The Development of the Romanian Poetry, New York, 1929; Arabescuri, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, I, 73-75; Lovinescu, Sbură-torul, 1,308; Lucullus [M. S. Faust-Mohr], Peste ocean, RP, 1921,1102;
D.	Anghel, Poetul Leon Feraru, ALA, 1924,189; S. Grossman, Leon Feraru,
„Curierul israelit", 1925, 39; Perpessicius, „Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri", UVR, 1926,5; Aderca, Contribuţia, I, 594-595; Mihai Ralea, „Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri", VR, 1926, 1; Romulus Dianu, „Magherniţa veche", RP, 1926, 2513; Podoleanu, 60 scriitori, 107,108-112; Pompiliu Constantinescu, „Arabescuri", VRA, 1937,474; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 126-127; Predescu, Encicl., 318; Călinescu, Ist. lit. (1941), 851, Ist. lit. (1982), 937; Scrisori către Camil Baltazar, Bucureşti, 1965,53-61; Constantin Crişan, Leon Feraru - edite, uitate şi inedite, ST, 1970,6; Ciopraga, Lit. rom., 351-353; Micu, început, 552, 612; Ion Pas, Scrieri, VI, Bucureşti, 1973, 148-158; Scrisori -Densusianu, 1,260, II, 32-35; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 120-121; Mirodan, Dicţionar, II, 268-272; Popa, Reîntoarcerea, 134-138; Dicţ. scriit. rom., II, 263-264; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 128-130.	S.D.
FERARU, Margareta (11.111.1937, Iaşi), editor. Este fiica Tamarei (n. Jemăneanu), profesoară, şi a lui Teofan Feraru, inginer agronom. A absolvit, după studii liceale la Câmpulung, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1959). A fost redactor la Editura pentru Literatură (1959-1969) şi la Editura Minerva (1970-1993). Debutează editorial în 1967, îngrijind două volume de Scrieri alese de V. Demetrius.
Excelent redactor, F. este un editor de o acribie şi conştiinciozitate exemplare, notele şi comentariile ei, bogat informate, apte să restituie imaginea unui moment literar, fiind aproape fără cusur. Ilustrativă în acest sens este cu deosebire ediţia F. Aderca, Contribuţii critice, din care au apărut două volume (1983-1988), conţinând publicistica autorului, pentru prima dată adunată în volum. Aici F. este „nu numai o foarte bună cunoscătoare a operei lui Aderca, dar şi a epocii", informaţia, aproape exhaustivă, permiţându-i „să alcătuiască un sumar aproape perfect, dar să şi adnoteze, în bogatul capitol de comentarii, tot ceea ce este necesar de ştiut în legătură cu fiecare articol" (Z. Ornea). Reeditând, în 1994, eseul Tudor Arghezi al lui Pompiliu Constantinescu, îi adaugă alte articole şi cronici literare publicate după 1940 de critic, numai anexa însumând o sută de pagini. Ediţii similare a mai realizat din opera scriitorilor Ion Trivale, N. Davidescu, Izabela Sadoveanu.
Ediţii: V. Demetrius, Scrieri alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1967; Ion Trivale, Cronici literare, pref. edit., Bucureşti, 1971; N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, pref. edit., Bucureşti, 1975, Poezii. Teatru. Proză, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1977; F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1983-1988; Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Bucureşti, 1994; E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare,
III-VI, Bucureşti, 1999-2002 (în colaborare cu Monica Lovinescu, Gabriela Omăt şi Alexandru George); Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I-II, pref. edit., Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: George, Sfârşitul, II, 251-254; Gheorghe Grigurcu, Un critic damnat: N. Davidescu, ST, 1979,8; Mircea Anghelescu, Felix Aderca, prozator şi critic, T, 1983, 8; Ornea, Actualitatea, 129-133; Adam, Planetariu, 191-196; Cioculescu, Itinerar, V, 139-143; Z. Ornea, Un eveniment editorial, RL, 1999,38; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000, 152-153; Teodor Vârgolici, Stările depresive ale lui
E.	Lovinescu, ALA, 2002, 605; Cornelia Ştefănescu, Repere pentru
137 Dicţionarul general al literaturii române
Fianu
literatură, RL, 2002, 51-52; Teodor Vârgolici, E. Lovinescu la sfârşitul epocii sale, ALA, 2003, 656; Al. Săndulescu, Agendele literare ale lui
E.	Lovinescu, JL, 2003,7-12.	AL S.
FESTIVAL, publicaţie apărută la Silistra, lunar, din mai 1936 până în mai-iunie 1940, cu subtitlul „Vers-Critică-Proză. Revista generaţiei tinere", devenit „Revistă provincială".
G.	Arabolu este fondator şi redactor, iar Mircea Papadopol, redactor. Articolul-program e scris de Al. Talex, care se războieşte cu scriitorii ce rămân „simpli mânuitori de condei", cerându-le să fie „atenţi la tot ceea ce înseamnă viaţă şi suflet", adică la „chemarea contemporană". Publicaţia se doreşte un for de dezbatere şi de promovare a tinerelor talente, aproape fiecare număr conţinând laude (exagerate) la adresa câte unuia dintre membrii grupării: Dimitrie Batova, Vasile Culiţă, George Danubia (George Dan), G. Arabolu, Liuben Dumitru ş.a. Astfel, sunt lăudate cartea de versuri Aliquid a lui
D.	Batova, romanul Seniha (din care se dau şi fragmente) al lui
G.	Arabolu sau Metanii prin chilii de Liuben Dumitru. Două sunt problemele pentru care curge multă cerneală în paginile revistei: literatura provinciei, discutată în articole precum Asaltul provinciei, Capitala şi provincia sau Societatea Scriitorilor Dobrogeni, dar şi starea scrisului tânăr, prezentată în Manifestul nopţii albe, Sub semnul culturii tinere sau în Misiunea criticii literare ş.a. De altfel, din 1937 revista se recomandă sub următoarea formulă: „«Festival» e tinereţe, suflet, artă". Redacţia încearcă să pună în practică această deviză, adunând în jurul ei o grupare de tineri scriitori, mulţi aflaţi în faza debutului, precum Laurenţiu Fulga (prezent cu povestirea Liniştea, 15/1937), Petre Bellu (Apărarea are cuvântul, fragment de roman, 15/1937), Mihnea Gheorghiu (poezia Week-end, 28/1938), dar şi Mihu Dragomir (Paralelă, 24/1938), Traian Lalescu, Ion Şugariu, Ion Aurel Manolescu, C. Barcaroiu, Gh. Manolache, Ion Marinescu, Emil Vora, E.Ar. Zaharia, Iulian Vesper, Ovid Caledoniu, George Meniuc. De multă preţuire se bucură în paginile revistei Vintilă Horia, căruia i se prezintă volumul Procesiuni şi i se anunţă apariţia Cetăţii cu duhuri, Ştefan Baciu, foarte comentat la rubrica „Note", sau Virgil Treboniu. Altor trei poeţi, care au murit tineri, le vor fi închinate numere şi comentarii speciale: George Petcu, Dorin Moisescu Vilea şi G. Arabolu. Alt merit al revistei este acela că se ocupă în mod susţinut de promovarea romanului original, fie publicând un fragment din Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati, fie luând în discuţie romanele tinerilor (Frământări de Petre Varvari, Desfiguraţii de Sanda Movilă, Oameni în ceaţă de Ion Biberi), fie deschizând o discuţie sub titlul Mesagerii care ne lipsesc: romanele. M. Chirnoagă prezintă un profil al criticului
G.	Călinescu (1939), iar Liuben Dumitru traduce din poezia bulgară. La rubricile „Calendar literar", „Provincia literară", „Rând pe rând", se menţine treaz interesul pentru activitatea literară locală.	M.Pp.
FIANU, Andriana (19.IX.1928, Bucureşti - 28.VI.2000, Bucureşti), traducătoare şi publicistă. Este fiica Elizei
(n. Tănăsescu), profesoară de limba română şi desen, şi a lui Nicolae Fianu, casier general la Societatea Petroliferă „Prahova" din Bucureşti. învaţă la liceele bucureştene „I. Heliade-Rădu-lescu" şi „Regina Maria" şi urmează, între 1947 şi 1951, Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost studentă şi la Institutul de Teatru din Bucureşti, secţia direcţie de scenă. După ce lucrează cinci ani ca asistentă de regie a lui Moni Ghelerter la Teatrul Naţional din Bucureşti (în timpul directoratului lui Zaharia Stancu), este, între 1954 şi 1968, redactor la „Gazeta literară" şi din octombrie 1968, la „România literară".
Dincolo şi dincoace de rampă (1982) reprezintă mărturia interesului şi admiraţiei autoarei pentru slujitorii scenei, actori şi regizori: „Faptul că îi cunoşteam, că participam zi de zi, minut cu minut, la elaborarea spectacolului nu reducea elementul de surpriză, de încântare pe care-1 încercam privindu-i, admi-rându-le talentul, nebănuitele nuanţe, sensibilitatea şi vibraţia pe care le transmiteau spectatorilor, acelora care nu pot bănui câtă migală, câtă pricepere, câtă osteneală şi câtă disciplină sunt necesare actorului." După şapte interviuri cu regizorul Liviu Ciulei, urmează o serie de microportrete de actori în care
F.	găseşte formule sugestive pentru a-i caracteriza: Eliza Petrăchescu, care impresiona prin vocea ei „cu inflexiuni de violoncel", Maria Botta, care „juca în transă, ca hipnotizată, care cânta, dansa, în unele piese, dar grav, frenetic-tragic, şi cântecul şi dansul erau parcă începutul unui sfârşit", Emil Botta, al cărui demers actoricesc ţinea „discret ascunsă poezia", Mircea Constantinescu, actor cu roluri de mici dimensiuni, din fiecare făcând o „compoziţie desăvârşită", Marcel Anghelescu ş.a. A publicat traduceri din Amedee Achard, Jacques Chabannes, Giovanni Grazzini, Gaston Leroux, Edgar Reichmann, Petru Dumitriu şi Romano Franco Tagliati, a alcătuit volumul Al. Rosetti în evocări (1995). S-a impus în lumea literară cu deosebire prin activitatea de aproape o jumătate de secol ca redactor de revistă; un redactor erudit, discret, caracterizat de abnegaţie, tact, fineţe, cu o memorie prodigioasă, „idealist până la exaltare" (Ioana Pârvulescu). „Ea a devenit — scrie Nicolae Manolescu — una cu hebdomadarul principal al Uniunii Scriitorilor. Spuneai «România literară», spuneai Andriana Fianu. Era, în felul ei, o instituţie. Venea prima şi pleca ultima din redacţie. Ştia tot ce se publica sau nu, ca şi toate golurile. [...] Adi era, în acelaşi timp, secretară, redactor, casier, contabil, corector, colaborator şi director al revistei, fără să fi avut una sau alta dintre aceste funcţii precise. Muncea din plăcere şi devotament, de la o vreme aproape neplătită."
SCRIERI: Dincolo şi dincoace de rampă, Bucureşti, 1982. Ediţii: Al. Rosetti în evocări, Bucureşti, 1995. Traduceri: Jacques Chabannes, în raniţă, bastonul de mareşal, Bucureşti, 1977; Amedee Achard, Belle-Rose, Bucureşti, 1983; Edgar Reichmann, întâlnire la Kronstadt, Bucureşti, 1992; Giovanni Grazzini, Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema, postfaţă Florian Potra, Bucureşti, 1992; Petru Dumitriu, Ne întâlnim la Judecata de Apoi, Bucureşti, 1992; Gaston Leroux, Misterul camerei galbene, pref. Jean Cocteau, Galaţi, 1993; Romano Franco Tagliati, Cu mâinile în buzunare, Bucureşti, 1993.
Fierăscu
Dicţionarul general al literaturii române 138
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu, Constantin Ţoiu, Constanţa Buzea, Andreea Deciu, In memoriam. Andriana Fianu, RL, 2000,27. I. D.
FIERĂSCU, Constantin (21.IX.1902, Bucureşti - 13.V.1988, Bucureşti), publicist şi editor. Urmează liceul la Bucureşti, unde va absolvi, în 1926, şi Facultatea de Litere şi Filosofie. între 1927 şi 1967 a avut o carieră de profesor în învăţământul secundar, la Roşiori de Vede, Târgu Mureş, Călăraşi, Ploieşti şi Bucureşti, lucrând o vreme şi în cadrul Editurii Naţionale „Gh. Mecu", de unde se retrage în 1942.
Debutează ca publicist în 1922 la „Foaia tinerimii", trimiţând de-a lungul anilor versuri, proză, comentarii literare, traduceri şi la „Preocupări literare", „Familia", „Arhivele Olteniei", „Revista arhivelor", „Pământul", „Colocvii", „Veac nou" ş.a. A mai semnat Const. Adrian. în afară de manuale şcolare (întocmite împreună cu V.V. Haneş şi cu C. Gerota),
F.	alcătuieşte antologii literare: cu Gh. Neagu, Antologia Bărăganului (1935), iar cu V.V. Haneş, Cartea amintirilor (1944). Tot pentru elevi elaborează, în 1940, o Introducere în literatură, coautori fiind Napoleon N. Creţu şi Gh. Cardaş. Mai pretenţios este un Dicţionar de terminologie poetică (1973), pus la punct în colaborare cu Gh. Ghiţă; ediţia revăzută şi adăugită se intitulează Mic dicţionar îndrumător în terminologia literară
(1979). Redactând introduceri cu net caracter didactic şi ataşând note lămuritoare, F. scoate ediţii şcolare din scrierile lui
B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), I.L. Caragiale (Schiţe), Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor), Al. Hâjdeu (Domnia Arnăutului). „Contribuţia documentară" D. Ţichindeal (1937) este un extras din „Preocupări literare".
SCRIERI: D. Ţichindeal, Bucureşti, 1937; Introducere în literatură. Formele literare (în colaborare cu Napoleon N. Creţu şi Gh. Cardaş), Bucureşti, 1940; Dicţionar de terminologie poetică (în colaborare cu Gh. Ghiţă), Bucureşti, 1973; ed. (Mic dicţionar îndrumător în terminologia literară) (în colaborare cu Gh. Ghiţă), Bucureşti, 1979; Dicţionar de terminologie literară (în colaborare cu Gh. Ghiţă), Bucureşti, 1975. Antologii: Antologia Bărăganului, Călăraşi, 1935 (în colaborare cu Gh. Neagu); Cartea amintirilor, Bucureşti, 1944 (în colaborare cu Vasile V. Haneş); ed. pref. Gh. Ghiţă, Bucureşti, 1987. Ediţii: B.P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra, introd. edit., Bucureşti, 1936; I.L. Caragiale, Schiţe, introd. edit., Bucureşti, 1943; Petre Ispirescu, Legendele sau basmele românilor, introd. edit., Bucureşti, 1940, Snoave, introd. edit., Bucureşti, 1945; Al. Hâjdeu, Domnia Arnăutului, introd. edit., Bucureşti, f.a. Traduceri: Sigrid Undset, Kristin Lavransdatter- Cristina, fiica lui Lavrans, I-II, Bucureşti, 1942.
Repere bibliografice: Predescu, Encicl, 321; Nicolae Scurtu, Un om al catedrei şi al cărţii, RL, 1988, 22; Florin Faifer, Profesorul, CL, 1999,4.	F.F.
FIINŢA ROMÂNEASCĂ, revistă de cultură apărută anual la Paris între 1963 şi 1968, editată de Fundaţia Regală Universitară „Carol I"; în anul 1967 s-au tipărit două numere. Comitetul de redacţie este alcătuit din Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Emil Turdeanu şi V. Veniamin. Publicaţia are o prezentare grafică elegantă, format carte, însumând
aproximativ două sute de pagini. Programul şi mobilurile înfiinţării F.r. sunt asemănătoare cu ale celorlalte publicaţii periodice româneşti din străinătate: „O nouă revistă vine să sporească activitatea exilului românesc. Ea pleacă din adâncul trăirii noastre într-o comuniune sufletească indestructibilă cu fraţii de acasă, cu durerile lor, cu dorul lor şi se îndreaptă spre zările de speranţă ale libertăţii ce va trebui să vie. Drumul ei e un arc de curcubeu [...] spre o lume de dreptate şi de omenie, într-o liberă comunitate a popoarelor civilizate. [...] «Fiinţa românească» e Ţara în exil, care vrea să afirme, între celelalte ţări ale lumii occidentale, dreptul poporului român la o viaţă demnă şi la o creaţie liberă." Principalii semnatari sunt Mircea Eliade, Emil Turdeanu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Mircea Popescu, Mihai Niculescu, Yvonne Rossignon, George Ciorănescu, Ştefan Baciu, G. Uscătescu, L. M. Arcade, Grigore Cugler, N. A. Gheorghiu, Dinu Ada-meşteanu. F.r. păstrează pe toată durata apariţiei sale aceeaşi structură — grupaje de versuri şi proză şi rubricile „Oameni şi cărţi de altădată", „Texte şi documente", „Oameni şi situaţii", „Zodia Cancerului", „însemnări", „Răboj" (rubrică prezentă de la numărul al doilea, semnalând cărţile primite la redacţie). Alături de versurile poeţilor din exil (Al. Busuioceanu, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Yvonne Rossignon, Vasile Posteucă, George Uscătescu, Ioan Cuşa, Antoaneta Bodisco), sunt publicate inedite de Ion Barbu (O înşurupare în Maelstrom, datată 1946), V. Voiculescu (Prizonierul, Moartea, datate 1951, întâmpinare, din 1954, Din ultimele sonete imaginare ale lui Shakespeare) şi „câteva din poeziile plăsmuite în temniţele RPR de acei deţinuţi care — prin cuvânt — au înţeles să supravieţuiască silniciilor la care au fost supuşi de către regimul comunist", reunite sub genericul Poezia din închisorile Republicii Populare Române (3/1965). Toate sunt texte inaccesibile publicaţiilor din ţară din cauza conţinutului şi mesajului lor neconform cu cerinţele ideologice ale epocii. Din paginile de proză sunt de menţionat: E. Lovinescu, fragment din romanul Mălurenii, Mircea Eliade, India la douăzeci de ani, Podul, Vintilă Horia, Cronica unui turn şi a umbrei, Grigore Gafencu, Jurnal, Grigore Cugler, întâlnire în larg. Aici, Emil Turdeanu continuă rubrica „Oameni şi cărţi de altădată", deschisă încă din 1951 în „Caete de dor" şi, din 1953, în „Buletinul Bibliotecii Române" din Freiburg. Simt puse în circulaţie texte vechi româneşti, rigoarea ştiinţifică a comentariului neexcluzând nuanţate aluzii politice la practici întâlnite în relaţiile dintre state (Două campanii ruseşti în Moldova. 1711: „Prietin" ori „Rob supus"?, 1965, Manuscrise robite de cazaci la 1653,1966). Rubricile „Texte şi documente" şi „Zodia Cancerului" sunt consacrate fenomenului literar românesc şi vieţii culturale din ţară. Articolele şi cronicile înregistrează ravagiile imixtiunii politicului în cultură. Des vizat este procesul de „reconsiderare" a scriitorilor interbelici, în plină desfăşurare în anii aceştia: „Efortul de recuperare a ceea ce se numeşte «moştenirea literară» continuă şi se lărgeşte: sunt incluşi (fenomenul se desena mai de mult) Maiorescu, Iorga, Densusianu, Lovinescu, Zarifopol etc. Recuperarea se face bineînţeles sub semnul doctrinei de partid, doar aplicarea fermă a criteriilor
139 Dicţionarul general al literaturii române
Filaret
marxist-leniniste permite, ni se spune, înţelegerea activităţii bogate şi contradictorii a acestor scriitori. Dacă această recuperare se va face sub semnul studiilor şi articolelor care au şi apărut despre cei numiţi, aportul riscă să fie nul; doar publicarea operelor, fără obişnuitele omisiuni, ar putea da o replică reală felului în care vor fi prezentaţi «marxist-leninist»" (Monica Lovinescu, Adevărul la curte, 1964). Comentând abuzul grosolan practicat în cosmetizarea textelor publicate în ţară, abuz ce vizează schimbarea sensului şi a mesajului operei, Virgil Ierunca constată cu amară ironie în Cultul imposturii
(1965)	cum „şi cu o vocală se poate face o ideologie": invocaţia „Doamne" din Psalm de Ion Vinea (versuri apărute în „Revista Fundaţiilor Regale" din 1944) devine „Doamnă" la republicarea poeziei sub un nou titlu, Lupta („Viaţa românească" din 1964). Sunt amendate, de asemenea, sub semnăturile Monicăi Lovinescu (care foloseşte şi pseudonimul I. Cristu sau Ioana Cristu), ale lui J. Popper şi Şerban Voinea, concesiile făcute regimului comunist de reputaţi scriitori şi intelectuali (Ţara turcită, Spectrul Nistrului, Bacovia într-o posteritate abuzivă, Adevărul la curte, Un roman al ambiguităţii ş.a). „Oameni şi situaţii" este rubrica rezervată comentariilor critice, cronicilor de carte, articolelor omagiale, mărturiilor literare (Virgil Ierunca, Lucian Blaga şi marea trecere a poemului, N. A. Gheorghiu, Horia Stamatu. Recitativ, Emil Turdeanu, Mihai Eminescu sau Despre absolut, C. Amăriuţei, Un om ales. Romulus Boilă, Monica Lovinescu, Ghicitor în pietre, Ploaie de noroi). La „însemnări" sunt recenzate cărţi şi reviste, activitatea emigraţiei, dar şi apariţii editoriale şi manifestări culturale româneşti în străinătate.	M.P.-C.
FILARET DE RÂMNIC (1742-1794, Mănăstirea Căldăruşani), cărturar şi traducător. Macedoromân din Ianina, F. ucenicise pe lângă Partenie, mitropolitul Târnovei. Stabilindu-se în Ţara Românească, învaţă, se pare, la Academia de la „Sf. Sava" din Bucureşti. Viaţa de monah dusă la mănăstirea Căldăruşani, de care rămâne legat (va fi egumen şi mai târziu va restaura lăcaşul) şi calităţile dovedite în administraţia bisericească îi deschid cariera ecleziastică. Arhimandrit la Mitropolia din Bucureşti, începe în preajma mitropolitului Grigorie al Ungro-Vlahiei, în 1774, tipărirea de cărţi religioase. Bun diplomat, făcea parte, în 1770, alături de Chesarie de Râmnic, din solia mitropolitului ce prezenta la Petersburg, ţarinei Ecaterina a Il-a, doleanţele ţării şi participa, în 1772, la intervenţia făcută la Focşani, pe lângă generalul rus G. Orlov. Mitropolit „al Mirelor" — precum cândva Matei de la Mănăstirea Dealu — din 27 noiembrie 1776, va avea nevoie de îngăduinţa canonică a patriarhului din Constantinopol pentru a ocupa scaunul de episcop al Râmnicului. Perioada râmni-ceană (1780-1792) a însemnat pentru F. buna organizare a vieţii canonice şi ritualice de sub jurisdicţia episcopiei şi cultivarea tradiţiei ortodoxe, înveşmântată în graiul românesc al tipăriturilor. Impus de o bogată activitate cultural-religioasă (va fi, la rândul său, protectorul lui Grigorie Râmniceanu şi al lui Ilarion, episcop al Argeşului, al cronicarilor Dionisie
Eclesiarhul şi Naum Râmniceanu), aflat în graţia domnitorului Mihail Suţu, F. ajunge, la 23 septembrie 1792, mitropolit al Ţării Româneşti. Aduce cu sine tipografia episcopiei pentru a o întări pe cea mitropolitană. întreţine viaţa pastorală şi relaţii epistolare cu vârfurile ecleziastice din Balcani şi Asia Mică. îşi investeşte averea în acte filantropice, în ctitorirea de şcoli, biserici sau în ridicarea unui foişor şi a cişmelei din dealul Filaretului. încolţit de boală, dar şi de intrigile boierilor ce-i obstrucţionau faptele, neînţeles de noul domn Alexandru Moruzi, va face paretesis (demisia) în septembrie 1793. Se stingea curând, la 52 de ani.
F.	a contribuit la românizarea serviciului religios prin vasta lucrare de tipărire a cărţilor de ritual bisericesc (peste douăzeci şi cinci la număr). Şi-a tipărit propriile traduceri din greceşte, din „cuvintele", adică învăţăturile de filosofie creştină ale sfinţilor Dorotei şi Teodor Studitul, dar şi gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu, care i-a fost dedicată („hărăzită"). în manuscris, au rămas scrieri istorice, teologice, texte în limbile greacă, latină şi franceză, ce atestă amploarea orizontului său spiritual. Şi-a adus contribuţia la integrala românească a Mineielor, operă preluată de la strălucitul său predecesor, Chesarie. Tipăreşte Mineiele pentru lunile februarie şi martie, pregătite de Chesarie, şi continuă, în 1780, traducerea celorlalte şase volume până în luna septembrie, alături de mai vechi colaboratori: Anatolie ierodiacon, Rafail monahul sau Iordan Cappadochianul grămătic. Făcând operă de editor şi tălmăcitor al mineielor, punând la contribuţie traduceri din vieţilor sfinţilor făcute de Dosoftei, Radu Greceanu şi episcopul Damaschin, F. este original în transpunerea literară a „cântărilor" religioase şi rămâne autorul incontestabil al prefeţelor. în prefaţa pe aprilie, înalţă un imn pentru primăvară şi aduce laude luminătorului Chesarie. în Mineiul pe mai, elogiază domnia lui Alexandru Ipsilanti, favorabilă dezvoltării învăţămîntului şi tipăriturilor. Menţionează obiceiurile populare de Sf. Gheorghe, dar dezavuează „acele basme ale elinilor", rămăşiţe păgâne păstrate de tradiţie. Are conştiinţa latinităţii limbii române, dar este mai nesigur în ideea romanităţii originilor. Prefeţele sunt importante prin ideile iluministe ce le conţin — căci F., spirit tradiţionalist, era totuşi beneficiarul Enciclopediei franceze — şi prin calităţile lor literar-artistice. Operă fundamentală, sub raport tipografic şi lingvistic, desăvârşită de F., Mineiele de Râmnic au rezistat în timp, fiind reproduse şi după două sute de ani de ortodoxie românească, şi au marcat o dată importantă în istoria limbii literare.
Repere bibliografice: Ghenadie Enăceanu,Mitropolia Ungro-Vlachiei. Filaret II, BOR, 1881, 5, 7; Melchisedec, Schiţe biografice din viaţa mitropolitului Ungro-Vlahiei Filaret II-le. 1792, Bucureşti, 1886; N. Iorga, Viaţa unui mitropolit de altădată: Filaret al II-lea, CL, 1901,11,12; Iorga, Ist. lit. XVIII, I, 433-434, II, 299-302; Niculae Şerbănescu, Episcopii Râmnicului, MO, 1964,3-4; Ţepelea-Bulgăr, Momente, 52-56; Anghelescu, Preromant. rom., 45-46; Dicţ. lit. 1900, 350-351; Păcurariu, Ist. Bis., II, 401-403,425-427.	A.Sm.
Filerot
Dicţionarul general al literaturii române 140
FILEROT, Sergiu (pseudonim al lui Gheorghe Niculescu; 3.II.1921, Craiova — 24.IX.1989, Bucureşti), poet. Era fiul Măriei (n. Baldovin) şi al lui Vasile Niculescu, funcţionar. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti în 1939, an în care debutează, sub pseudonimul Nicolae Veghe, în „Jurnalul literar". în 1942 înfiinţează Editura Alfa. Este funcţionar tehnic la Institutul de Arte Grafice „Tiparul Universitar", unde scoate revista „Albatros", publicaţie a grupării de scriitori cu acelaşi nume, din care făcea parte şi F. După ce în 1941 debutase editorial cu încrustâri în gând, tipăreşte în 1942 poemele în proză din Libere şi volumul de versuri Om, cărţi care apar în plin război, în pofida cenzurii ce nu le dăduse viză. F. este condamnat la moarte şi scapă ca prin minune din faţa plutonului de execuţie, comutându-i-se pedeapsa în zece ani de închisoare (va fi eliberat însă în august 1944). Va lucra apoi ca funcţionar la întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti (până în 1973), secretar de redacţie la „Lupta tineretului", „Tânărul muncitor", „Scânteia tineretului", „Flacăra Moineştiu-lui". A colaborat la „Libertatea", „Lumea", „Orizont", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista muncii", „Tinereţea", „Tribuna tineretului", „Universul", „Victoria", „Viitorul social".
în Viaţa ca o pradă (1977), Marin Preda readuce în atenţie un scriitor uitat şi îi evocă drama, determinată de faptul că a avut curajul de a tipări Om, o carte subversivă, pe care cenzura pusese ştampila interdicţiei. Erau aici versuri care, într-un moment în care se credea în victoria războiului din Răsărit, prevedeau dezastrul şi afirmau că jertfele omeneşti erau zadarnice. Definitoriu pentru nota generală a volumului este
poemul Sârmă ghimpată. Sunt versuri de protest, care condamnă omuciderea, privarea omului de libertate, sfidarea demnităţii acestuia. în volumul Reîntâlniri (1985), F. îi evocă pe albatrosişti, paginile cele mai numeroase şi mai semnificative fiind cele despre Marin Preda.
SCRIERI: încrustări în gând, Bucureşti, 1941; Libere, Bucureşti, 1942; Om, Bucureşti, 1942; Vitrină secol XX, pref. Marin Preda, Bucureşti, 1982; Reîntâlniri, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977, 295-300; Mânu, Eseu, 142-144; IoanMilea, „ Vitrină secol XX", ST,1983, 6; Emil Mânu, „ Vitrină secol XX", CNT, 1983,8; Simion, Scriitori, IV, 45-48; George, Sfârşitul, IV, 261-267; Papahagi, Interpretări, 66-69; Dicţ. scriit. rom., II, 264-265; Rotaru, O ist., V,111.	I.D.
FILEROT Şl ANTUSA, carte populară. Este o prelucrare făcută de un autor necunoscut, probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau la începutul secolului al XlX-lea, după Erotocritul atribuit lui Vincenzo Cornaros. în versiunile româneşti sunt schimbate prin analogie numele personajelor principale (Erotocrit, „cel chinuit de Eros", devine Filerot, „cel ce iubeşte pe Eros", iar Aretusa, „cea cu virtute", Antusa, „cea ca o floare înflorită"), dar eroii îşi păstrează statutul social. Acţiunea este mutată în vremea vechilor elini, la curtea regelui Periandros, tatăl Antusei, iar sfetnicul acestuia, Agaton, este tatăl lui Filerot. După moartea tatălui său, Filerot este invitat la curte, unde se distinge prin curaj în timpul unor întreceri organizate de rege. Tânărul se îndrăgosteşte de Antusa, care, la rândul ei, îi răspunde tânărului cu prea multă îndrăzneală, în comparaţie cu Aretusa. Filerot o cere în căsătorie pe Antusa, gest care îl determină pe regele Periandros să îl exileze, iar pe Antusa să o trimită într-o „capişte elinească" dintr-o pustietate, pentru că refuzase căsătoria cu regele Atenei. într-una dintre numeroasele peripeţii din surghiun, Filerot se transformă în arap şi revine la curtea lui Periandros, dându-se drept medic, pentru a o vindeca pe Antusa. Va părăsi din nou Elada pentru a călători în Persia, unde va găsi secretul schimbării culorii pielii. Ajunge până în India, de unde răspunde la chemarea lui Periandros adresată tuturor celor capabili să apere onoarea ţării aflate în pericol, pentru că fiii de împăraţi ale căror cereri în căsătorie adresate Antusei fuseseră respinse atacaseră Atena. în Filerot şi Antusa, printre aceşti atacatori nu mai sunt amintiţi vlahii, ca în Erotocritul, locul lor fiind luat de perşi. Ca recompensă pentru câştigarea luptei împotriva peţitorilor agresivi, pretinsul arap o va primi de soţie pe Antusa. în timpul nunţii Filerot scoate o sticlă cu apă fermecată, dez-văluindu-şi identitatea când redobândeşte culoarea iniţială a pielii. în Filerot şi Antusa se pierde, din păcate, prin amplificări şi modificări ale echilibrului compoziţiei, farmecul inegalabil al capodoperei lui Vincenzo Cornaros. Insă în ciuda tuturor transformărilor, mai transpare ceva din schema romanului curtean medieval. Textul noii scrieri este gustat în secolul alXIX-lea, fiind păstrat în paisprezece manuscrise de la Biblioteca Academiei Române şi într-un manuscris din Biblioteca Muzeului Oltenia de la Craiova.
141 Dicţionarul general al literaturii române
Filimon
Ediţii: Doui amanţi. Fileroth şi Anthusa (compunere de Radu S. Câmpiniu), Brăila, 1857; Filerot şi Anthussa (prelucrare de Ecaterina Jantil), Buzău, 1878; înfocata şi nenorocita dragoste a lui Filerot şi Anthusei. O povestire foarte frumoasă în versuri, păstrată din bătrâni, Braşov, 1900; Istoria lui Filerot cu Antusa, CPL, II, 89-122.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 129-131; Vasile Grecu, „Erotocritul" lui Cornaros în literatura românească, Cluj, 1920; Cartojan, Cărţile pop., II, 360-363; Ist. lit., I, 679-680; I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, Studiu introductiv, CPL, I, V-XXXVI; Dan Simonescu, Introducere la „Istoria lui Filerot cu Antusa", CPL, II, 87-88; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea 1,233-241; Dicţ. lit. 1900, 351; Ursu, Contribuţii, 416-430.	M.A.
FILIMON, Mariana (9.VI.1939, Bacău), poetă. Este fiica Constantinei (n. Cristescu) şi a lui Constantin Filimon, militar. După ce urmează liceul la Bacău şi Constanţa, îşi ia, în 1963, licenţa la Facultatea de Filosofie, secţia pedagogie-română, a Universităţii din Bucureşti. Devine doctor în pedagogie în 1986. Lucrează până în 1990 la revistele „Albina" şi „Forum", ca redactor. Din 1990 este conferenţiar la Academia de Artă din Bucureşti. Primele versuri le publică în 1953, în ziarul local din Bacău. Volumul de început este Recital, apărut în 1976. Colaborează la „Viaţa studenţească", „Scânteia tineretului", „Luceafărul", „Viaţa românească", „România literară", „Steaua", „Tomis", „Ateneu", „Tribuna", „Familia" ş.a.
Debutând cu o poezie modulată de melancolii, dar şi de încântări adolescentine, exprimate într-un vers melodios sau grav încordat, F. evoluează spre o expresie simplificată prin distilări succesive şi chiar spre o anume încifrare a patosului iniţial. Această evoluţie a fost văzută de Gheorghe Grigurcu ca o treptată despovărare a imaginii de retorism, în favoarea unei poetici a sensibilităţii, ce presupune impresie eliptică, densităţi suave, contururi vagi, cultivarea nuanţei. Axul tematic central e cel al comunicării dintre intimitatea fiinţei şi lume, concepută ca o traversare armonioasă prin peisajele imaginaţiei, stârnite de cuvinte şi devenite prilej de încântare, sau, dimpotrivă, ca o înaintare spre expresia rigidă, austeră. Notele generale ale acestei poezii sunt candoarea, discreţia, aerul auroral, fragilitatea, reveria, toate exprimând disponibilitatea deschiderii fiinţei lăuntrice spre lume. Tonalităţile de cantilenă, ca şi preferinţa pentru imaginile florale permit stabilirea unor conexiuni cu poezia simbolistă, obsesia hibernalului şi a albului pur, a increatului sugerând apropieri de G. Bacovia sau de Ion Barbu.
SCRIERI: Recital, Bucureşti, 1976; Nuntă pe ape, Bucureşti, 1980; Estivale, Bucureşti, 1980; Piatra soarelui, Bucureşti, 1982; Scriere de mână, Bucureşti, 1983; Stampe, Bucureşti, 1984; Ordinea lucrurilor, Bucureşti, 1989; Broscuţa albastră şi alte întâmplări cu lonuţ, Bucureşti, 1991; Poftiţi la broscotecă, Bucureşti, 1993; Măşti la vedere, Bucureşti, 1995; Noi întâmplări de la broscotecă şi alte povestiri, Bucureşti, 1995; Amfiteatrul din nori, Bucureşti, 1998; Lecţia de nesupunere, Bucureşti, 1998; Retorica mării, Timişoara, 1998; Pagina de gardă, Constanţa, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Motoc, „Recital", TMS, 1976, 2; C. Grosu, Primul recital, „Forum", 1976,3; Al. Piru, Lirică feminină, LCF, 1976, 14; Laurenţiu Ulici, „Recital", RL, 1976, 20; Valentin Taşcu,
„Stampe", TR, 1985,10; Elena Tacciu, Pagina albă, RL, 1985,15; Elena Ştefoi, Poezie, CNT, 1989,10; Ion Cristofor, Discreţia melancoliei, TR, 1989, 23; Romul Munteanu, Secvenţe ale poeziei, FLC, 1989, 27; Gheorghe Grigurcu, Candoare şi melancolie, CNT, 1995,14; Ulici, Lit. rom., 1,198-199; Gheorghe Grigurcu, Uimire, sensibilitate, RL, 1996,18; Dicţ. scriit. rom., II, 266-267; Simona-Grazia Dima, Coeziunea ca proiect al fiinţei, CRC, 1999, 9; Gheorghe Grigurcu, Ţigara care arde cum o candelă, RL, 1999,17; Ion Roşioru, Amfiteatrul norilor, TMS, 1999, 5; Carletta-Elena Brebu, „Amfiteatrul din nori", ATN, 1999,11. S. V.
FILIMON, Nicolae (6.IX.1819, Bucureşti -19.111.1865, Bucureşti), prozator şi publicist. Fiu al Măriei şi al lui Mihai Filimon, protopop la Biserica Enei din Bucureşti, F. învaţă la început la şcoala din chiliile bisericii, apoi sub oblăduirea marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi a clucerului Eftimie Răsuceanu. Va fi făcut studii de muzică vocală şi instrumentală fie la şcoala de pe lângă Societatea Filarmonică, fie, mai sigur, în preajma ieromonahului rus Vissarion. Cântăreţ „ajutor" (1829), apoi cântăreţ „absolut" (1842) şi epitrop (1852) al bisericii unde slujise tatăl său până în 1830, când murea de holeră, tânărul va fi şi corist în trupa de operă a Henriettei Karl, precum şi flautist în orchestra trupei italiene de operă din Bucureşti. După 1850 a ocupat diferite funcţii administrative: „scriitor" şi mai târziu „ajutor la masa a doua" la Departamentul Credinţei, primind
Filimon
Dicţionarul general al literaturii române 142
între timp şi rangul de pitar, secretar şi apoi membru al Comisiei Documentale, iar din 1862, la Arhivele Statului, şef al secţiei istorice şi a aşezămintelor publice şi ulterior „cap al secţiunii bunurilor publice". îşi face debutul publicistic în 1857, cu un foileton muzical apărut în ziarul „Naţionalul". în mai puţin de un deceniu se manifestă ca jurnalist, memorialist, folclorist, nuvelist şi, în mod deosebit, ca romancier. Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoarici mănâncă, publicat în „Revista română" a lui A. I. Odobescu în 1862-1863 şi în volum în 1863, se instituie ca un moment de referinţă în evoluţia romanului românesc. Semna de obicei N. Philemon, N. M. Philemon sau N. M. Philimon. Pseudonimul Nikita Felinărescu, întâlnit în foile umoristice „Pepelea" (1860) şi „Nichipercea" (1862), poate fi al lui F., ca şi Undrea, din „Cicala" (1860). Scriitorul moare de tuberculoză.
Figură pitorească, la tinereţe aflat în compania unor boemi bucureşteni de felul lui Anton Pann, F. se străduia, cu hărnicie şi inteligenţă, să-şi chivernisească învăţătura, să-şi extindă lecturile. Ştia limba greacă, învaţă italiana, deprinde câte puţin şi limba franceză. îndemnurile îi veneau în principal din dorinţa de a nu fi un intrus în lumea scenei, pe care o frecventa cu asiduitate. Aceasta este experienţa capitală a vieţii lui F. şi implicit a biografiei lui literare. Urmărind aproape toate reprezentaţiile operei italiene din Bucureşti, precum şi alte spectacole, publică, începând din 1857, numeroase cronici şi foiletoane muzicale şi dramatice, scrise cu patos şi nu lipsite de consistenţă, în „Naţionalul", „Revista Carpaţilor", „Indepen-dinţa", „Ţeranul român", „Tribuna română" din Iaşi, „Dâm-boviţa", „Buciumul". Pentru F., al cărui gust a fost educat la şcoala operei italiene (a şi tradus, în 1859, împreună cu
I.	G. Valentineanu, libretul operei Nabucodonosor de Verdi), muzica are, în primul rând, un rol educativ. Şi când ia în discuţie comediile, vodevilurile lui V. Alecsandri, C. Negruzzi şi Matei Millo, el insistă, ca un vajnic şi încă necesar continuator al ideilor paşoptiste, asupra valorii modelatoare a scenei, aspirând la consolidarea unei şcoli naţionale de teatru, în descendenţă paşoptistă se situează şi interesul pentru literatura populară, F.^ înscriindu-se între cei dintâi culegători de basme la noi (Roman Năzdrăvan, Omul de piatră, Omul de flori cu barba de mătasă sau Povestea lui Făt-Frumos, „Ţeranul român", 1862). Pe seama dorinţei de a cunoaşte cât mai bine domeniul care îl pasiona trebuie pus şi voiajul întreprins în 1858 prin locuri cu vechi tradiţii artistice şi îndeosebi prin oraşe cu prestigiu muzical: Pesta, Viena, Praga, Dresda, Miinchen, Kissingen, Veneţia, Roma, Florenţa, Pisa, Genova, Milano, Bergamo, Padova. Memorialul acestui pelerinaj, publicat iniţial în „Naţionalul", sub titlul Trei luni în străinătate. Impre-siuni şi memorii de călătorie, unele foiletoane fiind regrupate, în 1860, în volumul Escursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice (1858), aparţine unui om dornic de informare, obstinat în lăcomia lui pentru date de tot soiul şi în felul acesta frecvent robit surselor. F. se deosebeşte de Dinicu Golescu, călător grav, genuin, limitat cu modestie la trăirile proprii. El îşi construieşte jurnalul având în minte modele şi ţinteşte, concomitent, intrarea în literatură. Deocamdată este în
posesia unei maniere de literaturizare şi alternează notaţia documentară cu evocări avântate, emfatice, aştemând tenace şi
o	sumedenie de istorii romanţioase. Monumentul domenicanilor dupe colina Fiesole, republicată separat cu titlul Mateo Cipriani, „novela" Friederich Staaps sau Atentatul de la Schdnbrunn în contra vieţei lui Napoleon 1, dar şi alte fragmente ale memorialului, reluate ulterior ca scrieri independente, sunt compuse stângaci, într-un registru melodramatic, naiv, cultivând, în gustul epocii, un retorism accentuat. în paginile însemnărilor de călătorie există însă şi o a treia ipostază: un autor care reuşeşte să se dezbare de filtrul deformant al lecturilor. în astfel de clipe privilegiate intră în scenă un personaj plin de vervă şi farmec, vădind din când în când plăcerea jocului burlesc, un observator pătrunzător, moralist sagace, spirit caustic ori capabil de detaşare ironică. F. se află evident în căutarea ecuaţiei propriului talent. Treapta următoare va fi nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, apărută mai întâi în „Revista Carpaţilor" (1861). înrudită îndeaproape cu fiziologia, specie cu o prezenţă distinctă în scrisul românesc de la mijlocul secolului al XlX-lea, nuvela indică orientarea autorului către realitatea (şi actualitatea) autohtonă. Opţiunea priveşte o categorie morală şi socială dezavuată de mulţi alţi scriitori, întru totul caracteristică vremurilor tulburi, de tranziţie. Autorul pare să aibă în preajmă (şi nu numai aici) diatribele lui I. Heliade-Rădulescu împotriva ciocoilor şi a ciocoismului, dar ajunge să dea acestei caracte-rologii o interpretare literară cu un timbru individualizat. Ca posibilă întrupare a arivismului este ales un „slujnicar politic", Mitică Râmătorian. Pornit pe calea ascensiunii cu orice preţ, insul, vulgar, incult, dar ţinând să treacă drept sensibil şi citit, practică poltroneria sentimentală şi o demagogie ridicolă. Este un cabotin de ilară ingeniozitate, anticipând uneori stilistica unor personaje din teatrul lui I. L. Caragiale. Bunăoară, declaraţia de amor a slujnicarului rezonează deplin în grotesca mărturisire cu temei similar rostită de Rică Ven-turiano. Dar F. nu-şi poate lăsa eroii să se contureze singuri şi îi „susţine" cu discursul lui agresiv, pătimaş ori persiflant, întotdeauna polemic. Considera că asanarea morală este ţinta cea mai de seamă a scrisului. Mentalitatea, definind epoca, îşi avea sorgintea în confuzia dintre finalitatea etică şi cea estetică a operei literare. Suprapunerea planurilor se menţine şi în romanul Ciocoii vechi şi noi, dar preeminentă va deveni senzaţia viguroasă de viaţă pe care o dau aici personajele, lumea creată de scriitor.
Apărut după o serie destul de numeroasă de încercări romaneşti inegale, hibride şi artificioase în cea mai mare parte, îndatorate unor convenţii literare minore, tehnicilor facile, utilizate cu înduioşătoare ingenuitate, Ciocoii vechi şi noi este cel dintâi roman românesc în care originalitatea inspiraţiei, forţa ei de întrupare estompează precaritatea experienţei şi în cele din urmă precumpănesc în relaţia cu modelele şi cu imperfecţiunile, numeroase, ale lucrării. Oprindu-se asupra epocii fanariote în faza ei crepusculară, „o vreme de o caricatură tragică" (N. Iorga), când pe decrepitudinea inconştientă a unora înfloreşte parvenitismul neguros şi cinic al altora,
143 Dicţionarul general al literaturii române
Filimon
F.	intuieşte aici sursa unei bogate tipologii morale, psihologice şi sociale. întregul proiect etic şi epic al romanului este enunţat în Dedicaţie şi în Prolog, texte revelatoare pentru incisivitatea critică şi pentru polemismul abundent exteriorizat. Fusese în intenţia autorului să întruchipeze ascensiunea ciocoiului în două ipostaze, dar nu a avut răgazul de a-1 modela decât pe ciocoiul „cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fana-riotici". Existenţa unei versiuni manuscrise referitoare la turpitudinea ciocoiului „cu frac şi cu mănuşi albe" din timpurile mai noi se plasează pe tărâmul ipotezelor istoriei literare. Numindu-1 pe Dinu Păturică, eroul lui F., „un Julien Sorel valah", G. Călinescu definea atât seria caracterologică adecvată, cât şi amprenta pusă de „stilul" valah asupra arivismului şi parvenitismului. în traiectoria personajului său, romancierul a înscris scene şi trepte semnificative care, cumulate, probează, uneori în exces, cum se mişcă fiecare fibră din alcătuirea unui ambiţios de o infailibilă ticăloşie. Primit în slujbă la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, un fanariot venit în ţară în suita lui Caragea Vodă, Dinu Păturică începe să-şi calculeze orice mişcare. O face cu inteligenţă, cu tenacitate şi cu o totală lipsă de scrupule. Ajutat şi de credulitatea stăpânului, sluga mimează cu mare artă supuşenia, zelul, devotamentul. Ajunge repede să se facă preţuit de postelnic.
I	se încredinţează supravegherea cherei Duduca, amanta lui Tuzluc, dar stoarce postelnicului sume fabuloase prin asociere cu aceasta şi cu chir Costea Chiorul, un negustor mârşav. E rânduit să administreze averea stăpânului, dar îl înşală şi îl ruinează. Primeşte rang după rang, devine sameş la hătmănie şi, în sfârşit, postelnic, cupiditatea lui feroce fiind în plină expansiune. Uitase de mult de unde pornise, fură fără ruşine, oprimă fără milă şi fără frică de Dumnezeu, predă lecţii cinice de spoliere celor de-o teapă cu el. în rest, se îngrijeşte să etaleze un fel de viaţă mai „subţire", cu recuzită, obiceiuri şi figuraţie potrivite cu noile lui cinuri. Pragul ultim al ignominiei lui Păturică este imaginat de autor a fi trădarea şi uciderea lui Tudor Vladimirescu în schimbul isprăvniciei pe două judeţe. Dar roata norocului intră impetuos pe panta ei declinantă odată cu revenirea în scaunul ţării a unui domn pământean, care face dreptate şi pedepseşte aprig pe ticălos, tot atunci aflându-şi cuvenitul sfârşit chera Duduca, chir Costea Chiorul şi Andronache Tuzluc. Destin regizat autoritar de autor, din perspectiva morală şi moralizatoare proprie oricărei scrieri edifiante, ceea ce dictează şi introducerea în acţiune a unui grup de personaje cu evoluţie simetric antagonică, acestea fiind menite să recupereze şi să încununeze ideea de virtute: banul C., Maria (fiica banului) şi vătaful Gheorghe, „băiat cuminte, infam de cuminte, dezgustător de cuminte", cum îl categorisea N. Iorga. în Ciocoii vechi şi noi există astfel două realităţi literare extrem de inegale, denumite de Paul Cornea „romanul" lui Dinu Păturică şi „romanţul" lui Gheorghe. Pornirea justiţiară a lui F., sesizabilă în orice rând al scrierii, ajunge ostentativă în acest maniheism rigid: eroi satanici şi eroi serafici, primii incriminaţi violent, nestăpânit, cu inclemenţă, ceilalţi idealizaţi până la apoteoză. Epicul suportă, de asemenea, o schematizare maximă, până când ultima scenă o
întâlneşte, demonstrativ, pe prima. Subsumate tendinţei apăsat pedagogice, mereu în consonanţă cu sentimentele nutrite de bunul cititor al vremii, clişeele, efectele melodramatice se înseriază firesc. Sunt, acestea, elemente care împiedică, în mare măsură, accesul cititorului de mai târziu la imaginea prodigioasă proiectată de F.
Lucrând la Ciocoii vechi şi noi, F. nu şi-a pus probleme speciale de tehnică a genului, ca Radu Ionescu, spirit teoretic evoluat, nici măcar precum I. M. Bujoreanu, C. D. Aricescu sau G. Baronzi. Se formase ca autodidact, era ispitit în permanenţă să-şi exhibe cultura, iar între lecturile lui rar poate fi semnalat romanul. în fapt, autorul s-a simţit solicitat indistinct de ideea unei opere ample, capabilă să transporte în „sertarele" ei tot ce acumulase între timp. în această scriere-laborator se stratifică beneficii venite din preocupări extraartistice, precum gazetăria şi arhivistica, dar şi cele generate de o experienţă artistică propriu-zisă, legată de scenă, de teatru. Cea din urmă a fost hotărâtoare pentru viziunea autorului în Ciocoii vechi şi noi. Astfel, el a putut desluşi cu mai mare înlesnire că forfota fanariotă se identifică pregnant cu o vastă comedie a tartuffismului. Lumea ca teatru ar fi sigiliul epocii alese de F., teatrul ca soluţie de amânare a dispariţiei pentru unii, ca mod de ascensiune parazitară pentru alţii. Toţi au în comun impuritatea gândurilor ascunse sub jocul de măşti, joc pe care ei îl susţin ca nişte actori rafinaţi, desăvârşiţi. Pentru a organiza această percepţie,
Filimon
Dicţionarul general al literaturii române 144
F., care nu ştie să povestească, pune în scenă. Nu doar un element sau altul este dramaturgie în Ciocoii vechi şi noi, ci chiar trunchiul operei, pe el aglomerându-se nenumărate glose alogene, izvorâte din dorinţa de epuizare a studiului moral şi istoric. Căci autorul înscenează, documentează şi face comentarii diverse, având mereu sub control, ca dintr-un fel de avanscenă, mişcarea actorilor şi reacţia cititorului. Astfel, epoca fanariotă se dezvăluie a fi mai mult decât o ramă ori un fundal pe care se profilează destinul (previzibil) al fiecărui personaj (cu caracter preformat). Este imaginea integratoare, singura asupra căreia se concentrează autorul, spre a edifica în text o intuiţie esenţială. F. foloseşte în reprezentarea acestei imagini un soi de scenă turnantă, a cărei mişcare se produce complet, proiectând noi şi noi „scene din viaţa socială", până când epoca se reface circular, în întregul ei: o lume pervertită unde, de la vodă la slugă, toţi simulează şi disimulează, unde toţi se află permanent în rol, iar şansa fiecăruia depinde de performanţa în arta ipocriziei. Momentele de atonie intervin numai în singurătate, în deplină siguranţă, după ce sunt luate infinite precauţii. Unul ca Andronache Tuzluc este sortit pieirii pentru că joacă descoperit, ignorându-şi, din oboseală poate, adversarii. Cu talent de comediograf, F. scrutează adunările, zaiafeturile, locuri unde personajele îşi fac apariţia sub privirea lui atentă, studiate din cap până în picioare. Nu sunt scăpate detaliile, dichisul vestimentaţiei, „poza" pe care se merge, mimica, gesturile, modulaţiile vocii, dar nici efectul asupra partenerilor. Doar în oglinzile aşezate de autorul omniscient în faţa personajelor poate fi văzută masca, observată metamorfoza histrionică a chipului şi tot aici apar deconspirate stratagemele. De aceea, în descendenţa prodigioasă a lui Dinu Păturică poate sta cu mai puţină îndreptăţire Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu, filiaţia stabilindu-se mai ales cu Lică Trubadurul, personajul Hortensiei Papadat-Ben-gescu, şi cu Stănică Raţiu al lui G. Călinescu, ambii vlăstare ale unei lumi dominate de histrionism. Mai degrabă în sensul aptitudinilor de scenograf cu ochi educat şi cu o bună informaţie istorică sunt şi descripţiile minuţioase ale lui F., preocuparea lui pentru acurateţea reconstituirii interioarelor şi a cadrelor exterioare. înrâurirea lui Balzac, invocată de exegeţi, rămâne incertă. In Ciocoii vechi şi noi se încheagă, astfel, o ambianţă caracterizată fie de opulenţa obosită, agonică, fie de fastul grosolan, fie de mizeria tristă. Dacă finalitatea etică îngroşată, structura hibridă, inegală, stilistica ezitantă, prinsă între „presiunea retorică a vremii" şi „noua îndrumare realistă" (Tudor Vianu) ţin de statutul de începător al autorului, dar şi de incipienţa unui gen, Ciocoii vechi şi noi îşi îndreptăţeşte cariera, prestigiul prin expresivitatea frescei sociale, prin surprinderea substanţială a unui mecanism caracterologic, transpus, metonimic, într-un personaj exemplar.
De unde vine totuşi rezistenţa romanului, atât de şubred la analiză? Din marea siguranţă a desenului şi a tonurilor fundamentale. Tabloul e lucrat repede, în fierbinţeala intuiţiei, prin contururi şi gesturi schematice, renunţându-se la detalii. [...] Simplificarea colorilor şi a liniilor face ca tabloul să fie cu atât mai neted cu cât e mai
îndepărtat. După încetarea lecturii, conştiinţa cititorului adaugă singură detaliile. Chiar divagaţiile, moralităţile, naivele satanisme şi angelisme de foileton, susţinute de o atât de solidă schelărie, devin savuroase, formând un stil al vremii, un ton arheologic, multicolor, oriental, de o împestriţare de Halima.
G. Călinescu
SCRIERI: Escursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice (1858), I, Bucureşti, 1860; Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii, Bucureşti, 1861; Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoarici mănâncă, Bucureşti, 1863; ed. 2, Bucureşti, 1889; ed. pref. N. Iorga, Bucureşti, 1902; ed. pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1929; ed. îngr. şi pref. George Baiculescu, Craiova, 1931; ed. îngr. şi pref. N. Mihăescu, Bucureşti, 1941; ed. îngr. George Baiculescu, Craiova, 1943; ed. introd. Paul Georgescu, Bucureşti, 1950; ed. pref. George Ivaşcu, Bucureşti, 1956; ed. introd. Şerban Cioculescu, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1959; ed. îngr. Elena Beram, pref. Aurel Martin, cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1963; ed. îngr. şi pref. Domnica Filimon-Stoicescu, Bucureşti, 1965; ed. pref. George Ivaşcu, Bucureşti, 1967; ed. îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, repere istorico-literare Andrei Rusu, Bucureşti, 1985; ed. îngr. şi postfaţă Lucian Chişu, Bucureşti, 1990; ed. introd. Roxana Cofaru, Bucureşti, 1997; Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, pref. Mihail Dragomi-rescu, Bucureşti, 1916; ed. îngr. şi pref. George Baiculescu, Bucureşti, 1933; Nuvele. Nenorocirile unui slujnicar şi Mateo Cipriani, pref. G. Negulescu-Batişte şi N. Vătămanu, Bucureşti, 1942; Opere, I-II, îngr. George Baiculescu, pref. George Ivaşcu, Bucureşti, 1957; Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, îngr. Domnica Filimon-Stoicescu, introd. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1970; ed. Bucureşti, 1987; Opere, I-II, îngr. şi introd. Mircea Anghelescu, note şi variante George Baiculescu, Bucureşti, 1975-1978; ed. Bucureşti, 1998; Escursiuni în Germania meridională. Nuvele, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Ion Ghica, Opere, I, îngr. şi introd. Ion Roman, Bucureşti, 1967,157-161; Iorga, Pagini, 1,120-139; Iorga, Ist. lit. XIX, III,
284-285,307-310; Lovinescu, Scrieri, 1,192-196; Lovinescu, Critice, X, 185-207; Perpessicius, Opere, II, 48-53, IX, 182-187, 215-219; Constantinescu, Scrieri, VI, 13-14, 69-79; Streinu, Pagini, II, 413-418; George Baiculescu, Nicolae Filimon, critic muzical şi dramatic, SI, 1940; Vianu, Arta, I, 74-85; Călinescu, Ist. lit. (1941), 309-316, Ist. lit. (1982), 348^364; G. Baiculescu, Activitatea folcloristică a lui Nicolae Filimon, Bucureşti, 1941; N. Vătămanu, Contribuţiuni la viaţa şi scrierile lui Nicolae Filimon, Bucureşti, 1943; N. Mihăescu, Valori literare în opera lui N. Filimon, Bucureşti, 1943; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 112-115; H. Zalis, Nicolae Filimon, Bucureşti, 1958; G. Călinescu, Nicolae Filimon, Bucureşti, 1959, republ. în Opere, XVII, 5-220; Cioculescu, Prozatori, 57-107; Brădăţeanu, Istoria, 1, 199-202; Viorel Cosma, Nicolae Filimon, critic muzical şi folclorist, Bucureşti, 1966; Ist. lit.,
II,	644-664; Ivaşcu, Ist. lit., 1,493-503; Vârgolici, Retrospective, 171-201; Zaciu, Viaticum, 83-93; Aurel Martin, Introducere în opera lui N. Filimon, Bucureşti, 1973; Zalis, Scriitori, 115-127; Ştefan Bănulescu, Scrisori Provinciale, Bucureşti, 1976, 62-68; Muthu, Lit. rom., 154-162, passim; George Ivaşcu, Nicolae Filimon, Bucureşti, 1977; Tudor Olteanu, Morfologia romanului european în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1977, 366-376; Pillat, Itinerarii, 81-87; Dicţ. lit. 1900,351-354; Nicolae Filimon interpretat de..., îngr. şi pref. Gabriela Danţiş, Bucureşti, 1980; Manolescu, Arca, 1,106-119, passim; Piru, Ist. lit., 97-99; Anghelescu, Scriitori, 113-149; Valentin Taşcu, Nivele sociale - nivele de lectură în romanul lui Nicolae Filimon, DFC, 1-15; Papahagi, Critica, 22-38; Ţeposu, Viaţa, 17-23; Cornea, Itinerar, 105-150; Cosma, Geneza, 81-83,
145 Dicţionarul general al literaturii române
Filip
93-103, passim; Constantin Mateescu, Pe urmele lui Nicolae Filimon, Bucureşti, 1985; Călinescu, Biblioteci, 25-48,99-102; Cornea, Aproapele, 163-189; Manolescu, Istoria, I, 322-325; Negoiţescu, Ist. lit., I, 33-40; Faifer, Semnele, 110-112; Dicţ. analitic, 1,179-182, II, 25-27, III, 125-126; Dicţ. esenţial, 309-313; Vârgolici, Portrete, 107-126.	G.D.
FILIMON-STOICESCU, Domnica (15.IX.1928, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiica Filotheii (n. Boldeanu) şi a lui Gheorghe I. Filimon, ofiţer. Urmează şcoala primară la Focşani şi Bucureşti, gimnaziul şi liceul la Bucureşti, Ploieşti şi Sibiu. Va absolvi în 1951 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, funcţionând apoi ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1954-1957), Editura Tineretului (1957-1968), Editura Albatros (1968-1983). A debutat în presă în „Viaţa românească" (1956), colaborând şi la „Secolul 20", „Convorbiri literare", „Cronica", „Săptămâna" ş.a., unde publică articole, cronici, dar şi versuri. A fost distinsă cu Premiul „Perpessicius" al revistei „Manuscriptum" (1985) pentru ediţiile consacrate lui Titu Maiorescu. A mai semnat Domnica Filimon şi Domnica Stoicescu.
într-o activitate de aproape patruzeci de ani, F.-S. s-a făcut cunoscută în viaţa literară românească în primul rând ca editor de vocaţie, competent, harnic, eficient. A prefaţat şi îngrijit numeroase ediţii din clasici, pentru toate categoriile de cititori, de la elevi până la istoricii literari cei mai pretenţioşi. într-un fel sau altul, a contribuit la restituirea riguroasă a scrierilor lui Calistrat Hogaş, A. I. Odobescu, I. Creangă, Anton Bacalbaşa, G. Coşbuc, N. Filimon, I. Slavici, dar, mai ales ale lui Titu Maiorescu. Mentorului Junimii i-a îngrijit ediţii din Critice, traducerea Aforismelor lui Schopenhauer, apoi, împreună cu Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Jurnalul şi Epistolarul şi, în sfârşit, seria Opere (I-IV, 1978-1988). Rod al cunoaşterii perfecte a biografiei lui Maiorescu, dublată de familiarizarea cu însemnările zilnice şi corespondenţa, lucrarea Tânărul Maiorescu (1974) dovedeşte aptitudine de analiză critică, psihologică, sociologică. Autoarea reuşeşte să contureze aici portretul unui tânăr cărturar de excepţie, singular în epocă, adevărat erou al unui bildungsroman. A scris, de asemenea, o micromonografie Emil Gârleanu (1968), cuprinzând judecăţi nuanţate despre acest scriitor, căruia izbuteşte să-i traseze profilul exact, situându-1 în istoria literaturii fără a-1 supraevalua ori a-1 trata cu facilă ironie. O biografie, îndeosebi spirituală, a Selmei Lagerlof (1988) este, de fapt, un elegant eseu cu privire la locul cu totul special al prozatoarei suedeze în literatura de evocare a lumii copilăriei. Prin editarea libretelor operelor lui Richard Wagner traduse de St. O. Iosif (Rienzi, Olandezul zburător, Tannhăuser, Lohengrin), F.-S. adaugă o contribuţie preţioasă la stabilirea principalelor ecouri wagneriene în cultura română.
SCRIERI: Emil Gârleanu, Bucureşti, 1968; Tânărul Maiorescu, Bucureşti, 1974; Minunata călătorie a Selmei Lagerlof în lumea lui Nils Holgersson, Bucureşti, 1988. Ediţii: Anton Bacalbaşa, Din cazarmă, pref. edit., Bucureşti, 1957; Calistrat Hogaş, în munţii Neamţului, pref. edit., Bucureşti, 1958; Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, pref. edit., Bucureşti, 1965, Basme şi nuvele, Bucureşti, 1970, Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, introd. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1970;
Titu Maiorescu, Critice, I-II, pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1967, Din „Critice", introd. Liviu Rusu, Bucureşti, 1967, Critice, I-II, introd. Eugen Todoran, Bucureşti, 1973, Jurnal şi Epistolar, I-IX, introd. Liviu Rusu, Bucureşti, 1975-1989 (în colaborare cu Georgeta Rădulescu-Dulgheru), Opere, I-IV, introd. Eugen Todoran, Bucureşti, 1978-1988 (în colaborare cu Georgeta Rădulescu-Dulgheru); Richard Wagner, Olandezul zburător, tr. St. O. Iosif, pref. George Bălan, postfaţa edit., Bucureşti, 1968; Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, tr. Titu Maiorescu, pref. Liviu Rusu, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Edgar Papu, în jurul lui Schopenhauer, RL, 1969, 39; Nicolae Manolescu, „Tânărul Maiorescu", RL, 1974, 26; Şerban Cioculescu, „Tânărul Maiorescu", RL, 1974,32; Al. Călinescu, „Tânărul Maiorescu", CL, 1974,8; Al. Săndulescu, „TânărulMaiorescu", VR, 1974, 10; Corina Popescu, „Tânărul Maiorescu", RITL, 1974,4; Marin Bucur, Titu Maiorescu, „Jurnal şi Epistolar", RITL, 1979, 3; Dan Mănucă, Maiorescu în ediţie critică, CL, 1980,4; Sorescu, Uşor cu pianul, 156-169; Dicţ. scriit. rom., II, 265-266.	A.N.
FILIP, Iulian (27.1 .1948, Sofia, j. Soroca), poet, prozator, dramaturg şi folclorist. Este fiul Anei şi al lui Ion Filip. A absolvit Universitatea Pedagogică „ Alecu Russo" din Bălţi
(1970), făcându-şi apoi aspirantura la sectorul de folclor al Secţiei de etnografie şi studiul artelor de la Academia de Ştiinţe din Republica Moldova, unde între anii 1974 şi 1984 a fost cercetător ştiinţific. Din 1990 este şef al Direcţiei Cultură a Primăriei Chişinău.
Debutează cu placheta de versuri Neîmpăcatul meşter (1974), în care motivele universului adolescentin se întâlnesc cu cele folclorice. în Cerul fântânilor (1977), Dialoguri primordiale
(1978), Hulub de poştă (1983), Unde eşti? (1987), Cafea neagră (1989), Fir de nisip (1991), Dansul timizilor (1994) şi Seminţele mărului oprit (1998), autorul cultivă un vers clasic, tradiţional, sugestiv. F. contribuie la dezvoltarea poeziei şi dramaturgiei pentru copii prin numeroase cărţi, între care Casa fiecăruia (1980), Cenuşar-Voinicul şi Cenuşăreasa-Mireasa (1981), Facă-se voia ta, Sfârlează! (1985), Colacul-marele, frate bun cu soarele (1988) ş.a. Piesele sale pentru copii şi pentru cei mari au fost montate în câteva spectacole. In proză s-a afirmat prin romanul eseistic Cobaiul nu triumfă (1996), iar în folcloristică, prin cărţile Teatrul popular (1981) şi Primiţi „Căluţul"? (1983). F. este şi autor de texte pentru cântece de factură populară, corale şi de estradă, autor de librete.
SCRIERI: Neîmpăcatul meşter, Chişinău, 1974; Cerul fântânilor, Chişinău, 1977; Dialoguri primordiale, Chişinău, 1978; Casa fiecăruia, Chişinău, 1980; Cenuşar-Voinicul şi Cenuşăreasa-Mireasa, Chişinău, 1981; Teatrul popular, Chişinău, 1981; Primiţi „Căluţul"?, Chişinău, 1983; Hulub de poştă, Chişinău, 1983; Facă-se voia ta, Sfârlează!, Chişinău, 1985; Unde eşti?, Chişinău, 1987; Colacul-marele, frate bun cu soarele, Chişinău, 1988; Cafea neagră, Chişinău, 1989; Copăcel, copăcel, Chişinău, 1990; Fir de nisip, Chişinău, 1991; Dansul timizilor, Chişinău, 1994; Cobaiul nu triumfă, Chişinău, 1996; Din neamul lui Păcală, Chişinău, 1996; Mergătorul, Chişinău, 1996; Aventura neolatină, Chişinău, 1997; Cetatea lui Bujor, Chişinău, 1997; Vrei să creşti mare?, Chişinău, 1997; Seminţele mărului oprit, Chişinău, 1998; Ruga iezilor celor trei, Chişinău, 1998.
Filip
Dicţionarul general al literaturii române 146
Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Clipa de graţie, Chişinău, 1980, 277-278, 285-287; Ion Ciocanu, Neîmpăcarea continuă, LA, 1994, 6 februarie; Dan Perşa, Un spirit complex: Iulian Filip, TMS, 1997, 7; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 229-230; T. Canţâr, Iulian Filip. Biobibliografie, Chişinău, 1998; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,264-265.	I.	C.
FILIP, Mircea (14.VI.1939, Ismail), prozator. Este fiul Eleonorei (n. Băiţan) şi al lui Vasile Filip, muzicant militar. Scriitorul Traian Filip este fratele său. A absolvit Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1954-1957) şi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1961-1966). Este secretar literar la Teatrul „V. Alecsandri" din Iaşi (1966-1984), apoi bibliotecar la Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnice din Bucureşti (1985-1999). Debutează cu un articol în „Amfiteatru" (1965). Publică reportaje, interviuri, anchete sociale, cronici dramatice, note şi consemnări, articole teoretice, recenzii în diverse reviste. Debutează editorial în 1969, cu volumul Prinţul nisipurilor, care include mai multe „povestiri de noapte". Urmează alte două cărţi, Visând la California (1977) şi Audienţă de noapte (1983). Atmosfera nu se schimbă de la un volum la altul, povestirile fiind mai ales confesiuni ale unor adolescenţi care descoperă bucuria de a iubi şi de a fi iubiţi, singurătatea şi tristeţea sau neliniştitoarea întâlnire cu ei înşişi. Dramatizează Povestea vorbii de Anton Pann (1977) şi Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir (în colaborare cu Cătălina Buzoianu, 1973), pentru care este distins în anul 1975 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru teatru. Scrie şi teatru radiofonic: Neuitata restanţă (1979) şi Planeta Sadoveanu. Mai publică două librete de operă, Arcade peste timp (Iaşi, 1977) şi Horia - Vulturul răzbunării (Roma, 1980). Traduce pentru Teatrul Naţional „V. Alecsandri" din Iaşi piesele Celestina de Fernando de Rojas (premiera în 1972), Amfitrion de Peter Hacks (premiera în 1975) şi Căpitanul din Kdpenick de Cari Zuckmayer (premiera în 1976).
SCRIERI: Prinţul nisipurilor. Povestiri de noapte, Bucureşti, 1969; Visând la California, Iaşi, 1977; Audienţă de noapte. Confesiuni imaginare, Iaşi, 1983.
Repere bibliografice: Florin Faifer, „Prinţul nisipurilor", „Flacăra laşului", 1969,41; Val Condurache, „ Visând la California", CL, 1977,3; Florin Faifer, „Visând la California", „Flacăra laşului", 1977, 42; V. Codrescu, „ Visând la California", CL, 1977,11; Ion Beldeanu, „ Visând la California", „Zori noi", 1977,35; Ion Beldeanu, „Audienţă de noapte", „Zori noi", 1983,40.	P. C.
FILIP, Stelian (18.IX.1924, Islaz, j. Teleorman), poet şi prozator. Este fiul Floarei (n. Mihăilă) şi al lui Pândele Filip, ţărani, apoi subofiţer de jandarmi. în 1926 părinţii săi sunt colonizaţi în comuna Tuzla, judeţul Constanţa, unde F. face şcoala între 1932 şi 1938. îşi continuă studiile la Liceul Industrial, secţia sculptură, din Constanţa, iar între 1941 şi 1945, la Liceul Industrial „Regele Mihai I" din Bucureşti, secţia electrotehnică. Urmează doi ani la Politehnică şi doi ani la Conservatorul Astra, clasa de vioară, îndrumat de compozitorul Nelu Oancea. între 1950 şi 1955 este student la Facultatea de Litere şi
Filosofie, apoi profesor suplinitor la Tuzla şi colaborator la ziarul „Dobrogea nouă" din Constanţa. încă din facultate lucrează pentru Radio, unde în 1968 devine şeful secţiei Satiră şi umor — Unda veselă, pentru care a scris zeci de scenarii satirico-umoristice. A mai fost redactor la revista „Albina" şi redactor-metodist la Casa Centrală a Creaţiei Populare. A debutat în 1946, în revista de satiră şi umor „Papagalul", cu o cronică în versuri, Sezon cu ploaie; în 1956 publică poezii în „Tânărul scriitor". A colaborat cu versuri şi proză, epigrame şi articole la „Steagul roşu", „Scânteia tineretului", „îndrumătorul cultural", „Urzica", „Arici-Pogonici" „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Familia", „Tribuna" ş.a. A folosit şi pseudonimele Tele Bălăciu, S. Dobrogeanu, S. Tuzleanu. Prima lui carte, Azi pitic, mâine voinic, apare în 1963.
înzestrat cu o fină capacitate de observaţie a oamenilor din diverse categorii sociale şi psihologice, ca şi a moravurilor mereu schimbătoare, posedând o cunoaştere a subtilităţilor oralităţii şi un perfect meşteşug al versificaţiei, F. a fost deseori clasificat între poeţii satirici. însă temperamental liric, mai ales în povestirile scurte, scriitorul se relevă a fi cu precădere un umorist sentimental, cald-comprehensiv, în descendenţa lui G. Topîrceanu şi din familia lui Ion Băieşu, Valentin Silvestru ş.a. F. depăşeşte actualitatea, trimiterile la particular, prin comparaţii şi ecouri livreşti la tot pasul, plimbând lectorul de la Biblie şi folclor la Orfeu şi La Fontaine, de la Arhimede şi Shakespeare la Rodin şi Brâncuşi, de la Krâlov şi Gr. Alexan-drescu la Tudor Arghezi şi Tudor Muşatescu. în poezie, preferă formele prozodice clasice (rondelul, sonetul, fabula etc.), genul scurt, abordat percutant şi cu semnificaţii modern-pa-rodice: „Nu există formă perimată / Dacă-n ea ideile sunt noi! / Ramura bătrână, prin altoi, / Poate fi total regenerată" (Rondelul formelor poetice). Tematica este atât de diversă, încât, ca o „oglindă cu multe feţe", tinde să epuizeze şi actualitatea şi livrescul: oul lui Columb şi Don Quijote, Păcală şi acarul Păun sau, dând noi interpretări unor vechi atitudini umane, modestia, recunoştinţa, invidia, oportunismul, înţelepciunea etc. Fabulele, voit „inofensive", se înseriază de la „testamentul lui Esop" la aspectele cele mai actuale ale „democraţiei de tranziţiei moralizând asupra curiozităţii, compătimirii, iluziei, sincerităţii, spiritului critic, conservatorismului, complexului de inferioritate, mândriei, invidiei, prieteniei ş.a. Mai toate au drept „epilog" o inversare de optică: „Gâze, lucruri, animale, / Câte-am prins în Fabule, / Nu ştiu dacă fac parale / Asprele-mi vocabule. // însă eu vă cer iertare/ (Cu umor şi graţie!), /Pentru cazul când vă doare/ Câte-o comparaţie!" (Epilog). în mai bine de şaptezeci de „parodii întârziate", poetul demonstrează o certă virtuozitate a imitaţiei, într-un registru variat care surprinde caracteristica minoră a creaţiei altora — de la Victor Eftimiu, Mihai Beniuc, Marin Sorescu până la Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Grigurcu ori la textierii de muzică uşoară Angel Grigoriu şi Romeo Iorgulescu. Schiţele şi povestirile, îndeosebi cele din volumul Ce frumoasă este viaţa! (1986), sunt secvenţe din viaţa oamenilor obişnuiţi, într-o optică înţelegătoare, compasivă în gen cehovian, cu o uşoară detaşare, sesizabilă în
147 Dicţionarul general al literaturii române
Filip
mimetismul parodic al limbajului personajelor (analfabetism, semidoctism, preţiozitate, sintagme „de lemn" etc.), în esenţă o varietate nouă de „forme fără fond", ca şi în stilul livresc al comentariului, contrastant umoristic. Aşa, bunăoară, tribulaţiile Vetei Cârlan, „femeie cu vocaţia iubirii", care, „în preajma frumoasei vârste de 60 de anişori", îşi caută fericirea romantică într-o lume pragmatică până la vulgaritate, compun
o	mică istorie antologică, Vetuţa se mărită, unde pluralitatea stilului oscilează între sentimentalism şi cruzime.
SCRIERI: Azi pitic, mâine voinic, Bucureşti, 1963; Rime sprinţare, Bucureşti, 1966; Fabule dintr-un degetar, Bucureşti, 1970; Cartea cu zâmbete, Bucureşti, 1974; Minifabule, pref. Aurel Baranga, Bucureşti, 1974; Un buchet de epigrame, Bucureşti, 1975; Flori de cactus, Bucureşti, 1977; Jocul cuvintelor, Bucureşti, 1982; Ce frumoasă este viaţa!, Bucureşti, 1986; Parodii... fără adresă, Timişoara, 1998; Triptic satiric, Bucureşti, 1999; Oglinda cu multe feţe, Bucureşti, 2001. Culegeri: Colo-n larg de Bărăgan, Bucureşti, 1964.
Repere bibliografice: Aurel Martin, Un poet sensibil, „Tânărul scriitor", 1956,9; George Corbu, „Un buchet de epigrame", 0,1975, 8; Pompiliu Mareea, Un umorist, R, 1979,12.	M.	Dţ.
FILIP, Traian (11.11.1929, Lugoj - 15.V.1994, Bucureşti), prozator şi publicist. Muzicant militar de profesie, Vasile Filip s-a stabilit, în preajma celui de-al doilea război mondial, împreună cu soţia sa, Eleonora (n. Băiţan), şi cei trei copii, la Suceava. Aici, F., primul lor născut (viitorul prozator Mircea Filip e frate mai mic), urmează şcoala primară şi liceul, pe care îl va absolvi în 1949. încă înainte de susţinerea bacalaureatului, tânărul dovedeşte înclinaţie pentru scris, iscălind în „Revista elevilor" şi câştigând un concurs literar naţional. Ar fi compus tot atunci, în mai puţin de o lună, un roman în care valorifica şi experienţa de „brigadier" la Salva-Vişeu, roman remarcat de un critic cunoscut şi propus spre editare, publicat însă numai după un sfert de veac sub titlul Crivăţul bate năpraznic (1974). Va fi fost totuşi o recomandare solidă pentru admiterea tânărului la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi îndeosebi la Şcoala de Literatură „M. Eminescu", frecventată timp de doi ani (1950-1952). După obţinerea licenţei în 1954, F. lucrează ca redactor la ziarul „Zori noi" din Suceava, până în 1958, când, se pare, i se interzice să mai publice. între 1961 şi 1971 este metodist şi apoi director la Şcoala Populară de Artă. în răstimp are loc debutul său editorial cu romanul Amar (1963), distins cu Premiul „Ion Creangă" al Academiei. Succesul îi redeschide porţile presei, F. colaborând destul de frecvent la „Scânteia", „România liberă", „Munca", „Tribuna", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Magazin" ş.a., îndeosebi cu reportaje literare, ce vor fi strânse ulterior în volumele Pământul oţelului (1964), Diluviul sau Apele lui Saturn (în colaborare cu Vasile Nicorovici, 1971) şi Oraşe cu geometria variabilă (1972). în cadenţă regulată îi apar şi romanele Desen după natură (1966), Dansul focului (I-II, 1968), Pavilionul (I-III, 1969-1972), Calypso
(1977)	şi volumul de proze scurte Piaţa cu pălării şi tromboane (1971). O cotitură se produce în viaţa lui F. în 1971, când îl cunoaşte pe magnatul Iosif Constantin Drăgan, la a cărui
editură din Italia (Nagard) va deveni consilier şi director şi pe care îl va însoţi într-o serie de expediţii şi croaziere ce i-au prilejuit însemnări de călătorie, intrate apoi în volumul Spre Kilimandjaro (1976). Inspiraţia epică se va împrospăta în romanele Subconştientul Veneţiei (1984) şi Thalassa (I-II, 1993-1994). La iniţiativa sa a fost retipărită la Editura Nagard, în ediţie anastatică, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Se pare că F. a contribuit efectiv la redactarea memoriilor şi a altor lucrări ale lui Iosif Constantin Drăgan. în ţară editează lucrarea postumă a lui Petru Comar-nescu Chipurile şi priveliştile Europei (1980) şi se manifestă ca polemist virulent în paginile gazetelor „Săptămâna" şi „Luceafărul", o parte din articole fiind reunite în volumul Falsificatorii de imagini (1979).
Deşi începe să scrie de pe băncile liceului, F. ajunge să publice proză relativ târziu, prea devreme totuşi pentru a nu plăti tributul cerut de canonul realismului socialist. în esenţă, romanul Amar se constituie în jurul trăirilor copilului şi apoi adolescentului Dick Tomaziu, un alter ego al autorului, în ultimii ani ai războiului şi în cei ai instalării regimului comunist. Stăpânirea frazei, o anume putere descriptivă, capacitatea de a împleti firesc mai multe fire narative, înţelegerea psihologiei vârstelor fragede sunt evidente, însă clişeele proletcultiste parazitează întregul, ducând la eşec. în acelaşi spaţiu epic se mişcă şi Crivăţul bate năpraznic, redactat, după declaraţiile lui F., în 1949 şi nemodificat la tipărirea sa în 1974. Mai elaborat, cu personaje mai puţin uniformizate, romanul conţine, de asemenea, o serie de clişee, parcă mai mult pentru a ascunde falsul. în Vântul din faţa soarelui (primul volum al trilogiei Pavilionul), evoluţia personajului feminin central se suprapune perfect traseului „eroinei revoluţionare" tipice, încât neverosimilul, de-a dreptul strident, trebuie să se drapeze într-un soi de miraculos, cu note de picaresc. Terenul e preparat de un tablou al dezastrelor războiului în Moldova, alcătuit în manieră cinematografică, de o forţă incontestabilă, în Patima nopţii, analiza spectrală se exercită asupra relaţiei, complicată prin elemente patologice, dintre Dardu şi Ulpia, pe când în singurătatea femeilor, ultima parte a trilogiei, exploatează experienţele a trei cupluri având comun un pol masculin (Sebastian), polii ceilalţi fiind o tânără în pragul formării (Veronica), femeia seducătoare, dar cvasiasexuată (Sabina) şi femeia în pragul senectuţii, nu mai puţin fascinantă (actriţa Nauzica). Personajele-naratori practică până la epuizare analiza partenerilor şi introspecţia, excesul fiind atenuat întrucâtva de momente de epic senzaţional (biografia lui Sebastian-unchiul şi a lui Beniamin Arvatu, fost potentat comunist devenit gangster) sau de secvenţe reportericeşti (ultimele zile ale insulei Ada Kaleh). Tema obsedantă a lui F., deteriorarea inexorabilă a relaţiilor dintr-un cuplu, revine în structura romanului Dansul focului, în centru situându-se adolescenta, apoi tânăra Raluca, îndrăgostită mai întâi de arhitectul Laurenţiu, pe care îl părăseşte, fără motiv explicit, pentru a se căsători cu inginerul Andrei Petringenaru, căsătorie eşuată curând. Un eşec sentimental înfăţişa, de asemenea, Calypso, „jurnalul" adolescenţei autorului, dar şi Desen după
Filip
Dicţionarul general al literaturii române 148
natură, „roman cu cheie", destul de şters, şi galerie de portrete ale colegilor de la Şcoala de Literatură. O înnoire aduce romanul Subconştientul Veneţiei, acţiunea îmbrăţişând aici şi relaţiile dintre generaţii, pe fundalul bogat, constituit din evocarea ambianţei, a elementelor de artă din vechiul port adriatic. Experienţa autorului în preajma lui Iosif Constantin Drăgan se găseşte amplificată ficţional în Thalassa. Două croaziere în apele spaniole la mijlocul anilor 70 prilejuiesc conturarea unor personaje complexe (multimilionarul Leoluca şi fraţii săi, nepotul acestora venit din România, Camil, proiecţie a autorului, tinerele Adriana şi Ines), dar şi al unei lumi crepusculare, în care valorile încetează să mai ofere teren ferm. Urmărind să caracterizeze mediul cosmopolit, prea frecventele sintagme şi fraze spaniole, italiene, franceze sfârşesc prin a da impresia de afectare, accentuată şi de numeroase citate. Şi publicistica lui F. conţine părţi ce rezistă. Reporter talentat, el a ştiut să limiteze concesiile făcute Puterii, iar entuziasmul în faţa construcţiilor gigantice e în mare măsură contrabalansat de realismul relatării vieţii muncitorilor de pe şantiere. în Diluviul sau Apele lui Saturn, acţiunile celor cu „responsabilităţi" pălesc în faţa spectacolului grandios şi tragic al naturii dezlănţuite şi al înfruntării ei de către omul obişnuit. Polemist acerb, F. a combătut sub flamurile gazetelor „Săptămâna" şi „Luceafărul". Puţine dintre articolele adunate în Falsificatorii de imagini se situează, cum s-ar crede, pe platforma „proto-cronismului". Cel mai adesea polemistul e animat de resentimente personale, de nemulţumirile scriitorului în faţa criticii, acuzată, partizan şi nedrept, de narcisism, de formalism, de subiectivitate, ori în faţa unor colegi supraapreciaţi („oni-riştii"). Actuale sunt doar pledoariile în favoarea lui G. Călinescu ori a lui Mihail Sadoveanu, care fuseseră acuzaţi,
Dicţ. lit. (1977), 222-223; Ilie Purcaru, „Subconştientul Veneţiei", FLC, 1984,49; Zaharia Sângeorzan, Veneţia în oglinzile romanului, TR, 1986, 8; Constantin Cubleşan, „Thalassa", TR, 1996, 7; Dicţ. scriit. rom., II,
273-274; Popa, Ist. lit., II, 892-893.	'	V.D.
FILIP, Vitalie (10.VIII .1930, Duşmani, j. Bălţi), poet şi prozator. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1955), lucrând apoi în redacţia ziarului „Tânărul leninist" şi a revistei „Scânteia leninistă" (din 1977).
F.	publică versuri din 1950. A editat la Chişinău volumele Versuri (1956) şi Mii de tovarăşi (1961). Prima sa carte de proză, Cioc-Prim, a apărut la Chişinău în 1959, urmată de Prietenii se întâlnesc la drum (1963) şi de Capcana (1971), care împreună alcătuiesc apoi Răspântii (1972) — o naraţiune cu caracter autobiografic despre destinul unor fii de ţărani, împovăraţi cu toate necazurile adaptării la lumea modernă. A compus preponderent pentru copii, multe lucrări fiind menţionabile: Iama în codru (1966), Oraşul din poiană (1969), Spre cosmodrom (1979) ş.a., dar a scris şi câteva cărţi de o calitate artistică discutabilă: culegerea Darul primăverii (1980), basmul în versuri Căpcăunul din Hârtop ş.a. F. a tradus din I. Ilf şi E. Petrov, K. Simonov, V. Bianki, D. Grigorovici, M. Prişvin, N. Pagodin, Jack London, Mark Twain ş.a.
SCRIERI: Versuri, Chişinău, 1956; Cioc-Prim, Chişinău, 1959; Mii de tovarăşi, Chişinău, 1961; Prietenii se întâlnesc la drum, Chişinău, 1963; Cirip-Cip şi Floricica-Soarelui, Chişinău, 1964; Iarna în codru, Chişinău, 1966; între munte şi-ntre mare, Chişinău, 1968; Oraşul din poiană, Chişinău, 1969; Capcana, Chişinău, 1971; Răspântii, Chişinău, 1972; Hai băieţi, prin nămeţi, Chişinău, 1976; Cinci poveşti pentru copii, mai aşa şi mai hazlii, Chişinău, 1977; Diapazon, Chişinău, 1978; Spre cosmodrom, Chişinău, 1979; Darul primăverii, Chişinău, 1980; Povestiri, Chişinău,
întrucâtva exagerat şi fără înţelegere a circumstanţelor, dă—1980; Din cartea c-un noian de file, Chişinău, 1982; Ia, măgăruş cuminte,
colaboraţionism.
SCRIERI: Amar, Bucureşti, 1963; Pământul oţelului, Bucureşti, 1964; Desen după natură, Bucureşti, 1966; Dansul focului, I-II, Bucureşti, 1968; Pavilionul, I-III, Bucureşti, 1969-1972; Piaţa cu pălării şi tromboane, pref. Petru Comamescu, Bucureşti, 1971; Diluviul sau Apele lui Saturn (în colaborare cu Vasile Nicorovici), Bucureşti, 1971; Oraşe cu geometria variabilă, Bucureşti, 1972; Crivăţul bate năpraznic, Bucureşti, 1974; Spre Kilimandjaro, Cluj-Napoca, 1976; ed. (Safari: On the Way to Kilimandjaro), tr. Mary Lăzărescu, New York, 1984; Calypso, Bucureşti, 1977; Falsificatorii de imagini, pref. Mario Ruffini, Milano, 1979; Subconştientul Veneţiei, Bucureşti, 1984; Thalassa, I-II, Milano - New York, 1993-1994. Ediţii: Petru Comamescu, Chipurile şi priveliştile Europei, I-II, Cluj-Napoca, 1980; Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa, I-IV, Bucureşti, 1990-1993. Traduceri: A. T. Serstevens, Cartea lui Marco Polo sau Descoperirea Lumii, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Gheorghe Edmond Gussi); P. Gimferrer, Fortuny, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Dimitrie Bălan, „Amar", O, 1963, 11; Aura Pană, „Amar", IL, 1963,12; G. Dimisianu, „Desen după natură", GL, 1966,43; Marin Mincu, Traian Filip, LCF, 1967,38; Nicolae Manolescu, „Dansulfocului", CNT, 1968,17; MagdalenaPopescu, „Dansulfocului", GL, 1968, 27; Valeriu Cristea, „Vântul din faţa soarelui", RL, 1970, 2; George Pruteanu, în singurătatea femeilor, CL, 1973, 8; Petru Poantă, „Crivăţul bate năpraznic", ST, 1974,11; Zaharia Sângeorzan, Personajul feminin, CRC, 1975,38; Mircea Popa, Spaţii africane, ST, 1976,12; Popa,
Chişinău, 1985; Cine-i mai isteţ, Chişinău, 1986.
A.B.
FILIPCIUC, Ion (6.III.1942, Costişa, j. Suceava), poet, folclorist şi istoric literar. Este fiul Domnicăi (n. Cucoş) şi al lui Serafim Filipciuc, ţărani. Face studii medii la Rădăuţi şi Suceava, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Iaşi (1963-1966), devenind profesor de limba şi literatura română la Costişa (1966-1971), Rădăuţi
(1971), Câmpulung Moldovenesc (1977-2000). Este doctor în filologie al Universităţii „AII. Cuza" din Iaşi (1998), cu teza Constante stilistice şi semnificaţii arhaice în „Mioriţa". Editează, la Câmpulung Moldovenesc, împreună cu un grup de profesori, „Mioriţa", revistă de cultură folclorică (1991-1996). Din 1990 este redactor la „Bucovina literară". A debutat cu o poezie în ziarul „Zori noi" din Suceava (1968) şi editorial, cu volumul de versuri Răboj, apărut în 1976.
Două sunt temele de studiu preferate de F.: biografia lui Mihai Eminescu şi balada Mioriţa. El afirmă că data reală a venirii pe lume a poetului este 20 decembrie 1849, pe care poetul a declarat-o la Junimea şi în foaia matricolă de la Berlin, 15 ianuarie 1850 fiind data botezului. Un alt aspect biografic investigat de F. este drumul de la Cernăuţi la Blaj, părerea lui
149 Dicţionarul general al literaturii române
Filmul
fiind aceea că poetul a urmat ruta Vatra Dornei-Bistriţa-Reghin-Târnăveni-Blaj. Nu este, de asemenea, de acord cu exegeţii potrivit cărora Eminescu ar fi fost „propriu-zis" membru al cercului literar „Orientul", condus de Gr. H. Grandea. Dacă aceste opinii privind biografia poetului comportă discuţii, aceea că Titu Maiorescu l-a internat pe „incomodul şi periculosul" Eminescu ca să dea satisfacţie liberalilor este de-a dreptul aberantă. O singură dată se ocupă F. mai aplicat de opera poetului, în volumul Asupra cuvântului „noroc" (1998), în care, după ce examinează cuvântul în creaţia populară şi în opera unor scriitori, cercetează sensurile şi nuanţele termenului în creaţii eminesciene precum Viaţa mea fu ziua, Doi aştri, Gândind la tine, Cu amândouă mâinile, Luceafărul, Urât şi sărăcie, Gemenii, Scrisoarea III; concluzia comentatorului este că Eminescu face din acest concept o categorie poetico-filosofică. Cealaltă preocupare a lui F. este Mioriţa, despre care a scris o teză de doctorat, a făcut filme, a organizat colocvii, a strâns într-un volum traducerile variantei V. Alecsandri. în principal, el crede că balada îşi trage „semnele poetice constante" dintr-o „paradigmă ritualică dezvoltată din două culte păgâne anterioare pătrunderii creştinismului în ţinuturile locuite de geto-daci". Poezia lui F. îl aminteşte organic pe folclorist, fiind una hrănită de mituri şi credinţe populare.
SCRIERI: Răboj, Bucureşti, 1976; Compunere cu portocale, Bucureşti, 1982: Vămile cireşului, Bucureşti, 1983; Mânzul cu stea în frunte, Bucureşti, 1984; Moara din Costişa, Târgovişte, 1996; Asupra cuvântului „noroc", Câmpulung Moldovenesc, 1998; înspre alt Eminescu, Timişoara, 1999; Drumul împărătesc al poetului, Târgovişte, 1999; Apocrife, Iaşi, 1999. Antologii, ediţii: Fost-au acest Ştefan Vodă, introd.edit., Iaşi, 1985; Şi pietrele curg, Bucureşti, 1985; G. Coşbuc, Elementele literaturii populare, pref.edit., Cluj-Napoca, 1986; Mândră floare-i norocu, pref.edit., Bucureşti, 1990; Mioriţa străbate lumea sau 123 de traduceri ale colindei şi baladei, introd. edit., Câmpulung Moldovenesc, 2001; I. E. Torouţiu, Frunză verde. Cântece şi basme poporale din Bucovina, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 81; Vasile Andru, Şase prozatori sub semnul solstiţiului de vară, VR, 1979,7; Nicolae Turtureanu, „Vămile cireşului", CRC, 1983,42; Mihai Iordache, „Vămile cireşului", „Pagini bucovinene", 1983, 11; Ioan Pintea, Povestea povestind, TR,
1985,	22; Cornel Cotuţiu, „Mânzul cu stea înfrunte", VTRA, 1985, 9; Adrian Dinu Rachieru, Mioriţologie, „Crai nou" (Suceava), 1995,11 noiembrie; Mircea A. Diaconu, Stanţe rustice, „Crai nou" (Suceava), 1996, 30 noiembrie; Rachieru, Poeţi Bucovina, 175-177; Nicolae Manolescu, Oaia năzdrăvană şi Hyperion, „Curentul", 1998, 6 noiembrie; Th. Codreanu, Eminescologie la timpul prezent, „Sinteze" (Bacău), 1999, 4; Liviu Papuc, Din nou Eminescu, CRC, 1999, 7; Al. Pintescu, „Asupra cuvântului «noroc»", PSS, 1999,3-4; George Munteanu, Jurnal intermitent, ALA, 1999,491; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Braşov, 1999, 139-142; Ion Beldeanu, Eminescu şi marea sa călătorie, „Crai nou" (Suceava), 2000, 19 februarie; Graţian Jucan, O carte falsă şi eminescologia, „Gazeta de Câmpulung", 2000, 60; Constantin Cubleşan, Drumul împărătesc, PSS, 2000,3-4; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,265-266.	I.D.
FILIP MALER (prima jumătate a sec. XVI), caligraf şi tipograf. Cu o identitate insuficient clarificată, F.M. sau Philippus
Pictor, poate acelaşi cu Filip Moldoveanul, a fost, între 1521 şi 1554, conducătorul secţiei româneşti a cancelariei municipale a Sibiului. Scria şi traducea documente, îndeplinind şi misiuni diplomatice la Curtea Ţării Româneşti. I se atribuie imprimarea Catehismului de la 1544, considerat prima tipăritură în limba română, care nu s-a păstrat, dar se presupune că a fost folosit de Coresi pentru stabilirea textului întrebării creştineşti (1559). O bibliografie relativ mare aduce argumente complexe în favoarea ipotezei că F.M. a tipărit Tetravanghelul slavon din 1546 şi mai cu seamă un Evangheliar slavo-român datat aproximativ între 1551 şi 1553 şi atribuit de unii lui Coresi. Tipăriturile lui se deosebesc de cele ale lui Macarie şi Dimitrie Liubavici, dar şi de cele ale lui Coresi, de unde concluzia că la Sibiu a existat o tipografie cu literă proprie, condusă de F.M., care a adus inovaţii în arta tipografică prin propriile gravuri şi modelări de litere. Dacă dovezile (grafice, bibliografice, lingvistice, cele provenite din studiul hârtiei şi filigranelor ş.a.) sunt corect interpretate, rezultă că F.M. a dăruit, prin Evangheliar, prima carte tipărită în limba română care s-a păstrat. El apare ca o figură importantă a începuturilor culturii româneşti, activitatea sa punând în evidenţă un centru tipografic şi cultural mai puţin cunoscut.
Repere bibliografice: I. Crăciun, Catechismul românesc din 1544, Sibiu-Cluj, 1945-1946; Arnold Huttmann, Pavel Binder, Prima carte tipărită în limba română, „Călăuza bibliotecarului", 1965,2; IonGheţie, Consideraţii filologice şi lingvistice asupra „Evangheliarului din Petersburg", SCL, 1966,1; Alexandru Mareş, Observaţii cu privire la „Evangheliarul din Petersburg", LR, 1967, 1; P.P. Panaitescu, Primele texte tipărite româneşti, AST, 1967,5; Alexandru Mareş, O ipoteză care nu se confirmă: tipărirea primelor cărţi româneşti la Târgovişte, SCL, 1968, 1; P.P. Panaitescu, Les Origines de Vimprimerie en langue roumaine, RSE, 1968,1; Amold Huttmann, Pavel Binder, Contribuţii la biografia lui Filip Moldoveanul, primul tipograf român, LL, 1968, 145-174; Ion Gheţie, Evangheliarul slavo-român de la Sibiu. 1551-1553, SCL, 1972,6; Dicţ. lit. 1900,354-355.	C.T.
FILMUL, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, de la 5 noiembrie 1923 până la 14 martie 1925, şi săptămânal, între 14 martie 1925 şi 18 aprilie 1925, director fiind Th. Mihailovici şi prim-redactor Al. Bilciurescu (în 1924). Articolul-program, Ţinta noastră, arată că revista a ieşit spre a apăra „multiplele interese ale artei cinematografice, care, spre a se dezvolta, are nevoie de un regim de încurajare". Alt articol-program se publică în numărul 30 din 1925, când publicaţia îşi schimbă formatul, de la cel de carte la cel de ziar, şi când se afirmă că va deveni „o icoană exactă a tuturor preocupărilor". Colaboratorii primei serii sunt Paul I. Prodan, Emanoil Cerbu, M. Sevastos, Lucreţia Karr (Kamabatt), Nestor Kassvan, Sarina Cassvan-Pas, Const. Râuleţ, Victor Eftimiu ş.a. Pe copertă se reproduc fotografii ale unor mari actori de film, despre care se dau date şi în interior. Apar, de asemenea, multe reclame şi se oferă informaţii tehnice. începând cu numărul 30 din 1925, rubricile obişnuite ale publicaţiei devin „Anchetele filmului", „Filmele săptămânii", „Filmele de succes", „Noutăţile", „De peste ocean", „Ştiri diverse din Europa". Revista face loc părerilor
Filotei
Dicţionarul general al literaturii române 150
despre film ale unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Mihail Dra-gomirescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Al. Davila, Const. Râuleţ, unor anchete pe subiecte teatrale (Emil Bobescu, Romald Bulfinski) sau unor articole semnate de Camil Petrescu, N. Davidescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Karnabatt.
F.	se ocupă de producţiile cinematografiei româneşti (Manasse, Păcală şi Tândală) şi informează publicul cu privire la noutăţile din domeniu.	M.Pp.
FILOTEI, monahul (a doua jumătate a sec. XIV — începutul sec. XV), autor de imnuri religioase. Logofăt — se presupune — în divanul domnesc şi apoi monah, F. este în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân primul autor cunoscut din Ţările Române al unor cântări bisericeşti. Menţionat ca scriitor al unui document de danie voievodală către mănăstirea Cozia din
8	ianuarie 1392 (păstrat în copie şi în traducere românească din secolul al XVIII-lea), a devenit călugăr, desigur în aceeaşi mănăstire.
Este autorul unor scurte tropare (imnuri), numite Pripeale, incluse, alături de „psalmii aleşi" (alcătuiţi de Nicephoros Vlemmides în secolul al XlII-lea), în slujba utreniei la unele sărbători creştine. Scrise în jurul anului 1400, în slavona mediobulgară, acestea s-au răspândit curând nu numai pe teritoriul românesc, ci şi la slavii sudici şi răsăriteni, câteva manuscrise dintre cele mai vechi menţionând clar numele şi calitatea autorului: Pripeale la toate sărbătorile împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor preacuvioşilor Părinţi mari şi sfinţi şi ale marilor mucenici aleşi şi ale tuturor sfinţilor însemnaţi care se adaugă cu psalmul ales, când se cântă Polieleul, începând din ziua a opta a lunii septembrie. Alcătuirea lui chir Filothei monahul, fost logofăt al lui Mircea voievod. Orânduite după calendarul bisericesc, cele trezeci şi trei de pripeale glorifică în scurte versete principalele sărbători, precum şi pe unii sfinţi; de exemplu, La Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: „Veniţi, împreună cu cetele îngereşti, să cântăm slavă celui dintru înălţime, lui Dumnezeu, zicând: Celui ce s-a născut în peşteră." Cunoscute până în prezent în douăzeci şi cinci de manuscrise slavone copiate în ţară şi în străinătate, din secolul al XV-lea până în al XVII-lea, acestea au fost incluse în cărţi tipărite, mai întâi în Sbornicul lui Bozidar Vukovic, apărut la Veneţia, în 1536, şi reprodus de Coresi la Sas-Sebeş în 1580, apoi în culegeri de cântări bisericeşti şi ca anexe la Psaltiri, între care cele de la Vilnius (1586) şi Kiev (1624, şase ediţii până în 1697). La noi au fost reimprimate în Psaltirea de la Govora (1634), în cea de la Buzău, cu tipic românesc (1701), şi curând în traducere integrală, intrând apoi în cuprinsul Catavasierului (Bucureşti, 1715, şi în numeroase ediţii ulterioare). Compuse în limba de cultură a epocii, Pripealele lui F. aparţin literaturii incipiente româneşti prin autorul lor şi prin locul unde acesta şi-a desfăşurat activitatea laică şi ecleziastică, rămânând o moştenire de preţ a Bisericii naţionale, atât a celei ortodoxe, cât şi a celei unite cu Roma.
Ediţii: Pripeale, în Emile Turdeanu, Les Premiers ecrivains religieux en Valachie: l'hegoumene Nicodeme de Tismana et le moine Philothee, „Revue
des etudes roumaines" (Paris), II, 1954, 114-144, în Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, I, publ. P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966,42-45, în Tit Simedrea, Les Pripeala du moine Philothee. Etude - texte - traduction, RSL, 1970,183-225, în Poezie veche românească, îngr. şi pref. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1985, 9-13 (tr. Dan Horia Mazilu), în Catavasier sau Octoih mic, ed. 12, Bucureşti, 1987,244-291, în LRM, 631-640.
Repere bibliografice: Cartojan, Ist. lit. (1996), 56-57; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, passim; Piru, Ist. lit., 1,14-15; Ivaşcu, Ist. lit, I, 72-73; Dicţ. lit. 1900, 356; Păcurariu, Ist. Bis., I, 424-428; Mazilu, Recitind, II, 11-12.	II.	M.
FILOTTI, Eugen (15.VII.1896, Bucureşti - 2.VI.1975, Bucureşti), traducător şi publicist. Este fiul Aureliei (n. Felix) şi al lui Nicolae Filotti, farmacist. Absolvent al Liceului „Gh. Lazăr" în 1914, F. este premiat cu un an înainte la concursul Societăţii „Tinerimea română". Licenţiat în drept la Universitatea din Bucureşti, lucrează mai întâi ca avocat al Contenciosului Ministerului Apărării Naţionale (1921-1926), fiind în acelaşi timp redactor la paginile de cultură ale cotidienelor „Adevărul" şi „Dimineaţa". Trece în diplomaţie, ca ataşat de presă la Praga (1926-1927), director al Direcţiunii Presei din Ministerul Afacerilor Străine (1927-1928) şi al aceleiaşi direcţii la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1929-1930). Avansat ministru plenipotenţiar (1933), doi ani mai târziu este numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Ankara (1935-1936), apoi la Atena (1936-1939), Sofia (1939-1941) şi Budapesta (1941-1944). După cel de-al doilea război mondial face parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru un timp a fost director la Editura în Limbi Străine (1955-1959) şi redactor la secţia germană a Editurii Tineretului. F. debutase în 1915 cu articole literare şi culturale în revista studenţească „Vremuri nouă". Scoate săptămânalul „Cuvântul liber" (1919-1921,1924-1926), de orientare democratică şi „europeană", cum subliniază el însuşi în editorialul din primul număr al seriei a doua. I se alătură numeroşi tineri scriitori (F. Aderca, Adrian Maniu, Al. A. Philippide, N. Davidescu ş.a.), dar şi scriitori consacraţi (Tudor Arghezi, Paul Zarifopol, G. Bacovia). Aici publică
I.	Vinea articolul programatic Modernism şi tradiţie, iar Aureliu Weiss, Manifestul suprarealismului. Din 1922 este membru în gruparea „Poesis" şi unul dintre principalii ei conferenţiari, vorbind despre poezia lui Walt Whitman, teatrul lui Frank Wedekind, mişcarea de la „Contimporanul" ş.a. A colaborat cu publicistică politică sau literară şi cronici dramatice la „Fapta", „Viaţa românească", „Teatrul", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Rampa", „Hiena", „Cele trei Crişuri" ş.a. A mai semnat cu iniţiale şi cu pseudonimele Teofil şi Iunius.
F.	se numără între cei care au susţinut, după întâiul război mondial, ideea racordării vieţii noastre intelectuale şi artistice la aceea europeană. Conceptul de „europenism", aşa cum îl schiţează în articolele din „Cuvântul liber" sau în conferinţe, presupune o integrare în planuri variate — politic, economic şi, mai ales, cultural. Totodată, luările sale de poziţie, criticate de „Gândirea" sau de „Hiena", susţin necesitatea temperării
151 Dicţionarul general al literaturii române
Firan
crezului tradiţionalist, precum şi adevărul că o atitudine „europenistă" nu afectează cu nimic ceea ce constituie trăsăturile definitorii ale „românismului". Articolele referitoare la „criza" teatrului sau la situaţia Teatrului Naţional sub directoratele lui Al. Mavrodi şi Liviu Rebreanu şi, de asemenea, cronicile dramatice din „Adevărul literar şi artistic" ori din „Dimineaţa" vin să întărească aceste păreri. F. cere să fie puse în scenă piese cât mai moderne, corespunzătoare noilor împrejurări sociale, noilor mentalităţi, şi, în susţinerea poziţiei sale, traduce Domnişoara lulia de August Strindberg. Teatrul,
. crede el, trebuie să iasă din starea de criză în care l-a aflat războiul, să se înnoiască, să realizeze „unitatea artistică a înscenării teatrale". în anii '50 F. se dedică, obligat de împrejurările vitrege, muncii de traducător. Transpunerile beneficiază de o cunoaştere remarcabilă a limbilor de origine, de cultura lui, în egală măsură remarcabilă, şi de harul nedezminţit al unui prozator care s-a ignorat. A tradus romane de Heinrich Mann, William Thackeray, A. J. Cronin ş.a., alături de lucrări privind istoria artei sau a muzicii.
Traduceri: H. Mann, Profesorul Unrat. Sfârşitul unui tiran, Bucureşti, 1956; îngerul albastru, Bucureşti, 1970; W.M. Thackeray, Henry Esmond, Bucureşti, 1958; R. Petzoldt, Georg Friedrich Hăndel, Bucureşti, 1963, Richard Strauss, Bucureşti, 1963; C. Giinter, D. Bollenbach, Desenul Pe scurt despre tehnici, Bucureşti, 1964; A. J. Cronin, Drumul lui Shannon, Bucureşti, 1964, Castelul palmerului, Bucureşti, 1967; M. V. Alpatov, Istoria artei, II, Bucureşti, 1965; Nathaniel Hawthorne, Litera stacojie, Bucureşti, 1967; Kurt Pahlen, în lumea minunată a muzicii, Bucureşti, 1968; P.-E. Victor, Boreal Bucurie în noapte, Bucureşti, 1968; Frenchen Pipaluk, Ivik, Bucureşti, 1969; Kenneth Clark, Arta peisajului, Bucureşti, 1969; Charles Sterling, Natura moartă din Antichitate până în zilele noastre, Bucureşti, 1970; Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Adriana Hass); Georg Lukâcs, Estetica, I, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Aurora M. Nasta); W. van Bode, Maeştrii picturii olandeze şi flamande, I-II, Bucureşti, 1974 (în colaborare); J.W. Goethe, Afinităţile elective, Bucureşti, 1975; Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia Islamului clasic, I-III, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Emil Samoilă, Ziaristica, Bucureşti, 1932, 261-265; E. Filotti sărbătorit de Sindicatul Ziariştilor, FCL, 1935, 1268; [Informaţii biografice] „Anuarul diplomatic şi consular al Regatului României", 1942, 73, 78-79,126; A. P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, 1979, 77-78; Ornea, Tradiţionalism, 177-180, 351-355; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, Bucureşti, 1984, 64; Constantin Darie, Eugen Filotti, ALA, 1991, 74; Dicţ. scriit. rom., II,
274-276.	R.Z.
FILTSCH, Samuel, tipograf şi editor. în ciuda precarităţii unor date biografice, nu lipsesc informaţiile privind identitatea şi activitatea tipografului sas din Sibiu. F. este fiul mezin al preotului evanghelic Johann Filtsch. îşi însuşeşte de tânăr meşteşugul de tipograf la firma lui M. Hochmeister, de-săvârşindu-şi pregătirea profesională la Viena şi Leipzig. în anul 1826 întemeiază la Sibiu o tipografie, căreia îi adaugă ulterior o editură şi o librărie. Aici se tipăresc calendare destinate saşilor din Transilvania (de pildă, Historien-Kalender,
1851-1852), precum şi manuale şcolare în limba germană. Fiind oprit importul cărţilor din străinătate, F. obţine totuşi în 1861 o autorizaţie pentru a aduce cărţi româneşti din Bucureşti, pe care le va desface în librăria proprie. Dezvoltându-şi editura şi tipografia, renunţă după un timp la conducerea întreprinderii în favoarea ginerelui său, Johann Krafft. în tipografia lui F. s-au publicat cu regularitate cataloage de cărţi româneşti, conţinând titluri ce puteau fi procurate în librăria pe care o avea (Cataloage generale de cărţi româneşti, 1863-1875). Aici se tipăreşte „Amicul poporului" (sub redacţia lui Visarion Roman din 1861 şi a lui Gr. Sima al lui Ion din 1883), iniţial cu caractere chirilice, apoi, între 1866 şi 1878, cu scriere etimologizantă. Tot aici se editează Călindrelul (1866), cu scriere chirilică, cuprinzând articole despre viaţa plantelor şi animalelor. F. tipăreşte numeroase cărţi româneşti: V. Petri, Elementar sau Abecedar pentru şcolile româneşti (1861, cu reeditări în 1862, 1864), At. M. Marienescu, Istoria română naţională pentru tinerimea română (1861), nuvela Petru Rareş, principele Moldovei (1862), dar şi Statutele Societăţii române de lectură din Sibiu (1862) ş.a. La aceeaşi tipografie apelează şi Timotei Cipariu, care publică în 1863 partea a doua a Analiticii, iar mai târziu, în 1877, suplimentul la Sintactica. în 1865 se tipăresc Peregrinul transilvan al lui Ion Codru-Drăguşanu, Elemente de istoria Transilvaniei de Ioan V. Rusu, ediţia a doua a Cărţii de lectură românească pentru şcolile române, alcătuită de Visarion Roman (reeditată în 1877), iar în 1874 iese tot aici A doua carte de lectură şi învăţătură pentru şcolile poporale române, sub semnătura lui I. Popescu. Dintre traduceri se evidenţiază Purtare de bună cuviinţă între oameni, realizată de Timotei Cipariu, precum şi transpunerile lui Gavriil Munteanu din Tacit, Germania sau Situaţiunea, datinile şi popoarele ei (1864). Această întreprindere va constitui nucleul celei mai importante edituri şi tipografii săseşti sibiene, ce va contribui în mod substanţial la difuzarea şi tipărirea cărţii în limba română.
Repere bibliografice: Elena Dunăreanu, Aurelia Popa, Cartea românească sibiană, Sibiu, 1979,47,49-51; Răduică, Calendare, 143-145,244, 609; Lexikon der Siebenbiirger Sachsen, Innsbruck, 1993,80.	A. Gţ.
FIRAN, Carmen (29.XI.1958, Craiova), poetă şi publicistă. Este fiica Elenei Firan (n. Neagoe), bibliotecară, şi a scriitorului Florea Firan. A absolvit Liceul „N. Bălcescu" din oraşul natal şi, tot aici, Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, secţia matematică. Funcţionează ca profesoară de matematică (1981-1986), ca redactor la Editura Tehnică (1986-1989) şi ca ziaristă, editor şi manager cultural din 1989. Va fi secretar executiv la Fundaţia Culturală Română şi director al Centrului Cultural Român din New York. Colaborează la „Amfiteatru", „Viaţa studenţească", „România literară", „Luceafărul", „Teatru", „Lettre internaţionale", „Dilema" ş.a. Semnează cronică dramatică, de film şi de carte, colaborează la emisiuni culturale la posturile de radio şi televiziune. Debutează în cenaclul revistei „Amfiteatru", în 1979.
Volumul de început, Iluzii pe cont propriu, apărut în 1981, cuprinde poeme intimiste cu o coerenţă interioară şi o
Firan
Dicţionarul general al literaturii române 152
„frumuseţe de mucava", în care se simte la tot pasul artificiul poetic, consecinţă a febrilei căutări a identităţii. Concomitent scrie şi teatru, dar piesa cu caracter adolescentin Polen pe insulă, reprezentată la Teatrul Naţional din Craiova în stagiunile 1982-1985, nu o impune ca dramaturg. Un progres evident îl constituie cel de-al doilea volum de versuri, Paradis pentru ziua de luni (1983), în care renunţă la discursivitatea şi intimismul mărunt din primele poeme, înlocuindu-le cu o lirică sobră, reflexivă, care preferă să sugereze decât să exprime concret evenimentele, lucrurile, vocile, percepute acum într-un vortex sinestezic. Poemele, ce se constituie într-o „aplecare riscantă peste balustrada eului", păstrează, din prudenţă, o distanţă protectoare faţă de real, de care F. este fascinată. Abordând o poetică de provocare, autoarea descrie în volumul Trepte sub mare (1991) „un holocaust de casă" (Horia Gârbea), universul intim fiind sufocat de un exterior apăsător, agresiv, contra căruia singura terapie rămâne „spunerea", cuvântul. Starea de criză prefigurată deja în acest volum va deveni tema predilectă a celui din 1994, Negru pur, în care F. propune poezia sensibilă şi delicată a singurătăţii asumate prin fuga de înregimentare în banalul cotidian. Se produce o schimbare radicală a discursului, poeta apelând la imagini provocatoare, şocante, fără a ocoli însă confesiunea melancolică şi lirismul discret. Această sensibilitate tipic feminină, pe care a încercat să o suprime uneori, se pare că o „salvează" de la uniformizarea totală cu generaţia optzecistă, cu care altminteri a făcut efortul să-şi potrivească pasul.
SCRIERI: Iluzii pe cont propriu, Craiova, 1981; Paradis pentru ziua de luni, Bucureşti, 1983; îmblânzitor de vieţi furate, Bucureşti, 1984; Nopţi senine pentru tine, Bucureşti, 1988; Alte nopţi, aceleaşi vise, Bucureşti, 1989; Vino, Doamne, mai aproape, Craiova, 1990; Poţi să fugi în papuci de turte dulci, Craiova, 1991; Trepte sub mare, Bucureşti, 1991; Tot mai aproape, Bucureşti, 1991; Negru pur, Bucureşti, 1994; Locuri de trăit singur, Bucureşti, 1997; Candori pedepsite - Punished Candors, Bucureşti, 2000; Farsa, Bucureşti, 2002; Voci pe muchie de cuţit - Voices on the Răzor1 s Edge, ed. bilingvă, Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Artificiul poetic, RL, 1981,44; Romulus Diaconescu, Debut dramaturgie, RL, 1982, 53; Constantin Sorescu, „Paradis pentru ziua de luni", SLAST, 1983, 15; Constantin Crişan, „Paradis pentru ziua de luni", RMB, 1983,11928; George Ioniţă, „Paradis pentru ziua de luni", RL, 1984,13; Horia Gârbea, „Trepte sub mare", LCF, 1991,11; Dana Popescu, Pisica şi şarpele, 0,1991,34; Const. M. Popa, Tandreţe şi orgoliu, R, 1991,10-11; Al. Cistelecan, Reţeta optzecistă rapidă, LCF, 1992,38; Cornelia Maria Savu, Un joc (secund) cu moartea..., „Curierul naţional", 1994, 1042; Ioan Holban, Cât de poematic poate fi realul, CRC, 1994,19; Andreea Deciu, Tot moderniştii, RL, 1994, 26; Const. M. Popa, Arta singurătăţii, R, 1998, 2; Dicţ. scriit. rom., II, 276-277; Cristina Ionică, Scrisul profesionist, RL, 2002,39.	C.Br.
FIRAN, Florea (4.X.1933, Giubega, j.Dolj), istoric literar. Este fiul Măriei (n;Dudău) şi al lui Ion Firan, ţărani. Urmează Şcoala Normală de învăţători din Deva (1945-1952), apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1965. în 1976 îşi ia doctoratul în filologie cu teza Presa literară craioveană. 1838-1975. între 1968 şi 1977
este inspector şcolar, director, apoi preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Dolj. între 1981 şi 1985 funcţionează ca lector de limba română la Universitatea din Pisa. Debutează cu un articol de istorie literară în revista „Ramuri" (1965), iar editorial, cu volumul începuturile presei literare craiavene, apărut în 1971. Colaborează la „Ramuri", „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul" ş.a.
Cărţile lui F., de la cea de debut până la monografia „Ramuri". 1905-1995 (1995), sunt dedicate revistelor şi scriitorilor circumscrişi sau legaţi, în diverse moduri, de spaţiul cultural al Olteniei. Volumele De la Macedonski la Arghezi (1975) şi Profiluri şi structuri literare (1986) sunt, cum le anunţă şi subtitlurile (Bibliografia scriitorilor olteni şi Fizionomii literare legate de spaţiul oltenesc), sinteze bibliografice şi de istorie literară „oltenească". Autorul porneşte de la premisele unui „specific oltenesc" în literatură, insuficient descris ori explicat. Se pomeneşte de „apetenţa pentru poezie" şi de cele cinci trăsături prin care Petre Pandrea definea „spiritul oltean": tipul atletic, lăudăroşenia, complexul cobiliţei, tendinţa migratoare, spiritul de echipă. în cazul unor scriitori precum Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu, F. vorbeşte despre „complexul originii". De la Macedonski la Arghezi este un dicţionar de scriitori care „aparţin" Olteniei, atât criteriul apartenenţei, cât şi „specificul oltenesc" al operei nefiind clar definite. Cartea e o colecţie de fişe descriptive, cu un minim comentariu critic, scris într-un limbaj deformat de discursul ideologizat. Informaţiile istoriografice şi bibliografice sunt consistente, coerent organizate, dar prezentarea este adesea şcolărească, în tonul unei povestiri despre autor. Profiluri şi structuri literare continuă aceeaşi linie, fiind o colecţie de „profiluri", adică de fişe biobibliografice dedicate autorilor din Oltenia, realizată însă fără intenţia organizării în „structuri". Efortul istoricului literar este lăudabil în cărţile dedicate presei literare craiovene, în special revistei „Ramuri" („Ramuri". 1905-1957,1971, „Ramuri". Bibliografie, 1972, Corespondenţă. „Ramuri", 1973). Studiul monografic „Ramuri". 1905-1995, apărut în 1996, sinteză a lucrărilor anterioare, este o carte serioasă, bine organizată şi documentată, care fixează istoria revistei şi profilul ei, oferind în acelaşi timp un bogat material istoriografie şi bibliografic. F. este autorul mai multor antologii comentate (de uz didactic), unele realizate în colaborare, din opera lui Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Al. Macedonski, V. Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, G. Călinescu ş.a. A coordonat lucrarea colectivă Istoria Teatrului Naţional din Craiova (1978).
SCRIERI: începuturile presei literare craiovene, Craiova, 1971; „Ramuri". 1905-1947 (în colaborare cu Marta Mitran), Craiova, 1971; „Ramuri". Bibliografie (în colaborare), pref. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1972; Corespondenţă. „Ramuri", Craiova, 1973; De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975; Din viaţa şcolii Doljului (în colaborare cu I. Pătraşcu), Craiova, 1975; Presa literară craioveană. 1838-1975, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1976; Pe urmele lui Tudor Arghezi..., Bucureşti, 1981; „Arhivele Olteniei" (1922-1943). Bibliografie (în colaborare), Bucureşti, 1983; Profiluri şi structuri literare, pref. Liviu Călin, introd. Const. M. Popa, Craiova, 1986; „Ramuri". 1905-1995,
153 Dicţionarul general al literaturii române
Fischer
Craiova, 1996. Ediţii: Rezonanţe culturale oltene, Craiova, 1971; Corespondenţă. „Ramuri", pref. edit., Craiova, 1973; Mihail Cruceanu, Lauda vieţii, Craiova, 1987; Al. I. Amzulescu, Capodopere ale literaturii populare româneşti, pref. edit., Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „De la Macedonski la Arghezi", RL, 1975,26; Emil Mânu, „De la Macedonski la Arghezi", SPM, 1975, 237; Ion M. Negreanu, „Presa literară craioveană", R, 1977, 1; Constantin Hârlav, Presa ca document, TR, 1977, 2; George Sorescu, O panoramă a presei olteneşti, R, 1977, 4; Şerban Cioculescu, „Presa literară craioveană", RL, 1977, 20; Dima, Dezbateri, 66; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980, 156-162; Adriana Iliescu, Document şi interpretare, RMB, 1981,11; Ion Simuţ, „Pe urmele lui Tudor Arghezi...", F, 1981, 6; Mareea, Varietăţi, 322-325; Şerban Cioculescu, O nouă antologie olteană, RL, 1986, 6; Z. Ornea, Monografia revistei „Ramuri", RL, 1996,12; Dicţ. scriit. rom., II, 277-279.	R.D.
FISCHER, l.[ancu] (4.XII.1923, Iaşi - 28.X.2002, Bucureşti), editor. Este fiul Florei şi al lui Carol Fischer, proprietar. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1946), activează ca cercetător la Institutul de Lingvistică din Bucureşti şi ca profesor de limbi clasice la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din capitală, unde va deţine funcţiile de şef de catedră şi de decan. Este preşedinte al Societăţii Române de Lingvistică şi al Societăţii Române de Studii Clasice, membru în comitetul de redacţie al revistelor „Revue roumaine de linguistique", „Studii şi cercetări lingvistice" şi „Studii clasice". Colaborează la lucrările colective Gramatica limbii române contemporane (1955), Limba română. Fonetică, gramatică, vocabular (1956), Istoria limbii române (I-II, 1965-1969), Enciclopedia limbilor romanice (1989). In 1985 publică Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, lucrare distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române.
F.	are o importantă activitate de editor, stabilind textul, variantele, notele şi bibliografia pentru o ediţie critică de înaltă ţinută ştiinţifică a operei lui Grigore Alexandrescu (1, 1957), precum şi pentru numeroase ediţii din scrierile lui Anton Pann. îngrijeşte şi prefaţează ediţii din autori latini (Aulus Gellius, Persius, Iuvenal, Marţial), colaborează cu capitolele Iuvenal şi Aulus Gellius la Istoria literaturii latine, elaborată de colectivul Catedrei de limbi clasice de la Universitatea din Bucureşti (1986). Alcătuieşte cursuri universitare (Morfologia istorică a limbii latine. Substantivul, 1985) şi manuale şcolare de limba latină. în „Studii clasice" publică, începând din 1959, bibliografia clasică românească.
Ediţii: Anton Pann, Pagini alese, I-II, Bucureşti 1953, Povestea vorbii şi alte scrieri, Bucureşti, 1960, Fabule şi istorioare. Nastratin Hogea, Bucureşti, 1961, Scrieri literare, I-III, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Radu Albala); Grigore Alexandrescu, Opere, I, introd. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1957, Versuri şi proză, Bucureşti,
1960,	Poezii. Memorial de călătorie, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti
1961,	Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, Bucureşti, 1969, Opere, I, pref. Ion Roman, Bucureşti, 1972; Aulus Gellius, Nopţile atice, tr. David Popescu, Bucureşti, 1965; Persius, Iuvenal, Marţial, Satire şi epigrame, tr. Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Mircea Anghelescu, Grigore Alexandrescu, „Opere", LR, 1973,5; Mioara Avram, „Latina dunăreană", SCL, 1986,3;
Gh. Bulgăr, „Latina dunăreană", VR, 1986,3-4; Al. Graur, „Latina dunăreană", RL, 1986,23.	A.C.
FISCHER, Ludwig Vinzenz (22.1.1845, Reşiţa - 15.XII.1890, Halle, Germania), publicist şi traducător. Provenind dintr-o familie de emigranţi germani stabiliţi la Reşiţa (tatăl lui era tâmplar), F. învaţă meserie în atelierele căilor ferate de stat, în ciuda dorinţei mamei sale de a-1 îndruma spre preoţie. Autodidact, trece prin diverse profesii şi slujbe, de la tâmplărie la administraţie. Emigrează în Austria, unde se căsătoreşte cu fiica unui funcţionar superior, ajungând director al unei fabrici de hârtie din Krollwitz, lângă Halle, în Germania. Bun cunoscător al foclorului din Banat şi al literaturii române, înzestrat cu un talent filologic nativ, F. este la curent cu traducerile de poezie şi proză românească apărute în Germania. Din Viena se adresează în scris Astrei (18 iulie 1881), cu rugămintea de a i se trimite literatură română în scopul editării unui volum de traduceri (corespondenţa a fost publicată de G. Bariţiu în ziarul „Observatoriul"). Semnificativă este opinia lui despre creaţiile populare româneşti, pe care le consideră „unice în felul lor", multe dintre „perlele poeziei româneşti" fiind cunoscute cititorilor germani datorită unor „remarcabili traducători" (Mite Kremnitz, Hugo Klein din Budapesta şi K. Reissenberger din Graz). între 1868 şi 1890 F. a colaborat cu foarte bune traduceri de poezie română la reviste austriece şi germane: „Oesterreichische Gartenlaube" (Graz), „Die Dioskuren" (Viena), „Der Osten" (Viena), „Magazin fur die Literatur des In- und Auslands" (Leipzig), „Das Ausland" (Augsburg).
însemnată este colaborarea lui F. la publicaţia editată de
C.	Diaconovici, „Romănische Revue" (1885-1894), care s-a bucurat de bune aprecieri atât în ţară, cât şi în străinătate. Aici
i	se tipăreşte, în 1885, Die romănische Literatur in Deutschland. Ein Repertorium, amplă prezentare a traducerilor germane din folclorul şi literatura română de la începuturi până în anul acela. Exactitatea informaţiei, documentaţia completă, adusă la zi, privind receptarea literaturii române în Germania fac din acest repertoriu un valoros instrument de lucru pentru specialişti. Tot lui F. i se datorează publicarea în „Romănische Revue" a unor serii valoroase de traduceri din culegerea de Poezii poporale. Balade a lui V. Alecsandri, precum şi din colecţiile lui At.M. Marienescu şi Jarnlk-Bârseanu. încă din al doilea an de apariţie al revistei F. traduce balada Meşterul Manole, realizând o transpunere fidelă originalului românesc. Dintre baladele lui V. Alecsandri şi At. M. Marienescu se remarcă versiunile la Mioriţa, Inelul şi năframa, Soarele şi luna. Cărţile şi revistele trimise de Astra i-au servit la întocmirea repertoriului publicat în revista lui C. Diaconovici, care i-a acordat lui F. locul cuvenit în enciclopedia sa, preţuindu-i activitatea de „traducător de balade şi poezii româneşti în limba germană, prin a căror publicare în revistele literare cele mai răspândite germane a contribuit mult la lăţirea creaţiilor poetice româneşti între germani".
Fiziologul
Dicţionarul general al literaturii române 154
Repere bibliografice: Encicl. rom., II, 426; Heinz Stănescu, Ludwig Vinzenz Fischers, „Titellose Bilder", „Neue Literatur", 1956, 4; Anca Goţia, Ludwig Vinzenz Fischer (1845-1890), în Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, II, Bucureşti, 1981, 238-246; Raluca-Miruna Bostan, Centenarul unei publicaţii: „Romănische Revue" (1885-1894), în Interferenţe culturale româno-ger-mane, coordonatori Andrei Corbea şi Octavian Nicolae, Iaşi, 1986, 231-234; Horst Schuller Anger, Der Ubersetzer Ludwig Vinzenz Fischer in der „Romănische Revue", în Deutsche Literaturtage in Reschitza. Eine Dokumentation, Reşiţa, 1996,115-122.	A. Gţ.
FIZIOLOGUL, carte populară. Iniţial acesta a fost numele presupusului autor care ar fi alcătuit prin secolul II d.Hr., în Alexandria (Egipt), o carte de simbolică decodificând „natura" (grecescul physis) făpturilor (animale, plante, pietre, cele patru „elemente" fundamentale). Cu trecerea timpului, Fiziologul a devenit titlul cărţii înseşi, în care dintre făpturi erau reţinute deseori doar animale, de unde şi titlul de Bestiar, dat în Evul Mediu. Cercetătorii raţionalişti moderni au privit această scriere (răspândită în numeroase variante în toate limbile
Manuscrisul lui Serafim de la Bistriţa, B.A.R., ms. rom. 2513
TFtw* if*msi
** v/Jm v*	fJ ^	< 4
* av Hun t* ||*i****** v.	Yr^n
4*» Hn A<*rr\iAsml jfVrfav ,	}$4M«» Qyţu\<n
rtf * jL rtii/ * IfirrtAOit HMTţâ*tiV ilMrM tzmXA „ J* il	S Jrj	J s	V	,	*
Ama rnn	l o/nv n*tn*\
J<	v ({* rrt^X atiM
^i(fK	£	M/tjţ + rtxl^ n%ţ¥rtMÂv iuti a«iy
ţfjp ^ Ham* •	7n*afrr»et runylf
omy*u mi A	•	*	IfltirnâV	**t
J* *y	^
e5 ^ fttţjrrt* t^ynXii
europene) mai mult decât critic. în 1930, Max Wellmann (subliniind totuşi maniera alegorică şi orientarea teologică) se arată surprins de rolul jucat în cultura omenirii de strania scriere, caracterizată printr-un „conţinut ce reflectă clar declinul intelectual". în anii următori, A.-}. Festugiere şi B.E. Perry nu se arată mai îngăduitori faţă de scrierea alcătuită probabil de vreun „om simplu pentru oameni simpli". Mai înţelegător se dovedeşte N. Cartojan, care vorbeşte totuşi, în 1929, despre Fiziolog ca despre „tratatul de ştiinţe naturale din care s-a hrănit mentalitatea naivă a Evului Mediu". După război, prin anii '60, Fiziologul era privit în continuare, în cursurile universitare româneşti, drept „un manual popular de zoologie cu pilde morale", „foarte elementar şi naiv", unde „învăţăturile morale sunt introduse în mod silnic, fără nici o legătură". Aproape concomitent, în 1968, apăreau lucrări precum cea a lui Dietrich Schmidtke, Geistliche Tierinterpretation..., unde se operau cu fineţe distincţiile necesare între alegorie, fabulă, parabolă, tâlcuire, simbol, semn. Analize atente au demonstrat că de-a lungul Evului Mediu, în ce priveşte Fiziologul nu interesa opoziţia adevărat/neadevărat din perspectiva ştiinţelor naturii, ci posibilitatea oferită de însuşirile unui animal de a servi drept significans în construirea unei similitudo fie spiri-tual-teologică, fie moral-didactică. Aşa se explică alcătuirea unor istorisiri, astăzi numite „fantastice", relative la animale denumite tot astăzi „fabuloase". Ideea însăşi a căutării semnificatului în „cartea naturii" nu trebuie înţeleasă ca o inventare a valorii simbolice, ci ca o încercare de a o identifica exact acolo unde fusese imprimată de la geneză. Descifrarea valorii de signum al lumii şi al făpturilor create a fost însă ţinta multor scrieri medievale. Ceea ce şochează în Fiziolog nu este această preocupare, ci imageria bestială, un fel de horror al realităţii spirituale. Acestei adevărate estetici a urâtului îi poate fi clarificată intenţionalitatea numai prin referirea la teoriile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul despre încă şi mai vechile „comparaţii contradictorii", „asemănări neasemenea", „figuri nepotrivite (ruşinoase)". Paradoxul înşelător al simbolisticii Fiziologului, aparenţa de juxtapunere ilogică, de relaţii asimetrice, de labirint provin nu doar dintr-o căutare voită a „asemănărilor nepotrivite" (căutare pornită din motive similare cu cele invocate de Pseudo-Areopagit pentru descrierea ierarhiei cereşti), ci şi din eliminarea premeditată a oricăror clarificări asupra valorilor simbolice ale detaliilor din istorisirile despre animale. Cele mai vechi manuscrise româneşti (păstrate) incluzând Fiziologul datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Anterior au circulat şi manuscrise cu text slavon, iar câteva pilde din Fiziolog au fost inserate în învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. în artele plastice sunt prezente nu doar animale cu funcţie simbolică, ci şi scene inspirate din naraţiunile Fiziologului. într-una din primele copii păstrate (cea a ieromonahului Serafim de la Bistriţa, îndată după 1700), istorisirile despre animale sunt puse sub semnul apostolului Luca, patronul pictorilor, aşezare grăitoare pentru această carte legată deopotrivă de arta cuvântului scris sau rostit şi de artele figurative. în mani^scrisul considerat cel mai vechi, cel al
155 Dicţionarul general al literaturii române
Flacăra
lui Costea Dascălul din Şcheii Braşovului (deceniul ultim al secolului al XVII-lea), pildele din Fiziolog sunt numerotate în continuarea capitolelor din Floarea darurilor (pentru a cărei alcătuire autorul acestei din urmă scrieri chiar apelase la Fiziolog), dovadă că braşoveanul interpreta acest repertoriu drept „carte de înţelepciune". Aşezarea în alte manuscrise alături de hagiografii sau de „cuvinte" de edificare sugerează întrebuinţarea în predici a pildelor din Fiziolog fie ca semni-ficant pentru realizări spirituale, fie ca ajutor mnemotehnic. Textele româneşti de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea s-au păstrat în copii din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei. Se pare că varianta lui Damaschin Studitul, transpusă în limba română abia după jumătatea secolului al XVIII-lea (deşi îi servise ca sursă de inspiraţie lui Dimitrie Cantemir), s-a răspândit mai ales în Moldova şi în jurul centrului cultural din Şcheii Braşovului. Cercetătorii Fiziologului românesc au folosit până de curând în studiile lor textele editate de M. Gaster şi de Margareta D. Mociorniţă. Din păcate, atât în manuscrisul Berheceanu (editat de M. Gaster), cât şi în cel mai vechi manuscris păstrat, cel al lui Costea Dascălul (editat de Margareta D. Mociorniţă şi republicat cu un studiu introductiv de V. Guruianu), se păstrează texte cu o foarte mică audienţă în limba română. Cealaltă formă, cea din manuscrisul lui Serafim de la Bistriţa (editată de Cătălina Velculescu), se regăseşte însă (uneori cu câteva deosebiri notabile) în cel puţin alte şapte manuscrise. Este de menţionat că titlul Fiziolog nu apare în manuscrisele româneşti, care folosesc în loc sintagma Cuvânt de smerita înţelepciune
Fiziologul (1777), B.A.R., ms. rom. 1151
vr
rj	"
v /d / o“ f>	'	'	•*
K a.Jtl'KţXPApl
c/
J L "v 4*	/;	,	'	"
A *	#3	1	^	^
S 1	3	j	.	*3	t	-n '	1	//	/tt *	f?
jf <%,.	4,	M	J	4*	^ ^ -■
tf&îpl-Axxt34:	kxjsitB-ijcţxzt $2*4>t4AAJtJL
CV ** M i *	?;
hîM's,<3&vm,?■
■ t / O * A	*	*	*	* t*	"	v
-*î/xiU	/AstiţA
*	fr	-	* <L
/* A r**
(înţelepciunea omenească, smerită, cunoscându-şi limitele, decodifică simbolurile încifrate în făpturi de creatorul însuşi; autorul cărţii nu are trufia de a crede că el ar fi „creat" simbolurile).
Ediţii: Physiologus (publ. M. Gaster), „Archivio glottologico italiano" (Roma-Torino-Florenţa), 1886-1888,276-290; Oarecare cunoştinţe de la filosofii vechi pentru firea şi obiceiurile năravurilor oarecărorajivini, adunate depreînţeleptul între arhierei Damaschin Studitul (publ. C.N. Mateescu), „Ion Creangă", 1914, 1-3, 1915, 9-12, 1916, 1-4, „Ion Creangă" (calendar), 1914, 40-45; Fisiologul (publ. Margareta D. Mociorniţă), CEL, 1934, 89-92; Fiziologul, în Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, 1984,180-195; ed. îngr. V. Guruianu, în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, coordonatori IonGheţie şi Alexandru Mareş, Bucureşti, 1997; Fiziolog - Bestiar, îngr. Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 138-142; M. Gaster, II Physiologus rumeno, „Archivio glottologico italiano" (Roma-Torino-Florenţa), 1886-1888,273-276; Demostene Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910, 23-26; Cartojan, Cărţile pop., I, 188-194; Margareta D. Mociorniţă, Traduceri româneşti din „Fiziolog", CEL, 1934,83-88; Ist. lit., 1,456-457; Moraru- Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 243-264; Dicţ. lit. 1900, 356-357; Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, 1984,110-116; Valmarin, Studii, 99-177; Cătălina Velculescu, Fiziologul, în Crestomaţie de literatură română veche, II, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, 1989,80-84; Cătălina Velculescu, „Fiziologul". Comparaţii contradictorii - asemănări neasemenea, LAI, 1995,5; V. Guruianu, Fiziologul, în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, coordonatori Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, Bucureşti, 1997, 13-103; Cătălina Velculescu, Manuela Anton, Physiologus, în Enzyklo-pădie des Mărchens, X, Berlin-New York, 2002,1035-1047.	C. V.
FLACĂRA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 22 octombrie 1911 şi 13 noiembrie 1916, apoi între 10 decembrie 1921 şi iunie 1923; în perioada 8 decembrie 1922 şi iunie 1923 apare bilunar. Are subtitlul „Literară, artistică, socială". Director este Constantin Banu (care semnează şi Mefisto), iar ca redactori figurează Petre Locusteanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Horia Furtună, Vintilă Russu-Şirianu, Sergiu Manolescu. Articolele-program publicate în primul număr (I.G. Duca, Un vis..., şi C. Banu, Un cuvânt... care putea să lipsească) anunţă o publicaţie de cultură animată de un spirit liberal, ecumenic, tolerant. Extrem de eclectică în privinţa orientărilor artistice, revista va fi susţinută de autori veniţi din teritoriile cele mai diverse ale predispoziţiilor estetice (de la sămănătorism la modernism, de la neoclasicism la simbolism). Spiritul democratic al publicaţiei rezidă şi în refuzul oricărei dogme, fapt ce permite prezenţa în paginile sale a unor nume deosebit de prestigioase, dar şi a unora cu rezonanţă modestă. Colaboratorii erau îndemnaţi doar să vizeze „un ideal mai curat şi mai înalt" (I.G. Duca), să profeseze o „artă democratică", aprinzând „o flacără pentru luminarea şi încălzirea marii mulţimi" (C. Banu). La împlinirea a cinci ani de la înfiinţarea revistei, C. Banu îşi exprimă încrederea în acest ecumenism estetic: „între revistele de bisericuţă, care trăiesc pentru că nu mai au cum să moară, şi între marile reviste, care trăiesc numai prin puterea tradiţiei, «Flacăra» are entuziasmul celor dintâi şi respectul pentru trecut al celor din urmă. Ea nu
Flacăra
Dicţionarul general al literaturii române 156
FLACÂKA
tlTSIIII8â^»RTi0TICll.*,SOCiRLA — *s*iw* ******** — I DimoiwîCONSTANTIN BANU I
s-a anchilozat însă prin înghiţirea nici unei reţete estetice, unice şi definitive. Şi nici nu s-a închis într-un turn de fildeş ca să-şi admire propriile iluzii şi glorioasele-i amintiri." Promovând în ansamblu o literatură a calităţii, una ce ilustrează toate tendinţele manifestate în scrisul românesc, F. este un fidel seismograf al fenomenului cultural din ţară şi din străinătate, în prima ei etapă, în preajma intrării României în război, prin vocea lui Octavian Goga (Latinitatea strigă în tranşee, 41/1915), este exprimată cât se poate de clar opţiunea pentru alianţa cu Franţa împotriva Austro-Ungariei. Articolul-program al seriei a doua, semnat de N. Davidescu (Intre public şi publicaţii, 21/1922), înscrie revista pe orbita unei alte etape de activitate. Odată idealul unirii înfăptuit, atenţia acesteia se va focaliza pe promovarea „literaturii noi", dar şi pe familiarizarea cititorilor
-	prin frecvenţa publicării traducerilor - cu literaturile lumii. Diversitatea rubricilor („Figuri contemporane", „Figuri dispărute", „De vorbă cu...", „Cronica literară", „Cronica teatrală", „Cronica artistică", „Notele săptămînii", „Ecouri", „Mişcarea literară din străinătate", „Pagini postume", „Cronica ideilor", „Profiluri literare", „Revizuiri literare") depune mărturie pentru preocuparea redactorilor de a acoperi mai toate faţetele fenomenului cultural şi pentru dorinţa de a informa cititorii cu privire la ultimele tendinţe în literatura lumii. F. publică poeţi de toate orientările estetice: George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Alexandru Macedonski,
D.	Anghel, G. Bacovia, Ion Minulescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale, Tudor Vianu, St. O. Iosif, V. Voiculescu, Horia Furtună, Camil Petrescu, Aron Cotruş, Dragoş Protopopescu, Mihail Cruceanu, Demostene Botez, Victor Eftimiu, Natalia Negru şi mulţi alţii. Proză semnează I.L. Caragiale (Şah şi mat), Ioan Slavici (Stâlp de cafenele, Un pierâe-vară), Liviu Rebreanu (Vrăjmaşii, Cerşetorul), Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Al. Macedonski, G. Bacovia,
E.	Lovinescu (un fragment din romanul Viaţă dublă), D. Anghel, Ion Pillat ş.a. Dramaturgia este ilustrată de Barbu Delavrancea (un fragment din Hagi Tudose), Victor Eftimiu (Cocoşul negru), Al. Vlahuţă, Al. Macedonski ş.a. Şi în privinţa istoriei literare revista se dovedeşte foarte activă, publicând manuscrise şi scrisori inedite ce aparţin lui I.L. Caragiale,
B.P. Hasdeu, M. Eminescu, C. Negruzzi. O activitate fructuoasă desfăşoară aici criticul „revizuirilor", E. Lovinescu (Revizuiri literare. C. Dobrogeanu-Gherea, Revizuiri morale. O. Goga -factor al conştiinţei naţionale). Mai semnează critică literară Radu Dragnea, P. Locusteanu, C. Banu, Ion Pillat, Pompiliu Eliade, G. Bogdan-Duică. Sunt inserate numeroase interviuri cu scriitori, oameni de cultură, politicieni. Se dedică numere speciale lui I.L. Caragiale, Ion Creangă, Mihai Eminescu. Se publică medalioane, evocări, necrologuri, impresii de călătorie,
reportaje, articole despre literatura universală (P. Locusteanu,
C.Sp. Hasnaş, I. Foti). în atenţia comentatorilor de literatură străină intră Paul Claudel, August Strindberg, Walt Whitman, Rabindranath Tagore, Vladimir Maiakovski ş.a. Traducerile sunt semnate de G. Coşbuc, St. O. Iosif, E. Lovinescu, Ion Al-George ş.a. Apar versiuni în româneşte din Homer, Dante, Shakespeare, Lessing, Byron, Cehov, Gide. Revista mai conţine articole de sociologie, economie, învăţămînt. Grafica aduce în pagină ilustraţii după lucrări celebre, portrete de personalităţi ori desene realizate de Iser. Alţi colaboratori:
G.	Murnu, D. Caracostea, Hortensia Papadat-Bengescu, Paul Zarifopol, F. Aderca, Ion Călugăru, Tudor Arghezi, Ion Bianu, N. Iorga.	N.S.
FLACĂRA, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 23 decembrie 1938 şi 31 august 1940, ca organ al Cercului Cultural Naţional „Octavian Goga", avându-i directori pe Stan Ghiţescu şi Virgil P. Râmniceanu, iar ca redactor responsabil pe C. Bivolaru. Publicaţie de orientare tradiţionalistă, F. îşi conturează programul încă din primul număr, în Cuvânt înainte declarându-se continuatoare a săptămânalului „Ţara noastră", ce-şi încheiase activitatea la moartea lui Goga: „Cu acelaşi program de naţionalism integral, care a stat mereu la baza activităţii literare şi politice a lui Goga, apare azi «Flacăra», în scopul de-a merge pe calea trasată de «el»." în acelaşi număr inaugural se publică discursul rostit la Radio de Ion Petrovici, în seara de 14 mai 1938, cu ocazia morţii poetului, ca şi adeziunea Cercului Cultural Naţional „Octavian Goga" la Frontul Renaşterii Naţionale, formaţiune politică grupată în jurul lui Carol al II-lea. Astfel, încă de la început angajamentul politic al revistei devine manifest. Apar sporadic producţii literare, articolele politice, economice, notele, informaţiile bucurându-se de o mai mare pondere. Cultul lui Goga este întreţinut prin reproducerea frecventă a versurilor sale. Sunt prezenţi cu poezie Mircea Streinul, Virgil Carianopol, Geo Dumitrescu, Emest Verzea, Constantin Almăjanu, Nicolae Balotă ş.a. Semnează articole Nuşi Tulliu, G.M. Ivanov, V.P. Râmniceanu. Revista găzduieşte medalioane dedicate unor personalităţi (Octavian Goga, Titu Maiorescu, Ştefan Luchian). în articolul intitulat Amintiri de la „ Convorbiri critice", Florian Cristescu evocă întâlnirile literare patronate de Mihail Dragomirescu. Sunt recenzate Viaţa lui Caragiale de Şerban Cioculescu, Amândoi de Liviu Rebreanu, Cetatea cu duhuri de Vintilă Horia. Alţi colaboratori: Horia Furtună, C. Gerota. O parte din ilustraţiile revistei aparţin lui A. Demian şi simt preluate din „Gândirea".	N.S.
FLACĂRA, revistă apărută la Bucureşti între 4 ianuarie 1948 şi 28 iunie 1951, cu subtitlul „Săptămânal de artă şi de cultură al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti", devenit pentru o scurtă perioadă a anului 1949 „Săptămânal de literatură şi artă", iar din 28 octombrie 1950, „Organ al Uniunilor de Scriitori, Compozitori şi Artişti Plastici jdin RPR". Apărută la scurtă vreme după abolirea monarhiei, publicaţia
157 Dicţionarul general al literaturii române
Flacăra
este de orientare comunistă, prosovietică, instaurând jaloanele canonice ale realismului socialist şi proletcultismului şi trăgând o linie de cezură care va izola în trecut, pentru mult timp, valorile estetice ale literaturii şi artei interbelice. Atitudinea reiese chiar din articolul-program, Argument, semnat de Eugen Jebeleanu. Ataşamentul la principiile realismului socialist este afirmat şi de Zaharia Stancu, prin articolul în faţa Congresului (8/1948): „Oamenii artei îşi iau angajamentul să adâncească problemele ideologiei marxist-leninist-staliniste. Ei îşi iau angajamentul să folosească arta lor ca o armă de luptă împotriva imperialismului, ca o armă de luptă în folosul poporului." Rubricile obişnuite sunt „Restituiri", „Bibliografie", „Reconsiderarea clasicilor", „Baricada", „Medalion", „Alb şi negru", „Cărţile şi viaţa" ş.a. în bună parte, poezia publicată nu reprezintă decât versificaţie nudă, declarativă, rudimentară, epicizată. însemnele estetice nu-şi mai găsesc loc, fiind îndepărtate brutal printr-o mitologie ad-hoc, patronată de idolii noii „religii": Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, stahanovistul ş.a.m.d. în plan tematic, „poemele" se preocupă doar de imperativele planului economic, spargerea normelor, lupta pentru pace sau vizează pur şi simplu un interes electoral: „Aburesc în fereastră noi dimineţi, / Spre Soare, / Spre Soare, tovarăşi poeţi!" (Victor Tulbure, Manifest către poeţi). O mostră de artă angajată o reprezintă şi o poezie semnată B. Frunte: „Uite steagul producţiei, / în fiecare zi, sare ca un sticlete / de pe război pe război... / nu-i glumă, băiete, / e-ntrecere!" Revista sancţionează orice formă de evaziune de la comandamentele epocii, aşa cum procedează J. Popper în articolul Un poet înstrăinat de uneltele sale: Camil Baltazar (33/1948), unde sunt caracterizate grosier poemele mai vechi ale autorului „demascat": „poezie lipsită de sânge"; „Par-fumurile acestei poezii nu mai trebuiesc astăzi decât la foarte puţini. Ele au fost plăsmuite în sere închise, acolo unde burghezia îşi închisese cântăreţii şi unde aceştia îşi dospeau langorile şi melancolia, murind cu încetul." La F. colaborează cu versuri A. Toma, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Nicolae Tăutu, Petru Rezuş, George Lesnea, Mihu Dragomir, Vlaicu Bârna, Vladimir Colin, Traian Coşovei, Ion Brad, Petru Vintilă, Andrei Ciurunga, Mihai Codreanu, Agatha Grigorescu-Bacovia, Vasile Nicolescu, Aurora Cornu, Florin Mugur, Teodor Vârgolici, Paul Anghel, Alexandru Andriţoiu, Ilie Purcaru ş.a. Readucerea în atenţia contemporaneităţii, la centenarul naşterii sale, a poeziei lui Eminescu nu e altceva decât o nouă mistificare. Articole ca Eminescu citit astăzi (Geo Şerban), Viaţa lui Eminescu şi sfârşitul lui tragic (Eugen Jebeleanu), Locul lui Eminescu în literatura română (Ion Vitner) sau Eminescu despre realismul critic rus (Ion Hobana) induc tot felul de distorsiuni ideologice, prin lupa cărora sunt interpretate viaţa şi opera poetului. Distorsiunea şi mistificarea ajung în pragul ridicolului, ca, de pildă, atunci când sunt scoase la lumină „opinii" şi articole venind din rândul „maselor": De ce era Eminescu un poet „trist" (Solomon Maria, responsabilă culturală la uzinele „Tăbăcăria Naţională") sau începem să-l cunoaştem pe Eminescu cel adevărat (Costică Abacioaei, muncitor
pe şantierul CFR Bucureşti). Nici poemul lui George Sidorovici (Strungarul despre Eminescu) nu pare menit să aducă un altfel de serviciu cu privire la imaginea poetului. în acelaşi registru, Ion Bartoşi, montator la „Timpuri noi" (Azi, Eminescu este redat poporului), e mulţumit că „se dezgroapă din cenuşa trecutului, în care a fost aruncată de bancheri şi moşieri, opera poetului Mihai Eminescu". în afară de grotescul „interpretărilor", lăsate la cheremul „proletariatului", „reabilitarea" lui Eminescu nu reprezintă altceva decât o nouă formă de manipulare ideologică. Proza din paginile revistei nu se deosebeşte valoric de poezie. Prin tezism şi prin schematismul construcţiei, aceasta satirizează în tuşe groase „tarele" regimului trecut, prospectând, în acelaşi timp, un viitor „planificat", luminos, apoteotic. Publică Petru Dumitriu (în primăvara şaptezeci şi unu..., Sudura), Saşa Pană (Cordonul sanitar), Remus Luca (Măriuca învaţă carte), Eusebiu Camilar (Execuţia), Mihail Sadoveanu, Ion Călugăru. O zonă de normalitate şi culoare aduce proza lui Marin Preda, prin cele câteva nuvele şi fragmente de roman (Moromeţiî). Aceasta se distinge printr-o tonalitate nouă, repunând în drepturile lor exuberanţa limbajului, firescul, colocvialitatea, fapt ce nu scapă vigilenţei ideologice, prin intermediul lui J. Popper, contrariat că „unui conţinut nou de viaţă i se mai suprapun forme de expresie învechite, care nu-i mai corespund". Ideologul cere prozatorului „părăsirea clişeelor naturaliste anacronice", fiindcă „noi aşteptăm de la scriitorii noştri portretul ţăranului împroprietărit, în care se naşte conştiinţa demnităţii omeneşti" (Un scriitor talentat şi o concepţie literară depăşită, 19/1948). Reportajul se bucură de un spaţiu generos, fiind înscris în aceleaşi cerinţe ideologice. Publică Ioana Postelnicu (Jurnal de şantier. Bumbeşti-Livezeni, 27/1948), Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ben Corlaciu. Şi teatrul din F. este populat de personaje emblematic-comice: brigadierul UTM, ciobanul. în piesa radiofonică Ciobanul de pe Ceanul Mare de Mihail Davidoglu, bucolicul cochetează cu cel mai abrupt ridicol: „oile behăie, tălăngi, Petruc doineşte". O piesă de teatru cu brigadieri dă Al. Kiriţescu (La răscruce de drumuri, 11/1948). Semnificativă este obedienţa revistei faţă de criticile ce îi sunt adresate în „Scânteia", spiritul autocritic frizând autodenunţul. Când, în „Scânteia" din 15 iulie 1948, în articolul Mai multă principialitate în tratarea problemelor artei şi literaturii, i se impută „slăbiciuni cu caracter ideologic", faptul că e „ruptă de problemele centrale ale mişcării muncitoreşti", că „nu reuşeşte să fie purtătoare fidelă a liniei Partidului", că publică „poezii scrise în tipic stil legionar", F. vine cu o autocritică foarte promptă şi excesiv de zeloasă: „Cazurile piesetei lui Martiniuc şi-a poeziei lui Secreţeanu nu sunt singurele. în numărul 22 al revistei a fost publicată poezia Vântul cel mare de Ion Potopin, plină de imagini mistice" (31/1948). înregimentarea devine imperativă şi pentru critica literară, promotoare a aceloraşi principii ideologice. în opinia lui Radu Boureanu (Preambul la o revizuire a istoriei literaturii române, 8/1948), „primul criteriu al criticii trebuie să fie unul politic", iar George Dan ţine să afirme: „Criticii mei cărora le rămân îndatorat din inimă sunt muncitorii." în urma unui articol (Agitaţia culturală), pe care îl
Flacăra
Dicţionarul general al literaturii române 158
publicase în „Naţiunea" şi unde îşi exprima voalat preferinţa pentru sensurile adânci ale artei şi critica încremenirea acesteia în formele exterioare, caricaturale ale realismului socialist („Adâncimea este condiţia prin care trecem de la stadiul principial la faza artei [...]. Ideologia burgheză în materie culturală cuprinde o problematică foarte bogată. Ar fi o greşeală, după mine, a o trece pur şi simplu cu vederea. Ea trebuie combătută în profunditate. Astfel se întreţine complicaţia spiritului agitându-se minţile şi se spulberă insinuarea simplismului ideologiei progresiste în materie culturală"),
G.	Călinescu este combătut de Petru Dumitriu în articolul Despre perspectiva istorică în preţuirea artei. Note la un articol al lui George Călinescu (31/1948). De altfel, Călinescu, indignat de afirmaţia unui cititor al F. („frumosul e o categorie istorică", „valorile estetice variază potrivit progresului societăţii omeneşti"), răspunde cu promptitudine: „Afirmarea aceasta turbură pe intelectualul obişnuit cu anume principii estetice şi chiar pe creatorul pur şi simplu în instinctele lui." O altă tentativă de recuperare a literarităţii, făcută de Cezar Petrescu în ziarul „Semnalul" din 3 august 1948 (Răspunderea scrisului), este, de asemenea, aspru sancţionată. în articolul Dl. Cezar Petrescu şi „imparţialitatea" problemelor scrisului (34/1948), Paul Georgescu condamnă scriitorul pentru vina de „a sluji" „duşmanul progresului şi dezvoltării culturii, dar şi al statului nostru popular", în ciuda opacităţii ideologice a revistei, cu timpul dezbaterea culturală netrucată îşi face loc şi aici. La Plenara Uniunii Scriitorilor cu privire la problemele poeziei, din februarie 1951, se pune pentru prima oară în discuţie „pericolul proletcultismului". N. Moraru, în discursul său, reprodus în F., susţine că „proletcultul înseamnă schematism" şi dispreţ faţă de învăţătură. Traducerile se fac cu preponderenţă din literatura rusă şi sovietică (Cehov, Maiakovski, Tihonov, Lermontov), dar şi din Arthur Rimbaud, Pablo Neruda, Louis Aragon. Principalii traducători sunt Veronica Porumbacu, Petre Solo-mon, Mihnea Gheorghiu, George Lesnea. Ilustraţia revistei, foarte bogată, este tributară artei figurative de tip realist-so-cialist. Alţi colaboratori: Mihai Novicov, Ion Frunzetti, Alfred Margul Sperber, Al. Rosetti, Paul Cornea, Marcel Breslaşu, Emil Isac, Harry Brauner, Pericle Martinescu, Petru Comar-nescu, M. H. Maxy, Cella Serghi, Lucia Demetrius, Alexandru Balaci.	N.S.
FLACĂRA, revistă apărută la Bucureşti din mai 1952 până în decembrie 1989. Continuă, defacto, F. dintre anii 1948 şi 1951, deşi e numerotată de la numărul 1, anul I; publicaţia este iniţial lunară, devenind bilunară (din 1954), apoi săptămânală (din 1957). La începutul anilor '70, într-o formulă marcată de o oarecare rutină şi istovire, cu o „linie" conformă ideologiei comuniste, F. se apropie de formula revistei populare ilustrate de oarecare ţinută, cu un conţinut de magazin. Subiectele culturale şi literare erau prezente în paginile revistei în proporţii moderate, aproape convenţional, fără mari îndrăzneli. în acest context, începând din 17 februarie 1973, în fruntea publicaţiei a fost numit ca redactor-şef poetul şi publi-
cistul Adrian Păunescu, cu un renume de personaj incomod pentru „aripa" conservator-birocratică a oficialităţii comuniste, de „răzvrătit" (din interiorul sistemului, fireşte, şi în interiorul limitelor admise) şi de militant pentru restituirea unor adevăruri până atunci ocultate de propaganda regimului. într-un editorial cu valoare de program, intitulat Să ne merităm numele!, noul redactor-şef explica: „O nouă serie a revistei «Flacăra» se deschide astăzi. Trăind prea mult în obişnuinţa unui nume, ajungem câteodată să-i uităm semnificaţia. Auzim «Flacăra» şi uităm ce înseamnă Flacăra." Proclamând intenţia de a face ca
F.	să devină o revistă ardentă, „o adevărată flacără", Adrian Păunescu înregistra necesitatea militantismului, dar preciza: „Vom fi militanţi, dar nu vom îmbrăca în nici un caz cămaşa sordidă a formalismului aşa-zis militant. Vom milita pentru nou, pentru progres." în sprijinul legitimităţii noilor obiective ale revistei era invocată, nu fără abilitate, autoritatea liderului partidului şi statului comunist, Nicolae Ceauşescu, ale cărui benedicţiune şi îndemn erau citate în final. Editorialul definea atât în literă, cât şi în subtext linia pe care avea să evolueze revista în anii următori: militantism ardent, cu aspecte de „răzvrătire", fără contestarea frontală şi radicală a orânduielii politice, dar cu o combatere punctuală viguroasă a unor racile sau nedreptăţi semnalate ca fiind contrare marilor principii afirmate de discursul oficial, „mustrarea potentaţilor" de diferite niveluri, cu recurs direct - şi protector - la autoritatea şefului regimului. La adăpostul acestei linii de conduită, F. şi-a câştigat o marjă de manevră mai largă decât alte publicaţii, reuşind să facă figură singulară în peisajul jurnalismului din epocă. Alături de multe lucruri inacceptabile ori condamnabile, alături de cusururi, unele decurgând fie din contextul momentului, fie imputabile echipei redacţionale, cum ar fi cultul lui Nicolae Ceauşescu ca instrument de „protecţie" tactică ori creditul exagerat acordat, din „revoluţionarism" obstinat, unor iniţiative paraştiinţifice de medicină alternativă, tracologie etc., se poate vorbi despre un bilanţ mai degrabă pozitiv, oricare ar fi grila prin care ar fi examinată activitatea revistei. Printre realizări - pentru un periodic cu profil social-politic şi doar în al doilea rând cultural - pot fi menţionate parţiala eliberare de „limba de lemn", atât de caracteristică oficialităţii comuniste (e drept, înlocuită cu un limbaj poetico-patetic, „păunescian", rapid manierizat), încălcarea unor tabuuri ale propagandei oficiale, cultivarea reportajului social de calitate, promovarea şi difuzarea eficace a unor valori culturale (în special din sfera poeziei şi a literaturii) în rândul unui public numeros şi divers. F. continuă să apară mai bine de doi ani în formula grafică de până atunci (revistă ilustrată, în 40 de pagini), o parte imprimate în policromie — dar treptat ponderea textului creşte, încât după o vreme aspectul era cel de ziar tipărit sub formă de revistă, cu fotografii în culori pe unele pagini. în 1973 e precizat tirajul: 160 000 de exemplare. De la numărul 21 din 1974 apare subtitlul „Revistă editată de Frontul Unităţii Socialiste". Din 1976 se renunţă total la înfăţişarea de magazin ilustrat şi se adoptă aspectul de ziar, cu tiparul în alb-negru şi cu o singură culoare - roşu - pentru titluri sau pentru unele elemente de
159 Dicţionarul general al literaturii române
Flacăra
grafică. Revista condusă de Adrian Păunescu se prezintă la început ca un săptămânal social, cultural, educativ, de dezbatere, de reportaj şi anchetă publicistică, facilitând, prin publicarea şi „urmărirea" lor pe lângă autorităţi, circuitul unor sesizări şi semnalări revendicative din partea publicului, ceea ce înseamnă o deschidere sporită - prin comparaţie cu numerele din anii imediat anteriori - faţă de unele subiecte cum ar fi calitatea vieţii cotidiene, starea localităţilor ţării, dar şi istoria şi folclorul (se militează împotriva poluării folclorului autentic), arta plastică ş.a. Se renunţă treptat la subiectele şi imaginile de mărunt divertisment, încercându-se apropierea de o anumită ţinută estetică şi responsabilitate civică chiar şi a divertismentului (e promovată, de pildă, tot mai mult, muzica folk, gen cu virtuţi mai degrabă rebele şi novatoare). Semnează, în paginile revistei, mai cu seamă Adrian Păunescu, Nicolae Cristache, Horia Pătraşcu, Iulian Neacşu, Ovidiu Ioaniţoaia, Cornel Bozbici, Nelu Ionescu, Eugen Seceleanu ş.a. între membrii corpului redacţional şi colaboratorii permanenţi care practică gazetăria pe teme sociale, politice, cetăţeneşti, reportajul etc. se află nu puţini scriitori. Unii au spaţii sau rubrici fixe: Dinu Săraru deţine rubrica „Opinia unui alegător" (întreruptă o vreme, înlocuită de publicarea în foileton a romanului Nişte ţărani, ulterior reluată), Dorin Tudoran scrie articole pe teme de interes cetăţenesc, Leonid Dimov ţine, cu intermitenţe, în primii ani, rubrica „Fetişuri de azi", Radu Cosaşu susţine „Cronica de trei secunde", iar Ioan Grigorescu scrie „Mapamond", în timp ce H. Brauner onorează rubrica „Folclor"/ „Poluarea folclorului". Literatură ori publicistică pe subiecte literare se publică iniţial relativ puţin. Traian Stoica susţine rubrica „Recenzii" sau trasează portrete de scriitori (Nina Cassian, Edgar Papu ş.a.), Aurel-Dragoş Munteanu semnează „Viaţa cărţilor", mai târziu Dorin Tudoran începe să ţină o „Cronică a debuturilor". Redactorul-şef publică versuri, interviuri cu scriitori (Eugen Barbu). Ponderea materialului pe teme literare şi artistice creşte treptat. O rubrică intitulată „Civilizaţia ochiului" prezintă, prin grupaje de reproduceri însoţite de un comentariu succint şi relativ accesibil, valori ale picturii româneşti contemporane. Sunt publicate, în serial, fragmente din memoriile lui Şerban Cioculescu (apărute ulterior în volum). Mai târziu, în redacţie vine George Arion, care iniţiază o consistentă serie de interviuri cu scriitori (Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Beniuc, Eugen Simion şi mulţi alţii) şi cu alte personalităţi artistice sau culturale. După 1976 revista continuă acelaşi program, dar acum rubricile, paginile, secţiunile revistei au titluri mobilizatoare caracteristice (printre ele: „România - cabinetul de lucru al preşedintelui Nicolae Ceauşescu", „Să gândim cu capetele noastre"). Sunt frecvente şi anchetele ori comentariile pe teme culturale, regrupate într-un supliment de opt pagini, în corpul revistei şi intitulat „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură", care devine o mică revistă culturală de mare tiraj, cu largă adresabilitate, dar fără mari concesii făcute în numele „accesibilităţii". în „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură", apărută sub coordonarea lui George Arion, sunt publicate interviuri cu scriitori, articole, cronici, nu numai literare: scurte comentarii despre poezie
semnează Tania Radu şi H. Cândroveanu, despre cărţi de critică se pronunţă Constantin Crişan, pe teme de folclor scrie Ilie Purcaru, de film se ocupă Horia Pătraşcu, despre plastică scrie Tudor Octavian. Sub titlul „Atelier literar", Geo Dumitrescu îşi continuă în „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură" rubrica adresată poeţilor în devenire, adevărat cenaclu literar prin corespondenţă, prin care au fost descoperite nu puţine talente. Sunt prezenţi cu colaborări scriitori şi critici consacraţi (Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Florin Mugur, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Romul Munteanu, C. Stănescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Râpeanu, Alex. Ştefănescu, Paul Dugneanu ş.a.). O vreme, Eugen Simion îşi încredinţează suplimentului „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură" rubrica sa itinerantă intitulată „Fragmente critice", iar Al. Piru semnează tot aici „Cronica literară". în rubricile de critică sunt foarte activi în anii '80 Tania Radu şi Radu G. Ţeposu, care promovează literatura generaţiei optzeciste, în plină afirmare chiar în acea vreme. în disputa dintre cele două „tabere" în care se grupau în epocă revistele literare, „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură" se menţinea pe o poziţie de centru, fără derapaje extremiste, căutând să concilieze o linie aşa-zicând oficială cu respectul şi cultivarea valorilor estetice. în legătură cu rolul şi statutul specific al revistei F. în perioada 1973-1985, trebuie consemnat fenomenul denumit Cenaclul „Flacăra", manifestare inaugurată în septembrie 1973 la Bucureşti. Adrian Păunescu rosteşte cuvântul de deschidere: „Vom prezenta celor care vor să ne asculte scriitori din toate generaţiile. Fiindcă nu suntem străini de faptul că revista noastră este citită, dorim să sprijinim şi să promovăm o literatură majoră, a marilor probleme, o literatură a acestei societăţi, o literatură a curajului, o literatură a adevărului. De asemenea, pentru că suntem un cenaclu de poezie, de muzică şi de plastică, vom sprijini acea muzică şi acea plastică mai apropiate sufletului tinerelor generaţii [...]. Vom ieşi în public, în mijlocul ţăranilor, muncitorilor, funcţionarilor, studenţilor." Au citit poeme Ion Gheorghe şi debutantul Ştefan Dumitrescu (textele acestuia fiind comentate de cei prezenţi). Au cântat Doru Stănculescu şi Tudor Gheorghe. într-o primă etapă, manifestările cenaclului erau săptămânale; în revistă era publicată în fiecare număr o cronică a şedinţei cenaclului din săptămâna precedentă (prima şedinţă beneficiind şi de o prezentare călduroasă semnată de Şerban Cioculescu, sub titlul Cenacle de ieri şi de azi „Flacăra"). în prima etapă, structura obişnuită a manifestărilor era următoarea: imul sau mai mulţi scriitori consacraţi citeau din creaţia lor, urma lectura unui poet debutant (comentată de cei de faţă), apoi erau recitate de actori poeme ori alte texte din opera invitaţilor prestigioşi sau a unor scriitori din diferite epoci, grupate sub titlul „Antologia «Flacăra»", iar în final se produceau cântăreţi sau cantautori, preponderent dintre reprezentanţii muzicii folk (cu piese de factură baladescă, deseori pe texte ale unor mari poeţi). La a doua şedinţă au citit Stephan Roii şi Leonid Dimov, a debutat poetul Mihai B. Constantin, recitalul poetic a fost susţinut de actorul Ion Marinescu, iar cel muzical, de Mircea Vintilă; la şedinţa următoare a fost evocat Miron Radu Paraschivescu şi a
Flacăra
Dicţionarul general al literaturii romane 160
citit George Ţămea etc. în 1974 structura şedinţelor se păstrase, în linii mari: în februarie, invitaţii erau Maria Banuş şi Ion Horea, la o altă întrunire a fost invitat din nou Mihai Beniuc, din ale cărui versuri a recitat Florian Pittiş. într-o nouă şedinţă invitatul era Marin Sorescu, prezentat asistenţei de criticul Eugen Simion, poeziile fiind recitate de Virgil Ogăşanu, Florian Pittiş, Rodica Mandache; poetul a răspuns apoi la întrebările participanţilor şi asistenţa a ascultat recitalul susţinut de Mircea Vintilă, Mircea Florian ş.a. în această primă perioadă, cenaclul îşi ţinea lucrările în săli de teatru, cluburi, case de cultură, amfiteatre universitare, sedii ale unor instituţii etc. Mai târziu, cenaclul a început să facă turnee prin ţară, întrunindu-se tot mai des în aer liber, pe stadioane ori pe platouri cu conotaţie istorică etc. Frecvenţa manifestărilor a crescut, ele nu mai aveau loc săptămânal, ci uneori zilnic ori chiar de mai multe ori pe zi. De la accesul limitat, pe bază de invitaţii, s-a trecut la intrarea liberă. Şi conţinutul şedinţelor a evoluat, renunţându-se la structura canonică din prima etapă şi crescând ponderea recitalurilor muzicale. Erau descoperite talente din rândul publicului, mai ales în domeniul muzicii folk. Se recitau versuri din zeci de poeţi, atmosfera era incendiară. Adrian Păunescu, conducătorul cenaclului, şi-a descoperit acum vocaţia de agitator şi talentul de a domina, mobiliza şi dinamiza mulţimile, pe care l-a utilizat intens. Manifestările cenaclului deveniseră nişte happening-uri (erau denumite, de
F., „întâmplări") care durau ore în şir (de pildă, la 21 februarie 1976, şedinţa dedicată, între altele, omagierii poetului Marin Sorescu, care împlinea patruzeci de ani, şi ţinută în Sala Polivalentă din Bucureşti în prezenţa a peste zece mii de persoane, a durat opt ore). în 1983, la zece ani de la înfiinţare, cenaclul avea la activ o mie de manifestări, la care asistaseră, în total, peste trei milioane de spectatori. în peisajul manifestărilor politico-educative de masă organizate de regimul ceauşist, el reprezenta un fel de supapă pentru exuberanţa tinerilor, promova pe scară largă genuri de muzică anterior marginalizate de autorităţi ori ţinute în underground şi difuza în cercuri foarte largi valori ale poeziei contemporane. Desigur, comporta şi derapaje pe linia înregimentării gregare (chiar dacă aparent „răzvrătite"). Oficialitatea îl supraveghea atent, tolerându-1 totuşi de vreme ce organizatorii recurgeau la oficierea cultului lui Nicolae Ceauşescu. De la un moment dat, denumirea cenaclului a devenit „Cenaclul «Flacăra» al tineretului revoluţionar", fiind aşezat astfel şi sub autoritatea Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. în cele din urmă a fost suprimat, se pare în urma unor incidente care s-ar fi soldat cu accidentarea unor participanţi. Ultima manifestare a cenaclului menţionată în paginile F. este cea cu numărul de ordine 1612, ţinută la Vălenii de Munte, la începutul lui iunie 1985. Peste câteva săptămâni Adrian Păunescu este destituit din funcţie. Până în 1989 revista continuă să apară — cu indiciile clare ale unei întăriri a controlului ideologic — urmând linia şi formula statornicite în „perioada Păunescu". De altfel, din 2001 apare în paralel cu F. revista intitulată „Flacăra lui Adrian Păunescu", condusă de un
colegiu editorial din care mai fac parte Ilie Purcaru, Costel Stroescu, Mircea Bunea şi Al. Dida.	N.Br.
FLACĂRA, revistă care apare la Bucureşti în 24 decembrie
1989	(ediţie specială); la 28 decembrie 1989 îşi modifică titlul în „Flacăra libertăţii", la 5 ianuarie 1990 se numeşte „Realitatea", revenind la 12 ianuarie 1990 la titlul iniţial. Redacţia: George Arion (redactor-şef), Constantin Dumitrescu, Ion D. Goia (redactori-şefi adjuncţi), Oprea Georgescu (secretar general de redacţie), Dumitru Constantinescu, Roxana Paicu Manolescu şi Horia Pătraşcu (publicişti comentatori) ş.a. La 24 decembrie
1989	iese datorită colaborării unui mare număr de ziarişti, între care George Arion, Nicolae Arsene, Carmen Dumitrescu, Ion
D.	Goia, Ilie Purcaru, Octavian Ştireanu, Elena Grecescu, Dorin Sălăjan, Liviu Timbus. Pe prima pagină apar fotografii şi titluri cu majuscule, care fac cronica evenimentelor. Se publică Comunicatul către ţară al Consiliului Fontului Salvării Naţionale, urmat de titluri şi fotografii: Bucureştiul luptă, toată ţara luptă. Victoria e a poporului, Au dispărut lozincile şi portretele. Au apărut oamenii, adevărul, viaţa! ş.a. De la 12 ianuarie 1990 F. are subtitlul „Săptămânal de opinie, politic, social, cultural (fondat în 1911)". Se publică articole politice, literare, religioase, reportaje însoţite de fotografii, anchete, răspunsuri la întrebări, precum şi suplimentul „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură" (în corpul revistei). în numărul 9 din 1990 apare, de asemenea în corpul revistei, suplimentul „Luneta. Tribună de exprimare a tipografilor români", ale cărui prime numere „au fost tipărite ilegal, în timpul dictaturii comuniste". Semnează articole Ion D. Goia (Funeraliile statuii lui Lenin), Gh. Tomozei (Să facem o revistă), Tudor Octavian (Gravurile timişorene ale lui Vasile Pintea) ş.a. George Arion realizează un interviu cu Eugen Simion pe tema O lume nouă nu se poate construi cu o ură veche (9/1990), Constantin Dumitru îl prezintă cititorilor, la rubrica „Cultura română în Basarabia", pe poetul Ion Hadârcă, ale cărui versuri sunt republicate. La „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură" din numărul 20/1990 colaborează Alex. Ştefănescu (Votez cu Marin Preda. 10 ani de la moarte). Pe prima pagină a acestui număr este reprodusă statuia lui Lenin din faţa fostei Case a Scânteii, având în mâna dreaptă inscripţia „Jos comunismul". Din aprilie 1996 F. iese în format de revistă, cu tipar în policromie. Alţi colaboratori: Romul Munteanu, Cezar Tabarcea.	I.H.
FLAMURA, revistă apărută la Brăila, lunar, din aprilie 1937 până în noiembrie 1941. Publicaţia este iniţiată de Mihu Dragomir (care semnează Mişu Const. Dragomirescu), în această perioadă încă elev. Subtitlul „Revista tinerei generaţii" devine din ianuarie 1938 „Răbojul tinerei generaţii", pentru a marca „lupta pentru biruinţa tinereţii" şi în mod special preocupările „tinerelor mişcări provinciale". Materialele sunt inserate în două mari rubrici: „Lupta dintre generaţii" şi „Poeţii tinerei generaţii". în centrul atenţiei stau poeţi aflaţi sub semnul lui Panait Istrati, deoarece la Brăila ei sunt în „locurile sfinţite de suferinţa lui". Panait Istrati este omagiat chiar din
161 Dicţionarul general al literaturii române
Flămând
primul număr, cu prilejul împlinirii a doi ani de la moartea sa. In aprilie 1938, când Octavia Calangea figurează ca director (numele ei devine în decembrie 1938 Octavia Dragomirescu), în editorial sunt consemnate două principii ale tinerei generaţii: Binele (doctrina lui Hristos) şi Frumosul (Panait Istrati, „cel mai autentic apostol creştin"). F. publică poezia tinerei generaţii, promovând versurile lui M. Papadopol, George Valea, Ilarie Lalescu şi, desigur, pe cele ale lui Mihu Dragomir (Faust, Sfârşit, Artă pentru artă). De la 1 noiembrie 1940 director este Ioan Dimitrie Suciu, iar ca secretar de redacţie apare Mihu Dragomir. Publicaţia este preocupată acum în mod special de soarta Transilvaniei, omagiindu-1 pe Gh. Bariţiu, „ctitorul ziaristicii româneşti din Ardeal". Cele trei numere care mai apar vor fi dedicate unor scriitori şi oameni politici precum Ioan Slavici, Iuliu Maniu, Octavian Goga, dar şi unor tineri poeţi afirmaţi în spaţiul transilvan: Mihai Beniuc, Ion Th. Ilea, Aurel Marin. în articolul Generaţia vrea, totuşi, ceva, Mihu .Dragomir va declara: „Vrem dreptul de a visa". Cu o pană acidă, tânărul polemizează cu C. Noica, căruia îi reproşează că în numărul unic al revistei „Adsum" „propo-văduieşte întoarcerea în aburii otrăviţi ai misticismului bizantin" (Şi noi suntem de faţă, 2/1940), iar în articolul Eu cred în Ion Barbu (3/1940), susţine că întâlnirea autorului Jocului secund cu mişcarea legionară ar fi întru totul firească. Printre traducerile publicate pot fi menţionate fragmente din romanul Georges de Al. Dumas-tatăl, poezii de Tagore, Lenau, Byron şi transpunerea lui Mihu Dragomir după Albatrosul lui Baudelaire.	M.Ş.
FLĂMÂND, Dinu (24.VI.1947, Susenii Bârgăului,j. Bistriţa-Nă-săud), poet şi critic literar. Este fiul Liviei (n. Rău) şi al lui Traian Flămând, ţărani. învaţă mai întâi în satul natal, apoi la Braşov şi la Cluj, unde urmează şi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română (1965-1970). Este membru fondator al cenaclului şi revistei „Echinox", unde lucrează ca redactor (1968-1970). Va fi funcţionar la Centrala Cărţii din Bucureşti (1970-1971), redactor la Editura Enciclopedică Română (1971-1973) şi la revistele „Flacăra" (1973-1974), „Amfiteatru" (1974-1988) şi „Secolul 20" (1988-1989). După ce, în 1989, se stabileşte la Paris, devine corespondent al posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, iar din 1995 e angajat la postul Radio France International. Debutează cu poezii în „Tribuna" (1966). Colaborează la „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Familia", „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Transilvania", „Vatra", „Viaţa românească", „Viaţa studenţească" ş.a.
încă de la titlul ce trimite, poate oarecum forţat, la noţiunea-cheie a lui Anaximandru, Apeiron, volumul de debut apărut în 1971 trădează fascinaţia pentru faţa nevăzută a lucrurilor, pentru starea primordială a fiinţei. Blagian ca mai toţi poeţii de la „Echinox", dar fără vocaţia metafizică a maestrului, F. evocă nevroza de adaptare a tânărului de la ţară, senzual şi frust, confruntat cu spaţiul citadin alienant. Dacă nostalgia rurală, a fabulosului pământ natal identificat drept
Ţară a Nordului rămâne un reper constant al versurilor, poetul, care nu e un mistic pur al Transilvaniei, asemenea lui Ioan Alexandru, îşi arată curând natura ambivalenţă: întâlnirea cu oraşul îi deconspiră fascinaţia livrescă şi îi prilejuieşte o viziune expresionistă cu accente mizantropice, înrudită cu aceea a lui Ion Caraion. Ameninţat uneori de tentaţia pitorescului excesiv, de manierism prolix sau de afectare, F. îşi impune cel mai adesea personalitatea distinctă într-o poezie unde se îmbină vitalismul şi luciditatea, viziunea plastică şi notaţia livrescă. Nostalgia pentru satul copilăriei, uimirea în faţa spectacolului citadin, elanul vitalist se regăsesc şi în Poezii
(1974), dar motivele vechi sunt tratate într-o manieră expresivă diferită, căci autorul caută acum soluţii formale noi, cum ar fi cele ale poemului experimental sau ale poemului ermetic în proză, de sorginte barbiană. Altoiuri (1976) sondează o problematică mai adâncă şi încearcă să depăşească nivelul trăirii întâmplătoare pentru a atinge cunoaşterea de sine: reflexia dublează de fiecare dată senzaţia, poezia, totdeauna cu implicaţii etice, se transformă în document existenţial. O schimbare decisivă crede critica a descoperi odată cu Stare de asediu (1983): de la eşantioane ireproşabile formal, dar lipsite
Flechtenmacher
Dicţionarul general al literaturii române 162
de tensiune adevărată şi timbru personal, s-ar trece la o poezie autentică, debarasată de clişee. Drumul ar fi cel de la impersonalitate la implicarea unei poezii care tinde spre recuperarea realului prozaic, a oralităţii limbajului, în acelaşi timp devenind manifestă preocuparea autorului de a se gândi pe sine ca poezie: el ar renunţa la experienţa manieristă în favoarea uneia textualiste. Introducere în opera lui G. Bacovia
(1979)	îl impune pe F. şi în ipostaza de critic literar. Interpretare personală a operei lui Bacovia, eseul redefineşte „revoluţia" poetică drept trecere de la „reprezentarea antropocentrică a eului liric" la „un heterocentrism de factură modernă, dizolvantă". Capabil să vibreze la unison cu textul comentat, înzestrat cu putere de concretizare a ideilor, F. preferă totuşi o critică metodologică uneia de artist: el se bazează constant pe premisele teoretice ale structuralismului, ale semioticii sau psihocriticii şi, sedus de mirajul terminologic al teoriilor moderne, alunecă pe panta raportărilor extravagante, citindu-1 pe Bacovia prin prisma lui Jung sau a lui Musil. Intimitatea textului (1985) este lucrarea unui spirit critic metodic, care caută să extragă, în urma unor analize minuţioase, legi poetice cu valabilitate generală şi să ofere tablouri literare de ansamblu. Prima secţiune a cărţii regrupează inedit poeţi ca Anton Pann, Tudor Arghezi sau Marin Sorescu, interesaţi de obiectualitatea lumii, cu o expresivitate bazată pe utilizarea preponderentă a substantivului; cea de-a doua parte vizează, în urma unei cercetări incisive, reconstituirea unor profiluri literare: A.E. Baconsky, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu. înzestrat mai cu seamă pentru lectura poeţilor, scriind cu vervă şi aplicaţie, fineţe interpretativă şi rigoare analitică, criticul se dovedeşte a fi la înălţimea spirituală a poetului. După o lungă absenţă de pe scena literară românească, F. revine cu volumul Viaţă de probă (1998), care alătură poeme inedite din perioada de exil unor piese vechi, preluate din Stare de asediu şi readuse la forma de dinaintea intervenţiei cenzurii. Patetic sau lucid, grav sau ironic, poetul sondează de fiecare dată „drama mediocră" a individului marginalizat într-un regim totalitar sau într-un spaţiu de adopţie nu întotdeauna primitor, iar conştiinţa derizoriului este dublată de aceea a inevitabilei curgeri a timpului. Autorul oferă o viziune spiritualizată asupra lumii în volumul Dincolo - De l'autre cote (2000), în care propune, într-un limbaj abstract apropiat de cel al lui Cezar Baltag sau al lui Nichita Stănescu, un exerciţiu de purificare prin contemplaţie, o tentativă de a descifra înţelesurile ultime şi de a transcende concretul şi propriile trăiri spre a regăsi, dincolo de contingent şi temporalitate, sentimentul participării la unitatea primordială a universului. Intitulat cu numele unor graffiti de pe culoarele metroului parizian, volumul Tags (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor) aparţine unui autor care caută să controleze raţional, într-o poezie cerebrală cu numeroase referinţe literare sau filosofice, neliniştea omului confruntat cu neprevăzutul şi cu absurditatea unei lumi ostile, dar şi cu scurgerea inexorabilă a propriei vieţi. Şi aici, artistul aspiră, indiferent de şansele de reuşită, să introducă în haosul înconjurător ordinea poeziei. F. a transpus în limba română
din lirica portugheză şi mai cu seamă din cea latino-americană contemporană.
SCRIERI: Apeiron, Bucureşti, 1971; Poezii, Bucureşti, 1974; Altoiuri, Bucureşti, 1976; Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, 1979; Stare de asediu, Bucureşti, 1983; Intimitatea textului, Bucureşti, 1985; Viaţă de probă, Bucureşti, 1998; Dincolo - De l'autre cote, ed. bilingvă, tr. Pierre Drogi, Bucureşti, 2000; Migraţia pietrelor, pref. Ion Pop, Bucureşti, 2000; Circular - Circulaire, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 2002; Tags, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Martin Booth, Polenul insidios, pref. trad., Bucureşti,
1977	(în colaborare cu Liliana Ursu); 20 de poeţi latino-americani contemporani, pref. Andrei Ionescu, Cluj-Napoca, 1983 (în colaborare cu Omar Lara); Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Bucureşti, 2000, Odă maritimă, Bucureşti, 2003; Jorge Semprun, Mortul care trebuie, Cluj-Napoca, 2002; Philippe Sollers, Războiul gustului - La Guerre du gout, Iaşi - Bucureşti, 2002; Dominique de Villepin, Napoleon. Cele o sută de zile sau Spiritul de sacrificiu, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Ciobanu, Panoramic, 327-330; Poantă, Modalităţi, 128-129; Cristea, Un an, 263-266; Barbu, O ist., 423-424; Piru, Poezia, II, 486-491; Iorgulescu, Scriitori, 66-68; Poantă, Radiografii, I,
285-287; Regman, Explorări, 239-243; Grigurcu, Poeţi, 477-484; Alboiu, Un poet, 199-201; Lit. rom. cont., I, 748-749; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 362-366; Grigurcu, între critici, 293-297; Tartler, Melopoetica, 156-159; Nicolae Manolescu, Critica poetului, RL, 1985,37; Mincu, Eseu,
II,	131-134; Regman, De la imperfect, 219-221; Piru, Critici, 230-233; Coşovei, Pornind, 9-13; Papahagi, Cumpănă, 212-218; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 175-178; Papahagi, Fragmente, 199-203; Ulici, Lit. rom., 1,86-89; Pop, Pagini, 191-196; Mircea A. Diaconu, Dinu Flămând. Poezia cetăţii umane, CL, 1999, 2; Cistelecan, Top ten, 145-147; Dicţ. esenţial, 313-315; Ţintă fixă - Dinu Flămând, VTRA, 2001,6-7 (număr special); Petraş, Panorama, 294-295; Popa, Ist. lit., II, 579-580; Tudorel Urian, Un olimpian al angoaselor, RL, 2003, 29; Mircea Iorgulescu, Echinoxiştii, „22", 2003,713; Dicţ. analitic, IV, 155-156.	A.C.
FLECHTENMACHER, Maria (1838, Bucureşti - 14.VIII.1888, Bucureşti), poetă şi autoare dramatică. Orfană, cu patru clase primare, Maria Mavrodin urmează, la Craiova, şcoala de actorie a lui Costache Mihăileanu şi, în 1853, intră într-o trupă de teatru. Se căsătoreşte cu compozitorul Al. Flechtenmacher şi vine în Bucureşti, unde, timp de optsprezece ani, joacă pe scena Teatrului cel Mare. A făcut parte din trupele conduse de Matei Millo şi Mihail Pascaly. A înfiinţat ea însăşi o companie dramatică, Teatrul Tineretului. Era membră a Societăţii Dramatice. în „Românul" a publicat articole privind Teatrul Naţional. Preocupată de situaţia femeii în societate, ţinea conferinţe la Ateneul Român pe teme de instrucţie şi educaţie. Temperament activ, militant, F. a condus, din 1878 până în 1881, „Femeia română", publicaţie care susţinea lupta femeilor pentru drepturi cetăţeneşti.
în 1871 F. a publicat un volum intitulat Poezii şi proză. Versurile, banale şi naive, imnuri mai ales, elogiază evenimente politice de reală importanţă (Imn la 24 ianuarie 1859, 24 ianuarie 1860, Imn la ţară) şi evidenţiază, fără calităţi literare, patriotismul sincer al autoarei. Convenţionale rămân şi stanţele sentimentale, multe scrise pentru a oferi un text muzicii lui Al.Flechtenmacher. Modelul este Lamartine, din care a tălmăcit Lacul. F. este şi autoarea unor vodeviluri care
163 Dicţionarul general al literaturii române
Floarea
s-au jucat pe scenele bucureştene (Un cap romantic; La sânul mamei, 1875). Piesele Post scriptum, Copila schimbă dinţii, Cireşica în închisoare sunt prelucrări. Pentru elevele Azilului „Elena Doamna" din Bucureşti, unde a fost un timp profesoară de declamaţie, a scris mici scenete cu teme morale. A tradus din E. Scribe comediile Rebeca, Armele femeii, Ministromania. Limbajul său e greoi, cu multe franţuzisme şi barbarisme.
SCRIERI: Poezii şi proză, Bucureşti, 1871; Situaţiunea Teatrului Naţional sub direcţiunea d-lui Ion Ghica, Bucureşti, 1877.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 20-26; Gh. Cardaş, Maria Flechtenmacher, în Poeţi munteni până la Unire (1787-1859), Bucureşti, 1937, 497-498; Miller-Rădulescu, Evoluţia, 174-177; Lelia Nădejde, Maria Flechtenmacher, SCIA, teatru-muzică-cinematografie, 1965, 1; Massoff, Teatr. rom., II, 27,329,348; Dicţ. lit. 1900,358.	S.C.
FLOAREA DARURILOR, carte populară. Este o culegere didactico-sentenţioasă alcătuită în scopul definirii şi ilustrării virtuţilor şi viciilor. Cunoscută şi sub titlul Albinuşa, ea reprezintă o versiune a scrierii Fiore di virtu a călugărului italian Tommaso Gozzadini, datând din secolul al Xll-lea, dar tipărită abia în 1474, la Veneţia. Există o menţiune despre o traducere din italiană, făcută probabil pe la sfârşitul secolului al XV-lea în Moldova, dar prima copie păstrată datează din 1620 şi cuprinde o tălmăcire din sârbeşte, ca şi cea a lui Costea Dascălul din Şcheii Braşovului (1693). După o versiune greacă publicată la Veneţia, călugărul Filotei Sfântagoreţul face cea mai completă traducere, tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, sub titlul Floarea darurilor, carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin... înainte de a fi reeditată (1807,1808,1834), scrierea a circulat mult prin copii manuscrise. Floarea darurilor este organizată simetric, în perechi de texte care ilustrează două noţiuni antinomice, virtute şi viciu: capitolul Pentru dragoste este urmat de Păcatul pizmii, Pentru bucurie de Păcatul întristării ş.a.m.d. Sunt date definiţii ale acestor sentimente şi atitudini omeneşti (cu citate din Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora, Ovidiu, Cicero, Seneca, evanghelişti ş.a.), urmate de comparaţii plastice, în simbolizări luate din Fiziolog: mânia este ca ursul, puterea ca leul, temerea ca iepurele etc. Pentru ilustrare sunt folosite istorioare din Biblie, din Alexandria, din Gesta Romanorum sau din hagiografii. Pătrunsă de timpuriu în cultura română, culegerea a lăsat urme în folclor, unde au fost asimilate unele comparaţii, dar mai ales anumite concluzii sentenţioase, care s-au constituit în proverbe. Câteva motive, devenite populare, pătrund şi în literatura cultă, de la Coresi şi Varlaam la Mihail Sadoveanu.
Ediţii: Floarea darurilor, carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin..., Mănăstirea Snagov, 1700; ed. 2, îngr. Const. şi Ioan Boghici, Braşov, 1807; ed. 3, Braşov, 1808; ed. 4, Sibiu, 1834; Floarea darurilor (fragm.), îngr. şi introd. Dan Simonescu, CPL, II, 273-286; ed. îngr. şi introd. Pândele Olteanu, Timişoara, 1992; ed. îngr. şi introd. Alexandra Moraru, în Cele mai vechi cărţi populare din literatura română, I, coordonatori IonGheţie şi Alexandru Mareş, Bucureşti, 1997,15-193.
Repere bibliografice: Cartojan, Cărţile pop., 1,195-208; N. Smochină, Cine a tradus în secolul al XV-lea „Floarea darurilor" în româneşte,
„Magazin istoric", 1968, 7-8; Duţu, Coordonate, 43-51; Ist. lit., I, 453-455; Dicţ. lit. 1900, 358-359; Alexandra Roman-Moraru, Cea mai veche versiune românească a „Florii darurilor", în Cele mai vechi texte româneşti, coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1982,263-316.	C. T.
FLOAREA DARURILOR, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 ianuarie şi 15 februarie 1907, şi săptămânal, între 1 aprilie şi 30 decembrie 1907, sub îngrijirea lui N. Iorga. De la 1 ianuarie 1908 se contopeşte cu „Neamul românesc". Potrivit intenţiilor istoricului, enunţate în articolul Câteva lămuriri, F.d. se vrea mai mult o tribună de popularizare a culturii universale şi româneşti, adresându-se unui public mediu pregătit intelectual. Fără să-şi aroge pretenţii de orginalitate, ca revistă de rang inferior celorlalte din constelaţia publicaţiilor sămănătoriste, aceasta promovează „lucrări de popularizare a cunoştinţii pământului şi istoriei noastre, traduceri, reproduceri din vechea literatură". Funcţia educativă, de informare prevalează în detrimentul producţiei originale. Accentul pus pe traduceri şi pe studiul istoriei, pe literatura populară şi pe cea veche reiese şi din titlul rubricilor: „Literaturi străine", „Oameni şi cărţi", „Descrieri de călătorie", „Literatura populară", „Pagini din literatura veche". Literatura originală e ilustrată doar de autori minori, care colaborează cu versuri şi proză: Eugen Boureanul şi V. Caraivan. Se publică traduceri din Longfellow, Carlyle, Leopardi, Lermontov, Eschil, Ovidiu, Virgiliu, Tibul, Horaţiu, Corneille, Villon, Alfred de Musset, Carducci, Baudelaire, Cehov, Schiller, Alfred de Vigny, dar şi poezii populare culese de Iustin Volbură, Mihai Oltescu, I. Ursu ş.a. Studiile sunt în majoritate scrise de N. Iorga (începutul întrebuinţării în scris a limbii româneşti). Se mai inserează articole de popularizare, de istorie, cugetări, însemnări cu privire la etnografie. N. S.
FLOAREA DE FOC, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 6 ianuarie şi 19 martie 1932, între 25 martie şi 30 aprilie
1933,	apoi între 25 ianuarie şi 2 iulie 1936, ca supliment cultural al ziarului „Credinţa", cotidian de orientare antiguvernamentală. Directorul publicaţiei este Sandu Tudor. Articolul-program, Prolog pentru ceasul acesta, schiţează, într-un stil metaforic, atitudinea ofensivă, polemică, a revistei: „O spunem răspicat: venim ca tulburători, cu sabia cuvântului şi floarea de flacără a propriei noastre inimi în palmă, cu o binecuvântare şi o hulă pe buze." Efortul poetului de la „Gândirea" de a aduna în jurul său talente tinere şi viguroase, spiritul nonconformist al publicaţiei, efervescenţa culturală ce tinde să anuleze convingerile politice provenind din întregul spectru doctrinar conferă paginilor un aer impetuos. Dorinţa de afirmare — pe principiul generaţionist — a tinerilor scriitori din anii "30 face posibilă această regrupare de forţe intelectuale în jurul lui Sandu Tudor. în articolul-program se mai precizează: „Ne cheamă o vedenie nouă, care se vrea frumoasă şi limpede. Sub umbra acestei vedenii de foc care ne merge înainte prin pustiu, vrem să trecem printre anarhie şi moarte, căutând să aflăm drumul nostru, şi nu altul." Diversitatea de
Floare-Albastră
Dicţionarul general al literaturii române 164
opinii a colaboratorilor este relevată şi de Paul Costin Deleanu în articolul Adeziune: „Plecăm cu table şi ordine de valori deosebite, cu concepţii despre lume diferite, cu doctrine opuse." Publicaţia conţine rubrici ca „Poezie", „Cronica", „încotro merg intelectualii", „Hronic săptămânal", „Curier". Versurile incluse în sumar simt îndrăzneţe, parcurgând toate palierele expresivităţii şi inovaţiei poetice, de la expresionism la gratuitate ludică. Publică poeme Eugen Ionescu (Cântec de dragoste), Horia Stamatu (Alegorie pentru noi), Emil Botta (Comă), Mircea Streinul (Balada spunerii de moarte), Petre Boldur, Barbu Brezianu, Ilariu Dobridor ş.a. Proză apare sporadic (Al. Sahia, Ouăle şi patriarhul). Sunt inserate interviuri substanţiale, precum cele cu Marcel Iancu şi Camil Petrescu. Eseuri şi articole incitante publică Emil Cioran (Auguste Rodin, Reflexiuni asupra mizeriei, Individ şi cultură), Eugen Ionescu (Tudor Arghezi. Preludiu sau pamflet, unde sunt trecute în revistă, în cheie sarcastică, popasurile receptării critice a poetului), Ovidiu Papadima (Bacovia). Aceste studii şi articole se constituie în teren de dezbatere, remarcându-se prin prospeţime, nonconformism, temeritate intelectuală (ce cade uneori — din păcate — în injurie gratuită, cum e cazul lui Sandu Tudor atunci când îl etichetează pe Adrian Maniu drept „borfaş de rând"). Articole incitante mai semnează AL Sahia (Răspuns tovarăşului Panait Istrati, replică la publicarea cărţii Spovedanie pentru învinşi), Paul Costin Deleanu (Răspuns la „Eonul dogmatic"), Camil Petrescu (Ad rem, răspuns la un articol al lui Şerban Cioculescu din „Vremea", privind ideea de „frumos în artă"), Zaharia Stancu (Literatura leneşă, Politică şi corupţie), Cicerone Theodorescu (Confuzia în spiritul creator contemporan). Un număr din 1936 este dedicat lui B.P. Hasdeu. Anton Holban publică un studiu despre Marcel Proust. Mai colaborează Octav Şuluţiu, Alf Adania, Arşavir Acterian, Ghiţă Ionescu, Al. Talex, Paul Sterian, Dan Botta, Haig Acterian, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Mircea Damian, Al. Mironescu, Ion Biberi, Mircea Vulcănescu, C. Fântâneru, Dan Petraşincu.	N.	S.
FLOARE-ALBASTRĂ, revistă literară săptămânală apărută la Bucureşti între 11 octombrie 1898 şi 23 mai 1899; la 15 iunie 1899 se tipărea un număr omagial cu subtitlul „Mihail Eminescu. 1888-1899", după care F.-a. îşi încetează definitiv apariţia. I. N. Constantinescu-Stans este menţionat, din numărul al cincilea, ca proprietar şi director. Publicaţia este însă condusă efectiv, până în martie 1899, de AL Antemireanu. Din redacţie mai fac parte St. O. Iosif, cel care alesese drept titlu simbolul romantic al florii albastre, G. Madan şi C. Sandu-Aldea (semna C. Sandu, C. Răzvan şi S. Voinea). Ţelul revistei, aşa cum reiese din articolele lui Antemireanu, este acela de a contribui la impunerea unei literaturi care să tindă către „ideal", către „frumosul absolut", la crearea unui nou romantism, pur, neîntinat de influenţe străine şi situat deasupra realităţilor întâmplătoare. Sursa acestor idei estetice este teoria despre „noul idealism" a criticului francez F. Brunetiere. Concomitent, şi sub influenţa lui N. Filipescu, în scrisul lui
Antemireanu apar unele accente naţionaliste. Dar tot el afirmă, într-un articol care a provocat o adevărată campanie de proteste, că arta populară nu are valoare estetică. începând astfel să dea publicaţiei o direcţie străină de credinţele şi aspiraţiile colegilor de redacţie, Antemireanu se îndepărtează de ei şi, în martie 1899, este obligat să-şi întrerupă colaborarea. Revista se va alătura orientării pe care o inaugurase „Vatra" lui I. Slavici şi G. Coşbuc şi pe care o vor continua, după 1900, revistele lui N. Iorga. Prin literatura promovată, chiar şi în timpul când Antemireanu o conduce, F.-a. precedă foile sămănătoriste. Aici apar nuvele cu subiecte din mediul rural, scrise de G. Madan şi I. Adam, sau schiţe uşoare, aparţinând lui Toma Florescu şi Eugen Herovanu; se tipăresc, alături de poezia fantezistă, parnasiană, a lui Antemireanu, versurile de diletant ale lui C. Sandu-Aldea, pastelurile şi încercările de poezie filosofică ale lui D. Nanu, alte versuri de Zaharia Bârsan, G. Murnu, AL Gherghel, V. Podeanu. Dialogul vioi şi ironia de bună calitate caracterizează proza lui I. A. Bassara-bescu. Cu versuri străbătute de o discretă melancolie şi cu traduceri din Lermontov şi Heine colaborează St. O. Iosif, iar Panait Cerna, după ce la „Poşta redacţiei" primea un răspuns încurajator, trimite la F.-a. câteva din poeziile lui de început. Uneori, G. Bogdan-Duică, traducător şi al câtorva fragmente din tragedia Christopher Marlowe de E. von Wildenbruch, sau I. Duscian fac prezentări ale unor scriitori străini, printre care Adam Mickiewicz, Gerhart Hauptmann şi Arthur Schnitzler. O bogată rubrică de recenzii, note şi informaţii asigură revistei strânse legături cu viaţa literară şi culturală.	R.Z.
FLOAREA SOARELUI, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 1 ianuarie 1927 şi ianuarie-iulie 1929, cu subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială". Din comitetul de redacţie fac parte I. E. Torouţiu şi Barbu B. Theodorescu. Orientarea publicaţiei, aflată sub zodia tradiţiei, reiese chiar din articolul inaugural, unde se afirmă dorinţa apropierii „de căminul românesc, de familia românească, de sufletul românesc". Sunt respinse categoric importurile literare: „Grădinari vicleni şi venetici au adus însă de aiurea cactee ţepoase şi le înfăţişează aici drept minunate rarităţi, cerând să fie admirate, în vreme ce ele, acolo, în ţara lor de origine, nu sunt decât nişte spini netrebnici, parazitari printre zidurile căzute în ruină." Rubricile obişnuite sunt „Cronica culturală a Bucovinei", „încrustări", „Documente", „Cronică, bibliografie", „Necrologuri". Poezia se păstrează la nivelul unui conservatorism ingenuu, al versificaţiei conformiste, cuminţi, ce pendulează între un peisagism delicat şi portrete nostalgice de voievozi. Colaborează cu poezie George Voevidca (Adormire), Al. Brateş (La mare), Ion Buzdugan (Vedenii din trecut), Radu Gyr (Rugă veche, Rugă nouă), Nuşi Tulliu, Traian Chelariu, C. Zarojanu, Ovidiu Hulea ş.a. Sunt prezenţi cu proză Liviu Rebreanu (fragment din Ciuleandra, aflată sub tipar), V. Demetrius, Leca Morariu, iar teatru, George Mihail Zamfirescu (Primăvara ce s-a dus). Cronicile literare şi studiile completează sumarul: G. Bogdan-Duică (O surprindere în poezia română. Tudor Arghezi, în care autorul
165 Dicţionarul general al literaturii române
Flora
respinge categoric spiritul modernist al poemelor argheziene, considerându-le aberante), I.E. Torouţiu (Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească). în ultimul număr se publică bibliografia operei lui N. Iorga pe anul 1928, alcătuită de Barbu
B.	Theodorescu; de altfel, tot numărul este dedicat istoricului. Aspectul grafic al revistei este îngrijit, iar pe prima pagină sunt reproduse portrete de personalităţi (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, St.O. Iosif, Liviu Rebreanu, N. Iorga). Se dau traduceri din Giovanni Pascoli, Gerhart Hauptmann, Rabindranath Tagore, Ady Endre, Petofi Sândor. Alţi colaboratori: Filip Corsa, Tiberiu Crudu, N. Georgescu-Tistu, Ion Dianu.	N.S.
FLORA, Ioan (20.XII.1950, Satu Nou, Republica Serbia şi Muntenegru — 3.II.2005, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Vioricăi (n. Balnojan) şi al lui Ioţa Flora, ţărani. Face liceul la Vârşeţ, urmând, din 1969, Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Bucureşti. în studenţie, frecventează cenaclul literar Junimea şi editează revista-manu-scris „Noii" (1971-1973), împreună cu Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan. Funcţionează ca profesor la Liceul Economic din Alibunar (1974-1976), ca redactor la ziarul „Libertatea" şi la revista „Lumina" din Pancevo şi ca redactor-şef al Editurii Libertatea din acelaşi oraş. în 1993 se stabileşte cu familia la Bucureşti. Lucrează la Muzeul Literaturii Române şi ca secretar al Uniunii Scriitorilor. Colaborează, timp de peste două decenii, la cele mai importante periodice culturale din ţară şi din Iugoslavia, precum şi la o serie de publicaţii din Germania, Polonia, Turcia, Ungaria, Rusia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Suedia. în Iugoslavia i s-a decernat Premiul „Struga", acordat tinerilor poeţi (1978), Premiul „Nolit" (1989) şi Premiul Societăţii Scriitorilor dik Voivodina. Debutează cu volumul de versuri Valsuri, apărut în 1970. Unele dintre cărţile lui au fost transpuse în sârbă, croată, macedoneană, maghiară. A tradus în româneşte din poezia lui Vasko Popa, Adam Puslojic ş.a.
De la volumul de debut până la Terapia muncii (1981), limbajul liric al lui F. se radicalizează progresiv, evoluând programatic în favoarea unei poezii-document, eliberată de metafora somptuoasă şi de complexul marilor teme metafizice, ostentativ abordate, ca un blazon obligatoriu al profunzimii şi al sensibilităţii poetice. Poetul se desparte de retorismul primelor sale cărţi şi chiar de ceea ce reprezenta acolo una dintre coordonatele fundamentale ale universului său liric, senzualitatea eruptivă a imaginii. El încetează să mai fie o variantă a inspiratului romantic, care codifică ori conotează metaforic realul. Nu mai e nici măcar scriitor, ci scriptor, un înregistrator obiectiv al concretului fizic şi existenţial. Punctul de sus al acestei experienţe poetice este volumul Terapia muncii, după care, în Tălpile violete (1990), violenţa, sarcasmul, refuzul metaforei consacrate se atenuează, făcând loc, cu măsură, anecdotei şi unor surprinzătoare note nostalgice, repede retrase, contrazise, negate şi din nou ivite, într-o regie auctorială spectaculoasă, cu puternic impact emoţional.
O bufniţă tânără pe patul morţii (1988) şi Discurs asupra Struţocămilei (1995; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) marchează intrarea poetului într-un nou registru stilistic şi într-un alt univers imaginar. în O bufniţă tânără pe patul morţii, autorul reuşeşte o formulă inedită în poezia românească: o poetică modernistă în descendenţa lui Nichita Stănescu (categoriile abstractului: timpul, spaţiul, estetica privirii, mitul „nenumitului", sintaxa etc.), dar învăluită într-o atmosferă de o stranietate poescă („bufniţa" lui F. este un altfel de „corb" al lui Poe, o metaforă a morţii şi a poeziei). Poemele au o structură aparent narativă, un ritm fluent, o muzicalitate accentuată, rezultat al unei anume colocvialităţi oraculare. Totul funcţionează ritualic pe schema unei simbolice călătorii danteşti, fie că este vorba de o rătăcire în pădurile-labirint pline de cuiburi de buhe, de intrări în camere-limburi sau de treceri şi adăstări prin cele mai diverse spaţii (camera, strada, oraşul, câmpul): „Urcam dimineaţa prin pădure şi aerul scârţâia/ sub paşii mei,/ ca zăpada în februarie./ Mă împresurau o respiraţie nemaiîncercată,/ o rupere de ţesuturi, un scâncet, o negură deasă;/ era cum te-ai prăbuşi brusc în afara lumii,/ cum te-ai rezema de pereţii de gheaţă/ ai balenei albe,/ de umbra dovleacului uriaş,/ răsărit miraculos dintr-un munte de nisip.// Şi-atunci, deodată se făcu ziuă şi-n faţă/ se arătase o luncă şi-n mijlocul ei un arţar/ şi-n mijlocul arţarului, o
Florans
Dicţionarul general al literaturii române 166
bufniţă albă,/ iar în vârful ei, cerul albastru./[...] O priveam năuc, aşteptând să latre, să grohăie/ sau cel puţin să vorbească./ [...] Or ea stătea nemişcată în vârful cerului albastru,/ nici vie, nici moartă,/ şi-atunci pădurea se urni din loc/ ca o simplă colină mişcătoare" (Colină mişcătoare). F. este un liric vizionar, modernist (neoromantic ca sensibilitate, neosimbolist ca tehnică: corespondenţe, cuvinte-simboluri, muzicalitate, sinestezii etc.), care a asimilat o întreagă istorie culturală, astfel încât „fiorul liric" (invocat, bunăoară, în arta poetică Eseu pe o temă dată sau Despre fiorul liric) se înfăşoară într-o bogată imagerie conotată livresc şi intertextual: „Iată, aşadar, câteva posibile modele de poem despre buha mare,/ despre cucuveaua comună, despre huhurezul mic,/ despre bufniţa polară sau ciuful de pădure,/ care cuibăreşte în pâlcurile de fagi şi stejari,/ urcând şi pe vârfurile râurilor.// Despoticul, seducătorul/zor liric!, strig, în timp ce mănânc,/ în amurg, fragi culeşi unul câte unul din rugii gălbui,/ simţind roua, puzderia de fire de nisip între dinţi,/ pe limbă, în crăpăturile faringelui şi, desigur,/ gustul acrişor al fructului adunat în ciorchine." Poetul deţine o reţetă prin care combină elementul ludic-livresc cu un intens vizionarism, o melancolie cunoscătoare (a descendenţei) cu înfrigurarea exploratorului unor stranii tărâmuri, descriptivul de o simplitate ce mimează banalitatea cu fastul descrierilor aglomerat-baroce, cuvântul concret, mustos, cu înclinaţii spre registrul popular-arhaic şi cuvântul abstract ori simbolic. Construcţia urmează o rafinată tehnică a climaxului, poemele sunt hiperbole transpuse în cheia unor alegorii, care „joacă" pe tensiunea concret-abstract, real-vizionar, livresc-ingenuu (nu întâmplător, emblematica figură a oglinzii şi a oglindirii). Poetul are o extraordinară forţă plastică a imaginii, o intuiţie a materialităţii originar simbolice a cuvintelor, prin încărcătura lor simbolică latentă şi ambiguitatea oximoronică, metaforele amintind uneori de Garda Lorca. F. reuşeşte să creeze un bestiar personal, un fabulos spaţiu poetic şi stilistic (în care se regăsesc ermetica Istorie ieroglifică a lui D. Cantemir, alegoriile danteşti, vraja descântecelor şi a ritualurilor populare, stranietatea poescă, blândeţea bucolicelor vergiliene), ceea ce este cu totul inedit în poezia română contemporană.
SCRIERI: Valsuri, Pancevo, 1970; Iedera, Pancevo, 1975; Fişe poetice, Pancevo, 1977; ed. Bucureşti, 1982; Lumea fizică, Vârşeţ, 1977; Terapia muncii, Pancevo, 1981; Starea de fapt, Pancevo, 1984; ed. Cluj-Napoca, 1986; O bufniţă tânără pe patul morţii, Novi Sad, 1988; ed. Bucureşti, 1998; Memoria asasină, pref. Srba Ignjatovic, Novi Sad, 1989; Tălpile violete, Novi Sad, 1990; Poeme, pref. Al. Cistelecan, Bucureşti, 1993; Discurs asupra Struţocămilei, Bucureşti, 1995; Cincizeci de romane şi alte utopii - Fifty Novels and Other Utopias, ed. bilingvă, tr. Andrei Bantaş şi Richard Collins, Bucureşti, 1996; Iepurele suedez, Bucureşti, 1997; Medeea şi maşinile ei de război, Pancevo, 1999; Scriptor, Botoşani, 2001. Traduceri: Vasko Popa, Poezii, I-II, Pancevo, 1983, Câmpia neodihnei, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1995, Inel celest, Bucureşti, 2000; Adam Puslojic, Nu-mi amintesc prea bine, bunul meu prieten, Pancevo,
1986,	Apă de băut, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Nichita Stănescu); Predrag Bogdanovici, Biblioteca rătăcitoare. Oradea, 2000 (în colaborare cu Răzvan Voncu); Dragoslav Mistici, Starea sârbească, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Cristea, Faptul, 196-197; Tartler, Melopoetica, 152-156; Constantin Pricop, Spiritul veacului, CRC, 1989, 31; Srba Ignjatovic, Prefaţă la Memoria asasină, Novi Sad, 1989; Ungureanu, Imediata, II, 353-359; Alex. Ştefănescu, Ioan Flora, RL, 1994,21; Valentin
F.	Mihăescu, „Cititorule, iată poetul tău!", CNP, 1995, martie;
Cornel Ungureanu, Ioan Flora şi bestiarele sale, O, 1996, 3; Răzvan Voncu, O aventură lirică surprinzătoare, L, 1997,3-4; Dicţ. scriit. rom., II, 281-283; Cornel Regman, Ioan Flora, barocul şi witzul, JL, 1999, 11; Gabriela Ţepeş, Gâlceava bufniţei cu lumea, RL, 1999,18; Cistelecan, Top ten, 52-54, 111-113; Simona-Grazia Dima, Istoria, himera, concretul, 0,2000,5; Mircea Bârsilă, „Istoriile" lui Ioan Flora, „Calende", 2001, 1-4; Pop, Viaţă, 245-250; Popa, Ist. lit, II, 1205-1206; Mihaela Ursa, Din noii clasici, ST, 2002,1; Gheorghe Grigurcu, Poetul ex-centric, RL, 2002, 5; Răzvan Voncu, Vasko Popa în româneşte, CC, 2002,8-10; Ioan Moldovan, Luptele poetului, F, 2003,1; Dicţ. analitic, IV, 669-671.	V.F.M.
FLORANS, Rajmund (27.IX.1922, Vilnius, Lituania), traducător polonez. Stabilit în Polonia din 1928, vine în 1939 în România, unde îşi termină liceul şi se înscrie la Facultatea de Construcţii a Politehnicii din Bucureşti. Fără a-şi lua examenul de diplomă, se repatriază în Polonia în 1947. în anii 1948-1949 lucrează ca redactor la Radio, iar din 1949, la secţia de presă a Ambasadei Române din Varşovia. Traduce din literatura română începând din 1950, stăruind îndeosebi asupra prozei contemporane şi interbelice.
Traduceri: Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor, Varşovia, 1951, Wyspa Kwiatow [Nada Florilor], Varşovia, 1955, Zaginiony [Baltagul], Varşovia, 1960; Vladimir Colin, Mladen, syn miedzwiedzia [Mladen, fiul ursului], Varşovia, 1957; Cezar Petrescu, Mrok [întunecare], Varşovia, 1957; Liviu Rebreanu, Bunt [Răscoala], Varşovia, 1959; Camil Petrescu, Ostatnia noc miîosci, pierwsza noc wojny [Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război], Varşovia, 1963; Smierc Ipu. Opowiadania rumunskie [Moartea lui Ipu. Povestiri româneşti], Varşovia, 1971 (în colaborare); Marin Preda, Intruz [Intrusul], Varşovia, 1972 (în colaborare); Mircea Eliade, Wesele w niebie [Nuntă în cer], Varşovia, 1977.	St. V.
FLOREA, Rodica (11.1 .1931, Cluj), istoric literar. Este fiica Elenei (n. Dincă) şi a lui Dumitru Chiper, medic psihiatru. Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1948-1952). Fiind remarcată de G. Călinescu, după absolvire este repartizată la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti, unde a funcţionat, în calitate de cercetător ştiinţific, până în momentul pensionării. în 1979 a obţinut titlul de doctor în filologie cu teza „Convorbiri literare". Perioada maio-resciană a revistei: 1867-1895. A debutat cu un studiu monografic despre Al. Sahia, apărut în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" (1957), iar editorial, în volumul colectiv Studii de istorie a literaturii române. De la C.A. Rosetti la
G.	Călinescu (1968). în afară de „Revista de istorie şi teorie literară", unde a avut o colaborare permanentă, F. a publicat frecvent în „Viaţa românească", „România literară", „Limbă şi literatură", „Transilvania", „Tribuna", „Steaua" şi „Convorbiri literare".
167 Dicţionarul general al literaturii romane
Florea
A elaborat, mai cu seamă în colaborare, ca participantă la proiecte colective, studii referitoare la secolul al XlX-lea românesc (Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea, 1970, I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, 1990), la perioada interbelică (Reviste progresiste româneşti interbelice, 1972, Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, 1984) şi la literatura contemporană (Literatura română contemporană, volumul I: Poezia, 1980, Literatur Rumăniens. 1944 bis 1980,1983).
SCRIERI: Studii de istorie a literaturii române. De la CA. Rosetti la G. Călinescu (în colaborare), îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968; Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea (în colaborare), îngr. şi pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970; Reviste progresiste româneşti interbelice (în colaborare), Bucureşti, 1972; Muzeul Naţional (în colaborare), Bucureşti, 1978; Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia (în colaborare), Bucureşti, 1980; Literatur Rumăniens. 1944 bis 1980 (în colaborare), Bucureşti, 1980; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică (în colaborare), Bucureşti, 1984; I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi (în colaborare), îngr. şi pref. Stancu Ilin, Bucureşti, 1990. Antologii: Pui de lei -1877. Antologie din literatura independenţei naţionale, pref. edit., Bucureşti, 1977; I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, pref. edit., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Stancu Ilin).
Repere bibliografice: Lucian Raicu, Spiritul autentic, RL, 1977,18; Grigore Arbore, Cărţile independenţei, VST, 1977,22.	D. Gr.
FLOREA, Virgiliu (15.11.1941, Pogăceaua, j. Mureş) folclorist şi istoric literar. Este fiul Victoriei (n. Bumbac) şi al lui Vasile Florea, învăţător. Face liceul la Târgu Mureş (1953-1959) şi studii de filologie la Universitatea din Cluj (1959-1964), după care este asistent la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Cluj (1964-1972), cercetător ştiinţific în cadrul filialei clujene a Academiei Române (1972-1992), lector de limbă şi civilizaţie românească la Universitatea din Rochester, SUA (1978-1980) şi lector de limba şi literatura română la Londra şi Cambridge (1980-1982), lector (din 1992), apoi conferenţiar la Catedra de literatură română, comparată şi teorie literară a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A făcut studii de documentare la universităţile din Praga şi Bratislava (1974) şi la Universitatea „La Sapienza" din Roma (1993). Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice cu teza Folcloristul Enea Hodoş (1974).
La îndemnul lui Ion Muşlea, care l-a călăuzit cu discreţie şi generozitate, F. şi-a dedicat ani întregi istoriei folcloristicii transilvănene. Unele dintre aceste studii le-a strâns în volumul Folclorişti ardeleni. Colecţii inedite de folclor (1994). A doua carte, Folcloristul Enea Hodoş (1995), evidenţiază calităţi de cercetător autentic: perseverenţa investigării, minuţia (pe care i-o remarcase şi Ovidiu Bârlea), capacitatea de a stăpâni o bogată informaţie, darul de a contura portretul unuia dintre cei mai merituoşi cercetători ai culturii populare româneşti. Cu obiectivitate, adică fără a se lăsa dominat de entuziasm, de supradimensionarea meritelor lui Hodoş, despre care scrie de altfel cu ataşament, F. are în vedere că este vorba despre un folclorist care, asemenea lui Ioan Micu Moldovanu, profesor al lui Hodoş la Blaj, a cules creaţii populare cu ajutorul elevilor,
dar evidenţiază pertinent că Enea Hodoş a respectat totuşi o serie de exigenţe metodologice moderne. în timpul cât s-a aflat la Londra şi Cambridge, F. a cercetat, cu acribia care îl caracterizează, zecile de mii de scrisori, trimise şi primite de M. Gaster, din care avea să publice, în periodice, mai multe seturi, scriind numeroase articole, o parte din ele adunate şi în volume. M. Gaster în corespondenţă (1985) cuprinde schimbul epistolar cu N. Cartojan, Lazăr Şăineanu şi Nicolae Titulescu, iar Prieteni români ai lui M. Gaster (1997), carte cu un amplu aparat de note, aduce preţioase mărturii privind relaţiile marelui învăţat cu scriitori pe care i-a cunoscut la seratele bucureştene ale Junimii: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici.
SCRIERI: Folclorişti ardeleni Colecţii inedite de folclor, Cluj-Napoca, 1994; Folcloristul Enea Hodoş, Cluj-Napoca, 1995; Prieteni români ai lui M. Gaster, Cluj-Napoca, 1997; Din trecutul folcloristicii româneşti, Cluj-Napoca, 2001; M. Gaster & Agnes Murgoci - avocaţi în Marea Britanie ai culturii populare româneşti - Advocates in Great Britain of Romanian Culture, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: M. Gaster în corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1985; Romulus Felea, Avram Iancu în tradiţia orală a moţilor, pref. Ştefan Pascu, Cluj-Napoca, 1992 (în colaborare cu Ioan Felea); Poezii poporale din Câmpie, pref. Oliv Mircea, introd. edit., Bistriţa, 1993.
Repere bibliografice: Bârlea, Ist folc., 576; Z. Ornea, M. Gaster epistolier, RL, 1985, 23; Al. Duţu, Revelaţii epistolare, LCF, 1985, 35; Mircea Anghelescu, Corespondenţa Gaster, T, 1985,8; Adrian Marino, Idei şi istorie literară, TR, 1985,42; Al. Graur, Corespondenţa lui M. Gaster, RL, 1985, 45; Ion Cuceu, „M. Gaster în corespondenţă", AAF, 1987, 505-507; V. Adăscăliţei, „M. Gaster în corespondenţă", ALIL, seria B, t. XXX-XXXI, 1985-1987; Gh. Pavelescu, „Folcloristul Enea Hodoş", „Tribuna" (Sibiu), 1996,1700; Paul Schveiger, „Prieteni români ai lui M. Gaster", „Facla magazin" (Tel Aviv), 1998, 2189; Iordan Datcu,
Floarea-Rarişte
Dicţionarul general al literaturii române 168
„Prieteni români ai lui M. Gaster", RL, 1998, 46; Iordan Datcu, Dicţ etnolog., I,268-270; Anca Noje, Moses Gaster şi prietenii săi români, ST, 1999, 1; Călin Teutişan, „Prieteni români ai lui M. Gaster", „Folclor literar", 1999,335-337.	I.D.
FLOREA-RARIŞTE, Dumitru (21.V.1914, Ilişeşti, j. Suceava -14.111.1989, Iaşi), poet şi publicist. Fiu al unei familii de ţărani,
F.-R. a absolvit Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din
1938	a urmat şi Şcoala Normală Superioară din acelaşi oraş. Până la război a fost profesor la Liceul Naţional din Iaşi, iar după conflagraţie şi-a continuat activitatea didactică în câteva localităţi transilvănene, cu excepţia perioadei 1953-1962, când a lucrat în redacţia revistei „Steaua" (Cluj). A debutat în 1931 cu versuri, concomitent într-o revistă locală, „Ţara Fagilor" (Soloneţ), şiîntr-una bucureşteană, „Crisantema". A continuat să colaboreze frecvent cu poezii şi cu articole la „Crainicul cetăţii" (Burdujeni - Suceava), „Glasul studenţimii", „Chemarea", „Cârma vremii" (de a cărei apariţie se îngrijea), „Cuget moldovenesc", „Arhiva", „Prutul", „Cetatea Moldovei" ş.a. în perioada transilvăneană a publicat susţinut în „Lupta Sibiului", „Steaua", „Făclia", „Tribuna", iar după revenirea în Moldova, la „Zori noi", „laşul literar", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Cronica".
De-a lungul a mai bine de patru decenii, F.-R. a fost prezent în viaţa culturală a laşului, Clujului şi Sucevei nu numai cu poezii, dintre care multe ocazionale, ci şi cu modestele, dar bine intenţionatele sale articole, apărute adesea la rubricile „Cronica literară", „Recenzii", „Note de lector". Adept al modului didactic de a comenta literatura, considerând drept repere indiscutabile regulile retoricii, ale bunului-simţ, respectarea principiilor morale impuse de practica socială, el a urmărit conformitatea operelor discutate cu ceea ce credea sincer că e adevărat, bine şi frumos. înclinat spre analize formale, e iritat de orice consideră că ar fi abatere de la prozodie, de la convenţiile estetice şi etice, constatând, de pildă, după o amplă investigaţie, „lipsa de conştiinţă artistică la Tudor Arghezi", cu toate că în general aprecierile sale sunt în consens cu cele „oficializate". Un interesant studiu, Poezia ochilor la Eminescu (1939), încearcă să expliciteze simbolistica şi conotaţiile metaforice ale ochiului în diferite contexte eminesciene, precum şi modalităţile de creare a imaginilor axate pe ochi/privire. Prima plachetă de versuri a lui F.-R., Maria Magdalena, tipărită în 1937, este, în principal, o manifestare de fervoare religioasă, centrată pe ideea jertfei pentru mântuire, dar conceptele şi preceptele creştine sunt nebuloase, improprietăţile de limbaj şi incoerenţa compromiţând mesajul şi expresivitatea textelor. în volumul de sonete Valuri împietrite (1941) predomină tema identităţii eului liric, nedumerit de propria existenţă, dezorientat, aflat pe o traiectorie descendentă, păşind, împovărat de dureri şi neîmpli-niri, pe „cărări pierdute-n adâncuri afunde". Suferinţa, golul interior, sterilitatea poetică, eşecul îl fac pe poet să caute un remediu în „spuma de Cotnar", pe care o cântă într-un ciclu de
inimă albastră. O călătorie onirică în compania iubitei, spre „lumi cu alte înţelesuri", „lipsite de durere şi de moarte", este relatată în cele o sută de catrene ale poemului Rătăcire prin vis (1941). Alcătuit din elemente livreşti şi de basm, „visul" e o perindare de imagini şi situaţii neobişnuite, până se ajunge în ţinutul „nesfârşitei primăveri", unde cei doi îndrăgostiţi pot pluti „ca-ntr-o poveste albă", „veşnicii de-a rândul", cuprinşi de o „fericire grea". Lipsit de inventivitate, poemul rezistă întrucâtva doar printr-o versificaţie atent echilibrată, textuali-zare fluentă a unei dorinţe confuze de evadare şi salvare. Bobâlna (1950) şi Doja (1952) sunt lungi versificări conformiste, în care este prea evidentă teza înfierării celor bogaţi şi a sanctificării celor săraci, în înşiruiri de afirmaţii nefireşti şi scene convenţionale. Multe dintre colaborările lui F.-R. la periodice constau în traduceri din Ovidiu, Heine, Hugo, Baudelaire, mai numeroase fiind cele din literatura rusă — Puşkin, Nekrasov, Maiakovski — şi din poeţi sovietici sau aparţinând altor ţări socialiste.
SCRIERI: Maria Magdalena, Iaşi, 1937; Conştiinţa artistică la Tudor Arghezi, Iaşi, 1939; Din limbajul şcolarilor, Iaşi, 1939; Poezia ochilor la Eminescu, Iaşi, 1939; Valuri împietrite, Iaşi, 1941; Rătăcire prin vis, Iaşi, 1941; Bobâlna, Sibiu, 1950; Doja, Cluj, 1952. Traduceri: N.A. Nekrasov, Troica, Suceava, 1947 (în colaborare).
Repere bibliografice: Aurel Ivănescu, „Conştiinţa artistică la Tudor Arghezi" „Chemarea" (Iaşi), 1939, 449; C. Vârtej, „Din limbajul şcolarilor", CGM, 1939,5-7; Gh. Mărgărit, „ Valuri împietrite", „Prutul", 1941, 410; S.Varzaru, „Valuri împietrite", CGM, 1941,1-3; C. Vârtej, Popas cu Florea-Rarişte, „Cetatea Moldovei", 1941,7; C. Vârtej, „Valuri împietrite", „Cetatea Moldovei", 1941, 9; Octavian Nestor, Dumitru Florea-Rarişte, CL, 1985, 2; Gavril Istrate, Răsfoind cu grijă comorile de carte, CRC, 1989,9; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 172-173. C. T.
FLORESCU, Alexandru G. (1867 - 22.IX.1925, Bucureşti), autor dramatic. Descendent al unei vechi şi bogate familii din Muntenia, F. era fiul Zoei (n. Brăiloiu) şi al generalului George Florescu. Intrat de tânăr în diplomaţie, în 1890 ajunge ataşat la Legaţia Română din Paris, pentru ca între 1893 şi 1895 să fie şef de cabinet în guvernul conservator. Din 1899 până în 1901 activează ca secretar general la Ministerul de Externe. Conti-nuându-şi cariera, în 1911 ajunge ministru plenipotenţiar la Atena, îndeplinind apoi acelaşi mandat la Varşovia. Elegant şi distins, cu abilităţi de sportsman şi cu o ţinută de aristocrat,
F.	făcea o agreabilă figură în societate, risipind vorbe de duh şi etalându-şi verva de cozeur. Ochiul lui de fin observator rămânea însă la pândă, surprinzând chipuri şi „măşti", întâmplări cu semnificaţie morală, pe care va căuta să le speculeze în lucrările dramatice. Fără să persevereze, şi-a încercat pana şi în gazetărie, colaborând cu reportaje parlamentare şi cu articole politice, incisive şi spirituale, la „Constituţionalul", „Epoca", unde în 1902-1903 figurează ca director, „Liberte roumaine", „La Roumanie", „LTndependance roumaine", la care în 1903 a lucrat ca redactor. în 1898, împreună cu fraţii Alexandru şi George Em. Lahovary, întemeiază ziarul „La Roumanie". A mai semnat cu pseudonimul Floflo. Inteligent şi instruit,
169 Dicţionarul general al literaturii române
Florescu
impresia pe care F. o lasă şi în publicistică, şi în literatură, este aceea de diletant.
Ca autor dramatic, s-a bucurat la un moment dat de o mică faimă, aceea de creator al celei dintâi (sau al uneia dintre primele) piese de salon româneşti. Succesul reprezentaţiilor cu Sanda (publicată prima dată în „Convorbiri literare", apărută în volum în 1908, cu premiera la 22 februarie, în acelaşi an, la Teatrul Naţional din Bucureşti) a înrâurit reacţia comentatorilor care, cu rare excepţii, au crezut că identifică în această scriere de influenţă franţuzească elemente de modernitate absente în dramaturgia de până atunci. Bun cunoscător al high-life-ului bucureştean, F. priveşte critic, cu o tentă satirică, un asemenea mediu pervertit, de „vecinică desfătare", în care inşi cu ifose/nepăsători şi uşurateci, se ţin de intrigi, bârfe şi amantlâcuri. Cu sufletul ei curat, tânăra Sanda, crescută într-un institut catolic din Franţa, pare aici o rătăcită, mai ales că-i lipseşte, ca dintotdeauna, afecţiunea maternă. Elena Rodan, mama austerei şi sfioasei făpturi, este o mondenă, frivolitatea-i de femeie dedată plăcerii simţurilor atingând cote de cinism. îl seduce pe Mihai Lavin, îndrăgit de Sanda încă din copilărie, şi nu pare zguduită atunci când nefericitul, răvăşit de capriciile şi de intenţia ei de a-1 părăsi, se sinucide. Cu inima pustiită, fata se rupe definitiv de casa care i-a provocat atâtea frustrări, hotărâtă să se statornicească la mănăstirea de maici unde îşi trăise anii de copilărie şi adolescenţă, nădăjduind că-şi va găsi acolo împăcarea, dacă nu şi fericirea. Convertirea la catolicism — opţiune a Sandei — se pare că era, pe atunci, o temă care agita întrucâtva spiritele, autorul găsind de cuviinţă să combată expansiunea credinţei papistaşe prin tirade artificioase, articulate sonor, în numele legii strămoşeşti. De altfel, în piesă se vorbeşte cam mult, ceea ce diluează efectele dramatice, pe care se mizează în exces (lamentări cu turnură livrescă, plâns în hohote ş.a.). Personajele, lipsite de consistenţă, au oarecare viabilitate şi ceea ce înviorează textul este simţul replicii, cu o notă de umor. Chiar cronicarii care i-au negat lui F. nervul dramatic şi capacitatea de a construi i-au apreciat fluenţa şi accentul scenic al exprimării. O piesă cu teză, abordând o problemă psihologică, este Chinul (1910; publicată în „Convorbiri literare", a avut premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti în februarie, acelaşi an). Conflictul nu mai e, ca în Sanda, între două mentalităţi şi două feluri de a fi, ci se produce în cugetul personajului principal, medicul Dinu Mureş. Specializat în boli nervoase, el se comportă ca un profesionist desăvârşit, refuzând compromisurile şi practicând, în relaţiile cu pacienţii, un stil de rece probitate. Echilibrul lui se năruie pe măsură ce îl acaparează obsesia că ar putea moşteni „stigmatul" nebuniei, de care suferiseră tatăl şi bunicul lui. Omul de ştiinţă atât de stăpân pe sine se dovedeşte
o	fiinţă vulnerabilă care, pradă frământării ce îl chinuie, e cât pe ce să-şi pună capăt zilelor. Surprinzându-1, îngrozită, în pragul gestului fatal, mama lui, ca să-l elibereze de povara gândurilor negre, îi mărturiseşte că, de fapt, el este fiul medicului ce îi îngrijise soţul suferind. Trecând uşor peste infracţiunea conjugală, Dinu Mureş trăieşte o imensă clipă de euforie, care îşi are câtimea ei de indecenţă. Cu toate pretenţiile
ei, piesa Chinul, în care se percep reminiscenţe ibseniene, nu e decât o melodramă, cu întorsături ce se vor de senzaţie, înduioşări înlăcrimate, câte un ţipăt sfâşietor. Acurateţe are dialogul, care prin aplombul panseurilor morale adevereşte reputaţia lui F., aceea de om de spirit.
SCRIERI: Sanda, Bucureşti, 1908; Chinul, Bucureşti, 1910.
Repere bibliografice: Chendi, Pagini, 574-575; Rebreanu, Opere, XII, 6-9, 104-106, 366, XIV, 109-110, 168; Paul I. Prodan, Alexandru G. Florescu, „Viitorul", 1925,5270; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927,87-88; B. Lăzăreanu, AL G. Florescu, ALA, 1925, 252; Lovinescu, Scrieri, VI, 312; Predescu, Encicl, 327; Călinescu, Ist. lit. (1982), 722; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944, 190-192; V. Mîndra, Istoria literaturii române. Evoluţia genului dramatic, Bucureşti, 1977, 185, 188; Brădăţeanu, Istoria, II, 64-65; Modola, Dramaturgia, 255,256; Al. G. Florescu, DRI, II, 226-227.	F.F.
FLORESCU, Bonifaciu (14.V.1848, Budapesta - 18.XII.1899, Bucureşti), publicist şi traducător. Era fiul nelegitim al lui N. Bălcescu şi al Alexandrinei (Luxiţa) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, pe care o considerau o mezalianţă, Floreştii ascund adevărul, în timp ce Bălceştii recunosc paternitatea copilului. Luxiţa Florescu şi-a adoptat în 1858 propriul fiu şi s-a îngrijit de educaţia lui. Elev la Liceul „Louis-Le-Grand" din Paris, urmează Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obţinând, în 1872, licenţa. Vine în ţară în 1873. Prin concurs, este numit profesor „provizor" la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iaşi. Titu Maiorescu îl destituie în 1874. Este profesor de istorie şi de limba şi literatura franceză la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. A mai predat franceza la Gimnaziul „Mihai Viteazul", la Liceul Militar şi la Seminarul Nifon din capitală.
Autor de manuale, al unui dicţionar (1894) şi al unei antologii (La Poesie lyrique frangaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), editor şi comentator al lui Buffon (Discours sur le style, 1884), istoric al literaturii franceze (Histoire de la litterature frangaise jusqu'â Malherbe, 1892), F. a desfăşurat şi o insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal, prieten cu Pantazi Ghica şi colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care au făcut o opoziţie categorică Junimii şi lui Titu Maiorescu: figurează în aproape toate foile antijunimiste („Românul", „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", „Revista contimporană", „Stindardul") şi, împreună cu Al. Macedonski, iniţiază editarea „Literatorului". A fondat „Portofoliul român" şi „Duminica" (alături de I.C. Săvescu); a condus „Ţara literară", a întemeiat „Revista albastră" şi „Biblioteca omului de gust". A colaborat la „Revista orientală", „România literară", „Nuvelistul", „Revista literară", „Vestea", „Peleşul", „Analele literare" ş.a. în 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare". Publicistul se arată preocupat de istoria şi literatura popoarelor. Scrie despre Revoluţia franceză, îl interesează Istoria în cântecele poporare, susţine rubrici ca „Revista politică" şi „Revista ştiinţelor". Dă un Curs facultativ de istorie modernă critică (1875) şi un Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri (1883). în „Literatorul" i-a apărut o suită de Studii
Florescu
Dicţionarul general al literaturii române 170
literare, reproduse în două volume (1892-1893). Didactice, greoaie, dar dovedind o bună cunoaştere a culturii antice, studiile judecă literatura vremii în raport cu idealul clasic al criticului: naturalismul e acuzat că anulează prin întâmplător caracterul de generalitate al artei (Frumos, graţios, sublim), parnasianismul este respins, întrucât excesul formal ar anula mişcarea ideii şi „simţământul" (Despre poezia descriptivă).
F.	utilizează noţiuni şi definiţii din Buffon, teoretizează asupra apropierii dintre pictură şi poezie, dar şi asupra armoniei imitative. Mereu limitat în aprecieri de dogma sa clasicistă (poeziile lui Nerval sunt „bizareriile minţii sale bolnave", Baudelaire nu este niciodată citat), emite uneori şi observaţii interesante, cum ar fi cea despre importanţa decorului în romantism, parnasianism, simbolism. Când iese din chingile metodei pentru a analiza o operă (Gr. Alexandrescu, Al. Vlahuţă ş.a.), comentatorul nu trece dincolo de examenul versificaţiei. Preţuieşte, în literatura română, numai scriitorii pe care cercul „Literatorului" şi-i recunoştea ca înaintaşi: I. Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, în timp ce M. Eminescu şi I. Slavici sunt ironizaţi, fără inteligenţă. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi se ascundea F., a răspuns atacurilor din „Literatorul" cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu (rămasă în manuscris în timpul vieţii poetului, ea conţine germenii Scrisorii II). Unui examen negator sunt supuse scrierile lui Maiorescu în două articole, intitulate Despre stil; este proclamată tendenţios lipsa, la noi, a unei critici literare. F. a scris versuri în română (Ritmuri şi rime, 1892) şi în franceză (Quelques vers. Au profit des blesses, 1877); căznite jocuri prozodice, ele au contribuit totuşi la împământenirea unor forme fixe. Poemul în proză, cultivat la „Literatorul", este încercat, după model francez, în Aquarele şi poezii în proză (1894) şi în câteva Sanguine româneşti, anexate Sanguinelor traduse din Catulle Mendes (1889). F. a fost un conştiincios popularizator al literaturii franceze, iar prin intermediul francezei a asigurat rubrica de tălmăciri din „Portofoliul român", „Povestitorul", „Duminica", „Literatorul", „Biblioteca familiei" cu texte din Alexander Pope, Ronsard, Voltaire, Moliere, Alfred de Musset, H. Murger, W. Scott, J.L. Runeberg, J-M. de Heredia, Theodore de Banville,
E.A. Poe, Longfellow, Petofi, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian. Printre primii la noi, a dat în româneşte o versiune în proză la Nevrozele lui Maurice Rollinat.
SCRIERI: Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875; Curs facultativ de istorie modernă critică, Bucureşti, 1875; O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875; Quelques vers. Au profit des blesses, Bucureşti, 1877; Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1883; Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893; Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894. Traduceri: Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889.
Repere bibliografice: Augustin Z. N. Pop, Eminescu şi Bonifaciu Florescu, Bucureşti, 1938; Călinescu, Studii, 184-199; Bucur, Istoriografia, 88-89; Dicţ. lit. 1900, 359-361; Piru, Ist. lit., 255-256; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 236-239, 268-270; Florentin Popescu, O istorie anecdotică a literaturii române, Bucureşti, 1995,31-33; Dicţ. scriit. rom., II, 283-284.	S. C.
FLORESCU, Florentina (10.IV.1943, Cernăuţi), poetă şi prozatoare. Este fiica Olgăi Florescu (n. Meissner), profesoară, şi a lui Gheorghe Florescu, avocat; primeşte la naştere prenumele Florentina Valentina. Face şcoala elementară la Tumu Severin şi Sibiu, unde urmează şi liceul, intrând apoi la Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii din Bucureşti (1963-1968). In 1972 se specializează în informatică - limbaje de programare. Stabilită la Cluj-Napoca, lucrează la întreprinderea Cinematografică, la Centrul Teritorial de Calcul şi la Oficiul de Calcul al întreprinderii de Alimentaţie Publică. Debutează ca reporter în ziarul „Drum nou".
Elemente autobiografice transpar în romanele Grădina internatului de fete (1995) şi Ultimul refugiu (1996), în general evocând suferinţele unor oameni care în regimul totalitar comunist au militat pentru afirmarea unor idei naţionale şi democratice (tatăl scriitoarei a fost deţinut politic, condamnat la moarte; i se preschimbă pedeapsa în douăzeci şi cinci de ani de temniţă, din care execută doisprezece). Romanele dezvăluie atitudini şi destine morale, politice şi sunt scrise cu încărcătură emoţională evidentă, poate chiar prea pătimaş. în poezia din volumul de debut, Colind târziu (1990), se face simţită o orientare pronunţat religioasă, imagistica fiind încărcată artificios şi strident cu simboluri din textele biblice.
SCRIERI: Colind târziu, Cluj-Napoca, 1990; Grădina internatului de fete, Cluj-Napoca, 1995; Ultimul refugiu, Cluj-Napoca, 1996.
Repere bibliografice: Emil Mladin, Anotimpul Medeei, RL, 1994,30; Adrian Ţion, Patima revendicării adevărului, TR, 1995, 37-38; Poantă, Dicţ. poeţi, 87-88.	Ct. C.
FLORESCU, Nicolae (12.X .1942, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Virginiei (n. Găvănescu) şi al lui Nicolae Florescu, profesor. Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1966), debutează publicistic încă din vremea studenţiei, la „laşul literar" (1962). Funcţionează ca redactor la Radiodifuziunea Română (1966-1970), secretar de redacţie şi redactor-şef adjunct la revista „Manu-scriptum" (1971-1980), apoi ca redactor-şef la „Revista de istorie şi teorie literară" (1983-1991), iar din 1990 la „Jurnalul literar". începând din 1983 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu". A colaborat mai intens la „laşul literar", „ Astra", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară", „Jurnalul literar".
Prima carte a lui F., Biografii posibile, apărută în 1973, a fost realizată în colaborare cu Ileana Corbea, fiind urmată de alte două volume din aceeaşi serie (1976-1983). Interviurile adunate aici tind să realizeze o istorie subiectivă a literaturii române contemporane, un tablou critic în devenire al fenomenului literar al momentului, conţinând atât perspectiva scriitorilor intervievaţi, cât şi, mijlocit, aprecierea celor care pun întrebările. Următoarele contribuţii au întemeieri teoretice mai precise. Eseurile din Profitabila condiţie (1983) sunt centrate pe relaţia biografie-operă (subtitlul volumului este Romanul aventurilor secrete), autorul degajând elemente de confesiune biografică din reliefurile operei (Mihail Sadoveanu, Hortensia
171 Dicţionarul general al literaturii române
Florescu
Papadat-Bengescu, Anton Holban, Pavel Dan, Mircea Eliade ş.a.). Contrar afirmaţiei lovinesciene potrivit căreia literatura română ar fi lipsită de memorialişti, comentatorul demonstrează convingător că opera literară reflectă, mai mult decât în alte arii culturale, conştiinţa prezenţei în timp. Itinerarii mirabile (1992) investighează aspecte ale creaţiei-proiecţie imaginară, considerate din unghiul unui parcurs iniţiatic. Este confirmată astfel teza călinesciană a dialogului contemplativ, pe verticalitate, în detrimentul amplitudinii spaţiale în sensul călătoriei odiseice (V. Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Dan Botta). Se conturează ideea că fără a fi înlănţuit de metafizică, dar nici respingând-o, creatorul român îşi asigură durata în planul valorilor spirituale. Pentru ca, în Istoriografia literaturii române vechi (1, 1996), cercetătorul să reia problematica tezei sale de doctorat (Metode de cercetare a literaturii române vechi), ilustrând, de asemenea, un concept călinescian: opoziţia dintre istoria literaturii de tip cultural (N. Iorga, Sextil Puşcariu, Ştefan Ciobanu) şi cea cu finalităţi comparativ-estetice (N. Cartojan,
G.	Călinescu). Unele idei vor spori în consistenţă în monografia Nicolae Cartojan regăsind calea spre Padova (2001). întemeiată, în buna tradiţie universitar-pozitivistă, pe ample investigaţii documentare, cercetarea punctează contribuţiile profesorului, editorului şi ale istoricului literar în studierea literaturii române vechi şi a deschiderilor ei spre orizonturile occidentale. Se argumentează că, ţinând cumpăna dreaptă între cultural şi lingvistic, literar şi istoric, alături de dimensiunea folclorică, „eminentul savant", un adevărat „spirit enciclopedic", constituie un model în medievistica românească. în alte cărţi, întoarcerea proscrişilor (1998) şi Noi, cei din pădure (2000), considerând că nu se poate vorbi de o imagine globală a literaturii române din ultima jumătate a secolului al XX-lea fără a avea în vedere scriitorii din exil, F. întreprinde un demers recuperator. în acest sens, o panoramă a fenomenului literar contemporan din România, elaborată din perspectiva „conştiinţei estetice", impune o situare a valorii în relaţie cu etica receptării ei. Cele două cărţi propun atitudini faţă de o realitate politică trăită înăuntrul sau în afara ţării de „răzvrătiţi, emigranţi sau de simpli exilaţi". Criteriul receptivităţii estetice se interferează esenţial cu cel moral, oferind cheia pentru înţelegerea şi structurarea operelor. în întoarcerea proscrişilor sunt înfăţişate, din aceste perspective convergente, scrierile şi personalitatea lui Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Pamfil Şeicaru, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Paul Costin Deleanu şi se face analiza unor confesiuni cu valoare de document istoric şi moral (Monica Lovinescu, Theodor Cazaban, Constantin Amăriuţei, Adrian Marino ş.a.). în Noi, cei din pădure, sumarul se constituie pe aceleaşi fundamente, îndeosebi prin comentarea unor contribuţii publicistice, legate de evenimente de răsunet, ale unor prozatori şi dramaturgi (Tudor Arghezi,
G.	M. Cantacuzino, Vintilă Horia) şi poeţi (C. Tonegaru, Al. Ciorănescu, Nicu Caranica ş.a.), asupra unora insistân-du-se cu predilecţie (Mircea Eliade). Nu puţine din aceste recuperări îmbogăţesc semnificativ reliefurile literaturii scrise mai întâi în ţară, instituindu-se şi ca un act de restituţie morală. Cărţile lui F. se sprijină documentar pe informaţii
adunate cu multă stăruinţă în biblioteci şi în întâlniri cu scriitorii din emigraţie. Acest tip de cercetare este promovat şi în Resemnarea Cavalerilor (2002), realizată în colaborare cu Ileana Corbea. Cele zece interviuri, cu Constantin Amăriuţei, Theodor Cazaban, Adriana Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, L. M. Arcade, Nicu Caranica, Al. Ciorănescu, Dan Petraşincu şi Emil Turdeanu, toate reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, tind să configureze o umanitate aparte, care în opinia autorului „ne-a salvat spiritual şi moral de comunism". De profil şi cu finalitate similare, Convorbiri prin timp (2003, în colaborare cu Ileana Corbea) întregeşte seria „biografiilor posibile". Structurat pe tiparul interviului, privind opinii, atitudini, opere şi scriitori din ţară sau din emigraţie, în viaţă (Pavel Chihaia, Barbu Brezianu, Adrian Marino, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Al. Paleologu, Octavian Paler, N. Stroescu-Stînişoară ş.a.) ori dispăruţi (Adolf Armbruster, Vasile Băncilă, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Anton Dumitriu, Radu Tudoran, Mircea Zaciu, I. Negoiţescu ş.a.), volumul reface indirect un portret al fiecăruia. în preocupările istorico-literare ale lui F., un teritoriu frecventat preferenţial l-au oferit viaţa şi opera lui Anton Holban. Minimalizând întrucâtva în titlul Divagaţiuni cu Anton Holban (2001) rosturile şi caracterul demersului, exegetul realizează în fond un studiu de cuprindere monografică, unde criterii clasice se întreţes în comentarii nu lipsite de originalitate. Pornind de la evenimentele biografice şi contextul epocii, expunerea zăboveşte mai îndelung, într-un capitol esenţial, Recitind o operă, la ceea ce ar fi depistarea şi interpretarea înţelesurilor operei. Selectând argumente ilustrative din mai multe registre, analizând obsesiile autorului (boala, chinul neliniştii, gelozia şi moartea), este definit modul răsfrângerii lor în prozele care l-au impus pe Holban. Activitatea istoricului literar F. este întregită de ediţii de scrieri, de multe ori inedite (Anton Holban, Pavel Dan, N. D. Cocea, Octav Şuluţiu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, V. Voiculescu ş.a.) şi de intervenţiile publicistice, nu o dată acide, polemice.
SCRIERI: Biografii posibile, I-III (în colaborare cu Ileana Corbea), Bucureşti, 1973-1983; Profitabila condiţie. Romanul aventurilor secrete, Bucureşti, 1983; Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1992; Istoriografia literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1996; întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998; Noi, cei din pădure, Bucureşti, 2000; Divagaţiuni cu Anton Holban, Bucureşti, 2001; Nicolae Cartojan regăsind calea spre Padova, Bucureşti, 2001; Resemnarea Cavalerilor (în colaborare cu Ileana Corbea), Bucureşti, 2002; Convorbiri prin timp (în colaborare cu Ileana Corbea), Bucureşti, 2003. Ediţii: Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, pref. edit., Bucureşti, 1974, Jurnal, pref. edit., Bucureşti, 1975; Anton Holban, Jocurile Daniei, Bucureşti, 1971, Pseudo-jurnal, pref. edit., Bucureşti,
1978	(în colaborare cu Ileana Corbea), Romane, I-II, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Elena Beram şi Mihai Dascal); Octavian Vuia, întâlnire cu oameni şi idei, Bucureşti, 1995, Regăsirea în Pascal şi alte „analize" heideggeriene, Bucureşti, 1997, Aducerea aminte, Bucureşti, 2002; Mircea Eliade, Maddalena, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Mircea Handoca); Pamfil Şeicaru, Rechizitorii, Bucureşti, 1996; Vintilă Horia, Introducere în istoria filosofiei româneşti moderne, Bucureşti, 1997, A murit un sfânt,
Florescu
Dicţionarul general al literaturii române 172
Bucureşti, 2000; Mircea Popescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Anton Holban, „Pseudo-jur-nal“, RL, 1978,17; Şerban, Ispita, 268; Mircea Iorgulescu, Biografie şi operă, RMB, 1983,12 029; Dan C. Mihăilescu, „Profitabila condiţie", T, 1983, 8; Mircea Muthu, Literatură şi viziune memorialâ, ST, 1983, 12; Nicolae Manolescu, Anii de ucenicie, RL, 1985,18; Ion Vlad, Interviul, dialogul, confesiunea, TR, 1985,19,20; Dan Stanca, Supralicitarea fanteziei, RL, 1991,38; Gheorghe Grigurcu, Idealismul istoriei literare, F, 1992,2; Dan Petraşincu, în preajma unor „itinerarii mirabile", RL, 1993,3; Pavel Chihaia, Receptarea textelor medievale, RL, 1996,26; Gheorghe Grigurcu, Despre literatura veche, RL, 1998,21; Dicţ. scriit. rom., II, 284-285; Titu Popescu, Două interpretări ale literaturii exilului, „Curierul românesc", 1999,6; Dan C. Mihăilescu, Despre exil, cu furie şi acribie, „22", 1999,12; Al. Săndulescu, O carte recuperatoare, ALA, 2001,568,569; Alexandru Niculescu, Un savant, o epocă, RL, 2002, 5; Barbu Cioculescu, Anton Holban retrăit, RL, 2002,34; Al. Săndulescu, „Resemnarea Cavalerilor", RL, 2003,7.	St.V.
FLORESCU, Vasile (4.IV.1915, Manga, j. Dâmboviţa -14.1.1982, Bucureşti), teoretician literar. Este fiul Irinei şi al lui Ion Florescu, ţărani. După studiile secundare făcute la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte, urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1936-1940), consacrând încă doi ani Şcolii Normale Superioare. A absolvit şi Institutul Francez de înalte Studii. Şi-a început cariera de profesor de limba franceză în 1943. A predat întâi la Târgovişte, apoi la Bucureşti, la Ploieşti şi din nou, din 1964, la Bucureşti (între timp - din 1948 - predase limba franceză în diverse şcoli mărginaşe din Bucureşti). A scris în „Amicul tinerimii" (1933), în revista „Comentar" şi în „Cadran", Semnătura sa a mai apărut în „Universul literar", „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Revista de filosofie", „Vatra", „Tribuna". Membru al Academiei de Ştiinţe Sociale din Bologna, al Societăţii Internaţionale de Istoria Retoricii, corespondent al Societăţii Americane de Retorică, F. a fost invitat să colaboreze la lucrări apărute în străinătate (a redactat capitolul Ascension et decadence într-o monografie iniţiată de Grupul din Liege), să ţină conferinţe (Universitatea din Bruxelles ş.a.) şi lecţii în instituţii academice (la Catedra Rhetoric and Speech a Universităţii din Pennsylvania) şi să publice în reviste prestigioase. Prima carte, Conceptul de literatură veche, i-a apărut în 1968. Au urmat Retorica şi reabilitarea ei în filosofia contemporană (1969), La Retorica nel suo sviluppo storico (1971), Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective (1973). Cartea despre reabilitarea retoricii fusese tradusă, în 1970, în limbile italiană şi engleză. Tălmăciri în limbi străine a cunoscut şi volumul Retorica şi neoretorica - în franceză (1982) şi în japoneză (1979).
Un susţinător al retoricii a fost F. chiar de la început, în Conceptul de literatură veche întreaga demonstraţie, plină de ştiinţă, a autorului având în vedere prezenţa, în cărţile vechi, a acelei ars bene et pulchre dicendi. Conceptul de literatură, pe care F. îl urmăreşte în Antichitatea greacă şi latină, în Evul Mediu şi în epoca modernă, nu oferea, în vechime, spaţiu
pentru distincţii obişnuite astăzi. Literatura nu era limpede despărţită de alte întreprinderi culturale, iar „scrisul frumos", „literatura artistică" stăteau alături de alte tipuri de discurs (filosofic, juridic, teologic, istoriografie, „ştiinţific" chiar), cu condiţia ca acelea să fie marcate de eloquentia, să fie scrise „frumos". Prin urmare, conceptul de „literatură veche" trebuie circumscris prin raportare la ideea de literatură, aşa cum a fost ea înţeleasă din Antichitate până în Renaştere. Retorica — în această „literatură" — îşi arată drepturile (şi ele erau întinse, căci orice fel de texte se compuneau în funcţie de dispoziţiile ei), iar efortul retoric, pus în acord cu mentalitatea şi cu sensibilitatea literară a unei anumite epoci, cu principiile codului cultural al acelui timp, era cel ce depunea o mărturie credibilă despre intenţionalitatea (sau nonintenţionalitatea) izbânzii artistice. F. — pentru care definiţiile (şi finalităţile) retoricii trebuie neapărat să-şi culeagă elementele din spaţii supravegheate mai ales de filosofie (în cartea Retorica şi neoretorica şi în altele) — propune nu doar reabilitarea acestei „ştiinţe a discursului", ci şi cercetarea textului, identificarea structurilor, a valorilor şi funcţiilor acestora, adică degajarea unor modele retorice în permanentă corelare cu datele fundamentale ale climatului cultural şi „ideologic" dintr-o epocă dată.
SCRIERI: Conceptul de literatură veche, Bucureşti, 1968; Retorica şi reabilitarea ei în filosofia contemporana, Bucureşti, 1969; La Retorica nel suo sviluppo storico, pref. Renato Barilii, Bologna, 1971; Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective, Bucureşti, 1973; ed. (La Rhetorique et la neorhetorique. Genese. Evolution. Perspectives), tr. Melania Munteanu, Bucureşti-Paris, 1982.
Repere bibliografice: Silvian Iosif eseu, „Conceptul de literatură veche", „Scânteia", 1969, 7978; L. Volovici, „Conceptul de literatură veche", ALIL, t. XX, 1969; Partenie Murariu, „Conceptul de literatură veche", O, 1970, 6; Aurel Sasu, „Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective", CREL, 1974, 3; Henri Wald, „La Rhetorique et la neorhetorique", CREL, 1987,1; Dicţ. esenţial, 315-316; Popa, Ist. lit., II, 1166.	'	D.H.M.
FLORI DE CRÂNG, publicaţie apărută la Oradea, bilunar, din martie până în octombrie 1933. Redactori simt Eugen Ceontea şi Şt. Stănescu-Buzău. Articolul-program, Drept început, afirmă că revista doreşte „sădirea în masa poporului a culturei şi a vorbirei româneşti care au fost stingherite de subjugări". Câţiva dintre colaboratori vor ajunge nume cunoscute în plan literar şi cultural — Ion Şugariu, Vasile Bucur în poezie, Vasile Netea în istorie, Ion Frunzetti (prezent aici ca debutant în literatură) în critica de artă, iar Lascăr Tuduciuc, în calitate de redactor al revistei „Piatra de hotar". Interesante eseuri pot fi citite sub semnătura lui Coriolan Gheţie şi Valeriu Butură, ultimul afirmat ulterior ca etnograf. Printre colaboratori pot fi întâlnite numele lui Nikita Macedonski şi al lui Neagu Rădulescu. în paginile revistei se mai pot citi articole despre Eminescu sau despre sărbătorirea lui Nichifor Crainic la Oradea. Nu lipsesc nici referirile la proza sadoveniană (cronică la Locul unde nu s-a întâmplat nimic).	M.Pp.
173 Dicţionarul general al literaturii române
Foaia
FLORILE DALBE, publicaţie apărută la Bârlad, bilunar, de la
1	ianuarie la 15 decembrie 1919. Comitetul de redacţie este alcătuit din G. Tutoveanu, V. Voiculescu, Tudor Pamfile şi M. Lungianu. Proaspăt înfiinţată după război, F.d. continuă oarecum tradiţia sămănătoristă a revistei „Făt-Frumos", din al cărei comitet de redacţie făcuse parte G. Tutoveanu. Puternic marcată de experienţa războiului, literatura prezentă aici tematizează traumele necicatrizate încă ale acestuia. Publică poezie V. Voiculescu (îngerul nădejdii), G. Tutoveanu, V.I. Popa, I.U. Soricu, I. Ojog, Zoe G. Frasin (Zoe G. Tutoveanu). Războiul este subiectul predilect şi în proză, ilustrat prin schiţele lui Tudor Pamfile (Căprarul Grigoruţ, Zădarnica teamă, Vinovatul). Alţi prozatori sunt G.M. Vlădescu, M. Lungianu, D. Iov. Printre textele inedite din paginile revistei se numără o scrisoare a lui I.L. Caragiale către Lupu Kostache, privind punerea în scenă, în 1912, a Scrisorii pierdute, o alta, a lui Anton Naum, precum şi Poeme în proză de Şt. Petică. Alţi colaboratori: I. Valerian, Şt. Bălceşti, G. Voevidca, Nadejda Ştirbei, I. Vicol, Liviu Marian, Gr. Tăbăcaru.	N.S.
FLORU, Igena (3.VI.1892, Bucureşti - 23.V.1926, Bucureşti), autoare dramatică, prozatoare şi traducătoare. Dintr-o familie ce se înrudea cu Densuşenii, este fiica profesorului de istorie IonS. Floru, din cercul „Convorbirilor literare", şi a Alexandrinei Floru, care îşi susţinuse licenţa cu A. I. Odobescu. Viitorul filosof Constantin Floru este fratele său. A crescut într-o atmosferă de emulaţie culturală. Scria încă din cursul secundar. Studentă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (a absolvit în 1915 secţia de limbi moderne), va frecventa Institutul de Literatură al lui Mihail Dragomirescu, debutând în volumul omagial dedicat acestuia, în 1919, cu nuvela Pe linie. Publică rar — proză în „Viaţa românească", „Sburătorul", „Revista română", note de călătorie, cronică artistică, traduceri, schiţa dramatică Sub lespezi în „Adevărul literar şi artistic" (1925-1926), povestiri pentru copii în „Dimineaţa copiilor" —, dar obţine un succes de scenă în 1920, când Teatrul Naţional din Bucureşti îi joacă o piesă în trei acte, Fără reazem, imprimată în 1922. în colecţia de literatură universală de la Editura Cultura Naţională, îngrijită de V. Pârvan (de a cărui preţuire se bucură), i se publică în 1923 traducerea la Prinţul fericit de Oscar Wilde, în acelaşi an F. încredinţând tiparului şi culegerea Basme englezeşti La una dintre şedinţele cenaclului Sburătorul din 1926, citise primul act al tragediei La o curte domnească, inclus postum în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (1932). F. moare fulgerător, din cauza unei peritonite. După câteva luni i se tipăreşte volumul Nuvele (1926). „Convorbiri literare" face cunoscute fragmente din jurnalul său (1934), iar revista „Catedra" din Galaţi reproduce basmul dramatic în Ţara Piticilor (1936).
Drama Fără reazem şi nuvelele scrise de F. au în centru iubirea ca forţă oarbă şi fatalitate. Piesa pune în discuţie, foarte interiorizat, dar în acord cu ideile vehiculate de „secolul feminismului", destinul femeii moderne, prin dezastrul unei eroine care, datorită educaţiei, mediului şi idealismului
structural, nu imaginează alte moduri ale împlinirii de sine în afara dragostei. înşelată de bărbat, rob al plăcerii imediate, înţelege că nu-i rămâne decât să se sinucidă. între personajele nuvelelor, sufletelor „însetate" şi „arse" de iubire li se alătură cei ce se retrag din faţa ei — pustnici, bătrâni închişi într-o tihnă prevestitoare a sfârşitului (La schitul din munte, Conu Costică). Remarcabile sunt, în Fără reazem, linia ferm trasată a caracterelor, justeţea analizei psihologice, înţelegerea potenţialului dramatic conţinut de banal (mijloacele rămân însă inadecvate: clasicismul rostirii distruge emoţia, replica e fără forţă), iar în nuvele tulburător este acordul dintre patimă şi misterul nepătruns al naturii. Poezia lucrurilor vechi, a vieţilor umile îi aşază nuvelele în descendenţa tematică a sămănătorismului, pe care autoarea îl depăşeşte prin rafinamentul percepţiei şi graţia pură a scriiturii.
SCRIERI: Fără reazem, Bucureşti, 1922; Nuvele, Bucureşti, 1926. Traduceri: Oscar Wilde, Prinţul fericit, Bucureşti, 1923; Basme englezeşti, Bucureşti, 1923.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „Nuvele", VL, 1927,34;
G.	Bogdan-Duică, Scrisul femeilor, „Naţiunea", 1927,47; Perpessicius, Opere, II, 335-339; Izabela Sadoveanu, Igena Floru, ADV, 1937,16 353; Lovinescu, Scrieri, VI, 342-343; Mihail Iorgulescu, Marginalia, Bucureşti, 1943, 37-39; Călinescu, Ist lit (1941), 848, 925-926, Ist lit (1982), 933-934; Massoff, Teatr. rom, V, 215-216; Leon Baconsky, Igena Floru, ST, 1971,15; Dicţ. scriit. rom., II, 286-287.	S.	C.
FLUX, revistă apărută la Covasna, în septembrie 1934 (număr unic, în formatul „Biletelor de papagal"). Este o publicaţie de orientare avangardistă, îngrijită de Ioan Ştefan. Locul programului îl ţine poezia lui Mircea Streinul Comă sau Elogiu pentru oameni aproximativi. Colaborează cu versuri Mircea Streinul, Teofil Lianu, Maria Oprea, Ghedeon Coca, Ioan Ştefan, Mia Moga. Restul paginilor este destinat unui fragment din cartea Mozaic a lui Ioan Ştefan, caracterizată ca „o carte a sincerităţii absurde". într-un text intitulat Gânduri, Dragoş Sihastru (desigur, e vorba de un pseudonim) deschide, în numele noilor idealuri, lupta împotriva generaţiei consacrate: „Gândiţi-vă numai la descrierile picturale din romanele moarte ale fecundului d. Sadoveanu, la comerţul practicat în stil broşural de d. Petrescu, la cenuşa ce-a rămas din Jar-vl d. Rebreanu şi veţi accepta din tot cugetul avalanşa cărţilor expuse în vitrini de tineri dezinteresaţi; veţi surâde cu îngăduinţă eforturilor depuse de tânăra generaţie, care luptă [...] să distrugă rigidele regule ale tradiţiei şi să fondeze alta, de factură modernistă."	M.Pp.
FOAIA DE DUMINECĂ, supliment social şi literar al ziarului „Dreptatea" din Timişoara, apărut săptămânal între 25 decembrie 1893 şi 29 decembrie 1896. De redactarea acestui supliment literar, de fapt o publicaţie periodică aproape autonomă, s-au îngrijit, pe rând, Valeriu Branişte, George Candrea, Adrian P. Deseanu, Aureliu Trif şi D. Voniga. Schimbările relativ numeroase ale redactorilor trebuie puse pe seama împrejurărilor politice, F.de d. având, împreună cu
Foaia
Dicţionarul general al literaturii române 174
„Dreptatea", şaisprezece procese de presă numai în cursul anului 1894. Săptămânalul se adresa locuitorilor din mediul sătesc, cu intenţia de a contribui la educaţia lor politică, culturală şi economică. Organizat pentru a răspunde acestui scop, periodicul are rubrici variate, scrise adecvat ţelurilor, cu un conţinut atractiv, ca şi forma în care era prezentat. Cele mai interesante rubrici simt „întâmplări de peste săptămână", o trecere succintă în revistă, uneori chiar o analiză a evenimentelor politice interne, „Cronica", un panoramic al ştirilor din întreaga lume, „Despre sănătate şi boale", „Economia" şi „Din societăţi", unde se discută activitatea diverselor societăţi culturale româneşti din Banat. O caracteristică a articolelor, notelor şi comentariilor este prezenţa discretă, din cauza rigorilor cenzurii, a elementului naţional. în F.de d. o atenţie deosebită e acordată folclorului. Articolul Literatura poporala (1894) poate fi considerat semnificativ pentru poziţia redacţiei. Cunoscându-şi folclorul, românii îşi pot cunoaşte mai bine limba, datinile, obiceiurile, întreaga fizionomie spirituală. Acesta poate deveni astfel un instrument de acţiune politică, slujind la realizarea unităţii naţionale. Literatura populară trebuie culeasă aşa cum circulă în popor, pentru a i se conserva originalitatea. Sub titlul general Poezii poporale din Ardepl se tipăresc cântece de cătănie, balade, doine, colinde, ghicitori, anecdote versificate, basme şi poveşti culese de I. Pop-Rete-ganul, George Catană, Laurenţiu Ciorbea, C. Giurgescu, Iulian Puteciu, Iuliu Tuducescu, I. Roşu al lui Marcu, N. Demenescu, Elena Georgescu. Cei mai mulţi dintre aceşti culegători erau învăţători în satele din Banat şi din sudul Ardealului. Beletristica publicată reflectă ideea potrivit căreia era necesară o literatură accesibilă, cu un caracter moralizator. Ca urmare, versurile şi proza sunt, de cele mai multe ori, de un nivel artistic modest: anecdotele lui Petre Dulfu şi I. Pop-Reteganul, versuri ale poeţilor locali Al. Muntean al lui Vasile, Petru Baba, N. Ţânţaru, Viora Magdu. Pe gustul redacţiei erau poeziile patriotice ale lui I. S. Neniţescu, dar se inserează şi versuri de D. Bolintineanu şi G. Coşbuc. Prozatorii care colaborează sau cărora li se republică diverse scrieri sunt Coriolan Brediceanu şi Emilia Lungu, V. A. Urechia, I. Popovici-Bănăţeanul, V. Crăsescu. Foiletonul cuprinde un număr de tălmăciri din literaturile engleză, franceză, germană şi rusă. Se traduce din proza istorică a lui Lewis Wallace, simt transpuse foarte multe nuvele de L.N. Tolstoi, de asemenea din D. N. Mamin-Sibireak, V. G. Korolenko, din C. Flammarion, Fr. Coppee, E. Zola, dar şi din scriitori francezi de mai mică însemnătate, din sârbul K. Popovici, precum şi folclor.sârbesc.	R.Z.
FOAIA DIECESANĂ, revistă apărută la Caransebeş, săptămânal, între 1886 şi 1939, ca organ al Eparhiei Greco-Ortodoxe Române a Caransebeşului; s-a aflat sub tutela episcopului Ioan Popasu până la moartea acestuia, în 1889. Publicaţia, de format carte, se adresează preoţilor, învăţătorilor, studenţilor şi altor intelectuali, militând pentru propăşirea culturii naţionale sub semnul Bisericii. Articolele de fond dezbat probleme ale istoriei românilor şi ale istoriei Bisericii Ortodoxe, precum şi
situaţia învăţământului românesc şi a culturii naţionale, mai ales în Transilvania şi în Banat. Adresându-se preoţilor şi studenţilor teologi, F.d. publică numeroase studii de dogmatică, escatologie, morală, filosofie, psihologie. Ciclul Predici alese, asigurat de profesori ai Seminarului Ortodox din Caransebeş, vrea să ofere modele de retorică omiletică şi de cultivare a stilului înalt. Tot în scopul cultivării cititorilor, se publică sau se reproduc texte de larg interes, remarcabile prin ţinuta lor, semnate de George Coşbuc (Puterea limbei române, 1902), Carmen Sylva (înalta nobleţe a femeii, 1902), Simeon Mangiuca (Colinda. Originea şi însemnătatea ei, 1902), Elena Voronca (Să nu stricăm datinile şi obiceiurile poporului nostru, 1892), Enea Hodoş (Cântece populare din Banat, 1892). Revista acordă spaţii mari literaturii populare, însoţind-o de comentarii şi analize, precum şi descrierii de datini şi de obiceiuri. Lui Ion Pop-Reteganul i se publică un ciclu de povestiri din viaţa ţăranilor, în timp ce lui T. T. Burada îi apare, în serial, O călătorie în satele româneşti din Istria (1891). Tot în serial sunt incluse pagini din A. I. Odobescu (1888), B. P. Hasdeu (Bănat, din Etymologicum Magnum Romaniae, 1896), Enea Hodoş (Schiţe de istoria literaturii române,1893). Literatura originală este mai puţin reprezentată, cu versuri imnice sau religioase (semnate de Iosif I. Ardeleanu, Sava Şoimescu ş.a.). Lui Al. Vlahuţă îi aparţine poezia Cristos a înviat (1897). Versuri de factură folclorică semnează G. Cătană, Maria Ciobanu, Ion Drincescu, iar proza este ilustrată de Carmen Sylva şi Ion Pop-Reteganul. Sunt preluate, din presa de dincolo de Carpaţi, cuvântările funebre şi necrologurile la moartea lui V. Alecsandri, I. Creangă, M. Kogălniceanu, G. Sion. Rubrica „Bibliografie" recenzează scrieri româneşti recent apărute, culegeri de folclor, toate cărţile din „Biblioteca copiilor", cât şi principalele reviste literare şi de cultură din întreaga arie românească. Rubrica „Varietăţi" dă ştirile cele mai de seamă din Banat şi din Transilvania, precum şi o sumă de sfaturi practice, medicale, economice sau juridice.	M.	F.
FOAIA DUMINECII, revistă culturală apărută săptămânal la Braşov, între 2 ianuarie şi 25 decembrie 1837. Arătarea de subscriere..., difuzată de I. Barac la 1 decembrie 1836, anunţa apariţia unui periodic destinat „spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe" şi în care urmau să se publice nuvele, romane, istorii şi „scurte conţepturi" traduse din principalele limbi europene. F.d., editată de J. Gott, a fost susţinută material de Rudolf Orghidan, negustor din Braşov, care va participa financiar şi la editarea altor periodice braşovene. Revista are caracter de magazin duminical, după modelul unor periodice germane din Transilvania, şi cuprinde articole şi informaţii de istorie, geografie, tehnică, botanică, precum şi numeroase articole de cultură generală. Aici s-a publicat literatură puţină şi neinteresantă, mai ales nuvele traduse din limba germană şi versuri greoaie, compuse de I. Barac. Un articol se ocupă de idilă, făcând istoricul speciei şi încercând o definiţie. La sfârşitul anului, Rudolf Orghidan îşi retrage subvenţia (prin care va susţine în 1838 „Foaie literară" a lui G. Bariţiu), iar foaia
175 Dicţionarul general al literaturii române
Foaia
lui I. Barac e nevoită să-şi întrerupă apariţia. F.d. a constituit o experienţă care a permis să se pregătească editarea, în Transilvania, a altor reviste corespunzătoare necesităţilor epocii. Periodicul a contribuit, în acelaşi timp, la cultivarea cititorilor şi la trezirea interesului pentru lectură.	R.Z.
FOAIA FAMILIEI, revistă literară apărută la Iaşi, bilunar, în 1875 (nouă numere), şi la Bucureşti, seria a doua, trimestrial, de la 1 iulie 1905 până în martie 1906. Din lista abonaţilor, inserată în paginile periodicului, reiese că F.f. avea o răspândire apreciabilă în Bucovina şi Transilvania. Cu toate acestea, revista, pe care o redacta ciudatul scriitor, publicist şi profesor I. Pop-Florantin, promovează un material literar precar, difuzarea bazându-se, poate, pe renumele redactorului, care la seria nouă devine şi director-proprietar. Sunt incluse nuvele de I. Pop-Florantin, o prelucrare după Shakespeare (Lady Macbeth, „scenă dramatică"), poezie populară, curiozităţi ştiinţifice (I. Pop-Florantin era inventator), precum şi articole despre muzică. în anii 1905 şi 1906 mai multe articole conţin violente atacuri îndreptate de I. Pop-Florantin contra lui Titu Maiorescu şi a junimiştilor.	R.Z.
FOAIA ILUSTRATĂ, revistă literară care a apărut, săptămânal, la Sibiu între 6 ianuarie şi 15 decembrie 1891. F.i. este una dintre publicaţiile (calendare, periodice, cărţi) editate la Sibiu în urma iniţiativelor şi strădaniilor materiale depuse de cercul din jurul ziarului „Tribuna", în al cărui Institut Tipografic se şi imprimau. Redactor responsabil a fost D. Popovici-Barcianu. Bună parte din articolele politice sau culturale, precum şi din scrierile literare se retipăreau şi în „Tribuna". Conţinutul este mult mai divers decât cel al unei foi literare obişnuite, F.i. urmărind, la fel ca atâtea alte periodice transilvănene, realizarea unei eficiente propagande politice şi culturale şi, totodată, îmbinarea acestei acţiuni cu aceea de educare şi de îndrumare în chestiuni de gospodărie sau de agricultură. Rubricile principale sunt intitulate „Literatură şi ştiinţă", „Teatru, muzică şi arte peste tot", „De toate şi de pretutindeni", „Călătorii, descoperiri, invenţii", „Economie", „Igienă" ş.a. Prima dintre aceste rubrici, cea mai importantă, insera, în afară de literatură propriu-zisă, ştiri literare, notiţe bibliografice, comentarii dedicate vieţii intelectuale din România. O atenţie deosebită se acordă revistelor şi gazetelor din Iaşi şi Bucureşti, cărora li se consacră un spaţiu întins. în
F.i. a apărut, pentru prima dată, poezia Plugul blăstemat a lui V. Alecsandri. Cu versuri colaborează Lucreţia Suciu-Rudow, I. Popovici-Bănăţeanul (care semna şi Ioan Popovici), I. T. Mera, T. Daul, George Murnu. Nuvele publică Virgil Oniţiu, I. Pop-Reteganul şi I. T. Mera, subiectele fiind alese din realitatea satului ardelean, iar poeta Maria Cunţan amintiri din viaţa de elevă. Se colectează, de asemenea, literatură populară de pe întregul teritoriu al Transilvaniei (doine, poveşti, anecdote ş.a.), trimisă de N. Sinulescu, Antoniu Papp, F; Roşea, D. Micu, T. Daul şi R. Vraciu. Revista are o bună orientare şi în materie de traduceri. Din primul număr chiar se
sublimase preocuparea pentru dezvoltarea armonioasă a culturii naţionale, prin îmbinarea dintre elementele autohtone tradiţionale şi cele ale altor culturi. în concordanţă cu aceste idei se traduce literatură de bună calitate, transpunerile în limba română aparţinând unor tălmăcitori cu experienţă. Silvia P. Barcianu transpune din Washington Irving (fragmente din Rip van Winkle) şi Catulle Mendes, Enea Hodoş din Turgheniev (nuvela Bătăuşul), folosind o versiune germană, şi din Jean Richepin, iar I. Pop-Reteganul tălmăceşte povestiri populare germane.	R.Z.
FOAIA INTERESANTĂ, revistă literară săptămânală apărută la Bucureşti de la 12 ianuarie până la 2 noiembrie 1897. Din F.i. au ieşit 43 de numere, la 23 dintre ele fiind redactor G. Coşbuc (de la 1 iunie 1897, odată cu numărul 21, când se produce şi fuziunea cu „Povestea vorbei"). Programul nu este spectaculos: se subliniază necesitatea de a se oferi poporului o literatură adecvată, precum şi o informaţie culturală potrivită cu puterea lui de înţelegere. Totodată, revista îşi propune să adune cât mai multă literatură populară. Există o legătură între
F.i. şi „Vatra", care apăruse din ianuarie 1894 până în august 1896, sub redacţia lui I. L. Caragiale, I. Slavici şi G. Coşbuc. Modestul program al noii reviste reia, nu cu aceleaşi ambiţii, desigur, ceea ce îşi propuseseră şi redactorii de la „Vatra", iar cei mai mulţi colaboratori de la „Vatra", inclusiv I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, continuă să fie prezenţi şi în F.i. Caragiale şi-a tipărit aici o bună parte din producţia literară a anilor 1896-1897 şi a republicat unele dintre versurile apărute mai întâi în „Moftul român" din 1893. Chiar în primul număr, la rubrica „Idile bucureştene", apare Gazometru (reprodusă apoi în „Moftul român" din aprilie 1901, cu semnătura Iodoform), iar în numărul următor, la aceeaşi rubrică, anecdota Planeta care, dezvoltată, a intrat, cu titlul La Moşi, în „Universul" din anul 1900. Şirul colaborărilor lui Caragiale continuă cu snoava populară Fără noroc, cu Articol de reportaj, Amiază maură, Ion prostul, Eros, Bonbon. G. Coşbuc îşi începe colaborarea cu Lordul John şi continuă, între altele, cu parodia Sonet (cu contraziceri şi cu tendinţe), cu un articol despre Tradiţii şi legende din popor. Murăşul şi Oltul şi cu o notă intitulată Streaşina casei. Dintre autorii de versuri trebuie amintiţi D. Teleor, Gheorghe din Moldova, A. Toma, Cincinat Pavelescu, Florian I. Becescu, Sofronie Ivanovici, P. Vulcan, V. Cozmin, D. Naum, D. Kamabatt, I. Minulescu (semna cu pseudonimul I. Minu) şi N. D. Cocea
«NMBmKtftu! nuxm\	ii a 'strat \
wiii - i,	te»	:
Foaia
Dicţionarul general al literaturii române 176
(semna cu pseudonimul Nelly). Acestuia din urmă i se dădea, de altfel, la „Poşta redacţiei", îndemnul de a mai trimite literatură, fiindu-i tipărite în continuare versuri şi proză. Tot proză (schiţe, nuvele) dau Gh. Becescu-Silvan şi Ioan Adam. Câteva cronici de artă plastică, aparţinând lui Iuliu Pop, semnalează, între altele, condiţiile precare de lucru ale artistului român. O rubrică deosebit de dinamică, „Săptămâna", urmărea principalele evenimente artistice şi literare. Se consemnează astfel valoarea scăzută a repertoriului teatral, mai ales a celui original, se critică moravurile mediului intelectual şi, într-un lung şir de articole, se discută lipsurile ziaristicii române. Toate aceste preocupări ale redacţiei, la care se adaugă strădania de a avea mereu o rubrică de bibliografie şi informaţii literare, fac din F.i. o revistă vie. Se publică folclor cules de N. Mateescu-Dabija, A. Sandu (C. Sandu-Aldea), Petru Vulcan, M. Păsculescu, G. Coşbuc, şi foarte multe traduceri din literatura universală. Din Byron transpune, probabil, Coşbuc şi tot el din Platen, Lermontov, Longfellow. Constantin Vaschide oferă o variantă românească a unei nuvele de Mark Twain, V. Cozmin tălmăceşte din E. Zola, T. Adam din Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Pierre Louys. Se mai traduce din Jean Richepin, L. Ganghofer, Schopenhauer, V. G. Korolenko, Marcel Prevost, H. Suder-mann, A. Scholl. Romanul întâia iubire al lui Turgheniev e dat în foileton. Panait Cerna colaborează cu adaptarea unei poezii a lui Lenau.	R.Z.
FOAIA INTERESANTĂ, publicaţie apărută la Orăştie, săptămânal, între 18 noiembrie 1905 şi 1 octombrie 1915, la Bucureşti între 8 octombrie 1915 şi 11 august 1916, iar după ocuparea Bucureştilor de către trupele germane, la Cleveland, Ohio, în SUA, între 2 august şi 6 septembrie 1917, şi din nou la Bucureşti, de la 1 februarie 1919 până la 11 noiembrie 1933. Având subtitlul „Pentru petrecere şi învăţătură. Adaos ilustrat la «Libertatea»", F.i. îşi propune propagarea unor informaţii de cultură şi popularizarea biografiilor unor personalităţi. Literatura promovată este rareori originală, cea mai mare parte a textelor fiind, de fapt, reproduse din alte periodice. Se întâlnesc în paginile F.i. poezii de George Coşbuc, Natalia Negru, Maria Cunţan, Ion Minulescu, Panait Cerna, Mihail Sorbul, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Zaharia Bârsan, Alice Călugăru, Ecaterina Pitiş. Proză publică Elena Sevastos, I. A. Bassarabescu, Sofia Nădejde ş.a. Mai semnează Tudor Pamfile, S. FI. Marian, Vasile Militam, G. Rotică ş.a. N.S.
FOAIA PENTRU TOŢI, revistă literară scoasă la Bucureşti, o dată pe săptămână, între 25 decembrie 1896 şi 28 martie 1899. Publicaţia este proprietatea unui comitet din care au făcut parte D. I. Slăniceanu, D. Stăncescu, directorul periodicului, şi I. S. Spartali, secretar de redacţie. Conducătorul efectiv al revistei, D. Stăncescu, a izbutit să realizeze o publicaţie populară, care să atragă un număr cât mai mare de colaboratori şi, mai ales, de abonaţi. Cititorilor li se ofereau, săptămânal, un roman străin, francez cel mai adesea, publicat
în foileton, poezii, însemnări de călătorie şi amintiri, poveşti, basme, legende (culte sau populare), snoave, fabule, parabole. O rubrică de „Convorbiri săptămânale" (mici articole plecând de la un caz particular pentru a ajunge la semnificaţii generale, de obicei cu caracter moralizator), articole educative şi de pedagogie, jocuri distractive, o pagină deschisă debutanţilor şi o atentă „Poştă a redacţiei" completează sumarul. D. Stăncescu ştia nu numai să facă o revistă atrăgătoare, dar şi să o păstreze, calitativ, la un nivel bun. Sub titlul general Pagini uitate, se republică versuri şi proză de I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, I. Ghica, Alecu Russo, D. Bolintineanu, N. Nicoleanu,
A.	I. Odobescu, M. Eminescu, I. Creangă, Tr. Demetrescu ş.a. Dintre scriitorii în viaţă sunt prezenţi D. C. Ollănescu-Ascanio, Al. Vlahuţă, D. Zamfirescu, G. Coşbuc, D. Teleor, Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, Th. M. Stoenescu, Cornelia din Moldova, Gheorghe din Moldova, Mircea Demetriade,
H.	G. Lecca, I. C. Săvescu, FI. I. Becescu, Al. I. Şonţu, G. Gr. Caîr, S. Ivanovici, N. Ţincu, G. Demetrescu-Mugur, Iuliu Dragomirescu, A. Vojen, G. T. Buzdugan, Eugeniu Ştefă-nescu-Est, Panait Cerna şi I. Minulescu. în mai multe numere
G.	Coşbuc comentează la zicale şi datini populare şi alte scrieri în proză. Se tipăresc şi scrieri de B. Delavrancea, T. V. Ştefanelli, Al. Macedonski, I. Adam (sub pseudonimul Blanc), Em. Grigorovitza, G. Dem. Teodorescu, I. Paul,
G.	I. Ionnescu-Gion, A. Domşa ş.a. Se traduce, în mod obişnuit de D. Stăncescu sau I. S. Spartali, din J.-J. Rousseau, B. Franklin, Novalis, Lenau, Lamartine, Andersen, Hugo, Musset, Schopenhauer, Fr. Sarcey, Turgheniev, Rene Ghil, Pierre Loti, Anatole France, Jules Lemaitre, Conan Doyle, Gabriele D'Annunzio ş.a. O inovaţie e ancheta întreprinsă printre scriitorii români asupra modului de lucru al fiecăruia. Răspund, între alţii, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, D. Teleor, C. Miile şi Al. Macedonski. „Poşta redacţiei", redactată cu o grijă deosebită de D. Stăncescu, se adresează lui Mihail Sadoveanu (care semna scrierile de început S., Mi-Sado, Misado, pentru a iscăli apoi cu numele întreg), lui I. Minulescu (semna Nirvan,
I.	M. Nirvan), lui Panait Cerna (S. Panait), lui N. D. Cocea
(Nelly) şi lui T. Arghezi (Ion Teodorescu). Revista era bogat ilustrată, publicând mai ales portrete de scriitori români (Gr. Alexandrescu, A. I. Odobescu, I. Creangă ş.a.), dar şi străini (Baudelaire). Datorită creşterii simţitoare a numărului de cititori, se conta pe o situaţie financiară excelentă, lucru rar în epocă. Revista îşi întrerupe însă apariţia la puţin timp după intrarea în al treilea an de existenţă, din cauza îmbolnăvirii lui D. Stăncescu.	R.Z.
FOAIA POPULARĂ, revistă literară apărută la Bucureşti şi apoi la Iaşi, săptămânal, între 18 ianuarie 1898 şi 15 iunie 1903. Directori au fost Ilie Ighel-Deleanu şi, de la 12 septembrie 1899 până la 20 octombrie 1900, C. C. Cârlova. Cu versuri au colaborat G. Coşbuc, Elisabeta M. Z. Ionescu, I. Roşescu, D. Kamabatt, Gabriel Donna, E. Ştefănescu-Est, Lucian Mandrea, M. Juvara, N. Burlănescu-Alin, Iuliu C. Săvescu, V. Podeanu. în numărul din 1 februarie 1898, o traducere din Lenau, Trecut, e semnată
177 Dicţionarul general al literaturii române
Foaia
cu iniţialele P. C. După două săptămâni, la 22 februarie, numele colaboratorului iese la iveală: Panait Cerna, sub două traduceri din Victor Hugo. La „Poşta redacţiei" i se răspunde încurajator lui M. Sadoveanu, dar scriitorul nu va trimite nimic la F.p. Schiţe umoristice, nuvele, amintiri publică V. A. Urechia,
G.	Coşbuc, D. Karnabatt, I. C. Georgescu, I. Ighel-Deleanu, Th. Cornel. în 1901, sub semnătura lui I. L. Caragiale, apar Triumful talentului, Grand Hotel „ Victoria Română", Amatorul şi artistul, toate fiind republicări. între scriitorii traduşi se numără Lenau, Uhland, Goethe, Heine, J.-J. Rousseau, Chateaubriand, Hugo, Al. Dumas, Baudelaire, Zola, J.-H. Rosny, D'Annunzio, Longfellow, Turgheniev şi Dostoievski (prin intermediar francez), Sienkiewicz, Petofi şi Vorosmarty Mihăly. R.Z.
FOAIA ROMÂNIEI, periodic literar care a apărut la Bucureşti în anii 1882,1883 şi 1884. în ultimul an, denumirea se modifică în „Foaia României literare". Va exista o continuitate între această revistă şi celelalte publicaţii literare ale lui Ed. M. Adamski, redactorul ei: „România literară" (1886), „Generaţia viitoare" (1889) şi „Generaţia nouă" (1890-1904). în cei trei ani de apariţie, deşi F.R. se anunţa drept „săptămânal", nu au ieşit de sub tipar mai mult de douăzeci de numere, la mari intervale de timp. Revista nu are o direcţie literară sau politică, redactorul oscilând între romantismul exaltat, chiar anarhic, şi simpatia pentru narodnicismul rus şi pentru mişcarea de eliberare naţională din imperiul ţarist. Diatribele îndreptate împotriva asupririi naţionale alternează cu versuri de dragoste sau basme populare. Se republică Pohod na Sybir de V. Alecsandri şi versuri de M. Zamphirescu. Se tipăresc, de asemenea, versurile şi proza redactorului, semnate cu pseudonimul Erwin, versuri de D. Stăncescu şi traducerile aceluiaşi din literatura foiletonistică occidentală. Din W. Hauff transpune un M. I. Ipcar, iar din Herder, Ed. M. Adamski. D. Stăncescu e şi autorul unor cronici literare în care combate mania traducerilor fără valoare şi cere sprijinirea scriitorilor români. Câteva biografii literare, Camoens, Mihail Zamphirescu, Alexandru Sihleanu ş.a., completează sumarul.	R.Z.
FOAIA SĂTEANULUI, supliment literar, cu caracter independent, al periodicului „Gazeta Bucovinei", apărut la Cernăuţi de la 5 mai până la 29 decembrie 1891. F.S., din care s-au tipărit opt numere, la diferite intervale de timp, e redactată, ca şi „Gazeta Bucovinei", de Pompiliu Pipoş, în calitate de director, şi de Vasile Marco, în calitate de redactor responsabil. Scrisă într-un limbaj simplu, publicaţia atinge o problematică diversă. în acest scop sunt susţinute rubrici ca „Poveţe economice", „Calendar", „Mărunţişuri", „Ghicitori" şi, totodată, în sumar intră literatură cultă şi populară, selectată din periodicele transilvănene sau din cele apărute la Iaşi şi Bucureşti. Autorii întâlniţi cel mai des simt I. Creangă, N. Gane, I. Slavici, G. Coşbuc, I. Pop-Reteganul, Th. D. Speranţia,
D.	Stăncescu, alături de care colaborau bucovineanul C. Morariu, cu traduceri din literatura germană, şi Elena Sevastos, care publică aici mai multe basme şi cântece populare.	R.Z.
FOAIA SOCIETĂŢII „RENAŞTEREA", revistă literară şi ştiinţifică apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 ianuarie şi
15	august 1874. Rezultat al strădaniilor şi ambiţiilor unui grup de tineri literaţi bucureşteni, foaia era salutată cu entuziasm de Al. Macedonski, acesta văzând în apariţia revistei un bun prilej de a cere oficialităţii sprijinirea „tinerei generaţii", din care, bineînţeles, făcea parte şi el. Scopul publicaţiei, declarat într-un prospect care cuprinde şi ţelurile Societăţii „Renaşterea", este acela de a contribui la „înavuţirea" literaturii române. Foaia îşi propune să se adreseze nu „somităţilor", ci poporului, alegând o literatură uşoară, într-un stil şi o limbă accesibile. De asemenea, urmau să se tipărească studii privitoare la istoria naţională, biografii şi comentarii ale evenimentelor politice importante. Au trimis versuri un număr de tineri, rămaşi, cei mai mulţi, necunoscuţi; se desprind Dimitrie D. Păun, Vasile
D.	Păun şi G. Mulţescu. Tot Mulţescu traduce din Schiller, iar Gr. G. Tocilescu scrie articole documentate şi bine argumentate despre economia politică, despre importanţa documentelor istorice ş.a. Limbajul folosit de colaboratori este însă bombastic, iar ortografia cu numeroase reduplicări de consoane face lectura dificilă.	R.Z.
FOAIA SOCIETĂŢII „ROMÂNISMUL", revistă literară apărută la Bucureşti, lunar, din aprilie 1870 până în august 1871. Organ al Societăţii „Românismul", periodicul este, de fapt, o creaţie a spiritului întreprinzător şi pe teren publicistic al lui B. P. Hasdeu. Din comitetul de redacţie făceau parte, alături de iniţiator, G. Dem. Teodorescu, N. V. Scurtescu, Gr. G. Tocilescu, T. P. Rădulescu, C. D. Vucici; mai târziu s-au alăturat M. Zamphirescu, G. Missail, N. Ath. Popovici. Programul corespunde ţelurilor societăţii. Se prevede reproducerea disertaţiilor şi a discursurilor din şedinţe. Literatura populară, documentele istorice, literatura originală şi traducerile intră, de asemenea, în obiectivele redacţiei. Revista îşi propune să fie „pur literară" şi să cultive o literatură aptă de a sprijini progresul culturii naţionale. Două erau căile prin care se putea realiza acest program. Prima — cunoaşterea aprofundată a trecutului istoric, cea de a doua — studiul poeziei populare.
B.	P. Hasdeu este prezent cu articole de istorie, documente istorice şi versuri. Tot versuri publică D. C. Ollănescu-Ascanio (care debutează aici), V. D. Păun, N. V. Scurtescu, Elena
C.	Eleuterescu, G. Dem. Teodorescu, C. D. Vucici, Gr. G. Tocilescu
şi M. Zamphirescu. N. V. Scurtescu este şi autorul unei drame, Mireasa la mormânt. Gr. G. Tocilescu contribuie cu un studiu consacrat poeziei populare. Articole de etnografie semnează I. C. Tacit, iar A. P. Alexi, T. P. Rădulescu şi S. FI. Marian vin cu literatură populară culeasă din toate zonele locuite de români, într-un studiu istoric, G. Dem. Teodorescu se ocupă de idilă, cu referinţe şi la literatura română, şi, într-un articol de critică, de poezia lui Al. Depărăţeanu. Revista îşi întrerupe apariţia pentru că interesul lui B. P. Hasdeu se concentrase asupra editării unui alt periodic, „Columna lui Traian", care în linii mari va avea acelaşi program.	R.Z.
Foaia
Dicţionarul general al literaturii române 178
FOAIA SOŢIETĂŢII PENTRU LITERATURA Şl CULTURA ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA, revistă lunară de cultură, literatură şi folclor apărută la Cernăuţi din ianuarie 1865 până în decembrie 1869, având ca redactor responsabil şi editor pe Ambrosiu Dimitroviţă, iar din iulie 1866, după moartea acestuia, pe profesorul I. G. Sbiera. Articolul-program, semnat de Gh. Hurmuzachi, preşedintele Societăţii, indică o orientare ce continuă, în parte, aspiraţiile paşoptiştilor. Revista îşi propunea să cultive interesul pentru literatura naţională şi pentru limba vie, să promoveze talente autentice, să practice o critică folositoare şi nepărtinitoare şi să desfăşoare o amplă acţiune de culturalizare. în afară de cronici şi articole despre teatru sau învăţământ, se publicau conferinţe, dări de seamă, dar şi studii de lingvistică, de istorie şi istorie literară, cele mai multe purtând semnătura principalilor colaboratori: I. G. Sbiera, Al. şi Gh. Hurmuzachi, D. Petrino, V. Mitrofanoviţă, V. Burlă, P. Paicu ş. a. Cel mai larg spaţiu însă era destinat problemelor de literatură şi folclor. în coloanele acestei reviste V. Alecsandri e prezent cu mai multe poezii, un fragment din jurnalul de
Foaca Solietartii
pe'ntru
ANUL I.
Redactor respnn^KtorlO şi editor: f>r« Ambroatâ Dimitroviţă,
v Oenimţi,
călătorie în Africa, vodeviluri, „cânticele comice" ş.a. Lui V. Alecsandri îi revine meritul de a fi tipărit, în aceeaşi revistă, manuscrise rămase de la prietenii săi dispăruţi: Al. Russo,
C.	Negruzzi şi C. Negri. Lucrările lui Al. Russo şi C. Negruzzi sunt însoţite de preţioase note biografice întocmite de poet. Se mai găsesc aici versuri de Miron Pompiliu, Maria Rosetti, Gh. Tăutu, Şt. G. Vârgolici, V. Gr. Pop şi I. S. Bădescu, doine în stil popular semnate de V. Ranta-Buticescu şi câteva din fabulele lui G. Sion. Iacob Negruzzi a publicat „proverbul dramatic" împăcarea. Din „Albina Pindului" au fost reproduse patru poezii patriotice ale lui D. Bolintineanu. Revista a adăpostit cele mai bune poeme ale lui D. Petrino, precum şi epopeea Descălecarea lui Dragoş în Moldova de V. Bumbac, care folosea şi pseudonimul A. Costânceanu. Folclorul este reprezentat nu numai prin culegeri de texte — doine, cântece epice, ghicitori, tradiţii şi legende —, ci şi prin lucrări cu caracter teoretic aparţinând lui F. Canţiu, T. V. Ştefanelli şi I. G. Sbiera. La rândul său, Gh. Hurmuzachi dă la iveală fragmente din colecţia de folclor inedită a lui Ion B., însoţind-o de comentarii privitoare la valoarea poeziei populare. Câteva traduceri din germană (Goethe) şi italiană (G. Fillangieri) sunt realizate de Al. Hurmuzachi, T. V. Ştefanelli ş.a. în ultimele numere, sub semnătura lui Şt. Nosievici şi a lui I. Vorobchievici, se tipăresc partiturile muzicale pe care se cântau unele dintre poeziile lui Alecsandri, cel mai statornic şi fecund colaborator. Câtă vreme a stat sub înrâurirea fraţilor Hurmuzachi, „foaia" era scrisă într-o frumoasă limbă românească şi se bucura de o largă răspândire în toate provinciile româneşti. Mai târziu, încercările abuzive ale lui I. G. Sbiera de a impune sistemul fonetic preconizat de Aron Pumnul aveau să grăbească sfârşitul revistei.	I.H.C.
FOAIE DE STORIĂ ROMÂNĂ, revistă apărută la Iaşi în primele luni ale anului 1859. Doar patru numere, nenumerotate şi nedatate, au ieşit din această publicaţie redactată de
B.	P. Hasdeu. Alături de studii istorice sunt incluse şi două lucrări de interes istorico-literar: Poezia năciunară şi Pomelnicul domnilor Moldovei de mitropolitul Dosoftei. în cea de-a doua, Hasdeu subliniază importanţa poeziei populare pentru dezvoltarea poeziei româneşti culte şi afirmă, totodată, necesitatea studierii literaturii române în raporturile ei cu literaturile străine.	R.Z.
FOAIE DIECEZANĂ, periodic care apare la Caransebeş începând din 1995, conţinând programul şi profilul publicaţiei „Foaia diecesană", scoasă între 1886 şi 1939. Cuprinde articole şi studii de teologie şi dogmatică, de morală creştină, de istorie a Bisericii Ortodoxe şi a învăţământului religios. O atenţie specială este dată obiceiurilor religioase şi semnificaţiei lor etno-culturale în folclorul bănăţean (Nelişcu Boldea şi Pavel Ciobanu, Riturile de la „Lăsatul secului", 2/1995) sau în literatură (Petru Călin, Pastile în literatura română, 2/1995). Este promovată poezia de inspiraţie religioasă, ilustrată de câţiva poeţi din zonă: Ion Chichere, Olga Neagu, Octavian Doclin.
179 Dicţionarul general al literaturii române
Foaie
Mai apar scurte consemnări şi recenzii ale noutăţilor editoriale din domeniul teologiei.	M. F.
FOAIE LITERARĂ, revistă săptămânală apărută la Braşov de la 1 ianuarie până la 25 iunie 1838. La 9 decembrie 1837,
G.	Bariţiu, în calitate de redactor, şi J. Gott, în calitate de administrator şi tipograf, difuzau o înştiinţare literară, prin care făceau cunoscută apropiata editare a unui nou periodic. Este, de fapt, programul revistei, care înlocuia „Foaia duminecii" a lui I. Barac. Redactorul îşi propune o îmbunătăţire considerabilă a conţinutului, pentru a contribui astfel la dezvoltarea literaturii române. Cuprinsul celor 26 de numere tipărite corespunde programului anunţat. In articolul Traducere din primul număr, Bariţiu subliniază foloasele unor tălmăciri de valoare din operele scriitorilor clasici şi îşi exprimă încrederea în capacitatea expresivă a limbii române. De altfel, în F.I. s-a acordat un spaţiu destul de mare discuţiilor despre limbă şi ortografie, fiind reluate şi părerile scriitorilor munteni sau moldoveni (I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi). Atitudinea revistei este moderată. Se critică excesele latinizante şi puriste şi, de asemenea, fanteziile ortografice. Redacţia urmărea să ţină la curent cititorii cu evenimentele politice şi cu mişcarea culturală şi literară de pe întregul teritoriu locuit de români. în acest scop se publică şi versuri de Iancu Văcărescu, trimise redacţiei de Timotei Cipariu, care, la rându-i, colaborează cu versuri proprii şi cu o traducere din Goethe. Tot el transpune în
fm Mterara
ti «
ceueCTfS a\ dHSASi a S33
*HT0gMfTTi A® e&AMW
'■■■■ Genr&ţ BtsrHz, i,:.
tSffîfrilT I l~ I
1 f 4 I O 1
%; W -	i	e	r>r*ţ.	:î;*
limba română studii literare despre Th. Moore, Byron, W. Scott ş.a. şi transmite revistei versurile preotului maramureşean Hojdu. Articole dedică limbii române I. Maiorescu şi V. Popp, care semnează şi versuri. F.I. îşi suspendă apariţia, lăsând locul unei noi publicaţii, cu un program mai complet, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", supliment literar al „Gazetei de Transilvania", cum, de altfel, trebuie considerat şi acest periodic.	R.Z.
FOAIE LITERARĂ, revistă apărută la Oradea, săptămânal, între 6 aprilie şi 26 octombrie 1897. De tipărirea foii s-a ocupat W. Rudow, editor şi proprietar, căruia îi aparţine şi iniţiativa apariţiei. Lucreţia Suciu-Rudow figurează ca redactor responsabil. F.I. ar fi trebuit să devină o publicaţie care să strângă în jurul ei scriitorii cei mai cunoscuţi din Transilvania şi din întreaga Românie. Aici s-a scris mult despre menirea presei literare (Enea Hodoş, Petru Corna, Septimiu Sever Secula). Colaboratorii obişnuiţi sunt Ilarie Chendi (semna I. Ch.), care consacră articole unor chestiuni generale, cum ar fi întrebuinţarea citatului în studiile literare, W. Rudow, care redactează notele bibliografice, rubricile „La vatră", „Cronica săptămânii" şi „Poşta redacţiei", Lucian Bolcaş, autorul unor portrete satirice inspirate din viaţa mediilor româneşti orădene, scrise cu umor, cu spirit de observaţie şi mărturisind înclinarea spre fantazare. Cu încercări literare se înscriu Septimiu Sever Secula, Lucreţia Suciu-Rudow, Ioan Bota, Maria Cunţan, I. Scurtu şi mai puţin cunoscuţii Petru Corna, V. Moldovan, Gavril Bodnariu, I. Stanca. Aici G. Coşbuc oferă poezii şi transpunerea în româneşte a unui fragment din Eneida de Vergiliu. Alte traduceri sunt făcute de G. Bogdan-Duică, W. Rudow şi I. Pop-Reteganul. Tălmăcirea unei nuvele a scriitorului american Washington Irving nu este semnată, iar o adaptare a unei fabule de Esop e iscălită cu pseudonimul Ermit. Literatură populară culeasă din Ardeal publică I. Pop-Reteganul, Vasile Sala şi V. Chiş-Micu.	R.Z.
FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ Şl LITERATURĂ, revistă socială şi literară apărută săptămânal, ca supliment al „Gazetei de Transilvania", la Braşov între 2 iulie 1838 şi 24 februarie
1865.	Din ianuarie 1837,1. Barac, ajutat de tipograful şi editorul braşovean J. Gott, scoate „Foaia duminecii", periodic în care se publică literatură moralizatoare şi articole de popularizare din domeniul istoriei, pedagogiei, tehnicii etc. Revista încheindu-şi bilanţul primului an nu numai cu un serios deficit bănesc, dar şi fără efectul scontat în rândurile cititorilor, editorul renunţă la înţelegerea cu Barac şi, de la începutul anului următor, îl va sprijini financiar pe G. Bariţiu, în încercarea acestuia de a înlocui „Foaia duminecii" cu o publicaţie mai apropiată de cerinţele culturale şi literare ale românilor transilvăneni. Bariţiu redactează, în primul semestru al anului 1838, „Foaie literară". întreprinderea lui are mai mult un caracter experimental sau de prospecţiune şi, pe baza concluziilor obţinute, după ce la 25 iunie suspendă apariţia „Foii literare", o săptămână mai târziu face să apară primul număr din F. pentru m.,
Foaie
Dicţionarul general al literaturii române 180
i. şi I., cu o structură sensibil transformată, renunţând la unele studii şi articole erudite în favoarea scrierilor literare pro-priu-zise şi a publicisticii cu caracter informativ sau umoristic. Redactorul încerca astfel, cedând într-o proporţie oarecare dorinţelor publicului, să cucerească un teritoriu dominat până atunci, în absenţa unor periodice româneşti, de foile germane şi ungureşti. De altfel, noua revistă, aşa cum o mărturiseşte şi denumirea, avea, în bună măsură, ca model, publicaţia germană „Blătter fur Geist, Gemiith und Vaterlandskunde", care se tipărea atunci la Braşov, în editura aceluiaşi J. Gott. Dar principala sursă de inspiraţie a redactorului, atât în ceea ce priveşte caracterul gazetei politice pe care o conducea („Gazeta de Transilvania"), cât şi în privinţa celei literare erau periodicele din Muntenia („Curierul românesc") şi Moldova („Albina românească"), din care Bariţiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. Heliade-Rădulescu şi al lui Gh. Asachi, articole şi scrieri beletristice. La redactarea revistei din Braşov, alături de iniţiatorul ei, au participat Andrei Mureşanu (1838-13 februarie 1850) şi Iacob Mureşianu. Cel de-al doilea va fi, începând cu
9	septembrie 1850, singurul redactor al F. pentru m., i. şi I. şi al „Gazetei de Transilvania", deoarece autorităţile vor impune schimbarea lui Bariţiu din funcţia de redactor, ca o sancţiune pentru atitudinea lui în timpul evenimentelor din anii 1848-1849. între 7 martie şi 5 decembrie 1849, F. pentru m., i. şi I. a fost obligată să-şi întrerupă apariţia; o altă întrerupere a urmat în 1850 (13 februarie — 9 septembrie), când revista, ca şi „Gazeta de Transilvania", a fost suspendată de autorităţile habsburgice. în anii 1856 şi 1857, din cauza greutăţilor materiale, se scot numere duble, la intervale neregulate de
ft l A II
neiTpi
m*.	ansi,	s& ibmk
ii*?***	TI* e*xpir« nono4«u pom*» pmâ*ţfr*-
4%nd âmpen, :
IÎooojmm,	od*rt>	dpen**pls*	1»	ca ^immctp^rîm- mt
mnij* t«| 004hrwe <*a ,*« a sbst	tor-	m temei** Tpastaraaop **l
m	* dectap* x* rar Mîpnm mi IU*d V„ mi aommx** *a «mî
» JtiMep, tot po»%wM e oosL*. osr^pi di» ««ap* jfM tftie di» .ţrtTp* tnr pom*»** « st» domn. Opt* spimtpe â« «Mie csmc.
*•*»«*■«» dee#»»!****,* op§ w	t, KriuK»#TMk dpetrrspuop «KMÎme.
m	iui	|>«enoo	jţ,n	mLiop	& KofltYpisygie ţţenep***,
opt m» RÎHiĂ nri op! w Hapr* **• «ferpad* 4.	t?eaeş*x%,	«oam«c%	4«
d*f» p^apeep**»*»# «1 muop «rfepuep *p«j;*% d«v» opi <*»»	tui «» m-
ta mai tufcpvoe rfîft	eft-ntan^op.	5. Domn**	SJiec	ae	«**«»
R<i«w p<m%n <t* mi »# Kinoa^ MÎft»»î »«? «ii mm $.n rmtn onpiUe co-■Hîf»ga o^d«ae«î mt mompro, *»<?*
opi» K«l(m»rop>t4e «pimtau*»	*.	-tictel	»p<f*-
*«d'*s%TOp)f d* «etern* <»e«t ««*>« *i «»»«.' xap»a 4* opî '*<* mm,ton die *op*rn«ept».
*ar « da a4»p%	de	m*>*pTe	7. Pfcaoao»mjnîtAtm m'mîcrpLtop mi a
<*t>pk c% ** mtwt a m mm Ji»sp«p«>, T*t*jop ♦*a*g!on»pbop 4» **»>£<* *t« 0-«otto4«4 d«*p<*r* dfec*îî»||jaip«« «* to»** « «*«•*,
ae<}««wel K*	4S«p«pe *%t	8.	«lis^pt^Te **co»«trfc a vîs»p«usi.
mi «««««ges.	9. Opi «te pe*om«e«w» »îi«
noooiM pomeţi	,^aTpep»mtie-	KMpie	«pi» penpec^»t##ja»î <•%!, îftp o»
piw	p«4»fîl k#	aeifpif,	4*'
Hihprm 6m* tStS ^niWMk, suui «% pe-	10.	Dpejrtiu	*%p*îa
np*e«timnt*A e%li Jia Ko«ct8«tbo»oji « Kn	dpPi'tkTOpi* rfpe«r »ape o«p«idb
«îtpy», puBSmmi* »«» »»*»	da» dpetmu aomuMti jp,«Tper de s«*i
4p«>trrm« s» jh». ««pi* mi	»*
«%& jt« Ko»«mi»irliaoii<M jfA&HUi Hwpt* po-	tî*	IWfudfe
i	j|» m*.«rt.ctipwop	•< k.
timp sau chiar se opreşte tipărirea (14 august 1856 — 6 martie 1857). După o perioadă de relativă stabilitate, alte greutăţi se ivesc şi, din această cauză, în urma altor doi ani de apariţie intermitentă (douăzeci şi nouă de numere în 1863 şi doar cinci în 1864), I. Mureşianu renunţă, din februarie 1865, să mai scoată periodicul, care intra atunci în al douăzeci şi şaptelea an de existenţă.
în foile volante care premerg editării acestei publicaţii sau însoţesc unele numere, în articolele-program, dintre care multe, comune, sunt tipărite în „Gazeta de Transilvania", şi în scrisorile către cititori, Bariţiu discută mereu, cu lărgimea de informaţie şi profunzimea ce-i caracterizează întreaga activitate, menirea celor două foi ale sale şi, mai ales, rostul celei literare în cadrul situaţiei generale din Transilvania şi în raport cu nevoile sociale şi culturale ale românilor. în esenţă, el îşi formulase programul încă din înştiinţarea de la sfârşitul anului 1837, când făcea cunoscută hotărârea de a scoate, în anul următor, o „Foaie literară". De fiecare dată când revine asupra chestiunii, registrul nuanţelor se îmbogăţeşte, caracterul programului său publicistic devenind, pe măsură ce experienţa de redactor şi autor sporeşte, tot mai cuprinzător şi mai variat. Iniţial, Bariţiu, sfătuit şi de Gott, se gândea la o gazetă cu materiale pentru „inima şi mintea" cititorului transilvănean, după modelul revistelor germane. Se adaugă, apoi, acestei direcţii de divertisment şi informare, care nu va fi nicicând părăsită, ideea preţioasă că foaia trebuie să sprijine activitatea literară a românilor prin publicarea literaturii originale, dar şi a traducerilor. Anunţând schimbarea denumirii, în mai 1838, redactorul îşi exprimă şi intenţia de a modifica structural noul periodic. Accentul, pentru viitor, se va pune, arată Bariţiu, pe publicarea literaturii, a unor scrieri „folositoare şi plăcute", renunţându-se la articolele prea încărcate de date. O nouă lămurire, din 1843, se adresează celor care pretindeau ca foaia să se abandoneze preocupărilor literare. Revista le va continua, răspunzând astfel interesului general, dar va spori şi atenţia pentru istoria naţională. Raportul, subliniază acum redactorul, va fi în favoarea preocupărilor serioase, de ştiinţă şi istorie, dar se va tipări şi multă beletristică, apoi materiale distractive, umor ş.a. Cu timpul, Bariţiu se vede obligat să îi anunţe pe cei care îi trimiteau versuri că, din cauza numărului limitat de pagini, nu poate să includă decât o singură poezie într-un număr. S-a făcut loc însă şi literaturilor străine, din care se traduce mult. Uneori, articole de atitudine socială trec din paginile „Gazetei de Transilvania" în acelea ale suplimentului său literar. F. pentru m., i. şi i. completează astfel acţiunea politică şi socială a „Gazetei de Transilvania". Ideile politice capătă putere de circulaţie mai ales în rândurile burgheziei româneşti din Transilvania, pentru care erau scrise, în primul rând, foile lui Bariţiu. Revista a susţinut necesitatea ridicării culturale a poporului, ca un prim pas spre realizarea unităţii culturale a tuturor românilor. Ideile Şcolii Ardelene se fac încă simţite, dar reflexele iluministe coexistă cu ecourile romantismului; predomină spiritul patriotic şi moderat politiceşte al lui Bariţiu. Până la apariţia „Familiei" sau a „Albinei Carpaţilor" şi, mai târziu, a „Tribunei", F. pentru m., i. şi I. va fi cel mai important periodic literar
181 Dicţionarul general al literaturii române
Foarţă
al românilor din Imperiul Austriac. Contribuţia ei se manifestă, cu prioritate, în două direcţii. Una este aceea a dirijării interesului cititorilor către literatură, şi mai ales către literatura naţională. în acest scop, Bariţiu se va îngriji să publice sau să republice producţiile scriitorilor din Principate (Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu ş.a.) şi din Transilvania (I. Barac,
A.	Mureşanu, I. Rusu); are în vedere însă şi încercări ale tinerilor cu preocupări literare sau jurnalistice. Scrierilor originale li s-au adăugat, mai ales în perioada de până la 1850, numeroase traduceri. Dar mai însemnat este efortul lui Bariţiu, în consonanţă cu cel al confraţilor lui din Principate, de a folosi publicistica şi literatura ca pe un mijloc de acţiune în vederea realizării unităţii spirituale a românilor. G. Bariţiu şi, după 1850,1. Mureşianu au făcut din F. pentru m., i. şi I. o tribună de afirmare a ideii naţionale. De aceea, în primii ani, până prin 1842, exigenţa critică a redactorului a fost redusă faţă de colaboratorii transilvăneni. Totodată, operele unor scriitori moldoveni şi munteni erau oferite ca modele pentru începători, dar şi drept dovezi ale capacităţii creatoare a poporului român. în acelaşi mod poate fi privit şi interesul arătat poeziei şi artei populare. Foaia lui Bariţiu este prima publicaţie periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor. S-au reluat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, versuri şi proză provenind de la A. Mureşanu, I. Maiorescu, At. M. Marienescu ş.a., precum şi studii dedicate poeziei, muzicii şi dansului popular, etnografiei etc. în anii 1858 şi 1859 I. G. Sbiera, M. V. Stănescu-Arădanul şi At. M. Marienescu şi-au făcut publice, prin intermediul revistei, apelurile către intelectualii din satele transilvănene şi din Bucovina, prin care aceştia erau îndemnaţi să culeagă şi să trimită balade, poveşti, basme, datini, proverbe, anecdote. Vor fi tipărite contribuţii privind istoria românilor şi a popoarelor vecine, studii, dar şi articole, pe înţelesul tuturor, de filologie, pedagogie, economie, filosofie, geografie ş.a. Rubricile de informaţii şi ştiri în legătură cu viaţa politică şi socială din Transilvania, din Principate şi din alte teritorii locuite de români nu au lipsit din nici un număr, ca şi notele bibliografice, recenziile şi chiar articolele ample dedicate cărţilor care se editau la Braşov, Iaşi şi Bucureşti. Acestei oglinzi a vieţii intelectuale naţionale i se adaugă comentarii atente privind ceea ce se publică în alte gazete şi reviste sau rubrici în care se discută viaţa teatrală şi artistică, învăţământul etc. în acest fel, F. pentru m., i. şi I. a atras (la fel cu celelalte mari periodice din prima jumătate a secolului al XlX-lea) contribuţiile celor mai importanţi scriitori, oameni de ştiinţă şi cultură, gazetari politici, fiind, totodată, o şcoală pentru numeroşi tineri care şi-au început activitatea scriitoricească în paginile ei. Din Transilvania au colaborat, alături de G. Bariţiu, Andrei Mureşanu, Iacob Mureşianu, şi P. Vasici, T. Cipariu, I. Rusu, V. Popp, Iosif I. Mani, Aaron Florian, G. Munteanu, A. T. Laurian, S. Bărnuţiu, precum şi I. Barac, N. Bălăşescu, Vincenţiu Babeş, Aron Pumnul. Li se alătură bănăţeanul N. Tincu-Velia, M. Sora Noac şi mai tinerii At. M. Marienescu, A. Papiu-Ilarian, Iosif Vulcan, I. Codru-Dră-guşanu, J. Popfiu, I. V. Rusu, bucovineanul V. Bumbac ş.a. La fel de bogată a fost participarea autorilor din Muntenia şi
Moldova. Scrierilor lui I. Heliade-Rădulescu şi N. Bălcescu li s-au adăugat altele, aparţinând lui Iancu Văcărescu,
C.	Negruzzi, A. Pann, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, N. Istrati, D. Ralet, I. Ionescu de la Brad, C. A. Rosetti. Numărul celor care intră în coloanele F. pentru m., i. şi I. este însă mult mai mare, dacă se ţine seama de scriitorii din care se reproduce frecvent (Gh. Asachi, M. Kogălniceanu ş.a.) şi, mai ales, de colaboratorii mai puţin sau deloc cunoscuţi. De mare însemnătate este rolul revistei în facilitarea contactului cu literaturile străine. Se traduce, în primul rând, din scriitorii de limbă germană (Lessing, Herder, Goethe, Schiller, S. Gessner, Chr. M. Wieland, Uhland şi Heine), apoi din cei englezi (Shakespeare, Milton, Young, Byron) şi americani (B. Franklin), italieni (V. Alfieri şi
G.	Casanova), ruşi (Puşkin), polonezi (A. Mickiewicz). Nu lipsesc nici tălmăcirile din literatura franceză (Montesquieu, Moliere, Voltaire, J.-J. Rousseau, Diderot, Lamartine, Beranger, Lamennais, Balzac, Hugo, Al. Dumas, Musset ş.a.), precum şi transpunerile fragmentare din clasicii greci şi latini (Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero ş.a,). Se adaugă multe aforisme şi maxime din Cicero, Voltaire, Chamfort, Pascal, Vauvenargues, Fenelon, Axei Oxenstiern, J. G. Fichte. Completând, din punct de vedere cultural şi literar, acţiunea politică a „Gazetei de Transilvania", F. pentru m., i. şi I. a militat, concomitent cu „Dacia literară" sau „Propăşirea", pentru crearea unei literaturi originale, inspirată din tradiţiile populare şi istorice ale românilor. Totodată, a susţinut consecvent ideea luminării prin cultură, a trezit interesul pentru lectură şi pentru creaţia literară, a pus în circulaţie producţia literară autohtonă şi poezia populară. Nu mai puţin importante sunt contribuţia publicaţiei la răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice şi la combaterea, în spirit iluminist, a concepţiilor învechite, precum şi aportul ei la clarificarea chestiunilor de limbă, literatură şi ortografie, la respingerea unor afirmaţii eronate şi tendenţioase, emise de diferiţi istorici şi publicişti străini în legătură cu originea limbii şi a poporului român sau în legătură cu istoria noastră naţională.	R.Z.
FOARŢĂ, Şerban (8.VII.1942, Turnu Severin), poet, eseist şi traducător. Este fiul Yvonnei (n. Biirger), profesoară, şi al lui Nicolae Foarţă, medic. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1965). Şi-a luat doctoratul în filologie în 1976. în 1990 devine profesor la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii din Timişoara. Pentru o scurtă perioadă de timp (1990-1991) a fost şi directorul Teatrului Naţional din Timişoara. A colaborat la „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Echinox", „Viaţa românească", „România literară", „Caiete critice" ş.a. Sporadic, la începutul activităţii publicistice, a semnat cu numele Dan Cornavin.
Editorial, debutul său îl constituie aparatul critic la Povestea vorbii de Anton Pann, ediţie apărută în 1967. Continuă cu traduceri din Paul Valery şi Francis Carco. Fidel muncii de traducător, propune o versiune complex elaborată a poemelor lui Stephane Mallarme. Mai mult decât o simplă tălmăcire, Album de versuri (1988), cu secţiunile ei artistic asamblate, este
Foarţă
Dicţionarul general al literaturii române 182
o	poveste despre Mallarme şi opera sa. Limeriks (1992), antologie a „stihurilor fără noimă" întocmite de Edward Lear & Comp., pentru prima dată transpuse în româneşte, se întemeiază pe vervă lingvistică, inventivitate asociativă şi umor. Primul volum de versuri al lui F., scris în colaborare, Texte pentru Phoenix (1976), arată disponibilitatea faţă de resursele mitice şi magice ale cântecului vechi, ludicul şi fantezia lingvistică lucrând în sensul folclorului magic, cu infiltraţii cărturăreşti: „Vouă,/ celor din zodii, pecetii şi herburi,/ fiarelor nepăscătoare de ierburi,/ nepăsătoare de carne de fiară,/ neumbrite de nour,/ nearse de soare:/ Pajură, Bour,/ cu schiptru şi tiară, — / mă rog/ să vă iviţi!" (Invocaţie). Poeziile par a fi incantaţii; omof onia, cultivată cu predilecţie în multe dintre versurile de mai târziu, intervine de pe acum, mobilizând nenumărate resurse combinatorii. Simpleroze
(1978)	atrage atenţia asupra unui poet pentru care liricul este funcţie ludică, practica jocului şi truda asupra cuvântului fiind însăşi esenţa poeziei. „Ipostaza aproape unică a eului — atât cât acesta mai este încă prezent — e aceea a funambulului şi saltimbancului, evoluând spectaculos spre o temporalitate ideală" (Ion Pop). Şi în cărţile următoare jocul rămâne
mecanismul de producere a enunţului poetic atât la nivelul tematic, cât şi la cel al practicii discursive. Şalul, eşarpele Isadorei (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara) ilustrează un cameleonism al tautofoniilor, poemele fiind construite suprarealist. Cuvintele simt amestecate, divizate, reaşezate în pagină, astfel că limbajul poetic renaşte mereu din propria-i cenuşă: „Aeve-i şarpele-neşarpe,/mult prea în-voalatul? (Pinii verzi,/mult prea în voal.) Tulpinii verzi/a Evei, şarpele,-n eşarpe/schimbându-se, îi dă ocol/în lente panglici mobiusiene..." (Şase-spre Şapte-holorime...). Copyright
(1979)	dezvăluie un autor preocupat de capacitatea textelor de a produce Text, ilustrând o fază sentimental-trubadurescă şi ironic-livrescă a poeziei sale: „Ah, după-masa ceea,-n care obosisem tu şi eu, să/transformăm o farfurioară, albă cu dungă conabie, — ntr-o scrumieră;/ căci aveam oaspeţi, peste noapte; o prietenă şi-un flirt al ei, —şi cătasem prin vecini, care-ncotro, o/ somieră" (Despre nimic). Retorica amoroasă se oglindeşte în parafraze, parfumul cuvintelor fiind mereu altul, tot mai nebănuit. Areal (1983) duce cu gândul la Mateiu I. Caragiale, la lumea levantină: „Ci hai cu mine-n cărţile de joc/să stăm alături doamna mea de ghindă/o pasăre veghindă-priveghindă/istorii ne va spune-n graiul oc" (Şapte unisonete). Poezia lui F. s-ar putea defini prin intertextualitate, prin glisarea între model şi figura lui interpretată. Forma devine substanţă, proces la care contribuie informaţia, luciditatea, emoţia, dramatismul jocului. Aparent, se propune
o	lume închegată exclusiv din cuvinte. Spectacolul liric, fie că e travestit în măşti ironico-parodice, fie că e saturat de performanţa tautologiilor, nu estompează accentele de elegie, nici viziunea asupra universului. în Holorime (1986), considerat volumul cel mai omogen, poetul, folosind aceleaşi foneme, construieşte enunţuri cu sensuri diferite: „în ce rumori, printre flaminge,/pe apă, soarele naval!/Pe apă, soarele-n aval;/în cer, umori; printre flaminge,/acelaşi freamăt, însă, —rut/pe faţa apelor (ard, oare?);/ pe faţa apelor, ardoare./Acelaşi freamăt, în sărut?" (VIII). Sunt căutate efecte eufonice rare, livrescul este deliberat, iar poemele au un caracter programat polemic. Caragialeta (1998; Premiul ASPRO pentru experiment) este un dialog peste timp cu opera marelui dramaturg, un fel de traducere într-o limbă poetică din momentele, schiţele şi teatrul acestuia, o parodiere făcută din dragoste, o reinter-pretare din alte parfumuri lexical-gramaticale, o jonglerie stilistică: „Să treci de pe-un trotuar pe altul/ ca dintr-un veac în celălalt,/să ţi se pară lesne saltul/iar caldarâmul — un asfalt" (1901, a.m). lin castel în Spania pentru Annia (1999) redescoperă melancolia, închizând un alt univers fascinant, un dialog cu opere şi capodopere din alt veac: „Vincent avea un frate/ de suflet,-însă Paul/pe căi cu greu aflate,/plecă spre un alt pol,/în ţara Noa-Noa/ascunsă şi adâncă,/lăsând în urmă-i, gol,/un jilţ pe care roua/paletei vangoghiene,/ca lacrima,-ntre gene,/ nu se uscase încă" (Vincent avea un frate...). Volumul Erau ziare, evenimente (2000) aduce o privire ironică asupra presei, dar şi asupra lumii care îi dă naştere. în eseistica lui F. se observă aceeaşi vocaţie disociativă, acelaşi spirit noncon-formist, afirmat în deplină libertate, deşi i s-a imputat faptul că realizează o critică infidelă, care înlocuieşte opera cu
183 Dicţionarul general al literaturii române
Fochi
interpretarea. în Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), bunăoară, spiritul polemic domină afinităţile elective/selective. întotdeauna critica a subliniat inteligenţa lingvistică a lui F., manierismul ca mod de a fi şi de a se exprima.
SCRIERI: Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică), Bucureşti, 1976; Simpleroze, Timişoara, 1978; Şalul, eşarpele Isadorei, Bucureşti, 1978; Copyright, Bucureşti, 1979; Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Timişoara, 1980; Afinităţi (s)elective, Bucureşti, 1980; Areal, Bucureşti, 1983; Holorime, Bucureşti, 1986; Afinităţi efective, Bucureşti, 1990; Dublul regim diurn/nocturn al presei, Timişoara, 1997; Caragialeta, Timişoara, 1998; ed. 2, Timişoara, 2002; Un castel în Spania pentru Annia, Timişoara, 1999; Erau ziare, evenimente, Timişoara, 2000; Opera somnia, Iaşi, 2000; Caragialeta bis, Timişoara, 2002; Spectacol cu Dimov, Bucureşti, 2002; Clepsidra cu zăpadă, Iaşi, 2003. Traduceri: Paul Valery, Degas, dans, desen, Bucureşti, 1968, Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci, Bucureşti, 1968; Francis Carco, Prietenul pictorilor, Bucureşti, 1970; Stephane Mallarme, Album de versuri, Bucureşti, 1988; Edward Lear & Comp, Limeriks, Timişoara, 1992; Serge Gainsbourg, Evghenii Sokolov, Paris — Bucureşti, 1996; Guillaume Apollinaire, Cântecul celui neiubit, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 14-15; Grigurcu, Poeţi, 472-476; Ciobanu, însemne, II, 224-227; Zaciu, Cu cărţile, 211-218; Iorgulescu, Critică, 85-86; Regman, Noi explorări, 47-49; Gheorghiu, Reflexe, 197-200; Grigurcu, Intre critici, 337-340; Ciocârlie, Eseuri, 87-94; Steinhardt, Critică, 198-200; Tartler, Melopoetica, 105-109; Pop, Jocul, 397-412; Călinescu, Biblioteci, 144-148; Mincu, Eseu, II, 150-154; Grigurcu, Existenţa, 407-416; Munteanu, Jurnal, IV, 198-203; Simion, Scriitori, IV, 404-413; Vasile Popovici, Poezie şi eseu, O,1990,14; Alex. Ştefănescu, Spectacol, RL, 1990,17; Monica Spiridon, Genul „mai-mult-ca-scurt", R, 1990,6; Alexandru Şerban, Literatura după (bine amestecată de) Şerban Foarţă, CC, 1990,2; Florin Faifer, Un alchimist în Oglindezia, CRC, 1990, 39; Regman, Nu numai, 258-261; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 187-191; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 178-180; Dicţ. analitic, I, 52-54, IV, 629-631; Alex. Ştefănescu, I.L. Caragiale şi Şerban Foarţă, RL, 1999,6; Eugen Bunaru, Jocul poeziei ca risc asumat, 0,1999,4; Laurenţiu Ulici, Caragialeta după Caraşerban, „Curentul", 1999, 33; Cărtărescu, Postmodernismul, 137, passim; Gheorghe Grigurcu, Poezia lui Şerban Foarţă, RL, 2000,9; Bucur, Poeţi optzecişti, 80-82; Dicţ. esenţial, 316-317; Cristina Chevereşan, Colecţionarii de vise, 0,2001,3; Gabriela Glăvan, „Suspecte umbre de cabaret", 0,2001,3; Marius Chivu, Foarţă şi ziarele, RL, 2001,10; Manolescu, Lista, I, 275-278; Popa, Ist lit, II, 552-554; Tudorel Urian, Vă place Foarţă ?, RL, 2003,22; Gheorghe Grigurcu, Duet Foarţă-Dimov, RL, 2003,26; Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi, Bucureşti, 2003, 123-137.	'	'	A.C.
FOCHI, Adrian (26.X.1920, Cernăuţi - 5.X.1985, Bucureşti), folclorist. Este fiul Olimpiei şi al lui Silvestru Fochi, funcţionar public. Urmează cursurile Liceului „Dr. C. Angelescu" şi ale Seminarului Pedagogic Universitar din Cernăuţi (1930-1938). Face studii de filologie romanică la Universitatea din Cernăuţi (1938-1940) şi ulterior de filologie modernă la Universitatea din Bucureşti (1940-1946), aici audiind, timp de două semestre, un curs al lui D. Caracostea. Funcţionează ca asistent la Catedra de limba italiană a Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946-1947), profesor de limba franceză la Râşnov (1947-1948), de limba română la Conţeşti-Răcari (1948-1950) şi, în Bucureşti, la Şcoala Profesională de Pielărie a Ministerului Industriei
Uşoare, în paralel şi la şcoli de meşteri şi de calificare din cadrul aceluiaşi minister (până în 1953). Tot în Bucureşti, devine documentarist la Institutul de Folclor (1957-1964), cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Sud-Est Europene (1964-1975) şi la Institutul de Etnografie şi Folclor (1975-1982). Şi-a luat doctoratul în filologie la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", cu teza G. Coşbuc şi cultura populară (1970).
F., un „eminent folclorist" (cum l-a caracterizat Petru Cara-man), şi-a ales ca subiect al primei sale cărţi cea mai importantă plăsmuire a eposului românesc tradiţional: Mioriţa (1964). Este lucrarea care l-a consacrat şi i-a adus Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române. Studiul introductiv, cu cele patru mari secţiuni ale sale (Introducere, Tipologie, Circulaţie, Geneză), este o adâncită dezbatere asupra vastei problematici a subiectului: morfologia tematică, formulele de expresie, tematica motivelor de contaminare, versificaţie şi probleme de compoziţie, tipologia subiectului, raportul dintre tradiţie şi inovaţie, versiunea baladă, versiunea colind, variantele externe. Aşa cum a remarcat Mircea Eliade, „tot ce priveşte tehnica şi problematica folclorică a fost tratat amănunţit". Etnograful F. îşi face simţită prezenţa în toate secţiunile studiului, dar mai cu seamă în subcapitolul Baza etnografică a imaginii nupţiale din Mioriţa, care — aprecia Ion Muşlea — „a surprins în mod deosebit pe mulţi". Cea de-a cincea secţiune, corpusul de texte, a fost o revelaţie chiar pentru specialişti, care au avut pentru prima dată în faţă cele 930 de variante ale capodoperei. Nici o altă piesă a epicii versificate nu se bucurase până atunci de o
Focşeneanu
Dicţionarul general al literaturii române 184
monografie atât de amplă, şi nici o alta de aceleaşi dimensiuni, privind alte subiecte epice, n-a apărut după ea. Ovidiu Bârlea socoteşte ca Mioriţa lui F. este o „lucrare de bază impresionantă atât prin dimensiuni, cât şi prin minuţiozitatea analizei". Al.I. Amzulescu scria că este „adevărat monument de tenacitate şi erudiţie ştiinţifică, întru totul vrednic de valoarea şi renumele Mioriţei". Mircea Eliade afirma că monografia a adus contribuţii „decisive" la exegeza mioritică, iar H.H. Stahl crede că lucrarea este „foarte erudită şi de o deosebită seriozitate". F. a alcătuit şi o serie de micromonografii închinate altor subiecte: Doicin Bolnavu, Uncheşeii, Jertfa zidirii, Sora otrăvitoare, Nevasta vândută, Fata râu măritată, Iovan Iorgovan, Cântecul lui Brâncoveanu, Cântecul lui Oroveanu, Arborii îmbrăţişaţi, reunite postum în Valori ale culturii populare româneşti (I-II, 1987-1988). Un compartiment însemnat al operei lui F. îl constituie studiile de folclor comparat, aplicate, în cea mai mare parte, tot la eposul tradiţional versificat şi cântat. Cercetătorul opinează că fragmentarismului trebuie să-i fie opus studiul monografic, apelului la traduceri să-i fie preferat recursul decis la documentele în limbile respective, examenului univoc să-i ia locul considerarea faptelor pe un câmp larg, parţialismul să cedeze locul inventarului de subiecte, iar teoriei împrumutului se cade să-i fie opusă teoria fondului comun, ceea ce nu ar duce la negarea provenienţei sud-dunărene a unor subiecte. Ca modele de urmat, F. şi-a ales dintre comparatişti pe B.P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu, D. Caracostea, M. Gaster şi Tache Papahagi. Şi-a însuşit câteva limbi slave, ca să aibă astfel acces la izvoare de mâna întâi, să identifice, pe cât posibil, toate paralelismele la subiectele ce l-au interesat. în Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti (1975) afirmă că din 401 de subiecte, câte însumează cântecul epic românesc, doar 41 de subiecte pot fi considerate ca fiind comune cu ale bulgarilor, 29 sunt în comun cu sârbii, unul cu istroromânii, 12 cu macedoromânii, 13 cu neogrecii şi 13 cu albanezii. în Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice (1984) identifică 26 de subiecte comune pentru români şi maghiari, 22 cu ucrainenii, 17 cu slovacii, 12 cu lituanienii, 11 cu ruşii şi bieloruşii, 10 cu polonezii, 8 cu cehii şi moravii şi 3 cu saşii-germanii. Cercetarea cântecului epic tradiţional l-a condus pe F. spre studierea gramaticii şi stilului acestuia. Creaţie cu limbaj propriu, scrie folcloristul în Estetica oralităţii (1980), cu mijloace artistice specifice, cu un stil tradiţional bine consolidat, folclorul trebuie studiat nu cu uneltele retoricii clasice, ci cu acelea ale limbajului propriu. Sprijinindu-se pe ideile unor exegeţi români ca B.P. Hasdeu,
B.	Delavrancea, N. Iorga, C. Brăiloiu, Th. D. Speranţia, Al.I. Amzulescu, ca şi pe acelea ale unor specialişti străini ca Milman Parry, Albert Bates Lord, C.M. Bowra, Paul Mazon, Franz H. Băuml, Donald J. Ward, Lorenzo Renzi ş.a., F. îşi adaugă contribuţia la ceea ce el numeşte varianta românească a teoriei oralităţii. Aportul cel mai însemnat al cărţii este repertoriul analitic al formulelor călătoare din cântecul epic muntenesc şi oltenesc, care însumează 127 de poziţii. Alte câteva componente particularizează opera lui F.: aceea de bibliograf, responsabil al colectivului care a realizat Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc (I-II, 1968-2002), în fine, aceea de editor.
SCRIERI: Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneza, texte, pref. Pavel Apostol, Bucureşti, 1964; G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971; Recherches comparees defolklore sud-est europeen, Bucureşti, 1972; Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Bucureşti, 1975; Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976; Estetica oralităţii, Bucureşti, 1980; Femeia lui Putiphar (K 2111). Cercetare comparată de folclor şi literatură, Bucureşti, 1982; Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Bucureşti, 1984; Cântecul epic tradiţional al românilor, Bucureşti, 1985; Valori ale culturii populare româneşti, I-II, îngr. Rodica Fochi, introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1987-1988.
Repere bibliografice: Traian Herseni, Problema „Mioriţei". Pe marginea lucrării lui Adrian Fochi, CNT, 1965,26; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, II, Bucureşti, 1972, 34; Bârlea, Ist. folc., 556; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1980, 229; H.H. Stahl, Eseuri critice, Bucureşti, 1983, 166; Petru Caraman, Pământ şi apă, Iaşi, 1984, 323; AII. Amzulescu, Cântecul nostru bătrânesc, Bucureşti, 1984, 49; Iordan Datcu, Adrian Fochi (1920-1985), REF, 1986,1; Rodica Fochi, Bibliografia lucrărilor ştiinţifice ale lui Adrian Fochi (1956-1985), REF, 1986,1; Dicţ. scriit. rom., II, 289-291; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,270-274.	I.D.
FOCŞENEANU, Ion (25.VIII.1903, Braşov - ?), poet. Este absolvent al Liceului „Andrei Şaguna" din Braşov şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. întors la Braşov, participă la înfiinţarea şi redactarea revistei „Ritmuri" (1929-1930) şi face parte din cercul „Braşovul literar şi artistic", care va edita publicaţia cu acelaşi nume, unde este redactor (1931-1933). Până în 1935, când i se pierde urma, mai colaborează la „Cronicarul", „Carpaţii", „Munca literară", „Omul liber", „Societatea de mâine", „Familia", „Propilee literare", „Provincia literară", „Curentul", „Gazeta Transilvaniei", „Ţara Bârsei" ş.a. în presă, va semna articole, note şi însemnări, recenzii şi versuri, traduceri din Jean Richepin şi Charles Baudelaire. în 1934 îi apare volumul de poezii In sus.
Lirica lui F., cu reminiscenţe bine filtrate din Tudor Arghezi, V. Voiculescu şi Nichifor Crainic, are ca motiv central eterna sete de ideal, transpusă într-un bogat registru imagistic. Poetul se răsfaţă într-un univers mirific, sideral, în care stelele, soarele, tăcerile, visurile şi amintirile comunică obsesiv aspiraţia vibrantă spre înălţimi, frântă dramatic de limita condiţiei umane (Pământ şi soare, Stele, Vis ultim, Linişti). Subtile acorduri lăuntrice transferă ambianţei o melancolie difuză. Sentimentul apăsător al scurgerii timpului (Ornic ascuns), câteva aluzii erotice discrete (Intim, Eva), precum şi nostalgia prezentă în câteva picturi naturiste, realizate într-o amplă paletă cromatică (Noapte brumată, Poveste din câmp), transpar de asemenea în poeme. în pofida unor imperfecţiuni formale, versurile cuceresc prin delicateţe şi armonie. Autorul este un reflexiv a cărui sensibilitate pendulează între clasic şi modern. Un ciclu de traduceri din Baudelaire din finalul volumului vădeşte strădania lui F. de a se apropia cât mai mult de spiritul poetului francez.
SCRIERI: în sus, Braşov, 1934.
Repere bibliografice: A. Negură, „în sus", „Hotarul" (Arad), 1934,1; Dan Smântânescu, „în sus", ŢA, 1934,721; Octav Şuluţiu, „în sus", F,
185 Dicţionarul general al literaturii române
Foiletonul
1934, 7; Predescu, Encicl., 330; Scrisoare de la Dimitrie Danciu. 1980, ADLTR, D-12.
FOC TÂNĂR, revistă apărută la Roman în iulie 1934 (un număr), redactată de Ion Manolescu şi Silviu Roda. Colaborează cu poezie Ştefan Baciu (Dans, Absenţă muzicală), George Demetru Pan, Ioan Georgescu şi redactorii revistei. Proza este semnată de Nicolae Cantonieru (Chinezii la Giurgiu) şi Mihail Şerban (fragment din romanul Idolii de lut). Notaţiile impresioniste ale lui Vasile Chiriţescu (Pe marginea actualităţii) şi cronica acestuia la volumul lui Paul Zarifopol Pentru arta literară („o adevărată delectare intelectuală") întregesc sumarul revistei.	M.Ş.
FODOR Sândor (7.XII.1927, Şumuleu-Ciuc, j. Harghita), traducător. Face studii secundare la Liceul Romano-Catolic din Miercurea Ciuc. Dându-şi bacalaureatul în 1946, urmează, până în 1950, Facultatea de Filologie, secţia română-germană, la Universitatea din Cluj. După un an petrecut ca profesor la Sânnicolau Mare, lucrează, între anii 1951 şi 1956, în redacţia clujeană a Editurii pentru Literatură, apoi devine colaboratorul intern al revistei pentru copii „Napsugâr" din Cluj. Din
1990	este redactorul responsabil al revistei romano-catolice „Kereszteny Szo". Preocupările de prozator ale lui F. sunt secondate de o prodigioasă muncă de traducător din proza română şi germană. Din literatura română transpune predilect autori contemporani, îndeosebi din proza şi dramaturgia lui Dumitru Radu Popescu. A realizat, de asemenea, versiuni în limba maghiară din proza lui Fănuş Neagu, Alecu Ivan Ghilia, a tălmăcit romanele Şoseaua Nordului de Eugen Barbu şi Bărăgan de V. Em. Galan. A dat transpuneri în maghiară şi din literatura română clasică: teatrul lui I. L. Caragiale (Năpasta), proza lui G. Topîrceanu şi Ion Agârbiceanu.
Traduceri: Alecu Ivan Ghilia, A dontes [Cuscrii], Târgu Mureş, 1959, Derenges [Ieşirea din Apocalips], Bucureşti, 1961, Rekviem az elokert [Recviem pentru vii], Bucureşti, 1974; I. L. Caragiale, Megtorlâs [Năpasta], în Vâlogatott muvei [Opere alese], Bucureşti, 1960, 293-333; Ion Agârbiceanu, Gyermekvilâg [File din cartea naturii], Bucureşti, 1963;
G.	Topîrceanu, Vidam, es szomoru balladâk [Balade vesele şi triste], Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Bajor Andor); D. R. Popescu, Oltyânok nyara [Vara oltenilor], Bucureşti, 1965, Ok ketten vagy akik csak az erdot lâttâk [Cei doi din dreptul Ţebei sau Cu faţa la pădure], Cluj-Napoca, 1974, Kirâlyi vadâszat [Vânătoare regală], Bucureşti, 1975, Felhok csâszâra [împăratul norilor], Bucureşti, 1979; V. Em. Galan, Baragân [Bărăgan], Bucureşti, 1965; Eugen Barbu, Eszaki muut [Şoseaua Nordului], I-II, Bucureşti, 1969; Fănuş Neagu, Fulledt nyâr [Vară buimacă], Bucureşti,
1969,	Es kiâltott az angyal [îngerul a strigat], Bucureşti, 1972; Remus Luca, Ma este a gyilkos lebukik [Astă-seară îl arestăm pe asasin], Bucureşti,
1970.
Repere bibliografice: Nagy Pâl, Uj regeny a maifalurol, IGZ, 1960,1; Dâvid Gyula, A magâra talâlo ember, IGZ, 1966, 4; Boloni Sândor, Regeny az emberi bizalomrâl, EL, 1966, 5746; Kovâcs Jânos, A cselekves kora, EL, 1966,5928; Baroti Pâl, Tagadâsok konyve, UTK, 1969,26; Marosi Peter, Elcserelt angyalok, UTK, 1970, 7; Beke, Fără interpret, 465-472; Kântor Lajos, Tortenelmi nyomozâsok, UTK, 1975,43; D.R. Popescu, A halhatatlan vâmkdnyv, IGZ, 1978,2; Rom. magy. ir. lex., I, 600-602; Fodor
Sândor, Emlekezes es morfondirozâs. Afordito vallomâsa, UTK, 1984,18; Kisgyorgy Reka, Kirâlyi vadâszat, UTK, 1989,5.	O.K.
FOILETONUL ZIMBRULUI, supliment literar al ziarului „Zimbrul", apărut la Iaşi, săptămânal, între 23 ianuarie 1855 şi
16	iulie 1856. Teodor Codrescu şi Dimitrie Guşti sunt redactorii revistei; de la 17 mai 1856 primul devine şi „redactor răspunzător". Secretar de redacţie este posibil să fi fost V. A. Urechia. Din 2 iulie 1856 nu se mai indică numele vreunui redactor. F.Z. apare în strânsă dependenţă de gazeta „Zimbrul", unele articole politice continuând dintr-un periodic în celălalt. Textele politice considerate importante pentru sprijinirea revendicărilor naţionale sunt publicate simultan în limbile română şi franceză. în cel de-al doilea an de apariţie periodicul duce o susţinută campanie prounionistă. Numărul din 29 aprilie 1856 este dedicat în întregime poeţilor care sprijineau ideea Unirii: Gh. Sion, Gh. Tăutu, A. N. Scriban, N. Voinov. în jurul revistei s-a concentrat acea parte a intelectualilor pentru care ideea de progres social rămânea încă
o	noţiune vagă şi plină de riscuri. De aceea, există totuşi aici, în raport cu restul presei politice şi literare unioniste, o uşoară nuanţă de conservatorism în planul atitudinii sociale, dar şi în acela literar. Nu este vorba de un conservatorism asimilabil celui junimist, de mai târziu, ci de o oarecare inerţie în acceptarea ideilor noi, de un regret nemărturisit/dar vizibil, pentru starea veche a lucrurilor, pentru lumea care dispărea. Chiar şi aspectul grafic mărturiseşte această atitudine. F.Z. publică în primul rând literatură. Puţin numeroasele articole politice sau de istorie şi drept, scrise de T. Codrescu, Gh. Sion,
G.-R. Melidon, sunt relevabile datorită simţămintelor patriotice care le animă. Gh. Sion susţine părerea, caracteristică pentru grupul politic din care face parte, că în vremurile de intensă activitate politică literatura nu se mai dezvoltă. Sion vede în epoca premergătoare anului 1848 o perioadă de înflorire a literaturii române, în timp ce, afirmă el, în deceniul 1850-1860 gustul pentru lectură dispare, iar autorii, nefiind stimulaţi, nu mai produc scrieri de calitate. Se publică traduceri bine alese din scriitori cunoscuţi, francezi, germani şi englezi. Din Byron şi Lamartine traduce Gh. Sion, din Schiller şi A. Poissonnier, G.-R. Melidon, iar Al. Fotino transpune romanul Maistrul Adam Calabrezul de Al. Dumas. Colaboratorii cel mai des întâlniţi sunt D. Guşti, cu versuri şi proză, V. A. Urechia, autor de poezie patriotică şi erotică, precum şi al „romanului naţional" Coliba Măriucăi, şi G.-R. Melidon, tot atât de neinteresant în ipostaza de versificator ca şi în aceea de autor al însemnărilor de călătorie în Moldova de Sus şi la Cetatea Neamţului. Cu însemnări de călătorie, scrise cu emoţie discretă şi cu darul de a însufleţi aridele amănunte istorice, este prezent Gh. Sion, iar un G. Hâncu este autorul unei serii de scrieri în proză intitulate pretenţios Serile romane sau Cinci nuvele religioase. Printre autorii de versuri, cei mai mulţi demni de amintit pentru intenţiile patriotice, se numără C. D. Aricescu,
G.	Creţeanu, D. Dăscălescu, Gh. Tăutu, Şt. Sihleanu, N. Voinov, A. N. Scriban, D. S. Miclescu, I. Gheorghiu. Se mai tipăresc versuri satirice scrise de C. Stamati, fabule de I. Sârbu, precum şi poezii de V. Alecsandri şi D. Bolintineanu, inedite sau reproduse din alte publicaţii.	R.Z.
Foişoara
Dicţionarul general al literaturii române 186
FOIŞOARA PENTRU RĂSPÂNDIREA CUNOŞTINŢELOR FOLOSITOARE Şl A IUBIREI DE CARTE, publicaţie periodică literară şi culturală apărută la Sibiu, bilunar, între
1	ianuarie şi 15 iunie 1886. Este redactată de Grigore Sima al lui Ion (redactor responsabil) şi de I. Pop-Reteganul (prim-cola-borator). Ei îşi propun, în afară de ceea ce rezultă din titlul care sintetizează un adevărat program, să publice cât mai multă literatură populară şi cultă, aceasta inspirată din folclor. în intenţia redactorilor revista trebuia să devină şi o publicaţie de informare bibliografică, dar iniţiativa, ca şi altele, nu se va realiza. într-o cronică dedicată volumului Novele din popor al lui I. Slavici, se dezvoltă un program literar ambiţios, bazat pe refuzul importului de literatură străină. Scriitorul român, se spune în acelaşi loc, trebuie să plece de la realităţile autohtone, iar rostul literaturii naţionale este acela de a da „hrană sufletească" poporului. Scrierile literare apărute în revistă sunt modeste. Colaboratorii, cu excepţia lui I. Pop-Reteganul, nu s-au făcut cunoscuţi în viaţa literară a epocii. Doar Grigore Sima al lui Ion, autor de nuvele, de versuri şi de articole în care discută tradiţiile populare, poate fi menţionat pentru claritatea ideilor.	R.Z.
FOIŞOARA TELEGRAFULUI ROMÂN, supliment cultural editat de „Telegraful român", apărut la Sibiu, bilunar, între
1	ianuarie 1876 şi 25 decembrie 1877. Cu rubrici numeroase, dar cu o tematică neunitară, acest periodic este totuşi redactat în raport cu un program politic şi cultural limpede, fiind organul publicistic al unui grup de tineri intelectuali sibieni cu simpatii junimiste, dintre care se detaşează I. Bechnitz şi
D.	Comşa, prietenul lui Mihai Eminescu, Aurel Brote şi Eugen Brote. Gazeta adoptă ortografia fonetică a „Convorbirilor literare". Se face simţit şi ecoul teoriei formelor fără fond, mai ales în articolele politice ale lui D. Comşa. Ideile junimiste sunt însă adaptate la realităţile din Transilvania, dându-se prioritate chestiunii naţionale şi, în continuare, realizării unei culturi accesibile, care să-şi întemeieze originalitatea pe literatura şi tradiţiile populare. De aici o diferenţă de vederi faţă de junimiştii ieşeni, în ceea ce priveşte aprecierea literaturii, care va fi judecată în funcţie de conţinutul de idei, neapărat „sănătoase", adică naţionale, criteriul estetic fiind considerat mai puţin important. At. M. Marienescu reia seria de poveşti populare publicate până atunci în „Albina". Pentru fiecare text se indică informatorul, data şi locul culegerii şi se fac relaţii cu mitologia altor popoare. în mai multe numere, E. Brote publică un articol dedicat activităţii Astrei, articol pe care Eminescu îl va retipări în „Curierul de Iaşi" din acelaşi an (1876). Mai figurează câteva traduceri nesemnate din H. Heine şi altele din J. J. Engel (făcute de D. Popovici-Barcianu). Rubrici de critică a traducerilor, note bibliografice şi ştiri literare completează sumarele periodicului. La sfârşitul anului 1877 se anunţă contopirea cu „Telegraful român", subliniindu-se că schimbarea de formă editorială nu va modifica programul cultural.	R.Z.
1860.	i.	MaptîS.
<D0IUA DE ICTOPIT» Hli JITEPÂ1WB
Css pe:l(it:wmea ,ixî Eordans ffetpiHefKv-XiWcdsS.
Asea«j>t* ce «im JiBptpic» DD. T. Kodpecs» î, Herpim tnt S-ie ţa I«inî, mi a ft-jreî feantâi Ş&asptml Ili*eg83$: se 1 «#~-î	ae	6	—21 se ipiî jsnî — il *e {. Ect o dan. se
*sn» .ţa aoă ♦opmaT» swpinzeropîs marepia de rpe! Kottxe ojxîinapie {n-oxraiio.
Penpodsqepea aptiKîuaop& ecte oapits.
FOIŢA DE ISTORIA Şl LITERATURĂ, revistă lunară apărută la Iaşi din martie până în iulie 1860. Continuă „Foaie de storiă română" a lui B. P. Hasdeu, scoasă cu un an înainte tot la Iaşi. Noua revistă este scrisă aproape în întregime de redactor. în afară de două articole cu caracter programatic, privind mai ales activitatea de viitor a istoricului, intitulate Istoria şi Literatura, Hasdeu publică studii de istorie, altele de literatură, versuri şi notiţe critice. Mai colaborează Gh. Tăutu cu o dramă istorică în versuri şi G.-R. Melidon cu poezii. Din Gogol, A. D. Holban traduce Scrisorile unui nebun, prima versiune românească din opera scriitorului rus. După cum se specifică pe coperta revistei, toate articolele nesemnate îi aparţin lui Hasdeu.	R.Z.
FOND Şl FORMĂ, publicaţie apărută la Cernăuţi în 1938 şi la Râmnicu Vâlcea în 1944, cu subtitlul „Critică generală şi specială. Specificul şi pitorescul limbii". La numărul din 1944 se operează câteva modificări: pe lângă directorul Leca Morariu e consemnată ca secretar Octavia Lupu-Morariu. Articolul Pornim la drum afirmă: „Luxurianta eflorescenţă a mistificărilor se cere totuşi stăvilită! Stăvilită şi cu această publicaţie care-şi ia sarcina de a înfrunta... superficialul şi hatârşugul." Rubricile obişnuite sunt „Multe şi mărunte", „Cronică", „Răboj", „Bucovina bibliografică". Majoritatea articolelor sunt semnate de Leca Morariu (Legenda „Spaţiului mioritic", Din caracteristica şi pitorescul limbii româneşti, Creangă în italieneşte). Petru Iroaie scrie despre Alecsandrismul lui Odobescu. în numărul din 1944 Leca Morariu publică trei scrisori inedite ale lui Ciprian Porumbescu către părinţii săi.	D.	B.
FONEA, George (22.11.1912, Gogoşu, j. Dolj - 29.X.1957, Bucureşti), poet şi traducător. Orfan de tată (căzut în luptele din Ungaria), F. urmează, la Craiova, gimnaziul şi apoi, neavând alte posibilităţi, liceul militar. Este ofiţer în garnizoana din Craiova până în 1934, când intră în Şcoala Specială de Infanterie din Sibiu, după a cărei absolvire e repartizat la Cernăuţi. Acolo îşi va lua, în 1938, şi licenţa în drept. Combatant pe frontul de Est, e rănit şi cade prizonier, probabil în 1944. Se înapoiază în ţară, se pare în 1955, şi o vreme activează în Asociaţia Nevăzătorilor. încă elev, F. debutează în 1929 cu versuri, în revista craioveană „Vatra". După ce devine ofiţer, colaborează destul de asiduu cu poezii, traduceri şi
187 Dicţionarul general al literaturii române
Fortunescu
articole la periodice din oraşele în care îşi face serviciul, dar şi din Bucureşti: „Linia nouă", „Ramuri", „Meridian", „Adevărul literar şi artistic", „Poezia", „Provincia literară", „Gând românesc", „Jximalul", „Bilete de papagal", „Junimea literară", „Sfarmă-Piatră", „Jurnalul literar", „Universul literar", „Curentul literar", „Convorbiri literare", „Revista Bucovinei" ş.a. De sub tipar i-au ieşit placheta întoarcere în vreme (1935) şi traducerea Poeme de Rainer Maria Rilke (1938). în anii 1938 şi
1939	anunţa volumele Iarbă mare şi Drumul robilor, care însă n-au mai apărut.
Debutul editorial al lui F. se relevă a fi prematur. Câteva texte, în registru elegiac, năzuiesc să prindă, pe urmele lui Radu Gyr şi ale altora, şi ceva din specificul oltenesc, însă lexicul e sărac, iar sintaxa uneori greoaie, la eşec contribuind şi câteva „inovaţii" în notă modernistă. Mai târziu, experienţa acumulată, inclusiv prin tălmăciri din Rilke, Paul Claudel, Apollinaire, îl ajută să dea trăirilor proprii o expresie mai potrivită, ce rămâne totuşi insuficient individualizată.
SCRIERI: întoarcere în vreme, Sibiu, 1935. Traduceri: Rainer Maria Rilke, Poeme, Cernăuţi, 1938.
Repere bibliografice: G. Mac. [George Macovescu], „întoarcere în vreme", ADV, 1935,15 839; Dan C. Pantazescu, „întoarcere în vreme", ŢA, XV, 1935,1034; Metzulescu, Literile, II, 55-57; Predescu, EncicL, 331; Călinescu, Ist. lit. (1941), 858, Ist. lit. (1982), 944; Scrisoare de la Ion Iota. 1980, ADLTR, 1-13.	V.D.
FORME, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din decembrie 1938 până în decembrie 1940, director fiind Eugen Herovanu şi secretar de redacţie M.G. Constantinescu. Publicaţia, purtând subtitlul „Drept, artă, ştiinţe sociale", îşi propune să urmărească „fenomenul formă în toate domeniile vieţii sociale". Rubricile se intitulează „Cărţi şi tribunale", „Forme şi reforme", „Plastice". Deşi despre literatură se vorbeşte mai puţin, este de reţinut totuşi articolul semnat de Tudor Vianu, Forma juridică şi forma artistică (1939). Eugen Herovanu semnalează coincidenţe între versuri din poezia Etoiles eteintes a lui Auguste Dorchain Şi La Steaua lui Mihai Eminescu. Alţi colaboratori: Mircea Djuvara, Eugen Crăciun, N. Burileanu.	D. B.
FORNA, Petru (4.X.1944, Sighetu Marmaţiei), traducător şi eseist. Este fiul Piei-Letiţia (n. Hondog), bibliotecară, şi al lui Emil Forna, medic. Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia germană-română, cu o teză de licenţă privind conjugarea slabă în saxona veche. Cadru didactic universitar, îşi susţine teza de doctorat cu tema Semantica prepoziţiei în germană şi română. Debutează în revista //Steaua" (1966) cu o traducere din Franz Kafka, O solie imperială. Continuă să publice în reviste traduceri din Heinrich Boli, Cristoph Hein, W. Koppen, Wolfgang Borchert, Erwin Heimann, Rolf Hochhuth, Holderlin, R.M. Rilke, Walter von der Vogelweide, dar şi studii, articole şi eseuri despre Friedrich Durrenmatt, H. Gogelmann, Roman Jakobson, Ernst Jiinger,
Herbert Meier, Gerda Zeltner. Colaborează frecvent la „Steaua", „Tribuna", „Secolul 20", „România literară", „Echinox", „Vatra" ş.a. Publică, de asemenea, studii şi articole privind limba germană, cu precădere germana veche (Althochdeutsch, 1985), semnând şi un Curs practic de limba germană etc. După 1989 se angajează în activitatea politică, din ianuarie 1994 devenind ambasador al României la Viena.
F.	elaborează numeroase studii de analiză a fenomenelor lingvistice, apelând la metoda comparatistă. Pe de altă parte, literatura medievală germană îl provoacă să dea o versiune în româneşte a poeziei lui Walter von der Vogelweide, text dificil, ale cărui probleme traducătorul le rezolvă cu ingeniozitate şi rigoare lexicală. F. transpune în română şi romane moderne, între acestea Opiniile unui clovn (1975), Destinul unei ceşti fără toartă (1986) şi Fotografie de grup cu doamnă (1988) de Heinrich Boli, autor pretenţios prin oralitatea stilului şi sarcasmul vehement al discursului.
SCRIERI: Studien zur deutschen Literatur [Studii de literatură germană], I, Cluj-Napoca, 1987. Traduceri: Heinrich Boli, Opiniile unui clovn, Cluj-Napoca, 1975, Destinul unei ceşti fără toartă, Bucureşti, 1986, Fotografie de grup cu doamnă, Cluj-Napoca, 1988; Cristoph Hein, Prietenul străin. Sfârşitul lui Horn, Bucureşti, 1988; Friedrich Durrenmatt, Dramaturgice şi critice, Bucureşti, 2001.	Ct. C.
FORTUNESCU, Madelaine (7.VI.1927, Craiova - 7.VII.2002, Bucureşti), traducătoare. Este fiica avocatului craiovean Nicolae Fortunescu. Clasele primare şi secundare le face la Şcoala „Ecaterina Urziceanu" din Craiova, pe care o va absolvi în 1946. Urmează, în paralel, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Facultatea de Drept din Bucureşti (1946-1950). Este redactor la Editura Ştiinţifică (1951-1958), apoi la revista „Secolul 20" (începând din 1960). A debutat în „Scânteia tineretului" (1957), cu poezia Ţara mea, şi editorial în 1958, cu traducerea studiului Van-Ciun, materialist şi iluminist al Chinei antice de A. A. Petrov. Colaborează la „Contemporanul", „Ramuri", „Tribuna", „Luceafărul", „Ateneu", „Steaua", „Orizont", „Astra", „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Le Journal des poetes", dar nu ajunge să-şi editeze un volum propriu. în schimb, excelează prin traduceri, în special din literatura rusă şi sovietică (Anna Ahmatova, K. Paustovski, Esenin, Evtu-şenko, Cehov), precum şi din literatura franceză (Paul Valery, Apollinaire) sau engleză (Shakespeare, Daphne Du Maurier).
Traduceri: A.A. Petrov, Van-Ciun, materialist şi iluminist al Chinei antice, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Aurelian Tache); E.M. Suziumov, Spre Antarctica, Bucureşti, 1960; Ruguri pe zăpadă. Antologie din proza sovietică contemporană, Bucureşti, 1965; Anna Ahmatova, Poezii, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1968; Daphne Du Maurier, Păsările, Bucureşti, 1970, Golful francezului, Bucureşti, 1975; Vladimir Piskunov, Andrei Belâi, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Tatiana Nicolescu şi Leonid Dimov).
Forum
Dicţionarul general al literaturii române 188
Repere bibliografice: Mihai Beniuc, Prefaţă la Anna Ahmatova, Versuri, Bucureşti, 1968, 5-7; Firan, Macedonski-Arghezi, 208-209; Firan, Profiluri, 1,346-348.	T. N.
FORUM, publicaţie apărută la Bucureşti în 1947, într-un singur număr, cu subtitlul „Buletinul Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti din România". Redactor responsabil este Tudor Mihail. într-un Cuvânt înainte se spune că, urmând modelul forumului antic, unde se desfăşura întreaga viaţă culturală, acest buletin are drept scop „să oglindească activitatea făuritorilor de artă din toate domeniile". Rubricile revistei sunt „Şcoala de cadre", „Ştiri", „Informaţiuni". Se publică versuri de Saşa Pană (Bilet de identitate) şi Mihu Dragomir. în calitatea sa de ministru al Artelor, Ion Pas scrie despre Arta şi cultura în slujba poporului, Nicky Atanasiu se ocupă, în spiritul impus în epocă, de încadrarea actorului în opera de culturalizare a maselor, legătura artistului cu poporul fiind absolut necesară pentru ca „manechinul [...] maleabil şi servil, fără personalitate, fără idealuri constructive" să dispară. Ştefan Tita se exersează în noul mod de a scrie în litera ideologiei oficiale, croind un „portret" al „ziaristului zilelor noastre", M. Vescan urmăreşte Drumul artiştilor instrumentişti. Singurul articol mai echilibrat, Creator şi operă, eliberat de puzderia poncif elor ideologice, îi aparţine lui Ion Biberi.	D.	B.
FORUM, publicaţie care apare la Bucureşti, lunar, din 1969, cu subtitlul „Revista învăţământului superior". Redactor-şef este Mihai Mazaneţ, iar secretar general de redacţie, Traian Coşcodan. Editată de Ministerul învăţământului, revista are un colegiu redacţional foarte numeros, format din cadre universitare şi academicieni. Din 1991 se adaugă subtitlul „Revista universitarilor din România". Redactor-şef devine Aurel Joltea, secretar de redacţie principal, Ion Deaconescu, publicist comentator este Mariana Filimon, iar şef de secţie, Constantin Grosu. Cea mai mare parte a publicaţiei e axată pe chestiuni referitoare la specificul muncii universitare (cursuri, seminarii, cercetare ştiinţifică, optimizarea şi eficientizarea programelor de învăţământ etc.), rubricile „Tribuna gândirii ştiinţifice", „Opinii" şi „Cronică" găzduind articole de substanţă, cu un conţinut tematic foarte variat — istorie, filosofie, psihologie, pedagogie, lingvistică etc. Alte rubrici se numesc „Interviul nostru", „File de istorie", „Critică şi bibliografie", „Vitrina", „Fişier", „Meridiane", „Retrospective", „Puncte de vedere". Publicaţia are un solid compartiment publicistic, vizând şi chestiuni literare, concentrate în studii, cronici, recenzii. Din rândul primei categorii de texte, aflate îndeosebi la rubrica „Sinteze", se reţin: George Niţu, Stilul polemic la cronicarii munteni, Tudor Arghezi şi spiritul prometeic, Ştefan Pascu, Cinci decenii de învăţământ universitar în limba română la Cluj, Romul Munteanu, Afirmarea spiritului universitar în critica şi istoria literară, Corneliu Albu, Momente din lupta intelectualilor patrioţi pentru înfiinţarea unei universităţi româneşti în Transilvania. Tiberiu Truţer scrie despre relaţiile „inedite" ale lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin, de marele
umanist român ocupându-se şi Gheorghe Bulgăr. în 1978 Alexandru Surdu va prezenta primul curs de logică al lui Titu Maiorescu, iar în anul următor, la rubrica „Permanenţe",
G.C. Constandache va analiza viziunea lui Lucian Blaga asupra conştiinţei filosofice şi perspectivei istorice. în ultimele două numere ale anului 1982, Anton Dumitriu publică eseul Definiţie şi existenţă, pentru a continua în anul următor cu alte două încercări: Hazard şi ştiinţă şi Antinomia mincinosului. La rubrica „Cronica ideilor", A. Joltea sondează ideile filosofiei antice greceşti în cosmogonia modernă (1987). Rubrica „Eseuri" găzduieşte materiale incitante. Astfel, Caius Traian Dragomir scrie despre Lucian Blaga sau Eul între două epoci, Identitatea şi identificarea în orizontul culturii, Mioriţa - fatalism românesc?, Resortul tematic. Floria Bratu inventariază câteva ipostaze ale lecturii operei lui Proust, iar Gh. Vlăduţescu îşi intitulează un prim articol al anului 1993 Marea ruptură (Filosofia în zorii creştinismului), pentru ca mai apoi să analizeze Filosofia augustiniană a spiritului. Aceeaşi rubrică va acorda un spaţiu larg tricentenarului naşterii lui Voltaire. Rubricile „Critică şi bibliografie" şi „Cărţi şi idei" îşi rezervă spaţiul cronicilor şi recenziilor. Semnează George Fotino, Cezar Apreotesei, Cezar Radu, D. Ciachir, Doina Papp, Ion Orghidan, Florin Felecan, Dan Zamfirescu, George Muntean, Corneliu Albu ş.a. Sub titlul O imagine falsă a poporului român (2/1972), Ioan şi Septimiu Chelcea întreprind critica unei sinteze etnologice publicate la Koln de profesorul Hugo A. Bernatzik. Traian Lungu prezintă un Titu Maiorescu inedit, Gh.I. Ioniţă evocă figura lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Gh. Sora pe a dascălului transilvănean Nicolae Horga-Popovici. Valeriu Rus urmăreşte poziţia lui P.P. Negulescu faţă de orientarea psihologică în filosofia culturii. In 1972, la rubrica „Tribuna universitară", se poate urmări o dezbatere pe tema impasului literaturii comparate. Un publicist extrem de prolific este Alexandru Boboc, care produce un număr considerabil de articole cu tematică filosofică. Dintre numele vehiculate pot fi amintite Wittgenstein, Hegel, Benedetto Croce, Pascal, Heidegger, Kant, Schopenhauer, Leibniz, Eminescu. Corneliu Albu oferă un material inedit referitor la I. Micu-Klein (11/1973). Cu prilejul centenarului Pierre Larousse, este inclus un articol al lui Andre Retif. într-un medalion, prinde contur personalitatea lui Şerban Cioculescu. La fel procedează V. Vetişanu cu Spiru Haret şi Mariana Filimon cu D.D. Roşea. Rubrica „Retrospective" cuprinde în 1976 trei articole despre filosoful N. Bagdasar; Ecaterina Ganea Neagu se opreşte asupra lui Tache Papahagi, revista consemnând şi un interviu cu Alexandru Piru. E rândul lui Alexandru Surdu să propună un „inedit" Ştefan Odobleja (3/1982), în anul următor I.Gh. Stanciu oprindu-se, în cadrul aniversărilor UNESCO, la profesorul Onisifor Ghibu, iar Corneliu Albu urmărind protectoratul acordat de Nicolaus Olahus umanistului flamand Levinus Panagathus (10/1983). Numărul din ianuarie 1985 are în vedere, la rubrica „Miscelanee", şantierul editorial al operei eminesciene. Un alt text inedit îl vizează pe C. Rădulescu-Motru, aşa cum l-a cunoscut Nicolae Bagdasar, cu un document inedit despre Kant şi „pacea eternă" dintre popoare
189 Dicţionarul general al literaturii române
Fotea
(4/1986). George Şt. Andronic evocă figura profesorului Dan Barbilian, iar Dan Smântânescu îşi aminteşte de profesorul N. Iorga. Petre D. Anghel extrage documente din fondul de corespondenţă G. Călinescu — Al. Rosetti (10/1987), Adina M. Arsenescu caută elemente de iluminism timpuriu în hrisoavele domneşti ale veacului al XVIII-lea, iar Victor Isac şi Dumitru Popovici scriu despre viaţa şi opera lui Mircea Florian, cu prilejul centenarului naşterii acestuia (4/1988). George C. Moisil analizează semnificaţia manuscriselor redactate de Eminescu în intervalul 1880-1881, intitulate Fiziografie I şi II (6/1989). Din anii 1991 şi 1992 se reţin articolul lui Simion Ghiţă despre T. Maiorescu şi cultura ca formă de viaţă (3/1991), cel al lui Petre Bărbulescu despre Dimitrie Guşti şi şcoala sociologic monografică din România (9-10/1991), precum şi un eseu al lui Vasile Preda, Eugeniu Sperantia şi universul valorilor (1-2/1992). Alţi colaboratori: Al. Graur, Iorgu Iordan, Edmond Nicolau.	D.B.
FORUM STUDENŢESC, publicaţie care apare la Timişoara, lunar, din 1972, ca revistă a studenţilor de la Universitatea timişoreană. Iniţial, redactor-şef este Liviu Crişan, iar secretar general de redacţie, Constantin Vintilescu. Din 1990 re-dactor-şef devine Dan Raţiu, iar secretari generali de redacţie, Dan Popovici şi Olimpiu Porumb. în 1991-1992 îşi încetează apariţia, pentru a fi reluată în 1993, ca serie nouă. Acum director este Antonie Vlad, ca referent cultural figurează Dana Anghel, iar ca secretar de redacţie Laura Gheorghiu. Rubrici: „Confesiuni", „Viaţă de asociaţie", „Sensuri", „Reportaj", „Cenacluri literare", „Confruntări", „Cronică de carte", „Sport", „Magazin" etc. Dincolo de sloganurile impuse în epocă, încă din primii ani de apariţie revista reuşeşte să afirme în paginile ei talentul câtorva serii de tineri, deveniţi ulterior nume consacrate. Astfel, semnează versuri Elena Ştefoi, William Totok, Ioan Morar, Duşan Petrovici, Petru M. Haş, Marta Petreu, Ovidiu Pecican, Petre Ghelmez, Vasile Dan, Mircea Ivănescu ş.a., cu proză sunt prezenţi I. Romoşan, I.L Popa, Sorin Titel, Daniel Vighi, Ion Topoloveanu, Lucian Petrescu, Gheorghe Schwartz, Gheorghe Crăciun ş.a. Din bogatul compartiment publicistic se reţin, de asemenea, câteva articole. Octavian Gruiţă şi Viorel Marineasa se ocupă de Ioan Ciucurel (1897-1955)/ „primul şi, se pare, unicul dintre ţăranii-scriitori de la noi care a dus la bun sfârşit lucrul la un roman" (2/1976). Otto Willek (sub acest pseudonim se află William Totok) se ocupă de raportul literatură-conştiinţă (8/1976), pentru ca mai apoi să abordeze chestiunea „noii sensibilităţi" poetice (1, 4/1978); tot el scrie cu prilejul împlinirii a optzeci de ani de la naşterea lui Bertolt Brecht şi publică o biografie intelectuală a lui Herbert Marcuse. Daniel Vighi abordează subiecte incitante: Hamlet sau Despre suferinţa cunoaşterii (3-4/1978), Paradigme stilistice în mitul marii treceri (3/1979), Valenţe ale simbolismului cultural (2/1981). Livius Ciocârlie semnează articolul Consideraţii despre statutul simbolului în romanul francez modern (1-2/1979), se opreşte asupra lecturii (8/1979) sau analizează critic valenţele
„spiritului creator" (6/1983). Alţi publicişti prezenţi aici sunt Viorel Boldurean, Partenie Murariu, Petru Ilieşu, Radu Matei Todoran (scrie despre poezia oraşului), Emilia Ciobotaru (Sorescu - deocamdată!), Carmen Pădure (Boris Vian şi umanismul creaţiei, 7/1977), Gh. Secheşan, Vasile Creţu, Nicolae Ciobanu (Slavici şi eposul realist-critic, 1-2/1979), Mircea Mihăieş, Marcel Pop-Corniş (Shakespeare şi poetica romanului american modern, 1/1980), Mircea Pora, Victor Neumann, I. Cornea, Ileana Oancea (Sensul erudiţiei la D. Caracostea, 7/1983), Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu şi Traian Ştef (în 1983, primul scriind despre Urmuz, al doilea despre Kafka, iar cel din urmă despre eseu). în fine, Rodica Borşa şi Sever Avram stăruie asupra celor trei „B": Bacovia, Blaga, Baconsky. Teatru semnează Daniel Vighi, Lucian Petrescu, Ioan Morar, Constantin Mărăscu şi Ioan Şerban. Mihaela Bugariu tălmăceşte din Jacques Prevert, Tudor Dragomir din Celine, Marcel Pop-Corniş din W. Peterson, Valeriu Drumuş din Reverdy, Andreea Gheorghiu din C.G. Jung, Radu Ciobotea din Karl Jaspers etc. Sectorul criticii literare este acoperit de Dorina Rotar, Livius Ciocârlie (Realism şi devenire poetică, 7/1975), Constantin Vintilescu (despre Delirul, Moromeţii şi Viaţa ca o pradă), Radu G. Ţeposu, Valentin Vişan, Şerban Foarţă ş.a. Dintre interviuri se remarcă acelea ale lui Daniel Vighi şi Ioan Morar cu profesorul Eugen Todoran (3/1979), un dialog al lui Valentin Vişan cu Petre Ghelmez, un altul cu prozatorul Mihai Sin (2/1982) şi, în fine, un nou dialog cu Eugen Todoran, despre expresionismul lui Lucian Blaga (1-2/1988). Anul 1982 se încheie cu două numere ale unui supliment literar de şaisprezece pagini, în care se regăsesc semnăturile lui Sorin Antohi, Bogdan Ghiu, Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş, Mircea Pora şi Cornel Ungureanu. Şi în 1983 în suplimentul literar sunt oferite pagini din jurnalul lui Mircea Pora, iar la rubrica „Profiluri XX" Mircea Cărtărescu întreprinde O lectură arhetipală a nuvelei „Moartea la Veneţia". Anii 1984 şi 1985 nu prezintă interes din punct de vedere literar. Abia din 1986 reapare preocuparea pentru susţinerea scrisului unor tineri poeţi, prozatori şi critici. Semnificativă este rubrica „Atelier literar". în 1989 Eva Behring abordează Avangardismul românesc, sunt incluse trei articole despre actualitatea clasicului I.L.Caragiale, iar Gabriel Marineasa se înfăţişează în ipostaza de prozator. De reţinut şi faptul că la începuturile publicaţiei este consemnată activitatea cenaclului „Pavel Dan". în timp, la F.S. mai scriu Adriana Babeţi, Gh. Pruncuţ, Val Antim, Eugen Dorcescu ş.a.	D.B.
FOTEA, Mircea (1.X.1939, Voineşti, j. Iaşi), folclorist. Este fiul Ecaterinei (n. Panu) şi al lui Constantin Fotea, meseriaş. După studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi (1958-1963), devine asistent la Institutul Pedagogic (1963-1969), trecând ca asistent la Facultatea de Filologie din Iaşi, unde în 1990 va fi conferenţiar. Este doctor în filologie al Universităţii din Cluj-Napoca (1978). Colaborează la „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza »", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Anuarul Muzeului Etnografic al
Foti
Dicţionarul general al literaturii române 190
Moldovei", „Ateneu", „Cronica", „Folclor literar", „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", „Muzeul Etnografic al Bucovinei — Studii şi comunicări", „Salonul literar".
După o serie de contribuţii pregătitoare, F. realizează în 1987 monografia Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf, în care lărgeşte şi aprofundează cercetarea asupra vieţii şi operei etnologului bucovinean, de la biografie până la activitatea de culegător şi la căutarea unui drum propriu, insistând asupra etapei marilor lucrări de sinteză, în fine oprindu-se la textele rămase în manuscris. In această carte, F. aduce — apreciază unul dintre referenţii tezei de doctorat, profesorul G. Ivă-nescu — „numeroase contribuţii de amănunt, dar şi o viziune de ansamblu măreaţă asupra folclorului şi etnografului român". F. participă, individual sau împreună cu studenţii filologi, la îmbogăţirea Arhivei de Folclor a Facultăţii din Iaşi cu materiale din judeţele Moldovei.
SCRIERI: Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf, Bucureşti, 1987; Sapientia ars vitae est. Mic dicţionar de cuvinte, locuţiuni, cugetări şi citate străine, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Marin Florea, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf, CRC, 1987, 28; Brânduşa Steiciuc, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", „Magazin", 1987, 33; Nicolae Cârlan, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", „Pagini bucovinene", 1987,9; Ana Berengea, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", TR, 1988,10; Z. Cârlugea, Modelul „Hasdeu". Mircea Fotea, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", LCF, 1988, 11; Ion Popescu-Sireteanu, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", CL, 1988, 10; Traian Cantemir, Monografie consacrată lui Simeon Florea Marian, „Forum", 1988, 10; Virgiliu Florea, „Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf", AAF, 1991, 336-338; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,275-276.	I.Q.
FOTI, Ion (11.X.1887, Vlahoclisura, Grecia — 1946), poet, prozator, publicist şi traducător. Este fiul unui comerciant aromân. A urmat liceul la Bitolia (Macedonia), apoi Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. Debutează editorial cu un volum scris în dialectul aromân, Cântiţe şi-ndoauă isturii aleapte, apărut în 1912. Este corespondent al ziarului atenian „Elephteron Vima", redactor la „Viitorul" din Bucureşti şi director împreună cu Romulus P. Voinescu, la „Propilee literare" (1926-1929). Colaborează la „Sămănătorul", „Luceafărul", „Literatorul", „Convorbiri critice", „Flacăra", „Universul" ş.a. Pentru volumul Spre necunoscut (1924) este distins cu Premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români.
Temele versurilor lui F. sunt istorice şi mitologice (Orientul, lumea creştină), în prelungirea poemului monumental romantic şi parnasian, cu descripţii fastuoase şi comentarii filosofice pe suport narativ. Cosmologia, destinul omului raportat la universul infinit şi la divinitatea atotputernică, măreţia şi servituţile speţei umane — toate acestea glosate în ample compuneri structurate secvenţial (Adonis, Satan şi Hari, Nemuritoarea iubită). Autorul adoptă o poză prezumţioasă, afişată în prefeţe explicative lipsite de tact, pe care E. Lovinescu le va denunţa crunt în Istoria literaturii române contemporane, definindu-le ca „modestă indicaţiune a inepţiei
poetice grandioase". Versurile simt, în genere, prozaice şi lipsite de sevă, totuşi câteva fragmente atrag atenţia: tablourile arcadic-pastorale, ultima parte din poemul Adonis (alcătuit din patru secţiuni, scrise în endecasilabi), unde se evocă atmosfera hibernal-funebră, meditaţiile privind virtutea artei de a învinge timpul (în poemul Tagi-Mahal) nu sunt lipsite de fior liric. Ca prozator, F. e interesat de fresca de moravuri. Bun cunoscător al istoriei şi al lumii turce, el urmăreşte în romanul Vis şi realitate (1927), pe fundalul ultimelor decenii ale Imperiului Otoman, destinul unui tânăr intelectual de extracţie modestă, care ajunge lider al mişcării de modernizare a Turciei. In remake-ul Daphnis şi Chloe ai vremei noastre (1928), protagonist e un intelectual aromân, stabilit în cele din urmă în regatul român şi visând la unirea tuturor conaţionalilor. Scrieri cu teză, „romanele" sunt mai mult nişte disertaţii istorico-patriotice cu caracter eseistic şi moralizator. De aceeaşi factură sunt nuvelele şi povestirile O rătăcire în infinit şi Povestea lui Rustem cel înţelept, apărute în „Propilee literare". Publicistul, care se manifestă cu rezultate notabile ca şef de revistă, este preocupat de tradiţia literară, într-o suită de foiletoane pledând pentru conservarea unor valori sau pentru restituirea dreaptă a altora (ca în cazul lui Al. Macedonski). Nivelul comentariilor nu depăşeşte însă vulgarizarea informaţiei esenţiale, clasice, de istorie literară, reprodusă întotdeauna cu exactitate.
SCRIERI: Cântiţe şi-ndoauă isturii aleapte, Bucureşti, 1912; Poeme păgâne, Bucureşti, 1919; Spre necunoscut, Bucureşti, 1924; Vis şi realitate, Bucureşti, 1927; Daphnis şi Chloe ai vremei noastre, Bucureşti, 1928; Amurguri de toamnă, Bucureşti, 1939. Traduceri: Giaffer Zifha Nader-Eldin, Divanul iubirii, Bucureşti, 1923; Eschil, Prometeu şi perşii, Bucureşti, 1924.
Repere bibliografice: B. [Emanoil Bucuţa], „Spre necunoscut", BUC, 1924, 11; [M. Jakotă], „Prometeu şi perşii" lui Eschil, VR, 1925, 2; Lovinescu, Scrieri, VI, 165-168; I.U. Soricu, „Amurguri de toamnă", „Dimândarea", 1939,3; Predescu, EncicL, 331; [Ion Foti], „Calendarul românului macedonean", 1943, 265-266; Ion Foti, UVPA, 343-344; Dicţ. scriit. rom., II, 291 -292.	N.M.
FRANCK VON FRANCKENSTEIN, Valentin (20.X.1643 -27.IX.1697), poet şi traducător. Născut probabil la Sibiu, într-o familie de nobili saşi, învaţă până în 1663 la Liceul Reformat din oraş, unde se împrieteneşte cu Mihail Halici. Urmează dreptul la Universitatea din Altdorf, de lângă Niirnberg (pe când studia acolo şi Leibniz), susţinându-şi doctoratul în 1666, cu teza De Aequitate. întors în ţară, se dedică unei lungi cariere politice şi administrative, fiind din 1679 pârcălab la Turnu Roşu, în 1681 notar, apoi consilier al principelui Mihai Apafi, judecător regal la Sibiu; în 1686 primeşte titlul de comite al saşilor.
Poet talentat, poliglot, istoric al saşilor şi reprezentant al umanismului din Transilvania, F. scrie versuri (epitafuri, panegirice) în limbile pe care le cunoştea. Cea mai importantă operă a sa, în versuri plurilingve (în latină, germană, saxonă, maghiară şi română), este Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imitatarum, tipărită la Sibiu în 1679. Este o transpunere liberă,
191 Dicţionarul general al literaturii române
Franyo
urmând moda antologiilor sapienţiale, a unor „sentinţe" culese din opera lui Ovidiu — cele mai multe din Ex Ponto -, poet cultivat de umanismul occidental şi românesc (îndeosebi de Miron Costin). Parafrazele, tratate diferit în fiecare limbă, conferă sensuri modificate şi îmbogăţite maximelor ovidiene. Textul se revendică, prin motive tematice, alegorii (existenţa, moartea) şi procedee de virtuozitate tehnică, din recuzita barocului. Alteori, „sentinţele" devin mai fluente şi comprehensibile sub influenţa liricii populare: „Ce-i făgăduială/ Fără dăruială?/ Trecătoare brumă,/ Fum, vânt, prah sau spumă." Versurile româneşti, cele mai numeroase (optzeci), din Hecatombe Sententiarum... sunt o demonstraţie a latinităţii limbii şi a posibilităţilor ei complexe de versificaţie (traducerea este făcută în hexasilabi). Este inclusă aici şi versiunea românească, mai ştearsă stilistic, a unei poezii de Simon Dach. Celelalte lucrări, scrise în latină şi germană, au caracter istoric, filosofic şi ştiinţific. Mai importantă — citată şi de Leibniz — este opera în latină despre originea saşilor din Transilvania, în care autorul, corectând pe L. Toppeltin, susţine vechimea şi latinitatea românilor. F. rămâne un important umanist sas pus în slujba culturii române din Transilvania.
SCRIERI: [Versuri româneşti], în Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imitatarum, Sibiu, 1679, reed. fragm. în LRM, 695-697. Repere bibliografice: N. Docan, încercări de versificaţie românească publicate de un sas în veacul al XVII-lea, „Arhiva", 1901,5,6; N. Drăganu, Mihail Halici. Contribuţie la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, 1924-1926; Ist.lit., I, 440-441; Gâldi, Introducere, 95-96; Horst Fassel, Valentin Franckv. Franckenstein şi barocul românesc, ST, 1977,1; Dicţ. lit. 1900,373-374; Gh. Ceauşescu, Valentin Franckvon Franckenstein, în Crestomaţie de literatură română veche, II, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, 1989,191-193; Ţepelea, Rememorări, 45-47; Mazilu, Recitind, II, 26-27; Cărtărescu, Postmodemismul, 232-233. A.Sm.
FRANKEN, August (13.XII.1845, Miilheim an der Ruhr, Germania — 1925, Gdansk, Polonia), traducător german. După terminarea cursurilor liceale la Essen, studiază filologia la Bonn şi Berlin, unde obţine titlul pro facultate docendi. în 1871 este numit profesor consultant la Liceul „Sf. Petru şi Pavel" din Gdansk. Face temeinice studii de romanistică la Paris şi Geneva, apoi în Anglia şi Scoţia. Interesul deosebit pentru limbile romanice îl aduce de trei ori în România, F. întreţinând în acest timp şi o corespondenţă literară cu Mite Kremnitz. Apariţia colecţiei Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti), publicată de V. Alecsandri, este considerată de F. un moment hotărâtor pentru preocupările de culegere şi valorificare a literaturii populare. Contactul cu limba şi literatura română îl determină să traducă lirică populară românească pentru a o face cunoscută cititorilor din spaţiul de cultură german. Materialul adunat cu prilejul fiecărei călătorii este selectat şi tradus în volumul Rumănische Volkslieder und Balladen, im Versmasse der Originaldichtungen iibersetzt und erlăutert [Cântece şi balade româneşti, traduse în metru original şi explicate], tipărit în 1899. Baladele Mioriţa (Das Schâfchen) şi Mănăstirea Argeşului (Negru Vodă und Manoli) sunt modele de referinţă în privinţa
strădaniei de a respecta prozodia populară românească. Traducătorul a avut la dispoziţie şi colecţia lui Alecsandri din
1866,	apreciată drept tezaur al poporului român. Transpune în germană doine şi hore şi, alături de balade ca Soarele şi luna (pe care o compară cu versiunea tălmăcită de Fr. W. Schuster), Inelul şi năframa, Bogatul şi săracul, Leacul adevărat, Voinicul rănit. Tălmăcirile se detaşează de cele oferite de Wilhelm von Kotzebue (Rumănische Volkspoesie, 1857), apropiindu-se de ţinuta versiunilor realizate de Ludwig Vinzenz Fischer. Alte opt texte, doine selectate din antologia Jarnlk-Bârseanu, apar, în traducere liberă, în „Romănische Revue", publicaţia lui
C.	Diaconovici: Rumănische Volkslieder in freien lîbertragungen. Nach Jamik und Bârseanu, „Doine din Ardeal" (6/1890). Referitor la talentul lui F., L. V. Fischer scria: „Acesta a rezolvat cu multă pricepere problema de a rămâne fidel originalului în versificaţie şi de a reda în acelaşi timp conţinutul versurilor, ceea ce este deosebit de greu la tălmăcirea cântecelor populare, mai ales a celor româneşti. Tuturor acelora care doresc să cunoască cântecul popular românesc în deplina sa frumuseţe, le putem recomanda cu căldură opera lui Franken."
Traduceri: Rumănische Volkslieder und Balladen, im Versmasse der Originaldichtungen iibersetzt und erlăutert [Cântece şi balade româneşti, traduse în metru original şi explicate], Gdansk, 1899.
Repere bibliografice: Walter Engel, „Romănische Revue". Studiu monografic şi antologic, Timişoara, 1978,42-43.	A.	Gţ.
FRANYO Zoltân (30.VII.1887, Marghiriţa, Serbia -29.XII.1978, Timişoara), traducător. După studii liceale la Arad, Timişoara şi apoi la Şopron (Ungaria), termină în 1907 Academia Militară din Budapesta. După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1919, se refugiază la Viena. A condus publicaţiile „Voros Lobogo" (Budapesta) „Front" (Viena), „Kultura", „Jovo", „Genius", „Uj Genius", „Esti Lloyd", „5 Orai Ujsâg", „ Aradi Friss tJjsăg", „ Aradi Ujsâg", „Banat-i Friss Ujsâg", „Esti Ujsag" (Arad). A colaborat la „Fiiggetlenseg" (Arad), „Szabadsâg", „Nagyvâradi Naplo" (Oradea), „Alkotmâny", „Egyenloseg", „Elet", „Huszadik Szâzad", „Magyar Hirlap", „Nyugat", „Nepszava", „Pester Lloyd", „Peşti Naplo", „Uj Idok", „Vilâg", „Az Est" (Budapesta), „Neues Wiener Tageblatt", „Tuz", „Becsi Magyar Ujsâg", „ Arbeiter Zeitung", „Die Stunde" (Viena), „A Het", „A Szezon", „Reggel", „Aradi Reggel" (Arad), „Ellenzek „Utunk", „Korunk", „Muvlodes" (Cluj), „Tiz Pere" (Timişoara), „Igaz Szo", „Uj Elet", „Voros Zâszlo" (Târgu Mureş), „Româniai Magyar Szo" (Bucureşti). A publicat şi cu pseudonimul Lajtha Geza, Walter Fabius.
Scriitor cu o formaţie enciclopedică, F. a adus o contribuţie remarcabilă atât la cunoaşterea prin traduceri în limba maghiară a literaturii române, cât şi la popularizarea literaturii române în spaţiul de limbă germană. Primele sale transpuneri din poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga apar între 1921 şi 1924, în revistele „Tuz", „Jovo", „Kultura" şi „Genius". Din poezia lui Eminescu va tălmăci în germană şi maghiară mai multe volume: Der Abendstern (1943) Luceafărul - Az esticsillag - Der Abendstern (1972). Reeditate, aceste volume nu
Frăţilă
Dicţionarul general al literaturii române 192
reproduc prima versiune, ci simt sensibil revăzute, din dorinţa traducătorului de a se apropia cât mai mult de individualitatea paginii pe care o transpune. S-a aplecat deopotrivă asupra poeziei româneşti clasice, în volumul Rumănische Lyrik (1969), cât şi asupra poeziei contemporane, în Foldi iizenet (1979). Cu toate că F. este prin excelenţă traducător de poezie, realizează versiuni în limba germană pentru Desculţ de Zaharia Stancu (1951) şi în limba maghiară pentru piesa Bălcescu de Camil Petrescu (1953). Acoperind zone mari din lirica românească şi universală, traducerile lui F. excelează prin redarea fidelă a sistemului metaforic şi metric al textelor originale. El a fost, după cum apreciază Nicolae Balotă, „om-punte exemplar, tălmăcind, constituind poduri de legătură între literaturile română, maghiară şi germană şi chiar dincolo de acestea".
Traduceri: Eine Herbstsymphonie rumănischer Lyrik [O simfonie de toamnă a liricii româneşti], Arad, 1926; Rumănische Dichter. Eine Anthologie zeitgenossischer Lyrik [Poeţi români. O antologie de lirică contemporană], Timişoara, 1928; Mihai Eminescu, Der Abendstern [Luceafărul], Timişoara, 1943, Poezii - Koltemenyei, Bucureşti, 1961, Luceafărul — Az esticsillag, Bucureşti, 1964, Koltemenyei [Poezii], Bucureşti, 1966 (în colaborare), Vâlogatott muvei [Opere alese], Budapesta, 1967 (în colaborare), Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1968, Luceafărul - Az esticsillag - Der Abendstern, Timişoara, 1972, Versek [Poezii], Bucureşti, 1973; Zaharia Stancu, Barjuss [Desculţ], Berlin, 1951; Camil Petrescu, Bălcescu, Bucureşti, 1953; Eugen Jebeleanu, Hirosima mosolya [Surâsul Hiroşimei], Bucureşti, 1961, Enek a halal ellen [Cântec împotriva morţii], Bucureşti, 1967; Tudor Arghezi, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1962 (în colaborare); Marcel Breslaşu, Enek a csudafârol. Vâlogatott versek [Cântec despre ciudatul pom. Versuri alese], Bucureşti, 1963 (în colaborare); Demosterie Botez, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1964 (în colaborare); Barangolâs [Drumeţie], Bucureşti, 1965; Lucian Blaga, Mâgikus virradat. Vâlogatott versek [Răsărit magic. Versuri alese], Budapesta, 1965 (în colaborare), Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1970; George Coşbuc, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1966 (în colaborare); Octavian Goga, Messzirol. Versek [Din larg. Poezii], Bucureşti, 1968 (în colaborare); Rumănische Lyrik [Lirica românească], Viena, 1969; Vârsta de aur -Aranykor, Bucureşti, 1975; A koben a tanusâg [Mărturie în piatră], Timişoara, 1977; Foldi iizenet [Solie terestră], Bucureşti, 1979; Mich reut es nicht... Nachdichtungen aus der rumănischen und Weltliteratur [Nu-mi pare rău... Tălmăciri din literatura română şi universală], Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Nicolae Mărgineanu, Zoltân Franyo la 70 de ani, TR, 1957, 22; Petre Pascu, Franyo Zoltân la 70 de ani, GL, 1957, 31; Jânoshâzy Gyorgy, Szepsegek es botlâsok, KOR, 1959, 1; Jânoshâzy Gyorgy, Egyfordito eletmuve, UTK, 1960,5; Lucian Valea, Franyo Zoltân, IL, 1962,10; Bihari Lâszlo, Mihai Eminescu, „Luceafărul - Az esticsillag", IGZ, 1964,10; Franyo Zoltân, „Barangolâs", UTK, 1965,49; Jânoshâzy Gyorgy, „Barangolâs" - egy antologiâban, UTK, 1966, 3; Pavel Bellu, Octogenarul Franyo Zoltân, TR, 1967, 35; Szekemyes Jânos, Elfogult portre Franyo Zoltânrol, KOR, 1967,7; Huszâr Sândor, Az iro asztalânâl, Bucureşti, 1969, 95-102; Anghel Dumbrăveanu, Minden Korok es egtâjak Urikusa, HT, 1970,1; Popa, Dicţ. lit. (1971), 249-250: Beke, Fără interpret, 19-28; Balotă, Scriitori maghiari, 64-77; Rom. magy. ir. lex., I, 629-634; Ungureanu, Imediata, II, 175-184.	O. K.
FRĂŢILĂ, Augustin (25.XI.1953, Aiud), poet. Este fiul Ioanei (n. Tomescu) şi al lui Ovidiu Frăţilă, medic. A absolvit liceul în Petroşani (1972) şi Şcoala Tehnică de Arhitectură din Bucureşti
(1975). Urmează un an cursurile Institutului Politehnic din Bucureşti. Lucrează ca decorator, iar după 1991 ca ziarist, fiind pentru o scurtă perioadă redactor la „Luceafărul" şi „Contemporanul — Ideea europeană". Este director al Editurii Allfa. A frecventat Cenaclul din Tei condus de George Ţâra, şi Cenaclul de Luni, dirijat de Nicolae Manolescu. A fost foarte apropiat de Nichita Stănescu şi unul dintre membrii stabili ai boemei gravitând în jurul acestuia. A colaborat la „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Literatorul", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Cuvântul", semnând şi cu pseudonimul D. Gustibus. A debutat la „Luceafărul" în 1978, poemele publicate fiind însoţite de o prezentare făcută de Nichita Stănescu şi Nicolae Breban. Debutul editorial îl constituie volumul Gramatica morţii (1995), distins cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor. A tradus din engleză câteva legende şi poveşti.
Gramatica morţii se află sub auspiciile poeziei moderniste a anilor '60: un lirism patetic, metafizic-vizionar, al suferinţei sub semnul Poeziei (cu majusculă) şi al Morţii. Poemele lui F. au o violenţă a confesiunii, o forţă a imaginii, un metaforism tăios, oximoronic, care trimit la definiţiile paradoxale din poezia lui Nichita Stănescu: „Mă rezem în iubire/ ca-ntr-un pumnal; lunec/ pânălaprăsele,fac/ cu pământul un unghi.// Luminat de aura/ trupului căzut, sunt/ arătătorul acestui ceas al durerii.// Iau liniştea drept truc al urletului; // te văd,/ înveşmântată în cărnuri scumpe/ cum treci, smucită de/ animalul frumos/ de la celălalt capăt al nervilor" (Doamna cu căţelul). Alte poeme (numite balade), muzicale, melancolice, merg pe linia eposului baladesc: „Eu sunt o mahala/ cu gloduri şi cu ţaţe, cu babe/ atârnate de-o andrea,/ cu ţigănime şi/ veşnice borţoase, sunt/ singura tristeţe cu cişmea" (Mahala). Volumul este eclectic din punct de vedere valoric, dar şi ca tonalitate. Abia în cea de-a doua carte, El-Roi (1997), lirismul se epurează de sonuri false, iar filonul vizionar-oniric se adânceşte. F. uzează de un aparent neorealism, de sugestia sau de implozia unui metaforism agresiv, într-un discurs care mimează poezia cotidianului. Temele fundamentale rămân moartea şi memoria. Poetul, „arheolog înrăit", caută în morminte viaţa celor dispăruţi şi dă de propriul trup (Poşeta veche); evocarea se amestecă ambiguu cu retrăirea traumelor (pierderea părinţilor, a prietenilor), jocul devine realitate, călătoria în timp o nouă înmormântare, iar „povestea" capătă accente tragice, sfâşietoare (Cinematografele copilăriei, Peisaj cu lupi, Dia-bolein, Vita etc.). Multe dintre poemele care proiectează drama morţilor din familie (un fel de sacrificiu simbolic al părinţilor pentru naşterea şi viaţa fiului) par generate de sugestiile prezente în Datoria, care deschidea volumul de debut. Poemele sunt scenarii alegorice despre moarte, despre copilărie şi trecere, hrănite în profunzime de acea violenţă care transpare încă din prima carte şi care aici erupe nestăvilit, purtând amprenta unui expresionism întunecat.
193 Dicţionarul general al literaturii române
Freamătul
SCRIERI '. Gramatica morţii, Bucureşti, 1995; El-Roi, Bucureşti, 1997. Traduceri: Helen şi William McAlpine, Poveşti şi legende japoneze, Bucureşti, 1998; Barbara Leonie Picard, Legende, povestiri şi basme franţuzeşti, Bucureşti, 1999; Robert van de Weyer, Islamul şi Occidentul, Bucureşti, 2001; Geraldine Macaughrean, O mie şi una de cărţi arabe, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Marian Drăghici, Un poem matein, TMS, 1996, 3; Delia Cursaru, Tristeţea „on line", O, 2000, 6; Cistelecan, Top ten,
55-57.	R.D.
FRÂNCULESCU, Mircea (12.111.1944, Buzău), istoric literar şi editor. Este fiul Argentinei (n. Robe) şi al lui Ovidiu Frânculescu, profesori. A absolvit în 1966 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. A debutat în 1973 la „Limbă şi literatură", cu studiul Consideraţii cu privire la notarea vorbirii personajelor în opera lui Neculce. în 1989 a obţinut titlul de doctor în filologie cu teza Cărţi şi elemente de retorică în literatura română din secolul al XLX-lea. Secretar general de redacţie al revistei „Limbă şi literatură" şi membru în Biroul Consiliului Societăţii de Ştiinţe Filologice. Colaborează la „Revista de istorie şi teorie literară", „Literatorul", „Kurier der Bochumer Gesellschaft fur Rumănische Sprache und Literatur".
Situându-se între puţinii specialişti în istoria retoricii româneşti, F. realizează trei antologii ale acestui tip de lucrări. De la prima, Retorică românească (1980), urmată de ediţia Dimitrie Guşti, Retorică pentru tinerimea studioasă. 1875 (1984), până la culegerea Cărţi româneşti de artă oratorică (1990), demonstrează nu doar o profundă cunoaştere a bibliografiei de referinţă, ci mai ales calităţi de istoric literar apt să ofere motivaţiile legate de apariţia şi utilitatea unei cărţi de retorică, circumstanţele şi ecourile ei în epocă.
Ediţii: Retorică românească, pref. edit., Bucureşti, 1980; Dimitrie Guşti, Retorică pentru tinerimea studioasă. 1875, introd. edit., Bucureşti, 1984; Cărţi româneşti de artă oratorică, pref. edit., Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Marian Vasile, Antologia retoricilor româneşti, LCF, 1981,1; Mircea Anghelescu, Retorica şi cunoaşterea epocii, T, 1984, 10; Roxana Sorescu, „Ritorica" lui Dimitrie Guşti, LCF, 1985, 11; Corneliu Nistor, Tradiţii ale retoricii, O, 1991, 45; Cornea, Semnele,
56-60.	'	D.Gr.
FREAMĂTUL, revistă literară apărută la Craiova, bilunar, între 5 februarie şi 20 mai 1895, apoi la 20 februarie şi la 3 martie 1898. Este redactată, aşa cum se specifică în primul număr, de un grup alcătuit din tineri fără experienţă literară. Din proza sau din poeziile publicate nu lipsesc semnele talentului. Notabile sunt stihurile lui Jean Boniface Hetrat. O vagă atmosferă eminesciană şi un sentimentalism discret caracterizează versurile lui Const. D. Popescu, în timp ce fugarele notaţii ale lui Victor A. (actorul Victor Antonescu), cuprinzând schiţarea unei situaţii dramatice sau descrierea unor caractere, dovedesc spirit de observaţie şi înclinaţie către analiza comportărilor umane. Tot el este autorul unor cronici dramatice ale spectacolelor teatrului craiovean; într-una din ele semnalează
sursa franceză (piesa Un fii â la patte) a comediei Nunta lui Lică de N. G. Rădulescu-Niger. Un articol informat discută activitatea literară a scriitorului francez J.-K. Huysmans, cu dese referiri la ideile critice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea. F. mai publică traduceri din Prosper Merimee, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev şi Alphonse Daudet.	R.Z.
FREAMĂTUL, revistă literară apărută la Tecuci, bilunar, între
1	ianuarie şi 1 decembrie 1911, apoi la Bârlad, lunar, între ianuarie şi decembrie 1912. Iniţial, director este Constantin Doboş, din 15 martie i se alătură D. Sbârnea, din ianuarie 1912 directori sunt G. Tutoveanu şi D. Sbârnea, iar din aprilie 1912 director rămâne G. Tutoveanu şi ca secretar de redacţie figurează Tudor Pamfile. Semnează versuri Andrei Naum, Volbură Poiană, Zoe G. Frasin (Zoe G. Tutoveanu), G. Tutoveanu, Maria Baiculescu, iar proză A. Mândru, I. Ciocârlan, D. Iov, Zoe G. Tutoveanu, Tudor Pamfile. Publicaţia polemizează cu „Noua revistă română". Numărul 1-3 din 1912 este dedicat lui Ştefan Petică. Alţi colaboratori: St. O. Iosif, Ion Minulescu, N. Davidescu, Al. T. Stamatiad.	D.B.
FREAMĂTUL, revistă apărută la Piatra Neamţ, lunar, între ianuarie şi mai 1925 (cinci numere), apoi la Focşani în ianuarie-februarie 1927 (un număr dublu). Director: Gabriel Drăgan. în Cuvânt înainte se spune că nu sunt agreate literatura şi arta „îngâmfate cu «ismuri» şubrede", ci trăirile autentice, „un prinos al sufletelor ce se încheagă". Rubrici: „Cronica revistelor", „Cărţi", „Cronica literară", „Prin reviste". Semnează versuri Gabriel Drăgan, Constantin Goran, M. Bantaş, iar proză scrie Ionel Todericiu. Se publică traduceri făcute de Pimen Constantinescu, C. Panait Drăgan. Cu numărul 1-2 din 1927, spaţiul acordat criticii literare se lărgeşte: Perpessicius (Repertoriul critic), C. Radu, C. Caliga ş.a. Din revista franceză „Candide" e transcris în rezumat un articol al lui Matei Roussou, Litterature roumaine contemporaine. Din revista „Nouvelles litteraires" se traduce articolul Istrati interzis în România. Din „Revue des deux mondes" e comentat un articol al lui Noel Roger, intitulat La Nouvelle Roumanie. Paul Constant semnează necrologul Ion I. Ciorănescu, iar C. Radu articolul Alecsandri e de origine italiană? însemnările de călătorie aparţin lui A. Semaca. Gabriel Drăgan adună, sub genericul Sâmburi, câteva maxime. Cugetările lui Lucian Blaga sunt republicări.	D.	B.
FREAMĂTUL LITERAR, revistă apărută la Bârlad, lunar, între martie şi august 1923, sub conducerea unui comitet. Revista are o orientare tradiţionalistă, în articolul Revistele de provincie Grigore Veja subliniind faptul că dacă revistele de „centru" au fost mai uşor influenţate de „manierele literare străine", „provincia e mai aproape de mireasma gliei". Se publică versuri de Enric Furtună, G. Ranetti, A- Mândru,
G.	Obreja, C. Crişan, proză de Cornelia Buzdugan şi Petru V. Gâdei. Cronica literară este ţinută de G. Ranetti. Alţi
Freamătul
Dicţionarul general al literaturii române 194
colaboratori: Gh. Bujoreanu, M. Candrea, Virgil M. Duiculescu.	D.B.
FREAMĂTUL LITERAR, revistă apărută la Siret-Rădăuţi, lunar, între octombrie 1933 şi ianuarie-iulie 1939. Director: A. Frunză. Redactori: Aurel Fortuna, I. St. Bănescu, Octavian Olinici. Secretar de redacţie: I. Freamăt. Intenţia revistei e de a aborda chestiuni social-cultural-artistice, în speranţa „reînvierii vechii capitale moldoveneşti din vremurile apuse". Rubrici: „Verzi şi uscate", „Propuneri şi dorinţe", „Cronică", „Ziaristice", „Redacţionale-administrative", „Cronică literară şi teatrală". Semnează versuri D. Pânzaru, Aurel Cerna, Ion Covrig, Sorel Avramescu, E. Ar. Zaharia, N. Tăutu, Aurelian Tudor (Aurel Fediuc), iar publicistică, D. Pânzaru, Niculai Roşea, Leca Morariu, Traian Chelariu, Octavian Olinici ş.a. Traian Suhan propune medalionul Carmen Sylva, V. Blănaru se îngrijeşte de publicarea unor maxime şi cugetări, iar A. Frunză, D. Crăescu şi Elena Cosma scriu cimilituri şi epigrame.	D.B.
FREAMĂTUL ŞCOLII, revistă apărută la Cluj, lunar, din noiembrie 1935 până în mai-iunie 1938, purtând subtitlul „Revistă de pedagogie şi cultură generală a învăţătorilor din judeţul Cluj". Director este Vasile Chintoanu, redactor responsabil, Nicolae Găgescu, administrator, Damian Popescu. Comitetul de redacţie: Nicolae Găgescu, Vasile Patriciu, Augustin Dordai, Dumitru Tăuţan, Vasile F. Călugăru. Revista îşi propune să antreneze energiile corpului învăţătoresc în acţiunea de culturalizare. Rubrici: „Cronici", „Cărţi", „Reviste", „Teatru", „Informaţii", „Fapte". Semnează versuri V. Copilu-Cheatră, Gabriel Ţepelea (Lunei), Victor Ilieşiu, Radu Stanca (Invitaţie la dans, Olimpică). Proză publică V. Copilu-Cheatră (Mămâligari), Nicolae Albu, Leontin Brudaşcu, Alexandru Popescu, iar publicistică, Ion Agârbiceanu (Şcoala românească şi muncitorii ei), Tudor Arcan, Vasile F. Călugăru, Barbu Zevedei, I. Moga, Al. Tohăneanu ş.a. Rubrica recenziilor găzduieşte multe semnături, dar cel mai laborios se dovedeşte Ion Moldoveanu, care scrie despre Lucian Blaga, Constantin Noica, Perpessicius, Dan Botta, Andre Gide. G. Todoran traduce din Selma Lagerlof, I. Ch. Severeanu din Omar Khayyam, iar Vasile Negrea din literatura bulgară. Alţi colaboratori: Iosif
E.	Naghiu, Nistor I. Petre, I. T. Mihoc.	D.B.
FREAMĂTUL VREMII, revistă apărută la Bucureşti, lunar, în martie şi în aprilie 1932. Orientarea publicaţiei este manifest antitradiţionalistă, de la început pledându-se pentru racordarea scrisului la ritmul vremii: „Noi suntem atât pentru gând
—	scrie Stanciu Stoian în articolul-program —, cât şi pentru viaţă în faţa unui obiect. Cei care din motive «intelectuale» sau «antiromantice» nu vor să-l gândească sau să-l trăiască, vor rămâne pe dinafara vieţii actuale." Rubrici: „Cărţi şi reviste", „Note mărunte", „Note şi polemici". Semnează versuri Ştefan Stănescu, Al. Robot, S. M. Enciulescu, Eugen Jebeleanu (E un castel, îngerii). Răzvan Chivăran publică un fragment de
roman sub titlul Părintele Sofronie. Secţiunea publicistică găzduieşte semnăturile lui Arşavir Acterian, Mircea Palodă, Stanciu Stoian. La „Cronica plastică", „subtilul şi finul tânăr critic" Eugen Ionescu scrie despre Aspecte ale plasticii şi ale culturii. După ce neagă existenţa organică a unui bizantinism „cu rădăcini înfipte în solul românesc", Eugen Ionescu pune sub semnul întrebării „spiritul de fineţe" al intelectualilor noştri din întâia generaţie, ca şi prezenţa în arta lor a unui stil, concluzionând că „salvarea" nu o reprezintă nici sămănătorismul, nici bizantinismul, nici modernismul sincronic, ci „o răbdare scurtă de două sute de ani". „Cronica politică" e ţinută de analistul Mihail Polihroniade.	D.	B.
FRENKIAN, Aram M. (19.111.1898, Constanţa - 10.XI.1964, Bucureşti), clasicist, orientalist şi traducător. Urmează cursurile Liceului „Gh. Lazăr" din Bucureşti şi ale Universităţii din Cernăuţi (1923-1926). Studiază la Paris, sub îndrumarea lui Emile Brehier, filosofia şi limbile clasice şi orientale (1926-1928). în 1931 îşi ia doctoratul în ţară, cu teza Cosmologia lui Heraclit din Efes. Predă cursuri de limba greacă la Universitatea din Bucureşti, mai întâi în calitate de asistent (1937), conferenţiar (1945) şi apoi profesor (1957). Deţine funcţia de şef de sector la Institutul de Logică al Academiei Române (1964). Este vicepreşedinte al Societăţii de Studii Clasice şi membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, secţia studii orientale. Colaborează la „Codrul Cosminului", „Făt-Frumos", „Revista de filosofie", „Revue des etudes indo-europeennes", „Studii clasice", „Studii de literatură universală" ş.a.
în primele sale lucrări — eseul nepublicat L'Art et la connaissance (1922), studiul comparativ Mimesis şi muzica. O contribuţie la estetica lui Platon şi Aristotel (1932) —, F. se interesează de probleme estetice şi mai ales de raportul artei cu teoria cunoaşterii. Odată cu Etudes de philosophie presocratique (I-II, 1933-1937), se dedică exegezei filosofiei antice, obiectul principal al scrierilor sale. F. porneşte de la cercetarea aplicată asupra unor probleme controversate: în studiul Heraclite d'Ephese (1933), de pildă, reconstituie formula iniţială a cărţii acestuia, analizează stilul obscur al filosofului sau ideile lui despre cauzalitate. Comentatorul depăşeşte însă fragmenta-rismul analizelor de detaliu şi formulează concluzii de interes general. în această primă lucrare notabilă, important este mai ales raportul pe care autorul îl stabileşte între limba şi filosofia oricărui popor, premisă a încercărilor lui ulterioare de filosofie comparată. După F., limba nu e o copie a realităţii, ci o interpretare a acesteia, o atitudine specifică faţă de ea. Deosebirile dintre limbi ar oglindi diferenţele de mentalitate: toţi aceia care gândesc într-o anumită limbă îşi modelează gândirea în conformitate cu structurile limbii respective, contactul lor cu lumea fiind mediat de o primă interpretare a realităţii prin limbă. Cazul elinei este elocvent: fraza greacă, cu valori sintactice exprimate prin desinenţe, are drept nucleu subiectul flancat de atribute, ceea ce a putut determina gândirea greacă să caute substanţa unică din care emană însuşirile lucrurilor. Se supralicitează uneori factorul limbă, de pildă atunci când sunt
195 Dicţionarul general al literaturii române
Frenkian
diferenţiate tipul european şi cel oriental de filosofie sau când este socotită străină de spiritul elinei o filosofie depărtată de modelul clasic, precum stoicismul, care urmăreşte raportul dintre fenomene, iar nu pe acela dintre subiect şi predicat. în general, autorul evită însă absolutizările, refuză determinismul simplist şi declară tranşant că limba nu conţine în mod virtual sisteme de gândire dezvoltate: înţelegerea filosofiei se lasă completată de înţelegerea limbii, dar nu poate fi redusă la aceasta. Interesat de originile gândirii greceşti, F. studiază în amănunt universul poemelor homerice — Le Monde homerique,
1934,	Le Probleme homerique, 1935 —, pentru a degaja conceptul esenţial de protofilosofie. Este vorba de etapa premergătoare cristalizării filosofiei ca ştiinţă, când anticii, căutând să-şi explice fenomenele naturale, au formulat o imagine nesistematizată, lipsită de deschidere metafizică, despre lume. Cercetarea primelor poeme epice ca sursă de înţelepciune contribuie la o mai bună înţelegere a evoluţiei filosofiei greceşti. Limbajul filosofic s-a format prin conferirea unor noi sensuri termenilor deja utilizaţi de Homer, cum ar fi aer, âither, kosmos, nomos, psyche, kyklos etc. Analiza conceptuală filosofică îşi trage sursele din vechea reflecţie despre lume a protofilo-sofiei. în cazul poemelor hesiodice se observă, spre exemplu, că desluşirea mitică a genezei din Teogonia anticipează efortul milesienilor de a identifica elementul primordial, iar ideea istoriei omenirii ca succesiune a vârstelor din Munci şi zile anunţă explicaţia sociogonică a lui Platon. Cercetarea proto-filosofiei, legitimă în sine, serveşte la precizarea momentului naşterii filosofiei şi la reliefarea prin contrast a trăsăturilor ei definitorii. Problema genezei filosofiei greceşti, deseori explicată de specialişti prin influenţa orientală, nu-1 lasă indiferent pe comparatist: el îi dedică numeroase articole, precum şi două cărţi importante, L'Orient et les origines de Videalisme subjectif dans la pensee europeenne (1946) şi Scepticismul grec şi filosofia indiana (1957), iar în ultima sa lucrare, neterminată, studiază temele plotiniene de origine orientală (teoria creaţiei prin contemplaţie, provenind de la egipteni, şi aceea, de sorginte indiană, a identităţii dintre sufletul uman şi absolutul divin). Deşi nu crede într-o influenţă reală a gândirii orientale asupra celei eline înainte de epoca alexandrină, F. susţine că grecii au intrat încă din perioada preclasică în contact cu egiptenii, persanii sau indienii, de la care au preluat cunoştinţe practice de detaliu. Mai mult, el observă numeroase analogii, cum ar fi cele dintre epopeea lui Ghilgameş şi poemele homerice, dintre un imn orfic şi doctrina hindusă despre identificarea părţilor universului cu membrele făpturii divine, dintre scepticismul grec şi filosofia indiană. Comparatistul cercetează în ce măsură sunt asimilate ideile aparent extrase dintr-un sistem de gândire diferit, pentru a înţelege dacă elementele comune se explică prin împrumut sau prin unitatea spirituală a oamenilor care trăiesc pretutindeni experienţe similare. Motive şi cunoştinţe izolate pot fi preluate dintr-o cultură străină pentru a fi apoi reinterpretate în sinteze proprii fiecărui popor. F. caută să identifice împrumuturile certe şi să demonteze mecanismul transmiterii, dar fără să explice o cultură printr-o alta. El reconstituie evoluţia gândirii greceşti şi din operele literare
antice şi face numeroase precizări interesante în acest sens atât în cursul său de istoria literaturii greceşti (1962), tributar însă limitărilor ideologice ale epocii, cât mai ales în lucrarea înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide (1969). Sunt studiate la cei trei tragici greci modul de a gândi raporturile dintre om şi divinitate, socotite sursa principală a suferinţei omeneşti, precum şi implicaţiile acestei viziuni asupra artei lor dramatice. La Eschil, suferinţele omeneşti îşi dezvăluie sensul doar când simt proiectate pe planul divin: eroii păcătuiesc prin aroganţă şi violenţă, iar zeii care cârmuiesc lumea le dau o dreaptă pedeapsă. La Sofocle, acţiunea umană îşi pierde în parte dependenţa de lumea divină, iar eroii buni şi generoşi îndură nevinovaţi nenorocirea, ceea ce nu pune însă în cauză justiţia divină, ci evidenţiază doar nimicnicia oamenilor faţă de sublimitatea zeilor. La Euripide, scriitor influenţat de religia tradiţională, dar şi de filosofia sofiştilor, concepţia despre divinitate şi rolul ei în destinul omenesc este mai complexă: tragediile lui, în care coexistă pandemonismul ancestral, antropomorfismul homeric, scepticismul, negaţia, divinizarea unui element cosmic şi teodiceea explicativă, mărturisesc oscilaţia permanentă între îndoiala cu privire la justiţia zeilor şi încrederea în săvârşirea, chiar tardivă, a acesteia. Mai multe
Fridman
Dicţionarul general al literaturii române 196
traduceri, studii de istoria matematicii sau a medicinei, de epigrafie miceniană sau de critică de text, de interpretare a muzicii sau a filosofiei moderne dovedesc deschiderea spirituală şi varietatea preocupărilor lui F. şi completează o operă încheiată premonitoriu cu un „dialog socratic" în greacă despre refuzul îmbătrânirii, văzută ca pierdere a capacităţii de comuniune cu ceilalţi, ca destrămare a personalităţii.
SCRIERI: Mimesis şi muzica. O contribuţie la estetica lui Platon şi Aristotel, Cernăuţi, 1932; Heraclite d'Ephese, Cernăuţi, 1933; Etudes de philosophie presocratique, I-II, Cemăuţi-Paris, 1933-1937; Le Monde homerique. Essai de protophilosophie grecque, Paris, 1934; Le Probleme homerique. Considerations sur Vorigine des epopees homeriques, Paris-Cemăuţi, 1935; Le Realisme grec, Cernăuţi, 1939; La Methode hippo-cratique dans la „Phedre" de Platon. Suivie d'une note sur le sens primordial du mot „katholou", Bucureşti, 1941; Gelozia zeilor la vechii greci, Bucureşti, 1945; L'Orient et les origines de Videalisme subjectif dans la pensee europeenne, Paris, 1946; Scepticismul grec şi filosofia indiană, Bucureşti, 1957; Curs de istoria literaturii greceşti. Epoca clasică, Bucureşti, 1962; înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, 1969; Apollodoros sau Despre bătrâneţe. Dialog socratic, tr. şi introd. Mihai Nasta, pref. Cicerone Poghirc, Bucureşti, 1978; Scrieri filosofice, I, îngr. şi tr. Gh. Vlăduţescu şi Dinu Grama, introd. Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, 1988. Traduceri: Primii materialişti greci, Bucureşti, introd. I. Banu, 1950; Aristotel, Fragmente din operele filosofice, introd. trad., Bucureşti, 1951; Sextus Empiricus, Opere filosofice, I-II, introd. trad., Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: D. Pippidi, Aram Frenkian, SC, 1964, 6; Constantin Noica, En souvenir d Aram Frenkian, REVR, 1969,2; Ov. S. Crohmălniceanu, „înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide", RL, 1969,40; Ion Bălu, Fascinaţia Antichităţii, VR, 1970,1; Dan Sluşanschi, Aram Frenkian, TBR, 1974,28; N.I. Barbu, Profesorul Aram Frenkian, „Forum", 1974, 6; Constanţa Călinescu, Ion Faiter, Dimensiunile unor vocaţii, Constanţa, 1979, 42-45; Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Bucureşti, 1997, 58-60; Centenar Aram Frenkian, ALA, 1998,409; Dicţ. scriit. rom., II, 292-294.	A.C.
FRIDMAN, Mihail (1.V.1922, Drăguşenii Noi, j. Lăpuşna), prozator şi traducător. Este fiul Sarei (n. Grossman) şi al lui Vladimir Fridman, comerciant. După ce a fost elev la Liceul Casei Corpului Didactic din Bucureşti (1933-1939) şi la Liceul „Alecu Russo" din Chişinău (1939-1940), a urmat Institutul Pedagogic din Chişinău (1940-1941). Mobilizat în Armata Roşie, face parte dintr-o formaţie de geniu. în 1945, la vestea că familia i-a fost exterminată în Basarabia, pleacă la o rudă din Moscova. Aici este student la Institutul Pedagogic, absolvind Facultatea de Limba şi Literatura Rusă şi devenind profesor de limba rusă la o şcoală medie din Moscova (1948-1953), apoi profesor de limba şi literatura română la Catedra de limbi străine a Academiei de Ştiinţe a URSS (1953-1971). Din 1972 este cercetător ştiinţific la Institutul de Slavistică şi Balcanistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, unde se specializează în istoria culturii şi literaturii române. în 1953 îi este respinsă disertaţia despre Mihail Sadoveanu pentru că nu examinase şi proza realist-socialistă a acestuia. Lucrarea (în forma ei iniţială) îi este aprobată în 1959, an în care primeşte titlul de candidat în ştiinţe filologice. Peste două decenii devine doctor în ştiinţe
filologice cu o teză în limba rusă despre curentele estetice în literatura română din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, tipărită în 1989. încercat de teroarea istoriei, F. optează pentru ceea ce el numeşte „calea dreaptă, demnă de a fi trăită", şi anume să contribuie la o apropiere a culturilor română şi rusă. între anii 1950 şi 1957 este interpretul lui Mihail Sadoveanu în timpul vizitelor acestuia în Uniunea Sovietică, făcând o mare pasiune pentru proza scriitorului român şi traducând Nicoară Potcoavă (1955), Viaţa lui Ştefan cel Mare (1957), Fraţii Jderi (1971), Neamul Şoimăreştilor (1977), Aventurile şahului (1983). A publicat şi literatură originală, îndeosebi romane, unul în limba română întoarcerea la viitor (1967), altele în limba rusă. în Cartea lui Iosif (1993), redactată în ruseşte, F. îşi evocă anii de liceu la Bucureşti, în deceniul al patrulea al secolului trecut. A colaborat la dicţionare ruso-române şi româno-ruse şi a alcătuit manuale de limba rusă pentru învăţământul mediu.
SCRIERI: întoarcerea la viitor, Chişinău, 1967; Ideino-esteticeskie teceniia v rumânskoi literature XIX-XX [Curente estetice şi ideologice în literatura română din secolele XIX-XX], Moscova, 1989; Kniga Iosifa [Cartea lui Iosif], Moscova, 1993; Darî bezdnî [Darurile beznei], Moscova, 1997; Vtoraia kniga Iosifa [A doua carte a lui Iosif], Moscova, 2002. Traduceri: Mihail Sadoveanu, Nicoară Podkova [Nicoară Potcoava], Moscova, 1955, Jizn' Ştefana Velikogo [Viaţa lui Ştefan cel Mare], Moscova, 1957, Bratia Jder [Fraţii Jderi], Moscova, 1971, Plemia Şoimaru [Neamul Şoimăreştilor], Moscova, 1977, Prikliuceniia şahmat [Aventurile şahului], Bucureşti, 1983; Cezar Petrescu, Apostol, Bucureşti, 1958; AL Dima, Prinţipî sravniteYnogo literaturovedenia [Principii de literatură comparată], Moscova, 1977; Daniela Crăsnaru, Zabavî-stişki dlea vsei malîşki [Jocuri şi poezii pentru copii], Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Mihail Fridman, Cultura - un imperiu al binelui (interviu de Ilie Rad), RL, 2000,47.	I. D.
FRIDUŞ, Al. I. (pseudonim al lui Alfred Iacobitz; 20. X. 1926, Iaşi), poet prozator şi publicist. Este fiul Eugeniei (n. Botez) şi al lui Johannes Iacobitz. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza" din Iaşi, absolvind-o în 1955. îşi începe activitatea publicistică încă din studenţie, ca redactor responsabil la almanahul „laşul nou" (1952), fiind apoi redactor şi şef de secţie la „Cronica", organizator de spectacole şi secretar literar la Teatrul de Păpuşi din Iaşi, iar mai târziu, director al Editurii Cariatide din acelaşi oraş. Colaborează frecvent la „Gazeta literară", „Flacăra laşului", „Luceafărul", „Contemporanul", „România literară", „Convorbiri literare" ş.a. Din 1956 este membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, dar debutează editorial abia în 1981, cu volumul de publicistică Intersecţii spirituale.
în volumul de versuri Pe o rază de soare (1983) există un exces de cromatism, prilejuit de o prea insistentă evocare a anotimpurilor, iar avântul imaginativ este frânat de stângăcii evidente. Sunete şi culori (1984), mixaj de sorescianism, stă-nescianism şi suprarealism, este cea mai bine realizată dintre cărţile de poezie ale lui F. Punând în valoare sinestezii de tip modern, eul liric devine, o dată în plus, o înfăţişare metonimică a universului, plină de sunete nuanţate cromatic şi de culori încărcate de note muzicale. Cu versurile pentru copii (şi nu
197 Dicţionarul general al literaturii române
Froda
numai) din Laleaua şi cei trei pitici (1989), poetul îşi proiectează cititorii în lumea inocenţei, vădind totodată o preocupare pentru valenţa educativă a textelor. Susţinute de o informaţie densă, dialogurile din volumul Intersecţii spirituale evidenţiază în F. un interlocutor seducător, care ştie să dirijeze cursul interviurilor după câteva repere filosofice şi estetice esenţiale, urmărind valorizarea culturii româneşti într-un context larg. Partizan al stilului elaborat, el cultivă un anume liberalism estetic în culegerea Cum să prinzi o pasăre măiastră (1987), respingând ceea ce este fals ori mediocru. în consideraţii cu tendinţă teoretică, uneori destul de confuze, defineşte, printre altele, creaţia ca un plus adăugat realităţii şi accentuează rolul dinamismului în operele dramatice, dat fiind specificul receptării lor. F. îşi manifestă oarecare aptitudini de romancier în Jocul de-a himerele (1997), o proză hibridă, la limita dintre jurnal şi memorialistică, prezentul şi trecutul combinându-se în aşa fel încât rezultă o portretistică deseori pregnantă.
SCRIERI: Intersecţii spirituale, Iaşi, 1981; Pe o rază de soare, Bucureşti, 1983; Sunete şi culori, Iaşi, 1984; Cum să prinzi o pasăre măiastră, Bucureşti, 1987; Laleaua şi cei trei pitici, Bucureşti, 1989; Jocul de-a himerele, Iaşi, 1997.
Repere bibliografice: Voicu Bugariu, Cartea de dehut. Meseria de interlocutor, LCF, 1981,24; Valeriu Stancu, „Pe o rază de soare", CRC, 1984,22; C. Isac, „Sunete şi culori", CRC, 1984,43; Al. Tănase, Filosofia ca poesis sau Dialogul artelor, Bucureşti, 1985, 146-149; Lucian Dumbravă, Ei, care au scris..., Iaşi, 2000, 79; Nicolae Turtureanu, Mătrăguna dulce, Iaşi, 2001, 155-159; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 233-234.	A.V.
FRIEDWAGNER, Mathias (3.DL1861, Gallspach, Austria -5.IV.1940, Vomwald, Austria), etnolog austriac. A făcut studii universitare de filologie romanică la Viena, cu Adolf Mussafia, sila Paris, cu Gaston Paris, obţinând titlul de doctor în filologie al Universităţii din Viena. Profesor de filologie romanică şi de istorie literară, rector al Universităţii germane din Cernăuţi, F. s-a arătat interesat de folclorul românesc, întreprinzând, între anii 1905 şi 1914, din însărcinarea Ministerului Învăţămîntului din Viena, cu ajutorul intelectualilor de la sate şi al ţăranilor, culegerea de folclor bucovinean. A publicat doar un volum, Rumănische Volkslieder aus der Bucovina. Liebeslieder [Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste] (1940). Din cele 943 de texte, 380 au şi notaţia muzicală, efectuată de Al. Voevidca. Reproducerea bilingvă (română şi germană) a textelor, notele biografice şi comentariile conferă lucrării calităţi ştiinţifice reale. Restul culegerii (care însumează 10 000 de poezii şi 2250 de melodii) a rămas în manuscris, cu excepţia unei selecţii din melodiile notate de AL Voevidca, apărută în anul 1990 la Editura Muzicală din Bucureşti.
Culegeri: Rumănische Volkslieder aus der Bucovina. Liebeslieder [Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste], I, Wiirzburg, 1940.
Repere bibliografice: C. Rădulescu-Motru, Prof dr. Mathias Friedwagner, CL, 1940, 4; Sextil Puşcariu, Mathias Friedwagner, DR, 1941, 225-227; Simion Florea Marian şi corespondenţii săi, îngr. Eugen
Dimitriu şi Petru Froicu, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1991,138-143; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,277.	I.	D.
FRIZE, revistă apărută la Braşov, lunar, între martie 1934 şi iunie-iulie 1935. Este condusă de Niculae Cantoniera, redactor responsabil şi proprietar al publicaţiei, Mihail Chirnoagă şi Aurel Marin; după primele trei numere Aurel Marin se retrage, în ultima perioadă fiind cooptat în redacţie Vasile Spiridonică. F. este o publicaţie eclectică; în articolul-program, N. Cantoniera afirmă intenţia de a păstra echidistanţa atât faţă de modernism, cât şi faţă de tradiţionalism, dar materialele inserate indică mai accentuate tendinţe moderniste. în paginile revistei se publică versuri, proză, eseuri, cronici literare, traduceri. Rubricile obişnuite se intitulează „Cronică", „Revista revistelor", „Note". Semnează Geo Bogza, M. Blecher, Al. Călinescu, Traian Chelariu, N. Cantoniera, Mircea Streinul, Vasile Spiridonică, Ion Sofia Manolescu, Ovid Caledoniu, Emil Giurgiuca, Mihail Chirnoagă, Saşa Pană, N. Ladmiss-Andreescu, Ştefan Baciu, Aurel Marin, B. Jordan, Coca Farago ş.a. Cronicile literare aparţin, în cea mai mare parte, redactorilor revistei. Traduceri din lirica modernă franceză şi engleză publică Şt. Stănescu şi M. Blecher. Un aspect interesant are rubrica „Note", cu ştiri şi comentarii din viaţa literară românească şi străină, scrise cu nerv, uneori chiar cu tăiş polemic.	L.D.
FRODA, Scarlat (12.11.1899 — 1964), publicist, dramaturg şi traducător. Părinţii, anticari şi editori de literatură populară, îi oferă voluntarului şi ambiţiosului copil condiţii care îi permit însuşirea unor cunoştinţe cu mult peste nivelul obişnuit al şcolii primare şi liceului. Coleg, la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, cu Nae Ionescu şi Dem. Theodorescu, se numără printre studenţii eminenţi ai lui C. Rădulescu-Motru. F., al cărui nume era Solomon Weitzendorf, pseudonimul ales devenind ulterior şi nume oficial, debutează în presă de timpuriu, cu scurte eseuri filosofice şi cu încercări de critică literară („Noua revistă română", „Flacăra"). Până spre sfârşitul deceniului al şaselea a făcut parte din conducerea unor redacţii şi a colaborat la un număr important de publicaţii, între care „Scena", „Rampa" (seria 1921-1943, când a ocupat mult timp funcţia de director), „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Spectatorul", „Flacăra românească", „Studii şi cercetări de istoria artei", semnând mai cu seamă articole şi comentarii privitoare la viaţa teatrală. A mai folosit pseudonimele Ion Dacu (împreună cu Vintilă Russu-Şirianu şi Horia Furtună), Lazăr Cosma ş.a. Va ocupa posturi dintre cele mai diferite, cum simt cele de dramaturg al Companiei Elvira Popescu-Iancovescu-Mihalescu şi profesor de literatură dramatică în cadrul aceleiaşi companii (1922), administrator (1932), apoi director al Teatrului Ventura (1933) şi al Teatrului Victoria (1945-1946), profesor de limba română şi de ştiinţe naturale la câteva şcoli bucureştene. După propria-i mărturie, ar fi funcţionat şi ca avocat definitiv în Baroul de Ilfov, informaţie discutabilă, de vreme ce F. n-a frecventat cursurile
Frollo
Dicţionarul general al literaturii române 198
unei facultăţi cu profil juridic. A fost membru în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti (1929), în comitetul Asociaţiei Generale a Presei Române (1930), în comitetul Asociaţiei Criticilor Dramatici şi Muzicali (1931). Prieten cu Adrian Maniu încă din anii liceului, stabileşte alte legături durabile în perioada „Rampei", asigurând publicaţiei extrem de numeroşi colaboratori, din aceeaşi generaţie cu el sau chiar mai tineri, între ei aflându-se D. Karnabatt, Tudor Muşatescu, Nicuşor Constantinescu, Romulus Dianu, Sergiu Dan, Petru Comamescu, Ionel Jianu, Eugen Jebeleanu, Mihail Sebastian ş.a., cu ajutorul cărora redă ziarului caracterul preponderent cultural, dar atrage asupră-i şi adversitatea altora, care îl acuză de autoritarism şi de influenţă nefastă asupra instituţiilor teatrale. în pofida unor asemenea reproşuri, lectura numeroaselor cronici dramatice ale lui F., unde vocaţia pamfletară nu afectează urbanitatea tonului sau eleganţa stilului, comunică o imagine ghidată de obiectivitate şi de buna cunoaştere a realităţii scenice.
în materie de creaţie literară, F. va confirma în foarte mică măsură aşteptările. Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti reţine, pentru o eventuală montare, piesa eroică în versuri în patru acte Vulturul, scrisă împreună cu N. Porsenna în 1915, deci la vârsta de şaisprezece ani. Fragmente din această lucrare vor apărea, în acelaşi an, în „Noua revistă română" şi anul următor în „Ghilotina". Succesul cel mai important îi este adus de piesa în versuri Fata din dafin, realizată în colaborare cu Adrian Maniu. Premiera absolută are loc pe scena Teatrului Comoedia din Bucureşti în martie 1918, în interpretarea actorilor Societăţii Dramatice Române. Piesa va fi tradusă şi publicată şi în limba germană. Comedie lirică, preluând şi prelucrând un motiv folcloric cunoscut, lucrarea este bine primită de spectatori şi de critica specializată, care o consideră o „reabilitare a literaturii dramatice româneşti". Este adoptată formula „teatrului în teatru", primul şi ultimul act fiind doar ample secţiuni cu rol de prolog şi de epilog pentru actul al doilea. Având a interpreta, într-un „teatru de societate", rolul feminin central dintr-un basm dramatic scris de un necunoscut, fiica unui senator, logodită cu un personaj politic important, se îndrăgosteşte de enigmaticul autor. Acesta se dovedeşte a fi chiar bufonul aristocraţiei bucureştene, poreclit Michiduţă, care dincolo de bravada ostentativă şi de învelişul înşelător al frondei cotidiene ascunde un suflet sensibil şi romantic. Repudiată de logodnic şi ameninţată de tatăl său cu trimiterea la mănăstire, Domniţa trăieşte drama izolării impusă de condiţia socială şi de convenienţele acestei condiţii. Tentativă dramaturgică cu inflexiuni poetice delicate, frumos scrisă, Fata din dafin apelează mai puţin la regulile clasice ale construcţiei teatrale, principalul ei merit constârd în readucerea, cu rezultate notabile, a poeziei în teatru. Unii comentatori au considerat contribuţia lui F. la scrierea acestei piese ca fiind mai mult declarată decât reală. Lectura ei relevă însă două stiluri diferite de rezolvare poetică a acţiunii, Adrian Maniu fiind lesne detectabil în secvenţele care apelează cu deosebire la plastica imaginilor şi la adaosul de poeticitate concretizat în construcţii lirice luminoase, definite prin
eleganţă şi discreţie. A doua componentă a piesei, de atribuit lui F., se distinge printr-o redactare spirituală, fluidă, în care cuvintele se adună în ritmuri de cadril galant, mai mult sugerând stările şi trăirile decât numindu-le. Lucrarea poate fi inclusă în fondul util al dramaturgiei naţionale, chiar dacă paralelismele evidente cu Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand incomodează uneori. Peste un sfert de secol, o altă piesă, scrisă de această dată în colaborare cu Nicuşor Constantinescu, Gloria, îl menţine pe F. între dramaturgii citabili. Reţinută de Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1941-1942 şi reprezentată în octombrie 1943, piesa preia motivul dezvoltat de G. B. Shaw în Pygmalion. Este povestea unei vânzătoare de cafea care, sub supravegherea atentă a unui regizor, ajunge actriţă cu faimă. Dragostea înfiripată între cei doi evoluează către un sfârşit fericit. Pe afişul premierei din 1943 nu apare numele lui F., legile momentului interzicând colaborarea cu „nearienii". în stagiunea 1945-1946 corectează el însuşi nedreptatea, incluzând lucrarea în repertoriul Teatrului Victoria, pe care îl conducea. Neimportante sub raportul valorii literar-dramatice sunt Păcală (scenariu, 1925), Minciuna (1926), Fata cu părul de aur (1943). F. afirmă că ar mai fi scris şi alte piese: Pentru o femeie, Un băiat şi jumătate, Vitamina M, inexistente însă în listele de repertorii sau în arhivele teatrelor. Ar fi publicat şi un roman, Elvira, de negăsit în marile biblioteci. Piesa Nyu de Osip Dymov, tradusă şi adaptată de F., figurează în repertoriul Teatrului Mic din Bucureşti în 1922.
SCRIERI: Fata din dafin (în colaborare cu Adrian Maniu), Bucureşti, 1918; Odobescu şi teatrul, Bucureşti, 1957. Traduceri: Pierre Benoit, Fântâna lui îacob, Bucureşti, 1925; N. Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul, ed. 6, Bucureşti, 1952; Gorki în amintirile contemporanilor, Bucureşti, 1957.
Repere bibliografice: Ciorănescu, Teatr. rom., 1943,196-198; Mihail Iordache, Adrian Maniu, Iaşi, 1979,192-193; Ioan Massoff, între viată şi teatru, Bucureşti, 1985,389-394.	C.P.
FROLLO, H.[ildebrand] (28.XI.1878, Bucureşti - 29.1.1923, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul profesorului Giovanni Luigi Frollo, titular al Catedrei de istorie a literaturilor neolatine de la Universitatea din Bucureşti, autor al primei gramatici a limbii italiene în româneşte. Vrând să devină preot,
F.	studiază între 1889 şi 1899 la seminarele catolice din Bucureşti şi din Iaşi. Apoi, schimbându-şi gândul, pleacă la Roma, unde se iniţiază în filosofie şi în dreptul canonic. Revenit în ţară, dă curs unei mai vechi pasiuni, aceea pentru filologia clasică, şi în 1904 îşi va lua licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Student şi la Facultatea de Drept, va fi dublu licenţiat. S-a ilustrat ca magistru cu virtuţi captatorii la gimnaziul din Câmpulung Moldovenesc (1905), Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1906), Şcoala Comercială Superioară (1906), Seminarul Pedagogic (1907), liceele „Matei Basarab" (1908) şi „Gh. Lazăr" (1912) din Bucureşti, precum şi la câteva institute particulare, unde şi-a împărtăşit cunoştinţele de latină şi italiană. Pentru elevi, a întocmit împreună cu Anghel Marinescu şi I.S. Petrescu
199 Dicţionarul general al literaturii române
Frollo
o Antologie latină şi, în acelaşi an (1916), împreună cu I. Grama şi Cezar Papacostea, un manual de limba latină. Cu o sănătate şubredă, s-a frânt în amiaza vieţii, din pricina unei boli care nu i-a dat nici o şansă. Punând mult suflet în tot ce întreprinde, F., pe care cei din jur îl ştiu ca pe un om blând şi plin de sfiiciuni, în luările de atitudine politică — de postură naţionalistă — se dovedeşte un temperamental. Nici însemnările literare (de pildă, studiul Antonio Fogazzaro, tras în broşură în 1912) nu sunt lipsite de nerv polemic. Cu versuri, articole, traduceri a colaborat la „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Observatorul", „Sămănătorul", „Vieaţa nouă", unde foloseşte şi pseudonimul Otto Wilder, „Floarea darurilor", „Convorbiri critice"> „Voinţa naţională", „Neamul românesc literar", „Flacăra", unde recurge şi la semnătura Atta Troll, „Noi pagini literare" ş.a. în 1912, a fost cooptat în Societatea Scriitorilor Români.
Iscate nu dintr-o „toană de artist", ci dintr-o decepţie amoroasă, naivele versuri estudiantine ale lui F. sunt când plângătoare, când imprecatorii (Inimă de student, 1904). Exerciţiile lui lirice rămân monocorde, chiar dacă tema suspinătoare a „iluziunilor pierdute" e tratată pe alocuri cu mici variaţiuni de tehnică a stihuirii. Printre propriile confesiuni sentimentale sunt intercalate tălmăciri din Horaţiu, Catul, Heine,
F.W. Weber. în reviste, a mai publicat traduceri din Eschil (Prometeu înlănţuit), J.-J. Rousseau, Carducci, D'Annunzio. în afara unor scrieri ale lui Catul (Către Lesbo ş.a.), F., eminent latinist, a mai transpus în româneşte din Cicero (Pledoaria pentru Titus Annius Milo, 1914) şi Vergiliu (Eneida, 1920; versiune revizuită trei ani mai târziu de E. Lovinescu). S-a apropiat şi de dramaturgie, piesa Doamna înger la Ostrot, după Ibsen, figurând în stagiunea 1909-1910 în repertoriul primei scene a ţării.
SCRIERI: înimă de student, Bucureşti, 1904; Antonio Fogazzaro, Bucureşti, 1912. Traduceri: Cicero, Pledoaria pentru Titus Annius Milo, pref. trad., Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, De la misticism la naţionalism, Bucureşti, 1924,264-267,375-376; Lovinescu, Scrieri, IV, 520-521; Tudor Vianu, Hildebrand Frollo, în Monografia Liceului „Gh. Lazâr", Bucureşti, 1935, 373-375; Ciopraga, Lit. rom., 289-290; Florin Faifer, Latinistul, CL, 1999,4.	F.F.
FROLLO, Mia (1885, Bucureşti - 1962, Bucureşti), poetă, prozatoare, publicistă şi traducătoare. Este fiica Marianei (n. Măldărescu) şi a lui G.T. Buzoianu, profesor de geografie, autor de manuale şi lucrări de specialitate. Sub numele Maria Buzoianu, ea debutează în 1905, cu versuri, în revista „Analele literare, politice şi ştiinţifice", condusă de tatăl ei. în 1906 îi apare o poezie în „Vieaţa nouă", unde va colabora asiduu, între 1912 şi 1924, cu versuri şi proză scurtă, articole şi studii, cronici plastice şi traduceri, iscălite cu numele luat prin căsătoria cu profesorul Iosif Frollo ori cu pseudonimele Mia Vlad, Adhemar (folosit, se pare, împreună cu Ovid Den-susianu) şi Cery. Sporadic mai publică în „Actualitatea", „Noi pagini literare", „Revista catolică", „Flacăra", „Poesia", „Lumina nouă" ş.a. Relativ târziu, în 1914, se înscrie la
Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1919. Ulterior, predă limba română şi franceza la diverse şcoli, vreme mai îndelungată deţinând o catedră la Liceul „Iulia Hasdeu". Mare parte din poeziile date la iveală în „Vieaţa nouă" sunt adunate în placheta Flori de flăcări (1923; Premiul Academiei Române). După dispariţia revistei, F. frecventează cenaclul lovinescian, unde va citi frecvent versuri şi proză (romanele Prietenie, Oameni, Colţuri). Continuă să publice, semnând uneori şi Amy ori Miriam, în „Adevărul literar şi artistic", „Sburătorul", „Revista scriitoarei", „Universul literar", „Cetatea literară", „Roma", „Viaţa literară", „îndreptar", „Observatorul", „Vremea", „Flori de crin", „Farul nou", „Munca literară", „Preocupări literare", „Convorbiri literare" ş.a. A mai tipărit traducerile Sângele de Ugo Ojetti şi Cuore de Edmondo De Amicis şi broşura Un scriitor original: Mariu Theodorian Carada (1940).
Formată iniţial în gruparea revistei „Vieaţa nouă", apoi la seminarul lui Ramiro Ortiz, dar şi în cercurile catolice din care făcea parte familia soţului ei, F. e o partizană a simbolismului, a modernismului în genere. Imediat după război, ea scrie despre „noua poezie fantezistă franceză" (semnalându-i pe Apollinaire, Max Jacob, Jules Supervielle, Francis Carco, Paul Valery ş.a.), despre romanul francez (oprindu-se la Marcel Proust, Andre Gide, Maurice Barres şi Frangois Mauriac). Bună cunoscătoare şi a literaturii italiene, se va ocupa de Dante şi Petrarca, dar şi de Grazia Deledda, Giovanni Pascoli şi Diego Valeri, „poetul Veneţiei", ori de Luigi Pirandello. F. a semnat, de asemenea, interesante cronici plastice, agrementate mai întotdeauna cu interviuri luate artiştilor, precum şi un studiu asupra lui Richard Wagner. în poezia ei însă orientarea simbolistă se reflectă mai mult prin câteva reminiscenţe. Agoniile florale, „înfloririle negre", avatarurile, peisajele acuzând o boală secretă acoperă un lirism minor, nutrit de o pasiune refulată în sfială şi în prematură resemnare. Oprirea la câteva figuri simbolice (Ofelia, Sulamita, Don Juan) nu aduce note inedite, în schimb evocarea Luizei de la Valliere şi a Sfântului Francisc din Assisi dezvăluie un fior de autentică pietate. Poeziile de după 1923 dovedesc o mai sigură stăpânire a mijloacelor de expresie şi un lirism în aceeaşi gamă, dar cu un plus de substanţă. Lirice sunt şi prozele scurte scrise de F. Când nu alunecă în alegorie factice, ele au ceva din delicateţea porţelanului. Dar autoarea mânuieşte bine şi dialogul şi poate reconstitui o atmosferă, precum se vede în ampla scriere autobiografică intitulată Colţuri, rămasă neterminată în paginile revistei „Observatorul".
SCRIERI: Flori de flăcări, Bucureşti, 1923; Un scriitor original: Mariu Theodorian Carada, Bucureşti, 1940; însemnări despre monseniorul Ghika, Bucureşti, 1999. Traduceri: Edmondo De Amicis, Cuore, Bucureşti, 1936; Ugo Ojetti, Sângele, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 523-524; O.D. [Ovid Densusianu], „Flori de flăcări", VAN, 1924,11-12; G. Murnu, „Flori de flăcări" de Mia Frollo, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XLIV, 1923-1924; Lovinescu, Scrieri, V, 571; Agatha Grigorescu-Bacovia, Mia Frollo, RVS, 1938,12; Ciopraga, Lit. rom., 129-130; Scrisori - Densusianu,
1,62-64; Dicţ. scriit. rom., II, 294.	V.D.
Fronda
Dicţionarul general al literaturii române 200
FRONDA, revistă apărută la Iaşi, lunar, între aprilie şi iunie 1912. Este o publicaţie de orientare postsimbolistă, anticipând anvangardismul interbelic, în câte şaisprezece pagini mici, sub semnul celui mai riguros anonimat: nici o indicaţie despre numele redactorilor sau al colaboratorilor. Adevăraţi „cavaleri ai Misterului", cum îi numeşte, intrigat, cronicarul revistei „Versuri şi proză", editată tot la Iaşi, aceştia par să provină din rândul liceenilor dispuşi să-şi sacrifice virtualele gloriole juvenile pentru a se manifesta în deplină libertate şi a-şi pregăti terenul în vederea unor eventuale evoluţii ulterioare. Cercetări târzii au izbutit totuşi să deconspire numele câtorva dintre ctitorii publicaţiei: Eugen D. Siegler (viitorul Eugen Relgis), Albert Schreiber (alias A. Iecarim, cum va semna peste doi ani în „Versuri şi proză") şi Carol Steinberg (M. Almory, prezent în aceeaşi revistă). „Programul" preconizat de aceştia transpare din cele două texte ale rubricii „Prin ganguri de idei" din primul număr: Arhitectura mentis şi Qualis artifex pereo! „Sacerdoţii somnolentului echilibru mental", „apologeţi ai liniei drepte", sunt acuzaţi că n-au perceput „uraganarea dorului de primenire" şi au trecut cu vederea „realitatea
abisurilor, aureola melodiindă a fulgerelor", mulţumindu-se să „architectonizeze" sărăcia, „în forma banalului acelaşi". în ce priveşte „eternul scâncet pentru ceea ce a fost", neputinţa autodepăşirii, asimilată neronianului qualis artifex pereo!, soluţiile converg: „Simfonişti de-ai lui Barres, ţintuiţi ceea ce-a fost în cavoul impasibilităţii; turnaţi mirodenia vieţii peste veninul efemer al îngropării; aşterneţi pânza fluturândă a imaculatelor avânturi peste cenuşa inactualului; trâmbiţaţi imnuri triumfale, sărbătoriţi grandoarea eternei primeniri." Această retorică juvenil-teribilistă reflectă, în felul ei, acel climat de depăşire a simbolismului programatic înspre icono-clastia avangardei. Majoritatea versurilor anonime adăpostite de revistă atestă însă confuzia „talentelor" care îşi exhibă precaritatea artistică. Ecouri argheziene, minulesciene, baco-viene etc. se întâlnesc în mod obişnuit; poezia cu care se deschide primul număr se intitulează Psalmii unui analist, alta e o „rugă", iar sub titlul Pagini nouă şi cu un semnificativ moto din poemul Stihuri este înseilată o seamă de „note" ce constituie una dintre primele prezentări integral elogioase referitoare la universul poetic arghezian, aşa cum se contura el după 1910. Tonul uneori ditirambic poate şoca, dar intuiţiile pe care le reflectă acest patetic „cult" arghezian, într-un moment de confuzie a criteriilor de evaluare estetică, nu pot fi trecute cu vederea. Unele reflecţii de la rubricile „Prin ganguri de idei" şi „Frondări" sau din alte texte cu asemenea implicaţii sunt emfatice şi redundante (Moarteafilosofului, Timpul, ce e timpul?, Emoţii sintetice, Afirmaţii ş.a.), rămânând totuşi interesante în ce priveşte paleta relativ largă a lecturilor ce reţineau atenţia tinerilor literatori de la F.: Arghezi, fireşte, Ştefan Petică, Ovid Densusianu, Ion Minulescu, I. M. Raşcu, Emil Isac, Mihail Cruceanu ş.a., dar şi Bergson, Guyau, Remy de Gourmont, Moreas, Rimbaud. în ultimul număr, sub titlul Sacra — dar şi, indirect, printr-un Trauermarsch —, este consemnată poematic dispariţia lui I. L. Caragiale.	L.B.
FRONT LITERAR, revistă care a apărut la Braşov, lunar, între martie 1936 şi martie 1939, având subtitlul „Critic şi cronic"; din iunie 1938 începe seria a doua a publicaţiei, cu subtitlul „Revista scriitorilor tineri". Redactor este Vasile Spiridonică, iar Dimitrie Danciu, secretar de redacţie. F.I. nu şi-a fixat un program, locul acestuia ţinându-1 un Cuvânt de drum din primul număr, unde iniţiatorii sunt lăudaţi că aşază la Braşov, oraş cu vechi tradiţii culturale româneşti, „o vatră de spiritualitate" şi este exprimată speranţa că „vor şti să se încadreze unei mişcări organice atât de necesare clipei, pentru strângerea laolaltă a tuturor energiilor tinere şi însufleţite de pecetea creaţiei spirituale". Apărută din iniţiativa unui grup de tineri scriitori în frunte cu V. Spiridonică, revista este tipărită cu banii entuziastului ei redactor, având de la început menirea să ofere o posibilitate de exprimare literaţilor din generaţia tânără. Se încadrează între publicaţiile cu deschidere spre avangardă, exprimând „o mişcare spirituală care răspundea unei necesităţi a acelor timpuri de mari frământări sociale" (Ion Th. Ilea). Revista are un caracter strict literar, spaţiul cel mare fiind
201 Dicţionarul general al literaturii române
Frosin
rezervat poeziei, mai ales celei moderniste. Astfel, semnează versuri Ştefan Baciu, V. Spiridonică, Dimitrie Danciu, George Popa, Saşa Pană, Al. Călinescu, Traian Chelariu, Vintilă Horia, Victor Eftimiu, Maria Banuş, Virgil Carianopol, Mihai Beniuc, Ion Th. Ilea, Coca Farago, Ovid Caledoniu, Victor Măgură, George Vaida, Const. Virgil Gheorghiu, Ion Sofia Manolescu,
E.	Ar. Zaharia, Silviu Roda ş.a. Publică proză V. Spiridonică (nuvela Obsesia şi fragmente din romanul Feroviarii), Mihail Chirnoagă (proză lirică şi un fragment din romanul Logodna), Octav Şuluţiu (fragmente din monografia Braşov), Mihail Spiridonică, Vintilă Horia, Victor Eftimiu, Ortansa Ciudin, Theodor Constantin ş.a. Recenzii şi articole de critică literară — cele mai multe la rubrica intitulată mai întâi „Cartea", apoi „Cronică" sau „Cronică literară" — semnează Mihail Chirnoagă, V. Spiridonică, Vintilă Horia, Octav Şuluţiu, Al. Piru, Ion Şteflea ş.a. Sunt recenzate sau prezentate cititorilor lucrări de Lucia Demetrius, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Ben-gescu. Emil Botta, Traian Chelariu, Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Saşa Pană, Vintilă Horia, Al. Călinescu, E. Ar. Zaharia, Ion Sofia Manolescu ş.a. în multe articole revine cu insistenţă ideea recunoaşterii valorii provinciei, ba chiar a primatului, în peisajul literar contemporan, a literaturii aşa-zis provinciale, considerată capabilă să revigoreze şi să consolideze cultura română. O altă rubrică permanentă, intitulată „Note", cuprinde informaţii privind apariţii de cărţi şi reviste, activitatea unor edituri, scurte prezentări critice, ştiri din viaţa literară, „bârfe de cafenea" etc. Interesul faţă de literatura străină este scăzut: câteva traduceri din Charles Baudelaire şi Rainer Maria Rilke, din lirica bulgară contemporană şi, în transpunerea lui Saşa Pană, aforisme aparţinând unor scriitori francezi.	LD.
FRONTUL DE VEST, publicaţie apărută la Arad, săptămânal, între august 1937 şi mai 1942. Redactor: Aurel Chiriciu. Cu numărul 29 din 1938, director şi administrator delegat este Vasile I. Ostoia, iar de la numărul 73 din 1939 revista este condusă de un comitet; de la numărul 15 din 1939 poartă subtitlul „Organ de afirmare românească". Deşi se declara fără program, periodicul are drept obiectiv „lupta pentru promovarea intereselor naţionale româneşti la această frontieră a ţării". Rubrici: „Buletinul nostru", „Sport", „Pagina străjeru-lui", „Recenzii". Semnează versuri Nicolae Velin, Stelian Segarcea, Ieremie Cluceru, Alex. S. Jebeleanu, Lucian Costin, N. I. Herescu, Petru Homoceanul ş.a. Coriolan Bărbat este autorul unui fragment de proză, iar Eug. Dublea al unor însemnări de călătorie. Publicistică scriu Ion Micu, Gala Galaction (Regele şi biserica), Ion Ungureanu, Jean Boutiere ş.a. Cu numărul 112 din 1940 se deschide un „Colţ literar", iar cu numărul 133 din 1941 revista acordă literaturii, periodic, o pagină întreagă. Alţi colaboratori: Vasile Dumbravă, Petre
A.	Butucea, Traian Mihăilescu.	D.B.
FRONTUL EVENIMENTELOR CULTURALE Şl SOCIALE,
publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între decembrie 1932 şi martie 1933. Redactor: J. Leonard. Revista este de
orientare antifascistă şi deţine rubricile „Mapamond", „Curier literar", „Corabia lui Noe", „Pentru copii". Semnează versuri Virgil Carianopol, Ilarie Fulea ş.a., iar publicistică I. Nistor,
O.	Gruia, N. Andrieşu, D. Cârstea, C. Ifrim. Sunt inserate, în versiune românească, numeroase texte din Jaroslav Hasek, Isaac Babei, Ilya Ehrenburg, Egon Erwin Kisch. Alţi colaboratori: C. Oprea, P. Costin, P. Dragu, V. Aslan.	D.B.
FRONTUL ROMÂNESC, cotidian apărut la Satu Mare între ianuarie şi noiembrie 1935, sub conducerea unui comitet, cu subtitlul „Informativ şi antirevizionist"; cu numărul 232 din 1935 subtitlul este modificat în „Ziar pentru afirmare românească". „Misiunea noastră - se spune în articolul-program
—	a fost, este şi va fi una dreaptă şi sfântă, apostolat la graniţa de vest şi de nord a Ţării Româneşti". Rubrici: „Sportive", „Economice-financiare", „Probleme minoritare", „Culturale", „Publicistice", „Ştiri şi fapte", „Documentare antirevizionistă". Colaborează cu versuri Valeriu Cârdu, Alex Nicorescu, Victor Petreanu, T. I. Ţurcanovici. Sectorul publicisticii e mai bogat, aici semnând Nicolae V. Ilieşiu, Augustin Ştrempel, Octavian Ruleanu, P. Dobricanu. La rubrica „Lada comorilor" se publică folclor. Din când în când apar şi rubricile „Vitrina cărţilor" (Octavian Ruleanu) şi „Slova, cultura şi arta" (C. Ar deleanu). în foileton este tradus un roman al lui John Mac Orlay, Clandestin prin viaţă. Alţi colaboratori: Eugen Seleş, V. Rotărescu,
E.	Pandrea, Ileana Scurtu.	D.	B.
FROSIN, Constantin (12.X.1952, Herăstrău, j. Vrancea), poet, eseist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Raiu) şi al lui Constantin Frosin. După studiile medii, începute la Liceul Teoretic din Bicaz (1967-1971) şi absolvite la Adjud (1972), se înscrie la secţia franceză-rusă a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, dar după primul an se mută la Universitatea din Bucureşti, secţia franceză-italiană (1973-1976). între 1976 şi 1980 şi între 1986 şi
1990	este profesor de franceză la Adjud, din 1995 lector la Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi, iar din 2000, conferenţiar la Universitatea „Danubius" din aceeaşi localitate. Debutează cu o traducere în „Revista V" (1990), cel dintâi volum al său fiind LTvre de peau hesi(t)e, apărut în 1992. îşi ia doctoratul în filologie în 2000, cu teza Schimbarea limbii -schimbarea scriiturii?. Editează o revistă în limba franceză, „Le Courrier francophone". Colaborează permanent la reviste de expresie franceză. Primeşte numeroase premii şi medalii, conferite mai cu seamă în Franţa.
Poezia lui F., publicată integral în franţuzeşte, poartă pecetea unui conflict dramatic, revelând dezorientarea individului când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el. Tonul este mereu ambiguu, jocurile de cuvinte încearcă să abată atenţia de la atmosfera sumbră, disperată. Ca un menestrel pe post de clovn, autorul oscilează dureros, îndrăzneţ, sensibil, acut, între angoasă şi plenitudine. în Schimbarea limbii nu înseamnă Schimbarea la faţă! (2000), abordează o problemă extrem de subtilă: apartenenţa sau nonapartenenţa la cultura română a scriitorilor care scriu în altă limbă. Lucrarea discută două
Fruntelată
Dicţionarul general al literaturii române 202
aspecte: modul în care un scriitor se situează între limba română şi limba de adopţie (Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu simt autorii în jurul cărora se încearcă demonstraţia) şi în ce măsură şi cum o anumită scriitură este capabilă să conserve simptomele apartenenţei unui scriitor la un anume grup etnic. F. pare să adopte teza lui G. Ibrăileanu privind componenta inalienabilă a specificului naţional. El împărtăşeşte ideea că ceea ce este valabil pentru începuturile literaturii noastre trebuie acceptat şi pentru vârsta ei de azi. Dacă se admite că există o literatură română în limba slavonă, greacă ori latină, ar trebui admisă existenţa unei literaturi române în franceză, engleză, spaniolă etc. F. a tradus în franceză din numeroşi scriitori români, de la clasici la contemporani. în reviste precum „L'Encrier", „Florilege", „Visage du XX-ieme siecle", „Rimbaud Revue", „Inedit" ş.a., au apărut cronici care au apreciat măiestria cu care F. stăpâneşte limba franceză şi efortul lui de a face cunoscută cultura română în Occident.
SCRIERI: L'Ivre de peau hesi(t)e, f.l., 1992; Ikebana en miettes, Galaţi, 1994; Mots de passe, Strasbourg, 1995; Poemes, Beauvile, 1995; Pour de bon, Galaţi, 1996; Carnet, f.L, 1997; Hymne â larmes honnies, Ploieşti, 1997; Cahier de poesie Europoesie, f.l., 1997; Tout en vous aimant, Avignon, 1998; Schimbarea limbii nu înseamnă Schimbarea la faţă!, Bucureşti, 2000. Traduceri: Poetes roumains du XX-eme siecle, f.l., 1994; Marin Sorescu, Poemes, Strasbourg, 1995; Les Enfants du Danube, Luxemburg, 1995; Ion Barbu, Poemes, Bucureşti, 1995; Leonida Lari, Aldebaran, Galaţi, 1996; Florilege danubien, Galaţi, 1996; Leo Butnaru, Poemes, Chişinău, 1996; Les Poemes du Danube, Galaţi, 1998; Matei Vişniec, Le Pays â Gouffi, Galaţi, 1998.
Repere bibliografice: Daniel Cristea-Enache, Imaginile României, CNT, 1998,8.	P.C.
FRUNTELATĂ, Nicolae Dan (10.X.1946, Bălăciţa, j. Mehedinţi), poet şi publicist. Provine dintr-o familie de învăţători. După ce urmează şcoala primară în comuna natală, este, între 1960 şi 1964, elev al Liceului „Traian" din Drobeta-Turnu Severin. Din 1964 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le va absolvi în 1969. în 1966 debutează în revista „Ramuri" cu un grupaj de versuri însoţit de o prezentare a lui Miron Radu Paraschivescu. Frecventează cenaclul Junimea al facultăţii, condus de George Ivaşcu. Lucrează ca redactor, secretar general de redacţie şi re-dactor-şef la „Viaţa studenţească" până în 1974, când redacţia se contopeşte cu a revistei „Amfiteatru", F. conducând apoi ambele publicaţii. în perioada 1976-1980 îndeplineşte şi funcţia de redactor-şef la „Scânteia tineretului". Debutează editorial în 1977, cu volumul de versuri Puterea sunetului. Numirea lui în conducerea revistei „Luceafărul", în 1980, declanşează un scandal în lumea literară, motivul fiind acela că
F.	nu era membru al Uniunii Scriitorilor. După 1989 este redactor-şef al săptămânalului „Românul" (1990-1994), secretar de stat (1994-1996) şi conduce revista „Examene".
Poezia lui F. e a unui sentimental temperat prin (autoironie, melancolic cu disponibilităţi pentru sarcasm, mişcându-se în jurul unor referinţe personale, livreşti, folclorice, politice, geografice, istorice etc., cărora le exploatează, uneori nu fără
emfază retorică, substratul simbolic. Invocarea elemente-lor-sursă devine în fond un pretext pentru constituirea unei „mitologii" curăţate de coaja realului. Din aceasta fac parte spaţiul unui Sud miraculos şi plin de lumină, satul copilăriei rememorat cu nostalgie, câte un peisaj de toamnă, personaje ale ficţiunii autobiografice sau ale celei propriu-zise, cartiere periferice şi pitoreşti ale Bucureştiului, ipostaze ale iubitei etc.
F.	este un fals tradiţionalist; el preia unele motive din zona tradiţionalismului (cum ar fi acelea ţinând de filonul supra-semnificării pe o notă melancolică a universului rural oltenesc — „Mica Valahie"), reinterpretându-le pe un portativ modernist ca pentru a le verifica rezistenţa, cu o anumită distanţare sceptic-amuzată faţă de procedeu. Sunt relevabile colocvialitatea făţişă sau ceremonioasă, metaforizarea neostentativă, preluarea şi pastişarea prefăcut naivă a unor şabloane şi locuri comune ale limbajului curent, utilizarea cu distorsiuni ironice sau afectuoase a unor rezonanţe intertextuale trimiţând la surse culte sau populare, confesarea directă sau prin interpuşi, jovialitatea intonaţiei, care uneori ascunde o rană: „Aflaţi despre mine că o duc foarte singur/ ca un tren fără cale ferată şi gări/ că o duc în beţie de toamnă-mpuşcată/ cu arome de struguri putrezind lângă nări/ ceea ce vă doresc câteodată şi vouă..." în unele poezii apar ecouri ale cântecului de lume sau ale tonului de o tristeţe expansivă întâlnit în romanţe: „Vara de toamnă, toamna de vară/ căţeaua de viaţă lătrând în noi/ tu, Constandino, aprinde lamba/ e rost de lacrimi şi de noroi/ e rost de neamuri şi de bătaie/ se face noapte în carteriu/ nu e tramvaie, nu e nici lege/ a sosit ceasu' bărbat să fiu/ să tai cu stânga drum prin bodegă/ să tai cu dreapta drum pân' la mal/ să-mi aduci ţoale, vin şi lovele/ dacă mai ştii, fură-mi şi-un cal/ vreau să mă pierz către Brăila/ spre primăvară o să mai viu/ ori o să-mi vină numele numa'/ să-l cânte şuţii prin carteriu." Unele poeme sunt marcate de o predispoziţie pentru ludicul lingvistic, manifestat prin amestecul de registre discursive, prin traducerile fanteziste (de pildă, fostul raion Vânju Mare devine „Grand Vanjou"), prin specularea efectelor de burlesc, date de introducerea unor expresii şi cuvinte străine în contexte insolite („La Grand Vanjou e vara pe trecute/ cu presimţiri prelungi de cabernet/
o,	mon ami, mon frere, o, vere dragă/ să coborâm spre Corlăţel încet/ sau să urcăm spre Rogova ensemble/ si vous voulez, dacă şi ţie-ţi vine/ Gasconia aceasta cade-n toamnă/ hai s-o oprim, te rog, cousin Marine/ şi hai s-o ducem într-o întâmplare/ cum nu mai fu şi nu se petrecu/ într-o iubire de la Vânju Mare/ ori într-un amor fou de Grand Vanjou/ cu o contesă ce răpită fuse/ volee adică, luată în voleu/ într-o căruţă de la Bălăciţa/ iar calul cel de hăisa eram eu"). Uneori, poetul se angajează în demonstraţia parabolică, având punctul de plecare fie în contextele imediate ale social-politicului, fie în cele abstracte. F. a mai publicat literatură pentru copii (Tiptil, în lumea copilăriei, 1983). Expulzat din Trinidad-Tobago (1999) e o carte despre călătorii reale sau imaginare în cele două Americi, Italia, Spania, Orient etc., relatate cu verva şi plasticitatea poetului. în Glonţul de calibrul 53 (1999), parţial, şi în Turnesol 89 (2002), sunt introduse fragmente de jurnal sau schiţe de
203 Dicţionarul general al literaturii române
Frunză
memorialistică. Noul zid al Berlinului strânge articole publicate între 1990 şi 1994, desfăşurate pe o paletă tematică diversă: societate, politică, sport.
SCRIERI: Puterea sunetului, Craiova, 1977; Noaptea grâului nou, Bucureşti, 1978; Vara din noi, vara, Bucureşti, 1979; Inventarul speranţei, Bucureşti, 1981; Viaţa în limba română, I-II, Bucureşti, 1982-1988; La bătrâneţe, lupii tineri, Bucureşti, 1983; Lumea, ziua şi noaptea, Bucureşti, 1983; Tiptil, în lumea copilăriei, Bucureşti, 1983; Sud, până la capăt, Bucureşti, 1985; Războiul mondial de catifea, Bucureşti, 1995; Noul zid al Berlinului, Bucureşti, f.a.; Expulzat din Trinidad-Tobago, Bucureşti, 1999; Glonţul de calibrul 53, Bucureşti, 1999; Mica Valahie, Drobeta-Tumu Severin, 2002; Turnesol 89, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Andrei Corbea, „Puterea sunetului", CRC, 1978,3; Nicolae Oprea, „Puterea sunetului", VR, 1978,3; Niculae Stoian, Certitudinile celei de-a doua cărţi, RMB, 1978,10617; Doru Mielcescu, Un poet veritabil, LCF, 1979,4; Ion Dodu Bălan, Viaţa mitică a satului, CNT,
1979,	14; Viorel Sâmpetrean, Puterea sunetului clar, SPM, 1979, 435; Liliana Ţigănescu, Tineri poeţi şi premisele evoluţiei lor, AFT, 1979, 7; M.N. Rusu, „ Vara din noi, vara", VST, 1979,41; Hristu Cândroveanu, O poezie a împlinirilor, RL, 1980, 17; H. Zalis, „Inventarul speranţei", „Scânteia tineretului", 1983,6; Artur Silvestri, „ Viaţa în limba română", FLC, 1983, 7; Valentin F. Mihăescu, „La bătrâneţe, lupii tineri", LCF, 1983,51; Mariana Ionescu, Sud, până la capăt, ATN, 1985,7; Alexandru Horia, „Sud, până la capăt", ARG, 1987, V, Teodor Vârgolici, Tradiţionalism şi modernitate, RL, 1989,15; Popa, Ist. lit., II, 469-470. M.I.
FRUNZĂ, Eugen (21 .VIII.1917,MăhrischSchonberg, Austria, azi Sumperk, Cehia), poet, publicist şi traducător. Este fiul Susanei (n. Rosenkranz) şi al lui Alexandru Frunză, învăţător din Bucovina, plecat în Austria în timpul primului război mondial. Urmează liceul la Cernăuţi, absolvindu-1 în 1936, şi tot aici cursurile Facultăţii de Drept, fără a-şi lua licenţa. în
1940	era corector la ziarul bucureştean „Ordinea" şi ceva mai târziu colabora la „Bucovina" din Cernăuţi (1941-1944). Imediat după august 1944 intră în viaţa politică ca activist şi e numit prefect în judeţul Rădăuţi. în 1946 fondează la Suceava, împreună cu alţii, ziarul „Lupta poporului". între 1947 şi 1950 e redactor la „Scânteia", răspunzând de secţia agrară şi editând „Scânteia satelor". Ulterior va fi redactor-şef adjunct la „Albina", „Flacăra" şi la „Contemporanul". Face parte (1955-1957) din comitetul de redacţie al revistei „Tânărul scriitor". A fost, de asemenea, secretar al Uniunii Scriitorilor şi director al Editurii Tineretului. A colaborat la multe dintre revistele şi ziarele din primele decenii postbelice: „Gazeta literară", „laşul literar", „Luceafărul", ,Munca", „Orizont", „Presa noastră", „Scânteia tineretului", „Urzica", „Viaţa militară", „Viaţa românească" ş.a.
Debutează în 1940 la „Convorbiri literare", cu tălmăciri din poezia germană, în acelaşi an apărându-i placheta de versuri Din inima, consemnare discretă a impulsurilor erotice şi a stărilor de tristeţe. Linia aceasta e abandonată după 1944, când F. adoptă, în numeroasele-i volume (începând cu Sub steagul vieţii, 1950), postura scriitorului angajat, la modul discursiv, agitatoric, patetic festivist, autopastişându-se manierist. Sunt pagini care, dincolo de unele elemente de meşteşug
ţinând de versificaţie, prin caracterul lor simplist, exterior (chiar şi atunci când evocă momente sau personalităţi din trecutul naţional), prin grosiera şi vinovata deformare a realului social-politic s-au hărăzit de la sine uitării, putând fi luate în atenţie numai ca mostre ale realismului socialist. Doar lirica erotică din Cupa cu garoafe (1960) sau din Cântece albe
(1967), inflexiunile elegiace din Arbore neîmpăcat (1973) sau sonetele din Târziu (1980) izbutesc să contureze, în parte, o altă imagine poetului. Culegerile sale de articole, reportaje, note de călătorie, în care adesea e prezentă o acută tensiune pamfletară (caracteristică, de altfel, şi unei mari părţi din versurile autorului), aparţin, de asemenea, sferei angajării propagandistice a condeierului. Ca traducător, F. a dat versiuni din Karl May, din câţiva scriitori sovietici, dar şi (în colecţia „Cele mai frumoase poezii" a Editurii Albatros) din poezia lui Joseph von Eichendorff şi Gottfried Keller.
SCRIERI: Din inimă, Bucureşti, 1940; Două vorbe şi un singur tâlc, Bucureşti, 1949; Sub steagul vieţii, Bucureşti, 1950; Basm să fie?, Bucureşti, 1951; Zile slăvite, Bucureşti, 1951; Faţă-nfaţă, Bucureşti, 1954; 600 de milioane de oameni liberi, Bucureşti, 1954; Oamenii înving, Bucureşti, 1955; Vă chem!, Bucureşti, 1955; Versuri alese, Bucureşti, 1955; Liberi şi stăpâni, Bucureşti, 1956; Ţară minunată, Bucureşti, 1956; Cântece de veghe, Bucureşti, 1959; Oameni şi căşti, Bucureşti, 1959; Cupa cu garoafe, Bucureşti, 1960; Atenţie - sens unic!, Bucureşti,. 1961; Şz ziua ard stelele, Bucureşti, 1961; Un om şi un frate, Bucureşti, 1961; Fântâna soarelui, pref. Radu Popescu, Bucureşti, 1963; Poezii, Bucureşti, 1963; Ce e tata?, Bucureşti, 1964; întoarcerea tinereţii furate, Bucureşti, 1964; Chipul fără noapte, Bucureşti, 1965; Sărutul pământului, Bucureşti, 1966; Cântece albe, Bucureşti, 1967; Versuri, Bucureşti, 1968; Iarba de aur, Bucureşti, 1969; Câte două cuvinte de ţinut minte, Bucureşti, 1970; Partea mea de lume, Bucureşti, 1970; Sângele nostru de apoi, Bucureşti, 1970; Iubire am scris, Bucureşti, 1972; Arbore neîmpăcat, Bucureşti, 1973; La un pichet de salcâmi, Bucureşti, 1974; Numele tău, Bucureşti, 1974; Dintr-un post de observaţie, Bucureşti, 1975; Cred în lumina voastră, Bucureşti, 1976; Acolo paşii mei vor arde, Bucureşti, 1977; Vitrina cu gablonzuri, Bucureşti, 1978; Târziu, Bucureşti, 1980; Şoim, şoimuleţ, Bucureşti, 1980; Vorbe... fără multă vorbă, Bucureşti, 1980; Infinitul din preajmă, Bucureşti, 1983; Vin şoimii, Bucureşti, 1985; Călător în prag, Bucureşti,
1988.	Traduceri: Dusza Czara-Stec, Zori de zi, Bucureşti, 1940; Karl May, Winnetou, I-III, Bucureşti, 1967, Testamentul incaşului, Bucureşti, 1971; Ludwig Bechstein, Căciula piticului, Bucureşti, 1969; Horst Beseler, Râpa huhurezului, Bucureşti, 1970; R. Miinchgesang, Riibezahl, duhul munţilor, Bucureşti, 1970; Joseph von Eichendorff, Poezii, Bucureşti, 1972; Friedrich Wolf, Basme pentru copii mari şi mici, Bucureşti, 1973; Evgheni Evtuşenko, Poezii, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ioan Covaci); Gottfried Keller, Poezii, Bucureşti, 1975; Zâna Onda. Basme clasice germane, Bucureşti, 1975; Benno Pludra, LiitMatten şi scoica albă, Bucureşti, 1977; Theodor Storm, Poezii, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Ov. Râureanu, „600 de milioane de oameni liberi", VR, 1955, 2; Leonard Gavriliu, în căutarea emoţiei estetice, O, 1957, 3; Alee Chelaru, Ceva despre poezia de dragoste, LCF, 1961, 4; Demostene Botez, „Şi ziua ard stelele", LCF, 1961,11; H. Zalis, „ Cupa cu garoafe", VR, 1961,3; Gh. Achiţei, Realitate şi transfigurare poetică, GL, 1961,29; D. Petrescu, „Şi ziua ard stelele", VR, 1961,8; Al. Săndulescu, „Atenţie - sens unic!", VR, 1961, 11; Gabriel Dimisianu, „Fântâna soarelui", GL, 1963,19; Ion I. Barbu, „Fântâna soarelui", TR, 1963, 27; Camil Baltazar, „Fântâna soarelui", IL, 1963, 7; George Muntean, „întoarcerea tinereţii furate", CNT, 1965,3; Camil Baltazar, „Chipul fără
Frunză
Dicţionarul general al literaturii române 204
noapte", RMB, 1965,6537; Dumitru Micu, „Cântece albe", GL, 1968,15; Zaharia Sângeorzan, „Cântece albe", CRC, 1968, 19; Dumitru Micu, „ Versuri", GL, 1968,29; Haralambie Ţugui, „Iarba de aur", CRC, 1970, 11; George Muntean, „Dintr-un post de observaţie", RL, 1976,6; Lit rom. cont, 1,227-230; Rotaru, O ist., III, 93-95; George Muntean, Experienţa formelor fixe, RL, 1989,28; Rachieru, Poeţi Bucovina, 188-189; Dicţ. scriit rom., II, 295-297; Popa, Ist lit., 1,589-591, passim.	E.O.
FRUNZĂ, Victor (8.VI.1935, Dumitreşti, j. Vrancea), poet, prozator, dramaturg, traducător şi editor. Este fiul Rădiţei şi al lui Gheorghe Frunză, grefier. învaţă în satul natal, apoi la Râmnicu Sărat. Va fi licenţiat al Facultăţii de Ziaristică din cadrul Universităţii „M.V. Lomonosov" din Moscova. După terminarea studiilor va fi redactor, realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română, apoi la Televiziunea Română (1958-1971), cadru didactic la Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti (1971-1978). în 1980 este silit să se expatrieze, ca urmare a unei scrisori adresate secretarului general al Partidului Comunist Român, difuzată în septembrie 1978 de agenţia de presă Reuter şi publicată în „Frankfurter Allgemeine Zeitung", în care critica regimul comunist din România. Primeşte azil politic în Danemarca şi se stabileşte la Aarhus. La invitaţia lui Noel Bernard colaborează la Radio Europa Liberă. în 1982 întemeiază Editura Nord cu sediul la Aarhus, devenită în 1989 Editura Victor Frunză. în afara cărţilor proprii, în editura sa publică şi cărţi semnate de Dorin Tudoran, Al. Lungu, Svetlana Paleologu-Matta, Valentin Lustig ş.a. între 1982 şi 1989 colaborează la ziarul „Curentul" (Miinchen) cu eseuri şi comentarii politice. în 1985 înfiinţează o revistă pentru studierea fenomenului comunist, „Alergătorul de la Marathon", în care sunt prezenţi Ion Caraion, Virgil Tănase, I. Negoiţescii, George Astaloş, Al. Lungu, Dorin Tudoran, Doina Tuţescu ş.a. După 1989 revine în ţară.
Debutează în 1968 cu volumul de versuri Globul din stânga, alcătuit dintr-o serie de poezii denumite „songuri", scrise într-un limbaj modern, dar a căror substanţă rămâne fundamental tradiţională. Continuă cu povestiri pentru copii (Se caută un balaur, 1970), proză scurtă (Privegheaţi lângă privighetori, 1971), reportaje şi eseuri (Muzeu sentimental, 1972). I se joacă la Oradea, în stagiunea 1975-1976, piesa Marea gară nouă, scoasă însă de pe afiş după primele spectacole. Mult mai interesantă devine activitatea literară a lui F. după stabilirea în Danemarca, când scrierile sale vor căpăta un acut caracter social-politic: Pentru drepturile omului în România (1982), Liturghia la nai. Romanul unei crime (1983), Istoria Partidului Comunist Român (I-II, 1984), eseul Maz tari decât terorismul de stat (1986), Istoria stalinismului în România (1990) ş.a. Autorul demonstrează, prin tot ceea ce face, credinţa sa în victoria „cuvântului liber asupra pumnului în gură, a ideii de libertate asupra totalitarismului care vrea să-i întoarcă pe oameni înapoi la starea de turmă". Turma. Romanul unei vizite de lucru (1992), ce poate fi considerat romanul-parabolă al unei epoci în care manifestaţiile publice se făceau la comandă, într-un singur „crez", întruneşte virtuţi ale genului, umorul şi ironia, întâlnite încă din primele schiţe adunate în volumul Privegheaţi
lângă privighetori, devenind aici necruţătoare. Un episod precum acela în care frizerii şi coafezele sunt aduşi cu maşinile la o stână pentru a face din bietele animale exemplare-model, pentru a fi omologate la o inspecţie, poate părea de-a dreptul suprarealist. Actul editării, ca şi actul scrisului, e, în viziunea lui F., unul justiţiar, iar ca o ilustrare a acestei concepţii se poate invoca demersul său de a edita volumul Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Şeicaru (2001), o carte-document despre „cel dintâi publicist şi istoric, şi scriitor politic condamnat la moarte pentru că şi-a apărat patria cât a trăit, cu arma de foc şi cu arma de cerneală."
SCRIERI: Globul din stânga, Bucureşti, 1968; Se caută un balaur, Bucureşti, 1970; Privegheaţi lângă privighetori, Bucureşti, 1971; Muzeu sentimental, Bucureşti, 1972; Marea gară nouă, Bucureşti, 1974; Pentru drepturile omului în România, Aarhus, 1982; ed. 2, Bucureşti, 1990; Liturghia la nai. Romanul unei crime, Aarhus, 1983; Istoria Partidului Comunist Român, I-II, Aarhus, 1984; ed. 2 (Istoria stalinismului în România), Bucureşti, 1990; ed. 3 (Istoria comunismului în România), Bucureşti, 1999; Mai tari decât terorismul de stat, Aarhus, 1986; Cât mai poate trăi un cadavru politic? Texte de exil, Bucureşti, 1990; Turma. Romanul unei vizite de lucru, Bucureşti, 1992; Revoluţia împuşcată sau PCR după 22 decembrie 1989, Bucureşti, 1994; Lehamitea, Bucureşti, 1998; Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001. Ediţii: Pamfil Şeicaru, Scrieri, I-II, Bucureşti, 2001-2002.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Globul din stânga", GL, 1968, 22; George Ross, Survival in Romania, „The New York Review of Books", 1992,10; Dicţ. scriit. rom., II, 297-298; Al. Mihalcea, Genocidul de la Canal, „Agenda canadiană", 2000,16; Popa, Ist.lit., II, 1006-1007; Manolescu, Enciclopedia, 321.	Mr. F.
FRUNZETTI, Ion (20.1.1918, Bacău - 11.IX.1985, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Anei (n. Pândele) şi al lui Constantin Frunzetti, ofiţer de carieră. Face şcoala primară la Târgu Ocna (1924-1927), timp în care ia lecţii de desen de la pictorul Stavru Tarasov, iar ceva mai târziu de la N. N. Tonitza; urmează liceul în diverse oraşe, în funcţie de mutările de garnizoană ale tatălui: Galaţi (unde îi este profesor de franceză Anton Holban), Oradea (timp în care, în 1933, publică epigrame în revista locală „Flori de crâng" şi apoi un sonet, în „Adevărul literar şi artistic"), Timişoara, Focşani. Colaborează la revista de avangardă „13" din acest din urmă oraş; sonetul Nevroză e distins cu premiul întâi la concursul iniţiat de redacţia revistei (1934). Ultimele două clase de liceu le urmează la Timişoara (bacalaureatul în 1936), publicând poezii şi în câteva reviste de aici, „Crai nou", „Colţ de ţară", „Fruncea". Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, făcând, în paralel, un an (1936-1937) şi la Facultatea de Drept. îşi ia teza de licenţă în estetică în 1940, sub conducerea lui Tudor Vianu (Problema tragicului în artele plastice, distinsă cu magna cum laude). încă din 1938, la recomandarea lui Tudor Vianu, este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, condusă de G. Oprescu. Francisc Şirato îl recomandă să-l urmeze ca titular al cronicii plastice a revistei „Vremea" (1936-1937); concomitent, colaborează la revista „Semne", cu eseuri, cronici plastice şi recenzii, semnate adesea
205 Dicţionarul general al literaturii române
Frunzetti
cu pseudonimele Mircea Vuian, Valeriu Morjan. încă din studenţie, începuse colaborarea la cele mai importante periodice culturale ale vremii: „Viaţa românească", unde o vreme, la invitaţia lui Mihail Ralea, a făcut parte din redacţie, „Revista Fundaţiilor Regale" şi, imediat după aceea, „Universul literar", în care era prezent uneori cu câte patru-cinci articole în acelaşi număr, fie sub propriul nume, fie sub pseudonimele F. Ion, Ion F., I. Fr. Lafcadio, Socrates, Menip, Menipos, Menale, Philolaos din Crotona. Pregnant este ciclul de eseuri dedicat operei lui Lucian Blaga, din toamna lui 1942. începuse să-şi pregătească teza de doctorat, Tipologia omamenticii populare româneşti, sub îndrumarea profesorilor G. Oprescu şi I. D. Ştefănescu, teză pe care nu o va încheia însă niciodată (o formă incompletă, dar care conţinea principalele elemente ale construcţiei teoretice, a apărut în „Viaţa românească" din septembrie 1940). între 1944 şi 1946 e asistent al lui Tudor Vianu la Catedra de estetică a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti; în 1945 Editura Forum îi publică volumul de poezii Maree, premiat la concursul editurii de un juriu prezidat de Al. A. Philippide. E perioada în care susţine cronica plastică a ziarului „Victoria" condus de N. D. Cocea şi George Ivaşcu, scrie la „Rampa" şi la „Veac nou". în 1946 şi 1947, în calitate de consilier cultural, îl însoţeşte pe Tudor Vianu, numit ambasador la Belgrad. în 1948 F. se întoarce în învăţământul universitar, ca asistent al lui Tudor Vianu la nou-creata Catedră de istoria literaturii universale; va fi destituit în 1951 din motive politice şi i se va interzice un timp dreptul de semnătură în presă. E numit de G. Oprescu cercetător la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti (unde, din 1955 până în
1967,	va fi şeful sectorului de artă românească modernă şi contemporană). în 1954, cu sprijinul lui Al. Ciucurencu, îşi va putea relua activitatea de critic de artă, semnând numeroase cronici şi articole de sinteză, prefeţe de catalog (inclusiv ale Pavilionului Românesc la mai multe bienale de la Veneţia), va participa la emisiuni radiofonice şi, ceva mai târziu, de televiziune. O activitate intensă, întreprinsă cu un simţ precis al valorii şi cu o specială vervă polemică. în 1956 e numit asistent (apoi lector şi conferenţiar cu delegaţie) la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti (în 1975 va deveni şeful Catedrei de istoria şi teoria artei). în 1971 şi 1972 a fost director al Editurii Meridiane, iar între 1972 şi 1975, director al Institutului de Istoria Artei al Academiei. în 1977, apoi în 1981 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici.
Poezia lui F. — din volumele Risipă avară (1941), Greul pământului (1943) şi Maree (1945) — se află sub înrâurirea lui Rimbaud, poetul ale cărui Iluminări le-a tradus în 1945 şi despre care anunţa că pregătea un eseu. Şi pentru F. poezia înseamnă, ca şi pentru modelul său francez, o tulburare a tuturor simţurilor care să-l conducă, mai presus de conştiinţa individuală, la unitatea cu cosmosul: „Apui, luceafăr de seară./Zilele-mi scapără, lin/ Către sorocul senin,/ Către marele Crepuscul de pară/ [...] Tu apui, luceafăr de seară./ Tu luceafăr răsai, matutin./ Odinioară... odinioară!.../ Azi rănile cui mi le închin?" (Incantaţie). Poetul trăieşte o copleşitoare senzaţie de însingurare într-o lume adversă, înconjurat de
spini şi de râpe adânci: „Urcam pe coastă, urcam/ Intr-o coastă prinzând cu mâna spinii/ De care să m-agăţ, să mă urc şi urcam/ într-o coastă, spre suliţa vârfului muntelui/ Care împunsese coasta divină a luminii" (Coasta). Sentimentul singurătăţii nu-1 părăseşte nici în etapa următoare (de altfel, titlul volumului din 1957 e, semnificativ, Ostrovul meu), dar tonalitatea se schimbă, poemele au adesea o rezonanţă imnică, solemnă, de factură rilkeană, speculând însă efectele sonore ale lexicului de la începutul secolului al XlX-lea: „Măi ticălosule, ce şild i-ai zugrăvit/ Jupânului de zice că i s-a şters de ploaie?/ Ori pui vopsele bune şi eşti năcaş cinstit,/ Ori simţi pe loc zapciul cum oasele-ţi înmoaie" (Vorbeşte omul stăpânirii cu un pictor). Aproape un întreg ciclu, Plimbare prin muzeu, e conceput ca o formă proprie de exprimare, în care atmosfera operei plastice e tradusă în text verbal, respectându-se atmosfera specifică a viziunii fiecărui pictor evocat; prin intermediul acestor rememorări, F. străbate o întreagă perioadă a artei româneşti, de la „zugravul de subţire" şi „portretarul neamţ" al începuturilor picturii de şevalet până la Carul cu boi şi Ciobănaşul lui Nicolae Grigorescu. Surprinzătoare e înclinaţia spre idilism de aici, mai ales dacă e pusă în comparaţie cu tonul aspru al poemelor autobiografice: „Am iubit în viaţă! Şi-am urât!/ Am urât cu patimă urâtul!/ Porcilor ce n-au alt gând decât/ Să-şi îndoape rânza până-n gât,/ Şi-ngropat de-oi fi sunt hotărât/ Să le umplu cu ţărână râtul" (Ostrovul meu). în
Fugariu
Dicţionarul general al literaturii române 206
ultimul volum de versuri antum, Ţărmurile clipei (1983), poetul atinge coardele unei lirici elegiace a amintirilor, dominată însă obsedant de aceeaşi viziune a neîmplinirii, de aceeaşi dorinţă de a se bucura de lumină, de soare, de linişte: „Precum, de treci prin inima acestei vaste bruse,/ Dai de păduri de pini cât vezi în zări,/ Se-ntinde peste viaţa-mi, ca hula negrei mări,/ Cu spume tulburi, cu furtuni abstruze, / O-nvolburare de precipitări" (Vii tu). E încheierea unei evoluţii poetice care s-a desfăşurat sub semnul unei mari tristeţi. Intr-un concis comentariu consacrat eseurilor de istorie a artei din Pegas între Meduza şi Perseu (I-II, 1985), Ştefan Borbely observa că această antologie devine „un jurnal indirect", reflectând „devenirea de sine a unui încarcerat în angoase, care-şi disciplinează neliniştea, obiectivând-o în corpul amăgitor al artei". Observaţie exactă în ceea ce priveşte selecţia conţinută în volumele din 1985; dar o concluzie mai cuprinzătoare va putea fi formulată după încheierea seriei proiectate de autor. Eseurile rămase deocamdată în paginile diverselor periodice configurează un univers larg al ideilor, o arhitectură sistematică a unei imense informaţii, mereu sporită şi trecută prin filtrul interpretării personale. F. mărturisea că a fost atras spre Facultatea de Litere şi Filosofie mai ales de posibilitatea de a-şi desăvârşi studiile de filosofie. Exegezele sale de istoria culturii sau de teoria artei urmează o orientare consecventă, determinată de realizarea unei sinteze ale cărei elemente componente par a fi Husserl şi Croce, cărora li se asociază câteodată ecouri din Spengler. Adunarea laolaltă a textelor risipite în reviste şi a celor rămase în manuscris ar dovedi fără echivoc superficialitatea caracterizării pe care, în virtutea inerţiei, o mai fac unii lui F. — aceea de „spirit oral", evitând efortul scrisului. O susţinută activitate de traducător din limbile franceză, spaniolă, italiană, germană şi engleză dă sens concret unei mari disponibilităţi intelectuale: de la Cervantes şi Shakespeare până la Thackeray şi Rimbaud, tălmăcirile lui păstrează ritmul şi nuanţele originalului, cu o admirabilă constanţă. Studiile sale — mai ales cele referitoare la Renaştere, la baroc şi la arta primei jumătăţi a secolului al XX-lea — sunt, în descendenţa celor ale lui Tudor Vianu, unele dintre cele mai importante în literatura românească de specialitate.
SCRIERI: Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Bucureşti, 1941; Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Bucureşti, 1943; Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Bucureşti, 1945; Ostrovul meu, Bucureşti, 1957; Dragostele aceleiaşi inimi, Bucureşti, 1967; Ţărmurile clipei, Bucureşti, 1983; Pegas între Meduza şi Perseu, I-II, Bucureşti, 1985; Scrieri, I-II, îngr. Florica Cruceru, pref. Amelia Pavel, Constanţa, 1997; în căutarea tradiţiei, îngr. Florica Cruceru, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1998; Disparate, îngr. Florica Cruceru, pref. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Franz Jakobsen, Barbara, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti); Arthur Rimbaud, Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri, Bucureşti, 1945; Louis Golding, Porţi ferecate, Bucureşti, 1946; Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales), Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Savin Bratu); ed. Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Edgar Papu); Boris Gorbatov, Generaţia mea, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu E. Hariton); L. N. Tolstoi, Război şi pace, I-IV, Bucureşti, 1949-1955 (în colaborare cu N. Parocescu), Povestiri din
Sevastopol, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu E. Antonescu);
F.	M. Reşetnikov, Oameni din Podlipnaia, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Maria Bistriţeanu); Heinrich Mann, Supusul, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ioan D. Gherea); Victor Hugo, Oamenii mării, Bucureşti,
1955	(în colaborare cu M. Ariei); ed. 2, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer); Proza satirică spaniolă, Bucureşti, 1955; Shakespeare, Comedia erorilor, în Shakespeare, Opere, I, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dan Duţescu), Zadarnicele chinuri ale dragostei, în Opere, III, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dan Grigorescu), Totu-i bine când sfârşeşte bine, în Opere, VIII, Bucureşti, 1960, Sonete, pref. trad., Bucureşti, 1964; W. M. Thackeray, Bâlciul deşertăciuniilor, I-II, Bucureşti,
1956	(în colaborare cu Constanţa Tudor); Tirso de Molina, Don Gil de Ciorap-Verde, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Eugen Schileru); Feodor Gladkov, Cimentul, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu E. Antonescu); Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă, Bucureşti, 1961; Ezekiel Mphahlele, Pe Second Avenue, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, III, 7-21; Petru Comamescu, „Risipă avară", RFR, 1941,7; Pericle Martinescu, „Greul pământului", „Dacia rediviva", 1943, 5; Perpessicius, Opere, XII, 113-116; Negoiţescu, Scriitori, 427-430; Constantin Cubleşan, „Dragostele aceleiaşi inimi", TR, 1967, 52; M.N. Rusu, Ion Frunzetti, CRC, 1968,37; Piru, Panorama, 147-150; Lit rom. cont, 1,457-459; Grigore V. Coban, Ion Frunzetti, ATN, 1985, 9; Florica Cruceru, Ion Frunzetti -dimensiunile unei vocaţii, TMS, 1998,9; Ştefan Borbely, Ion Frunzetti, în Dicţ. scriit. rom., II, 298-301; Roxana Racaru, Stabilitatea axiomelor, RL, 2002,44.	D.G.
FUGARIU, Florea I. (8.VI.1928, Malu Mare, j. Dolj), editor. Licenţiat, în 1953, al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, secţia de limbi clasice, va fi, începând din anul 1964, cadru didactic la Catedra de limbi clasice a Facultăţii de Limbi Romanice şi Clasice a Universităţii din Bucureşti, unde şi-a dat şi doctoratul în literatura elină (1970). Colaborează la „Limba română", „Studii clasice", „Revista de istorie şi teorie literară", „Gazeta literară", „Analele Universităţii Bucureşti", „Luceafărul" ş.a.
Editor cu o solidă pregătire filologică, F. s-a dedicat, începând cu anii760, studierii şi apoi editării operei corifeilor Şcolii Ardelene, dovedind că este perfect orientat în dificilele probleme textologice. „Editorul este ţinut să ştie mai bine limba epocii sau momentului respectiv decât însuşi scriitorul" avut în vedere, scria F. în 1980. Astfel, a editat, în seria Opere ale lui Gh. Şincai (I-IV, 1967-1973), Cronica românilor, pentru prima dată în lectura manuscrisului autograf integral. Pentru volumul al patrulea, Chronicon daco-romanorum sive valachorum et plurium aliarum nationum, din Opere de Gh. Şincai şi pentru
I.	Budai-Deleanu, Ţiganiada (1973) a fost distins cu Premiul Perpessicius al revistei „Manuscriptum". Editând varianta B a Ţiganiadei, F. abordează o multitudine de probleme privind stabilirea textului de bază (ortografia, geminarea, iotacizarea, punctuaţia, apostroful, spiritele, accentele, cratima, metrul poemelor, Cântecul luiArghir, Cântecul bahic, epitalamuri ş.a.). El nu se rezumă la cercetarea limbii poemului, ci studiază şi restul operei lui Budai-Deleanu, manuscrisele filologice, Lexiconul cu ciornele sale, Gramatica în latină şi română, graiul natal al autorului, textele de literatură română veche care au intrat în atenţia scriitorului. F. a pornit şi aici de la lectura
207 Dicţionarul general al literaturii române
Fulga
directă a manuscrisului, ceea ce nu se mai făcuse cu rigoare de la ediţia lui Gh. Cardaş (1925), ale cărei greşeli au fost preluate, unele chiar de ediţia lui J. Byck (1953). Un amplu capitol de note dă măsura priceperii, a informaţiei şi efortului investit. O altă lucrare, care reia o întreprindere din 1970, este impunătoarea antologie Şcoala Ardeleană (I-II, 1983). Aceasta a cerut din partea editorului parcurgerea unui număr mare de texte, aparţinând unor autori din arii geografice diverse, cu multe particularităţi de grai local şi niveluri diferite de cultură.
F.	face parte dintre editorii care, din cauza unor mari obstacole, nu şi-au dus până la capăt proiectele: nu a reuşit să tipărească Lexiconul lui I. Budai-Deleanu, nu a mai putut să continue, cu un al treilea volum, antologia Şcolii Ardelene, din Gh. Şincai nu a tipărit Povăţuire câtră economia de câmp, Catehismul cel mare, Istoria naturei sau afirei, învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, în fine comentariul său de cinci sute de pagini la Ţiganiada i-a fost restrâns de editură la un sfert. în 1969 a publicat un roman, Făt-Frumos desculţ.
SCRIERI: Făt-Frumos desculţ, Bucureşti, 1969. Ediţii: Gh. Şincai, Opere, I-IV, introd. edit., pref. Manole Neagoe, Bucureşti, 1967-1973, Cronica românilor, I-III, pref. Manole Neagoe, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Manole Neagoe); Şcoala Ardeleană, I-III, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970; ed., I-II, introd. D. Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1983; Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, I-II, introd. Manole Neagoe, Bucureşti, 1970, Scrieri, I-II, pref. Maria Protase, Bucureşti, 1976; I. Budai-Deleanu, Ţiganiada, I-II, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1969; ed. Bucureşti, 1973, Opere, I-II, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1974-1975.
Repere bibliografice: Ornea, Actualitatea, 15-21.	I.D.
FULGA, Laurenţiu (pseudonim al lui Laurenţiu Ionescu;
2.XI.1916, Fulga de Jos, j. Prahova — 16.XI.1984, Bucureşti), prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Curculescu) şi al lui Tudor Ionescu, ţărani. Urmează Liceul Militar din Chişinău, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1941. Participă la al doilea război mondial, pe frontul de Răsărit. Rănit la Odessa, este luat prizonier, apoi ia parte la războiul antifascist. După război lucrează ca redactor la mai multe reviste de cultură ale armatei (1945-1961). Din 1968 până la sfârşitul vieţii a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Debutează în „Bilete de papagal" (1937). A colaborat la „Universul literar", „Viaţa literară", „Meşterul Manole", „Revista Fundaţiilor Regale", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa militară", „Cronica", „România literară", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a.
Romanele şi povestirile lui F. sunt caracterizate printr-o remarcabilă continuitate a ideilor şi preocupărilor. De la volumul de debut, Straniul paradis (1942), ale cărui povestiri se desfăşoară la graniţa dintre vis, halucinaţie şi realitate, conturând situaţii stranii şi destine de excepţie, şi până la ultimul roman, E noapte şi efrig, seniori (1983), poem în proză al toamnei şi senectuţii, temele centrale ale discursului auctorial, dragostea şi moartea, străbat ca un fir al Ariadnei labirintul metamorfozelor unei proze a cărei evoluţie se desfăşoară pe
durata a mai bine de patruzeci de ani. Personajele lui F., fie că este vorba de „strania domnişoară" Ruth, al cărei iubit moare în ziua nunţii, sau de adolescenta Magdalena, victimă a unui blestem ancestral, din Straniul paradis, fie de bătrânul sculptor Heronim din Salvaţi sufletele noastre (1980), sunt prizonierele unor situaţii-limită, în care eterna înfruntare dintre iubire şi moarte dezvoltă procese psihologice complexe, explorate de autor cu meticulozitate şi subtilitate. Situaţia caracteristică, revenind obsesiv de la o carte la alta, este războiul, interval de criză existenţială, când personalitatea oamenilor, puşi cu brutalitate în faţa morţii, se dezvăluie într-o lumină netă, eliberată de orice ipocrizie sau ispită de autoînşelare. Ciclul Eroica, din care au apărut două volume, Oameni fără glorie (1956) şi Steaua Bunei Speranţe (1963), conceput atât ca flux de idei, cât şi ca întindere în linia propagandistică a romanelor de război sovietice din anii '50, are în centru întîmplări şi situaţii legate de încercuirea armatei române la Cotul Donului, urmată de experienţa prizonieratului într-un lagăr rusesc. în conformitate cu comandamentele ideologice ale epocii, soldaţii români de pe frontul de Răsărit sunt „oameni fără glorie", aceasta urmând a le fi acordată doar comuniştilor Marin Vlaicu şi Toma Moldoveanu, care, abia eliberaţi din închisorile româneşti, sunt mandataţi de ruşi să facă propagandă în
Fulga
Dicţionarul general al literaturii române 208
Al. A. Philippide, Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Domokos Geza şi Ana Blandiana
lagărul Berezovka, printre prizonierii români. Tenta propagan-; distică, conformă normelor realismului socialist, persistă şi în Concertul pentru două viori (1964), unde personajul central este Nora Varlam, ucisă de Siguranţă pentru vina de a fi participat la acţiuni comuniste subversive, săvârşite în memoria tatălui ei, participant la revolta muncitorilor de la Griviţa din 1933. „Infernul" ideologic se încheie pentru prozator odată cu apariţia romanului Alexandra şi infernul (1966), naraţiune parabolică ce marchează începutul celei mai importante etape în evoluţia scrisului lui F. Roman de război, încărcat de evocarea unor experienţe traumatizante şi a unor crize psihologice profunde, Alexandra şi infernul este alcătuit prin punerea cap la cap a unor povestiri independente, legate între ele prin reluarea obsedantă a aceluiaşi conflict, ai cărui protagonişti sunt „infernul" războiului şi Alexandra, întruchipare a iubirii şi feminităţii. Ridicate la rangul de arhetipuri, de funcţii simbolice, în jurul lor gravitează întreaga punere sub semnul întrebării a rosturilor pământeşti ale omului. Cartea se constituie într-un protest vehement împotriva războiului, mergând până la a afirma inutilitatea absolută a eroismului şi sacrificiului. Pagini de descripţie crudă alternează cu altele, de lirism rafinat, realitatea violentă fiind contrabalansată de întâmplări visate ori imaginate într-o stare de euforie sau halucinaţie. Tehnica folosită este pe măsura complexităţii subiectului: relatarea, realizată fie la persoana întâi de un
narator participant direct la evenimente, fie la persoana a treia, se întreţese cu monologul interior, monolog ce tinde către subtilitatea joyceană a tehnicii fluxului conştiinţei. Interesul pentru universurile imaginare, desfăşurate în paralel cu realitatea concretă şi de cele mai multe ori în pofida ei, îşi găseşte cea mai bună ilustrare în romanul Moartea lui Orfeu (1970). Lunga noapte de priveghi pe care un sculptor o petrece la căpătâiul iubitei lui moarte se transformă în prilej de trăire imaginară a unor întâmplări fabuloase, întrerupte deflashback-wîile memoriei, care reîncheagă pas cu pas povestea unei iubiri desăvârşite. Ultimele două romane ale lui F. sunt meditaţii neliniştite despre moarte, poeme în proză în care actul artistic născut din iubire, este ridicat la condiţia de credinţă şi opus, ca atare, distrugerii şi neantului. Atât sculptorul Heronim din Salvaţi sufletele noastre, cât şi scriitorul din E noapte şi e frig, seniori trăiesc având convingerea că arta şi iubirea reprezintă singurele şanse de mântuire pentru omul modern. Ajunşi în amurgul vieţii, ei îşi susţin idealurile în faţa unor personaje inchizitoriale, în fapt expresii artistice imaginare ale propriilor temeri şi anxietăţi. în E noapte..., roman reflexiv cu trimiteri autobiografice, se regăsesc atât temele centrale ale scrisului lui
F., cât şi formulele narative elaborate şi perfecţionate de autor de-a lungul timpului, dominate aici de întrepătrunderea subtilă dintre formula realistă şi cea fantastică. Moartea femeii iubite, răpusă de o boală necruţătoare, şi singurătatea care îi
209 Dicţionarul general al literaturii române
Fundaţia
urmează devin prilej de autoanaliză lucidă şi reflecţie febrilă asupra condiţiei umane, ca şi a rosturilor adânci ale vieţii în confruntarea permanentă cu neantul. Oamenii trăiesc atâta vreme cât imaginea lor durează în memoria celorlalţi, sugerează naratorul care, asaltat de o misterioasă doamnă W., simbol transparent al pasiunii oarbe a sângelui, luptă cu încrâncenare pentru a păstra, prin retrăire şi rememorare, amintirea Dânsei, o nouă Euridice, salvată din infernul uitării de veghea neliniştită a artistului. Romanul se încheagă în jurul câtorva nuclee epice semnificative: experienţa prizonieratului, căsătoria, boala, constituite în tot atâtea pretexte pentru reluarea obsedantă a marilor întrebări existenţiale: „Ori nu suntem decât, fiecare în parte, câte un cerc închis, nici măcar tangent cu vreunul aparţinând confreriei de peste timp, şi-n consecinţă durerea mea să fie la fel de absurdă...?" Ispitit în momentele de cumpănă de gândul sinuciderii şi confruntat, în faţa foii albe, cu sentimentul dureros al inutilităţii oricărei filosofii, naratorul elaborează, sub semnul figurii tutelare a lui Andre Malraux, un adevărat decalog împotriva neantului: „Să te aşezi temeinic într-o perfectă ordine interioară. Să-ţi păstrezi cugetul neclintit, ca pe o armură de săbii cu vârful în sus. Să te refuzi tuturor superstiţiilor care cultivă monştri. Să nu accepţi să-ţi intre în celula existenţială nici una din spaimele de milenii ale omului. Să crezi neşovăit că viaţa şi opera ta au trebuit şi vor trebui cuiva. Să răspunzi la întrebările Sfinxului mai înainte ca acesta să le fi gândit. Să respingi fără cruţare orice formă de îngenunchere a condiţiei umane. Să visezi până la ultima suflare că dincolo de orice sfârşit începe mereu altceva. Să iubeşti fără să te aştepţi că ţi se va întoarce vreodată iubirea. Să înveţi să arzi numai pentru acele idei care au darul să deschidă orice porţi interzise până la tine. Iată un prim decalog de reguli fundamentale cu ajutorul cărora, dacă le voi respecta cu sfinţenie, nu voi îngădui neantului să mă înghită de tot..." Cea mai rezistentă pavăză împotriva neantului este actul cutezător şi perfect lucid al creaţiei, la temelia căreia nu trebuie însă sacrificată, afirmă scriitorul într-o reinterpretare polemică a legendei Meşterului Manole, o altă fiinţă umană, ci artistul însuşi, condamnat de la bun început să fie zidit în propria operă.
Proza lui Laurenţiu Fulga e directă, febrilă, fără podoabe; incisivă, „furioasă", ea atacă mereu teme mari şi întrebări fundamentale. Nu o dată impresia e că, întors din infern, autorul vrea să dea memorialul acestei căderi.
Cornel Ungureanu
SCRIERI: Straniul paradis, Bucureşti, 1942; Eroica, voi. I: Oameni fără glorie, Bucureşti, 1956, voi. II: Steaua Bunei Speranţe, Bucureşti, 1963; Concertul pentru două viori, Bucureşti, 1964; Alexandra şi infernul, Bucureşti, 1966; Doamna străină, Bucureşti, 1968; Moartea lui Orfeu, Bucureşti, 1970; Sinteza, Bucureşti, 1971; Fascinaţia, Bucureşti, 1977; Salvaţi sufletele noastre, Bucureşti, 1980; E noapte şi e frig, seniori, Bucureşti, 1983. Traduceri: N. Vişnevschi, Neuitatul an 1919, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Ada Chirilă); Salva Dadiani, Din scânteie, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Ada Steinberg); T. Juravliov, Soldatul Antipov, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Nina Melincenco);
Vsevolod Ivanov, Parhomenco, Bucureşti, 1951; A.S. Serafimovici, Torentul de fier, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ada Steinberg);
D.	Davurin, Trenul regimentar, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Galia Faresova); Vsevolod Kocetov, Fraţii Erşov, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Mihail Cardaş); Galina Nikolaeva, Bătălie în marş, I-II, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Nicolae Stoenescu); Vilis Laţis, După furtună, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Iuri Ionescu); Albert Camus, Caligula, în Albert Camus, Teatru, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Savin Bratu, Cronici, II, Bucureşti, 1957, 107-120; Georgescu, încercări, II, 68-79; Dimisianu, Prozatori, 138-139; Ardeleanu, „A urî", 70-78; Ciobanu, Panoramic, 181-185; Raicu, Structuri, 233-235; Andriescu, Disocieri, 234-237; Martin, Metonimii, 315-326; Ilea, Mărturisirile, 184-201; Iorgulescu, Rondul, 121-127; Martin, Pro Patria, 147-150; Dimisianu, Valori, 59-62; Negoiţescu, Analize, 284-287; Titel, Pasiunea, 53-55; Ionescu, Artă, 156-182; Martin, Acolade, 127-137; Tudor-Anton, Ipostaze, 45-50; Vlad, Lectura, 249-256; Ungureanu, Proză, 109-123; Zaciu, Alte lecturi, 14-24; Ardeleanu, Menţiuni, 6-13; Raicu, Practica scrisului, 235-237; Braga, Destinul, 97-101; Ştefănescu, Jurnal, 60; Cristea, Faptul, 199-203; Sângeorzan, Conversaţii, 175-188; Băileşteanu, Refracţii, 128-136; Martin, Paranteze, 124-132; Zaciu, Cu cărţile, 120-129; Tomuş, Mişcarea, 192-195; Dobrescu, Foiletoane, II, 86-93; Mareea, Varietăţi, 238-241; Steinhardt, Critică, 129-132; Moraru, Textul, 150-154; Odangiu, Romanul, 144-147; Ungureanu, Proza rom., 1,178-196; Iorgulescu, Prezent, 196-202; Cosma, Romanul, I, 281-285; Tuchilă, Privirea, 43-51; Băileşteanu, Aorist, 128-133; Simion, Scriitori, IV, 61-74; Cornel Munteanu, Nivele ale fantasticului în proza lui Laurenţiu Fulga, F, 1990,10; Negoiţescu, Ist. lit, 1,243; Lovinescu, Unde scurte, IV, 158-162; Glodeanu, Dimensiuni, 91-97; Dicţ. analitic, II, 46-49; Dicţ. esenţial, 317-319; Cornel Munteanu, Laurenţiu Fulga, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist lit, II, 861-863.	'	L.H.
FULGERUL, săptămânal literar şi teatral apărut la Iaşi în anii 1863 şi 1864. Nu s-au mai păstrat în colecţiile bibliotecilor decât numerele dintre 18 ianuarie şi 16 aprilie 1864 ale acestui periodic redactat de L. Ademolo în limbile română şi italiană.
C.	Liciu, Şt. Vellescu, viitorul actor, şi Şt. G. Vârgolici dau versuri, unele dintre ele ocazionale, toate modeste ca valoare. T. Boian îşi publică tabloul câmpenesc într-un act Vomicu, jucat în aceeaşi stagiune la Teatrul Naţional din Iaşi. O cronică dramatică intitulată Teatrul Naţional urmăreşte săptămânal spectacolele de pe scena ieşeană, ocupându-se în primul rând de textul dramatic, de calitatea traducerilor şi, apoi, de jocul actorilor. Cu argumente pertinente se discută meritele comediei Piatra din casă a lui V. Alecsandri. Rubrica intitulată „Cronica ieşeană" înregistrează activitatea de conferenţiar a lui Titu Maiorescu, iar „Notiţe din Bucarest", noutăţi culturale şi literare din capitala ţării.	R.Z.
FUNDAŢIA CULTURALĂ ROMÂNĂ, instituţie de cultură înfiinţată în 1983, cu sediul la Madrid. Este fondată din iniţiativa lui Vintilă Horia, Aureliu Răuţă, Alexandru Gregorian, Alexandru Mircea şi Radu Enescu. Din 1987, după moartea lui Alexandru Gregorian, în conducerea Fundaţiei a intrat Alexandru Ciorănescu. După cum reiese din actul semnat la constituire de fondatori, document redactat în limba latină, evenimentul a avut loc într-un loc simbolic: „Cui autem documento subscribendo locum delegimus Italicam, Caesaris
Fundaţia
Dicţionarul general al literaturii române 210
Traiani, nostrae conditoris Patriae, natale solum... Hac die ex nostra voluntate orta institutio fiat perpetuus et illuminans dux, ut nos omnes longe a Patria degentes linguae, culturae, animo spirituique Dacoromano firmiter et constanter serviamus." Scopul F.C.R. este „să contribuie, prin activităţi culturale şi educative dinamice, la studiul, în cel mai larg sens, al problemelor culturale române în general". în program sunt înscrise mai multe obiective: organizarea de simpozioane, seminarii, congrese, conferinţe, editarea de cărţi în limba română sau în alte limbi, sprijinirea, prin burse, a studenţilor români la universităţile din Spania sau din alte ţări europene, burse pentru românii din Occident în scopul difuzării culturii române, a creaţiei originale în diferite domenii, organizarea unei biblioteci româneşti, colaborarea cu instituţii similare din străinătate ş.a. Fundaţia a patronat mai multe întruniri cu caracter cultural: Românii între Apus şi Răsărit (octombrie 1983), la care au participat intelectuali români din exil (Radu Enescu, M.F. Enescu, L.M. Arcade, Vintilă Horia, Aureliu Răuţă, Cicerone Poghirc), o comemorare a împăratului Traian, cu participarea, alături de români, şi a unor intelectuali din Spania, colocviul Ortodoxia şi Apusul (Miinchen, 1984) şi, pe aceeaşi temă, o reuniune la Paris (1986), unde s-a ţinut şi un simpozion literar prilejuit de comemorarea centenarului morţii lui Mihai Eminescu, în iunie 1989, din comitetul de coordonare făcând parte Aureliu Răuţă (preşedinte), Ioana Brătianu, Paul Barbăneagră şi George Ciorănescu ş.a. La acest din urmă eveniment au fost prezente şi alte societăţi şi asociaţii culturale româneşti din exil: Academia Româno-Americană, Apoziţia (Miinchen), Asociaţia Culturală Română (Hamilton, Canada), Centre Roumain de Recherches (Paris), Biblioteca Română din Freiburg, Comunitatea Românilor din Franţa (Paris), Hyperion şi La Maison Roumaine (Paris), precum şi scriitori din ţară. S-a conferenţiat despre opera poetică, filosofică şi istorică a marelui poet. Cu acest prilej a fost dezvelit monumentul dedicat lui Eminescu la Paris, operă a sculptorului Ion Vlad. Lucrările conferinţelor, colocviilor şi comemorărilor au fost publicate în volumele întâlnirea de la Paris, Masa rotundă de la Miinchen, Un centenaire: Mihai Eminescu. F.C.R. a subvenţionat apariţia mai multor lucrări: Cântarea Psalmilor, traducere de Eugenia Adams-Mureşanu (1986), C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe (1987), Pavel Chihaia, Immortalite et decomposition dans Vart du Moyen Âge (1988), Matei Cazacu, Istoria românilor
(1990), Mihai Eminescu, Poesie, traducere în italiană de Rosa del Conte, Mihai Eminescu, Gedichte, traducere în germană de Wolf von Aichelburg, ş.a.	M.P. -C.
FUNDAŢIA CULTURALĂ ROMÂNĂ, instituţie de cultură care a luat fiinţă în aprilie 1990 la Bucureşti. Şi-a constituit filiale la Cluj-Napoca (Centrul de Studii Transilvane) şi la Iaşi (Centrul de Studii Româneşti). Este condusă de un consiliu director, alcătuit din douăzeci şi patru de personalităţi, director fiind Augustin Buzura. F.C.R., instituţie neguvernamentală şi apolitică, difuzează cultura română în lume şi, concomitent, alte culturi în spaţiul românesc, organizează schimburi culturale cu românii din alte ţări. Este finanţată prin alocaţii
bugetare anuale aprobate de Parlamentul României, prin venituri proprii, prin vânzarea cărţilor şi a revistelor pe care le editează, prin sponsorizări provenite de la persoane fizice şi juridice. Din 1995 este membru cu drepturi depline al Centrului European al Fundaţiilor (Bruxelles). Editura Fundaţiei Culturale Române se autofinanţează. F.C.R. editează mai multe reviste, care apar la Bucureşti, Cernăuţi şi Chişinău: „Curierul românesc", „Lettre internaţionale" - versiunea românească - (laureată a Premiului „Stendhal" pentru cea mai bună publicaţie europeană, 1993), „Creanga de aur", „Transylvanian Review", „Destin românesc", „Glasul Bucovinei", „Contrafort", „Revista de istorie socială", „International Journal of Romanian Studies". A susţinut financiar o serie de publicaţii ale românilor din afara graniţelor: „Limba română", „Sud-Est", „Semn", „Alfa şi omega", „Cugetul", „Luminătorul", „Curcubeul timocean". Organizează congrese şi reuniuni culturale şi ştiinţifice internaţionale: Forumul românilor şi originarilor din România (Neptun), Congresul internaţional de studii româneşti (Iaşi, 1993), România şi românii în ştiinţa contemporană (1994, 1997),Contribuţia politicii culturale la înţelegerea fenomenului istoric contemporan şi la remodelarea mentalităţilor (septembrie 1994), Seminarul internaţional de sculptură „Masa Tăcerii" (Bucureşti — Târgu Jiu, octombrie 1995), Festivalul Performing Arts of Romania (New York, noiembrie 1995-martie 1996), Cultura română în universităţile lumii (Sibiu, iunie 1996), Simpozionul „James Joyce în România", Frontiere traversate, frontiere suprimate. De la Zidul Berlinului la noile ziduri (1998), Dialog Est — Est (Sibiu, septembrie 1997), Ars amandi (1992,1997), Cultura română în lumea contemporană (Braşov, 1998), La latinite. L'Avenir d'un passe (Cluj-Napoca, octombrie 1998). Organizează în 1999, la Washington, participarea României la Festivalul de Tradiţii Populare, susţinut de Institutul Smithsonian. F.C.R. decernează anual premii unor personalităţi culturale şi ştiinţifice care au contribuit prin activitatea lor la impunerea valorilor româneşti în lume. în 2003 instituţia se restructurează şi devine Institutul Cultural Român.	I.D.
FUNDAŢIA REGALĂ UNIVERSITARĂ „CAROL l“, instituţie constituită la Paris în 9 august 1951, când autorităţile franceze aprobă funcţionarea în exil, pe teritoriul Franţei, a Fundaţiei Universitare ctitorite de regele Carol I în 1891, la Bucureşti. Consiliul director era format iniţial din douăzeci şi patru de membri; ca preşedinte a fost desemnat profesorul Petre Sergescu, iar în primul comitet de conducere au intrat profesorii Basil Munteanu, C. Marinescu şi V. Veniamin. Secretar (1951-1953), apoi secretar general (1955-1958) şi consilier (după 1958) a fost numit George Ciorănescu. Fundaţia îşi încetează activitatea în 1978. Reîntemeiată cu intenţia de a-şi desfăşura activitatea sub egida regelui Mihai I, Fundaţia era menită să sprijine material şi să încurajeze producţia artistică, literară şi ştiinţifică românească din exil. S-au acordat astfel numeroase burse de studii tinerilor români aflaţi în Europa occidentală şi au fost susţinute, prin tipărirea de cărţi sau prin
211 Dicţionarul general al literaturii române
Fundaţiile
organizarea de expoziţii şi concerte, manifestări reprezentative pentru viaţa culturală a exilului. Dintre cărţile editate sunt de menţionat: Dimitrie Nimigeanu, însemnările unui ţăran deportat din Bucovina, Vintilă Horia, Jurnalul de copilărie, Mihai Niculescu, Povestea vorbelor, Alexandru Busuioceanu, Fructul de a trăi (versuri), Alexandru Ciorănescu, Don Carlos de Viana (dramă), antologia de versuri şi proză Omul şi pământul românesc, întocmită de Mihai Niculescu după un plan redactat de Basil Munteanu, C. Brăiloiu, La Vie musicale d'un village (Drăguş), volumul omagial Mario Roques et les etudes roumaines ş.a. Fundaţia a subvenţionat şi câteva publicaţii periodice de prestigiu. Emil Turdeanu şi Victor Buescu au condus, între
1953	şi 1975, „Revue des etudes roumaines"; tot Emil Turdeanu, împreună cu Mircea Eliade, Vintilă Horia şi Virgil Ierunca, a coordonat şi redactat, între 1963 şi 1968, cele şapte numere ale revistei „Fiinţa românească". între 1952 şi 1958 a apărut şi „Bulletin scientifique roumain". Relevante sunt şi simpozioanele ştiinţifice organizate de Fundaţie. Dintre acestea, cel din 24 aprilie 1953, consacrat comemorării profesorului Mario Roques, manifestare iniţiată şi coordonată de Sever Pop şi Edmond Faral, şi cel din 24-26 ianuarie 1959, dedicat centenarului Unirii Principatelor, la care, printre alţii, au participat din partea Academiei Franceze Frangois Mauriac, Georges Duhamel, Jacques Chastenet de Castaing, precum şi Gabriel Marcel şi Henri Gregoire.	N. FI.
FUNDAŢIILE REGALE. Preocuparea monarhiei române de a ctitori instituţii culturale debutează cu înfiinţarea la Bucureşti, în 1891, a Fundaţiei Universitare „Regele Carol I", moment ales de suveran ca să celebreze cei 60 de ani de viaţă ai săi şi 25 de ani de domnie. Aşezământul, al cărui loc a fost găsit în faţa palatului regal, era definit astfel de Carol I într-o scrisoare către sfetnicul său, Lascăr Catargiu: „Un aşezământ spre binele tinerimei universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întâlnire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studiu, a veni în ajutorul acelora dintre dânşii cari întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor, cum şi de a da subvenţiuni acelora cari, din lipsă de mijloace, ar fi siliţi să întrerupă studiele lor în dauna culturei generale a Ţării." Suveranul dăruieşte locul de construcţie şi 200 000 de lei. Fundaţiunea „Regele Ferdinand I", aşezământ cu scop cultural, civil şi militar, se înfiinţează la Iaşi în 1926, când suveranul împlineşte şase decenii de viaţă, „ca semn de dragoste şi recunoştinţă faţă de înfăptuitorul unităţii naţionale a românilor". S-a ales oraşul Iaşi, preciza suveranul într-o scrisoare, fiindcă acolo, „după prima unire a Principatelor, prin mari jertfe s-a făcut Marea Unire cu celelalte ţări surori de sub stăpânirea străină". Modelul declarat al fundaţiei de la Iaşi a fost Fundaţia Universitară „Regele Carol I" din Bucureşti. Mai înainte, în 1922, pe baza statutului şi a legii redactate de principele Carol, ia fiinţă la Bucureşti fundaţia care îi poartă numele, pentru ajutorarea, susţinerea şi stimularea faptelor de cultură. înfiinţând fundaţia, principele Carol a fost condus de „consideraţiuni multiple, de ordin
sentimental şi de ordin raţional — politic şi social". Tipografia Fundaţiei „Principele Carol" a avut sediul în strada Latină, librăria în strada Paris, director general al Fundaţiei fiind Dimitrie Guşti, iar director al Direcţiei căminelor culturale, Apostol D. Culea. Fundaţia tipăreşte cărţi din diverse domenii (literatură, artă, ştiinţă, educaţie şi cultură), publicaţii periodice ca „Lamura" (revistă de cultură generală pentru învăţători), „Albina" (revistă pentru popor), colecţii enciclopedice precum „Cartea vremii", coordonată de Nichifor Crainic. Fundaţia asigură participarea României la Expoziţia Internaţională a Cărţii de la Florenţa şi Veneţia, participarea la expoziţia de la Londra, trimite obiecte de artă românească la expoziţiile de la Paris şi Geneva, organizează în ţară expoziţii retrospective, iar prin Institutul de Studii Artistice şi cu Filarmonica Fundaţiei au loc concerte susţinute de George Enescu, Cella Delavrancea ş.a. Alte iniţiative duc la înfiinţarea, la Cluj, în 1923, a Muzeului Etnografic, o comisie alcătuită din Sextil Puşcariu, Al. Lapedatu,
G.	Vâlsan, E. Panaitescu, G. Oprescu şi R. Vuia dându-şi girul cu privire la importanţa acestei iniţiative. Un mare rol literar, ştiinţific, cultural îl joacă înfiinţarea, în urma promulgării de către suveran a legii din 13 aprilie 1933, a Editurii Fundaţiilor Regale sub numele Fundaţia de Literatură şi Artă Regele
Pe copertă, clădirea Editurii Fundaţiilor Regale
Fundescu
Dicţionarul general al literaturii române 212
„Carol II", al cărei sediu s-a aflat în Bulevardul Lascăr Catargiu. Structura tematică a cărţilor editate aici a fost diversă, acestea fiind incluse în colecţiile „Biblioteca Energia", „Biblioteca informativă", „Biblioteca artistică", „Biblioteca critică", „Biblioteca «Oraşe»", „Biblioteca teatrală", „Biblioteca documentară", „Biblioteca enciclopedică", „Mica enciclopedie", „Bibliotheque d'histoire contemporaine", „Scriitorii români contemporani" (cu subsecţiunile „Romane", „Eseuri — critică", „Versuri"), „Ediţii definitive", „Scriitori străini", „Biblioteca de filosofie românească". Au rămas până astăzi ca modele ediţiile critice Mihai Eminescu, Opere (I-III), îngrijită de Perpessicius, I.L. Caragiale, Opere (IV-VII), îngrijită de Şerban Cioculescu, şi Ion Creangă, Opere, îngrijită de G. T. Kirileanu. Altele, cum au fost cele din opera lui B. P. Hasdeu (ediţie realizată de Mircea Eliade), A. I. Odobescu, Al. Macedonski, I. Heliade-Rădulescu, N. Bălcescu, Anghel Demetriescu şi Şt. Petică, au fost tot ediţii critice, însă riu complete. Importante sunt ediţiile definitive alcătuite de autorii înşişi: Tudor Arghezi, Elena Farago, Adrian Maniu, Ion Minulescu, Mihai Codreanu, Lucian Blaga, Al. T. Stamatiad, V. Voiculescu, G. Bacovia, Ion Pillat, Camil Petrescu. Editura a promovat literatura tânără, fiind premiaţi Vladimir Cavarnali, Eugen Jebeleanu, Horia Stamatu, Dragoş Vrânceanu, Emil Cioran, Constantin Noica, Ştefan Baciu, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Ion Biberi, Al. Dima, Emil Botta, Ştefan Stănescu, Bucur Ţincu, Aurel Chirescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Pavel Chihaia, Eusebiu Camilar, Magda Isanos, Constant Tonegaru ş.a. Secţiunea de critică şi istorie literară a editurii este remarcabilă, apariţia de excepţie în acest domeniu fiind Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) de G. Călinescu. Editura a tipărit „Revista Fundaţiilor Regale" (1934-1947) şi „Caiet de poezie" (1946-1947). Pentru gesturile lui culturale Carol II a fost apreciat ca un rege al culturii, despre care Tudor Arghezi scria: „Regele, a căruia activitate literară, liberă de contingenţe şi superstiţii, diversă şi multiplă, a înzestrat literatura cu o Epocă. El a dat bibliografiei româneşti, cu belşug fără precedent în nici o ţară şi sub nici un pontificat, chiar de foarte veche cultură, o masă de scrieri care pot sluji intelectul şi talentul românesc cu o experienţă a marginilor, a măsurii şi a impalpabilelor, integrală." Regelui Carol II i-a succedat ca patron regele Mihai I, „înaltul protector şi îndrumător al Fundaţiilor Regale".
Repere bibliografice: Fundaţia Culturală „Principele Carol", Statutul şi legea, Bucureşti, [1925]; Fundaţia Culturală „Principele Carol". 1922-1925, Bucureşti, 1926; Fundaţiunea „Regele Ferdinand I", 1. Regulamentul general. 2. Regulamentul pentru acordarea de ajutoare culturale familiilor militarilor. 3. Regulamentul Secţiunii pentru încurajarea cercetărilor ştiinţifice consacrate cunoaşterii României, Bucureşti, 1929; Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol", Statutul pentru funcţionarea căminelor culturale, Bucureşti, 1935; Fundaţiunea „Regele Ferdinand I", Legi, regulamente, statute, Bucureşti, 1938; Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol", îndrumări pentru aplicarea programului de activitate culturală, Bucureşti, f.a.; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,204-220.	I.	D.
FUNDESCU, l.[on] C. (1836, Piteşti — 22.1.1904, Bucureşti), autor de versuri, prozator, publicist şi culegător de folclor. Este fiul
Raliţei şi al lui Constantin Fundescu, proprietar din Câmpulung şi, probabil, polcovnic de plai. învaţă în oraşul natal şi la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, însuşindu-şi apoi singur limbile germană şi italiană, pe care le va stăpâni destul de bine. La vârsta de douăzeci şi unu de ani debutează în poezie, cele dintâi scrieri fiindu-i găzduite de ziarele „Dâmboviţa" şi „Naţionalul". Primul volum de versuri, Vocea Argeşului, îi apare în 1859. într-o epocă în care presa satirică ia amploare, colaborează o vreme, sub pseudonimul Se-Ma-Ki, alături de N. Nicoleanu şi Şt. Vellescu, la „Satyrul" lui B.P. Hasdeu, apoi scoate singur foile umoristice „Pepelea" (1860) şi „Tombatera" (1861). în 1864 încredinţează tiparului cel de-al doilea volum de versuri, pe care îl va intitula Flori de câmp. Anul 1867 marchează un moment important în activitatea sa: culegerea de folclor Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, prefaţată de studiul lui B.P. Hasdeu Literatura populară. Publică apoi „Calendarul Dracului pe 1867", iar în anul următor dă la iveală alt volum de versuri, în trei părţi, Poezii noui, şi se remarcă printr-o asiduă colaborare la „Ghimpele" şi „Amvonul".
Fire ambiţioasă, F. a abordat variate genuri, a scris mult, dar nu a reuşit să se impună decât într-o foarte mică măsură. Versurile sale (ode, elegii, epistole, satire), naive şi sentimentale, sunt inconsistente ca realizare artistică şi au fost primite cu rezervă chiar de contemporani. Romanul Scarlat
(1875)	se reţine doar prin câteva pasaje de reuşită analiză psihologică. A tradus din Victor Hugo şi Alfred de Musset. Remarcabilă cu adevărat este activitatea sa pe tărâm folcloristic. în revista „Traian" a publicat naraţiunile Sfânta Vineri şi
213 Dicţionarul general al literaturii române
Fundoianu
Balaurul cu douăsprezece capete, acestea fiind primele basme care au apărut în publicaţiile lui Hasdeu. în „Foaia populară", „Noul veac", „Almanahul Milcovului" ş.a. a tipărit snoave şi satire populare. Culegerea de folclor Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, în care a inclus şi patru basme culese de Nicolae Filimon şi Petre Ispirescu, fără încuviinţarea acestora, a fost bine primită în epocă şi continuă să se bucure de preţuirea specialiştilor. Este prima colecţie de basme româneşti, anterioară fiind numai cea, în limba germană, a fraţilor Albert şi Arthur Schott. Alături de basme, provenite, se pare, din Muntenia, oraţiile de nuntă, proverbele, ghicitorile suscită, de asemenea, interes prin valorea lor artistică.
SCRIERI: Vocea Argeşului, Bucureşti, 1859; Flori de câmp, Bucureşti, 1864; Poezii noui, Bucureşti, 1868; Scarlat, Bucureşti, 1875; Hitrowo şi Kotzebue, Bucureşti, 1890. Culegeri: Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, introd. B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1867; ed. 2, Bucureşti, 1870.
Repere bibliografice: B.P. Hasdeu, Literatura populară, în I.C. Fundescu, Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, Bucureşti, 1867; Pop, Conspect,
1,159-160; Iorga, Ist. presei, 143-144; Chendi, Foiletoane, 39-45; George Baiculescu, Activitatea folcloristică a lui Nicolae Filimon, Bucureşti, 1941,12-21; Şerban Cioculescu, Alte izvoare lirice eminesciene, RL, 1971, 16; Ist lit, III, 23-26; Bârlea, Ist.folc., 165-166; Dicţ. lit 1900, 374-375; Dicţ. scriit. rom., II, 304-306; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,278.	I.H.C.
FUNDOIANU, B.[enjamin] (pseudonim al lui Benjamin Wechsler sau Wexler; 14.XI.1898, Iaşi — 2.X.1944, Auschwitz), poet şi eseist. S-a afirmat în literatura franceză sub numele Benjamin Fondane. Tatăl său, Isaac Wechsler, era meseriaş şi agent de asigurări, iar mama sa, Adela, era fiica scriitorului şi folcloristului Moses Schwarzfeld, colaborator al revistei „Contemporanul". Frumoasa bibliotecă a bunicului după mamă îi va reveni lui F., trezind în el „nevoia unei lumi mai frumos trăite". „Am moştenit-o ca s-o continui", va declara el cu mândrie juvenilă în 1921 într-un articol publicat în „Sburătorul", subliniind în repetate rânduri importanţa pe care bogatele-i lecturi o vor avea în alchimia propriei creaţii literare. Bunicul după tată fusese arendaş al moşiei Fundoaia (ţinutul Herţa, fostul judeţ Dorohoi), de la numele căreia scriitorul îşi va crea mai târziu pseudonimul. Peisajele Moldovei şi amintirile copilăriei petrecute acolo vor deveni materia lirică pe care poetul, în prima sa tinereţe, o va filigrana inconfundabil. Astfel, cele două rădăcini familiale se vor dovedi egal de fecunde în conturarea personalităţii sale. La Iaşi, unde familia se va stabili la un moment dat, F. va urma cursurile Şcolii de Băieţi „Trei Ierarhi" (în particular, până în 1909), apoi cursul gimnazial la Liceul „Alexandru cel Bun", continuând la Liceul Naţional. Vreme de doi ani este student al Facultăţii de Drept din acelaşi oraş, părăsind studiile fără a-şi lua licenţa, sedus de mirajul vieţii literare din capitală şi de primele succese literare. începe să scrie versuri de pe băncile şcolii şi debutează ca poet încă din liceu, în 1914, în efemera revistă simbolistă „Valuri" din Iaşi, cu poezia Dorm florile, semnată B. Fundoianu. Va publica versuri în „Revista noastră", „Vieaţa nouă", „Opinia". în 1918 îi apare volumul de proză poetică Tăgăduinţa lui Petru, cuprinzând şi o percutantă
prefaţă despre simbolism, carte remarcabilă poate mai puţin prin viziunea filosofico-religioasă, cât prin gamele de limbă vorbită, în care tânărul scriitor excelează. Mutându-se în 1919 la Bucureşti, continuă colaborarea la presa literară a vremii sub pseudonimul Alex. Villara (sub care scrie o poezie înfocată de exaltare a tradiţiei istorice medievale, precum poemul Moşii, datând din 1915), apoi ca B. Fundoianu, cu poeme şi foiletoane în „Vieaţa nouă", „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Sburătorul literar", „Contimporanul", „Integral" ş.a.). Frecventează, de altfel, cenaclul Sburătorul, condus de
E.	Lovinescu. Traduce din poeţi francezi şi germani pentru revistele „Floare albastră" şi „Adevărul literar şi artistic". Sub pseudonime ebraice (Ofir, Ha-shir sau Benjamin) tălmăceşte din poeţi de limbă idiş şi redactează articole pe teme iudaice şi sioniste în „Hatikvah", „Hasmonaea", „Bar Kochba", „Lumea evree", „Mântuirea".
Rod dintâi al entuziasmului pentru literatura franceză, dar şi al unei viziuni vitriolante, de polemist, volumul Imagini şi cărţi din Franţa reuneşte, în 1922, o parte din eseurile lui F. Prefaţa, unde se afirmă violent aservirea literaturii române faţă de cea franceză, va trezi reacţia lui E. Lovinescu, care se va disocia ferm de exagerările fostului său discipol. De altfel, autorul poate fi bănuit mai curând că ar fi exagerat cu bună-ştiinţă, din varii raţiuni, decât că ar fi nutrit o reală desconsiderare a culturii române, definită drept „colonie a culturii franceze" şi „provincie din geografia sa", cu atât mai mult, cu cât în carte se anunţa apariţia „în curând" a unui volum intitulat Imagini şi
Fundoianu
Dicţionarul general al literaturii române 214
cărţi româneşti, care ar fi trebuit să reunească texte despre Arghezi, Minulescu, Bacovia, Maniu, Galaction, Anton Pann, Creangă şi Gherea, selecţia dovedindu-se a fi rodul afinităţilor elective ale autorului. Din păcate, această carte nu avea să se mai nască, fiind tipărite în presa vremii doar foiletoanele pe teme literare româneşti, care ar fi constituit, desigur, un punct de plecare; parte din ele vor fi publicate în Imagini şi cărţi abia în 1980. împreună cu cumnatul său, regizorul Armând Pascal,
F.	se dedică, în 1922, creării primului teatru de avangardă românesc, Insula, în linia experimentelor novatoare ale regizorului francez Jacques Copeau sau, în Spania, ale lui Federico Garda Lorca. Din motive financiare, teatrul este închis în 1923, reuşind totuşi să pună în scenă feeria Legenda funigeilor de St. O Iosif şi D. Anghel. în acelaşi an F. emigrează în Franţa, ţară închipuită prin perdeaua de iluzii a literaturii şi culturii sale, pe care o va şi numi „tărâmul viselor şi al poeziei". în acest exil voluntar va fi însoţit de sora sa Lina şi de soţul acesteia, Armând Pascal, cealaltă soră, Rodica, măritată cu scriitorul Paul Daniel, rămânând în ţară şi contribuind astfel la menţinerea unor punţi permanente de legătură între cel expatriat şi cultura română. La Paris, după o scurtă perioadă mai puţin plăcută petrecută la Imprimeriile Gourmont, este angajat, prin 1924, ca funcţionar la o companie de asigurări, L'Abeille, graţie lui Ilarie Voronca. Acum o va cunoaşte pe Genevieve Tissier, cu care se va căsători în 1931. începând din 1927 se pasionează de arta cinematografică, primul rezultat fiind, în 1928, Trois scenarios: cine-poemes. Graţie interesului pe care ideile sale îl vor trezi unei literate argentiniene, Victoria
Desen de Constantin Brâncuşi
Ocampo, întâlnită la Paris în casa filosofului Lev Şestov, efectuează două călătorii în Argentina, în scopul înfăptuirii unora din proiectele sale cinematografice. Rod al călătoriilor vor fi două volume de poeme, Ulysse (1933) şi Titanic (1937), editate la Bruxelles. în 1930 este angajat ca scenarist la studiourile Paramount, însă abia postum, în 1984, scrierile despre cinematografie îi vor fi adunate în volum, sub titlul Ecrits pour le cinema. Preocupările dramatice se vor reflecta şi în câteva piese, poeme dramatice, drame metafizice, între care Philoctete (Filoctet), redactat în mai multe versiuni, în română şi franceză, în 1922-1923, publicat doar fragmentar, şi Le Festin de Balthazar (iOspăţul lui Baltazar), inclus fragmentar în revista „Mântuirea" (1929) şi care nu va fi tipărit integral decât postum (1985). Are o prezenţă permanentă la „Cahiers du Sud", „Discontinuite", „Messages", „Bifur", „Commerce", „Europe", „Revue philoso-phique", „Les Nouvelles litteraires" ş.a. în 1930, graţie prietenilor din ţară, între care Ion Minulescu, îi apare la Bucureşti volumul Privelişti, reunind poeziile scrise în româneşte începând din 1917. în Franţa, renunţând la visurile de a da „o justificare estetică Universului", urmăreşte totuşi îndeaproape experimentele literare ale anilor '20. Se apropie de dadaişti, apoi de suprarealişti, continuând totodată să ofere texte revistelor de avangardă româneşti „unu", „Chemarea", „Integral". Dezamăgit de Andre Breton şi de suprarealişti, le reproşează încercarea de a „explora în mod raţional subconştientul", ca şi adeziunea unora dintre ei la comunism. Urme ale polemicii cu Breton se regăsesc în lucrări precum Rimbaud le voyou (1933), în care F. refuză imaginea devenită dogmă a poetului-vizionar, sau în Faux trăite d'esthetique (1938), unde sunt prezentate critic experimentele suprarealiste. întâlnirea cu filosoful existenţialist Lev Şestov îl va marca profund. „Jurnalul" conversaţiilor dintre ei, Rencontres avec Leon Chestov, tipărit postum, în 1982, constituie totodată un document revelator pentru viaţa intelectuală pariziană din anii '30, F. având relaţii strânse cu mari spirite ale epocii: Bachelard, Croce, Ştefan Lupaşcu, Maritain, Wahl, Artaud, Emil Cioran, Tzara, Paulhan ş.a. Decisiv pentru direcţia pe care o vor lua preocupările sale literare şi filosofice, contactul cu Şestov îl conduce spre convingerea că, între Atena şi Ierusalim, între raţiune şi credinţă, nu există compromis posibil. Devine discipolul lui Şestov, căruia îi face cunoscută atitudinea cititorului francez printr-o serie de articole plasate mai ales în „Cahiers du Sud", ca şi în „Revue philosophique", „Les Nouvelles litteraires" ş.a. Va reuni câteva dintre contribuţiile asupra filosofilor contemporani în La Conscience mal-heureuse (1936). Locul în peisajul francez al epocii, cucerit prin succesul cărţii Rimbaud le voyou, se consolidează prin apariţia Falsului tratat de estetică, iar după moartea sa, a volumului Baudelaire et Vexperience du gouffre (1947), la care lucrase, fără a-1 putea termina, în iarna lui 1942. începe să redacteze eseul L'Etre et la connaissance, dedicat filosofiei lui Levy-Bruhl, Şestov şi Ştefan Lupaşcu, şi încheie Le Lundi existentiel et le Dimanche de Vhistoire, testamentul său filosofic, publicat postum, în 1945, în revista „Existence", în care îşi expune viziunea asupra victoriei libertăţii, a posibilului, asupra istoriei văzute ca necesitate. în timpul războiului, sub pseudonimul Isaac Laquedem, a trimis la „Cahiers du Sud" eseul L'Honneur des
215 Dicţionarul general al literaturii române
Fundoianu
poetes. Participă la publicaţiile şi la activitatea culturală a Rezistenţei. Naturalizat francez în 1939, mobilizat în 1940, cade prizonier. Reuşeşte să evadeze, dar este prins. Eliberat din cauza sănătăţii sale şubrede, se întoarce clandestin la Paris, nedeclarându-se autorităţilor ca evreu, şi continuă să lucreze: îşi remaniază poemele cu scopul de a le reuni sub titlul Le Mal des fantomes, aşa cum vor apărea în 1980, dar şi eseurile filosofice. în pofida avertismentelor soţiei şi ale prietenilor, F. refuză să se ascundă după ocuparea Parisului. Denunţat ca evreu, este arestat de Gestapo în 1944 şi internat, împreună cu sora sa Lina, în lagărul de la Drancy. Graţie, după unele mărturii, atât intervenţiilor lui Paulhan şi Cioran pe lângă autorităţi, cât şi unui plan organizat de prieteni, are posibilitatea de a se salva, părăsind Franţa, dar cum sora sa urma să rămână în lagăr, preferă să-şi împartă destinul cu ea. Deportat la Auschwitz, va fi ucis prin gazare. Corpul îi va fi incinerat, conform registrelor, în crematoriul lagărului. Ultimele sale zile vor fi evocate de un alt prizonier, Andre Montagne, în „Les Lettres frangaises"
(1946). în 1934, cu mai bine de zece ani înainte, poetul scria, premonitoriu şi cumplit, în „Viaţa studenţească", revista studenţilor români la Paris: „Mâine, în taberele de concentrare, va fi prea târziu... înainte de toate, ofensiva fascistă trebuie împiedicată. .. se ştie rolul ei nimicitor... Vârsta cavernelor nu e departe... Astăzi, libertatea de gândire, posibilitatea însăşi a operei de artă sunt supuse la carantină; cum s-ar putea scriitorul dezinteresa de rezultatele unei lupte în care pielea lui este în joc?" Iar în 1948, în revista „Flacăra", Ion Călugăru, unul dintre prietenii lui, publica o cutremurătoare evocare, Tactica groazei, cu subtitlul Cea din urmă povestire a poetului ars de viu : „Era în privirea lui ceva ce însemna că-şi ia rămas-bun de la mine. Privirea aceasta hotărâtă, bărbătească, era testamentul lui, îmi dădea a înţelege că nu moare tremurând, ca un fricos suit în camionul-dric, ci ca un bărbat care a ştiut a urî pe tâlharii care au cultivat ura de oameni."
Dacă întreaga creaţie a lui F., fie ea de expresie română, fie scrisă în franceză, aparţine, într-o măsură mai mică sau mai mare, dar cu bună dreptate, culturii franceze, scriitorul rămâne ancorat istoriei literare a ţării în care s-a născut şi s-a format atât prin operele sale publicate aici, cât şi prin ecoul pe care ele l-au avut de-a lungul timpului. în primul rând poetul, nu doar cel al versurilor de tinereţe risipite în presa vremii, ci cel matur, plecat din ţară, care se hotărăşte să-şi strângă într-un volum creaţia lirică a anilor 1917-1923. „Realitatea e deocamdată singura poezie îngăduită", nota el prin 1918. Poezia, mai cu seamă cea pe care o consideră, prin ocheanul întors al celor aproape şapte ani, ca meritând mai mult decât uitarea paginilor risipite prin reviste, impresionează printr-un descriptivism aparent fotografic, de reporter delicat, cu simţuri treze la forme, nuanţe şi mirosuri. Dar această senzaţie este amendată încă din primele rânduri ce deschid volumul Privelişti. în Câteva cuvinte pădureţe, primele două gânduri aşază între poezie şi realitate două văluri ale Mayei. Mai întâi, versurile nu-i mai aparţin, ele sunt „creaţia unui poet mort, în vârstă de 24 de ani, prin 1923... Mort? Nu, asasinat după toate regulile artei... Nu-i încă momentul să hotărăsc dacă eu sunt mortul sau eu asasinul." Prins între „voinţa de a săvârşi" şi „voinţa de a fi",
alege exilul şi se crede eliberat din mrejele frumosului. Dar, după patru ani de tăcere, se pregăteşte ieşirea din crisalidă a lui
B.	Fondane. Acestei metamorfoze i se datorează înţelegerea şi îngăduinţa cu care poetul matur şi francofon îl regăseşte pe cel care scria, abia ieşit din copilărie, în 1917, „într-o Moldovă mică cât o nucă", când „nimic din ce constituia acest lirism nu mai exista în realitate", când poetul „privea curgând pe după geamuri armatele cenuşii şi tobele bătând moartea". Şi despre peisajul „bucolic" în care îşi compune Priveliştile: „Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci se năştea din negura minţii." Acest „paradis pierdut" pe care-1 caută i-1 redă numai amintirea. Dincolo de modelul „lumii rurale a lui Francis Jammes" sau de estetica urâtului de sorginte baudelairiană, afinităţi confesate de autorul însuşi, dincolo de umbra lui Arghezi, pe care poetul îl descoperă spre a se găsi pe sine, după cum demonstrează Mircea Martin, Moldova copilăriei lui F. se recompune mo-zaicat din amintirea târgurilor patriarhale ale Herţei, unde „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân", iar în case „oameni simpli vorbesc pe ovreieşte" (Herţa, T), aşteptând „în toată seara aceeaşi diligenţă/ care debarcă aceiaşi ovrei ce se întorc" (Herţa, IV) şi rugându-se „între flăcări de sfeşnic": „Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine/ de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime" (Herţa, VI). Peisajul nu este însă bucolic, dimpotrivă: peste apa amintirii, prezentul rescrie urâtul. Simbolul seminţei timpului prezent este concret, închipuit
Editura X ut iuta Nafmmiă*
# * $ #
Fundoianu
Dicţionarul general al literaturii române 216
plastic prin volume mari, în mişcare lentă: „Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi/ trec porci urâţi, să doarmă stupid într-o băltoacă — / ca haosul din lume din nou să se desfacă" (Herţa, V), ca într-o apocaliptică prevestire a rinocerizării viitoare. Pastelurile sunt rareori senine, iar când nu contabilizează realul, apăsarea se naşte, grea, din desenarea vremurilor care vor veni: „Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea; / ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea" (Lui Taliarh). Exegeza acestor scrieri de tinereţe va privilegia concreteţea poeziei „roadelor", a „voluptăţii contactului cu forţele naturii" (G. Călinescu), va observa „peisajul de o rară prospeţime" (Perpessicius), neîntârziind însă a pune în evidenţă, dincolo de aparenţa calmului agrest, semnele expresioniste, „întronarea de anarhie elementară în univers" (Ov. S. Crohmălniceanu). Expresionismul lui F. se exprimă însă deopotrivă prin „ideea de a opune mecanicii distructive a războiului energiile năvalnice ale firii" (Mircea Martin).
Poezia în limbă franceză a lui F. dă seamă deopotrivă de maturizarea „conştiinţei nefericite" a poetului şi de asimilarea experimentelor operate de suprarealism şi dadaism în planul expresiei. Forma se mulează cu o mai mare libertate pe trăire în poemele din anii '30, împlinind astfel mai vechiul deziderat al sincerităţii de adâncime ca garant esenţial al respectării stării de poezie, expresie a adevărului şi modificare profundă a realului. Volumul Ulysse - primul publicat după apariţia Priveliştilor - este rezultatul acestei simbioze fertile între o nouă expresie lingvistică, o nouă formă de exprimare poetică şi o adâncire a stării de angoasă existenţială de-abia conturată, ca mărturie a unei adecvări parţiale la real, în poezia de tinereţe. Alegerea miticului Ulise ca simbol al peregrinului răspunde dorinţei de a conferi dimensiuni colosale, homerice, unei nelinişti adânci, resimţită atât în esenţa fiinţei sale, cât şi a neamului său condamnat la multimilenară rătăcire. Odiseea înscrisă în cele treizeci şi cinci de poeme ale acestui ciclu se conturează în umbre ale căror profunzimi tragice rezultă tocmai din oglindirea în unda epopeii antice. Cel care se descrie pe sine „juif naturellement et cependant Ulysse" („evreu de bună seamă şi totuşi Ulise") ştie că nici o zeitate nu-i asigură protecţie de-a lungul peregrinărilor: „tu avais une deesse â ton cote, Ulysse" („aveai o zeiţă de partea ta, Ulise"); iar Itaca lui are doar rusticitatea modelului, nicidecum valoarea sa simbolică: „je viens d'une petite viile blanche ou pissaient les vaches" („vin dintr-un târguşor alb unde se pişau vaci" (V). Poetul devine vocea unei omeniri în căutare de casă, a acelora al căror „hohot de plâns face înconjurul lumii" (VIII), în aşteptarea cântecului ucigător al sirenelor, semn al sfârşitului (XXXV). Călătorul nu mai este privilegiatul care-şi consumă surplusul de energie prin cunoaştere (precum la Dante), ci martorul neputincios al dezastrului dezrădăcinării unui neam. Acest vast tablou simbolic se adumbreşte în structura complexă a ciclului de poeme Titanic, în care combină original şi straniu imaginea marelui vas scufundat în
1912,	devenit aproape firesc semn al unei civilizaţii îndrep-tându-se inconştientă spre neantul disoluţiei valorilor sale, cu cea a lui Robinson, supravieţuitorul, nimerit însă nu în paradisul insular, ci în infernul oraşelor. Expresia poetică se desface în imagini nude, directe, care transmit „radiografiile"
unei lumi despuiate de iluzii, într-o călătorie închipuită până dincolo de marginile nopţii. Redactat între aceste două cicluri, poemul UExode. Super Flumina Babylonis va fi recompus după manuscrise de un alt prieten al poetului, Claude Semeţ (Mihail Cosma), şi va ieşi în volum abia în 1965. Un fragment a fost tipărit totuşi în revista „Poesie 1945", iar în traducerea Dorei Litman, în revista „Răspântia" şi reprodus ulterior în volumul Poezii (1978). Aici versul se desprinde de orice convenţie lirică, emoţia creşte progresiv, pe măsură ce simplitatea câştigă în adâncime, devenind o formidabilă armă într-un război fără egal: cel al umanităţii cu dezumanizarea. Poetul îmbracă halucinant veşmântul profetului pentru a lăsa viitorului cel mai percutant rechizitoriu din câte se pot imagina la adresa urii de rasă: „Un jour viendra, c'est sur, de la soif apaisee/ nous serons au-delă du souvenir, la mort/ aura paracheve les travaux de la haine/ je serais un bouquet d'orties sous vos pieds,// — alors, eh bien, sachez que j'avais un visage/ comme vous. Une bouche qui priait, comme vous" („Veni-va o zi, aceasta e sigur, când cu setea potolită,/ noi vom fi dincolo de amintire, moartea/ va fi desăvârşit opera urii, / iar eu voi fi un mănunchi de urzici sub picioarele voastre.// Ei bine, atunci să ştiţi că aveam şi eu un obraz/ ca al vostru. O gură care se ruga, ca şi voi"). Scriitor de vastă anvergură, filosof, „poet al absurdului şi unul din rarii poeţi existenţialişti, evadând din frontierele mentale printr-un lirism liber în care apare lumea modernă sub semnul contradicţiilor ei" (Robert Sabatier), cu destinul frânt de deportarea nazistă, F. e de recuperat atât în cultura română, cât şi în cultura franceză contemporană, restituire departe de a se fi încheiat, aşteptându-se încă o ediţie definitivă a operei sale, cât şi publicarea manuscriselor, multe rămase necercetate.
Fundoianu [...] a fost printre primii promotori ai poeziei pure. („Poemul,... conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut. Un fel de alfabet Morse."), Dar fiindcă în poezia lui se vorbea de vaci, de privelişti provinciale, a fost catalogat ca poet tradiţionalist, în afara modernismului. în realitate, tradiţionalismul reprezintă o formă de modernism.
G.	Călinescu
în Privelişti (1930) - titlu polemic şi ironic faţă de o întreagă tradiţie contemplativă - scenele agreste, familiaritatea cu ritualurile câmpeneşti nu trebuie să ne inducă în eroare. Bucolismul acesta efals, Fundoianu nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect în chip parnasian, nu exultă în maniera lui Fr. Jammes, nici nu evocă nostalgic, precum Ion Pillat. Contemplaţia nu-i provoacă adeziune, euforie, ci, mai degrabă, nelinişte şi tristeţe. Fundoianu e un neliniştit care nu caută alinare în peisaj - ca un romantic sau ca un citadin -, dar care aleargă în natură spre a-şi exacerba suferinţa, pentru ca pe un fundal impasibil zbuciumul să capete o mai mare acuitate. Natura e un amplificator, în sensul că freamătul interior se izbeşte de indiferenţa şi de tăria ei. Aceasta e semnificaţia tăcerii în poemele sale, şi din această cauză în reprezentarea lui codrul sau muntele apare ca o entitate mută.
Mircea Martin
217 Dicţionarul general al literaturii române
Funeriu
SCRIERI: Tâgâduinţa lui Petru, Iaşi, 1918; Imagini şi cărţi din Franţa, Bucureşti, 1922; ed. (Images et livres de France), tr. Odile Serre, Paris, 2002; Trois scenarios: cine-poemes, Bruxelles, 1928; Privelişti, cu un portret de C. Brâncuşi, Bucureşti, 1930; ed. bilingvă (.Paysages -Privelişti), tr. Odile Serre, Piteşti, 1999; Martin Heidegger sur les routes de Dostoievski, Marsilia, 1932; Ulysse, Bruxellles, 1933; Rimbaud le voyou, Paris, 1933; La Conscience malheureuse, Paris, 1936; ed. (Conştiinţa nefericită), tr. Andreea Vlădescu, Bucureşti, 1993; Titanic, Bruxelles, 1937; Faux trăite d!esthetique, Paris, 1938; Baudelaire et l'experience du gouffre, Paris, 1947; L'Exode. Super Flumina Babylonis, îngr. Claude Semeţ şi Gaston Puet, pref. Claude Semeţ, Paris, 1965; Poezii, îngr. şi tr. Virgil Teodorescu, pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1965; Privelişti şi inedite, îngr. şi introd. Paul Daniel, Bucureşti, 1974; Poezii, îngr. Paul Daniel şi George Zarafu, tr. Virgil Teodorescu şi Dora Litman, introd. Mircea Martin, postfaţă Paul Daniel, Bucureşti, 1978; Imagini şi cărţi. Rimbaud golanul şi Fals tratat de estetică, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980; Le Mal des fantomes, Paris, 1980; Rencontres avec Leon Chestov, Paris, 1982; Poezii, I-II, îngr. Paul Daniel şi George Zarafu, pref. D. Micu, Bucureşti, 1983; Ecrits pour le cinema, Paris, 1984; Le Festin de Balthazar, îngr. Eric A. Freedman, Saint-Nazaire, 1985; Le Lundi existentiel et le Dimanche de l'histoire, Monaco, 1989; La Philosophie vivante, 1990; Rimbaud le voyou et l'experience poetique, îngr. Michel Carassou, Bruxelles, 1990; Ora de vizită, îngr. Leo Butnaru, Chişinău, 1993; Constantin Brancusi, Saint-Clement-De-Riviere, 1995; Le Voyageur n'a pas fini de voyager, îngr. Patrice Beray şi Michel Carassou, Paris, 1996; Fondane-Maritain. Correspondance de Benjamin et Genevieve Fondane avec Jacques et Raissa Maritain, îngr. Michel Carassou şi Rene Mougel, Paris, 1997; L'Ecrivain devant la revolution, Paris, 1997; L'Etre et la connaissance. Essai sur Lupasco, Paris, 1998; ed. (Fiinţa şi cunoaşterea. încercare asupra lui Lupaşcu), îngr. Vasile Sporici, pref. Michael Finkenthal, Iaşi, 2000; Strigăt întru eternitate, îngr. Geo Şerban, Bucureşti, 1998; Benjamin Fondane et les „Cahiers du Sud". Correspondance, îngr. Monique Jutrin, Gheorghe Has şi Ion Pop, pref. Monique Jutrin, Bucureşti, 1998; Iudaism şi elenism, îngr. şi pref. Leon Volovici şi Remus Zăstroiu, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, I, 461-468, II, 200-211, 342-345, 419-421, 462-463; Constantinescu, Scrieri, III, 22-26; Călinescu, Ist. lit. (1941), 780-782, Ist. lit. (1982), 864-866; Negoiţescu, Scriitori, 186-198; Oarcăsu, Oglinzi, 204-211; Tomuş, 15 poeţi, 210-229; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 117-124; Crohmălniceanu, Literatura,
II,	394-405; Barbu, O ist., I, 30-32; Pop, Transcrieri, 87-124; Martin, Identificări, 178-184; Martin, Dicţiunea, 20-57; Zaciu, Cu cărţile, 229-237; Bucur, Poezie, 96-121; Regman, Noi explorări, 50-52; Grigurcu, între critici, 79-86; Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Bucureşti, 1984; Marin Bucur, B. Fundoianu (Benjamin Fondane). Priveliştile poeziei, Bucureşti, 1985; Craia, Orizontul, 174-180; Micu, Modernismul, 141-147; Moraru, Ceremonia, 35-65; Manolescu, Teme, VI, 156-166; Scarlat, Ist poeziei, III, 52-54, 67-80; Grigurcu, Eminescu -Labiş, 200-211; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 272-315; Monique Jutrin, Benjamin Fondane ou Le Periple d’ Ulysse, Paris, 1989; Petre Răileanu, Michel Carassou, Fundoianu/ Fondane et V avant-garde, Bucureşti-Paris, 1989; Negoiţescu, Ist. lit., I, 297-300; Nicolae Manolescu, Conştiinţa bipolară, RL, 1993,10; Claudiu Constantinescu, Ghinionistul, RL, 1993,10; Ov. S. Crohmălniceanu, Benjamin Fondane şi B. Fundoianu, RL, 1994, 9; Simpozionul B. Fundoianu - Benjamin Fondane, ALIL, seria B, t. XXXIV, 1994-1995; Marin Sorescu, B. Fundoianu sau Făgăduinţa ca afirmare, L, 1995,40; Dosar B. Fundoianu, APF, 1995,11; Caraion, Tristeţe, 107-111; Pop, Recapitulări, 134-141; Mirodan, Dicţionar, II, 299-323; Z. Ornea, La centenarul Fundoianu, RL, 1998,49; Mănucă, Perspective, 26-41; Z. Ornea, Iudaismul în estetica lui
Fundoianu, RL, 1999, 48; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 109-125; Dicţ. esenţial, 320-322; Gina Sebastian Alcalay, Fundoianu, eseist, filosof şi profet, RL, 2001, 20; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001,55-87,
182-186; Dicţ. analitic, III, 419-422; Catherine Griin, Fondane et la philosophie, Timişoara, 2001; Dan Mănucă, Opinii literare, Bucureşti, 2001,98-108; Const. Ciopraga, B. Fundoianu - între două literaturi, CL, 2002,7; Rencontres autour de Benjamin Fondane, poete etphilosophe, îngr. Monique Jutrin, Paris, 2002; Irina Marin, Poetul a murit, trăiască poetul!, RL, 2003, 43; Ion Pop, Collaboration â „Integral". Vintegralisme de Benjamine Fondane, „Cahiers Benjamin Fondane", 2003, 6; Remus Zăstroiu, Les Cahiers d'un „inactuel": B. Fundoianu joumaliste, „Cahiers Benjamin Fondane", 2003, 6; Dossier Fondane-Cioran, „Cahiers Benjamin Fondane", 2003, 6; Gabriella Farina, Benjamin Fondane et le gouffre, Roma, 2003; Eugene van Itterbeck, Le Baudelaire de Benjamin Fondane, Louvain, 2003; Radu Petrescu, Privirea Meduzei. Poezia lui
B.	Fundoianu/Benjamin Fondane, Iaşi, 2003.	II.M.
FUNERIU, Ionel (4.IV.1946, Pâncota), stilistician. Este fiul Martei (n. Ilisie) şi al lui Petru Funeriu. A urmat liceul în localitatea natală şi a absolvit Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Timişoara (1969). Lucrează ca profesor la Birchiş, în judeţul Arad, cercetător ştiinţific la Filiala din Timişoara a Academiei Române şi lector de limba română la Strasbourg (Franţa), în fine ca profesor la Universitatea „Tibiscus" din Timişoara. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1979, cu o teză despre structurile prozodice româneşti. Debutează în 1972 în „Limbă şi literatură", cu un articol despre rimă, primul lui volum fiind Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică (1980), în care, pe baza unui material excerptat din scrierile a numeroşi poeţi, de la Dosoftei până la Mircea Ciobanu, sunt identificate „legile" care ordonează elementele fundamentale ale versului: ritmul, rima, măsura, cezura. Cercetătorul descoperă în prozodie structuri şi moduri de organizare care îi permit să respingă teorii eronate despre un presupus vers românesc cu componente heteroclite în ce priveşte ritmul şi măsura şi să anuleze comentarii fanteziste izvorâte din necunoaşterea corectă a prozodiei. Cel mai mare câştig al teoriei lui F. despre versul românesc este fructificat în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării (1995), lucrare fundamentală pentru actul de editare a poeziei, iniţial mul-tigrafiată (1992). Pornind de la erorile de editare a poeziei macedonskiene (unele perpetuate din comoditate), autorul realizează adevărate exerciţii de virtuozitate în actul de restabilire a variantei corecte a versurilor lui Macedonski, autor cunoscut pentru scrupulozitatea cu care a respectat corectitudinea formală. Considerând actul editorial un veritabil fapt de cultură, F. a alcătuit şi un preţios ghid privind tehnoredactarea computerizată, care îmbină mai multe perspective: lingvistică, estetică şi tehnică. Ca eseist, se ocupă de stilul şi originalitatea unor editorialişti români (Mircea Dinescu, Octavian Paler, Ion Cristoiu ş.a.), precum şi de aventura cuvântului în epoca totalitarismului, de compromiterea limbajului şi a oamenilor prin limbaj.
SCRIERI: Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică, Timişoara, 1980; Hermeneutica editării, Timişoara, 1992; ed. (Al. Macedonski.
Furdui
Dicţionarul general al literaturii române 218
Hermeneutica editării), Timişoara, 1995; Editorialişti români, Timişoara, 1996; Eseuri lingvistice antitotalitare, Timişoara, 1998; Principii şi norme de tehnoredactare computerizată, Timişoara, 1998; Mihai Eminescu. Lecturi infidele, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Olimpia Berea, „Versificaţia românească", O, 1980, 14; Doina Uricariu, „Versificaţia românească", LCF, 1980, 15; Al. Graur, Poetică lingvistică, RL, 1980,16; Florica Dimitrescu, Exegeze universitare de poetică, „Forum", 1981, 7-8; Adrian Voica, „Hermeneutica editării", RITL, 1993, 3-4; Tania Radu, „Al. Macedonski. Hermeneutica editării", LAI, 1996, 2; Nicolae Savin, Metodă şi demonstraţie, VTRA, 1996, 1; Dan Silviu Boerescu, „Al. Macedonski. Hermeneutica editării", LCF, 1996, 5; Sorin Tomuţa, Dincolo de litera cursului, O, 1996,10.	L.P.B.
FURDUI, Galina (21.VI.1946, Vărăncău, j. Soroca), poetă. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1969). A fost redactor la Radio, la Editura Literatura Artistică şi la revista „Basarabia".
Editorial debutează târziu, în 1987, cu placheta de versuri Omul către om. Următoarea carte, Crucifix (1993), este marcată de o viziune interiorizată, de efuziuni lirice şi un discurs metaforic fluent. Volumul de rondeluri Ne caută o veste (1995) are o formulă lirică ce îmbină meditaţia sentenţioasă gravă cu simbolurile şi alegoriile ce ţin de ontic. Rondelurile, având unele afinităţi cu cele ale lui Al. Macedonski, se caracterizează prin formule gnomice, prin rigoarea, sobrietatea şi exactitatea expresiei lirice, prin bogate referinţe la arii largi de cultură sau la religie. Acelaşi lucru se poate afirma despre cea mai bună carte a poetei, întoarcere în Marele Volum (1998), F. mai semnează versuri pentru copii şi este autoarea mai multor texte pentru piese de muzică uşoară.
SCRIERI: Omul către om, pref. Andrei Lupan, Chişinău, 1987; Crucifix, Chişinău, 1993; Ne caută o veste, Chişinău, 1995; Plus o floare, Chişinău, 1997; întoarcere în Marele Volum, Chişinău,1998.
Repere bibliografice: Mihail Dolgan, O revărsare lirică a sufletului, „Nistru", 1987, 12; Ion Ciocanu, însemnele evoluţiei, LA, 1994, 10 noiembrie; Tudor Palladi, Dezlegarea de sine sau Culoarea supratimpului rondelic, LA, 1996,25; Mihai Cimpoi, O formulă artistică bine închegată, LA, 1996, 26; Eliza Botezatu, „Ne caută o veste", „Moldova literară", 1997, 5 februarie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 236; Ovidiu Moceanu, Experienţa lecturii, Braşov, 1997,55-56.	M.	Dg.
FURPA, Sera (pseudonim al lui Alexandru D. Rădulescu; 8.IX.1886, Focşani — 11.IV.1979, Bucureşti), prozator. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a participat ca medic la războiul din 1916-1918, apoi a fost numit conferenţiar la Facultatea de Medicină din Cluj. între 1920 şi 1940 a fost director al Spitalului de Chirurgie Infantilă din acest oraş. Transferat la Bucureşti după Dictatul de la Viena, a continuat să practice chirurgia, fiind şi profesor la Facultatea de Medicină şi Farmacie. Considerat un mare chirurg ortoped al vremii, practician şi teoretician (este autor a numeroase lucrări de specialitate), novator în tehnica operatorie, a fost ales membru al Academiei Române şi al unor academii sau societăţi de chirurgie din străinătate şi distins cu numeroase titluri
şi medalii. Frecventarea mediului literar clujean (participa la întruniri cu I. Agârbiceanu, Victor Papillian, I. Chinezu, I. Breazu ş.a.) l-a incitat să scrie, astfel că între 1930 şi 1940 a publicat trei volume de proză şi un roman, câteva schiţe în „Azi", „Gând românesc", „Familia", iar la Teatrul Naţional din Cluj i-a fost reprezentată, în 1937, piesa Cărăbuşul de lumină. Din 1946 a semnat cu numele adevărat.
Volumul De altădată (1965) cuprinde aproape toată proza scurtă publicată înainte de cel de-al doilea război mondial în două cărţi: Surprinşi în intimitate (1930) şi Prima aventură (1934). Umorul cu tentă satirică este principala atitudine a autorului, preocupat să realizeze mici portrete ale unor tipuri din diverse medii sociale, surprinse în momente semnificative, în general sunt urmărite aspecte comice, care capătă o uşoară tentă caricaturală, F. devenind sarcastic doar când intenţionează să demistifice impostura din lumea medicală. El sesizează exact ridicolul, are haz şi se situează la nivelul observatorului inteligent, incisiv, care vrea să-i amuze şi pe alţii cu constatările şi impresiile sale. Are ochi şi memorie de artist, secvenţele derulate păstrând animaţia senzorială a scenelor reale. Acuitatea privirii, vioiciunea spiritului, dialogul sprinten, expresia degajată, firească sunt calităţi care dau valoare prozei sale. Sandu Ronea (1968) este a treia versiune a unui roman autobiografic apărut mai întâi în 1932 (Bătea un vânt de nebunie), apoi în 1946 (Trebue să înving). Este reconstituită perioada de formare a eroului, cea mai dură şi mai plină de evenimente, cuprinzând anii de studenţie şi de participare la campaniile din 1913 şi din 1916-1917. Pirpiriu, sărac, suferind accidente şi îmbolnăviri grave, tânărul reuşeşte să supravieţuiască graţie unei tenacităţi demne de principiul central al existenţei sale — a trăi pentru a face bine celorlalţi. Animat de spiritul datoriei şi al dreptăţii, altruist, studentul şi apoi medicul Sandu Ronea are de înfruntat ostilitatea celor din jur şi a unor întâmplări potrivnice. Romanul e, în cele din urmă, o pledoarie credibilă în favoarea tezei că valoarea umană se impune în pofida piedicilor, ca o afirmare a vieţii. Un aspect important este descrierea cu accente critice a mediului profesional, selecţia faptelor venind să susţină ideea cărţii. Expunerea, axată pe comunicare, este exactă, clară, înviorată permanent de predispoziţia spre umor şi satiră, de dialogurile spirituale cu miez, din toate conturându-se cu naturaleţe un personaj viabil.
SCRIERI: Surprinşi în intimitate, Cluj, 1930; Bătea un vânt de nebunie, Cluj, 1932; ed. 2 (Trebue să înving), Bucureşti, 1946; ed. 3 (Sandu Ronea), Bucureşti, 1968; Prima aventură, Bucureşti, 1934; Cărăbuşul de lumină, Cluj, 1938; De altădată, Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: G. Călinescu, „Bătea un vânt de nebunie", ALA, 1932,580; I.B. [Ion Breazu], „Prima aventură", GR, 1935,9; DanPetraşincu, „Prima aventură", DMN, 1935,10 082; Octav Şuluţiu, „Prima aventură", F, 1935, 1; Sărbătorirea acad. Al. Rădulescu, Bucureşti, 1961; Boris Buzilă, Interviu cu Al. Rădulescu, RRI, III, partea 1,15-17.	C. T.
FURTUNA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între ianuarie şi mai 1923. Purtând subtitlul „Revistă literară, artistică, socială", F. este organul Societăţii culturale „Vrancea".
219 Dicţionarul general al literaturii romane
Furtună
Director: Vintilă Petrică-Vrancea, prim-redactor: P. Stavăr, administrator: V. Doncescu. Revista îşi propune întărirea unităţii culturale naţionale. Rubrici: „însemnări", „Ecouri", „Revistele", „Cronica dramatică", „Cronica plastică". Sunt publicate versuri de Şerban Coculescu, P. Stavăr, I. T. Dumitrescu,
H.	Dimitriu, Gh. Iacobescu, Al. Bilciurescu, C. Barcaroiu şi Iulia Hasdeu (înşiraţi-vă/), proza aparţinând lui G. Mihăilescu,
I.	Georgescu, I. Popescu-Băjenaru, I. A. Bassarabescu (Crin), iar
teatrul lui B. Luca. Publicistică semnează Horia Igiroşanu,
D.	H. Rădulescu (Umanitarismul şi evreii) ş.a. Maria Mihăilescu traduce din Oscar Wilde. Cronica plastică este ţinută de Horia Igiroşanu, iar cea dramatică de Sergiu Milorian. Alţi colaboratori: E. C. Decusară, Al. Niţulescu ş.a.	D.B.
FURTUNĂ, Dumitru (26.11.1890, Tocileni,). Botoşani - 15.1.1965, Dorohoi), folclorist. Urmează liceul la Iaşi (1902-1910) şi face studii de teologie la Bucureşti (1910-1914), când audiază şi cursuri ale profesorilor Ovid Densusianu, N. Iorga şi Simion Mehedinţi. Devine preot şi profesor la Dorohoi (1915-1940), rămânând la catedră şi între anii 1940 şi 1950. Editează, între 1923 şi 1928, la Dorohoi, revista de limbă, literatură şi artă populară „Tudor Pamfile". Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Albina", „Calendarul gospodarilor", „Cuget clar", „Cultura poporului", „Deşteptarea", „Drapelul", „Duminica poporului", „Făt-Frumos", „Fulgerul", „Gazeta Dorohoiului", „Informatorul Dorohoiului", „Izvoraşul", „Junimea literară", „Lumea", „Neamul românesc", „Neamul românesc pentru popor", „Păstorul Tutovei", „Poporul românesc", „Primăvara", „Ramuri", „Revista Societăţii «Tinerimea Română»", „Solia Moldovei", „Suceava", „Vestitorul satelor", „Zorile".
Ca şi Artur Gorovei, Tudor Pamfile şi N. I. Dumitraşcu, F. este unul dintre cei mai harnici culegători de folclor, afir-mându-se, alături de S. FI. Marian, ca un bun cunoscător şi colecţionar de tradiţii populare din nordul Moldovei, preocupat deopotrivă de folclorul literar şi muzical, de dans şi costumul popular. Arhiva adunată i-a permis să alcătuiască o substanţială monografie folclorică a nordului Moldovei, din care nu a reuşit să editeze decât patru volume, restul materialelor pierzându-se în timpul celui de-al doilea război mondial. Izvodiri din bătrâni (1912; ediţia a doua, din 1939, primeşte Premiul Academiei Române) conţine unsprezece basme fantastice, tipuri rare fiind Hărâlui şi mândruţa lui şi Erghicel Verde-Voinic, toate din localităţile botoşănene Sârbi, Vlăsineşti, Petricani, Bojieni şi Mănăstireni. Basmele au fost culese de multe ori direct de la informatori, dar F., el însuşi un bun povestitor, amplifică schemele iniţiale, făcând loc pastişelor stilistice după Ion Creangă şi altor influenţe cărturăreşti, în celelalte culegeri de proză populară — Vremuri înţelepte (1913), Cuvinte scumpe (1914), Firicele de iarbă (1914) — domină snoavele, intervenţia culegătorului fiind mai marcată acum, pentru a le da o tentă moralizatoare, didactică. Cântece bătrâneşti din părţile Prutului (1927) conţine 67 de balade, îndeosebi haiduceşti, adunate în jurul anului 1920, când genul începuse să decadă, ceea ce-1 îndeamnă pe F. să propună editarea unui corpus al cântecelor bătrâneşti „cu tot ce priveşte
viaţa şi melodia lor". Culegere unitară, realizată în 1915 şi axată pe un singur gen, Pluguşorul la români, apărută postum în volumul Izvodiri din bătrâni (1973), cuprinde 62 de piese reprezentând atât tipul arhaic, foarte amplu (400 de versuri), cât şi formele modeme, abreviate (30 de versuri). F. a militat pentru organizarea breslei folcloriştilor şi pentru înfiinţarea unor catedre de folclor în şcolile normale. „Prin exemplul său şi prin îndemnul cultivat cu asiduitate printre elevii săi de la Seminarul din Dorohoi, Furtună a realizat cea mai de seamă operă folclorică dintre toţi preoţii moldoveni, fiind depăşit numai de bucovineanul Marian. Datorită lui, Moldova de Sus, îndeosebi Dorohoiul, a intrat în patrimoniul folcloric naţional cu repertoriul său epic" (Ovidiu Bârlea).
SCRIERI: Chesarie, episcopul Buzăului. Viaţa şi meritele sale, Bucureşti, 1913; Două catehisme ale monahului Neofit, Bucureşti, 1914; Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă, Bucureşti, 1915; ed. îngr. şi pref. Gheorghe Macarie şi Manuela Macarie, Iaşi, 1990; Preoţimea românească în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1915; Pentru ridicarea culturală a unei biserici, Dorohoi, 1918. Culegeri: Izvodiri din bătrâni. Poveşti din poporul satelor, Vălenii de Munte, 1912; ed. 2, Bucureşti, 1939; Vremuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1913; Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1914; Firicele de iarbă. Povestiri şi legende româneşti, Bucureşti, 1914; Cântece bătrâneşti din părţile Prutului, introd. edit., Bucureşti, 1927; Izvodiri din bătrâni, îngr. şi pref. Gheorghe Macarie, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Artur Gorovei, Un povestitor iscusit: D. Furtună, „Cuget clar", 1940, 31; Eugen D. Neculau, Dumitru Furtună, „Zori noi", 1967,5937; Eugen D. Neculau, Folcloristul Dumitru Furtună, REF,
1968,	3; Gheorghe Macarie, Basmele lui D. Furtună, ATN, 1970, 7; Bârlea, Ist. folc., 410-412; L-au cunoscut pe Dumitru Furtună, îngr. Gheorghe Macarie, Filaret Furtună, Ionel Bejenaru şi Filaret Aproto-soaie, pref. Gheorghe Macarie, Botoşani, 1996; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 279-280.	'	I.D.
FURTUNĂ, Enric (pseudonim al lui Henric Peckelman; 31.V.1881, Botoşani — 30.VI.1965, Săo Paulo, Brazilia), poet şi autor dramatic. De-a lungul întregii sale existenţe, F. pare că nu-şi află liniştea şi rădăcinile. Plecat la şaisprezece ani din oraşul natal, el se va ataşa o perioadă de capitala Moldovei, completându-şi studiile la Liceul Naţional (1897-1900), unde leagă o preţioasă prietenie cu Mihail Sadoveanu. Urmează tradiţia familiei (tatăl său era dentist), înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Iaşi şi susţinându-şi, în final, doctoratul în chirurgie (1907). Peregrinările lui F. încep cu plecarea la Bucureşti şi continuă cu emigrarea, în 1944, în Israel. Probabil că nici acolo nu se simte „acasă", pentru că se întoarce în România după numai doi ani. Urmând mereu linia orizontului, ca pe o altă fata morgana, părăseşte definitiv România în
1958,	stabilindu-se în Brazilia, la Săo Paulo. Primele versuri îi sunt găzduite, în 1904, de „Sămănătorul", după ce îşi exersase condeiul în revista liceului (1897-1898). Poezii, traduceri, memorii de călătorie îi apar în „Opinia", „Pagini libere", „Lumea", „Floare albastră", „Versuri şi proză", „Hatikvah", „Absolutio", „însemnări ieşene", „Umanitatea", „Hasmonaea", „Facla literară", „Mântuirea", „Adam", „Israelitul", „Almanahul ziarului «Tribuna evreiască»" ş.a.
Furtună
Dicţionarul general al literaturii române 220
F.	este, mai întâi de toate, poet, chiar dacă activitatea sa include un roman, scrieri dramatice şi traduceri. Culegerea de poezii De pe stâncă, apărută în 1922, s-a constituit prin „selectarea rodului poetic a două decenii", ceea ce dă întregului un aspect compozit. Lângă elegiile care eminescianizează (Plânsul codrului, Basm de toamnă, Dacă din apusul vis...) stau poeme care reiau povestea „evreului rătăcitor" (Cântecul pribeagului, Răvaşul pribeagului Voinicul) sau versuri de inspiraţie citadină şi religioasă (Revolta lui Iov, Apocalipsă). în alte poezii, F. încearcă să găsească un răspuns cu privire la locul creatorului de artă într-o lume ostilă (Visătorul, Nou Prometeu), luptându-se, prearghezian, cu „credinţa" şi „tăgada", oscilând între creştinism şi iudaism. Cartea relevă un autor sigur pe mijloacele prozodice, dar „stăpânit" de influenţa înaintaşilor romantici ori clasici. Poemele resemnării (1940) aduc unele semne ale maturizării poetice, chiar dacă F. nu reuşeşte să-şi individualizeze întru totul profilul liric. Lumea e privită ca deşertăciune, iar conştientizarea propriei valori nu face decât să-l arunce pe poet în nesfârşite trăiri generatoare de angoase, structurate, din păcate, în jurul aceloraşi imagini convenţionale, întotdeauna antitetice: apele luminoase ale oglinzii Vieţii stând faţă în faţă cu reversul ei opac, Moartea. Inspirat din istoria şi destinul poporului lui Israel, ciclul Ahasver, litanie şi meditaţie cu sumbre deschideri vizionare, atestă capacitatea abordării discursului poetic la un nivel artistic superior, detaşat de clişee. Poemele dramatice Pustnicul şi Sorin Bătrânul, tipărite în 1914, sunt încercări marcate de ezitările începutului, cu o evoluţie previzibilă a personajelor. Pustnicul apare de niciunde spre a salva viaţa unei demimondene cu destule păcate, dar sihăstria va fi înfrântă de feminitate. în Sorin Bătrînul, conflictul dintre generaţii, pretextul construcţiei piesei, nu-şi află rezolvarea. Tatăl, ajuns la apusul existenţei, nu mai are şansa de a-şi îmbunătăţi performanţele, dar, în loc să se bucure pentru succesele fiului, se compară în permanenţă cu el, ceea ce îl cufundă definitiv în amărăciune. Cele două personaje transpun în spaţiul dramatic neliniştile şi deprimările autorului: stând faţă în faţă cu sine însuşi, nu e mulţumit de propria imagine. Alexe Tudor este o dramă într-un act, a cărei acţiune se petrece tot într-un orăşel de provincie, în care avocatul Alexe Tudor nu poate depăşi dilema creată de conjunctura politică: să plece la război, aşa cum îi dictează conştiinţa, sau sa respecte promisiunea făcută anterior logodnicei, Tudora Brat, de a nu o părăsi. Soluţia o găseşte în glontele ce-i curmă viaţa, gest schizoid, nepregătit din punct de vedere dramatic. Mai cunoscută decât cele anterioare, piesa Rechiziţia, al cărei subiect evocă perioada refugiului cu toate avatarurile lui, se joacă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în 1921, dar este scoasă de pe afiş după trei reprezentaţii, deşi autorul fusese aclamat; la fel, Intre şanţuri (sau între tranşee) (1923) va fi oprită chiar de la repetiţii. Ultima încercare dramatică, Abişag, de inspiraţie biblică, este publicată în 1963 la Tel Aviv. Soarta se arată la fel de vitregă şi cu singurul roman al lui F., Meletie jidovul, care intrase la tipar, dar nu va ajunge la o formă finală, autorul depunându-1, în manuscris, la Biblioteca Universităţii din Ierusalim. Glisarea lui Meleh Rabinovici între creştinism (primise numele de botez Meletie
Popescu) şi iudaism (la care revine după episodul creştin) constituie subiectul cărţii. E de mirare cum un călător ca F. nu a scris decât un inconsistent volum intitulat Privelişti şi impresii din fuga trenului (1926). Publicate în toamna anului 1925, în ziarul „Lumea", memoriile de călătorie nu trec de un prim nivel descriptiv, banal. Cunoscător de idiş, ebraică, germană, poetul încearcă să intre în spaţiul dificil al traducerilor încă de pe băncile liceului, când se ostenea cu Uhland şi Goethe. în atenţia sa au stat, de asemenea, Heine, Adelbert von Chamisso, R.M. Rilke, Bialik, Uriel Birnbaum şi îndeosebi Jacop Gropper, mai toate tălmăcirile rămânând însă risipite în presa vremii.
SCRIERI: Pustnicul Sorin Bătrânul, Iaşi, 1914; Alexe Tudor, Iaşi, 1914; De pe stâncă, Iaşi, [1922]; Privelişti şi impresii din fuga trenului, Iaşi, 1926; Poemele resemnării, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Carol Drimer, Studii critice, II, Iaşi, 1926,152; Eugen Relgis, „Meletie jidovul" sau Veşnica reîntoarcere, „Hasmonaea", 1937, 8-9; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 468-470; [Enric Furtună], „Almanahul ziarului «Tribuna evreiască»", 1939, 81-87, 200; I. Pascal, „Poemele resemnării", „Opinia", 1940, 9958; L. Leoneanu, „Poemele resemnării", „Jurnalul", 1940,163; S. Iosipescu, Medici poeţi în literatură, U, 1948,7; Mihail Sadoveanu, Corespondenţa debutului. 1894-1904, îngr. şi introd. Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, 1977, 3-79; Mareea, Concordanţe, 86, 91; H. Zalis, Poezie în spiritul vremii, L, 1992, 42; Calendar, „Minimum" (Tel Aviv), 1994, 86, 2003,195; Mirodan, Dicţionar, II, 324-328; Dicţ. scriit. rom., II, 309-310.	N.Bc.
FURTUNĂ, Horia (21.VI.1888, Focşani - 8.III.1952, Bucureşti), poet, autor dramatic şi prozator. Tatăl său, Ioan Stephănescu, medic veterinar, care, în 1883, îşi adăugase numelui pe cel de Furtună, era fiul Meitanei Cristescu, înrudită cu familiile Văcărescu şi Orăscu, iar mama, Plautina Speranţa (n. Vasiliu), era o descendentă a familiei Boerescu. F. şi-a petrecut copilăria la Constanţa, unde a învăţat greceşte şi turceşte, dar părintele său fiind mutat la Bucureşti, şcoala o face aici. Debutează cu poezia Prietenii, în 1902, în revista „Carmen", apoi, în 1903, publică versuri şi proză în „Adevărul", iar în 1904, o poemă „eroi-comică" în suplimentul pentru copii al aceluiaşi ziar, proză în „Comoara tinerimei" (1905), o parodie şi o baladă, în 1906, în revista „Din liceu". Bacalaureat, în 1906, al Liceului „Matei Basarab", la secţia modernă (în acelaşi an, pregătin-du-se în particular, îşi dă diferenţele şi este şi absolvent al secţiei clasice a liceului din Brăila), F. va urma, la Paris, Facultatea de Drept şi Filosofie. Pentru lecturi, se familiarizează cu limbile engleză şi germană şi urmăreşte cu un viu interes viaţa culturală din Franţa. La „Adevărul", în Scrisori din Paris, prezenta ideile lui Henri Bergson expuse în cursurile ţinute de filosof (care l-a şi remarcat) la College de France, comenta conferinţele lui Paul Hervieu şi concertele lui G. Enescu. Era fascinat de Edmond Rostand, îi admira pe Laforgue şi pe D'Annunzio. La Paris i-a cunoscut pe AL Macedonski,
E.	Lovinescu, Em. Ciomac şi Victor Eftimiu; a fost coleg cu Mircea Djuvara şi a legat o prietenie durabilă cu Ion Pillat. Cu magna cum laude, în 1909 obţine licenţa în drept, ce-i este echivalată, în 1915, la Facultatea de Drept din Iaşi, cu diploma de doctor în drept. în 1912, împreună cu Pillat, face să apară colecţia „Cărţile albe", şi în cadrul ei scoate volumul Flori sacre
221 Dicţionarul general al literaturii române
Furtună
al lui Al. Macedonski, într-un moment în care poetul era mar-ginalizat. Participă la seratele literare din casa maestrului alături de Eugeniu Sperantia, Oreste, Panait Muşoiu. Macedonski îi dedică Rondelurile rozelor şi ultimul capitol din romanul Thalassa. în „Flacăra", între 1914 şi 1916 (era şi în comitetul de redacţie al revistei, cu Ion Pillat şi Adrian Maniu), a tipărit câteva din cele mai bune poeme ale sale (Balada lunii, Menhirii, Sărmanul Yorick), precum şi fragmente din romanul Henri Loria (publicat sub titlul Iubita din Paris). Combatant în primul război mondial, F. s-a aflat, în urma luptelor de la Nad Patac, printre ofiţerii captivi duşi în lagărul de la Stralsund, pe insula Dănholm, în Marea Baltică. Aici dă lecţii de franceză, învaţă rusa, scrie; ciclul ce evocă prizonieratul în Germania, în sârmele ghimpate, va fi publicat în „Cugetul românesc". După război, înscris în Baroul de Ilfov, avocatul F., liberal, secretar benevol al lui Ionel Brătianu, mason, ajunge prefect şi deputat de Ilfov (1919,1922 şi 1927), iar în 1931 şi 1932 e prefect al judeţului Buzău. A condus foaia economică „Democraţia" (1920); alături de Ion Pillat şi Tudor Arghezi a participat la înfiinţarea revistei „Cugetul românesc" (1922-1924); în 1930 a fost director al cotidianului liberal „Mişcarea". Versuri, cronică literară, însemnări teatrale, proză şi încercări dramatice semnează în „Adevărul literar şi artistic", „Catedra" (Galaţi), „Carnet literar" (Buzău), „Cele trei Crişuri", „Curentul", „Dâmboviţa", „Excelsior", „Gorjanul", „Gândirea", „Humorul", „Liberalul", „Lupta", „Luceafărul", „Noi pagini literare", „Ordinea", „Propilee literare", „Radio", „Radio România", „Revista Fundaţiilor Regale", „Rampa", „România nouă", „Universul", „Universul literar", „Viaţa literară", „Vremea" ş.a. Bon viveur, risipitor, vestit în lumea literară pentru ingeniozitate şi pentru uşurinţa cu care îşi compunea stihurile, F. nu are nici un volum de poezie. în 1924 şi în 1927 i-au apărut două piese de teatru în versuri, Făt-Frumos şi Păcală, şi, în 1934, romanul Iubita din Paris (distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români). Din feeria Atlantis, pe care o socotea o realizare deosebită, s-au păstrat fragmente, iar piesele Nicolae Bălcescu, O seară la teatru şi Băieţi buni au rămas în manuscris. Postum, în 1967, antologia intitulată Balada lunii îi va aduna poemele. Din noiembrie 1928, când s-a inaugurat postul de radio naţional, timp de un sfert de veac (renunţase în 1934 la avocatură), F. a lucrat în cadrul Radiodifuziunii. Colaborator şi redactor un timp, apoi consilier pentru probleme literare (1934) şi coordonator al sectorului teatral (1937), a ţinut conferinţe, a făcut traduceri (adaptând uneori piese pentru microfon) din Moliere (Burghezul gentilom, Vicleniile lui Scapin), Racine (Andromaca), Tristan Bernard, Aime Maillart, a dat versiunea românească a unor librete de operă (Weber, Monteverdi, Mozart) şi a lucrat la Simfonia pastorală, o colecţie de peste două mii de lieduri tălmăcite din alte limbi (între care Şapte lieduri pe versuri de Clement Marot de G. Enescu, lieduri de Zeno Vancea pe versuri de Rilke ş.a.). A mai transpus din Corneille (Iluzia comică, rămasă în manuscris), din Goethe, Heine, Trakl ş.a. Era, din 1920, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi, din 1926, al Societăţii Autorilor Dramatici, fiind desemnat un timp vicepreşedinte al acesteia. A semnat şi Horia Făget, Mercator,
Ariei, Aghiuţă şi, în colaborare, Cronicarul Dâmboviţei, Ion Dracu, Mefistofel, Const. Paul.
Neşansa lui F. în poezie (pentru care avea drum deschis prin intuiţie, vibraţie, lecturi şi o mare plăcere în mânuirea cuvântului) se trage nu atât de la lipsa unui nucleu organizator şi esenţial al lirismului, cât din risipirea lui în demonstraţii epuizante (au fost numite chiar „jonglerii de vorbe") asupra formelor în care poate evolua un motiv. Susţinută şi de admiraţia pentru modelul Macedonski, tema sa obsedantă este chinul crescut din alcătuirea duală („o faţă înspre soare şi alta spre tulpină") a omului. Şi, în contrapondere, încercările „robului" de a-şi depăşi condiţia şi de a recâştiga, cu „ajutor himeric" - prin anamneză, în vis, în poezie (unde patima pământească e înfrântă de învierea „în forma divină") — armonia originară: „Nu-mi pasă: am ecou pitagorician /Argintul amintirii şi aurul nădejdii" (în uragan). Cum F. se apropie de centrul de mister al omenescului în cadrul unei retorici conceptuale („ Dramatice-ntrebări neluminate... / îţi cer o viaţă clară"), poemele se construiesc ca alegorii. Ariei şi Caliban ilustrează înfruntarea dintre suflet şi trup; Sta, viator pune faţă în faţă pe învingătorul în viaţă cu dublul său de umbră şi spaime; răceala eternităţii („Şi limpede va creşte în nopţile încete/ Canopus, steaua tristă cu flăcări violete...") este mascată de farmecul amăgitor al „clipei de faţă"; Sărmanul Yorick e încă o reprezentare-avertisment a lui memento mori. Iar „nemişcarea supremă", zeiască, surprinsă în Plimbare prin parcul iluzoriu, ţine de un spaţiu definit tot alegoric: Poezia. Şi însăşi „fiinţa" poeziei cu „jocul orbitor al Fanteziei" este evocată de Balada lunii, cea mai cunoscută scriere a sa (inclusă de Ion Pillat şi Perpessicius în Antologia poeţilor de azi din 1925). în cascada de imagini a celor o sută patru strofe (fiecare cu o structură proprie) şi peste rapeluri, citate, reminiscenţe (din Musset, Rostand, Baudelaire, Eminescu), dominant pare a fi decorativul „multicolor" (G. Călinescu) al atributelor cu care „luna" a fost împodobită de imaginaţia popoarelor şi a poeţilor („măr de rai.../ pârguit în Hesperide", „pleoapă albă de meduză", curcubeu, crin, mreană, crizantemă, „îndoit corn de taur", „perlă veşnică", „unghie de coralină", „cap de mort", „clovn", „condur de foc", „Nirvană de fildeş", „suveică fermecată", „Soare Alb de miazănoapte"). Totuşi, este posibilă lectura acestor lunatice icoane ca trepte ale unei incantaţii cvasimagice, întrucât astrul stăpân pe tainele devenirii („floare a Tăcerii şi a Morţii") şi pe ireal („De ce chemi în van spre tine/ Rana noastră călătoare,/ O, Cyteră fără spume, fără valuri, fără mare?") adevereşte că aspiraţia spre dezmărginire şi reînnoirea omului se sprijină pe o metaforă: „O, cum se-nalţă toate şi cum se limpezesc/ Sub paza îngerească şi blândă a Miresii.../ Şi simţi cum pretutindeni spre lumea neîncepută,/ Se pârguiesc şi sufăr de dorul dezmierdării/ Dorinţa fiecărui...". Dacă suitei fanteziste din Balada lunii îi lipseşte puterea, concentrată, a halucinării, supusă fiind, ca toate poemele lui F., improvizaţiei, ea conţine însă şi momente de lirism adevărat. Citată în atmosfera simbolismului, Balada lunii rămâne în afara spiritului lui, cu toate că accente simboliste există, aşa cum există şi procedee parnasiene; esenţa trăirilor şi antiteza permanentă real-ireal sunt, de fapt, romantice.
Furtună
Dicţionarul general al literaturii române 222
Romantic este şi entuziasmul care uneşte sufletul cu ritmurile naturii („Ce largă este clipa aceasta uimitoare./ Mă simt în tot, în toate: Un fluture buimac/ Prin care trece clipa de faţă ca un ac"). Poetul obţine reale reuşite în pastel, unde elanul panic, însufleţitor, şi mişcarea luminii fac să dispară graniţa dintre lume şi feerie. Copilăria ţine de acelaşi spaţiu, „şiruitor, şerpuitor, ameţitor", al mirajului paradisiac (Serafimul, Vacanţa de Crăciun). în prelungirea lui se situează teatrul — povestea lirică Făt-Frumos şi snoava Păcală (parte, împreună cu Tdndală şi Aghiuţă, dintr-o proiectată trilogie) — ca spaţiu al poveştii. Dar chiar basmul este trădat când în irealitatea tărâmului său se introduc pledoaria patriotică şi naţională, precum şi idei ale actualităţii politice. Făt-Frumos apare drept un „răstignit" între două drumuri: el trebuie să salveze, în Ileana, „icoana din vis", binele, plinătatea fiinţei sale, dar, dator să ridice sabia în apărarea „sărmanului norod" împotriva păgânilor cotropitori, va pierde iubirea mântuitoare. Piesa, care nu e străină de influenţa lui Rostand şi a lui Victor Eftimiu, conţine pagini de puternică sugestie, cum sunt tablourile goanei lui Făt-Frumos printre zodii sau cele ale metamorfozelor în care Aghiuţă îşi arată uneltirile ori cele cuprinzând descântecul de invocare a forţelor suprafireşti. Cadenţa de baladă este în acord cu o atmosferă ce trebuia să susţină jocul destinului atotputernic. Forţată este actualizarea manierei lui D. Bolintineanu prin alăturarea legendei cu tirada. Păcală îi oferea autorului prilejul, atât de drag lui, de a face „joc din viaţă", reinterpretând acea parte din depozitul înţelepciunii populare care celebrează bucuria de a trăi. Sceneta, prea lăsată la voia improvizaţiei ca să mai fie purtătoarea unui înţeles simbolic, se prezintă doar ca o colecţie de vorbe de duh. De aceeaşi povară a excesului verbal suferă şi romanul-jurnal Iubita din Paris, încercare a autorului, prin alter egoul lui, Henri Loria, de a se apropia, odată cu analiza nefericirii şi a geloziei, de misterul feminităţii. Istoria iubirii din studenţia pariziană pentru P'tit Chon (Blanche) este povestea tipică a primei iubiri. Adolescentă crudă şi prea lipsită de complicaţii sufleteşti pentru a justifica recitativul disperării (în fond masochistă) a lui Loria, Blanche devine centrul unei proiecţii idealizate („simplă, armonioasă şi inexplicabilă ca o sferă de fildeş", aşa o vede îndrăgostitul pe fată), pe măsura vârstei şi romantismului unui erou cu suflet de „căutător de aur". Dacă din creaţia lui F., nume des citat în epocă,
rezistă ceva, acestea — atât în poezie, cât şi în teatru sau roman — sunt fragmente răzleţe; scriitorului nu i-a lipsit substanţa, dar prin absenţa unei cenzuri lăuntrice, pradă locvacităţii, el a pierdut mereu drumul către întregul dătător de sens.
SCRIERI: Făt-Frumos, Bucureşti, 1924; Păcală, Bucureşti, 1927; Contesa de Noailles, Bucureşti, 1933; Iubita din Paris, Bucureşti, 1934; Balada lunii, îngr. şi introd. D. Micu, postfaţă Eugeniu Sperantia, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Duiliu Zamfirescu, Opere, VI, partea I, îngr. Ioan şi Georgeta Adam, Bucureşti, 1987,193-201,364-368; N. I. Herescu, însemnări literare, Arad, 1926, 69; Perpessicius, Opere, II, 395-396, VII, 26-27, XII, 544-545; Lovinescu, Scrieri, IV, 430-431, VI, 311-342; Camil Petrescu, „Păcală" de Horia Furtună, „Argus", 1927,4175; Pamfil Şeicaru, Teatrul National: „Păcală", CU, 1927, 715; Arghezi, Scrieri, XXVIII, 321-323; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 97-101; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927, 96-98; Ioan Massoff, Iubita domnului Furtună, RP, 1934,4910; Sărmanul Klopstock, Horia Furtună, RP, 1934,4918; Şerban Cioculescu, „Iubita din Paris", RFR, 1935,1; în vizită la Horia Furtună, RP, 1935,5155; Jack Berariu, între politică şi literatură, RP, 1935,5197; Ion Minulescu, „Iubita din Paris", RP, 1935, 5266; G.M. Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, Bucureşti, 1938,199-200; Călinescu, Ist. lit. (1941), 645-646, Ist. lit (1982), 727; Ciorănescu, Teatr. rom., 215-219; Ion Pillat, Mărturii despre om şi poet, Bucureşti, 1946,14-28; Eugeniu Sperantia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, 1967,161-178; Cubleşan, Miniaturi, 91-95; Viorel Cosma, Muzicieni români, Bucureşti, 1970,36; I. M. Sadoveanu, Scrieri, V, îngr. I. Oprişan, Bucureşti, 1978,344-346,516-517; Gabriel Cocora, Peneluri şi condee, Bucureşti, 1978, 84-85; Micu, Scriitori, 195-218; Crăciun, Confesiuni, 145-152; Massoff, Teatr. rom., VIII, 117, 373, 378; Piru, Ist. lit., 272-273; Maria Furtună, [Horia Furtună], în Vasile Rebreanu şi Miron Scorobete, Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx, II, Cluj-Napoca, 1981, 154-159; Tudor Muşatescu, Scrieri, VIII, Bucureşti, 1984, 177-178, 191-192; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 115-116; Horia Furtună, RRI, I, partea II, 922-926; Liviu Rebreanu, Opere, XIV, îngr. Niculae Gheran, 1989,112-114; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991, 30; Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Bucureşti, 1993,330; Lovinescu, Sburătorul, II, passim; Horia Furtună, DRI, II, 228-233; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr. şi pref. I. Popişteanu, Constanţa, 1996,162; Dicţ. scriit rom, II, 310-312; Constantin Ciopraga, Amintirea unui poet: Horia Furtună, CL, 2003,2.	S.	C.
Galaction, Gala
Ghica, Ion
Goga, Octavian
Golescu, Dinicu
225 Dicţionarul general al literaturii române
Gabrielescu
GABREA, Florin (18.IV.1943, Bucureşti), prozator. Este fiul Măriei (n. Lehrman), profesoară, şi al lui Iosif Gabrea, profesor de psihologie şi pedagogie la Universitatea din Bucureşti. După absolvirea Liceului „Spiru Haret" (1959-1961) şi a Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti (1961-1967), lucrează ca scenograf la Televiziunea Română (1972-1975) şi la Teatrul de Proză din Piteşti (1975-1976). în 1981 emigrează în Germania, unde face scenariu de film. Este distins cu Premiul pentru proză al revistei „Luceafărul" pe anul 1967.
Primul său volum, Hanimore (1969), se înscrie între coordonatele mişcării onirice, aspirând să sondeze lumea din perspectiva irealului şi a fantasticului. Astfel, în Catedrala, lumina determină angoasa mistică, populând trăirea cu mii de suferinţe ale omenirii, experimentate în acelaşi timp şi în vis. Să nu uitaţi vinul de Condado este descrierea şi analiza visului unui deţinut care îşi imaginează lumea din afară, iar b Mare, B mic prezintă războiul prin prismă onirică, intervenind aici şi elementul ludic, desfăşurat ca o serie de obsesii ale înfruntării. Hanimore, povestirea ce dă titlul volumului, aduce în prim-plan iubirea inefabilă, asociată în mod simbolic purităţii munţilor. Personajul central, Hanimore (Else), este o donna angelicata înconjurată de curteni. Atingerea mâinilor ei are o senzualitate extremă, căldura lor sugerând plenitudinea într-o lume din care dispar toţi cei aflaţi în afara cuplului. Trei izvoare este un vis aproape orgiastic, pus sub semnul prozei lui Mateiu I. Caragiale încă din moto: „Asemenea nopţi sunt mai de temut decât beţia." Mai întâi, aleasa inimii şi Lecţia expun, tot pe un fond oniric, oscilaţia dintre puritate şi abjecţie. Pendularea între spiritual şi material va fi un element de construcţie şi în cel de-al doilea volum al său, Frumos e numai adevărul (1979). Ceea ce se evidenţiază aici este o umanitate în criză, aflată în căutarea certitudinilor, a principiului ordonator al existenţei. Variate ca sorginte socială, toate personajele, de la militarii dezertori din ledule, am căzut în lapte! până la nuntaşii din Frumos e numai adevărul sau la tovarăşii întâmplători de ascensiune din Călăuza rătăciţilor, trăiesc intens dezechilibrul lăuntric ce îşi caută rezolvări în exterior. Construite ca nişte confesiuni la persoana întâi (face excepţie doar Frumos e numai adevărul), nuvelele prezintă o tramă epică similară; miezul conflictului se dezvăluie relativ târziu, reordonând retroactiv materia narativă, alcătuită din momente disparate, ca în tehnica colajului. Nuvela ce dă şi titlul volumului, Frumos e numai adevărul, este, la dimensiuni reduse, o adevărată frescă socială: pretextul nunţii aşază în prim-plan o societate balcanică pestriţă, care se cufundă în lâncezirea trupului şi a minţii, abandonându-se în voluptate şi senzualitate. Plasat în decorul unei margini de pădure, tabloul trimite sugestiv la bacanalele romane. Notele expresioniste, prezente mai pretutindeni, asigură coeziunea volumului; în ledule, am căzut în lapte!, soldaţii dezertori mănâncă melcii vii care invadează casa, secvenţa având evidente similitudini cu imagistica filmelor expresioniste ale lui Bunuel. Aluzia livrescă este o altă constantă a stilului lui G. Se fac trimiteri la Poe sau la Melville, iar Călăuza rătăciţilor (având tulburătoare analogii cu filmul lui Tarkovski, Călăuza, realizat în acelaşi an, 1979), propune o
parodiere şi o reinterpretare a celebrei scrieri a lui Maimonide, un detaliu interesant prin semnificaţia sa desacralizatoare fiind momentul în care personajele profanează mâinile bătrânei călăuze. G. este un prozator rafinat, ale cărui personaje îşi pun întrebări existenţiale semnificative, fără ca între materia epică şi trăirea psihică să se instaleze vreo falie. Lipseşte însă o anume cristalizare a stilului, sesizabil fiind un inventar funcţional limitat pentru construirea situaţiilor şi a tipurilor, ceea ce dă adesea impresia de redundanţă.
SCRIERI: Hanimore, Bucureşti, 1969; Frumos e numai adevărul, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, „Hanimore", RL, 1969,37; Nicolae Baltag, „Hanimore", „Scânteia tineretului", 1969, 6340;
D.	Ţepeneag, „Hanimore", RL, 1970,7; Alex. Ştefănescu, întâmplări cu şi fără sens, „Scânteia tineretului", 1980, 9604; Negoiţescu, Lampa, 251-254; Negoiţescu, Alte însemnări, 199-202; Regman, Noi explorări, 113-118; Ioan Holban, Călăuza adevărului, CRC, 1990,18; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 180-183; Popa, Ist. lit, II, 903.	M.Dr.
GABRIELESCU, Alice (30.IX.1893, Bârlad - ?), prozatoare şi traducătoare. După şcoala primară făcută la Bârlad, urmează cursul inferior al Institutului „C. Mironescu" din Focşani; în 1909 se mută cu familia la Bucureşti şi se înscrie la Institutul „Moteanu". în 1920 participă la concursul Editurii Cartea Românească, unde obţine premiul întâi pentru volumul Povestiri pentru copii. în 1921 îi apare prima nuvelă în „Adevărul literar şi artistic", autoarea colaborând apoi susţinut cu sute de articole (îndeobşte la rubricile pentru femei), recenzii, traduceri, schiţe şi nuvele (multe destinate copiilor) la reviste şi ziare precum „Adevărul", „Dimineaţa", „Dimineaţa copiilor", „Universul", „Universul literar", „Drum nou", „Cele trei Crişuri", „Vremea", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „România literară", „Viaţa literară", „Flacăra" ş.a. în timpul celui de-al doilea război mondial a refuzat să colaboreze la publicaţiile vremii, cu excepţia revistelor „Mariana" şi „Femeia şi căminul", iar după 1950 nu mai publică altceva decât traduceri.
în cărţile pentru copii, compuse cu o ritmicitate ce pare a neglija calitatea artistică, scrisul prozatoarei nu se remarcă prin însuşiri literare deosebite. Totuşi, cu astfel de volume obţine premiul întâi la concursul Editurii Cartea Românească (în 1924 pentru Isprava lui Ursu şi în 1927 pentru Uimitoarele întâmplări dintr-o vacanţă). Caracterul educativ prevalează şi în scrierile similare din anii următori: Poveşti cu haz şi cu tâlc (1929), O zi din viaţa unui copil (1931), Copiii curajoşi (1939), Oameni mari când au fost mici (1945). între timp, G. încearcă să se exerseze în nuvele care mizează pe o problematică mai profundă. în pofida unei expresivităţi stilistice aparte, lipsa de profunzime, stereotipia personajelor şi accentul moralizator scad adesea valoarea acestor scrieri. în volumele de nuvele Necunoscuta (1928) şi Casa cu gratii (1944), nu îndeajuns de omogene, notaţiile de atmosferă consună cu gesturile tipice ale unor personaje feminine puternice. Această lume a misterului nedesluşit, colorată de farmecul inocenţei, pretinde ca investigaţia să se servească de mijloacele introspecţiei sau de
Gafiţa
Dicţionarul general al literaturii române 226
viziunea unui martor. Ceva mai reuşită, dar subminată de melodramatism, Casa cu gratii împleteşte legenda cu evenimentul actual, conferind un plus de semnificaţie unor valori morale ce tind să se relativizeze. Şi în roman G. creează personaje feminine înzestrate cu o neobişnuită forţă a caracterului. Marşul femeilor (1933), Lumina care nu se stinge (1937; premiul întâi la concursul literar al Editurii Cugetarea-Delafras) şi Secretul profesional (1943) nu depăşesc nivelul nuvelelor, fiind mai degrabă o dilatare a acestora pe o structură neschimbată şi folosind aceleaşi mijloace de construcţie. G. scrie şi o piesă de teatru într-un act pentru copii , Bujorel în împărăţia păsărilor, pusă în scenă în 1925 de Victor Ion Popa. Ca traducătoare, are o activitate prodigioasă, semnând transpunerea a zeci de romane, precum şi nenumărate adaptări şi stilizări de texte literare (unele prin intermediul limbii franceze).
SCRIERI: Povestiri pentru copii, Bucureşti, 1920; Isprava lui Ursu, Bucureşti, 1924; Uimitoarele întâmplări dintr-o vacanţă, Bucureşti, 1927; Necunoscuta, Bucureşti, 1928; ed. 2 (Intimitate), Bucureşti, 1934; Poveşti cu haz şi cu tâlc, Bucureşti, 1929; O zi din viaţa unui copil, Bucureşti, 1931; Marşul femeilor, Bucureşti, 1933; Lumina care nu se stinge, Bucureşti, 1937; Copiii curajoşi, Bucureşti, 1939; Secretul profesional, Bucureşti, 1943; Casa cu gratii, Bucureşti, 1944; Oameni mari când au fost mici, Bucureşti, 1945. Traduceri: Honore de Balzac, Adio!, Bucureşti, f.a., Talismanul miraculos, Bucureşti, 1927; Z. Voronkova, Ninge, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu P. Dragnea); Doris Lessing, Bătrânul şef de trib. Alfred Coppard. Cincizeci de lire. Contribuţii la cauza comună, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Elena Celac); Alexei Musatov, Casa de pe deal, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Izabela Dumbravă); A.S. Sera-fimovici, în cartierul Presnia, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu
I.	Gorunescu); Ja Taie, Prietenii păcii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu
E.	Gheorghiţă); Henry Lawson, Cum s-a îndrăgostit Joe Wilsoh, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Ada Steinberg şi Hagi Tudorache); Bozena Nemcovâ, Bunicuţa, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Jean Grosu); Boris Zitkov, Ce-am văzut, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu R. Narti); E. Vilde, Insula lacrimilor, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Nina Gafiţa); Asztalos Istvân, De ce mărul e rotund, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Petre Dragoş); V. Durov, Animalele mele, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu I. Derevencu); Hans Kirk, Klitgaard şi fiii, Bucureşti,
1956	(în colaborare cu Maria Bistriceanu); Konstantin Paustovski, Din goana vremii, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Octav Panaitescu), Povestea unei vieţi, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Igor Lefter), Memorii, I-II, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Igor Lefter); Abatele Prevost, Manon Lescaut, Bucureşti, 1956; Floare ruptă şi alte povestiri din literatura cehă, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ihor Lemnij); Mărie Pujmanovâ, Triumful vieţii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihai Pop); Lao She, Ricşa şi alte povestiri, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Lucian Renert şi Tatiana Nicolescu); Baren Bassu, Recrutul, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ada Chiriţă); Zdenek Pluhar, De mă vei părăsi, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Alexandra Toader); Olga Berggolţ, Stele în plină zi, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Eleonora Mircea); Dimităr Talev, Sfeşnicul de fier, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Gheorghe Dinu); Mao Dun, Nuvele, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Demostene Botez, Ecaterina Vărzar ş.a.); Jesus Lara, Yawammchij, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Petre Mihăileanu); A. Vinogradov, Consulul negru, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Eleonora Mircea); Go Mo Jo, Ospăţul lui Conjucius, pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Vlaicu Bârna, Anda Boldur şi Nina Gafiţa); D.N. Mamin-Sibiriak, Aur, Bucureşti, 1965 (în
colaborare cu Eugen Sârbu); Lidija Obuhova, Ghimpele, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Irina Andreescu); Nuvela polonă contemporană, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mihai Mitu); J. Smuul, Marea Japoniei, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Grigore Tatus); Zofia Posmysz, Pasagera, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Mihai Mitu); V.V. Veresaev, Fără drum, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Igor Block); F.M. Dostoievski, Cine-i vinovat?, Bucureşti, f.a.; A. P. Cehov, Logodnica şi alte povestiri, îngr. Sorina Bălănescu, Iaşi, 2000 (în colaborare cu Anda Boldur şi Otilia Cazimir).
Repere bibliografice: Matei Alexandrescu, „Marşul femeilor", FCL, 1934, 885; G. Călinescu, „Marşul femeilor", ALA, 1934, 685; Izabela Sadoveanu, „Lumina care nu se stinge", ALA, 1937,888; Horia Liman, „Lumina care nu se stinge", „Lumea românească", 1937, 195; Perpessicius, Opere, XII, 419; Alice Gabrielescu, RRI, II, 5-7; Dicţ. scriit. rom., II, 313-314.	V.P.S.
GAFIŢA, Gabriel (4.III.1952, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Ioanei (n. Roşea) şi al lui Mihai Gafiţa, critic şi istoric literar. După absolvirea Liceului „N. Bălcescu" şi a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti (în 1975), va lucra în învăţământ ca profesor de limba engleză (1976-1977), apoi (din 1977), ca redactor la Editura Kriterion şi la Editura Litera. Din septembrie 1990 devine expert guvernamental,
227 Dicţionarul general al literaturii române
Gafiţa
diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, consilier cultural la Ambasada României din Londra (1991-1995), secretar de stat (din 1995), ambasador al României în Canada, apoi în Malaysia. Debutează cu proză în revista „Amfiteatru" în 1968, iar editorial în 1971, cu volumul de nuvele Moartea măştilor. Colaborează la „Secolul 20", „Steaua", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna" ş.a. De asemenea, traduce numeroase volume de versuri, proză, teatru şi istoria artei din limbile engleză, franceză, germană şi rusă. A publicat prefeţe şi postfeţe şi a îngrijit ediţii din scrierile lui Mihai Gafiţa şi Sergiu Dan.
Nuvelele fantastice din volumul de debut se înscriu cu o remarcabilă siguranţă a tuşei narative în paradigma literaturii oniric-parabolice cultivate la noi în deceniul al optulea al secolului trecut. Borgesiene (Răzbunarea lui Yarmin), kafkiene (Scara principală), onirice în linia autohtonă a lui D. Ţepeneag (Mitomantologie), când nu de-a dreptul poematice (Porţile Sfântului Petru), aceste texte prefigurează contururile unui univers al vulnerabilităţii captive, pe care îl vor dezvolta şi îl vor explicita romanele realiste publicate în anii următori. Deşi modest ca reuşită estetică, romanul Lumină pentru cei singuri (1975; Premiul Comitetului Central al UTC) se instalează într-o perspectivă critică bine determinată: personajul principal este un tânăr activist la Centrul Universitar, victimă a inadecvării sale existenţiale şi, în cele din urmă, sociale. Eroul romanului respinge lumea în care trăieşte, realitatea cotidiană devenind pentru el din ce în ce mai apăsătoare, până la a ajunge să-i distrugă eul. Analiza psihologică se centrează pe disecarea acestui psihism zdruncinat, aflat în cădere liberă şi din punct de vedere moral, şi din acela al desăvârşirii ca individualitate în lume. Nerealizat profesional, personajul intră în politică, căutând o compensaţie, dar este permanent măcinat de scrupule şi îndoieli. în fundal apar diverse „măşti" care trimit la vârful puterii, iar în multe portrete pot fi recunoscute figuri ale mediului politic şi social al epocii; din acest motiv romanul lui G. a fost considerat un „roman cu cheie". Iarna e o altă ţară (1980) este un roman robust, cu o tăietură modernă şi o construcţie suplă, cu uşurinţă de alăturat, prin caracteristici şi construcţie tehnică, prozei optzeciste. Se întreţes aici temele şi motivele predilecte ale acestei promoţii de scriitori: repartiţia la ţară, odiseea contactelor cu mediul redacţional, restricţiile de diverse tipuri, presiunea cenzurii, absurdul şi burlescul anumitor situaţii, privite cu ironie şi adesea cu umor negru — toate sugerate, evident, cu discreţie, dar mai ales sesizabile în subtext. Deşi în prim-plan autorul plasează o tristă şi aparent banală poveste de dragoste, aceasta va deveni în fapt metafora vie a destinului tânărului intelectual al epocii, sacrificat de sistemul social. Critica socială se deghizează abil într-un psihologism de bună calitate. Ultimele două romane ale lui G. sunt Martiriu parţial (1991) şi Schiţă de portret pentru un cap de familie (1995). Ele au în centru personaje tratate în' aceeaşi manieră influenţată de mainstream-ul optzecist. Liviu, din Martiriu parţial, beneficiază de o carieră politică (şi, implicit, profesională) fulminantă, dar, dominat de nehotărâre şi rigiditate, pierde această poziţie, fiind retrogradat ca responsabil al „compartimentului sociologie de
la un institut de cercetare. într-o lume anormală, Liviu — incapabil să aprofundeze lecţiile predate de mentorul său, versatilul şi experimentatul Cociuba, înotător abil în apele tulburi ale anilor '40-'50 —, va cunoaşte şi eşecul familial. Apăsat de mentalitatea în care a fost format, el va alege (spre deosebire de soţia sa, Aurelia) să se întoarcă în ţară dintr-o excursie care-i dusese pe amândoi — în chiar momentul deschiderii graniţelor spre Occident provocată la Viena. Schiţă de portret pentru un cap de familie este o radiografie amănunţită a poveştii unui cuplu — Alin şi Felicia —, urmărit din epoca studenţiei până la dizolvarea lui într-un cadru familial sufocat de incomunicare. Autorul nu face din personajele sale existenţe exemplare — în numele noii autenticităţi, polemizând cu senzaţionalul cultivat de literatura epocilor trecute —, aceştia rămânând oameni obişnuiţi, striviţi de mediul în care trăiesc. Dotat cu ureche fină, romancierul înregistrează fidel limbaje diverse, cărţile sale cuprinzând nenumărate portrete vii, memorabile.
SCRIERI: Moartea măştilor, Bucureşti, 1971; Lumină pentru cei singuri, Bucureşti, 1975; Iama e o altă ţară, Cluj-Napoca, 1980; Martiriu parţial, Bucureşti, 1991; Schiţă de portret pentru cap de familie, Bucureşti, 1995. Ediţii: Mihai Gafiţa, Studii de istorie literară, pref. Aurelia Batali, Bucureşti, 1979; Sergiu Dan, Serviciul de noapte, pref. edit., Bucureşti,
1980.	Traduceri: Yves Berger, Călătorie în Virginia, Bucureşti, 1972; Honour Hugh, Neoclasicismul, Bucureşti, 1976; John Rewald, Postimpresionismul. De la Van Gogh la Gauguin, I-II, Bucureşti, 1978; Klaus Rifbjerg, Anna, pref. trad., Bucureşti, 1979; George Henderson, Goticul, Bucureşti, 1980; Jacob Rosenberg, Criteriul calităţii în artă, Bucureşti, 1980; J. Lippet, Biografie. Un model, Bucureşti, 1983; Joseph Conrad, Agentul secret: o istorie simplă, Bucureşti, 1984; I. Dinesen, Şapte povestiri gotice. Anecdote ale destinului, pref. trad., Bucureşti, 1985; Klaus Konjetzky, La celălalt capăt la zilei, Bucureşti, 1986; Karen Blixen, Din inima Africii, postfaţa trad., Bucureşti, 1988; Bernt Engelmann, în cadenţă, marş, până ce totul ţăndări va fi. Cum am trăit în epoca nazistă (1933-1945), Bucureşti, 1990; Malcolm Bradbury, Un om al istoriei, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Felea, Secţiuni, 381-386; Valeriu Cristea, Un tânăr romancier, RL, 1975, 23; Lucian Hanu, Un moralist discret, LCF, 1975, 27; Val Condurache, „Lumină pentru cei singuri", CL, 1975, 7; Victor Atanasiu, Realismul în proza tinerilor, LCF, 1976,44; Iorgulescu, Scriitori, 204-205; Dana Dumitriu, Un tânăr al zilelor noastre, RL, 1980, 17; Valentin F. Mihăescu, „Iama e o altă ţară", LCF, 1980, 19; Ioan Holban, „Luminăpentru cei singuri", CRC, 1980,25; Popa, Clasici, 89-92; Cosma, Romanul, I, 218-219; Radu, Pagini, 75-77; Lucian Chişu, O amprentă de stil, L, 1991,12; Radu Aldulescu, Prozatorii şi martiriul general, RL, 1992,12; Ioana Bot, Portret ambiguu, TR, 1992,15; Dicţ. scriit. rom., II, 314-315; Popa, Ist. lit, II, 934-935.	T.R.
GAFIŢA, Mihai (31.X.1923, Baia, j. Suceava - 4.III.1977, Bucureşti), poet, critic şi istoric literar, editor. Este fiul Anei (n. Ţărăniţa) şi al lui Vasile Gafiţa, notar, şi frate cu Viniciu Gafiţa şi tatăl lui Gabriel Gafiţa. A făcut liceul la Fălticeni şi Botoşani (1933-1941) şi a urmat doi ani la Institutul Politehnic din Bucureşti, înscriindu-se apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş, pe care o va absolvi în 1946. Remarcat de N. Batzaria, directorul revistei „Universul
Gafiţa
Dicţionarul general al literaturii române 228
copiilor", unde debutase în 1937, G. intră din 1942 în redacţie şi i se încredinţează pagina de jocuri şi cuvinte încrucişate a publicaţiei. în 1945, după îndepărtarea lui N. Batzaria, este numit redactor-responsabil al revistei, funcţie pe care o păstrează până în 1948. în 1947-1948 a fost preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Profesor de limba română la diverse şcoli din Bucureşti, a deţinut o catedră la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1950-1955) şi a funcţionat ca lector universitar de estetică şi teoria literaturii. A fost redactor la „Viaţa românească", „Gazeta literară", secretar al Uniunii Scriitorilor (1956-1960), redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (devenită Editura pentru Literatură), iar din 1970 până la sfârşitul vieţii (survenit la cutremurul din 1977), redactor-şef la Editura Cartea Românească. A colaborat la „Academia", „Studentul român", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „România literară", „Steaua" ş.a. A semnat şi cu pseudonimele Aura Grui, Mihai Moldovan, Mihail Băişeanu, Dorina Grădinaru, Manuela Opriş, Gabriela Mocanu, Saadi Firuz, Dan A. Şoimu, Dana Şoimu, S. Tih., N. T. Sava.
Editorial, G. debutează ca poet, cu basmul în versuri Norocel şi Zmeul Zmeilor (1946), urmat de Titilică, spaima zmeilor
(1947), după care nu mai publică nici un volum de poezie.
Prima lui lucrare de istorie literară este monografia Cezar Petrescu (1963), adânc minată de spiritul simplificator şi deformant al sociologismului vulgar, cum fuseseră, de altfel, şi articolele scrise de el în anii '50. G. ajunge să realizeze cea mai bună carte a sa odată cu monografia Duiliu Zamfirescu (1969), studiu amplu, de aproape o mie de pagini. Remarcabilă se dovedeşte informaţia bogată, obţinută prin despuierea aproape exhaustivă a presei timpului şi a arhivelor. Biografia lui Duiliu Zamfirescu este reconstituită minuţios nu numai pe baza documentelor (în primul rând corespondenţa), dar şi printr-o permanentă confruntare cu opera. Autorul alcătuieşte astfel rămurosul arbore genealogic al familiei, apoi compune portretul scriitorului la diferite vârste: elev, student, tânăr magistrat şi gazetar, poet debutând la „Literatorul", colaborator la „Convorbiri literare" ca discipol şi prieten al lui Titu Maiorescu, în sfârşit, diplomat, academician şi om politic. Exegetul întreprinde largi incursiuni socio-politice, cu scopul de a reconstitui atmosfera epocii, descrie pas cu pas redacţiile, cenaclurile, hotelurile, oraşele şi ţările pe unde a trecut sau a trăit „eroul" său. Cartea conţine o abundenţă de fapte greu rezumabile. Din păcate, biografia se intersectează mereu cu prezentarea operei, ceea ce face ca firul „epic", fragmentat, să fie dificil de urmărit. Poeziile, nuvelele, romanele, teatrul, publicistica literară şi politică, memorialistica şi corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu simt analizate ca într-o ediţie critică (ceea ce monografia şi este într-o oarecare măsură), făcându-se mereu apel la izvoare, la variantele din presă şi din manuscrise. Descrierea rămâne excesiv de meticuloasă, egală pentru toate scrierile, conducând uneori la nivelarea judecăţii de valoare, ba uneori chiar la falsificarea ei. G. supralicitează, de exemplu, teatrul lui Duiliu Zamfirescu sau acordă o importanţă prea mare unor scrieri de debut, ca romanul în faţa vieţii ş.a. Dar spiritul critic îl determină să observe modernitatea poeziei scriitorului, să-i remarce receptivitatea faţă de simbolism şi ideile novatoare despre roman (obiectivitatea, citadinismul, documentul autentic), să-i sublinieze înzestrarea de epistolier şi memorialist. G. este, de altfel, şi autorul unei excelente ediţii critice a operei lui Duiliu Zamfirescu, din care a îngrijit şi comentat primele patru volume (1970-1974). în Faţa ascunsă a lunii (1974), istoricul literar îşi propune să descopere „înfăţişarea ascunsă, necunoscută a personalităţii scriitorilor, a vieţii literare, a cărţilor" din epoca 1870-1900. Metoda lui este,
Titu Maiorescu. Hazardată apare însă interpretarea fizionomiei spirituale a lui Mihai Eminescu, considerat un optimist şi un spirit practic, pe baza gazetăriei politice şi prin minimalizarea postumelor. în comediile lui I.L. Caragiale se evidenţiază în mod exagerat filonul tragic, iar valoarea lui Duiliu Zamfirescu e supraapreciată. G. împinge aici, ca şi cu alte prilejuri, sociologia literaturii spre sociologism, tendinţă căreia nu reuşeşte să i se sustragă. Volumul Flautul lui Marsias (1977) continuă spiritul şi metoda din Faţa ascunsă a lunii, conţinând
229 Dicţionarul general al literaturii române
Gafton
minuţioase analize literare (Mănăstirea Argeşului), reflecţii substanţiale, foarte personale, despre debutanţi, critici şi redactori. Un mare chef de vorbă, mai bine spus, lungimile, repetiţiile, întâlnite încă în temeinica monografie consacrată lui Duiliu Zamfirescu, estompează totuşi, prin diluare, ideile originale ale textului. G. a semnat manuale de limba română pentru liceu împreună cu D. Micu, Al. Piru, G. G. Ursu, Const. Ciopraga şi Savin Bratu şi a fost un prolific prefaţator, scriind despre V. Alecsandri, B. Delavrancea, I. Al. Brătescu-Voineş ti, M. Sadoveanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, I. C. Vissarion, Anton Holban, Claudia Millian, Ion Petrovici, Barbu Solacolu, Saşa Pană, Mircea Ştefănescu, Cicerone Theodorescu, Eusebiu Camilar, Meliusz Jozsef, V. Em. Galan, Marin Preda, Paul Everac.
SCRIERI: Norocel şi Zmeul Zmeilor, Bucureşti, 1946; Titilică, spaima zmeilor, Bucureşti, 1947; Cezar Petrescu, Bucureşti, 1963; Scriitori români contemporani (în colaborare cu T. Bănulescu), Bucureşti, 1964; Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1969; Faţa ascunsă a lunii, Bucureşti, 1974; Flautul lui Marsias, Bucureşti, 1977; Studii de istorie literară, îngr. Gabriel Gafiţa, pref. Aurelia Batali, Bucureşti, 1979. Ediţii: Cezar Petrescu, Romanul lui Eminescu, I-III, postfaţa edit., Bucureşti, 1968, Baletul mecanic, pref. edit., Bucureşti, 1975; Duiliu Zamfirescu, Opere, I-IV, pref. edit., Bucureşti, 1970-1974, V, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Ioan Adam); Claudia Millian, Cartea mea de aduceri aminte, pref. edit., Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Const. Ciopraga, Cezar Petrescu, subiect de monografie, IL, 1963,10; Al. Săndulescu, Monografii literare, GL, 1963, 33; Paul Georgescu, Epocă, biografie, operă, GL, 1963, 47; Baconsky, Marginalii, 204-209; Mihail Petroveanu, „Duiliu Zamfirescu", VR, 1970,3; Gabriel Dimisianu, „Duiliu Zamfirescu", FLC, 1970,24; Niţescu, Repere, 64-68; Nicolae Manolescu, „Faţa ascunsă a lunii", RL, 1975,9; Iorgulescu, Al doilea rond, 85-93; Şerban Cioculescu, „Flautul lui Marsias". O amintire, VR, 1977,7; 9 pentru eternitate, îngr. Mircea Micu şi Gh. Tomozei, Bucureşti, 1977, 185-218; Ştefănescu, Preludiu, 244-247; Ungheanu, Lecturi, 222-227; George, Sfârşitul, II, 322-324; Şerban, Ispita, 279-280; Dobrescu, Foiletoane, II, 233-238; Grigurcu, Critici, 97-105; Felea, Prezenţa, 119-122; Grigurcu, între critici, 162-165; Tihan, Apropierea, 123-128; Dicţ. scriit. rom., II, 315-317; Popa, Ist. lit., II, 1101.	'	AI.S.
GAFIŢA, Viniciu (1.III.1926, Baia, j. Suceava), prozator. Este fiul Anei (n. Ţărăniţa) şi al lui Vasile Gafiţa, notar, şi frate cu Mihai Gafiţa. Urmează la Fălticeni şcoala primară (1933-1937) şi Liceul „Nicu Gane" (1937-1945). în 1950 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. îşi face debutul încă din 1945, când începe să publice în „Universul copiilor" basme, poezii, schiţe, romane, multe semnate cu pseudonime. Din 1950 lucrează ca redactor, şef de secţie şi şef de redacţie la Editura de Stat, Direcţia Generală a Editurilor şi Presei, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, iar din 1960 se va preocupa exclusiv de literatura pentru copii în cadrul Editurii Tineretului, apoi la Editura Ion Creangă, unde va ajunge redactor-şef şi( director. Colaborează sporadic la publicaţii precum „Cutezătorii", „Luminiţa", „Albina", „Contemporanul", „Foaia noastră" (Gyula, Ungaria), „Detskaia literatura" (Moscova). A mai semnat cu pseudonimele Ana Romana, Bunelu, George Garo, G. Viniciu. Primul lui
volum este Grădina cu meri, apărut în 1955. Piesa de teatru Ileana Sânziana, scrisă în colaborare cu Alecu Popovici, a fost premiată la concursul teatrelor de păpuşi desfăşurat la Belgrad în 1968.
Scrierile lui G. se situează consecvent într-un minorat literar pe toate nivelurile, începând cu cel axiologic şi sfârşind cu cel al finalităţii didactice, moralizatoare. Ele asociază o mobilitate exterioară (probată de varietatea genurilor şi speciilor frecventate, cu o predilecţie evidentă pentru literatura adresată copiilor) unei uniformităţi fără fisură a mesajului. Dacă se poate vorbi de o evoluţie a lucrărilor, atunci ea se limitează la slăbirea presiunii clişeelor ideologice din textele publicate în anii '50-'60, acestea fiind redirecţionate către valori etice mai generale. Pentru G., orice desfăşurare anecdotică, fie ea cât de măruntă, se realizează în ideea prelevării — de obicei prin înscenarea unei antiteze — a unor norme, sfaturi, învăţături de ordin moral. Sursele subiectelor sunt aflate fie în realitatea măruntă, cotidiană (extrasă din medii rurale, cooperativiste, partinice, pioniereşti), fie în istoria îndepărtată (Ştefan cel Mare, Avram Iancu) sau recentă (ilegalişti comunişti în timpul celui de-al doilea război mondial). Dată fiind funcţia esenţial didactică a acestei literaturi, publicul predilect al lui G. e alcătuit din copii, chiar şi atunci când autorul nu li se adresează explicit. Lucrarea Bibliografie literatură românăpentru copii (1978) recuperează autori şi titluri ce vin să ilustreze o tradiţie în domeniu.
SCRIERI: Grădina cu meri, Bucureşti, 1955; Taşca de piele, Bucureşti, 1957; Oameni şi oameni, Bucureşti, 1959; Şoaptele pământului, Bucureşti, 1960; A venit primăvara, Bucureşti, 1961; Armonica, Bucureşti, 1962; întâmplările Marianei, Bucureşti, 1962; Ca mărgelele pe aţă, Bucureşti, 1965; Dimineaţa de cenuşă, Bucureşti, 1968; Trei întâmplări la Suceava, Bucureşti, 1968; Cu barbă şi fără barbă, Bucureşti, 1970; Comuna din Paris, Bucureşti, 1971; Leu Paraleu, Bucureşti, 1971; Curcubeul poveştilor, Bucureşti, 1972; Aventurile lui Grivei, Bucureşti, 1972; Munţii necunoscuţi, Bucureşti, 1973; Patria, cel mai frumos cuvânt, Bucureşti, 1974; Alfabetul năzdrăvan, Bucureşti, 1975; Noi, cei care visăm, Bucureşti, 1975; Ţara de Sus, Bucureşti, 1976; Bibliografie de literatură română pentru copii, Bucureşti, 1978; Cărticica celor harnici, Bucureşti, 1979; Pe cărări de munte (în colaborare cu Petre Nedel), Bucureşti, 1980; Ghiocei pentru mama şi alte povestiri, Bucureşti, 1982; Sunteţi oaspeţii mei, Bucureşti, 1984; Ningea peste rododendroni, Bucureşti, 1986; în căutarea lui Avram Iancu, Timişoara, 1989; Năzdrăvăniile iepuraşului Zdup, Bucureşti, 1992; Povestiri de ascultat şi de colorat, Bucureşti, 1999. Traduceri: Maxim Gorki, Opere XXVIII, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Xenia Stroie).
Repere bibliografice: Sergiu Teodorovici, „Armonica", IL, 1962, 8; Virginia Burduja, „Ghiocei pentru mama", CRC, 1983, 9; Hristu Cândroveanu, „Sunteţi oaspeţii mei", CNT, 1984, 23; Filip Moroşan, „Sunteţi oaspeţii mei", CRC, 1985,2; H. Zalis, „Bibliografie de literatură română pentru copii", RL, 1985,33; Dicţ. scriit. rom., II, 317-318. M. I.
GAFTON, Marcel (27.VII.1925, Pechea, j. Galaţi-21.XII.1987, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Antoniei (n. Sârbu) şi al lui Nicolae Gh. Gafton, învăţători. A absolvit Liceul „N. Bălcescu" din Brăila (1945), după care a făcut studii de drept, nefinalizate însă, la Universitatea din Bucureşti (1946-1949). A debutat cu versuri în „Revista Fundaţiilor Regale" (1945) şi a
Gafton
Dicţionarul general al literaturii române 230
colaborat la „Viaţa românească", „Dunărea" (Brăila), „Fapta", „Naţiunea", „Popas literar" (Craiova), „România literară", „Luceafărul" ş.a. Traduce mult, mai ales din literaturile franceză şi rusă, uneori în colaborare.
Volumul de debut, Non possumus, apărut în 1972, în condiţii grafice de excepţie, vădeşte un poet cu o sensibilitate delicată, având pasiunea metaforei şlefuite, îndelung căutate, şi ale cărui trăiri tind să confere evenimentului, indiferent dacă acesta este unul important sau banal, o aură de ceremonie, de sărbătoare a spiritului. Astfel, prezenţa iubitei transformă camera într-un „sipet purpuriu", poetul devenind adoratorul mut al misterelor sacre ale iubirii: „Eram utrenia ta, tu mi-erai umbra/ şi-mi arătai statornic dincotro ară şi adapă lumina.../ Un sipet purpuriu — odaia,/ o inimă a mea mărturisită/ în care te mişcai foşnind mistere/ O, cum cântau cămările de jaruri/ sub fermecate armele clepsidrei!" Preocuparea pentru sonoritatea cuvintelor, uneori fără urmărirea unui sens precis, generează efuziuni lirice a căror muzicalitate este aceea a cântecelor de leagăn şi a descântecelor: „mamă mamă/ iubita mea veche/ cercel de scamă/ te port la ureche/ răsfăţ cuprins/ şi fără dare/ cu dinadins/ hoaţă de soare/ încă şi iar/ adună cheamă/ sâmbur de jar/ zborul din vamă." Volumul Mir aria (1977) aduce în lirica lui G. o maturizare de ordin stilistic, poemele dobândind o pregnanţă a imaginii care încântă
A.
*/■
Os*,
spiritul prin noutate şi putere sugestivă; acest efect este obţinut în principal prin inovaţie verbală, prin „siluirea" cuvintelor şi a sintaxei, proces la capătul căruia se ivesc sonorităţi stranii, neaşteptate. Iată, de pildă, „culoarea" spaimei care bântuie spiritul poetului ajuns la amiaza vieţii: „O spaimă surpare dă iama,/ odăile zărilor ei/ mafoamele spaimei le umple/ zdupăială dilată şi-n gânduri; //şi neiertarea întrebării spală/ ca un căutător de aur/ făgăduieli de minereuri,/ mi-e dusă jumătate ziua/ şi mă tot umblă, umblă spaima." în acelaşi timp, poemul pare a se construi din ce în ce mai greu, iar „aşteptarea" sa — revelând nimicul, golul existenţial — se constituie într-una dintre cele mai semnificative teme de meditaţie. Ciclul „Spital", închegat în jurul unei imagini-cheie
—	culoarea alb —, dovedeşte asimilarea experienţei literare şi spirituale bacoviene: „Prin ferestre albe, văd alb — / ochii în aţintire albă/ paşii despărţitori de moarte menuet alb/ hemoptizia lucrurilor amintiri albe/ candoarea lor navigaţii albe." Culegerea de poeme Adică (1982) este situată sub semnul „excesului" de tip manierist: preocupat aproape exclusiv de sonorităţile combinaţiilor şi „potrivirilor" de cuvinte, G. este creatorul unui limbaj poetic aproape criptic, în care înţelesul, atunci când există, se lasă abia întrezărit. Spre deosebire de cartea de debut, în care imaginea iubitei era închisă într-un „sipet purpuriu", acum întregul poem devine un sipet — unul a cărui cheie a fost pierdută: „ea în alboare-mi zidărea obrazul,/ ochii mei sporea fără nici un adaos,/ a uimirii la fel, bălană suflare spăla străveziu/ schimbarea la faţă, învelimea de violoncel înăuntru,/ ca pe o cetate uitată mă dezgropa din gorganul până-n tavan,/ oseminte de lacrimi podideau în ivire —/ singur sigiliul tău — singură Inmem."
SCRIERI: Non possumus, Bucureşti, 1972; Miraria, Bucureşti, 1977; Adică, Bucureşti, 1982; Şaizeci poeme, Bucureşti, 1986. Traduceri: Serghei Mihalkov, Ilia Golovin, Bucureşti, 1950; I. S. Turgheniev, Rudin, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Violeta Jianu); B. Gorbatov, Doi tovarăşi, Bucureşti, 1951; L. Kosmodemianskaia, Povestiri despre Zoia şi Şura, Bucureşti, 1951; E. Vorobiov, O dimineaţă cu vânt, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Nina Melicenko); Leon Kruczkowski, Kordian şi ţăranul, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Teodor Holban); Turek Svatopluk, Fără patron, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Jean Grosu şi V. Bănăţeanu); V. Kaverin, Doi căpitani, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Zamfirescu); A. Verşinin, Cei ce merg împotriva curentului, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu E. Antonescu); Aleksandr Fadeev, înfrângere, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Maria Roth), Tânăra gardă, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Natalia Stroe); Lessa Origines, Dona Beralda îşi caută fiica, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu N. Filipovici); Mărie Pujmanovâ, Oameni la răscruce, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Lucia Mantu şi Mihai Pop); Mihail Şolohov, Soarta unui om, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Lucian Renert); A.S. Novikov-Priboi, Căpitan de rangul I, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Paul Ionescu şi Galic Buruiană); Ţveatko Kaftangiev, Legea prieteniei, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu N. Stoian); Anatoli Râbakov, Stiletul, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Petre Bucşa); Ilia Vergasov, în munţii Tauridei, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Gh. Masleanca); Menelaos Ludemis, Cerul se înnnourează, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Ion Helianis); Jules Renard, Morcoveaţă, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Modest Morariu), Scrieri alese, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Demostene Botez şi Modest
231 Dicţionarul general al literaturii române
Galaction
Morariu); Al. Dumas, După douăzeci de ani, I-II, Bucureşti, 1961; Maxim Gorki, Viaţa lui Klim Samghin, în Opere, XIX-XXII, Bucureşti,
1961	(în colaborare), Viaţa lui Matvei Kojemeakin, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Vasile Radu), Copilăria, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Xenia Stroe), La stăpân, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Maria Roth), Universităţile mele, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Suzi Recevschi); M.T. Reid, Călăreţul fără cap, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Ecaterina Şişmanian); Astrid Lindgren, Aventurile lui Kalle Blomkvist, Bucureşti,
1962	(în colaborare cu Constantin Gâdei); Romulo Gallegos, Dona Barbara, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Liviu Tomuţa); Stratis Mirivilis, Viaţă în mormânt, pref. Ion Vitner, Bucureşti,
1963	(în colaborare cu Amalia Zambeti); Judah Waten, Părtaşi la crimă, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Valeria Coja); Eduard Bass, Circul Humberto,. Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Lia Toader); Anatole France, Thaîs, Bucureşti, 1966; E. Gorbov, Casa cu plopi, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); I. K. Oleşa, Invidie, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu M. Cardaş); Filipou G. Pieridis, Vremuri grele, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Antiţa Augustopol-Jucan); Mihailo Lalic, Nunta, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Voislava Stoianovici); Artiom Vesiolâi, Rusia scăldată în sânge, I-II, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Mihail Chiţiş); Vitali Siomin, Şapte într-o casă, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Maria Roth); Viktor Konecki, Focuri pe stâncile de gheaţă, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Igor Block şi Radu Polizu-Micşuneşti); Boris Pilniak, Anul gol, pref. AL Sever, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Igor Block); Jean Giono, Să~mi rămână bucuria, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Şerban Bascovici); N. Ognev, Jurnalul lui Kostea Riabţev, I-II, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Mihail Chiţiş); Leonid Juhoviţki, Mai stai şi te uită în urmă, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Dan Lăzărescu); Leopold Lahola, înmormântarea lui David Krakower, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Anca-Irina Dragomir); D. Petrov, Fântâni, Bucureşti, 1974; I. Trifonov, Un lung bun rămas, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Igor Lefter); Honore de Balzac, Femeia părăsită, îngr. şi pref. Angela Ion, Iaşi, 2002 (în colaborare).
Repere bibliografice: Barbu, O ist, 352-354; Caraion, Pălărierul, 121-127; Cornel Moraru, „Miraria", FLC, 1977, 26; Eugen Simion, „Miraria“, LCF, 1977, 26; Mânu, Eseu, 129-132; Regman, Explorări, 295-302; Grigurcu, Poeţi, 415-417; Raicu, Contemporani, 96-99; Doinaş, Lectura, 171-174; Simion, Scriitori, III, 121-128; Grigurcu, Existenţa, 72-79; Liviu Papadima, „Şaizeci poeme", TBR, 1986, 319; Munteanu, Jurnal, IV, 151-154; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 447-451; Lucian Alexiu, Sunetul poeziei, 0,1990,16; Negoiţescu, Scriitori contemporani,
183-186; Ierunca, Semnul, 183-187; Dicţ. scriit. rom., II, 318-320; Popa, Ist lit, 387-388.	L.H.
GALACTION, Gala (pseudonim al lui Grigore Pişculescu; 16.IV.1879, Dideşti, j. Teleorman - 8.III.1961, Bucureşti), prozator, memorialist şi traducător. Este fiul Chiriachiei (n. Ostreanu) şi al lui Nicolae Pişculescu, administrator al moşiei Dideşti. Tatăl, mama şi vizitiul familiei erau renumiţi prin darul povestirii; multe dintre naraţiunile scriitorului îşi au sursa în istorisirile lor. După cursul elementar urmat în satul natal şi la Roşiori de Vede (1886-1890), învaţă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, unde îi are colegi pe Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), N.D. Cocea şi I.G. Duca. Avid de lectură, citeşte enorm, mai ales din literaturile română şi franceză, fiind cucerit de precursorii simboliştilor şi de proza artistă şi mistică. Scoate, împreună cu alţi colegi de liceu, revista poligrafiată
„Zig-Zag". Frecventează cenaclul lui Al. Macedonski. Debutează în 1896, cu schiţa Pe terasă, publicată în „Adevărul ilustrat", colaborând şi la „Liga ortodoxă", iar cu versuri la „Aurora" din Roşiori de Vede. în 1898 devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere, dar în anul următor trece la Facultatea de Teologie. începute în capitală, studiile teologice vor fi continuate la Cernăuţi şi încununate cu un doctorat (1909). în aceşti ani G. publică intermitent proză scurtă în „Revista modernă", „Literatură şi artă română", „Revista idealistă", „Viitorul", scoate, împreună cu Tudor Arghezi şi V. Demetrius, revista „Linia dreaptă" (15 aprilie 1904), în care semnează pentru prima dată cu pseudonimul Gala Galaction. Numit inspector bisericesc (defensor ecleziastic), scriitorul cunoaşte, în satele străbătute, lumea pe care o va transpune mai târziu în nuvelele şi povestirile sale. Semnează frecvent proză în „Viaţa socială", „Vieaţa nouă", „Viaţa românească", „Flacăra", scrie şi în alte periodice. în 1914 îi apare cea dintâi culegere de nuvele, Bisericuţa din Răzoare. Obţine Premiul pentru literatură „I. Heliade-Rădulescu" al Academiei Române. în 1915-1916 îl secondează pe Arghezi la conducerea săptămânalului „Cronica". în timpul primului război mondial publică la „Scena", „Renaşterea", „Cronicarul", „Lumina", „Biblioteca copiilor şi a tinerimii", iar în anii imediat următori devine unul dintre cei mai activi colaboratori la presa socialistă
Galaction
(„Chemarea", „Socialismul", „Lumea nouă"), la cea de orientare democratică („Cuvântul liber", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa" ş.a.), precum şi la publicaţii ca „Mântuirea", „Lumea evree", „Luptătorul". între
1920	şi 1940 semnătura îi apare în „Flacăra", „Facla", „Lumea", „Universul literar", „Adam", „România", „Revista Fundaţiilor Regale", „Ecoul" ş.a. în 1929 scoate revista „Hanul samariteanului" (două numere). Biografia sa e punctată de hirotonirea ca preot, în 1922, şi de numirea ca profesor mai întâi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, în 1926. îi apar mai multe cărţi: culegerile de scrieri cu caracter publicistic şi memorialistic O lume nouă (1919), Răboji pe bradul verde (1920), Toamne de odinioară (1924), Scrisori către Simforoza. în Pământul Făgăduinţei (1930), romanele Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (I-II, 1935), piesa de teatru Riţa Crăiţa (1942) ş.a. Un moment de însemnătate majoră pentru cultura românească este apariţia, în 1938, a traducerii integrale a Bibliei, realizată în colaborare cu Vasile Radu. După august 1944, e prezent în „Jurnalul de dimineaţă", „Drapelul", „Ultima oră", „Victoria", „Adevărul", „Contemporanul", „Albina". Devine unul dintre militanţii cei mai înflăcăraţi pentru „democraţie populară", pentru socialism. în 1947 e ales membru al Academiei Române, în 1948 devine deputat în Marea Adunare Naţională, iar în
1954	primeşte Ordinul Muncii clasa I.
Dicţionarul general al literaturii române 232
Fire contemplativă şi acut sensibilă, chiar „bolnăvicioasă" potrivit unei autocaracterizări, atras în copilărie, „ca fetele", de „culori şi lucruri gingaşe", „rătăcit în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor", G. a găsit în adolescenţă cel mai propice climat pentru valorificarea artistică a predispoziţiilor sale în cenaclul macedonskian de la „Literatorul". Aici promovarea spiritului novator, a unor valori literare încă neomologate la noi, superficial cunoscute, respinse, cultivarea insolitului, a tot ce contraria simţul comun, a bizarului şi fantasticului nu puteau decât să-i stimuleze înclinaţia spre visare şi introspecţie, interesul pentru problematica morală şi religioasă, să-i accentueze gustul pentru straniu, pentru fabulos, să-i sporească atracţia către arta rafinată şi către frumos în genere. O sensibilitate ca a lui, generoasă prin definiţie, includea şi deschiderea spre lumea dezmoşteniţilor, receptivitatea faţă de suferinţele semenilor. Preocuparea pentru condiţia socială a celor mulţi, a sărmanilor şi năpăstuiţilor îl orientează spre socialism. Asemenea prietenilor săi Tudor Arghezi, N.D. Cocea, V. Demetrius, frecventează, ca licean, clubul socialist. în „Adevărul ilustrat", publicaţie de orientare convergentă cu cea a periodicelor socialiste, îi apar două schiţe, Pe terasă şi Harpistul Dionisos, pătrunse de spiritul umanitar, în „Liga ortodoxă" poemul Tablou uitat, ce învederează, asemenea unor versuri din aceeaşi perioadă (Auroră mistică), influenţa poeticii simboliste şi a celei parnasiene, practicate programatic în cenaclul lui Macedonski. G. considera că „toată simţirea şi toată literatura lui" e rezumată simbolic în evocarea unui moment şcolar, Trandafirii. „Am voit — zice scriitorul — să aduc la altarul Domnului tot ce-am putut să culeg din grădina mea, chiar dacă n-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase." într-adevăr, întreaga sa operă e traversată de spirit religios creştin. Dar nu neapărat în expresie canonică. Din punct de vedere teologic, literatura lui G. e tot atât de heterodoxă pe cât este din punct de vedere literar de eteroclită. Proza scurtă însumează naraţiuni şi articole, însă graniţele dintre specii sunt, la autorul Bisericuţei din Răzoare, cu totul fluide. Scrierile clasabile sub genericul „articole" includ, dacă nu sunt (integral sau în bună parte), evocări lirice, reverii, note de călătorie, amintiri, portrete, confesiuni; povestirile, nuvelele şi romanele conţin poezie, reflecţie, comentariu, adesea cu iz de predică. Epicul e inundat, nu rareori, de lirism, istorisirea integrează frecvent descripţii, în special tablouri de natură, uneori cu valoare aproape autonomă. In primele două volume, alături de scrierile cu osatură epică, majoritare, apar poeme în proză (Trandafirii, Crizantemele, Bujorii, Narcişii, Crinii ş.a.), oraţii lirice (Bisericuţa din Răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamţu), reportaje cu caracter poematic (Cimitirul de pe deal, La Sihla, pe Jijina). Tot astfel, în Caligraful Terţiu (1929). Celelalte culegeri conţin texte aparţinătoare, mai toate, prozei poetice şi publicisticii realizate la nivel de text literar. Nota comună e credinţa religioasă, exprimată stilistic într-o tonalitate de elocinţă sacrală, cu ecouri biblice, cu inflexiuni de retorică sacerdotală. în cuprinsul nuvelisticii lui G. se disting, în funcţie de natura subiectelor şi de sursele tematice, trei direcţii principale. Una e ilustrată de povestirile edifiante, extrase din Noul Testament
233 Dicţionarul general al literaturii române
Galaction
sau propunând legende hagiografice. Piesa titulară a volumului Caligraful Terţiu portretizează moral un ucenic şi secretar al Apostolului Pavel. în Grădina lui Iosefdin Arimateia este evocat cunoscutul personaj evanghelic, cel care a pus corpul neînsufleţit al lui Iisus în mormânt. Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul narează convertirea la creştinism, sub impactul unei minuni, a unui demnitar mahomedan. Dionis grecoteiul e povestea unui copil sărman, obligat să tragă sacaua împreună cu un asin şi care va ajunge arhiepiscop al Constantinopolului. Andrei Hoţul narează pocăirea unui tâlhar de drumul mare. O categorie aparte o compun nuvele precum Maica Rahila şi sora Veronica, „Calipso greaca, fecioara", Maica Erăsina, cu personaje feminine din ambianţa monahală. Eminamente valide literar sunt însă prozele de inspiraţie profană, în special unele dintre ele, ca Moara lui Călifar, De la noi, la Cladova, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, La Vulturi! însuşirile definitorii ale acestora sunt forţa epică, veridicitatea psihologică, unitatea de compoziţie, expresivitatea savuroasă a limbii. Dominanta celor mai multe dintre ele este pregnanţa viziunii realiste, iar a altora — un fantastic de sursă folclorică. în naraţiunile de concepţie realistă, mobilurile acţiunilor şi ale mişcărilor sufleteşti sunt setea de avuţie şi pasionalitatea erotică. Uneori, acestea se între-
pătrund. în funcţie de ponderea manifestării uneia sau alteia, cele două patimi decid caracterul preeminent al nuvelelor: social sau psihologic. Exemplificând efemeritatea bunurilor materiale, a bogăţiilor pământeşti, în lumina învăţăturii cristice, nuvela Gloria Constantini învederează mijloace care o situează în linia epicii lui Ioan Slavici şi a lui Ion Agârbiceanu. Teza e devorată, sublimată de creaţie. Fiu al ţăranului Tudor Fierăscu şi al unei turcoaice, Constantin e, spre deosebire de potolitul Badea, fratele său după tată, un impetuos, o natură focoasă, vădit meridională, dificilă, având ca sigiliu o permanentă stare de nemulţumire. Neiubitor de muncă, avid de „comori pe pământ", muncit de dorinţa îmbogăţirii rapide pe orice cale, Constantin caută banul cu frenezie, îmbrăţişând, în acest scop, felurite îndeletniciri, de la cea de fochist pe un vas până la aceea de actor, pentru ca, în cele din urmă, să se apuce de scormonirea ruinelor Ghighiului şi Celeiului, sub care presupune că s-ar găsi monede antice. Lăcomia îi este sporită demenţial de pasiunea stârnită de viitoarea cumnată, pe care o vrea pentru el. Ambele năzuinţe par a se împlini simultan. Săpând într-un bordei din curte, Constantin găseşte o comoară din care ţâşnesc flăcări. Acestea se aprind într-un dans fantastic, infernal: scenă antologică. Cumnata, vrăjită şi ea de priveliştea aurului pâlpâitor, îi cade în braţe. Finalul nuvelei e
Ga/a Galaction, Al. Rosetti, Camil Petrescu şi Krikor Zambaccian
Galaction
Dicţionarul general al literaturii române 234
de tragedie shakespeareană: Constantin îşi ucide fratele apărut în faţa uşii bordeiului; el şi Frusina încearcă să treacă, peste Dunăre, în Bulgaria, dar sunt împuşcaţi de grăniceri. Sensul moral încifrat în naraţie e simbolizat ironic de inscripţia de pe o monedă romană lipită de fruntea însângerată a lui Badea Fierăscu: „Gloria Constantini". Note accentuat sociale individualizează nuvelele de evocare istorică. înspăimântată de năvălirea turcilor în sat, o ţărancă se refugiază la stâna din munţi a tatălui ei, urcând cu un copil în cârcă, unul în poală, altul de mână, pe cărarea cea mai scurtă, dar şi cea mai primejdioasă. Când, frântă de osteneală, simte că începe să-şi piardă controlul de sine, îl ascunde pe cel mai mic într-o căpiţă de fân şi îşi continuă suişul, cu ceilalţi doi. Copilul lăsat pe drum va fi mâncat de vulturi (La Vulturi!). Acţiunea din Lângă apa Vodislavei fixează scene teribile, reflectând antagonisme de clasă. Retras în codru, tot de frica turcilor, un negustor hapsân snopeşte în bătaie şi înjugă la căruţă un cioban ai cărui câini îi sfâşiaseră pantalonii. Ciobanul se răzbună, denunţându-1 pe bătăuş unui turc înarmat şi cerându-i capul. Turcul încearcă să tempereze mânia ciobanului. Nereuşind, îi împlineşte cererea: „Iataganul pe care turcul îl ţinea încremenit în soare căzu cu şuier pe gâtul lui Iordache şi, cu căpăţâna lui cu tot, răsună de pământ." Pofta de înavuţire generează şi conflictul povestirii fantastice Moara lui Călifar. Spre a se „procopsi", un flăcău se ,duce (în vis) la moara unui vrăjitor aflată pe alt tărâm: o „moară cu noroc" infernală. Scăldându-se, la îndemnul morarului, în lacul de alături, ţăranul devine, prin căsătorie, boier, stăpân al unor moşii întinse. Dar numai în vis. Sluga Necuratului nu putea să-i procure decât iluzia opulenţei şi fericirii. Valorificând o variantă folclorică a motivului „pactul cu diavolul", povestea poate fi considerată paradigma întregii literaturi a lui G. pe tema goanei după avere. Bogăţiile şi plăcerile lumeşti nu sunt, în viziunea scriitorului, decât, cum spun textele sfinte, „umbră şi vis". Un fantastic desfăşurat cu o intenţie pilduitoare mai estompată include povestirea în pădurea Cotoşmanei. Dintre nuvelele cu eroi stăpâniţi de eros, cea mai izbutită e De la noi, la Cladova. Abordând tema din perspectiva creştină, scrierea înfăţişează o biruinţă a principiului moral asupra ispitei vinovate. Preotul Tonea e iubit nebuneşte de tânăra sârboaică Borivoje, de care se simte, la rândul său, irezistibil atras. Asemenea sfinţilor, el îşi reprimă pornirea spre păcat şi respinge, cu o putere aproape neomenească, chemările adoratei. Preotul îşi asumă virtutea cu preţul de a o vedea pe Borivoje dându-şi sufletul chiar în timpul spovedaniei. Implicându-se în trăirile personajelor, naratorul atribuie situaţiei o măreţie apoteotică („Ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără ca să se împlinească, se împlini sub condiţia atotdivină şi atotcurăţitoare a religiei lui Iisus Cristos"), însă analiza (fie şi la modul discursiv) a zbuciumului lor interior aduce în prim-plan, irepresibil, omenescul. Cu toate că sunt diferite prin lumea pe care o investighează, istorisirile în drumul spre păcat, Pădurarul Ion Bentu, „Mi-e dragă Nonora!", Gheorghe Cătălina întrupează aceeaşi obsesie a erosului vinovat. Aici câteva personaje masculine se aruncă în iad, terorizate, fără a i se împotrivi hotărât, de demonul cărnii. Acolo ajung şi Mură, şi Oleana, tinerii din
romantica poveste de dragoste, cu subiect sadovenian, Copca Rădvanului: ea, fiică de boier, el, ţigan lăutar rob. în Soleima, eroina titulară, o cadână, este împuşcată de soţul ei pentru o presupusă infidelitate, fie şi numai visată.
Dintre romanele lui G., două dezvoltă problematica din nuvele, în special pe cea erotică. Scris la persoana întâi, Roxana e confesiunea unui tânăr preot celibatar, pus de viaţă într-o situaţie similară celei din nuvela De la noi, la Cladova. Paroh al unui cartier muncitoresc, recent hirotonit, Abel Pavel, animat de idealism creştin, năzuieşte să întemeieze o mănăstire şi să construiască o „catedrală a săracilor". în demersurile pentru colectarea de fonduri el obţine sprijinul nesperat a două tinere femei, Roxana, soţia unui mare comerciant, şi Debora, fiica unui bancher. Ambele se îndrăgostesc de el, disputându-şi-1.0 a treia femeie, guvernanta protestantă Helen Humpel, îl mustră fiindcă recurge, în folosul săracilor, la mărinimia celor bogaţi. „Poate Ioan Botezătorul - îl întreabă ea retoric — să fie oaspetele tetrarhului Irod?" Prin neputinţa de a lua o decizie, preotul se găseşte într-un greu impas mai cu seamă moral. Pricepând că nu se poate consacra ridicării „aproapelui sărac şi osândit" fără a se subordona celor avuţi, el îşi vede ameninţată şi virtutea fecioriei. Exasperat, măcinat de nehotărâre, se destăinuie epistolar duhovnicului său de departe, căruia îi mărturiseşte „groznica văpaie", chinul lui. în romanul Doctorul
235 Dicţionarul general al literaturii române
Galaction
Taifun, un conclav improvizat de bărbaţi judecă, în prezenţa ei, o tânără Magdalenă de care unii dintre ei beneficiaseră. Ideea structurantă a scrierii e cuprinsă în pledoaria în spirit evanghelic pentru înţelegere şi iertare. De cu totul alt tip e Papucii lui Mahmud, o povestire vrednică, de fapt, de Vieţile sfinţilor. Participant, ca soldat, la Războiul pentru Independenţă, pantofarul Savu ucide, fără motiv, un turc. Chinuit după aceea de remuşcări, nu-şi găseşte liniştea până nu se spovedeşte unui pustnic. Acesta îi dă drept canon să încalţe gratuit o mie de desculţi. Ca urmare, Savu cutreieră tot sudul ţării şi întreaga Peninsulă Balcanică, cu sentimentul de a fi un nou Cain, care îşi ispăşeşte crima săvârşind fapte bune, ca fratele său Abel. Viaţa lui sfârşeşte în drum spre Istanbul, pe un vapor, unde, având în sac o pereche de iminei împărăteşti, i se pare că îl vede pe Mahmud, turcul pe care îl omorâse, în chip de sultan, însă cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Astfel, în vreme ce turcul îşi doarme somnul de veci în cimitirul creştin, Savu trece în „raiul lui Mahomed". Tâlcul istorisirii îl dă parabola, spusă de cineva, a celor trei inele din piesa lui Lessing Nathan înţeleptul: toate religiile sunt egal îndreptăţite şi adepţii tuturor credinţelor sunt semenii fiecăruia dintre noi. Pseudoroman, La răspântie de veacuri e o amplă scriere cu caracter memorialistic, care reconstituie subiectiv ambianţa şcolară, universitară, literară şi jurnalistică de la întretăierea secolelor XIX-XX. Sub nume inventate (Badea Jiu, Boruzescu, Bujoreanu) sunt creionaţi amici din adolescenţă ai scriitorului, între care V. Demetrius, N.D. Cocea. Apare şi viitorul Tudor Arghezi, botezat Lara Theobald, la vârsta când semna Ion Theo. Lui însuşi, autorul îşi dă numele de Doru Filipache. Publicată mai târziu, „fantezia dramatică" Riţa Crăiţa expune scenic o poveste de iubire pe cât de fermecător romantică, pe atât de neverosimilă. O „crăiţă" gitană, idolatrizată de un intelectual, ajunge artistă de faimă europeană, dar ca soţie a unui tot atât de celebru conaţional. Piesa reţine atenţia prin pitorescul de mediu şi crâmpeie de folclor ţigănesc. Marcante însuşiri literare (frazare alertă, formulări sugestive, plastice, combinaţii neaşteptate, fericite, de neologisme şi neaoşisme, citate seducătoare, referiri percutante de natură teologică, biblică, istorică, inserţii de amintiri şi anecdote, descrieri de natură, tonalitate sacerdotală) dezvăluie publicistica şi memorialistica scriitorului. Acestea caracterizează şi stilul jurnalului lăsat de G., publicat postum (1973-1980), deosebit de interesant şi valoros din punct de vedere documentar.
Elementele esenţiale ale literaturii [lui Gala Galaction] sunt deci: epicul popular; romantic, şi basmul fantastic plin de eresul creştin. Inspiraţia lui religioasă se manifestă şi sub alte forme; prin nimic nu se vădeşte însă mai viu şi mai organic decât sub forma eresului.
Oricare ar fi dimensiunile cărţilor sale, scriitorul nu e romancier; ci povestitor. Poet înainte de toate, ca toţi sămănătoriştii epocei, scriitorul are şi stilul potrivit viziunii sale poetice; sunt pagini în Moara lui Călifar, în Copca rădvanului, în De la noi, la Cladova de o mare vigoare stilistică şi într-o pură limbă română.
E.	Lovinescu
SCRIERI: Minunea din drumul Damascului, Bucureşti, 1903; Apologia unei legi şi mai presus de ea a unui principiu, Bucureşti, 1909; Lângă apa Vodislavei, Bucureşti, 1911; Bisericuţa din Răzoare, Iaşi, 1914; M. Eminescu, Bucureşti, 1914; ed. 2 (Viaţa lui Eminescu), Bucureşti, 1924; ed. 3 (Mihai Eminescu), îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Iaşi, 1987; Clopotele din Mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916; La ţărmul mării, Bucureşti, 1916; O lume nouă, Bucureşti, 1919; Sionismul la prieteni, pref. A.L. Zissu, Bucureşti, 1919; Răboji pe bradul verde, Iaşi, 1920; Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Iaşi, 1920; Toamne de odinioară, Bucureşti, 1924; De la noi, la Cladova, Bucureşti, 1924; Două întâmplări minunate, Bucureşti, 1924; Piatra din capul unghiului. Scrisori teologice, Bucureşti, 1926; Cartea creştinului ortodox, Bucureşti, 1926; Meditare la Rugăciunea Domnească, adică la „Tatăl nostru", Arad, 1927; Răbdare şi nădejde, Chişinău, 1928; Caligraful Terţiu, Bucureşti, 1929; Roxana, Bucureşti, 1930; Scrisori către Simforoza. în Pământul Făgăduinţei, Bucureşti, 1930; Papucii lui Mahmud, Bucureşti, 1932; Doctorul Taifun, Bucureşti, 1933; Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1934; La răspântie de veacuri, I-II, Bucureşti, 1935; Elemente (în colaborare cu Vasile Radu), Bucureşti, 1935; în grădinile Sf.Antonie, Bucureşti, 1942; Riţa Crăiţa, Bucureşti, 1942; Vlahuţă, Bucureşti, 1944; Din legăturile bisericeşti româno-ruse altădată şi azi, Bucureşti, 1946; Mangalia, Bucureşti, 1947; Opere, I, Bucureşti, 1949; Nuvele, pref. C. Theodorescu, Bucureşti, 1954; Oameni şi gânduri din veacul meu, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1955; Opere alese, I-II, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956-1958; Ziua Domnului, Bucureşti, 1958; Opere alese, I-IV, îngr. Teodor Vârgolici, introd. D.Micu, Bucureşti, 1959-1965; Lângă apa Vodislavei, pref. D. Micu, Bucureşti, 1961; La Vulturi!, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1962; Chipuri şi popasuri, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1969; O lume nouă, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1970; Moara lui Călifar, postată S. Damian, Bucureşti, 1973; Jurnal, I-III, îngr. Maria Galaction Ţuculescu şi Teodor Vârgolici, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1973-1980; ed. I-V, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996-2003; Prin ţară, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1975; Opinii literare, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979; Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, postfaţă Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1983; Zile basarabene, îngr. şi introd. Gh. Cunescu, Chişinău, 1993; Opere, I-VII, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1994-2002. Traduceri: Anatole France, Paiaţa Maicii Domnului, Iaşi, 1920; Noul Testament, Bucureşti, 1927; Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, Bucureşti, 1938 (în colaborare cu Vasile Radu); Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, în Shakespeare, Opere, II, Bucureşti, 1955.
Repere bibliografice: Arghezi, Scrieri, XXVII, 129-141; Trivale, Cronici, 95-101; B. Delavrancea, „Bisericuţa din Răzoare", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXXVII, 1914-1915; Ibrăileanu, Opere,
II,	373-378; Aderca, Contribuţii, I, 62-69, 586-589, II, 334-336; D. Caracostea, Galaction şi sinteza de mâine, ALA, 1927,326; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IV, 84-92; Sebastian, Jurnal, 315-326; Constantinescu, Scrieri, III, 27-47; G. Călinescu, „Papucii lui Mahmud", ALA, 1932,579; Al. A. Philippide, Gala Galaction, ALA, 1932, 581; G. Călinescu, „Doctorul Taifun", ALA, 1933,676; Perpessicius, Opere, III, 290-295, IV, 206-210,311-314, V, 234-239, VII, 196-199; Iorga, Ist. lit. cont., II (1986), 254-257; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 229-232; Biberi, Etudes, 36-38; Vianu, Arta, II, 88-95; Călinescu, Ist. Ui (1941), 601-603, Ist. lit. (1982), 678-681; Papadima, Creatorii, 272-276; Zaciu, Masca, 170-176; Teodor Vârgolici, Gala Galaction, Bucureşti, 1967; Philippide, Consideraţii, I, 211-221; Ciopraga, Lit. rom., 465-484; Micu, început, 329-351; Gheoghe Bulgăr, Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, 1971, 101-112; Adriana Niculiu, Gala Galaction. Omul şi scriitorul prin el însuşi, Bucureşti, 1971; Al. Cerna-Rădulescu, Arbori din Ţara Promisă,
Galaction
Dicţionarul general al literaturii române 236
Bucureşti, 1972, 245-316; Vlad, Povestirea, 84-85; Piru, Varia, II, 258-261; Dan, Proza, 141-148; Muthu, Lit. rom., 209-216; Gala Galaction interpretat de..., îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1978; Pillat, Itinerarii, 154-166; Piru, Ist. lit., 238-239; Gh. Cunescu, Pe urmele lui Gala Galaction, Bucureşti, 1982; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, 1982,114-121; Săndulescu, Portrete, 237-243; Simuţ, Diferenţa, 36-39; Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1983, 83-92; Cioculescu, Itinerar, IV, 233-238; Anghelescu, Vedere, 216-244; Manolescu, Teme, VI, 151-155; Gala Galaction, RRI, II, partea I, 8-50; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, Muzica şi literatura, II, Bucureşti, 1987,261-274; Nicolae Manolescu, Nuvelistica lui Galaction, RL, 1989, 17; Gh. Cunescu, Gala Galaction, Galaţi, 1989; Holban, Literatura, 1,83-97; Negoiţescu, Ist. lit., 1,203; Z. Ornea, La inaugurarea ediţiei Galaction, RL, 1994,23; Eugen Simion, Jurnalul lui Gala Galaction şi „mania Goncourt", CC, 1997, 1-2; Roxana Sorescu, Ambiguitatea jurnalului, LCF, 1998,23; Ioan Holban, Gala Galaction, CL, 1998,9; Dicţ. analitic, I, 276-279, II, 249-250, 296-300, 351-352, III, 74-77; Perian, Pagini, 87-96; Z. Ornea, Romanele lui Galaction, RL, 1999, 15; Dicţ. esenţial, 323-327; Micu, Ist. lit., 181; Cornelia Ştefănescu, Substanţa umană, RL, 2003,3; Al. Săndulescu, Publicistica lui Gala Galaction, ALA, 2003,660; Săndulescu, Memorialişti, 107-118.	D.Mc.
GALACTION, Luki [Lucreţia] (30.IV.1906, Bucureşti-2000), prozatoare. Este una dintre fiicele lui Gala Galaction, care, căsătorită Passarelli, s-a stabilit în Italia. într-o cronică plastică, publicată în „Curentul" din 21 martie 1932, N. Tonitza afirma că G. a moştenit „duhul născocirii şi al perfecţionării" de la tatăl ei, „elegantul şi profundul prozator al neamului nostru". Expoziţia personală de pictură deschisă la Ateneul Român, în decembrie 1969, s-a bucurat de un binemeritat succes.
G. s-a afirmat ca prozatoare după ce s-a stabilit în Italia, publicându-şi acolo scrierile redactate în limba maternă şi destinate diasporei româneşti. Primul volum de nuvele, Sevastia Dumbravă (1949), cuprinde patru ample naraţiuni cu subiecte şi personaje ce evocă spaţiul Deltei dunărene. Romanul Sultana (1954) urmăreşte destinul zbuciumat al unei tinere de condiţie modestă, aruncată într-un mediu viciat, multe pagini conturând cu luciditate o seamă de caracteristici ale societăţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. Un alt roman, scris în limba italiană, Tempo degli angeli (1957), este axat pe învăţăturile biblice şi vrea să transmită un mesaj etic. Scrierile ulterioare sunt publicate în România. Prin varietatea temelor, a modalităţilor de expresie şi a procedeelor compoziţionale, schiţele şi nuvelele din volumul Calafuria (1971) ilustrează disponibilităţile artistice ale autoarei, într-un stil cu multiple valori expresive. G. îmbină procedee tradiţionale şi moderne, armonizându-le într-un aliaj epic de autentică substanţă. Povestirea ce dă titlul volumului se remarcă prin alternarea sugestivă a planului real cu cel fantastic. Notele de irealitate sunt discret introduse în naraţiune, precum în episoadele ce narează dragostea tânărului pescar Benedict pentru o sirenă. Planul real îl constituie secvenţele care înfăţişează dragostea dramatică şi deznădăjduită a Elfridei pentru Benedict. în nuvela Patima, tensiunea se păstrează, dar elementul fantastic e absent. Conflictul face să se confrunte trei puternice personaje din ciudata Deltă a Dunării. Trăind cu Ghioala, femeie cu un trecut aventuros, proprietară a unei
mori, pescarul Vladimir nutreşte o patimă ascunsă pentru fiica acesteia, Păstruga. Abrutizată de alcool, femeia înşelată se răzbună cumplit. Aurul şarpelui (1979), roman de dragoste, exploatează, într-o ambianţă orientală fastuoasă, elemente de miraculos şi magie. De o cu totul altă factură este Fapt divers între paralele (1981), roman poliţist, a cărui acţiune se desfăşoară la începutul secolului al XX-lea, la Galaţi şi Tunis.
SCRIERI: Sevastia Dumbravă, Roma, 1949; Sultana, Roma, 1954; Tempo degli angeli, Roma, 1957; Calafuria, pref. Eugen Jebeleanu, postfaţă Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1971; Aurul şarpelui, Bucureşti, 1979; Fapt divers între paralele, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Artur Silvestri, Romanul exotic şi fabulos, LCF, 1979,51; Zaharia Sângeorzan, Teritoriile imaginarului, CRC, 1980,31; Zaharia Sângeorzan, Convorbiri cu Luki Galaction, MS, 1981,4; Radu, Pagini, 68-70; Cosma, Romanul, II, 222-223.	T. V.
GALAICU, Vasile (19.V.1939, Unchiteşti, j. Soroca), poet şi prozator. A absolvit Universitatea Pedagogică „Alecu Russo" din Bălţi (1963). Este tatăl lui Emilian Galaicu-Păun.
G. a debutat cu versuri pentru copii, în care a abordat o tematică de conjunctură. Poeziile din volumele Oglinda fermecată (1971) şi Ţară de poveste (1973) sunt concepute în stilul conformist ale epocii, desfăşurând subiecte lirico-epice cu excrescenţe narative şi formule convenţionale. în culegerile de proză Cantata credinţei (1979), La porţile albastre ale cerului (1979) şi Muchia sorţii (1980), autorul încearcă să pătrundă în psihologia unor personaje cu un destin dramatic şi o viaţă neobişnuită, marcată de un romantism pitoresc.
SCRIERI: Oglinda fermecată, Chişinău, 1971; Ţară de poveste, Chişinău, 1973; A fost o zi..., Chişinău, 1974; Duminica din mijlocul săptămânii, Chişinău, 1976; Clopoţelul dorului, Chişinău, 1978; Cantata credinţei, Chişinău, 1979; La porţile albastre ale cerului, Chişinău, 1979; Muchia sorţii, Chişinău, 1980; Şapte ani de acasă, Chişinău, 1982; Casa şi inima noastră, Chişinău, 1984; Evanghelie de la Mihai, Chişinău, 1989.
Repere bibliografice: Arcadie Donos, Ancorat în actualitate, LA, 1980, 20 martie; Ion Ciocanu, Continua căutare a individualităţii, „Tinerimea română", 1983,25 martie.	A.B.
GALAICU-PĂUN, Emilian (22.VI.1964, Unchiteşti, j. Soroca), poet, prozator şi critic literar. Este fiul Eleonorei (n. Păun) şi al lui Vasile Galaicu, scriitor. A studiat la Universitatea de Stat din Chişinău, iar doctorantura a urmat-o la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova. A lucrat ca redactor la „Literatura şi arta", „Sfatul Ţării", „Basarabia".
Formulele poetice din primele lui cărţi (Lumina proprie, 1986, Abece-Dor, 1989), marcate de tradiţionalism, dar şi de o tentă expresionistă, se radicalizează în Levitaţii deasupra hăului
(1991)	şi în Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România), impunând un program estetic consonant cu cel al optzeciştilor. Gesturile sunt largi, teatrale, poetul trece cu pletele răsfirate prin aerul pe care îl incendiază cu flăcările senzualităţii şi îl răceşte cu „angoasa" sa de sorginte livrescă. Levitaţia, zborul, desprinderea gesturilor
237 Dicţionarul general al literaturii române
Galan
de trup, motive frecvente de la Nichita Stănescu încoace, realizează un scenariu al căderii în hăuri şi al azvârlirii mitice în jos a lui Hristos (aluziile la crucificarea Basarabiei simt evidente). Romanul Gesturi (1996) este un poem existenţial cu substanţă epică vagă, structurat sub formă de silogism cioranian despre moarte, nimic şi neliniştile fiinţei.
SCRIERI: Lumina proprie, Chişinău, 1986; Abece-Dor, Chişinău, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Chişinău, 1991; Cel hătut îl duce pe Cel nebătut, Cluj-Napoca, 1994; Gesturi, Chişinău, 1996; Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Chişinău, 1999; Yin Time, Bucureşti, 1999; Gestuar, Botoşani, 2002. Ediţii: Georg Trakl, Antume, tr. Mihail Nemeş, Bucureşti-Chişinău, 2001, Postume, tr. Mihail Nemeş, Bucureşti— Chişinău, 2001. Traduceri: Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Chişinău, 2001; Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Chişinău, 2002; Maria Turchetti, Tirania şi tiranicidul, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Adrian Popescu, Un expresionist postcomunist, ST, 1991,10; V. Grosu, O poezie a interferenţelor, „Columna", 1992,8-9; Mariana Codruţ, „Nevoia de strigăt a limbii", RL, 1992, 13; Nicolae Bârna, Levitaţia izbutită, L, 1992, 36; Al. Cistelecan, înălţări şi căderi, LCF, 1992, 44; Aurel Pantea, Ucenic la sacru, VTRA, 1992,10; Virgil Mihaiu, între real şi surreal, ST, 1995, 1-2; Alex. Ştefănescu, Ediţie revăzută şi adăugită a vieţii de fiecare zi, RL, 1995,8; Dan Silviu Boerescu, Emilian Galaicu-Păun, „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut", LCF, 1995,26; Aurel Pantea, Viziuni şi sarcasme, APF, 1996, 4; Roxana Sorescu, Nimicuri şi nu prea, LCF, 1996, 41; Ana Bantoş, Epifanie şi grotesc în poezia lui Emilian Galaicu-Păun, „Limba română", 1997,3-4; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 246-247; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 14-19; N. Leahu, Literatura română postbelică..., Chişinău, 1998,571-577; Emilian Galaicu-Păun, PRA, 1,135-148; Daniel Corbu, Tânăr, neliniştit şi experimentalist, CL, 1999,7; Cărtărescu, Postmodemismul, 472; Mihaela Ursa, Cine mai crede în poezie, ST, 2000, 7-8; Bucur, Poeţi optzecişti, 85-89; Cistelecan, Top ten, 12-14,185-188; Pop, Viaţă, 296-301; Marius Chivu, Panica rătăcirii şi căutării, RL, 2003,10.	M.	C.
GALAN, V.[aleriu] Em.[il] (15.11.1921, Săveni, j. Botoşani -3.1.1995, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Provine dintr-o familie de ţărani. Urmează cursuri la Politehnică în Iaşi, Cernăuţi şi Timişoara, fără a-şi finaliza studiile (1939-1943). Lucrează în redacţiile publicaţiilor bucureştene „Gluma" (1943-1944), unde şi debutează, „Victoria" (1945-1946), „Cotidianul" (1946), „Scânteia" (1946-1965), recurgând într-o primă perioadă la pseudonimul V. Langa. Debutul editorial îl reprezintă volumul de proză Cărămidarii (1948), G. semnând în continuare numeroase scrieri pe linia propagandei de partid, ceea ce îi aduce recunoaşterea oficială; cu romanul Zorii robilor (1950) câştigă Premiul de Stat, la fel şi cu primul volum din Bărăgan (1954), una dintre cărţile simptomatice pentru imperativele partinice ale realismului socialist din deceniul şase. Odată cu relativa liberalizare din deceniul şapte, scriitorul începe să intre în conul de umbră al uitării, deşi publică lucrări de valoare şi se distanţează tacit de compromisurile făcute anterior. Dintre publicaţiile la care a colaborat mai pot fi amintite „Contemporanul", „Gazeta literară", „Viaţa românească".
G. ilustrează cazul scriitorului de real talent care îşi trădează vocaţia, abandonându-şi scrisul unor interese dogmatice, extraliterare. Dincolo de uşurinţa cu care a răspuns comandamentelor perioadei, apropiindu-se totuşi într-o mai mare măsură decât alţi scribi ai epocii de zona esteticului şi alternând registrul satirei „usturătoare" cu acela al construcţiei „grave", monumentale în intenţie, înclinaţia lui autentică, neexploatată suficient, este aceea de a experimenta în sensul ficţiunilor arborescente, al complicaţiilor narative, al spiritului ludic, parodic şi autoironie. De asemenea, sunt evidente calităţile prozatorului de a construi — în special pe o tematică rurală — în spaţiul realismului canonic, de a da verosimilitate unor atitudini, scene, psihologii, personaje, fire epice. Pastişând subţire stilul cronicăresc ceremonios şi afectat, nuvela Potop (1948) e o fantezie narativă care pretinde, cu haz cvasidetectivistic, a reconstitui după unele hrisoave condiţiile în care un papă din secolul al XV-lea ar fi fost tras pe sfoară de cardinalul Marcianus Lombardus; toată afacerea are ca efect o psihoză colectivă declanşată de ideea, la modă atunci, a iminentei Apocalipse. Deşi datează din aceeaşi perioadă, Calul lui Moş Eftimie (1950) şi Memoriile agentului electoral Teică Pasăre (1950) nu ies din schema pedagogiei explicit comuniste. Romanul Zorii robilor transformă în proză cu pretenţii de frescă imperativul comuniunii dintre muncitori şi ţărani, aflându-şi pretextul epic în răscoala din 1907. în Bărăgan (I-II, 1954-1959) este ilustrat şablonul activistului care coboară de la centru într-o zonă de periferie marcată de nereguli şi dezordine, minată de sabotaje, pentru a-i îndruma pe cei aflaţi acolo să distingă termenul pozitiv al relaţiei dialectice, altfel clare, dintre bine şi rău. Romanul, care s-a menţinut în deceniul şase şi în anii imediat următori în topul criticii, s-a transformat printr-o ironie a sorţii în definiţie metonimică a identităţii scriitorului G. Prima însemnare a inginerului Sie Pan-Si (1954), Mesajul luiUIuan-Tuo (1955), Vecinii (1955) au ca sursă directă
o	vizită a autorului în China Nouă, deducerea similitudinilor dintre cele două sisteme comuniste realizându-se astfel în cunoştinţă de cauză. De un cu totul alt nivel sunt câteva proze ale volumului De la potop încoace (1958). Farsa ...ca scaiul! este o agreabilă înscenare după lecţia schiţelor lui I.L. Caragiale; maestrul este citat, parodiat, iar cititorului i se face cu ochiul, pentru a nu rămâne neavertizat. Deşi concepută „pe linie", povestirea titulară din culegerea A cincea roată la căruţă (1962) îşi depăşeşte condiţia prin abilitatea de a contura câteva personaje cât se poate de vii. De dimensiuni mai mari, La Răzeşi se mişcă oarecum greoi, nu şi fără eficienţă literară, pe solul psihologiei rurale, cu observaţia că ţăranii sunt împărţiţi în „buni" şi „răi". Cu Zodia înstrăinării (1966) — roman care face parte, împreună cu Accidentul era inevitabil (1967), A treia Romă
(1968)	şi Hramul Sfântului Nu (1969), dintr-un ciclu narativ având în comun identitatea doctorului Ana Brebu, receptor pentru o serie de confesiuni ale unor pacienţi —, nivelul angajării în proiectul propagandistic este depăşit. Cartea începe într-o notă înşelătoare, mimând adecvarea la literaturizarea luptei de clasă: relaţia antitetică ar părea să fie stabilită între, pe de o parte, tatăl naratorului feminin, cultivator
Galaxia românească
Dicţionarul general al literaturii române 238
de zarzavaturi, dar şi cămătar, negustor etc., care-şi exploatează fără scrupule rudele, şi, de cealaltă parte, Mihai Bud, un pălmaş cu viziuni marxiste, de care fata exploatatorului se îndrăgosteşte. Sensul acesta preliminar este ulterior deturnat către datele unei ficţiuni care pune în scenă o isterie colectivă cu punct de plecare în sfera religiosului: Mihai Bud se transformă, prin mijloace banditeşti, într-un mesager al unei aşa-zise reveniri a Mântuitorului, exploatând financiar fervoarea acestei noi credinţe care ia proporţii de masă. Romanul are meritul suplimentar de a fi una dintre puţinele cărţi ale literaturii române care încearcă să construiască o ficţiune pornind de la un astfel de caz. A treia Roma, care-şi stabileşte impulsul epic la nivelul conştiinţei schizofrenice a pacientului unei clinici, complică firele, cronologiile, palierele narative, profitând de jocul binomului verosimil—neverosimil, pe care îl aplică faptelor expuse. Impresia este de „flecăreală epică uluitoare" (Valeriu Cristea), de abandon în favoarea derivei digresive, constatare care se poate face şi în legătură cu romanul parodic Şahul dublu de la Armor (1970).
SCRIERI: Cărămidarii, Bucureşti, 1948; Potop, Bucureşti, 1948; Calul lui Moş Eftimie, Bucureşti, 1950; Memoriile agentului electoral Teică Pasăre, Bucureşti, 1950; Zorii robilor, Bucureşti, 1950; ed. I-II, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1961; Bărăgan, I-II, Bucureşti, 1954-1959; Prima însemnare a inginerului Sie Pan-Si, Bucureşti, 1954; Mesajul lui UIuan-Tuo, Bucureşti, 1955; Vecinii, Bucureşti, 1955; Micul Kan, Bucureşti, 1956; De la potop încoace, Bucureşti, 1958; A cincea roată la căruţă, îngr. şi pref. Ion Mihăileanu, Bucureşti, 1962; Prietena mea Pix, Bucureşti, 1963; Cărţile Horodiţei, Bucureşti, 1965; Zodia înstrăinării (Contravizitele doctorului BA.), Bucureşti, 1966; Accidentul era inevitabil (Contravizitele doctorului B.A.), Bucureşti, 1967; Zodia înstrăinării. A cincea roată la căruţă, Bucureşti, 1967; A treia Romă (Contravizitele doctorului B.A.), Bucureşti, 1968; Hramul Sfântului Nu (Scrisori din iulie pentru dr. B.A.), Bucureşti, 1969; Şahul dublu de la Armor, Bucureşti, 1970; A cincea roată la căruţă, îngr. şi pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti,
1989.	Traduceri: F.M. Dostoievski, Omul din subterană, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Igor Block).
Repere bibliografice: Silvian Iosifescu, „Zorii robilor", FLC, 1951,4; Eugen Luca, însemnări despre construcţia romanelor, CNT, 1953, 41; Mihai Gafiţa, „Bărăgan", GL, 1954,16,17; Ion Mihăileanu, Arta tipizării în romanul „Bărăgan", „Lupta de clasă", 1954,12; Savin Bratu, Imaginea glorioşilor noştri contemporani, VR, 1955,7; Geo Şerban, Un contemporan, GL, 1955,49; Savin Bratu, „ Vecinii", GL, 1956,14; Vera Călin, Pornind de la clasici, Bucureşti, 1957,54-74; Crohmălniceanu, Cronici, 231-244; Eugen Luca, „La Răzeşi", CNT, 1958,46; Lucian Raicu, V. Em. Galan, GL, 1959,39; Georgeta Horodincă, Ceva despre arta lui V. Em. Galan, GL,
1959,	47; D. Micu, Romanul românesc contemporan (1944-1959), Bucureşti, 1959, 202-214; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1961, 65-119; Damian, Direcţii, 242-243; Valeriu Cristea, „Cărţile Horodiţei", GL, 1966,2; D. Solomon, „Zodia înstrăinării", GL, 1966, 26; D. Ţepeneag, „Zodia înstrăinării", LCF, 1966, 31; Valeriu Cristea, „A treia Romă", GL, 1968,13; Magdalena Popescu, „Hramul Sfântului Nu", RL, 1969, 22; Popa, Dicţ. lit. (1971), 255-257; Rotaru, O ist., III, 589-590; Ştefănescu, Prim-plan, 95-102; Alex. Ştefănescu, Recitind un mai vechi roman despre viaţa satului, RL, 1989, 9; Nicolae Manolescu, O reconsiderare necesară, RL, 1990, 1; Popa, Ist. lit., I, 1027-1029; Negriei, Lit.rom., 107-108.	M.l.
GALAXIA ROMÂNEASCĂ, periodic apărut la Bucureşti, lunar, între ianuarie 1990 şi aprilie 1991, cu subtitlul „Magazin ilustrat de cultură, informaţie şi reportaj". Director este Radu Theodoru, redactor-şef, Olimpian Ungherea, secretar general de redacţie, Anton Bălan. Publicaţia îşi propune să slujească „spiritul culturii româneşti în structurile care au definit-o dintotdeauna". Rubrici: „Vitrina cu spectacole", „România, încotro?", „Arhivele neamului românesc", „Religie şi societate", „România văzută prin gaura cheii", „Planeta cu picanterii istorice", „Perle de presă", „Din dosarele închise ale revoluţiei", „Misterele Bucureştilor", „Geografia ca o lacrimă", „Policier". Semnează versuri Ştefan Aug. Doinaş (Există), Ion Pantazi, Nicolae Rotaru, Cornel Balaban ş.a., proză — Tudor Negoiţă, I. Vianu, publicistică — Ion Dorin Brădeanu, H. Lera, Vasile Băran, Ion Dodu Bălan, Arcadie Donos, Elis Râpeanu, Dumitru Bălăeţ, Narcis Zărnescu, Ovidiu Trăsnea ş.a. George Chirilă publică reportaje. Alţi colaboratori: Claudiu Iordache,
V. Auerbach, Tr. Rus, Remus Botar.	D.B.
GÂLDI Lâszlo [Ladislau] (20.V.1910, Miskolc, Ungaria — 5.II.1974, Budapesta), comparatist, poetician şi traducător. Numele de familie la naştere era Gobl. începe să facă studii medii la Dej şi le continuă la Liceul Romano-Catolic din Arad, luându-şi bacalaureatul la Liceul „Moise Nicoară" din acelaşi oraş. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Budapesta, secţia maghiară-română-franceză (avându-i profesori pe Carlo Tagliavini şi A. Sauvageot), pentru ca apoi să meargă la Paris, ca bursier (1932-1935), perioadă în care a fost lector la Ecole des Langues Orientales Vivantes. S-a specializat în romanistică sub îndrumarea profesorilor Paul Hazard şi Mario Roques. în 1938 este abilitat docent la Universitatea din Budapesta, unde a lucrat în continuare în calitate de conferenţiar delegat. între anii 1942 şi 1944 a predat romanistica la Universitatea din Cluj. După 1945, stabilit la Budapesta, a condus Secţia de lexicografie şi lexicologie a Academiei de Ştiinţe, al cărei membru corespondent era din 1942, şi a predat la Universitatea „Eotvos Lorând", ca profesor onorific, atât cursuri de filologie romanică, cât şi de limbă şi literatură română.
Publicând încă de foarte tânăr (primele lucrări ştiinţifice îi apar în 1932, sub numele Gobl), G. a lăsat în urma lui o operă ce numără lucrări de valoare, caracterizate prin „rigoare ştiinţifică, o impresionantă informaţie, o rară forţă de disociere şi numeroase soluţii originale" (Florica Dimitrescu). Şi-a redactat articolele şi studiile nu numai în limba maghiară, ci şi în română, franceză, italiană, germană şi rusă. A colaborat la „Annales Universitatis Scientiarium Budapestiensis", „Magyar Nyelvor", „Acta Linguistica Hungarica", „Beitrăge zur romanischen Philologie", „Studia Slavica Academiae Scientiarum Hungaricae", „Nyelvtudomânyi Kozlemenyek", „Egyetemes Philologiai Kozlony", „Limba română", „Convorbiri literare", „Buletinul «Mihai Eminescu»", „Limbă şi literatură", „Philologiai Kozlony", „Vasârnap", „Apollo", „Valosâg", „Lăthatăr", „Orbis Litterarum", „România liberă" * (Paris), „Helicon", „Lingua Nostra", „Cahiers de rAssociation
239 Dicţionarul general al literaturii române
Galdi
Internationale des Etudes Frangaises" şi la actele congreselor internaţionale de lingvistică şi filologie romanică. în lucrările sale, G. pledează, dintr-o perspectivă interdisciplinară, pentru apropierea dintre cercetările de limbă, literatură şi muzică, sub semnul culturii. Pentru el studiul limbii nu poate fi separat de literatură, de artă în general. De aici au rezultat contribuţii fundamentale în domeniul stilisticii: după o serie de studii şi articole, publică trei opere de sinteză, consacrate stilisticii franceze, italiene şi române (Precis de stylistique frangaise, 1967, întroduzione alia stilistica italiana, 1971, Introducere în stilistica literară a limbii române, 1976). Comparatist, G. a cercetat influenţele culturale şi contactele literare care determină circulaţia formelor metrice. în acest sens, este iniţiatorul unei metode comparative în cercetarea versificaţiei, metodă evidenţiată într-o serie de lucrări, ca Le origini italo-greche della versificazione rumena (1939) şi Esquisse d'une histoire de la versification roumaine (1964). A manifestat interes atât pentru prozodia limbilor romanice, cât şi pentru metrica limbilor fino-ugrice sau pentru versificaţia rusă. Dar cea mai mare parte a energiei sale a pus-o în slujba culturii române, contribuind la cunoaşterea unor etape importante din istoria limbii române şi a limbii literare române. Este semnificativ că se ocupă, în teza pentru docenţă, de relaţiile româno-greceşti, Les Mots d!origine neo-greccjue en roumain ă l'epoque des phanariotes (1939) fiind o lucrare ce aruncă o lumină nouă asupra limbii române din secolul al XVIII-lea. Continuă să fie preocupat de acest domeniu, lărgind totodată aria cercetărilor asupra influenţelor exercitate de alte limbi asupra lexicului românesc. Anii 1943-1944 sunt marcaţi prin două contribuţii substanţiale: un amplu studiu despre neologismele din Transilvania şi despre activitatea lui Paul Iorgovici (Az erdelyi român nyelvujitâs [înnoirea limbii române din Ardeal], 1943) şi un studiu introductiv la Dictionarium valachico-latinum al lui Samuil Micu (1944). Cărturarul manifestă un viu interes şi pentru legăturile româno-maghiare din epoca Luminilor: într-o lucrare amplă tratează relaţiile Şcolii Ardelene cu „latinismul" maghiar (XVIII, szâzadi humanizmusunk es a românsâg [Umanismul maghiar din secolul al XVIII-lea şi românii], 1940) şi consacră mai multe studii interferenţelor culturale româno-maghiare din epoca romantismului timpuriu. Atenţia lui G. s-a concentrat cu predilecţie asupra limbii poetice româneşti, domeniu în care a lăsat cercetări temeinice, care merg de la începuturi şi până în epoca actuală. A studiat astfel începuturile prozei ritmice, metrica Ţiganiadei lui I. Budai-Deleanu, fonosimbolismul rimelor bacoviene, valoarea expresivă a neologismelor în limba poetică. Preferinţele lui s-au îndreptat către Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. După ce tipăreşte numeroase articole despre diferite aspecte ale liricii eminesciene (comentarii cu privire la geneza unor poezii, analize stilistice) şi despre proza poetului, publică Stilul poetic al lui Eminescu (1964), sinteza a treizeci de ani de cercetări asidue, cea mai bogată exegeză de până atunci a limbii şi stilului eminescian. Punând la contribuţie mijloacele criticii stilistice, G. a supus creaţia eminesciană unei analize minuţioase, în care contextul larg al literaturii europene serveşte drept fundal. Lucian Blaga
LAD1SLAU GÂLDI
INTRODUCERE ÎN STILISTICA LITERARĂ A LIMBII ROMANE
‘UNIVERS l T A S -
este celălalt mare poet român căruia îi închină o monografie, şi aceasta precedată de câteva studii semnificative. Contributions â Vhistoire de la versification roumaine. La prosodie de Lucian Blaga (1972) plasează versul lui Blaga într-o perspectivă istorică, ceea ce îi dă cercetătorului posibilitatea de a extrage o serie de particularităţi ale prozodiei avute în atenţie: originalitatea, factura elaborată, armonia. După o serie de studii privind originea italo-greacă a versificaţiei româneşti, problemele generale ale prozodiei din zona dunăreană, periodizarea istoriei versului românesc, G. îşi sintetizează cercetările într-o amplă Introducere în istoria versului românesc (1971). Potrivit unei concepţii proprii, autorul examinează versificaţia românească în contextul culturii europene, stăruind asupra realizării unei istorii comparate a versificaţiei. Lucrarea debutează cu un capitol despre poezia populară şi se încheie cu un capitol despre Lucian Blaga. G. a tradus în limba maghiară din poezia lui Mihai Eminescu, AL Vlahuţă, G. Coşbuc, ALT. Stamatiad şi din proza lui Liviu Rebreanu şi a lui Ionel Teodoreanu.
SCRIERI: Problemi di geografia linguistica nel rumeno del Settecento, Roma, 1938; Le origini italo-greche della versificazione rumena, Roma, 1939; Les Mots d'origine neo-greccjue en roumain â l'epoque des phanariotes, Budapesta, 1939; XVIII, szâzadi humanizmusunk es a românsâg [Umanismul maghiar din secolul al XVIII-lea şi românii], Budapesta, 1940; Magyar-român szellemi kapcsolatok [Legături spirituale maghiaro-române], Budapesta, 1942; Az erdelyi român nyelvujitâs [înnoirea limbii române din
Galeria
Dicţionarul general al literaturii române 240
Ardeal], Budapesta, 1943; A Dunatâj nyelvi alkata. A Dunatâj irodalmi fejlodese [Structura lingvistică şi dezvoltarea literară a peisajului dunărean], Budapesta, 1947; îsmerjuk meg a versformâkat [Sa cunoaştem formele de versificaţie], Budapesta, 1961; Esquisse d’une histoire de la versification roumaine, Budapesta, 1964; Stilul poetic al lui Eminescu, Bucureşti, 1964; Precis de stylistique frangaise, Budapesta, 1967; Elementi di stilistica italiana, Budapesta, 1968; Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971; Introduzione alia stilistica italiana, Bologna, 1971; Introducere în stilistica literară a limbii române, postfaţă Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1976; Contributions â Yhistoire de la versification roumaine. La prosodie de Lucian Blaga, Budapesta, 1972. Traduceri: Muforditâsok, Arad, 1928; Liviu Rebreanu, Lâzadâs [Răscoala], Budapesta, 1945; Ionel Teodoreanu, Kodos hatâr [Hotarul nestatornic], Budapesta, 1966, Utak [Drumuri], Budapesta, 1968, Szelveszben [în voitoare], Budapesta, 1970; Mihai Eminescu, Vâlogatott muvei [Opere alese], Budapesta, 1967.
Repere bibliografice: Dsida Jeno, Gobl Lâszlo, „Muforditâsok", „Pâsztortuz", 1928,14; Perpessicius, Contribuţii maghiare în literatura română, LCF, 1960, 3; Un cercetător al operei eminesciene (interviu cu Gâldi Lâszlo), GL, 1964, 11; George Munteanu, Adevărata stilistică, CNT, 1965,3; Sanda Golopenţia-Eretescu, „Esquisse d'une histoire de la versification roumaine", REF, 1965, 4; Flora Şuteu, „Stilul poetic al lui Eminescu", LR, 1966, 2; Ştefan Munteanu, între lexicografe, limbă literară şi stilistică, SCL, 1970,1; Valentin Taşcu, „Introducere în istoria versului românesc", NYRK, 1972,2; Beke, Fără interpret, 229-235; Piru, Varia, II, 305-308; Barta Jânos, Gâldi Lâszlo, „Irodalomtorteneti kozlemenyek", 1974,2; Szabo Zoltân, Gâldi Lâszlo eletmuve, UTK, 1974, 11; Balotă, Scriitori maghiari, 463-470; Rom magy. ir. lex., II, 36-37; Florica Dimitrescu, Un savant devotat culturii române - Ladislau Gâldi, JL, 1995,29-32.	O.K.
GALERIA, periodic apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 15 octombrie 1941 până la 22 februarie 1942, sub conducereă unui comitet. Director este Vlaicu Bârna, secretar de redacţie — Iordache Răducu. Publicaţia fiind orientată spre problemele lumii teatrului, literatura va fi slab reprezentată. Rubrici: „De vorbă cu...", „Senzaţia zilei", „Cronica cinematografică", „Poşta redacţiei", „Interpreţii despre roluri", „Actriţele noastre", „Compozitorul zilei", „Veşti-poveşti", „Creaţia zilei". Deşi predominante sunt informaţiile teatrale, pot fi întâlnite şi versuri de N. Davidescu, H. Nicolaide, Emil Botta (Spectacol) sau Ion Pillat (Metamorfoză). Tudor Arghezi scrie un comentariu intitulat Părintescul plagiat, iar E. Lovinescu semnează Ce fel de şcoală e teatrul. Cronica dramatică este susţinută de Vlaicu Bârna. Apar şi câteva epigrame aparţinând lui Jean Moscopol. Revista găzduieşte numeroase interviuri şi medalioane şi este bogat ilustrată. Alţi colaboratori: Ionel Teodoreanu, Victor Eftimiu, Dragoş Protopopescu, Virgil Balint, Petru Manoliu, Dinu Nicodin, Coca Ardeleanu, Silvia Grecu, Cosma Damian, Petraşcu Ion Sârbul, Mircea Ionescu Sultzer, Irina Lepa, George Şoimu.	D.B.
GALERIA FLAMUREI, revistă de artă apărută la Craiova, lunar, între ianuarie 1927 şi decembrie 1930, sub conducerea unui comitet, director fiind Tudor N. Paulian. Cu numărul al doilea, titlul e schimbat în „Galeria artei", iar în numărul 3 din
1930 se adaugă subtitlul „Plastică-muzică-literatură-teatru", redacţia şi administraţia mutându-se la Bucureşti. Articolul-program, semnat de George Murnu, declară că publicaţia se vrea o „trâmbiţă a îndrumării sănătoase spre culmile expansiunii artistice". Rubrici: „Creionări", „Cronica plastică", „Cronica muzicală", „Recenzii", „Ilustraţii", „Oameni de cultură". Versuri semnează Radu Gyr şi George Dumitrescu, iar Valeriu Grecu, proză. Printre cei prezenţi în paginile revistei se numără Mihail Dragomirescu, cu articolul Arta noastră plastică (3/1930). Alţi colaboratori: N. Mihăescu, S. Tudorian.	D.B.
GALERIU, Constantin (23.XI.1918,Răcătău-Răzeşi,j. Bacău — 10.VIII.2003, Bucureşti), scriitor bisericesc. Provine dintr-o familie ţărănească, fiind fiul Elisabetei şi al lui Neculai Galeriu. îşi începe studiile în localitatea natală şi le continuă, între 1930 şi 1938, la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe" din Roman. Ulterior se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1942, având ca temă a lucrării de licenţă, scrisă sub îndrumarea lui Nichifor Crainic, îndumnezeirea omului. în anul următor este hirotonit preot, oficiind până în 1947 în parohia satului Podu Văleni (judeţul Prahova), apoi la biserica Sf. Vasile din Ploieşti. în 1973 obţine titlul de doctor în teologie, cu teza Jertfă şi răscumpărare. în 1952 şi 1953, deţinut politic, va fi încarcerat în câteva penitenciare şi trimis la muncă silnică, la Canal.
Hărăzit cu vocaţie de îndrumător spiritual, la care se adaugă erudiţie, acuitate interpretativă a fenomenului religios, privit ca un concept viu, deschis către toate domeniile cunoaşterii, nu doar definit prin austeritatea dogmelor, G. nu-şi limitează misiunea la predici şi slujbe curente, ci organizează întâlniri culturale, invitând, de-a lungul vremii, personalităţi precum N. Steinhardt, Edgar Papu, Dinu Pillat, Ştefan Neniţescu, Ioan Alexandru. Deşi după 1973 practica de pasto-raţie este completată cu activitatea didactică de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, unde, numit iniţial părinte spiritual (1973-1974), devine lector (1974-1977), profesor (1977-1992), profesor-consultant, conducător de doctorate (1993-2003), numele său rămâne asociat cu biserica Sf. Silvestru din capitală, căreia, începând cu anul 1975, de când primeşte parohia, îi conferă prestigiul unui important lăcaş cultural-religios. Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului (din 1990), se implică în sprijinirea unor proiecte culturale şi umanitare, îndeplinind funcţiile de preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana", preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian — copiii străzii", al Fundaţiei „Elena Doamna", preşedinte al Editurii Harisma, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria", preşedinte executiv al Frăţiei Ortodoxe Române. Secretar de redacţie, în perioada interbelică, al revistei săptămânale „Ortodoxia", colaborator al revistelor „Glasul Bisericii" şi „Studii teologice", participant la numeroase congrese şi conferinţe din străinătate,
i	s-au decernat Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti
241 Dicţionarul general al literaturii române
Gali
(1942), Premiul revistei „Flacăra" (1990), titlul de doctor honoris causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti (1992), Diploma de Onoare a Societăţii Academice „Titu Maiorescu" (1993), Premiul Academiei Române (2002). Din păcate, partea semnificativă a contribuţiilor teologice şi culturale aduse de autor nu a fost reunită într-un volum, rămânând risipită prin paginile periodicelor. Restrânsă la teza de doctorat (Jertfă şi răscumpărare), la un îndreptar conţinând norme de predare a religiei (îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală, 1990) şi la o decriptare simbolică a rugăciunii Tatăl Nostru (Rugăciunea „Tatăl Nostru", 2002), opera lui G. îşi aşteaptă formula sub care să fie inclusă în tradiţia scrierilor aparţinând duhovnicilor ortodoxiei româneşti.
SCRIERI: Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1973; îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală, Bucureşti, 1990; Rugăciunea „Tatăl Nostru", Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Radu Herjeu, Printre rânduri, Bucureşti, 2001, 119-133; Dorin Popa, Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă, Bucureşti, 2002.	C. M. B.
GALL, Matei (8.1.1920, Deva), prozator şi memorialist. Este fiul Anei şi al lui Adalbert Gal, comerciant de sticlărie şi porţelan. A absolvit Liceul Comercial din Timişoara în 1938 şi a lucrat până în 1940 ca muncitor într-o fabrică de produse textile din Lugoj. Intrând în mişcarea comunistă aflată în ilegalitate, în
1940	încearcă să organizeze o grevă pentru revendicări economice. întors la Deva, activează împotriva Dictatului de la Viena şi este arestat în decembrie 1940, fiind condamnat în
1941	de Tribunalul Militar din Timişoara la patru ani de închisoare corecţională pentru activitate politică ilegală. în septembrie 1942 este deportat, ca evreu, în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka. In 1943 e transferat în închisoarea de la Râbniţa, unde supravieţuieşte masacrării deţinuţilor, survenită în noaptea de 18/19 martie 1944. Reuşeşte să se întoarcă în ţară pe jos, fără acte şi fără resurse materiale, ajutat de omenia unor militari din armata română aflată în retragere. Ajuns la Bucureşti, trăieşte în clandestinitate până în august 1944. Din septembrie lucrează la ziarul „Zori noi" din Deva, în 1945-1949 se află la Cluj, unde are diferite funcţii în conducerea judeţeană de partid, ulterior la prefectura judeţului. în 1949 devine cursant la Institutul de Relaţii Internaţionale din Bucureşti, iar din toamna aceluiaşi an până în 1955 este funcţionar în Ministerul Afacerilor Străine. între 1955 şi 1965 activează la Agenţia Agerpres, în redacţia pentru străinătate (corespondent în Ungaria, 1956-1957 etc.). Colaborează la ziarul „Neuer Weg" (unde scrie comentarii de politică internaţională, sub pseudonimul M. Gabler), la „Flacăra", „Lumea" ş.a. Debutul ca scriitor are loc în 1956, cu romanul Masacrul. Demisionează în 1965 de la Agerpres şi depune cerere de emigrare, care i se aprobă după patru ani. Din 1969 trăieşte succesiv în Italia, Israel, iar din 1973, în R. F. Germania, asigurându-şi traiul prin slujbe modeste. Volumul Eclipsa (1997) a apărut şi în limba germană (1999).
Subiectul cărţilor lui G. îl constituie experienţa proprie, dominată de cutremurătorul episod al supravieţuirii după masacrul de la închisoarea din Râbniţa, organizat de autorităţile militare germane (şi săvârşit efectiv de membrii unei „miliţii" calmâce pronaziste) în condiţiile retragerii în faţa înaintării trupelor sovietice. Deţinuţii — localnici şi evrei comunişti din România —, siliţi să îngenuncheze în celule, au fost omorâţi prin împuşcare cu revolverul, noaptea, în grabă, la lumina săracă a unui felinar de vânt. Câţiva dintre ei — printre care şi G. — au scăpat cu viaţă: doar răniţi ori teferi, dar şocaţi, s-au prăbuşit printre cadavrele celorlalţi şi au fost crezuţi morţi; ceva mai târziu au reuşit să fugă din închisoarea care avea să fie incendiată. în Masacrul, materia autobiografică este transpusă în ficţiune (prin modificări de nume şi situaţii) şi literaturizată (cu vădite concesii făcute comandamentelor propagandistice ale epocii), prin narare obiectivată, la persoana a treia, sub aspectul unui roman „de acţiune" realist-socialist. Eclipsa este o scriere-mărturie, o autobiografie propriu-zisă, construită pe mai multe registre: cel al rememorării anecdotice şi al confesiunii, cel al reconstituirii documentare şi cel al comentariului de natură istorică şi morală. Dacă în Masacrul G. cedase unor constrângeri care alterau parţial filonul mărturiei cu valoare documentară, în Eclipsa el evită, deliberat şi consecvent, orice „cosmetizare" a faptelor şi orice omisiuni ori deformări determinate de vreun partizanat ideologic, aspirând la un maximum de obiectivitate. Copilăria la Deva, oraş evocat cu dragoste şi nostalgie, apoi configurarea propriei traiectorii ideologice, îndepărtarea de modul de viaţă mic-burghez al familiei şi ralierea la activitatea comunistă ilegală, arestarea şi, în fine, experienţa carcerală şi concentraţionară sunt relatate în episoadele lor esenţiale cu un grad de detaliere variabil şi, uneori, cu accente de umor stoic, în închisoarea din Caransebeş naratorul e coleg de detenţie cu lideri comunişti precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş (dar şi cu, pe atunci, încă subalternul Nicolae Ceauşescu) şi tot acolo ia notă pentru prima oară de stratificarea internă a partidului comunist, de privilegiile arogate de conducători, de practicile nedemocratice din partid, de carierismul unora. Un mănunchi de microportrete, de „studii de caz", construite ca proze scurte semiindependente, dau seama expresiv de dramele individuale ale unor deportaţi, zdrobiţi ca fiinţe umane de condiţia concentraţionară. Autenticitatea mărturiei e dublată de autoanaliza minuţioasă, iar concluzia asociază o mizantropie temperată cu un optimism moderat. Comunist dezamăgit, dar rămas credincios idealului care l-a făcut să îmbrăţişeze în tinereţe o ideologie cu efecte dezastruoase, G. e un memorialist incomod pentru cei dispuşi să cosmetizeze unilateral (indiferent în ce direcţie) istoria contemporană.
SCRIERI: Masacrul, Bucureşti, 1956; Eclipsa, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Savin Bratu, Un document de care-ţi aduci aminte, GL, 1957,12; I. Peltz, „Masacrul", „Steagul roşu", 1957,4 aprilie; Carol Isac, Fanatism şi utopie, „Orient-Expres" (Israel), 1997,129; Geo Vasile, Cartea dezamăgirii de comunism, LCF, 1997, 42; Matthias
Gană
Dicţionarul general al literaturii române 242
Messmer, Braune und rote Diktatur in Rumănien, „Neue Ziircher Zeitung", 1999, 24 noiembrie; Ute Grossmann, Zeuge des Terrors in braunem und rotem Gewand, „Frankfurter Rundschau", 1999,12 decembrie; William Totok, [Matei Gali], „Halbjahresschriftfur siidosteuropăische Geschichte", 1999,2; Sabine Frohlich, DerMarathonlăuferwarschon tot, als er ankam, „Frankfurter Allgemeine Zeitung", 2000, 9 mai; Gina Sebastian-Alcalay, „Eclipsa", RL, 2001,5.	N.Br.
GANĂ, George (13.1.1935, Măldăieni, j. Teleorman), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Marinei (n. Nedelcu) şi al lui Ştefan Gană, ţărani. După absolvirea şcolii primare în satul natal, devine elev al unei şcoli profesionale de mecanici-utilaj (1949-1952), ulterior student al Facultăţii Muncitoreşti la Iaşi şi Bucureşti (1952-1954); în 1954 şi 1955 este profesor suplinitor la Măldăieni, în 1955 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. După absolvire (1960) funcţionează ca asistent în cadrul aceleiaşi facultăţi. Urcă, prin concurs, toate treptele carierei didactice, până la gradul de profesor universitar şi şef al Catedrei de literatură română. în 1974 obţine titlul de doctor în filologie, cu teza Opera literară a lui Lucian Blaga, publicată în 1976. între 1963 şi 1965 a fost lector la Universitatea „Humboldt" din Berlin, iar între 1975 şi 1978, la Universitatea din Graz (Austria). Debutează încă din studenţie la „Gazeta literară" (1960), cu un articol despre teatrul lui Horia Lovinescu. Colaborează la „Contemporanul", „Teatrul", „Caiete critice", „Revista de istorie şi teorie literară", „Manuscriptum", „Viaţa românească", „Analele Universităţii Bucureşti" ş.a. în 1969 publică primul volum, studiul Anton Pann. După un lung interval în care s-a dedicat activităţii de editor, revine cu o lucrare intitulată Tudor Vianu şi lumea culturii (1998) şi cu o importantă exegeză a poeziei eminesciene, Melancolia lui Eminescu (2002). A scris prefeţe la o serie de volume de Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Georgeta Mircea Cancicov, G. Ciprian, Lucian Blaga. Adevărata vocaţie, de editor, a probat-o în ediţia Opere de Tudor Vianu (şapte volume între anii 1978 şi 1987, dintre care cinci în colaborare cu Gelu Ionescu) şi în ediţia critică Opere de Lucian Blaga (şase volume între anii 1982 şi 1997). Amplele studii introductive, notele şi comentariile substanţiale îl recomandă pe G. drept unul dintre importanţii exegeţi ai celor două personalităţi ale culturii române. Pentru activitatea sa de critic literar şi de editor a primit Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1990) şi Premiul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga" de la Cluj-Napoca (1991).
Titlul monografiei din 1976, Opera literară a lui Lucian Blaga, este semnificativ pentru modalitatea modernă de abordare a unui scriitor. Nu mai sunt studiate aici, în două părţi distincte, viaţa şi opera, după modelul clasic lansonian, ci anumite fapte biografice sunt corelate cu analiza operei, care trece pe primul plan. De altfel, implicaţiile complexe ale acestui tip de relaţionare sunt urmărite metodic într-un capitol special, intitulat Operă şi biografie. G. face distincţie între „biografia poetului" şi „biografia omului", numai prima interesându-1 pe critic. Determinantele operei s-ar afla în fiinţa scriitorului, în întâlnirea unor predispoziţii native „cu anumite împrejurări
biografice, istorice şi cu un anume univers cultural". Investigând fundamentele operei, criticul se opreşte iniţial la „sentimentul misterului cosmic", pe care îl evidenţiază în toate componentele operei lui Blaga, inclusiv în filosofia sa. Gândirea magică şi gândirea mitică - consideră exegetul - îşi au sorgintea în copilărie şi în orizontul satului, văzut mai apoi ca sat-idee sau sat-suflet, cu reverberaţii multiple în lirica blagiană. întoarcerea poetului, suprasaturat de cultura filosofică europeană, în acest univers are semnificaţia unui gest ritualic de cufundare în lumea fabuloasă a poveştii şi a mitologiei biblice, în „centrul lumii", singurul loc în care omul se află în intimitate naturală cu întregul; aici misterul cosmic se converteşte „în sentiment al absolutului şi al valorii ontologice a lumii". Creaţia dramaturgică, integrată liricului, este abordată de critic fără restricţii ideologice şi astfel se impun de la sine concluzii noi, cum ar fi aceea a antagonismului Crist-Pan din Drumul sfântului. E aici o idee mai veche a lui Blaga privind cultul naturii, sugestivă pentru relaţiile sale cu gândirismul tradiţionalist sau cu expresionismul german. Dacă în cazul lui Lucian Blaga G. publică întâi o carte şi abia apoi trece la editarea operei scriitorului, în cazul lui Tudor Vianu începe editarea operei, pentru a da, ulterior, sinteza: Tudor Vianu şi lumea culturii. G. investighează aici toate laturile activităţii lui Vianu, poetul, filosoful culturii şi al valorilor, esteticianul, criticul, comparatistul, călătorul, surprinzând totodată metamorfozele personalităţii profesorului. E. Lovinescu scria, cu amărăciune, în Istoria literaturii române contemporane, că „sburătoristul" Tudor Vianu părăsise critica literară pentru
243 Dicţionarul general al literaturii române
Gane
catedra universitară: „necesitatea unei cariere mediocre a asasinat în d. Vianu un critic literar." G. oferă acum o posibilă explicaţie: „vocaţia lui nu era într-adevăr aceea a unui critic de direcţie sau a unui cronicar, ci a unui critic care, chiar când e atent la detalii, priveşte fenomenul literar în perspectiva mai largă a esteticianului şi a istoricului culturii." Exegetul tinde să contureze portretul complet al proteicului om de cultură. Cercetându-i poezia, el descoperă „fenomenul originar" al personalităţii acestuia, şi anume dualismul: „Nu există autor român care să gândească atât de consecvent în termeni polari." Prin Melancolia lui Eminescu, G. finalizează, într-un studiu semnificativ pentru profilul său de critic literar, cercetări minuţioase de ani de zile. Cartea îmbină cronologia cu abordarea tematică a subiectului, fiecare capitol având drept titlu un vers eminescian: „Natura este singurul absolut", „ Şi te-ai dus, dulce minune...", „Gândirea mea în versuri trecute-noată", „Lume ce gândea în basme" ş.a. înşiruirea este oarecum didactică; de altfel, volumul are la bază un curs universitar. Autorul încearcă, mai întâi, o definire a melancoliei, reţinând formula poetului însuşi: „Melancolia — cântecul sufletului şi-al gândurilor." Schiţează o istorie a noţiunii, devenită o adevărată categorie culturală, începând de la Aristotel, trecând prin Renaştere până la filosofia lui Schopenhauer şi afirmând că punctul culminant al melancoliei este de găsit în romantism, datorită slăbirii credinţei. „Eminescu împinge orizontul ontologic al melancoliei până la ultima limită, aceea unde se află creatorul însuşi: «De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi»." Istoricul literar este interesat şi de receptarea lui Eminescu în funcţie de conceptele melancolie şi pesimism, urmărind imaginea poetului în opera lui G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu şi Tudor Vianu.
SCRIERI: Anton Pann, Bucureşti, 1969; Opera literară a lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1976; Tudor Vianu şi lumea culturii, Bucureşti, 1998; Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, 2002. Ediţii: Lucian Blaga, Poezii. Teatru. Proză autobiografică, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1972, Elanul insulei, pref. edit., Cluj-Napoca, 1977 (în colaborare cu Dorii Blaga), Opere, I-VI, introd. edit., 1982-1997, Teatru, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1987, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1992, Opera poetică, cuvânt înainte Eugen Simion, pref. edit., Bucureşti, 1995, Opere, I, pref. edit., Chişinău, 1995, Hronicul şi cântecul vârstelor, pref. edit., Bucureşti, 1995; Vasile Alecsandri, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1973; Tudor Vianu, Opere, VII-XIII, postfaţa edit., Bucureşti, 1978-1987 (VII-XI, în colaborare cu Gelu Ionescu), Studii de filosofia culturii, pref. edit., Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Gelu Ionescu); Mihai Eminescu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1995, Sărmanul Dionis şi alte proze, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Ştefan Borbely, O nouă lucrare despre Lucian Blaga, VTRA, 1976, 6; Ion Dodu Bălan, „Opera literară a lui Lucian Blaga", RL, 1976, 34; Doina Uricariu, Firescul analizei, LCF, 1976, 41; Ioan Buduca, Noi exegeze blagiene, AFT, 1976,11; Dumitru Micu, Blaga într-un studiu monografic, CNT, 1976, 46; Mircea Zaciu, Lucian Blaga într-o nouă exegeză, ST, 1976,12; Al. Piru, Lucian Blaga, poet şi dramaturg, LCF, 1977,20; Zaciu, Alte lecturi, 161-166; Cornea, Semnele, 193-197; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectivă critică, Oradea, 1997, 167-171; Dicţ scriit. rom., II, 326-328; Cristea-Enache, Concert, 547-556; Mircea Anghelescu, „Melancolia lui Eminescu", ALA, 2003,670. S./.
GANE, Constantin (27.IIL1885, Botoşani - 12.IV.1962, Aiud), prozator şi memorialist. Trăgându-se din vechea familie a Găneştilor, G. a absolvit, în 1903, Liceul „A.T.Laurian" din oraşul natal şi a făcut studii de drept în Germania, unde îşi ia şi doctoratul, la Rostock, în 1910. întors în ţară, este, vreo cincisprezece ani, avocat la Botoşani şi Bucureşti. Participă în
1913,	ca voluntar, la campania militară din Bulgaria, iar mai târziu la războiul din 1916-1918. Va consemna aceste experienţe în volumele Amintirile unui fost holeric (1914; Premiul Academiei Române) şi Prin viroage şi coclauri (1922). în 1940 şi 1941 funcţionează ca ambasador la Atena, preocu-pându-se, printre altele, de drepturile românilor macedoneni. A făcut parte din mişcarea legionară şi, condamnat de regimul comunist în 1949, îşi sfârşeşte zilele în închisoare. Pasionat de cunoaşterea trecutului, G. întreprinde călătorii în ţară şi în străinătate, răscoleşte arhive şi biblioteci, vizitează muzee şi monumente de artă, cercetează tradiţia orală. A publicat proză (îndeosebi cu subiect istoric), articole, note şi cronici, corespondenţă, însemnări de călătorie, piese de teatru, fragmente de roman, în „Epoca", „Politica", „Universul literar", „Curentul", „Cele trei Crişuri", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Luceafărul", „Flacăra" ş.a. în 1937 înfiinţează şi conduce revista „Sânzana" (Bucureşti). A ţinut conferinţe şi a avut, între 1929 şi 1937, o serie de intervenţii radiofonice pe teme istorice, culturale sau literare (Primul proces al lui Kogălniceanu, Dimitrie Cantemir, Romanul lui Ştefan Zweig, ciclul Domniţele române ş.a.). în 1934 a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Ca memorialist de război, G. se remarcă prin sinceritatea notaţiilor şi accentul patriotic. Prima lui carte câştigă în interes graţie descrierii detaliate pe care „fostul holeric" o dedică tuturor etapelor bolii contractate pe câmpiile bulgare. Cu o pană mai nuanţată sunt consemnate impresiile de călătorie din întâmplarea cea mare (1927), unde scriitorul se abandonează, nu o dată, reveriei provocate de însemnele istoriei româneşti sau a altor meleaguri. Egiptul şi mai ales Grecia incită, prin vestigiile lor, la incursiuni livreşti sau popasuri mitologice, precum şi la reflecţii nu lipsite de miez. Prezentul se impune, de asemenea, atenţiei călătorului, care surprinde, uneori cu tentă umoristică, specificul realităţilor întâlnite. în proza de reconstituire a trecutului românesc, istoricul şi literatul vor conlucra fructuos, dând adevărate fresce social-politice ale timpului evocat. Scriitorul traversează cu dezinvoltură secolele, coborând, ca în Pe aripa vremei (1923), până la descălecat, spre a descifra arborele genealogic al familiei sale, sau, mai aproape, precum în Acum o sută de ani (I-II, 1935), pentru a susţine cronica principalelor evenimente petrecute între 1834 şi 1835 în Ţările Române. Privirea scrutează mai întotdeauna relieful uman, ca în Dincolo de zbuciumul veacului (1939), unde autorul selectează din învolburatul Ev Mediu românesc destine grandioase şi tragice, aşa cum îl reînviase şi pe cel al lui Despot (Farmece, 1933). Se opreşte de preferinţă asupra personalităţilor feminine, cărora le acordă un spaţiu larg, îndeosebi în Trecute vieţi de doamne şi domniţe (I-III,
Gane
Dicţionarul general al literaturii române 244
1932-1939), Domniţa Alexandrina Ghica şi contele D'Antraigues (1937) şi Amărâte şi vesele vieţi dejupânese şi cucoane (1943). Dacă incursiunile istorice ale lui G. vădesc, nu o dată, carenţe (genealogii fastidioase, exces documentar, intervenţii polemice, pasaje confuze sau incoerente), piesa de rezistenţă rămâne lucrarea Trecute vieţi de doamne şi domniţe (volumul I a fost premiat de Academia Română). Subiectele, pe cât de inedite pe atât de captivante, se derulează în povestiri pline de nerv şi de culoare, susţinute de un limbaj cu sevă arhaică. O vastă galerie de doamne şi domniţe, urmărite de la primii voievozi până la Unirea Principatelor, se perindă pe fundalul unei istorii zbuciumate. Memorabile rămân, de pildă, figura Chiajnei sau a Elisabetei Movilă ori sfârşitul cumplit al domniţei Ruxanda, frumoasa fiică a lui Vasile Lupu. Poveşti de dragoste, răpiri şi răscumpărări, execuţii spectaculoase (ca aceea a familiei Brâncoveanu), înălţări şi căderi se succed în imagini ritmate alert, capabile să restituie atmosfera specifică epocii. G. a lăsat şi un roman istoric, Rădăcini (1947), fără prea mult ecou (Perpessicius îi consacră, totuşi, o recenzie favorabilă), şi o piesă de teatru, Phrynea, rămasă în manuscris. Mai merită menţionată ampla şi substanţiala lucrare istoriografică P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării (I-II, 1936), cu unele capitole, cum ar fi cel dedicat Junimii, de interes documentar.
SCRIERI: Amintirile unui fost holeric, Bucureşti, 1914; Prin viroage şi coclauri, Bucureşti, 1922; Pe aripa vremei, Bucureşti, 1923; întâmplarea cea mare, Bucureşti, 1927; Trecute vieţi de doamne şi domniţe, I-III, Bucureşti, [1932] - [1939]; ed. I-II, Bucureşti, 1999; Farmece, Bucureşti, 1933; Acum o sută de ani, I-II, Bucureşti, 1935; P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţârii, I-II, Bucureşti, 1936; Domniţa Alexandrina Ghica şi contele DAntraigues, Bucureşti, 1937; Dincolo de zbuciumul veacului, Bucureşti,r 1939; Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane, Bucureşti, [1943]; Rădăcini, Bucureşti, [1947].
Repere bibliografice: Camil Petrescu, „Prin viroage şi coclauri“ de Const. Gane, RWR, 1923, 1; Perpessicius, Opere, XII, 200-202, 495; Pompiliu Constantinescu, „întâmplarea cea mare", SBR, 1927,9; Octav Şuluţiu, „Farmece", „Axa", 1933,15; N. Iorga, [„Trecute vieţi de doamne şi domniţe". Raport], AAR, partea administrativă şi dezbaterile, 1932-1933; Octav Şuluţiu, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe", voi. II, F, 1935,4; Predescu, Encicl., 340; Crăciun, Confesiuni, 199-200; Dicţionarul botoşănenilor, ATN, 1984, 9; B. Ionel, Constantin Gane, ATN, 1985, 4; Elena Sfrangeu, Constantin Gane şi rolul Găneştilor în istoria şi cultura română, CL, 1989,9.	C.Bz.
GANE, Costachi (1800 — 22.111.1865, Iaşi), traducător. Fiu al banului Ioniţă Gane, era frate cu Ienache (Enacachi) şi cu spătarul Dimitrie (Dumitrachi) Gane. Comisul G. a fost redactor responsabil la „Nepărtinitorul", jurnal politic, literar şi comercial scos la Iaşi, în 1856, în Tipografia Gane. Din noiembrie 1858 până în octombrie 1859, face să apară foaia politică şi literară „Patria". în 1843, traduce, în trei volume, romanul Karolinei Pichler, Agatocles sau Răvaşe scrise din Roma şi din Grecia. în „procuvântare", el afirmă că, mai mult decât „imitarea" textului original, s-a străduit să facă o transpunere în „stilul modern" — prima atestare la noi, în plan literar, a conceptului de modern. Traducerea e însă greoaie. O con-
tribuţie la constituirea terminologiei ştiinţifice româneşti este tălmăcirea din franceză, în 1846-1847, a cărţii Prinţipii filosofice, politice şi morale de colonelul Frangois-Rodolphe de Weiss. în 1851 comisul transpune după Al. Dumas romanul „istoric, religios şi politic" Akte sau Moartea lui Neron, împărat a Romei, iar în anul următor, Scene din viaţa privată sau Aceeaşi istorie de Balzac. Cuprinzând „povăţuiri" şi date de astronomie, Pashalion nou (1858) este o lucrare de popularizare. în „Calendar pe anul 1853", ca şi în cel pe 1854, sub semnătura C.G. apar versuri, precum şi traduceri din J.-J. Ampere, J.-J. Barthelemy, Bernardin de Saint-Pierre, Chateaubriand, Victor Hugo, Jules Janin, Joseph de Maistre, Jean-Baptiste Massillon, J. Michaud.
SCRIERI: Pashalion nou, Iaşi, 1858. Traduceri: Karoline Pichler, Agatocles sau Răvaşe scrise din Roma şi din Grecia, I-III, pref. trad., Iaşi, 1843; Frangois-Rodolphe de Weiss, Prinţipii filosofice, politice şi morale, I-II, pref. trad., Iaşi, 1846-1847; Al. Dumas, Akte sau Moartea lui Neron, împărat a Romei, I-II, Iaşi, 1851; Balzac, Scene din viaţa privată sau Aceeaşi istorie, Iaşi, 1852.
Repere bibliografice: Piru, Ist. lit., II, 296; Paul Cornea, Negruzzi, colonelul de Weiss şi Millevoye, LL, 1966; Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, 1969,39; Dicţ. lit. 1900,376. F.F.
245 Dicţionarul general al literaturii române
Gane
GANE, Horia (pseudonim al lui Herman Roşu-Gutman; 10.IV.1936, Scăieni, azi Boldeşti-Scăeni, j. Prahova-6.VII.2004, Bucureşti), poet şi prozator. Părinţii, Samoil şi Fani Gutman, muncitori, au fost deportaţi între 1941 şi 1945 în lagărele din Transnistria. G. începe cu întârziere şcoala primară, absolvind în cele din urmă Şcoala Profesională Textilă. Lucrează doi ani ca muncitor calificat la Fabrica de Postav din Buhuşi. Urmează apoi Facultatea Muncitorească din Bucureşti (1954-1958) şi tot aici, Facultatea de Filologie a Universităţii „C. I. Parhon", făcând parte din primul cenaclu studenţesc înfiinţat după război. Funcţionează ca bibliotecar la Şantierul Naval din Olteniţa, director al Bibliotecii Raionale din Urziceni şi ca activist cultural la Bacău, unde este şi corector la revista „Ateneu". în 1976 se mută la Bucureşti, unde e funcţionar al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, ieşind la pensie de boală în 1981. Colaborează la „Luceafărul", „Ateneu", „Steaua", „Tribuna", „Contemporanul", „România literară" ş.a.
Debutează în 1956 cu o poezie în „Scrisul bănăţean", apoi în volum, cu Lumină întârziată (1967). Cartea stă sub semnul amintirilor tulburătoare ale vieţii de lagăr, etapă care i-a marcat copilăria, acest ciclu fiind rescris ulterior sub titlul Ierburi amare şi publicat în culegerea Toleranţa (1995). încântărilor juvenile în faţa naturii şi a iubirii, notate în versuri inegale sub raportul valorii, le ia locul, treptat, o poezie de meditaţie cu accente nostalgice, din care nu lipseşte o fină autoironie. începând cu Melior (1981), se observă o distilare mai accentuată a lirismului, în versuri a căror expresivitate capătă tonuri sentenţioase. E o poezie de autocunoaştere, în care sentimentul morţii şi al deznădejdii va fi caligrafiat cu o discreţie străbătută de melancolii provinciale. Ea dobândeşte intensităţi neaşteptate în Puntea de hârtie (1986), considerată cartea sa cea mai reuşită, prin concentrare dramatică şi definirea unui univers interior utopic, care este fiinţa însăşi a poeziei. Dimineaţa noului venit (I, 1974), gândit ca volum inaugural al unui ciclu, este un roman în roman ce apelează la tehnicile moderne ale colajului şi la interferenţele de perspective narative, la jocul dintre real şi imaginar.
SCRIERI: Lumină întârziată, Bucureşti, 1967; Dimineaţa noului venit, I, Bucureşti, 1974; Plante gânditoare, Bucureşti, 1977; Melior, Bucureşti, 1981; Puntea de hârtie, Bucureşti, 1986; Frageda fire, Bucureşti, 1990; Convorbiri cu idealuri, Bucureşti, 1995; Sânii la vremea caiselor, Bucureşti, 1995; Toleranţa, Bucureşti, 1995; Civilizaţia iubirii, Bucureşti, 1996; O şansă la un milion (O întâmplare a omeniei), Bucureşti, 1996; Calm, pus deoparte, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Sergiu Negură, „Lumină întârziată", CRC, 1967,18; Vlad Sorianu, „Lumină întârziată", ATN, 1967, 5; Adriana Mitescu, „Lumină întârziată", GL, 1967, 28; Florin Mugur, „Lumină întârziată", VR, 1967, 9; Voicu Bugariu, Visul abstract al unui roman, LCF, 1975,13; Constantin Stan, „Dimineaţa noului venit", RL, 1975,20; Ion Alex. Angheleş, „Plante gânditoare", CL, 1978,4; George Alboiu, „Melior", ATN, 1984,10; Emil Nicolae, Gruparea literară „Ateneu". Horia Gane, ATN, 1985, 6; Nicolae Manolescu, Un poet remarcabil, fin şi inventiv, RL, 1987, 25; Ioan Neacşu, „Puntea de hârtie", ATN, 1988,3; Constantin Crişan, Horia Gane - L'algebre de la nostalgie, „Jalon" (Chambourg-sur-Indre), 1990,38; Ulici, Lit. rom., 1,268-269. S. V.
GANE, lenache [Enacachi] (30.XI.1737, Ciumuleşti, j. Suceava — 16.11.1842, Botoşani), poet. Este cel dintâi născut al banului Ioniţă Gane. în existenţa lui, destul de obscură, spătarul G. a îndeplinit funcţiile de slujbaş la Vistierie (1805-1814), ispravnic al ţinutului Roman (1821-1827), asesor la Judecătoria Sucevei, iar între 1837 şi 1838, preşedinte al Judecătoriei din Botoşani. Prin mamă, Ecaterina, era rudă cu traducătorul Iancu Buznea. Cumnat cu poetul Constantin Stamati, se încuscreşte şi cu Costache Negruzzi, care o luase de nevastă pe fiica unuia dintre fraţii lui G., spătarul Dimitrie (Dumitrachi). Dintre ceilalţi fraţi, postelnicul Matei este părintele scriitorului Nicolae Gane, iar Costachi s-a îndeletnicit şi el cu scrisul, ca traducător.
împărţit în şapte cânturi, poemul Călătoria lui Cupidon la pustiu (1850), probabil o prelucrare, narează, cu imperturbabilă monotonie, peripeţiile lui Cupidon, proscris de zei şi sortit să rătăcească prin pustietate. Iertat prin intervenţia zeiţei Venus, este lăsat iarăşi slobod, dar orb, printre oameni. Este o alegorie, adăpostind în subsidiar o temă îndrăgită în secolul al XVIII-lea, mai ales de literatura franceză — renunţarea la voluptăţile vinovate şi la toate deşertăciunile lumeşti şi regresiunea în mijlocul naturii, într-un mediu pastoral, simplu şi neprihănit.
JIU
IKIftfrBS
Ah
SXSWtTM
ttfk
m rmn\n.t :	' / «*•	.
‘ tSAîfcK!
XAifJS 4S.
4^* nrtn'MKt iu hi	4
»VR.l
Gane
Dicţionarul general al literaturii române 246
Descrierile de natură sunt făcute în manieră sentimentală sau preromantică. Fiind judecător la Fălticeni, G. e trimis în 1833, „cu a slujbii datorie", pe valea Suhăi, a Sabasei şi a Bistriţei, până la Broşteni. El îşi aşterne impresiile într-un jurnal de călătorie în versuri, intitulat Călătoria me la munte. Dar numai exclamaţiile lui de călător terifiat (sau, câteodată, în extaz), cu naive porniri meditative, nu fac un poet din acest modest stihuitor.
SCRIERI: Călătoria lui Cupidon la pustiu, Iaşi, 1850; Călătoria la munte din 1833 a spatarului Gane, îngr. Gh. T. Kirileanu, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: N.A. Ursu, Poetul moldovean Ienache Gane, IL, 1961,3: Piru, Ist. lit., II, 296-298; Ist. lit., II, 224-226; Cornea, Originile, 397-400; Dicţ. lit. 1900,376-377; Satco-Pânzar, Dicţionar, 81. F.F.
GANE, Ion M. (21.X.1902, Târgu Ocna - 28.IX.1979, Brăila), poet şi traducător. Tatăl, Mihai Ganea, diriginte al Oficiului Poştal din Târgu Ocna şi Râmnicu Sărat, se trăgea din familia cărturarilor Costachi şi Nicolae Gane. Mama era fiică de preot. G. urmează şcoala primară în oraşul natal. Termină în 1921 secţia modernă a liceului din Râmnicu Sărat. Elev, colabora cu versuri şi traduceri din lirica franceză la o revistă locală, „Zori de zi" (1920), şi la „Ora" din Bucureşti (1921). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (licenţiat, magna cum laude, în 1927), scotea „Analele Râmnicului" (1923), scria în „Tribuna", „Machina" şi „Râmnicul Sărat", era animatorul cercului „Alexandru Sihleanu", apărea, cu poezii şi cronică literară, în publicaţiile capitalei: „Revista Carol I", „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Ritmul vremii", „Convorbiri literare", dar şi în „Ramuri" şi „Cele trei Crişuri".
Cu o plachetă de versuri, Zări de altădată (1924), G. concura, în 1926, la Premiul Academiei. Alte poezii intră în Brăţara de argint (1930). Din 1924 până în 1928 este funcţionar al Bibliotecii Academiei şi asistent, între 1927 şi 1929, la Institutul de Literatură condus de Mihail Dragomirescu. Obţine premiul acestui institut în 1925, pentru traduceri în versuri (strânse ulterior în volumul Ritmuri franceze, 1937), şi în 1926, pentru critică literară. Susţinându-şi examenul de capacitate, este numit profesor în învăţământul secundar la Brăila (unde va funcţiona până la pensionare, în 1963). Continuă să publice, preocupat mai ales de traduceri şi de istoria literară, în „Milcovia", „Foaia învăţătorului", „Tribuna", „Gazeta cărţilor", „Extemporal", „Universul", „Orizonturi", „încercări literare", „Luceafărul literar", „Unirea". Unele contribuţii, Romanul popular „Filerot şi Antusa" în redacţiunea lui Radu S. Câmpiniu, cu date nouă biografice despre Câmpiniu, C. Sandu-Aldea. Viaţa şi opera lui, sunt trase în broşuri (1936 şi 1941), la fel o conferinţă din 1925, „Ură de argint, Sihleanu", şi Bibliografia operelor lui Mihail Dragomirescu, din 1928 (redactată împreună cu D. Mazilu). în 1938 a publicat versiunea românească a comediei Louison de Alfred de Musset. A semnat şi Ion M. Ganea, I. Râmniceanu şi Mihai Longhin. G. a fost un poet al năzuinţei către liniştea spirituală (Luminişuri), al amintirii şi nostalgiei copilăriei, în formula de „cântec senin şi curat", inaugurată de St. O. Iosif (Doineşte Făt-Frumos, Dimineaţa pe câmp). în Ritmuri franceze (1937) alcătuieşte aproape o antologie
a poeziei franceze, traducând pe un fir istoric, de la Charles d'Orleans până la Mallarme şi Paul Valery, cu o preferinţă marcată pentru Albert Samain.
SCRIERI: Zări de altădată, Râmnicu Sărat, 1924; „Liră de argint, Sihleanu", Bucureşti, 1925; Bibliografia operelor lui Mihail Dragomirescu (în colaborare cu D. Mazilu), Bucureşti, 1928; Brăţara de argint, Bucureşti, 1930; Romanul popular „Filerot şi Antusa" în redacţiunea lui Radu S. Câmpiniu, cu date nouă biografice despre Câmpiniu, Brăila, 1936;
C.	Sandu-Aldea. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, [1941]. Traduceri: Ritmuri franceze, Brăila, 1937; Alfred de Musset, Louison, Brăila, 1938.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 524-525; Ionescu, Război, 1,129-131.	S.	C.
GANE, Nicolae (1.II.1838, Fălticeni - 16.IV.1916, Iaşi), prozator şi poet. Coborând dintr-o veche familie boierească, G. era fiul Ruxandrei (n. Văsescu) şi al postelnicului Matei Gane, om cu oarecare cultură. Tatăl mai avea trei fraţi: Ienache, poet, Costachi, traducător, şi Dimitrie (Dumitrachi), socrul lui
C.	Negruzzi. G. învaţă mai întâi în Fălticeni, la şcoala primară nou înfiinţată; tot acum ia şi lecţii de germană. E înscris apoi la pensionul francez din Iaşi al lui Louis Jourdan. în 1857 obţine postul de secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova; după doar o zi, îşi dă demisia. Deşi nu avea studii, face o frumoasă carieră în magistratură. Judecător la Tribunalul din Suceava (1857), de unde va fi destituit pentru manifestări prounioniste, după întronarea lui Al. I. Cuza se vede numit preşedinte la acelaşi tribunal (1860), iar după un an, la Iaşi, membru al Curţii de Intărituri. Prefect de Suceava (1863), apoi de Dorohoi, în 1864 trece la Curtea de Apel din Focşani, de unde se transferă, în 1865, la instituţia similară din Iaşi. Este epoca în care G. intră în societatea Junimea, unde va fi desemnat, în şagă, preşedintele „celor nouă care nu înţeleg niciodată nimic". In 1867 e preşedinte de secţie la Curtea de Apel din Focşani; în urma unui incident demisionează şi se stabileşte în fosta capitală a Moldovei, avocat fără procese, cum avea să glumească mai târziu. în 1868 îndeplineşte funcţia de procuror general pe lângă Curtea de Apel. Abandonând magistratura, intră în administraţie. Prefect de Iaşi la 1870 (ulterior, şi în 1901), între 1872 şi 1911 a fost, de cinci ori, primar al Iaşilor, un primar foarte destoinic. Sunt anii în care se introduc în acest oraş pavajul drumurilor, iluminatul cu gaz şi se inaugurează noua sală a Teatrului Naţional (1896). Treptat, la Junimea şi după aderarea la Partidul Naţional Liberal al lui I.C. Brătianu (1883), G. se lasă prins în vârtejul politicii. Vreo trei săptămâni, în 1888, e ministru al Domeniilor. A fost deputat în toate legislaturile sub guvernările liberale. In timpul guvernării junimiste, la 1898, va fi ales preşedinte al Senatului. Membru corespondent, din 1882, al Academiei Române, devine membru plin în 1908, cu un discurs de recepţie închinat lui B.P. Hasdeu. în 1912 era preşedinte al secţiei literare a Academiei, iar în 1912-1913, vicepreşedinte al înaltului for.
A debutat în 1867, sub auspiciile Junimii, la revista „Convorbiri literare", unde până la 1886 publică versuri, schiţe şi nuvele. îşi reia colaborările, din 1906, la „Viaţa românească". Articole, traduceri, discursuri i-au mai apărut (sau au fost
247 Dicţionarul general al literaturii române
Gane
reproduse) în „Revista idealistă", „Făt-Frumos", „Flacăra", „Gazeta Transilvaniei", „Timpul", „Vocea adevărului" ş.a. Ecouri din lirica Văcăreştilor şi a lui Costache Conachi se răsfrâng în stihurile lui G. (un volum intitulat Poezii apare în 1873 la Iaşi, în acelaşi an cu nuvela istorică Domniţa Ruxandra şi cu o culegere de nuvele şi poezii, încercări literare), înrâurit însă mai evident de V. Alecsandri. E o poezie în ritmuri săltăreţe, cu un tonus, în fond, optimist, robust, care cochetează uneori cu poza romantică, poetul deplângându-şi îndelung dezamăgirile amoroase. Alteori, suspinătorul practică şi o lirică a desfătărilor, evocând scene de vânătoare în mijlocul unei naturi pe care o adoră. Alegoria, legenda, epistola în versuri, balada figurează în repertoriul cărţii de Poezii (1886). O scenetă dramatică, după Henri Murger, e găzduită de „Curierul de Iaşi" (1872), iar o imitaţie şi o traducere din Victor Hugo, în „Convorbiri literare" (1880). în 1906 se tipăreşte ceea ce G. socotea a fi lucrarea lui de căpetenie, tălmăcirea Infernului lui Dante. Efortul său a fost de a nu trăda înţelesurile poemului, de aceea versificaţia originală suportă, în versiunea pe care o încearcă, o tratare mai lejeră, în care terţinele danteşti nu sunt păstrate. Vocaţia lui G. este însă aceea de povestitor. Natură sentimentală, el se înfăţişează în primele sale nuvele ca un romanţios, stăpânit de reflexe livreşti. Amoruri răvăşitoare, nefericite se petrec într-o ambianţă nefirească, în care (precum în Piatra lui Osman sau Comoara de pe Rarău şi, mai târziu, în Stejarul din Borzeşti, Aliuţâ, Poveste de Crăciun) pastorala se întretaie cu legenda, iar basmul cu melodrama. Preluând, până la pastişă, subiecte de la Gh. Asachi, autorul brodează nişte lamentuoase poveşti de dragoste, supralicitând, până aproape de grotesc, tot ceea ce ţine de afecte, într-o desuetă orchestraţie de procedee (mister, răpiri, travestiri, antiteze ş.a.). Ca şi nuvela istorică, nuvela sentimentală (Santa, Ura din copilărie) ţine de partea caducă a operei lui G. O melodramă derizorie, Privighitoarea Socolei, amintind de Dama cu camelii a lui AL Dumas-fiul, are afinităţi şi cu nuvela Zoe de C. Negruzzi. Santa este o sanguinolentă istorie cu haiduci, în maniera prozelor foileton. Ura din copilărie e o naivă încercare de manevrare a unor obscure resorturi ale subconştientului într-o expunere când sinistră, când frivolă. O poveste cu haiduci, la fel ca Santa, este Aliuţă, un vârf al creaţiei prozatorului. Evocarea, de astă dată sobră, se încarcă de tensiune, cu un minimum de mijloace obţinându-se o remarcabilă eficienţă narativă. Paseist blajin şi melancolic, G. tinde să idealizeze traiul patriarhal al boierilor din Moldova de odinioară: bărboşii îşi petrec ziua întreagă răsturnaţi în jilţuri, cu nelipsitul ciubuc şi sorbind alene din cafele. Când autorul se amuză pe seama lor, ironia e relaxată, îngăduitoare, ca în Ciubucul logofătului Manole Buhuş. Bătrânul logofăt, ruginit în deprinderile lui de o viaţă, rămâne perplex în faţa civilizaţiei occidentale. Comicul e unul de contraste. Asemenea anacronice figuri, cu fixaţiile şi traiul lor automatic, moşieri înconjuraţi de slugi de toată nădejdea, vor popula, în literatura noastră, şi alte scrieri. G. întemeiază cu nuvelistica lui o tradiţie. Se poate spune că îi premerge lui Mihail Sadoveanu. Ţăranul, cu mentalitatea şi obiceiurile, cu superstiţiile şi credinţa lui, purtător al înţelepciunii şi al virtuţilor strămoşeşti, pătrunde acum — într-o lumină idilică — în proza românească (Astronomul şi doftorul, Petrea Dascălul). O vână a
talentului lui G. se vădeşte în istorisirile de vânătoare. Ca peste ani la Sadoveanu, personajele, oameni istoviţi de alergătură, se dedau, pe la popasuri, unor ospeţe îmbelşugate, unde domneşte voia bună, se încrucişează vorbe de duh, se iscă o adevărată întrecere de ingenioase minciuni vânătoreşti (Vânătoarea, Catrinţaş, Boală cu leac, Milordachi). Voluptuos al povestirii, naratorul îşi pregăteşte cu grijă auditoriul, recurgând la strategii şi trucuri anume, şi totul dobândeşte un aer ceremonios, de ritual. G. are şi gustul anecdotei (Cânele călcat pe coadă, Dac-a vrea Dumnezeu), al snoavei (Jalbă la Dumnezeu) de sorginte folclorică (Două nebunii - adevărată scenă de Decameron autohton). Sub aspectul oralităţii, apar unele potriviri cu Ion Creangă. Cu o memorie vie a întâmplărilor de altcândva, naratorul revine, din când în când, în acel spaţiu al candorii: Cânele Bălan, nuvelă de analiză psihologică, în care se insistă asupra sentimentului de frică, în vacanţe, unde scena dimineţii la iaz, cu freamătul revenirii la viaţă, îl prevesteşte iarăşi pe Sadoveanu. G. se îmbată de „poezia munţilor", contemplă în extaz priveliştile Moldovei, fiind, ca şi Calistrat Hogaş, îndrăgostit de aceste plaiuri. E însă lipsit de capacitate descriptivă. A colindat şi alte ţări, făcând ascensiuni, de pildă, în munţii Elveţiei (Impresiuni de călătorie).
O	penetraţie a fantasticului se produce în câteva nuvele (Cânele Balan, Sfântul Andrei, Andrei Florea Curcanul). Efecte insolite se percep în Hatmanul Baltag, „imitaţiune după Dickens", în colocviul eroului cu sinistra nălucă a disperării şi a sinuciderii. Textul a fost prelucrat, într-un libret, de I.L. Caragiale şi îacob Negruzzi. Scriitorul încearcă şi o literatură de fiziologii în Agatocle Leuştean, Chip din lume şi în Două zile la Slănic, unde înrâurirea lui Caragiale este evidentă, îndeosebi în zugrăvirea lui Nae Peruzescu, fante de mahala, arhivar şi publicist, fanfaron şi incult, folosindu-se de o frazeologie ce trimite la Rică Venturiano. Cu istorisirile sale, uneori naive, alteori înţelepte, mereu atrăgătoare, G. poate fi socotit unul dintre maeştrii nuvelei româneşti. în afara volumelor de Novele (I-II, 1880), bibliografia scrierilor lui în proză mai cuprinde Pagini răzleţe (1901), Pacate mărturisite (1904), Spice (1909). Sunt adunate aici articole, discursuri şi, bineînţeles, suveniruri. O meditaţie, Mângâiere (din volumul Spice), cotropită de melancolia senectuţii şi de presentimentul sfârşitului apropiat, respiră în cele din urmă o linişte aproape filosofică, decurgând din împăcarea cu rosturile eterne ale firii. Această seninătate, această cumpătare simt şi ale operei lui G. Unele pagini sunt de evocare pur şi simplu, fără intenţie literară (Amintiri din timpurile „ Unirei", Din Junimea, Cum am început a scrie, O baie în Marea de Nord, O serbare şcolară). Zile trăite (1903) este cartea unui memorialist predestinat.
SCRIERI: Domniţa Ruxandra, Iaşi, 1873; încercări literare, Iaşi, 1873; Poezii, Iaşi, 1873; Novele, I-II, Iaşi, 1880; ed. 2, I-III, Bucureşti, 1886; ed. 3, I-III, Bucureşti, 1899; ed. 4, I-III, Bucureşti, 1907-1908; Poezii, Iaşi, 1886; Domniţa Ruxandra. Fluierul lui Ştefan. Piatra lui Osman..., Iaşi, [1893]; Poezii, Iaşi, 1893; Pagini răzleţe, Iaşi, 1901; Zile trăite, Iaşi, 1903; Pacate mărturisite, Iaşi, 1904; Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, 1909; Spice, Bucureşti, 1909; Aliuţă. Santa, Bucureşti, [1916]; Petrea Dascălul, Bucureşti, [1916]; Amintiri (1848-1891), îngr. şi introd. I. Şiadbei, Craiova, [1942]; Nuvele, îngr. Teodor Vârgolici, pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1959; Comoara de pe Rarău, îngr. şi pref. Ilie Dan, Bucureşti, 1971; Scrieri,
Gane
Dicţionarul general al literaturii române 248
îngr. Ilie Dan, pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1979; Privighetoarea Socolei, Iaşi, 1990; Stejarul din Borzeşti, Bucureşti, 1993. Traduceri: Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, pref. trad., Iaşi, 1906.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, I, 223-227; Chendi, Fragmente, 178-185; Ibrăileanu, Opere, II, 280-282; Lovinescu, Critice, VI, 139-141; Dafin, Figuri, I, 22-24; Artur Gorovei, Alte vremuri. Amintiri literare, Fălticeni, 1930,118-128; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 131-132,205,246, 262-263, 340; Leca Morariu, Bucovineanul N. Gane, Cernăuţi, 1938; Călinescu, Ist. lit. (1941), 374-377, Ist. lit. (1982), 431-434; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 201-203; Rotaru, Ist. lit., 1,302-305; Vârgolici, Comentarii, 202-222; Vlad, Povestirea, 63-64; Ist. lit., III, 49-53, 329-331; Dan, Proza, 181-183; Dicţ. lit. 1900, 377-379; Satco-Pânzar, Dicţionar, 82-83; Dicţ. scriit. rom., II, 329-331.	F.	F.
GANE, Tamara (19.VIIL1909, Bolgrad - 5.1.1992, Bucureşti), critic literar şi traducătoare. După ce termină Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia franceză, este profesoară în învăţământul secundar, funcţionară la Ambasada României de la Moscova, apoi profesoară la Catedra de istoria literaturii ruse şi sovietice de la Facultatea de Limbi Slave a Universităţii din Bucureşti, până la ieşirea la pensie (1969).
Singurul volum de critică publicat de G., Lermontov (1963), se remarcă prin bogăţia informaţiei şi reuşita încercării de a reconstitui, în paralel cu biografia scriitorului, atmosfera societăţii ruseşti de la începutul secolului al XlX-lea. Din păcate, demersul critic propriu-zis este prea des întrerupt de citate din scrierile lui Lenin şi de judecăţi marxiste asupra istoriei, conform cărora „într-o lume sănătoasă [Lermontov] ar fi fost doar un om demn şi un prieten al oamenilor, în putreda societate aristocratică din capitala imperiului rus era cu neputinţă să nu devină, pentru o vreme, «un erou al timpului nostru»". G. este, de asemenea, autoarea a numeroase studii critice şi prefeţe, toate dedicate scriitorilor ruşi, de la Gogol, Dostoievski şi Tolstoi la Maiakovski şi Maxim Gorki. De asemenea, a elaborat un studiu comparativ despre „romantismul rus şi romantismul românesc" şi a participat la redactarea, în limba rusă, a unui manual de istoria literaturii ruse (1968). A tradus din Puşkin, Dostoievski, Tolstoi Maiakovski ş.a.
SCRIERI: Lermontov, Bucureşti, 1963. Traduceri: D. I. Pisarev, Studii filosofice şi politico-sociale, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Camil Petrescu); L. I. Timofeev, Literatura sovietică rusă, Bucureşti, 1951;
D.	I. Fonvizin, Neisprăvitul, Bucureşti, 1953, Teatru, Bucureşti, 1953; L. N. Tolstoi, Teatru, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ada Petrari şi Al. Kiriţescu), Incursiunea, Bucureşti, 1960; Dyson Carter, Viitorul e cu noi, pref. Horia Liman, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Pericle Martinescu); A. I. Herzen, Cine-i de vină?, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Al. A. Philippide); A. A. Zercianinov, D. I. Raiho, V. I. Strajev, Literatura rusă. De la Belinski la Cehov inclusiv, Bucureşti, 1954;
F.	M. Dostoievski, Crocodilul. O nemaipomenită întâmplare sau Păţania din pasaj, Bucureşti, 1956, Idiotul, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Nicolae Gane); A. I. Jeleabujski, Umiliţi şi obidiţi, dramatizare după
F.	M. Dostoievski, Bucureşti, 1957; Istoria literaturii ruse, I, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Tatiana Nicolescu); S. N. Sergheev-Ţenski, Să căutăm, să căutăm mereu, Bucureşti, 1963; Kornei Ciukovski, Contemporanii, Bucureşti, 1966; Vladimir Maiakovski, Ploşniţa, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Al. A. Philippide, „Lermontov", VR, 1964, 2; Popa, Dicţ. lit. (1971), 257-258.	L.H.
GARAZ, Mihail (13.IX.1930, Susleni, j. Orhei - 1.VIII.1991, Trebujeni, j. Orhei), poet, prozator şi publicist. A absolvit Institutul Pedagogic „Taras Şevcenko" din Tiraspol (1957), fiind apoi profesor de biologie la şcoala din satul natal, redactor literar la Televiziune. A murit asasinat şi este înmormântat la Chişinău.
G. debutează cu placheta de versuri Cântec în septembrie (1966). Au urmat Salcie albă (1972), Adevărul şi inima (1977), Meşter şi zburător (1981). Versurile sale cultivă o formulă tradiţionalistă, plătind tribut clişeelor tematice ale epocii. Pentru Povestirile corăbierului (1993) a fost distins postum cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. în proză, adresată preponderent tinerilor (Biografia copacilor, 1967, Din valea Răutului, 1973), G. pune accentul mai ales pe dezbaterea etică şi pe latura documentară. în publicistică a abordat cu o implicare puţin obişnuită tematica ecologistă, atrăgând atenţia asupra distrugerii codrilor străbuni, fapt pentru care a plătit cu viaţa.
SCRIERI: Cântec în septembrie, Chişinău, 1966; Biografia copacilor, Chişinău, 1967; Cirli-lai, Chişinău, 1968; Apa. Descrieri şi aspecte fizico-chimice, Chişinău, 1969; Ceaşca de porţelan, Chişinău, 1971; Salcie albă, Chişinău, 1972; Din valea Răutului, Chişinău, 1973; Perseverenţă, Chişinău, 1975; Enigma „FP", Chişinău, 1976; Adevărul şi inima, Chişinău, 1977; Oraşul de mărgean, Chişinău, 1977; Meşter şi zburător, Chişinău, 1981; Semnele şarpelui, Chişinău, 1982; Clasa noastră, Chişinău, 1985; Sărbătoarea memoriei, Chişinău, 1986; Comandantul, Chişinău, 1987; Relaţie diagonală, Chişinău, 1988; Destin, Chişinău, 1991; Povestirile corăbierului, Chişinău, 1993.
Repere bibliografice: Eliza Botezatu, „Meşter şi zburător" deM. Garaz, LA, 1981,1 octombrie; Ion Pop, Mihail Garaz - un poet martir basarabean, TR, 1991,34; T. Roşea, Fiorul revelaţiei în proza adolescentină, „Columna", 1992, 3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 216; Z. Vârlan, O viaţă sub semnul diagonalei: Mihail Garaz. Biobibliografie, Chişinău, 1998.	A.B.
GARRIGOS, Joaquin (9.VII.1942, Orihuela, Spania), traducător spaniol. Licenţiat în drept şi filologie hispanică al Universităţii din Murcia, G. activează în calitate de consilier în cadrul primăriei din Alicante, anterior îndeplinind funcţii similare la primăriile din Valencia şi Santa Cruz de Tenerife. A studiat limba română începând din 1981, an în care a participat la cursurile de vară organizate de Universitatea din Bucureşti, revenind aici aproape an de an, în scopul documentării.
După opinia criticii spaniole, G. este unicul traducător care transpune direct din româneşte, cu extremă precizie şi preocupare pentru sesizarea celor mai fine nuanţe ale lexicului şi stilului scriitorilor abordaţi. Traducerile i-au fost elogiate atât de presa spaniolă, cât şi de cea românească; recursul la textul original, la care se adaugă, în măsura posibilităţilor, confruntarea cu traduceri efectuate în alte limbi de circulaţie, asigură versiuni în care eleganţa stilului şi exactitatea echivalării sensurilor contribuie la integrarea remarcabilă a unor creaţii româneşti de vârf în peisajul cultural al Spaniei de azi. Perioada asupra căreia G. s-a aplecat cu precădere este cea interbelică. Dacă debutul său editorial l-a constituit traducerea romanului Ciuleandra al lui Liviu Rebreanu, tipărită la Bucureşti sub auspiciile Fundaţiei Culturale Române (1992),
249 Dicţionarul general al literaturii române
Gaster
toate celelalte volume i-au apărut în Spania, bucurându-se de călduroase prezentări în presa de specialitate. Cei doi scriitori cărora le-a consacrat întreaga atenţie simt Mircea Eliade, necunoscut până la el Spaniei în ipostaza de prozator, şi Emil Cioran, a cărui operă de început, redactată în româneşte, era de asemeni necunoscută. Traducerile sunt însoţite de scurte, dar competente şi incitante prezentări ale autorilor şi ale operelor respective, iar volumul Diario intimo de la India (1997) beneficiază de note şi comentarii informate. Eseuri şi articole de Mircea Eliade şi Emil Cioran, în special cele dedicate fenomenului cultural spaniol, a publicat în revista „Claves" din Madrid, în 1996. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea literaturii române în străinătate (1998), volumul premiat fiind Mircea Eliade, La noche de San Juan.
Traduceri: Liviu Rebreanu, Ciuleandra, postfaţă Petre Răileanu, Bucureşti, 1992; Mircea Eliade, La senorita Cristina [Domnişoara Christina], Barcelona, 1994, Boda en el cielo [Nuntă în cer], Barcelona, 1995, India, Barcelona, 1997, Diario mtimo de la India [Şantier], Valencia, 1997, La noche de San Juan [Noaptea de Sânziene], Barcelona, 1998, Los jovenes bdrbaros [Huliganii], Valencia, 1998, El tiempo de un centenario. Dayan [Tinereţe fără tinereţe. Dayan], Barcelona, 1999, Diecinueve rosas [Nouăsprezece trandafiri], Barcelona, 1999, Relatos fantâsticos [Povestiri fantastice], Barcelona, 1999, Maitreyi, Barcelona, 2000, Diario portugues [Jurnal portughez], Barcelona, 2001; Emil Cioran, El ocaso de pensamiento [Amurgul gândurilor], Barcelona, 1995, El libro de las cjuimeras [Cartea amăgirilor], Barcelona, 1996, Breviario de los vencidos [îndreptar pătimaş], Barcelona, 1998; Norman Manea, El sobre negro [Plicul negru], Madrid, 2000; Camil Petrescu, El lecho de Procusto [Patul lui Procust], Madrid, 2002.
Repere bibliografice: Ileana Mihăilă, „Româna este cea mai interesantă dintre toate limbile romanice" (interviu cu Joaqum Garrigos), „Curierul românesc", 1992, octombrie; Vicente Araguos, Un mago de la novelea, „Diario 16", 1995,30 iunie.	II. M.
GASTER, Moses (17.IX.1856, Bucureşti - 5.III.1939, Appleton, Marea Britanie), filolog, istoric literar, folclorist şi memorialist. Este fiul cavalerului Abraham Emanuel Gaster, secretar, consul şi însărcinat cu afaceri al Olandei la Bucureşti, şi al Finei Judith (n. Rubinstein), originară din Berdicev. Mama sa aparţinea familiei care îl va da pe marele pianist Arthur Rubinstein. A învăţat la o şcoală primară evreiască, la Gimnaziul „Gh. Lazăr" (1867-1871) şi la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, luându-şi bacalaureatul în 1873. Pasionat al vechilor manuscrise româneşti, G. devine de tânăr şi rămâne, prin intermediul corespondenţei, clientul preferat al anticarilor evrei din Calea Victoriei şi de pe cheiurile Dâmboviţei. Şi-a constituit astfel cea mai bogată colecţie particulară de asemenea manuscrise, pe care o va ceda, în 1936, Bibliotecii Academiei Române. Beneficiind de îndestulătoare mijloace materiale, studiază, din 1873, în Germania, la Seminarul Teologic Evreiesc din Breslau (azi Wrorîaw, Polonia), din dorinţa expresă de a se familiariza cu istoria poporului evreu, dar urmează, la Universitatea din Leipzig, şi cursuri de lingvistică şi filologie, fiind unul dintre studenţii preferaţi ai romanistului Gustav Grober; cu acesta va trece, în 1877, un strălucit doctorat, pe o temă de lingvistică românească, Zur
rumănischen Lautgeschichte, I. Die Gutturale Tenuis, publicată la Halle, în 1878. în 1881 îşi ia şi diploma de rabin şi predicator. Pendulând încă din studenţie între cele două mari spirite ale timpului, Titu Maiorescu şi B.P. Hasdeu (de partea căruia se va situa, în secret, cel puţin o vreme), G. debutează în revista „Columna lui Traian", condusă de Hasdeu, cu articolul Câteva rectificări la etimologiile grece, turce şi maghiare ale lui Rossler
(1876). începe acum o febrilă activitate ştiinţifică şi literară, risipită cu generozitate prin zeci de publicaţii periodice de pretutindeni. Revenit în ţară în 1880, ţine la Universitatea din Bucureşti prelegeri de literatură română şi mitologie comparată (1881-1885), la care asistau celebrităţi ale timpului, Titu Maiorescu şi B.P. Hasdeu între alţii. Savant în toată puterea cuvântului, este acceptat ca membru al Junimii bucureştene, în cadrul căreia prezintă părţi din lucrarea Literatura populară română (1883). De faţă se aflau, alături de amfitrion, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Petre Ispirescu, B.P. Hasdeu, prieteni ai lui G-, despre care acesta va lăsa, la bătrâneţe, preţioase amintiri. Frecventează de asemenea cercurile literare ale lui Take Ionescu, I. Haimann şi 1.1. Roşea şi are propriul său cerc literar, la şedinţele căruia participă Petre Ispirescu, Gr. Tocilescu, Lazăr Şăineanu, M. Brociner. Patronează, alături de Hasdeu, începuturile ştiinţifice ale lui Şăineanu şi oferă îndrumări lui Ispirescu. Talentul oratoric îl aduce şi la tribuna Ateneului Român, al cărui membru va deveni (1885). Ţine aici două faimoase conferinţe, Apocrifele în literatura română (1884), audiată, între alţii, de Mihai Eminescu, şi Originea alfabetului şi ortografia română (1885). Conferenţiază, în prezenţa regelui, la Societatea Geografică Română, unde a rostit conferinţa Nomenclatura utopică a judeţului Vâlcea (1885), şocantă prin noutatea unor puncte de vedere, astăzi pe deplin acceptate. A intrat astfel în polemică cu latinistul D. A. Sturdza, unul dintre puternicii zilei şi prieten până atunci, care propusese etimologii fanteziste pentru toponimele Caracal şi Turnu Severin. Aceasta a constituit, poate, unul dintre motivele imediate ale expulzării lui G. (16 octombrie 1885), pe lângă activitatea desfăşurată pentru emanciparea coreligionarilor săi. Se stabileşte la Londra, cu dorinţa de a se întoarce în ţară. Dar decretul de expulzare va fi revocat, cu ajutorul conservatorilor, al lui Titu Maiorescu în special, abia în 1888, când G. îşi găsise la Londra alte rosturi. Este numit rabin-şef al comunităţii evreieşti de rit spaniol (1898), ţine prelegeri la Universitatea din Oxford, este preşedinte, apoi vicepreşedinte perpetuu la The Folklore Society din Londra, membru în The Royal Society of Litera-ture. Vine în ţară pentru a ţine conferinţe, apără interesele naţionale ale României în presa britanică, este ales în 1929 membru de onoare al Academiei Române şi este decorat cu Ordinul Coroana României şi cu medalia Bene Merenti pentru merite literare.'
Pe măsură ce s-a adâncit în studiile ebraice, G. a abandonat teoria Fraţilor Grimm despre originea mitologică a basmelor populare şi a preluat teoria indianistă a lui Theodor Benfey, căreia îi adaugă câteva note personale, evidente în lucrarea Literatura populară română, apreciată de mari învăţaţi ai timpului (Gustav Meyer, Kristoffer Nyrop, Emile Picot,
Gaster
Dicţionarul general al literaturii române 250
W. Rudow ş.a.), care au recenzat-o elogios, considerând că e o operă unică în felul ei. Animat de mobilul patriotic „de a arăta că poporul nostru stă pe aceeaşi înălţime a culturei pe care stau celelalte popoare ale Occidentului", G. trece aici în revistă literatura populară românească, adică 61 de manuscrise aparţinând literaturii estetice, etice şi religioase, cărora le stabileşte provenienţa, filiaţiile (de unde şi caracterul comparativ al lucrării) şi părţile constitutive. Acum îşi formulează teoria despre originea recentă (nu mai veche de secolele al IX-lea-al X-lea) a poveştilor populare, înscriindu-se printre cei mai fervenţi susţinători ai teoriei migraţioniste a lui Benfey (cu care era în corespondenţă). Potrivit acestei ipoteze, basmele europene ar fi de origine indiană ori, în general, orientală; adaosul original al cercetătorului român constă în ideea că „o mare parte din basmele actuale, dacă nu cea mai mare parte, s-au dezvoltat din nuvele şi povestiri, pe care poporul, cu încetul, le-a schimbat în basme, înzestrându-i pe eroii acelor poveşti cu trăsături fantastice şi cu facultăţi supranaturale, luate sau din credinţele vechi, sau din cercurile literaturii apocrife şi romantice". Credincios acestei optici (nu întru totul neverosimilă, de vreme ce a fost susţinută şi de alte mari spirite ale vremii, precum Reinhold Kohler, Emmanuel Cosquin, N. Iorga ş.a.), G. o împărtăşeşte şi englezilor, mai ales prin prelegerile sale la Universitatea din Oxford, apărute sub titlul Ilchester Lectures on Greeko-Slavonie Literature and Its Relations to
the Folkore of Europe During the Middle Ages (1887), prin conferinţe şi articole publicate în revista „Folklore", ulterior şi în ampla introducere la prima sa antologie de poveşti româneşti, Rumanian Bird and Beast Stories (1915), o primă şi masivă intrare a legendelor şi poveştilor româneşti în circuit european. Tot în scopul promovării literaturii şi folclorului românesc colaborează la Encyclopaedia Britannica (ediţia 11, 1910-1911; ediţia 14, 1929-1932), publică, de asemenea, în proprie traducere, un alt volum de poveşti româneşti, Children's Stories from Rumanian Legends and Fairy Tales (1922), ţine numeroase conferinţe despre România şi participă la expoziţii româneşti, oferind, spre a fi expuse, piese din valoroasa sa colecţie de artă populară, acordă asistenţă celor interesaţi de felurite aspecte ale culturii noastre. „Dr. Gaster a fost de asemenea un ambasador al României în această ţară — spunea D. N. Ciotori, consilier special al Legaţiei României la Londra, delegat al Academiei Române la sărbătorirea a optzeci de ani ai marelui savant (1936) —, deoarece el a făcut cunoscute Angliei viaţa şi literatura românească, folclorul şi legendele timp de mai bine de o jumătate de secol." Parte din sutele sale de articole şi studii pe teme lingvistice, filologice, folcloristice şi literare au fost adunate într-o cuprinzătoare ediţie de autor, Studies and Texts in Folklore, Magic, Medieval Românce, Hebrew Apocrypha and Samaritan Archaeology (I-III, 1925-1928). Deşi concepută încă din tinereţe, G. publică abia după stabilirea în Anglia Chrestomaţie română (I-II, 1891), opera sa de căpetenie, care cuprinde „extracte din 100 de manuscripte şi aproape tot atâtea cărţi tipărite", precum şi — veritabilă premieră la noi — texte dialectale şi folclorice inedite, însoţite de un meticulos aparat ştiinţific în română şi franceză, pentru a o face cât mai accesibilă învăţaţilor străini. Aceştia o salută prin vocile lui Th. Gartner, Wilhelm Meyer-Liibke, Richard Otto, Emile Picot, Jan Urban Jarnlk, Gustav Weigand. Academia Română o respinge însă de la premiere din cauza contribuţiei personale „reduse" a autorului. Tot din dorinţa popularizării în străinătate a literaturii române, G. publică Geschichte der riimanischen Literatur (1900), pe care o considera „prima încercare de a utiliza peste 500 de manuscrise, fie necunoscute, fie complet ignorate" şi care a fost folosită „ca bază şi model de către mari învăţaţi din Peninsula Balcanică în descrierea propriilor lor literaturi naţionale". Parţial realizate au rămas alte scrieri ale lui G. Astfel, Tetraevanghelul lui Radu de la Măniceşti, din 1574, manuscris păstrat la British Museum, cercetat şi pregătit pentru tipar cu sprijinul financiar al lui Take Ionescu (pentru care a întocmit, în 1893, raportul Instrucţiunea în Englitera), a fost publicat în 1929 cu un titlu greşit, Tetraevanghelul diaconului Coresi din 1561, de către librarul bucureştean Pavel Suru, fără să fi primit încuviinţarea lui G., care nu încheiase lucrarea. O situaţie mai fericită va avea ediţia din 1936, Povestea vorbii de Anton Pann, „scriitorul popular" care l-a preocupat întreaga viaţă, întocmită la solicitarea lui N. Cartojan, continuatorul lui G. pe tărâmul studierii cărţilor populare. Din această ediţie, cea mai bună la acea dată, pe care învăţatul o considera o „încheiere nimerită" a activităţii sale literare, nu a apărut, din păcate, şi un alt volum, care urma să
251 Dicţionarul general al literaturii române
Gaşpar
cuprindă O şezătoare la ţară, Nastratin Hogea, Hristoitia, Archirie şi Anadan. Structurate în două părţi, Things That Were şi Things ThatAre, memoriile lui G., apărute la Londra, în 1990, cuprind în capitolele Autobiography, Reminiscences şi The Gaster Saga, nu numai elemente cu privire la viaţa şi la biografia sa intelectuală, ci prezintă şi unele evenimente istorice (mişcările de la 1821 şi 1848, Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă ş.a., cunoscute din familie sau trăite nemijlocit), câteva personalităţi marcante ale vieţii politice româneşti (Al.I. Cuza, M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Th. Rosetti, D.A. Sturdza, Take Ionescu ş.a.), precum şi detalii referitoare la modul de viaţă al românilor din secolul al XlX-lea (obiceiuri, locuinţe, încălzit, iluminat, aprovizionare cu apă, alimentaţie, port, ocupaţii, mijloace de comunicaţie şi transport). Se fac referiri la şcolile din trecut, cu evocarea câtorva profesori celebri (Raoul de Pontbriant, Şt. C. Mihăilescu, I. Circa,
E.I. Francudi), la ziare şi reviste de odinioară, la mişcarea ştiinţifică şi mai ales la cea literară a timpului, cu prezentarea întrunirilor literare de la T. Maiorescu, Take Ionescu, I. Haimann, precum şi a numeroşilor scriitori şi oameni de cultură pe care G. i-a cunoscut: V. Alecsandri, I. Bianu, I.L. Caragiale, B. Delavrancea, C. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu, B.P. Hasdeu, Al. Macedonski, I. Nădejde, A.I. Odobescu, Al. Vlahuţă, în fine, sunt aduse informaţii despre rolul său de îndrumător al lui Petre Ispirescu, D. Stăncescu, Gr. G. Tocilescu, P.V. Năsturel, Lazăr Şăineanu ş.a., pe care i-a îndemnat şi ajutat la realizarea unor importante lucrări de folcloristică, filologie şi istorie literară.
SCRIERI: Basme şi istorii talmudice, Bucureşti, 1879; Lilith şi cei trei îngeri, Bucureşti, 1881; Legende talmudice şi legende româneşti, Bucureşti, 1882; Beitrăge zur vergleichenden Sagen und Mărchenkunde, Bucureşti, 1883; Literatura populară română, Bucureşti, 1883; ed. îngr. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1983; Apocrifele în literatura română, Bucureşti, 1883-1884; Originea alfabetului şi ortografia română, Bucureşti, 1885; Ilchester Lectures on Greeko-Slavonie Literature and its Relations to the Folk-Lore of Europe during the Middle Ages, Londra, 1887; Instrucţiunea în Englitera, Bucureşti, 1893; Geschichte der rumănischen Literatur, în Grundriss der romanischen Philologie, II, Strasbourg, 1901; Studies and Texts in Folklore, Magic, Medieval Românce, Hebrew Apocrypha and Samaritan Archaeology, I-III, Londra, 1925-1928; Conjurations and the Ancient Mysteries, Londra, 1932; Rumanian Ballads and Slavonie Epic Poetry, Londra, 1933; Die Geschichte des Kaisers Skinder, ein rumănisch-byzantinischer Roman, Atena, 1937; M. Gaster în corespondenţă, îngr. şi pref. Virgiliu Florea, Bucureşti, 1985; Memoirs, Londra, 1990; Iudaica & Hungarica, Budapesta, 1993; Memorii (fragmente). Corespondenţă, îngr. Victor Eskenasy, Bucureşti, 1998; Studii de folclor comparat, îngr. şi pref. Petre Florea, Bucureşti, 2003. Ediţii: Chrestomaţie română, I-II, Leipzig—Bucureşti, 1891; Rumanian Bird and Beast Stories, tr. şi introd. edit., Londra, 1915; Children's Stories from Rumanian Legends and Fairy Tales, tr. şi introd. edit., Londra, 1922; Tetraevanghelul diaconului Coresi din 1561 [Tetraevanghelul lui Radu de la Măniceşti, din 1574], Bucureşti, 1929; Anton Pann, Povestea vorbii, introd. edit., Craiova, 1936.
Repere bibliografice: Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, Bucureşti, 1892, 359-360; Rosetti, Dicţ. cont., 82; Gaster Anniversary Volume, Londra, 1936; Iorga, Oameni, IV, 303-305; Elisabeta Mănescu, Dr. M. Gaster. Viaţa şi opera sa, Bucureşti, 1940; Artur Gorovei,
Literatura populară, I, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1976, 219-232; Ştefan Pasca, Activitatea lui Moses Gaster în domeniul lingvisticii şi al filologiei române, CLG, 1956, 1-4; Macrea, Lingvişti, 137-152; Chiţimia, Folclorişti, 273-326; Richard M. Dorson, The British Folklorists, Bucureşti, 1968, 273-276; Vrabie, Folcloristica, 236-237; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, I, îngr. şi introd. Ion Taloş, Bucureşti, 1971,201-213; Bucur, Istoriografia, 104-113; Ist. lit., III, 862-874; Bârlea, Ist.folc., 260-264; Veneţia Newall, The English Foklore Society under the Presidency of Haham Dr. Moses Gaster, „Studies in the Cultural Life of the Jews in England", 1975,197-225; Trude Levi, The Gaster Papers. A Collection ofthe Letters, Documents, etc. ofthe Late Haham Dr. Moses Gaster. 1856-1939, Londra, 1976; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 124-126; Dicţ. lit. 1900,379-380; Anghelescu, Textul, 149-165; Virgiliu Florea, Dr. M. Gaster: „I Am a Bit of a Romanian Scholar", „Studia Judaica", 1991, 1; Virgiliu Florea, Prietenii români ai lui M. Gaster, Cluj-Napoca, 1997; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,284-285; Dicţ. scriit. rom., II, 331-335; Z. Ornea, Personalitatea lui Moses Gaster, RL, 1998,33; Virgiliu Florea, M. Gaster SAgnes Murgoci - avocaţi în Marea Britanie ai culturii populare româneşti - Advocates in Great Britain of Romanian Culture, Cluj-Napoca, 2003.	V. F.
GAŞPAR, Mihail (12.1.1881, Gătaia, j. Timiş - 27.XÎ.1929, Timişoara), prozator şi publicist. Este fiul Elenei (n. Bolocan) şi al lui Gheorghe Gaşpar, preot. Urmează liceul la Timişoara (1892-1897), Becicherecul Mare (1897-1898) şi la Beiuş (1898-1900), apoi cursurile Institutului Teologic din Caransebeş (1900-1903). După absolvire, se căsătoreşte cu Livia Blajovan şi este hirotonit diacon la Lugoj, iar în anul 1911 devine protopop al Bocşei. Este condamnat de autorităţile austro-ungare la zece luni de închisoare pentru „delicte de presă" (1907). Face parte din redacţia ziarului „Drapelul" din Lugoj, în 1919 şi în 1920, când publicaţia e suprimată de cenzură. între 1923 şi 1929 editează la Bocşa ziarul „Drum nou". Debutează în „Drapelul" (1902), sub pseudonimul Sorin, cu legenda Stâlpii lui Alexandru Basarab, colaborând apoi la „Neamul românesc literar", „Viaţa românească", „Pagini literare", „Banatul", „Cosinzeana" ş.a. A mai semnat Socol Banc, I.T. Mugur, Radu Roman. Debutul editorial îl reprezintă volumul Japonia (1905).
G. este cel mai important prozator bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea. Admirator şi adept al lui N. Iorga (frecventează ani în şir cursurile de vară de la Vălenii de Munte), el se plasează în perimetrul tematic, dar câteodată şi stilistic al sămănătorismului. Direcţiile principale ale scrisului său, anunţate chiar de prima culegere de povestiri, în vraja trecutului (1908), sunt istoria naţională şi universul rural, a căror evocare este, în general, lipsită de exaltări şi deformări idilice. Scrierile dedicate satului bănăţean dezvoltă conflicte politice (Românii din Potlogi), naţionale (Părintele Vichentie) sau între generaţii (Casa cu obloane verzi) şi sunt străbătute de un evident moralism. Nuvelele istorice (Rada, La Podul înalt, Pace, Moartea hotnogului ş.a.) şi îndeosebi romanele cu această tematică, Din vremuri de mărire (1910), Fata vornicului Oană (1929; Premiul Societăţii Scriitorilor), evocă exclusiv Moldova sub Ştefan cel Mare, predilecţie profund semnificativă pentru un scriitor român dintr-o provincie aflată sub jurisdicţie
Gaţac
Dicţionarul general al literaturii române 252
străină. Se poate afirma că G. este unul dintre cei care au contribuit la formarea unei tradiţii a romanului istoric românesc. Vădind o documentare bogată şi exactă, romanele lui acordă mai puţină atenţie substanţei epice, privilegiind în schimb tipologia personajelor, dintre care se detaşează Nicolae Brateş şi Călin Bourean, întruchipări ale patriotului loial, capabil de sacrificiu, viteaz şi inteligent. Diferite ca factură sunt câteva romane apărute în foileton, Altare dărâmate („Drapelul", 1909-1910), scriere didacticistă despre dragoste şi prejudecăţi sociale în lumea unui sat bănăţean, Carnetul lui Radu Roman („Cosinzeana", 1923-1924), încercare eşuată de analiză psihopatologică ş.a. Accidental, G. abordează şi genul dramatic (O noapte la Oituz). în scrisul lui se observă efortul, remarcabil, de a abandona regionalismul tematic şi lingvistic într-un moment în care acesta era încurajat şi preţuit.
SCRIERI: Japonia, Lugoj, 1905; în vraja trecutului, Lugoj, 1908; Din vremuri de mărire, I, Vălenii de Munte, 1910; Blăstăm de mamă. Domnişoara Marta, Arad, 1916; ed. 2, Bucureşti, 1942; De-ale vieţii..., Lugoj, 1919; Fata vornicului Oană, Bucureşti, 1929; ed. îngr. Doina Bogdan-Dascălu, introd. George C. Bogdan, Timişoara, 1974; Din vremuri de mărire, îngr. şi introd. George C. Bogdan şi Doina Bogdan-Dascălu, Timişoara, 1982. Traduceri: Maxim Gorki, Malva, Lugoj, 1906; I. S. Turgheniev, Poezii în proză, Lugoj, 1908.
Repere bibliografice: N. Iorga, Cărţi, NRL, 1908, 126; O.C.T. [Octavian C. Tăslăoanu], Dări de seamă: Mihail Gaşpar, „în vraja trecutului", UJ, 1909, 2; Lucian Costin, Scriitorul bănăţean Mihail Gaşpar, Craiova, 1930; Ion Breazu, Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire, Cluj, 1937,178-190; Suciu, Lit. ban., 241-262; Cezar Petrescu, Un scriitor uitat: bănăţeanul Mihail Gaşpar, GL, 1956,3; Virgil Vintilescu, Un iubitor pasionat al meleagurilor bănăţene: Mihail Gaşpar, „Analele Societăţii de limbă română", 1973,3-4; Ovidiu Papadima, O viziune sentimentală a istoriei noastre: Mihail Gaşpar, „Fata vornicului Oană(/, „Semenicur, 1979, 9; D. M. [Dan Mănucă], „Din vremuri de mărire", CRC, 1983, 46; Vintilescu, Secvenţe, 193-214; Dicţ. scriit. rom., II, 335-336.	D.B.-D.
GAŢAC, Victor (2.VI.1933, Lipcani, j. Edineţ), folclorist. Este fiul Olgăi şi al lui Mihail Gaţac. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1955) şi a făcut aspirantura la Institutul de Literatură Universală al Academiei Ruse. A fost colaborator ştiinţific la secţia de folclor a Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1959), iar din 1962, colaborator la Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki" din Moscova, conducător al sectorului de folclor (din 1969), preşedinte al Consiliului de folclor al Academiei Ruse (1980), iar din 1993 membru al asociaţiei Folklore Fellows International (Helsinki). Este doctor abilitat în filologie (1976).
G. a cercetat cântecele epice eroice româneşti, a delimitat baladele, cântecele istorice, eposul eroic ca specii aparte, a studiat istoria folcloristicii din România, Basarabia, Transnistria, textologia „complexă" şi poetica istorică a folclorului epic, relaţiile interetnice şi interferenţele în folclor, în monografia Vostocinoromanskii gheroiceskii epos (1967), urmată de Folklor i moldavsko-russko-ukrainskie istoriceskie sviazi (1975), Ustnaia epiceskaia tradiţia vo vremeni (1989) ş.a. A luat în dezbatere poetica comparată a creaţiilor epice orale est-europene şi
siberiene, cântecele eroice din colecţia lui V. Alecsandri şi problema textului lor de bază, publicând numeroase documente folclorice şi analizând filonul folcloric în romanul contemporan. A efectuat cercetări de teren în Bulgaria, România, Republica Moldova, Karelia, Altai, China ş.a. A preconizat unele metode noi ale „folcloristicii experimentale", bunăoară în descifrarea datei şi textului baladei llincuţa, determinând că a fost culeasă la 25 februarie 1791, cum demonstrează în studiul Samaia ranniaia zapisi vostocinoromanskoi epiceskoi pesni din volumul colectiv Folclor. Poetica i tradiţia (1982). Lucrarea i-a prilejuit lui Adrian Fochi o cercetare specială a Dinamicii tradiţiei în cântecul epic popular românesc. în colaborare cu A.P. Dereveanko şi A.B. Soktoev, conduce seria academică „Monumente folclorice ale popoarelor din Siberia şi Orientul îndepărtat", proiectată în şaizeci de volume bilingve, cu suplimente muzicale (până în prezent au apărut paisprezece volume).
SCRIERI: Schiţe de folclor moldovenesc (în colaborare), Chişinău, 1965; Vostocinoromanskii gheroiceskii epos, Moscova, 1967; Folklor i moldavsko-russko-ukrainskie istoriceskie sviazi, Moscova, 1975; Ustnaia epiceskaia tradiţia vo vremeni, Moscova, 1989.
Repere bibliografice: Grigore Botezatu, Eposul eroic al popoarelor romanice orientale, „Nistru", 1968,6; Grigore Botezatu, Un pasionat cercetător al folclorului, RLSL, 1983, 3; Cimpoi, Ist. lit., Basarabia, 290.	Gr.B.
GAUDEAMUS, periodic de cultură apărut la Bacău, lunar, între 1969 şi 1973, cu subtitlul „Revista Asociaţiei Studenţilor din Institutul Pedagogic Bacău". Colectivul redacţional e format din Valerian Ciubotaru, Octav Eduard Lungu (redactor-şef), Valentin Tudose (redactor-şef adjunct), Ghiţă Procopie (secretar de redacţie) şi George Dumitrescu (redactor). Rubrici: „Cercetări studenţeşti", „Cărţi şi autori", „Proză", „Cercetări", „România pitorească", „Interviuri", „Magazin", „Verba magistri", „Poesis" ş.a. Semnează versuri Valentin Tudose, Mariana Oancea, Mihai Tatulici ş.a. în domeniul comentariului critic, N. Nicolescu scrie despre Ovidiu Genaru, Ion Grinţescu recenzează volumul Centaur îndrăgostit al lui Radu Cârneci şi dialoghează cu Matei Călinescu pe marginea cărţii acestuia, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Valentin Tudose scrie Despre gust în critica formală şi analizează volumul lui Marin Sorescu Teoria sferelor de influenţă. Holderlin şi tragismul existenţei este titlul unui articol semnat de Victor Croitoru; C. Şandru se opreşte asupra romanului Calea regală al lui Malraux, iar Mariana David oferă un portret Dan Barbilian. Doina Nica evocă figura lui Nicolaus Copernic, iar medalionul dedicat lui Dimitrie Onciul poartă semnătura lui Bohumil Nemec. în materie de traduceri, revista găzduieşte versiuni româneşti din poeţi belgieni, din Evtuşenko şi Louis Aragon, semnate de Grig. V. Coban, D. Alistarş.a.	D.B.
GAUDEAMUS, publicaţie editată de Institutul Pedagogic din Oradea, apărând lunar din 1969 până în 1973, cu subtitlul „Revistă studenţească de cultură". Redactor-şef este Sever
253 Dicţionarul general al literaturii române
Gavra
Dumitraşcu, secretar general de redacţie — Ion Ghiur, redactori-şefi adjuncţi — Florin Druţă şi Ioan Derşidan. Rubrici: „Pagini din istoria patriei", „O pagină de filosofie", „Poezie şi proză", „Cronica arheologică", „Minutul studenţesc", „Reportaj", „Omicron", „Flux şi reflux în Alina Mater", „Cronica ştiinţifică", „Cronica dramatică", „Sport", „Revista revistelor" ş.a. Se publică poezie de Gh. Moldovan, Tudor Crişan, Gheorghe Grigurcu, Dinu Flămând şi Agatha Grigo-rescu-Bacovia. Semnează proză Ion Iustin Purza, Eugen Petrescu, Dimitrie Bălan, Constantin Călinescu, Viorel Cosma Ţigan, iar încercări dramatice Pavel Bellu şi Marin Chelu. Publicistica e ilustrată de Sever Dumitraşcu, Sanda Someşan, Gh. Bulgăr, Ileana Şuta, Mihai Mihăilescu, Florin Druţă, Constantin Antohi. Comentariile Camus şi natura umană şi Charles Baudelaire - realist sunt scrise de Aurel Popeangă. Ion Apostol se ocupă de Brâncuşi, T. Blajovici de Titu Maiorescu la Theresianum, Octavian Chisăliţă de câteva prezenţe critice la „Viaţa literară". Mai interesant este compartimentul rezervat interviurilor — cu Nicolae Balotă, D. Micu, Gheorghe Grigurcu, Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Ion Pop, Ana Blandiana ş.a. Gelu Prenţu, Ion Iustin Purza, Dumitru Mălin, George Roşea şi Constantin Ghiciulescu ţin cronica literară, Al. Covaci susţine cronica dramatică, Eugen Stanciu pe aceea ştiinţifică, iar cronica filmului îi revine lui B. Dan.	D.B.
GAVRA, Alexandru, (18.XII.1797, Oradea-23.X.1884, Arad), editor şi autor dramatic. După studii liceale şi de drept la Oradea, G. este asesor judecătoresc la cancelaria judeţului Bihor, apoi, în urma unui examen susţinut în faţa unei comisii, va fi numit profesor. în 1821 obţine Catedra de aritmetică şi geografie la Şcoala Normală (Preparandia) din Arad. în 1848 este ales deputat în Consiliul orăşenesc revoluţionar. Până în 1876, când se pensionează, vreme de cincizeci şi cinci de ani G. a fost profesor la Preparandie, iar din 1865 a fost director al şcolii. A predat aritmetica, pedagogia, metodica, geografia, economia, istoria, limbile română şi maghiară. A fost şi inspector pentru şcolile primare în protopopiatul Arad. Din 1830, G. a început să colecţioneze manuscrise româneşti (istorice, beletristice, didactice, teololgice) cu intenţia de a le publica. Ajungând în posesia unor foarte preţioase manuscrise (între care cronica lui Gheorghe Şincai, scrieri de Ioan Barac, Samuil Micu, Constantin Diaconovici-Loga ş.a.), redactează un Plan după care se vor tipări neşte cărţi româneşti, pe care îl înaintează spre aprobare, în primăvara anului 1833, Curţii de la Viena. Preconiza tipărirea organizată a cărţilor româneşti, asigurată de o societate editorială, „bibliograficească" (Ateneul cunoştinţelor, Cabinetul muzelor române), formată din intelectuali şi patrioţi români. în iniţiativa sa, el porneşte de la ideile corifeilor Şcolii Ardelene, al căror popularizator a fost. Pledoaria patetică pentru învăţătură ca temei al afirmării naţiunii, încrederea în puterea ştiinţei de a risipi fanatismul religios şi superstiţiile îl situează pe poziţii iluministe. Explicând, în Plan..., înapoierea culturală prin dezbinare şi oprimare socială, ca şi prin nepăsarea unor intelectuali ai vremii faţă de destinul scrierilor româneşti, G. vedea ca unică
soluţie răspândirea învăţăturii în popor, prin carte şi şcoală. Autorităţile ecleziastice şi civile sârbe şi austriece şi-au amânat aprobările până în 1842, când Planul... a fost considerat „inactual". Autorul lui îl făcuse deja cunoscut în Banat, Transilvania, Muntenia şi Moldova, găsise sprijinitori printre oamenii de cultură din toate provinciile româneşti (Costache Stamati, Damaschin T. Bojincă, Al. Sterca-Şuluţiu, Gheorghe Raţiu, Vasile Moga) şi hotărâse editarea unei reviste a societăţii „bibliograficeşti", intitulată „ Atheneul român". în manuscris a rămas primul număr al acestei publicaţii, care urma să apară la
1	ianuarie 1835. în prefaţa (Precognitele Atheneului), pe care o întocmeşte, expune idei ale Şcolii Ardelene asupra originii românilor, a limbii şi culturii române. Deşi nu a primit autorizaţia de publicare, „Atheneul român" atestă continuitatea eforturilor şi preocupărilor lui Ioan Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Ion Budai-Deleanu, Zaharia Carcalechi şi persistenţa ideilor iluministe ale Şcolii Ardelene. Dintre manuscrisele care i-au fost încredinţate, G. a reuşit să publice doar primul volum al cronicii lui Gheorghe Şincai, în 1844. O prea lungă perioadă de demersuri, reclama gălăgioasă, nepunctualitatea, precum şi unele speculaţii băneşti ale editorului i-au îndepărtat pe abonaţi, iar încercarea din 1853 de a relua tipărirea cronicii rămâne fără ecou. G. însoţeşte cronica lui Şincai de un lung Preambul hronico-istoricesc şi de o „mare" dramă „mitho-literară", Monumentul Şincai-Klainian. Curioasa piesă, concepută ca o satiră a moravurilor contemporane şi o apoteoză a lui Gheorghe Şincai şi Samuil Micu, este doar o proiecţie scenică a ideilor lor culturale: personajele sunt fie entuziaşti militanţi pentru cultura românească, fie zei care afirmă originea romană a neamului, vorbesc despre gazeta „Albina românească", despre scriitorul Costache Stamati sau dau informaţii despre geografia Transilvaniei. Sunt luate în discuţie problema alfabetului latin, cea a necesităţii înfiinţării unor biblioteci subvenţionate de stat şi se fac incursiuni în mitologie. Acţiunea derutează prin dispersare. Ea se petrece în Transilvania, Moldova, Muntenia, dar şi în „Elizeu" ori pe „tărâmul morţilor". Apoteoza celor doi cărturari ardeleni, celebrată de zei şi de populaţia română din toate provinciile, devine un tablou alegoric convenţional, scăldat din belşug în „focuri bengalice". Piesa este cu totul nereuşită din cauza lipsei simţului istoric, a neglijării proporţiilor şi a limbajului bombastic. G. este autorul unui Lexicon de conversaţie storicesc religionariu, din care a publicat primul tom (literele A-B) în 1847 şi care se situează între cele dintâi încercări naţionale de dicţionar enciclopedic. Compilat după izvoare străine, importanţa lui stă în metodă, căci fiecare articol este însoţit de o bibliografie bogată, cu trimiteri exacte la text. în manuscris a rămas o încercare de istorie a literaturii române, cu ample referiri şi la istoria limbii.
SCRIERI: Monumentul Şincai-Klainian a bărbaţilor celor ce pentru lauda naţiei române toată viaţa şi-o jertfiră, Buda, 1844; Lexicon de conversaţie storicesc religionariu, I, Buda, 1847. Ediţii: Gh. Şincai, Hronica rumânilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844.
Repere bibliografice: I. Lupaş, Cea mai veche revistă literară românească, AIN, 1921-1922; Teodor Botiş, Istoria Şcoalei Normale
Gavril
Dicţionarul general al literaturii române 254
(Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Arad, 1922,391-393; G. I. Verbină [I. Pervain], De la Şincai la Gavra, SL, 1948; Anca Costa-Foru, Două piese de teatru originale din prima jumătate a secolului al XlX-lea, SCIA, 1960, 2; Massoff, Teatr. rom., I, 338-340; Seche, Schiţă, 1,79-80; Ideologia 1848,121-127; Carol Gollner, Alexandru Gavras Versuch im Jahr 1833 eine „Rumănische Bibliothek" zu grunden, „Revue roumaine d'histoire", 1971,1; Pervain, Studii, 86-108,237-272; Mircea Borcilă, Virgil Bulat, Al Gavra lexicograf, LR, 1971, 5; Bucur, Istoriografia, 13-14; Gh. Sora, Patriotismul lui Alexandru Gavra, „Lucrări ştiinţifice" (Oradea), literatură, 1963,51-55; Mircea Popa, Două istorii ale literaturii române în manuscris, RITL, 1975,3; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 126-127; Dicţ. lit. 1900, 381; Mircea Popa, Pagini bihorene, Oradea, 2003,66-105.	S.C.
GAVRIL, Matei (3.X.1943, Săliştea Nouă, j. Cluj), poet şi prozator. După absolvirea liceului la Cluj (1962), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Debutează cu versuri în „Tribuna" (1962) şi, editorial, cu volumul de poezii Un copil loveşte cerul (1968). A colaborat la „Tribuna", „Luceafărul", „Astra", „România literară". A folosit şi pseudonimele Matei Albastru şi Matei Gavril Albastru.
Cele trei cicluri ale cărţii de debut (Scalda, Un copil loveşte cerul şi Singur în lume) refac traiectoria unui destin: de la ultimul contact („scalda") cu copilăria la căutarea sinelui şi apoi la exteriorizarea lui. Simbolul ochiului pare a fi elementul-cheie al vârstelor cunoaşterii: „Dac-aş vedea cu stelele încoace. / Dar eu sunt orb în mine şi văd numai prin ochi. / De ce aceşti doi ochi nu mi se pot desface ? / Şi numai ei sunt singurii mei ochi." Evoluţia lirică a lui G. depăşeşte nota autobiografică în volumele următoare, Glorie (1969), Pur (1971) ş.a. Sunt dominante acum simbolurile coloristice, în special albastrul şi albul, în care pare a se concentra un univers cil coordonate bine delimitate, purtătoare ale unor atitudini reflexive în faţa întrebărilor vieţii. Gândul morţii, zădărnicia unor gesturi, existenţa însăşi, simţită ca mister, provoacă reacţii dintre cele mai diverse, de la elanul vitalist la supunerea faţă de pulsaţiile vieţii, la asumarea rolului de martor neutru al „marii treceri". Nu departe de lirism, într-un anume sens, se situează şi romanele lui G., construite după formule asemănătoare: apelul la jurnal ca punct de plecare în investigarea unor destine. împărăţia (1972) este relatarea de tip autobiografic a unui tânăr care, la dorinţa tatălui său, se decide să-şi scrie „romanul vieţii". Evocarea genealogică savuroasă din prima parte e urmată de scene derutante şi puţin verosimile (la moartea tatălui, eroul izbucneşte în râs când o revede pe femeia care îl iniţiase sexual, în cimitir se desfăşoară orgii). Stilul afectat şi artificial dă o notă de preţiozitate textului. Se recurge la o formulă asemănătoare şi în alt roman, Noaptea definitivă (1978), însă cu rezultate diferite estetic. Convenţia de la care se porneşte — un jurnal trimis la redacţie de o femeie bolnavă psihic, care apoi se sinucide — generează tot o carte alcătuită binar: „istoria" femeii, Maria Popescu, e relatată, prin reconstituire, de narator; această parte depăşeşte stadiul de „reportaj", având toate atributele literaturii: invenţiune romanescă, selecţie de fapte, transformarea unei biografii mizere într-un portret moral susţinut cu elementele artei
scrisului. Personajul e credibil, dar contradictoriu: Maria Popescu are vocaţia sacrificiului, e exponenta unei etici inflexibile, atitudine care o îndepărtează de semeni, dar nu aplică aceleaşi principii când se judecă pe sine, fiind dispusă la autojustificări degradante şi la improvizaţii în propria existenţă. Grotescul unor scene e salvat de fineţea descrierii şi a portretizării. Scrierea jurnalului (publicat în a doua parte a romanului) trebuia să însemne o revanşă pentru nereuşita în viaţă a eroinei. Ea distruge, astfel, mental şi virtual, toate structurile relaţionale (inclusiv cu propria familie) pe care le credea vinovate de eşecurile sale. Naraţiunea corectă, coerentă, conferă credibilitate romanului.
SCRIERI: Un copil loveşte cerul, Bucureşti, 1968; Glorie, Bucureşti, 1969; Pur, Bucureşti, 1971; împărăţia, Bucureşti, 1972; între floare şi fruct, Bucureşti, 1974; Noaptea definitivă, Bucureşti, 1978; Patria libertăţii, Bucureşti, 1979; Steaua nebunului, Bucureşti, 1982; Poveşti auzite de la bunicul meu, Bucureşti, 1983; Un spaţiu mai curat, Cluj-Napoca, 1991; Pur şi alte poezii & alte referinţe critice, Bucureşti, 2001; Omnia 60 - Inedit 1, Bucureşti, 2003. Traduceri: Antologia lirică a Uniunii Scriitorilor din Carinthia, Bucureşti, 1993; Zarko-Petan, Minunata viaţă a lui Iosip B. Tito, Bucureşti, 1993; Lev Deleta, Wolfang Mayer-Konig, Oglinda în care ne privim, Bucureşti, 1996; Frank Geerk, Trandafirii dictatorului, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Nora Iuga); Lev Deleta, Dincolo de Feuerwald, Bucureşti, 2000; Kurt Marti, Necrologuri, Bucureşti, 2001; Beat Brechbuhl, Despre retezarea munţilor, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Elena Guga, Cronică de librărie, LCF, 1968,38; Valeriu Cristea, Accente într-o discuţie necesară, RL, 1970, 27; Mircea Iorgulescu, „împărăţia" de Matei Gavril, LCF, 1972,37; Valentin Taşcu, „împărăţia", F, 1972, 9; Dan Culcer, „împărăţia", VTRA, 1972, 11; Poantă, Modalităţi, 119-120; Cristea, Un an, 211-213; Barbu, O ist., 423; Piru, Poezia, 1,359, II, 427-431; Iorgulescu, Al doilea rond, 296-299; Dana Dumitriu, Confesiunea ca revanşă, RL, 1979,2; Valentin Taşcu, „Noaptea definitivă", F, 1979,2; Mircea Popa, Cazuistica anormalităţii, TR, 1979,18; Paul Dugneanu, Substanţă lirică şi expresie, LCF, 1979,36; Alboiu, Un poet, 57-59; Cristea, Faptul, 283-287; Lit. rom. cont., I, 709-710; Cosma, Romanul, 1,247; Popa, Ist. lit., II, 484.	L.P.B.
GAVRIL, Mihai (pseudonim al lui Gavril Mihai Bâr; 8.XI.1922, Gherla), poet şi traducător. Este fiul Teresiei (n. Diţu) şi al lui Irimie Bâr, ţărani. Urmează liceul la Gherla şi Aiud, apoi o şcoală de subingineri la Cluj. Refugiat la Mediaş după Dictatul de la Viena, recrutat în armată, pleacă la Bucureşti, unde îşi continuă specializarea tehnică, dar e trimis pe front, (1942-1945). După război, publică versuri în ziare şi reviste (scrie în „Scânteia" din 1945), reportaje, librete de balet, mici scenarii de film. Lucrează la Jurnalul de actualităţi cinematografic al Oficiului Naţional de Turism, apoi la Ministerul Artelor, Direcţia Aşezămintelor Culturale. Urmează Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1949-1950), la absolvire fiind repartizat redactor la „Scânteia", de unde se va transfera la „Viaţa nouă" din Galaţi. Chemat la Bucureşti, e numit funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi însărcinat cu organizarea marilor manifestări aniversare şi comemorative (1955-1975). Debutează editorial în 1949, cu placheta Dimineaţa pe schele. După volumul Rădăcină şi cer (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), publică tot mai puţin versuri originale, dedicându-se, cu
255 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta Ardealului
stăruinţă, minuţie şi implicare afectivă, tălmăcirii poemului Zlatna al umanistului Martin Opitz, poem care reprezintă „una din cele mai frumoase icoane ale sufletului românesc" (Adolf Armbruster).
în primele cărţi ale lui G. predomină versificările unor teme „obligatorii" în epocă, tratate însă în compuneri armonioase, fără ridicolul sau stridenţele care marcau, de regulă, ilustrarea unei tematici impuse. Cultivând tradiţia coşbuciană, autorul recurge uneori la tonul baladesc, popular, fiind influenţat totodată şi de maniera energică, maiakovskiană, a momentului postbelic. Volumul de maturitate Rădăcină şi cer, în care subiectele conjunctural-agitatorice sunt abandonate, vădeşte şi depăşirea unor stângăcii juvenile. Universul cinegetic şi pescăresc, refugiul în împărăţia apelor şi a pădurilor, patriotismul nedeclamator, autentificat de simţire, caracterizează poeme în care sclipirea apei, foşnetul frunzişului, pasul ciutei, somnul iezilor şi, mai ales, viziunea, cu tentă cvasifabuloasă, a peştilor sclipind în undă configurează un peisaj liric distinct, schiţat în tonuri blânde şi luminoase. Poemul Zlatna oder von Ruhe des Gemuth.es de Martin Opitz, autor important în literatura Renaşterii şi a barocului — un „Malherbe german" care „a făcut pentru poezie ceea ce Luther făcuse pentru proză" (A. Bossert) —, este o valoroasă mărturie despre identitatea etnică a românilor şi, în bună parte, un imn înălţat sufletului românesc. Deşi a fost tălmăcit şi publicat de G. Coşbuc în „Tribuna" (1885), el rămăsese aproape necunoscut publicului de limbă română. De aceea, G. l-a „răsădit în româneşte" cu adevărată devoţiune: operaţiunea comporta, dincolo de interesul pur literar, o înaltă semnificaţie patriotică. Transpunerea este — prin metrică, ton şi ritm — adaptată spiritului limbii române şi aduce sonorităţi coşbuciene şi, uneori, blagiene, urmărind să reproducă mai ales atmosfera de intimitate şi exultanţă liniştită a originalului. Traducătorul a îmbogăţit versiunea românească a poemului cu substanţiale şi erudite note explicative, redactate în spiritul celor ce îi aparţin lui Opitz (citate din clasici, referiri livreşti) şi, prin conţinutul lor, edificatoare în problema etnogenezei şi a identităţii românilor.
SCRIERI: Dimineaţa pe schele, Bucureşti, 1949; Argeş, Bucureşti, 1951; Piteşti - o regiune în plină înnoire, Bucureşti, 1953; Conştiinţa lumii, Bucureşti, 1956; Prânz profan, Bucureşti, 1968; Rădăcină şi cer, Bucureşti, 1969; Luceafărul din Apuseni, Bucureşti, 2003. Traduceri: Martin Opitz, Zlatna sau Despre cumpăna dorului, pref. Vasile Netea, postfaţă Al. Tănase, Bucureşti, 1981; ed. cu un Argumentum de Vasile Netea şi Preliminarii de Dumitru Micu, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: MRP [Miron Radu Paraschivescu], Suflet popular, „Scânteia", 1946,30; C. Domescu [LeonBaconsky], „Conştiinţa lumii", ST, 1956,4; Zaharia Sângeorzan, „Rădăcină şi cer", CRC, 1969, 43; Dumitru Micu, „Rădăcină şi cer", RL, 1969,45; Ovidiu Papadima, Coordonate ale poeziei patriotice contemporane, „Glasul patriei", 1972,8; Lit. rom. cont., 1,250; Fănuş Băileşteanu, Un monument liric-filologic, L, 1994,48; Micu, Scurtă ist., II, 359; Nicolae Mătcaş, E dulce cum e mierea şi-mi place s-o ascult, „Limba română" (Chişinău), 1995,6; Lucia Purica, Să ne aurărim cu aurul iubirii, LA, 1996,19; Dicţ, scriit. rom., II, 336-337.
N.Br.
GAVRILOV, Anatol (23.11.1943, Ciobruciu - Transnistria), critic şi istoric literar. Este fiul Liubei şi al lui Pavel Gavrilov. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1965). A fost director adjunct (1988-1991) al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară (1991-1993), apoi şeful secţiei de teorie literară şi literatură comparată a aceluiaşi institut. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1975.
G. a debutat publicistic în 1965. în studiul Structura artistică a caracterului în roman (1976) criticul abordează probleme privind corelaţia dintre caracterul literar şi caracterul uman, dintre caracter şi concepţia de viaţă a omului, noţiunea de caracter şi noţiunea de erou, etapele principale în statornicirea caracterului ca formă a cunoaşterii artistice a omului, principalele componente structurale ale caracterului în roman, integritatea caracterului. în culegerea de studii Reflecţii asupra romanului (1984) examinează romanul din deceniul '60- 70 al secolului al XX-lea din Republica Moldova, reprezentat de Ion Druţă, Valentin Beşleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Adriana Salari, Elena Damian. G. a participat la pregătirea volumului al treilea (partea I) al Istoriei literaturii moldoveneşti (1989) şi a mai multor culegeri de studii referitoare la fenomenul literar actual, la metodologia criticii literare sau la tipologia eroului, a prefaţat ediţii de opere ale scriitorilor basarabeni, a scris despre Balzac, Shakespeare, Corneille, Maupassant, Hugo, Lev Tolstoi ş.a., vădind o bună cunoaştere a literaturii universale.
SCRIERI: Structura artistică a caracterului în roman, Chişinău, 1976; Reflecţii asupra romanului, Chişinău, 1984.
Repere bibliografice: Lazăr Ciobanu, „Structura artistică a caracterului în roman", RLSL, 1977, 1; Maria Lungu, Opinii despre romanul moldovenesc, „Nistru", 1985, 6; Alexandru Burlacu, „Reflecţii asupra romanului", 1986,4; Ion Şpac, Referinţe biobibliografice: Anatol Gavrilov, „Ştiinţa", 1993,2; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 272-273.	V.C.
GAZETA ARDEALULUI, cotidian apărut la Cluj din 2 martie
1921	până în 20 aprilie 1922. Publicaţie care promovează politica guvernamentală, G.A. nu ignoră literatura, chiar dacă multe texte simt reproduse. Ziarul conţine un foileton semnat, între alţii, de Gib I. Mihăescu. Sunt inserate versuri de Cincinat Pavelescu, Mihai Codreanu, O. Carp, Alice Călugăru, proza fiind ilustrată de I. A Bassarabescu, Lia Hârsu, Ioan Adam. Sunt republicate texte de M. Kogălniceanu, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, M. Eminescu, A. I. Odobescu, I. Bârseanu, I. L. Caragiale, Panait Cerna, St. O. Iosif, Em. Gârleanu. „Cronica literară" este semnată de Gib I. Mihăescu (bunăoară, la Paşii profetului de Lucian Blaga). Apar traduceri din Goethe, Lev Tolstoi, Alphonse Daudet, Ada Negri, Guy de Maupassant, Anatole France, Aldous Huxley, W. M. Thackeray, articole despre Ernest Renan, Henri Barbusse, Louis Blanc, Emile Faguet. Sunt recenzate revistele „Viaţa românească" şi „Convorbiri literare". Alţi colaboratori: Ion Gorun, G. Oprescu, O. Goga. I.H.
Gazeta artelor
Dicţionarul general al literaturii române 256
GAZETA ARTELOR, periodic de literatură şi artă apărut la Bucureşti, săptămânal, între 27 octombrie 1902 şi 15 mai 1904, în două serii (prima până la numărul 15). Directorul publicaţiei este Juarez Movilă. Conform articolului-program, Artele la noi, semnat de director, revista a ieşit din nevoia de a declanşa o orientare favorabilă artelor în general, aceasta lipsind din societatea românească. Revista publică articole şi studii privitoare la personalităţi artistice, româneşti şi străine, din lumea muzicii, picturii, literaturii: Tolstoi, Beethoven, Wagner, Puccini, Bach, Verdi, Rubens, Berlioz, Th. Aman, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Tattarescu, Carmen Sylva. Revista găzduieşte şi medalioane dedicate unor oameni de teatru: Agatha Bârsescu şi Petre Liciu, Vasile Toneanu şi Dimitrie Theodorescu, Gh. Bengescu-Dabija, Al. Vlădicescu, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu. împlinirea a cincizeci de ani de la întemeierea Teatrului Naţional din Bucureşti este un prilej pentru Juarez Movilă de a discuta modul de funcţionare a instituţiei (Jubileul Teatrului). Sub diverse pseudonime (Dick, Eridan, Tamburini) apar cronici la spectacolele cu piesele Sappho de Grillparzer, Medeea de E. Legouve, Ebrea de L. Halevy, jucate de Naţionalul bucureştean. Alte articole se ocupă de viaţa administrativă a aceluiaşi teatru. începând cu primul număr, se publică în foileton romanul lui Henri Murger Scene din viaţa de boem, într-o traducere nesemnată. Uneori textele sunt însoţite de fotografii. Colaboratori: I.C. Popescu-Polyclet, D. Florescu, Eduard Caudella, Const. Nutzescu.	/./.
GAZETA BUCOVINEI, periodic politic şi literar apărut la Cernăuţi, bisăptămânal, de la 2 mai 1891 până la 6 aprilie 1897 şi între 2 aprilie şi 1 octombrie 1906. Pentru a organiza şi a conduce această gazetă, care înlocuia „Revista politică" de la Suceava, membrii societăţii bucovinene „Concordia" l-au chemat din Transilvania pe publicistul Pompiliu Pipoş, fost în trei rânduri redactor responsabil la „Tribuna" din Sibiu. După moartea acestuia, direcţia periodicului va fi luată de
G.	Bogdan-Duică (9 mai 1893 — 24 iulie 1894), ajutat, mai ales în chestiunile politice, ca şi antecesorul său, de redactorul responsabil Vasilie Marco. După plecarea lui G. Bogdan-Duică, vor fi redactori ai gazetei Eusebiu Ştefanelli, Dionisie Voronca, Mihai Teliman ş.a. G.B. milita pentru menţinerea autonomiei Bucovinei în cadrul Imperiului şi pentru o soluţie „mulţumitoare" a chestiunilor naţionale. Dacă din punct de vedere politic gazeta se păstrează în limitele legalităţii, în problemele culturale şi literare redactorii sunt mai îndrăzneţi, deşi editorialul publicat în primul număr şi intitulat Către publicul român din Bucovina nu anunţă, în afara obişnuitelor acţiuni de culturalizare iniţiate şi de periodicele transilvănene, decât intenţia de a ţine pasul cu „direcţia literară urmată de toţi românii". G.B. a făcut, prin literatura publicată şi prin articolele de critică literară scrise de G. Bogdan-Duică, o meritorie propagandă naţională în rândurile românilor din
Anul VI Cernăuţi, Joi 4/16 iantţaris 1896 Nr. 1 Qaseta Bucovinei Apai* Toia		
w> ui SfL, 6 Ssoi *«, S Iwi o «Oct. Post»* »«»**>« fi *iriii>»Uie: Rm « 35 <5 Jw>5 frunţi, 9 Wi 7 firuâ. AkmxitM* « ţtltn»	REDACŢIA Şt AMHKISTBAŢiA Stsada itAULa* Xr. !J. COTWjecâmţeî» i&et * *e iSnu i» r*⻣ţi*. Kfi»toî« totrutat*MM film*»,	Un reaâ [xi» *u> £Wl&i*nlra pUicuM o4«» 6 «si» Qabiicww, 4» do»î*>ri » er, pratro polSîcam d* tn&tti *2 cr. PrranufttfMllt » sritt«K l» adm i a i «t r « H t a a<>î r Kekhimt 0» «wrfr «Mta 18 «f.
Un ame&tec nechemat. Trebuie s8*i ecncedsni d-îus Smal-Stocii şi pariisanilor sîi politici, că ati admirabilul t*5eat, de a fi meşter) ufiin-	awasta este catis» eare ne fee» si menim 5* «test baibat „providenţial*. X»majorat ţtvcm «para totdeauna antont>mîa acestei ţeri, oponfniiii-M «lin resjniteri tenden-ţeîor centrifugale ale acestor areiiinrierî. Ce-i drept, lupta jioastrS a fost şi este	prin prea taulfâ isdaigenţâ «tiu partia f«. torilor BormatKÎ, reiiicî. «i sameţîe hidt»»! A eaj>, vîrsSnd veninul s&i ia liniştea ţSrii. Astfel da stări de luaturi nu «tai pot. fi suferita. £ie ar anine» ţara ia o nou» agitaţiune, ale «5roi nraSri namsi bune r>» Ttr«t il <îi Ki««K5ît-ftftVî * (îftJUV»*
Bucovina. Paginile literare şi foiletonul gazetei se adresau, în primul rând, cititorilor de la oraşe şi intelectualilor. Pentru ţărani se editează un supliment intitulat „Foaia săteanului", aşa cum se proceda şi la Sibiu sau la Timişoara. în jurul gazetei s-a format cu timpul un cerc de colaboratori, care cuprindea prozatori, poeţi, culegători de folclor. Versuri publică Vasile Bumbac, C. Morariu, C. Berariu (acesta semnând şi C. Verdi), I. Popovici, Elena Niculiţă-Voronca, T. Robeanu, I.G. Sbiera ş.a. Cu nuvele, însemnări de călătorie, memorii colaborează
I.V. Paşcan, Elena Sevastos, Elena Niculiţă-Voronca, Mihai Teliman, Dimitrie Dan, I. Popovici şi C. Stamati-Ciurea. Literatura de aici are, judecată în ansamblu, o valoare modestă, condiţionată şi de cercul limitat, provincial, al preocupărilor. Dintre aceste nume trebuie desprins cel al lui C. Stamati-Ciurea, ale cărui nuvele sunt scrise într-un stil viguros şi expresiv. Preoţii Dimitrie Dan şi S.F1. Marian sunt autorii unor culegeri de folclor bucovinean şi din nordul Moldovei, dar literatură populară şi articole de folclor trimit, de asemenea, Elena Niculiţă-Voronca şi Elena Sevastos. O implicită atitudine naţională trebuie observată în preocuparea redacţiei de a tipări şi retipări, număr de număr, literatura unor scriitori români reprezentativi: I. Budai-Deleanu, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, M. Eminescu. Se tipăresc şi versuri de
G.	Coşbuc, Al. Vlahuţă, D. Petrino, D. Nanu, G. Murnu, Tr. Demetrescu, A. Densuşianu, A.C. Cuza, Gheorghe din Moldova, J. B. Hetrat, A. Steuerman. Gazeta a făcut cunoscută în Bucovina proza lui N. Gane, V.A. Urechia, Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu), B. Delavrancea, G.I. Ionnescu-Gion, Sofia Nădejde, N.A. Bogdan. Traduceri - din Schiller (C. Morariu), Jules Verne, Mark Twain, din Anacreon (G. Murnu), Heine (G. Coşbuc şiG. Murnu), Sappho (G. Murnu), B. Bjomson — se întâlnesc relativ rar. G.B. suscită atenţia şi datorită prezenţei cu articole politice şi literare, în anii 1893 şi 1894, a lui
G.	Bogdan-Duică, semnificativ fiind mai ales ciclul de cronici literare intitulat Literatură română. Pe toată durata apariţiei, gazeta a dedicat un spaţiu relativ întins criticii teatrale, notelor bibliografice, ştirilor literare care veneau din România. R.Z.
GAZETA BUCUREŞTILOR, cotidian apărut la Bucureşti de la 12 decembrie 1916 până la 18 iunie 1918, în succesiunea ziarului „Adevărul", având subtitlul „Ediţie de război sub
257 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta cărţilor
ocupaţiunea germană". Redactor-şef este un anume sublocotenent K. Dammert. Importanţa G.B., publicaţie politică, în evoluţia literaturii române a fost mult exagerată. Gazeta poate totuşi constitui o sursă de informare de prim ordin pentru istorici, prozatori, politologi. Aici se reproduc textele cuprinzând condiţiile păcii de la Buftea, se consemnează evenimentele din Rusia, culminând cu instaurarea bolşevismului. Nu în ultimul rând, lectura articolelor de fond, semnate de colaboraţionişti, poate stârni interesul pentru o mai bună înţelegere a modului lor de raportare la evenimente ori ca posibilitate de a estima polarizarea apărută în cadrul societăţii româneşti sub presiunea evenimentelor. Primul număr se deschide cu un Ordin de zi din 7 decembrie 1916, semnat de generalul Mackensen, în care se anunţă cucerirea capitalei României, precum şi cu un apel al împăratului Wilhelm I al Germaniei către trupele de ocupaţie. De altfel, publicaţia este însoţită permanent de versiunea în limba germană, „Bukarester Tageblatt". Menită să exprime, sub aspect politic, optica Puterilor Centrale asupra războiului, G.B. nu are preocupări literare. Sunt tipărite totuşi articole de propagandă, semnate de colaboraţionişti ori de autori germani, dintre care unii erau, probabil, ofiţeri ai armatei de ocupaţie, pe tema interferenţelor culturale (Hermann Kienzl, Poeta germană a României Mite Kremnitz, Emanuel Kremnitz, Cu prilejul aniversării morţii Carmen Sylvei), recenzii la unele plachete de poezii (cum este cea semnată E.C. la volumul Crini albi şi roşii de D. Karnabatt), necrologuri (D. Karnabatt, Oreste). Importante rămân ştirile curente, între care se strecoară şi unele cu caracter cultural. Apar şi traduceri propriu-zise (cum ar fi Ispita de Clara Chrobok-Richter, semnată de A. Codreanu), ca şi recenzii la cărţi străine (surprinzătoare este aceea la Focul de
H.	Barbusse). De reţinut, o evocare a lui Victor Anestin referitoare la intrarea trupelor germane în Bucureşti (Ceasuri de groază. în aşteptare). Pe tot parcursul apariţiei publicaţiei, un comentator de teatru consecvent se dovedeşte T.A., adică Tudor Arghezi, care are şi câteva intervenţii teoretice (Note de teatru, Dramă sau comedie, Artistul dramatic, Decadenţă). De la numărul 86 din 1917, la G.B. începe să scrie şi Ioan Slavici, în calitate de comentator politic, activitate care îl va aduce după gratii în perioada postbelică. Alt susţinător fervent al cauzei Puterilor Centrale, în condiţiile războiului şi ocupaţiei străine, a fost D. Karnabatt, condamnat la închisoare ca şi Tudor Arghezi şi alţii, în urma procesului intentat celor douăzeci şi patru de ziarişti acuzaţi de colaboraţionism.	/. I.
GAZETA CĂRŢILOR, periodic apărut la Ploieşti, între 15 februarie 1921 şi 10 februarie 1925, apoi între 25 mai 1934 şi 28 februarie 1944, lunar, apoi bilunar sau cu o periodicitate neprecizată, ca „Supliment bibliografic al revistei «România viitoare»". Director este D. Munteanu-Râmnic. După ce „România viitoare", săptămânal ploieştean condus de acelaşi D. Munteanu-Râmnic, îşi încetează apariţia simultan cu încheierea primei serii a G. C., subtitul seriei a doua va fi „Publicaţie de bibliografie, literatură şi cultură generală". De la numărul 11-14/1941 redacţia şi administraţia se mută la Bucureşti.
Articolul-program este semnat de D. Munteanu-Râmnic. Prima serie reproduce poeme de Al. Mateevici (Limba noastră), N. Iorga (Năvălitorii), Al. Macedonski (Noapte de mai) şi inserează versuri de George Baiculescu, Sergiu N. Duiculescu, Emil Bărbulescu ş.a. G. Zagoriţ scrie articolul Poetul Barbu Paris Mumuleanu - bard al anului 1821 (2/1921), acelaşi număr conţinând şi poemul La ţară al Adei Negri, tradus de Al. Vlahuţă. Se semnalează plachete de versuri semnate de Emil Bărbulescu, L. Leoneanu, Lucian Costin, Ion Buzdugan. Emil Bărbulescu recenzează romanul lui N. Batzaria Sărmana Lexla şi volumul de schiţe şi nuvele Chipuri de ceară de Ion Agârbiceanu. Este prezentată şi o carte a lui Al. Popescu-Telega, Prozatori spanioli contemporani. Istoria literară este bine reprezentată. Se retipăreşte Introducţia lui M. Kogălniceanu la „Dacia literară" din 1840 (1/1921), Tr. I. Tănăsescu scrie despre volumul La gura sobei al lui Al. Vlahuţă. Din Istoria românilor prin călători de N. Iorga se reproduce un fragment. Articole teoretice semnează D. Munteanu-Râmnic (împotriva literaturii şi publicisticii de tarabă), N. A. Constantinescu (Un tricentenar al literaturii române), Petre Sergescu (Din aspectele literaturii de după război). Seria a doua a publicaţiei este prefaţată de un articol-program semnat de D. Munteanu-Râmnic. Dacă în primii ani revista tipărea recenzii şi note de lectură, republicând texte critice cu ecou deosebit şi traduceri din literatura universală, acum profilul se diversifică prin introducerea rubricilor „Vitrina noastră", „Povestirea", „Cartea juridică şi social-economică", „Vechea literatură religioasă şi istorică", „Biblioteci", „Istoria literaturii modeme", „Oficiul de documentare şi orientare bibliografică", „Cărţi şi reviste", „Cronica ştiinţifică", „Şcoală, educaţie, pedagogie". Colaborează cu versuri Al. T. Stamatiad, N. Iorga, Ion Buzdugan, Horia Petra-Petrescu, I. Constantinescu-Delabaia, Alice Soare, V. Popa-Măceşanu, Ion Sân-Georgiu, George Dumitrescu, G. Breazu-Ulmu, George Vâlsan, G. Tutoveanu. Sunt reluate, pentru frumuseţea şi forţa expresiei, poeme tipărite anterior de I. Pillat (Poetul), V. Voiculescu (Cântec alb), Gr. Perieţeanu (Psalmul valurilor), chiar şi Steluţa lui V. Alecsandri fiind reprodusă într-o versiune în limba franceză. De opera poetică a lui V. Alecsandri se ocupă Aurel G. Stino (Iama în poezia lui V. Alecsandri) şi D. Munteanu-Râmnic (Iarăşi Vasile Alecsandri şi poezia populară). I. E. Torouţiu tipăreşte Din scrisorile poetului Dimitrie Nanu, iar D. Mazilu se opreşte asupra liricii eminesciene (Expresia lingvistică a „Luceafărului", Fondul şi expresia „Luceafărului"). Alţi comentatori ai fenomenului liric autohton sunt N. Gheorghiu (Grigore Alexandrescu), Ion Climer (Pentru d-ra Elena Văcărescu), Aurel
G.	Stino (Un duşman al lui George Coşbuc: Gr. Lazu), T.T. Socolescu (Amintiri despre Octavian Goga). Pe lângă aceştia, în G.c. se manifestă un pluton compact de recenzenţi, producţia lirică interbelică fiind comentată de D. V. Păun, N. Chiriac-Dimancea, I. Constantinescu-Delabaia, Perpessicius, N. Crăciun, Al. T. Stamatiad. Literatura străină, cu precădere lirica, intră în preocupările revistei atât prin traduceri directe, cât şi prin prezentarea generală a operei unora dintre marii poeţi ai lumii. Cezar Titus Stoika scrie despre Lermontov, Al. Mihailov despre transpunerile în româneşte din opera lui
Gazeta de duminică
Dicţionarul general al literaturii române 258
Puşkin. Se republică traducerea poemului Ţiganii de Puşkin, realizată de Al. Donici cu o sută de ani în urmă. O altă literatură frecventată este aceea italiană. Sub titlul Apusul lunii, este reprodusă traducerea poemului lui Leopardi II tramonto della luna, realizată de N. N. Creţu. Pimen Constantinescu tălmăceşte Infinitul de Leopardi (7-8/1942) şi Profundă noapte de Giosue Carducci (15-16/1942). I. Constantinescu-Delabaia traduce Grenadierii de H. Heine, Aurel G. Stino face unele consideraţii despre Cosmogonia lui Verhaeren, Ion M. Gane oferă o versiune românească a Albatrosului lui Baudelaire. Proza tipărită aici include povestiri cum sunt O înfrângere de
I.	A. Bassarabescu ori Isprava soldatului Iordan de Gh. Tulbure, fragmente de roman, unul extras din Moartea fratelui meu de
G.	M. Vlădescu, altul, Spre ţară, din Cântă tinereţea de Şt. Alexiu, ca şi reluarea broşurii Mitică, tipărită în 1902 de I. L. Caragiale. Predominante sunt recenziile, de-a lungul timpului semnate de N. Chiriac-Dimancea, Ion Dumitrache-Godeni, Şt. Alexiu, Costin I. Murgescu ş.a. După evenimentele din decembrie 1989 a fost iniţiată o nouă serie a publicaţiei, prin care s-a încercat reînvierea tradiţiilor sale interbelice.	I.	I.
GAZETA DE DUMINICĂ, publicaţie apărută la Şimleu Silvaniei de la 3 ianuarie 1904 până la 18 ianuarie 1911, cu subtitlul „Organ politic şi cultural independent". Proprietar editor era Ioan P. Lazăr, iar redactori responsabili au fost pe rând Ion Pop-Reteganul, Victor Deleu, Dionisie Stoica. In perioada 1906-1907, subtitlul devine „Organ naţional politic şi cultural independent". Revistă sămănătoristă, G. de d. se autodefineşte printr-un articol-program, intitulat Cuvântul nostru, semnat de un grup de cărturari din regiune, în care se afirmă: „Nu se poate să trăim în nepăsarea în care am stat până acum faţă de trebile obşteşti, fie acelea de interes economic, industrial, cultural, bisericesc ori social", deoarece „cultura deşteaptă la conştiinţă, întinde la prosperitate; iar în limbă şi literatură se reoglindează viaţa popoarelor." Ca urmare, publicaţia îşi propune să contribuie la răspândirea culturii în special în mediul rural, prin tipărirea de materiale conţinând sfaturi practice, disertaţii istorice, texte literare. Pe prima pagină a fiecărui număr este reprodusă câte o gravură cu subiect privind evenimente internaţionale, însoţită de scurte explicaţii. Rubricile permanente, anunţate încă din articolul-program, sunt „Junimea", „Foişoara", „Mai nou", „Din economie", „Fel de fel". Cu precădere în „Junimea" şi „Foişoara" sunt incluse producţiile cu caracter literar. Poezia este reprezentată de G. Coşbuc (La Paşti, Bradul, Mama), Emil Isac (Curcubeu, Cântec, Pe lac) ori de Carol Scrob, Maria Cunţan, N. Rădulescu-Niger, Theodor A. Bogdan, Alexandru Aciu, Antoniu Popp, Petre Dulfu, Grigoriu Pop, Veronica din Selagiu ş.a. Proză publică I. Pop-Reteganul şi I. Georgescu. Cât priveşte publicistica, de semnalat sunt articolul lui N. Iorga învăţături din viaţa lui Ştefan cel Mare (30/1904), suita Ştiri literare, începută în numărul 45/1905, în care sunt comentaţi Ioan Slavici şi Ion Agârbiceanu, articolul lui Petru Suciu, Curentul nou în literatură (47/1905), unde este salutată noua direcţie de la „Sămănătorul" şi de la „Făt-Frumos", articol completat de recenziile aceluiaşi la volumele Icoane de
Al. Ciura, Traiul nostru de Ion Ciocârlan şi Poezii de Octavian Goga. Tot o orientare prosămănătoristă dovedeşte un alt articol de Petru Suciu, Cele mai bune reviste literare (6/1906), în care autorul elogiază „Sămănătorul" şi „Făt-Frumos", recenzând mai târziu Trei cărţi de Mihail Sadoveanu (între care Floare ofilită). Dionisie Stoica dedică un studiu lui Alexandru Vlahuţă (15/1906), intervenţiile acestui comentator obligând însă revista la o polemică cu N. Iorga, semnată de Ioan P. Lazăr. Alt moment polemic este provocat, în 1909, de apariţia volumului Poezii al lui Emil Isac, atacat violent tot de Dionisie Stoica, din pricina modernismului său, văzut ca „intimism agresiv". Traducerile apărute de-a lungul timpului în G. de d. aduc în prim-plan scrieri de Alphonse Daudet, Jules Verne, Lev Tolstoi, Kostolăny Aranka, presărate printre poveşti şi anecdote, snoave şi poezii populare. în perioada 1907-1911, revista capătă un caracter politic tot mai evident. Alţi colaboratori: Maria Ciobanu, Th. D. Sperantia, Petre Ispirescu,
D.	Nica, Sofia Nădejde, Al. Ţintaru.	1.1.
GAZETA DE DUMINICĂ, publicaţie periodică literar-culturală apărută la Bucureşti, săptămânal, între 8 noiembrie 1925 şi septembrie 1930, fără indicarea comitetului de redacţie; de la
Î6 PAGINI -	5	£KI	- 14 PAGINI--
Gazeta, de Duminica
ukxa Si&UJi huhua. ftAa-jHh m cupit, mmut.
{Tersxtsta m	Sf»	ie MetcU Ste&ml <8* Ftcrmîal
259 Dicţionarul general al literaturii romane
Gazeta de Turda
numărul 216/1929 îşi schimbă titlul în „Duminica — Magazin (Gazeta de duminică)". Are caracterul unei publicaţii literare eclectice, menită să popularizeze marile nume ale literaturii române şi universale şi să educe gustul public prin texte reprezentative. Rubricile, în mare parte nesemnate, au încă de la început un caracter specializat, păstrându-se aproape neschimbate pe toată durata de existenţă a periodicului. Astfel, „Buletinul literar" conţine informaţii despre cărţi noi, româneşti şi străine. „Reflectoare din lumea artelor", cu foiletoane semnate permanent de Em. Cerbu, tratează despre spectacolele de la Teatrul Naţional din Bucureşti, o cronică separată având drept obiect spectacolele teatrale de la Paris şi Viena. „Ecranul animat", devenit, din 1929, „Culisele ecranului", se ocupă de premierele cinematografice. „Pagini uitate din scriitorii vechi" încearcă repunerea în circulaţie a unor texte semnate de N. Xenopol, Petre Ispirescu şi V. Alecsandri. Dar rubricile literare cu adevărat importante sunt „Nuvele de acţiune" şi „Pagini din marea literatură contemporană", în care sunt convocate, în traduceri de obicei nesemnate, aproape toate literaturile mari ale lumii, cel mai bine reprezentat fiind perimetrul anglo-saxon. Astfel, sunt traduse texte din Arthur Conan Doyle, H.G. Wells, Jack London, John Galsworthy, Rudyard Kipling, Jerome K. Jerome, Francis Scott Fitzgerald, Theodore Dreiser, Sherwood Anderson, Ernest Hemingway. Prezentă frecvent este literatura italiană, ilustrată prin fragmente din Giovanni Papini, Luigi Pirandello, Grazia Deledda, Massimo Bontempelli. Tot atât de bine reprezentată este şi literatura contemporană franceză, cu traduceri din Henri Barbusse, Georges Duhamel, Andre Maurois, Anatole France, Emile Zola, Paul Bourget, Maurice Leblanc. La fel stau lucrurile cu literatura de expresie germană, prin texte din Ştefan Zweig, Rainer Maria Rilke, Heinrich Mann şi Thomas Mann. După cum nu absentează nici literaturile din spaţiul iberic, prin Miguel de Unamuno, Ramon Gomez de la Serna, Vicente Blasco Ibănez. în fine, sunt transpuse fragmente din W. Reymont, A.P. Cehov, Maxim Gorki, Leonid Andreev, Rabindranath Tagore, Knut Hamsun, Selma Lagerlof. LI.
GAZETA DE IAŞI, publicaţie periodică literară şi politică apărută la Iaşi, bisăptămânal, de la 5 martie până la 10 decembrie 1867. G. de I. iese la câteva zile după întâiul număr al „Convorbirilor literare", ca o complinire jurnalistică, mai activă politic şi mai mobilă, a revistei junimiste. Deşi nu se dau informaţii legate de componenţa redacţiei, se poate presupune că munca redacţională şi administrativă îi revine, ca şi la „Convorbiri literare", lui îacob Negruzzi, de vreme ce el rezolva corespondenţa gazetei şi încurcăturile cu abonaţii. De altfel, G. de I. nu este prima publicaţie cu caracter mixt, politic şi literar, scoasă de junimişti între 1863 şi 1875. însă la fel cu cele de până la „Timpul", nici aceasta nu a izbutit să-şi asigure numărul de cititori care să-i permită o apariţie mai îndelungată. Pe plan politic, tonul este revendicativ, ţelurile urmărite fiind imediate. Se cere înfiinţarea sau mutarea la Iaşi a unor importante instituţii juridice şi culturale, în scopul reactivării oraşului ca metropolă politică şi culturală. Gazeta
No. 8. Anul I.
Joi, 9 Martâe 1867.
CiZETA IE îmi
ţHaru politica» literari» $1 comercial*.
; iu- ia Uacureset şi districte j>e k liîuivuriie jwslsfe. j Macţimtea şi Administraţmnea se afli in casele Bancei.
GitzeU de Ittssl, In urma inţeieeerei «vai? <;u r<xtai;ţinuea fostului ţjiaru .(îoii-stituţlnnea” va «ervl pe toţi Domoli abonaţi al acestui tfiarn, pSnâ 1» espîmea abouamenlelor. Domnii abonaţi « fostului tfisru „CoiutUutlatte** are a ne abona ia «Jiaral nostru, sunt rugaţi a o fiice cftt mai in grăbit, trlmeţtndu preţui, pentru a nu suferi Int&rţjiere in trimiterea foaeL Abonamentele U .Gazeta de iusi* se fata in lassl la biuronl redacţiunel, strada bancei, casele bancei. Prin Judeţe şi ia Saenreselv 1* Wnroarile poştali.
pentru pamc şi neferici rulc ei ţi puţtiiî leali K» bine au ae am iaşelutu «are?
DmS, fie! Jlinistoriul Ohica a efcjnfct, minister tiuia âctaslu i’s »ace«4»tii, Programa anteriu, »» se poate contesta, cuprinde in sioc toUi nobila şi tnmosu Ui principia şi in f mai multa, ace» ţrogmtsi, reilisfeidase > Boafoia «na ala doite paradisa p»mî Ea ne promite Tîrtuţi, sdiaţi, putere, araţii. Ce ue treime nai mutat? Adererata ci, proiaîţSaitt toata ateste, lamisterrelu uită anse spaaâ ciifmi cam v'oomi ajunge la ele ui ti Iaci e& ama v&iutu multe proşrame.
înMrdmi «I ■
mt-tm* mai eunoaţta ţeara, miseria va fi iaîocuita prin bogăţie, neîncrederea prin încredere. Comerciu, iadnstria. tor prosperi, siaifnl Mţioaain se va ridirra. Şi « ne trebac pentra.a ajunge la o aşa stare ? Actiritate şi prsidenţi, seriositate şi pa-triotisara. Ţeîul« atic ic frumoşii, mijloacele ie aht sjaageaiitde aoiiie, şi noi ... restaraimu! Coa-, jiuton pe oa»emi noştri de stata si OUe actua fttru totaie*ana iaverşanlrile Inptdnra iepar-a fî de persoane! Eie na aid an raţiune de a Tiopul cambaterilara a trecato, tuapal lacra-
ffli i Msrik.
poate fi socotită şi un oficios al aripii tinere a Partidului Conservator, deoarece acceptă prevederile Constituţiei de la 1866 şi militează pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor publice. Multe din articolele politice sunt scrise de Titu Maiorescu şi iscălite cu iniţială. Altele, mai ales cele care privesc politica locală, este posibil să-i aparţină lui îacob Negruzzi. Din punct de vedere literar, gazeta este relativ activă, având un foileton şi rubrici variate, cu proză literară, versuri şi articole critice. Sunt prezenţi în paginile ei M.D. Cornea, N. Nicoleanu, N. Gane, Leon Negruzzi, V. Pogor şi, bineînţeles, îacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. G. de I. participă la polemica provocată de tipărirea în „Convorbiri literare" a articolului Contra şcoalei Bamutiu, scris de Maiorescu. Junimiştii încercau astfel să răspundă cu promptitudine atacurilor presei adverse, ceea ce nu ar fi fost posibil în revista „Convorbiri literare", care apărea lunar.	R.Z.
GAZETA DE LA TURDA PENTRU TINERET, publicaţie literară apărută la Turda, bilunar, ca supliment al „Gazetei de la Turda", între 1 aprilie 1941 şi aprilie-mai 1943. Director este Vasile Iluţiu; redactori, succesiv, Ion Cârja-Făgădaru, Anton Crişan, C. Fileanu şi I. Crângureanu. Iniţiată de Ion Cârja-Făgădaru, elev în clasa a VH-a a Liceului „Regele Ferdinand" din Turda, revista este scrisă aproape în întregime de colegii săi de clasă, Victor Felea, Virgil Petrişin, V. Sima, Iorgu Moldovan ş.a., care debutează aici cu poezii, recenzii, proză scurtă, note, însemnări şi reportaje. Articolul-program, Cuvântul nostru (1/1941), enunţă „rostul acestei publicaţii tinereşti": „De când cu noul curent al «literaturii excitare», ce bine ştiţi e propovăduit printr-un număr exagerat de «ziare-fotografii», zise şi humoristice — tineretul a căzut, precum era şi normal, în braţele acestei literaturi nefaste. [...] Ca tineretul să aibă o călăuză sănătoasă şi preocupări ce-1 interesează, îi deschidem azi paginile acestei mici reviste." Publicaţia are câteva rubrici remarcabil susţinute: „Prezentări literare" (cu intervenţiile critice ale lui Victor Felea, care scrie despre M. Eminescu, Tudor Arghezi, O. Goga, V. Voiculescu, Mihai Beniuc, Emil Giurgica, Teodor Murăşanu, Nicu Caranica, V. Copilu-Cheatră), „Livada cu visuri" (pagină de poezie, ilustrată de acelaşi Victor Felea, sub pseudonim şi cu
Gazeta de Moldavia
Dicţionarul general al literaturii române 260
numele propriu, ea şi de Virgil Petrişin, Vasile Racoviţan, Iorgu Moldovan, I. Crângureanu ş.a.). Proză semnează I. Cârja-Făgădaru, Virgil Petrişin, I. Crângureanu ş.a. Cu timpul, revista îşi câştigă noi colaboratori, precum Ilie Dăianu, Ovidiu Caledoniu, N. Crevedia, Coca Farago, V. Copilu-Cheatră, Ionel Pop, Letiţia Papu, Petre Paulescu, Ionel Teodoreanu, Horia Niţulescu, Petre Bucşa. La numărul 6 din 1942, prima echipă redacţională îşi încheie misiunea odată cu bacalaureatul, iar directorul gazetei, Vasile Iluţiu, semnează editorialul Prima despărţire, în care caracterizează virtuţile echipei care a iniţiat revista. De reţinut opinia despre Victor Felea: „Victor Felea (Paul Lucian), liniştit ca o apă adâncă, aşa cum îi este şi gândirea şi talentul, era al treilea redactor, dar cel dintâi de părerile căruia ţineam seamă cu toţii."	C.H.
GAZETA DE MOLDAVIA, publicaţie periodică politică şi literară apărută la Iaşi, bisăptămânal, de la 9 ianuarie 1850 până la 24 noiembrie 1858. G. de M. continuă „Albina românească", dar schimbarea de titlu semnalează şi o schimbare de atitudine politică, Gh. Asachi, redactorul ei, rămânând străin de noile cerinţe sociale şi culturale ale epocii. Caracterul de publicaţie pentru toţi românii, specific „Albinei româneşti", este, de asemenea, abandonat. Noua gazetă va avea „un color mai localnic", preocupându-se de chestiunile care puteau interesa îndeosebi pe locuitorii din stânga Milcovului. Acest regionalism, într-o vreme când ideea Unirii începuse să nu mai pară o utopie, este el însuşi o mărturie a modificărilor pe care le suferise orientarea de ansamblu a lui Gh. Asachi în problemele vieţii politice şi chiar în ceea ce priveşte cultura şi literatura. Gazeta apare „sub redacţia unei societăţi", iar redactorii sunt „persoane onorabile", însă răspunderea alcătuirii sumarului şi orientarea aparţin în întregime bătrânului scriitor moldovean. Se tipăresc anunţurile oficiale ale regimului, articole politice, ştiri, note bibliografice, informaţii comerciale, un foileton intitulat „Albina românească", poate monoton, totuşi interesant prin calitatea literaturii. Aici s-au publicat scrieri de M. Kogălniceanu (Tainele inimeî), C. Negruzzi, care transpune din ruseşte poezia La războiul de acum, Al. Russo, I. Ianov, Philarete Chasles. Din când în când se traduce si câte un roman francez.	R.Z.
GAZETA DE TRANSILVANIA, publicaţie periodică politică şi culturală apărută la Braşov, săptămânal, de la 12 martie 1838; începând cu 4 ianuarie 1843 este bisăptămânală, din nou săptămânală între 2 iulie 1858 şi 7 ianuarie 1862, apoi iar bisăptămânală din 1862; de la începutul anului 1881 iese de trei ori pe săptămână, iar din 16 aprilie 1884 devine cotidian. S-a tipărit, cu alte schimbări de periodicitate şi întreruperi, până în ianuarie 1945. De la 3 ianuarie 1849 s-a intitulat „Gazeta transilvană", iar de la 1 decembrie 1849, „Gazeta Transilvaniei". Sub redacţia lui G. Bariţiu, în iulie 1837 s-a editat la Braşov „Foaia de săptămână", periodic destinat a fi complementul politic al săptămânalului „Foaia duminecii". Deoarece nu se obţine aprobarea administraţiei imperiale,
{CU PREA’NALTA VOE.)
GAZ KTA
Nro. 1.
m. ««pic 3.888*
jBăT Hfiijîfo nptu^Mipm^ît	kH	4>oia Akijpaps gm nXKi	i. îfoît 2 <J>a. k. m>
iaj* «rif nwA 2 4>a. 54. kj. k. m.
TfHHCÎ/lfiilHM.
Sp a ui st s 22. Mapr. ^a*rfo *urm auia AUft, k£m gtrr â	AintUţi
.ftITffetrA âH Al IHTJ>îK5SHÎÎ TfATJlAAf.--JUf
Hi Kgto’flf, K*t«A HXţfyXM A»« HO# TrATf&l AWtlIt mi * CviljiiTATt A* ĂÎAtTAHtjî AA&HATX AÎH îK&liî toi A!H <f>j>&lOA«Aî HtAf AAttf AAt •UTXtţiî JK$K*HA Kg JIlĂXMZHAfl SplAniKZ M TOAT55,	!
Ca K. K. AnofiroAEACKA cas'
fî^ÎM Rj»(A'K4ATA CA	AÎH
20. 4>f8J>. ». K. nt	GSnif»H>r£HAfRTS?A
|lf/iîyiîAÎtt Tf ANfiASAHÎA îo A II â Hf TA A AiH AfOCi£(TS rj>Al|l* AA A*fSÎ KZflţî NOfiiAÎTApf.
OxrxfAUi 18. AÎAfT. ATsţt iuaa 8 «KAtfyî HiiS ^KTΫniHAT .fH OfAW&V MtrpS O -f.BT/KMimfJ ^H^ÎKOUiATK $0»,
K4f£ Uf A*Hr2 KA'fiBâ KA« i( OK T0ntj>X, C4§ 4>xk$t iui rpri nptimt xzp$i ^AAKXfiAOf.
x h r â f i a.
Kg A A 9. MipT. ^.H^piKOUIATA .fHT*M-«Aâff, HI O AtjlWrA AXKgÎTOfi» A'H KACIAi At
nt AMttrz	coti.	Ăi	6.	a aSnîî AW-riA
ewi XSfiZpfA A«« iţ*p.«S5p<Af CAAf A* KXTjiS S8AA, UI* KfftK/KHA 8XŞ*HA «S OKÎt, «fM^NAX 5?Aiiţ.iAAf atâp 4>mpKn$p. MSatî ^aamaîi rpt-tâiftZ CS’utf ftKfXfitKX AKKAUib’pÎAî CAAI Ulî< CX Cf	AATfAf AUT CirSjkf. Ut SaÎHÎ mi
AfAA Ilb'Ai Eim	AXKSÎTOfiî
vS tâmpm. drraşj	HKnRfrSiijiî
tlfHTfîj K2 HOAfJTtA TffK^TX Httl$ CX C8AŞK	AtfHKjHÎ	Uit	IfEÎ^A
CAOÎAOJ CASSî^f. ifliii gcTi HKAtîKAî Kb*MKa ntfTI	CK%I1A	Af	AHKT HKKAJJ,
G 11 ll 11 i H.
Kip&HiţZ a tiynmt I^A-«Aiî ^Mn^OTÎSA HjţTfHÂfli'rSASl Af TflOH
&oh lÎAfAor cx	Ăi 19, tjt~
Hff4AiiA.4>AfNT*f pkifli At TOT	KAJ>AÎ-	•
tThf KdM^NAATf te lipi, npklŞXHA 1600 tui OMO}»*HA 200 A*H	Aon ÎÎACiAÎO <Î?H
nona	vim^a	411	mpra	aSî Aoh Kaq-
AOr.)	4§ G^fftT 0 OtfAtft HţSttTS. ÎJt-
Hfj>âA5?A HipSAfi^ a§ TpiMÎt ut JifirâAîp^A t|AppfAO aa AIaa|»U, ka ca	nt	Tb’-
BtpnS, ks^mkîs a**kJÎa oxim .f» rtfiA\xsipx ba maT ngHi -fH ninoift 12,(X)0 ai «(AKTfAUiî' Utî 1500 KKAX^dUlT, AfH^«*d r^«tfH!jA CX K4
«♦H80Î AA ÎHJAf C$ATfyl KAff A£ KA Aâ gA-^ ^vK BopTEC *) A>« 14.	AA ÂÎAAftA
C4§ 4>*«iÎT HtA Mâî M&f>f	Kiţe 4H-
rpt A ATI AfiSATB A§ Aj>XTAT	Aîj? At CÎM*
TÎMfHTf Ui! UAAIttfpt iAtittpZ Ampxropif KAflI*
taaîT Onâiiti	auîkaokSa âAtfuxpu tutjîo.
«AAt. HoiTi HtţSutitupt «a» mA^i*rx, A*“ mr a ^Nr&pi, k&mk%	aop n’aS
85&T2MAT KOHtTÎT^tjiA liiTpw, KAft fâajlilIM ASfflAt AifAOfA Hf 4>Sţlip AÎHHAiliTfA bNÎPĂ-TOffAOf; Kâff tfrCfii (C^riSfd) HffiÎHOEA^Î, MAÎ HiÎNTf Af	i> 41 4*tT -fHUSTîpUiHtT
AA A«IA At spto Af'yf, Kipt WlHr&lflte nţc-6l»lJ!AAi Al AJ TOfltT	Ki> «S^HTfAt pmo-
A^tţtoHâpt, Kipi nStis o KOMîrir, ha ca hifirrs vfHi}(îint^xjiT TAÎHiHf Mtnpi nxpfphf «oaîtHî{}iî A ntpCQiMACp At ^Aiiţf, tui AfAA l(î. dHr. 1836 nx«« AA 18. Mr$cr 1857 ca
rp&r% TOATI CTAT^pÎAf Ci’ST HtA MAI HîâSşiT
AttnotîtM? ihp^w'mipu tul ospttcHfrU gtTf *} ca kîam*	es^iAfK* akoao
gazeta este suspendată după două numere. La începutul anului următor se publică în locul ei, şi cu toate aprobările necesare, G. de T., avându-i pe Bariţiu ca redactor şi pe J. Gott ca editor. Din 9 septembrie 1850 redactor va fi îacob Mureşianu, Bariţiu fiind obligat de împrejurări să renunţe la conducerea gazetei. Spre sfârşitul anului 1876 I. Mureşianu îmbolnăvindu-se, gazeta este din nou redactată de Bariţiu, în colaborare cu Aurel Mureşianu, fiul redactorului. Oferin-du-i-se în 1877 prilejul de a scoate la Sibiu „Observatoriul", Bariţiu nu mai colaborează la publicaţia braşoveană şi, de la 1 ianuarie 1878, A. Mureşianu rămâne singurul ei conducător, în redacţie au mai lucrat Andrei Mureşianu (1838-1849), Simion C. Mărgineanu (în 1875), Ştefan Bobancu (1884-1889), Traian H. Pop (din 1890), Grigore Maior (1890-1900), precum şi Ion Pop-Reteganul, Teofil Frâncu şi G. Bogdan-Duică. Programul politic a fost, de la primul număr, susţinerea consecventă a idealurilor naţionale ale românilor. Din această cauză gazeta a suferit în mai multe rânduri suspendări, iar redactorilor li s-au intentat numeroase procese de presă. Prima
261 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta de Transilvania
suspendare a survenit ca urmare a evenimentelor revoluţionare din 1848, între 17 martie şi 1 decembrie 1849. în 1850 Bariţiu scrie o serie de articole referitoare la revoluţie şi la rolul lui Avram Iancu. Cenzura imperială cere să se întrerupă publicarea lor şi, Bariţiu refuzând, G. de T. este din nou suspendată de la 13 februarie. La 9 septembrie gazeta reapare, dar redactorului nu i se permite să-şi reia activitatea; îacob Mureşianu, care îi ia locul, va fi obligat să publice ordonanţele şi decretele administraţiei şi să tipărească pe frontispiciul ziarului pajura bicefală. Mureşianu se vede silit, de altfel, să modereze şi tonul articolelor politice, ceea ce va provoca o polemică, în 1855, cu M. Kogălniceanu, care, în paginile „României literare", se arătase nemulţumit, între altele, de lipsa de combativitate a periodicului braşovean. Lunga perioadă de apariţie, şaizeci şi doi de ani numai în secolul al XlX-lea, explică, în bună parte, oscilaţiile de atitudine şi unele inconsecvenţe. De la liberalismul moderat şi reformist, cu ecouri iluministe, al lui G. Bariţiu, la democratismul burghez, cu justificate revendicări naţionale, dar fără un program de acţiune socială, al Partidului Naţional Român (pe care, după 1881, gazeta l-a reprezentat o vreme), calea G. de T. a fost jalonată de evenimentele din 1848-1849, de epoca de relativă libertate care a premers dualismului, apoi de anii, caracterizaţi prin nedreptăţi naţionale şi sociale, ai dualismului austro-ungar. Dar în ansamblul ei, linia politică urmată în timpul secolului al XlX-lea a corespuns pe deplin intereselor naţionale ale românilor din Transilvania. Până la 1848, gazeta lui Bariţiu a constituit principalul mijloc de afirmare publicistică a drepturilor politice şi culturale româneşti în Imperiul habsburgic şi, totodată, alături de „Curierul românesc" şi „Albina românească", s-a impus ca un important difuzor de informaţie pentru românii de pretutindeni. De altfel, Bariţiu a şi conceput gazeta ca pe o tipăritură pentru toţi românii, scop în care şi-a asigurat corespondenţi în Principate (de pildă, pe I. Maiorescu) şi a obţinut colaborarea celor mai cunoscuţi scriitori din Moldova şi Muntenia: I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. în acelaşi scop, al circulaţiei pe întreg teritoriul românesc, Bariţiu s-a arătat întotdeauna interesat de problemele lingvistice şi publicaţia a făcut loc în coloanele ei discuţiilor legate de sistemul ortografic. De la începutul anului 1852, gazeta se va tipări cu litere latine, ortografia adoptată fiind aceea a lui T. Cipariu. Cu timpul însă, mai ales după ce T. Maiorescu va critica şi G. de T. în articolul său Limba româna în jurnalele din Austria (1868), se va renunţa la greoaia ortografie cipariană, iar limba în care se redactau articolele se va curăţa şi de germanisme, regionalisme etc. în anii revoluţiei de la 1848, în anii premergători Unirii şi în vremea Războiului pentru Independenţă, gazeta a susţinut revendicările şi cauza dreaptă a românilor din Principate şi a informat obiectiv şi prompt asupra mersului evenimentelor, publicând până la 1859 articole şi informaţii pe care foile din Iaşi şi Bucureşti nu le puteau tipări din cauza cenzurii. Un alt obiectiv permanent era acela de a ţine la curent cititorul din Transilvania cu variate aspecte ale vieţii de peste munţi (activitatea principalelor instituţii sociale şi politice, viaja literară şi artistică, dezvoltarea industriei şi comerţului). în acest fel, s-a adus o importantă contribuţie la consolidarea
conştiinţei naţionale, la impunerea ideii de realizare a unităţii culturale şi naţionale. Pentru Bariţiu şi pentru ceilalţi redactori, cultura şi literatura au fost socotite, în primul rând, mijloace de înfăptuire a ţelurilor politice. „Foaie literară" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", suplimentele literare ale ziarului, au fost editate în acest scop. Şi tot de aceea, G. de T. a promovat, în mod obişnuit, literatură puţină şi nu întotdeauna de bună calitate. Criteriul estetic a fost sacrificat uneori în favoarea celui politic. în schimb, s-au dat multe articole, scrise mai ales de
G.	Bariţiu, Andrei Mureşanu, îacob şi Aurel Mureşianu, dedicate istoriei poporului român şi altele relative la cele mai importante probleme culturale, pedagogice, economice. Printre colaboratorii pentru partea politică şi culturală s-au numărat şi I. Heliade-Rădulescu, M. Kogălniceanu, Vasile Popp, I. Rusu, P. Vasici, T. Cipariu, Damaschin T. Bojincă, Vincenţiu Babeş, Andrei Mocioni, I. Raţiu, Vasile L. Pop, Al. Papiu-Ilarian, V. Boerescu, I. Maiorescu. La rubricile literare figurează scrieri de V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu,
D.	Bolintineanu, Gh. Sion, D. Guşti, N. Nicoleanu, N. Tincu-Velia, Al. Gavra, M. Sora Noac, I. Maiorescu, Florian Aaron, T. Cipariu, A.T. Laurian, Nifon Bălăşescu. în perioada de după 1880 s-au adăugat şi I. Slavici, I. Pop-Reteganul, I.C. Panţu, Andrei Bârseanu. Cu articole de critică literară şi cu traduceri a debutat aici G. Bogdan-Duică, semnatar a treisprezece cronici literare plasate la rubrica „Revista literară" în anul 1888. în urma unui conflict cu redactorul publicaţiei, care nu i-a permis să mai scrie despre G. Coşbuc, G. Bogdan-Duică renunţă, în acelaşi an, la rubrica sa şi începe să colaboreze la „Tribuna" din Sibiu. G. de T. a găzduit şi traduceri din literatura universală (Lev Tolstoi, H. C. Andersen), folclor cules de I. Pop-Reteganul, I.C. Panţu ş.a., cronici artistice şi dramatice (mai ales despre teatrul de^ amatori din Ardeal), recenzii, note critice şi de bibliografie. în perioada de până la 1865, foiletoanele literare din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" continuau, de multe ori, aici. G. de T. a fost principalul element activ al vieţii intelectuale din Transilvania, susţinând ideea unei culturi naţionale şi populare, cu rădăcini în realitatea autohtonă. S-a apropiat astfel de curentul de la „Dacia literară", dar s-a şi deosebit de acesta prin persistenţa ideilor iluministe, prin interesul pentru cultura germană şi prin respingerea culturii franceze, considerată revoluţionară. Intr-o a doua etapă, după 1870, alături de alte publicaţii periodice („Telegraful român", „Albina Carpaţilor", „Obser-vatoriul", „Tribuna"), a sprijinit, mai ales prin intervenţiile publicistice ale lui G. Bariţiu, I. Mureşianu şi, mai târziu, ale lui
G.	Bogdan-Duică, orientarea spre realismul popular, specifică literaturii din Transilvania. După 1900, G. de T. devine un ziar în care informaţia, îndeosebi aceea locală, şi articolul de atitudine politică predomină. Moartea lui Aurel Mureşianu face ca din 1911 o societate în comandită, condusă de N. Vecerdea şi Voicu Niţescu, să obţină proprietatea periodicului, care va fi redactat de Ioan Brotea şi Victor Branişte. La rubricile literare şi culturale se întâlnesc semnăturile lui Silvestru Moldovan, Onisifor Ghibu, Aron Cotruş, Emil Isac, Ioan Lupaş, Virgil Oniţiu ş.a. în anii primului război mondial autorităţile austro-ungare confiscă gazeta, îi impun redactori străini şi îi imprimă caracterul unui oficios al comandamentului
Gazeta de Vest
Dicţionarul general al literaturii române 262
militar (octombrie 1916-noiembrie 1918). Pentru un timp, patrimoniul publicaţiei trece în posesia profesorului Arsenie Vlaicu, care o şi redactează împreună cu N.N. Sulică, ambii fiind adversari ai unirii cu România. în aceste condiţii, din noiembrie 1918, Sfatul Naţional Român din Ţara Bârsei scoate cotidianul „Glasul Ardealului" (noiembrie-decembrie 1918), iar Voicu Nitescu si Victor Branişte editează o serie nouă a G. deT. în oraşul Celeabinsk din Rusia (de la 13 august 1918). La 1 ianuarie 1919 ziarul reapare la Braşov, reprezentând Partidul Naţional Român şi Consiliul Dirigent, şi este redactat de un comitet din care face parte, între alţii, profesorul Ilie Cristea. Printre cei ce scriu la partea culturală sunt Axente Banciu, Zaharia Bârsan, Ioan Al. Bran-Lemeny, Maria Baiulescu, I. Clopoţel, I.C. Panţu, N. Bagdasar sau N. Iorga. în anii ce urmează, gazeta se transformă tot mai mult într-un organ politic al Partidului Naţional Ţărănesc, iar din 1933 intră sub influenţa lui Al. Vaida-Voevod şi sub direcţia lui Voicu Niţescu. între aprilie 1941 şi ianuarie 1945 trece în proprietatea Astrei şi este redactat de Ion Colan. între semnatari se numără acum Valeria Căliman Branişte, Mar dare Mateescu, Gheorghe Tulbure, Ilie Gherghel, Lucian Valea, Teodor Mureşanu, Ion Breazu, Vasile Netea.	R.Z.
GAZETA DE VEST, periodic politic şi cultural apărut la Oradea, zilnic, între 15 iulie 1929 şi 31 iulie 1940, sub direcţia lui George A. Petre, de la numărul 563/1931, redactor responsabil fiind A. Bama. De la numărul 564/1931, publicaţia are subtitlul „Organ de afirmare naţională", la care, de la numărul 1414/1935, se adaugă menţiunea „Apare sub conducerea Casei Naţionale". De la 1 aprilie 1936 îşi schimbă titlul, devenind „Noua gazetă de Vest". Articolul-program, Păşim cu încredere!, mărturiseşte intenţia editorilor de a face din G. de V. o tribună de afirmare a românismului la graniţa de Apus a ţării. Direcţia culturală se manifestă cu precădere în interiorul rubricilor specializate, care se diversifică treptat, de la „Gazeta de Vest culturală" la „Cronicar", unde apar cronici plastice, şi de aici la „Curier literar" şi la „Cronica teatrală", unde sunt comentate spectacolele montate la Teatrul de Vest din Oradea, până la „Săptămâna cărţii", „Figuri româneşti", „Figuri mondiale", „Cultură, artă, teatru", „Cultură, artă, literatură". Printre poeţii gazetei se numără directorul ei, George A. Petre, care semnează cu asiduitate versuri ocazionale. Alături de el, în paginile ziarului îşi fac loc Emil Isac, Bazil Gruia ş.a. Adevăratul poet al anilor '30 este, în G. de V., Aron Cotruş. Poezie mai semnează Dem. Bassarabeanu, Eugeniu Sperantia, Ion Bătrâna-Voivodeni, Petre Damaschin. Cu vremea, încep să scrie aici şi Victor Eftimiu, AL T. Stamatiad, Ion Th. Ilea,
I. Valerian, Petre Pascu, Vasilache Nanu. în mod surprinzător, aici păşeşte cea mai nouă, pe atunci, generaţie de poeţi: Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu. Câteva articole şi note dedicate lui Eminescu aparţin lui I. Georgescu, T. Albani, Const. Pavel, altele, dedicate lui Octavian Goga, au ca autori pe Victor Cordoş, Ion Isaiu şi Iosif Naghiu. Se traduce din lirica lui Ady Endre (Cumătrul lui Toma Ese, Caii morţii, în versiunea lui George A. Petre, M. G. Samarineanu tipărind, sub pseudonimul M. San-Marino, şi articolul-semnal, Ady Endre în româneşte) sau din creaţia poetică a lui Baudelaire (Omul şi marea, în varianta lui Al. T. Stamatiad). V. Grădinaru intervine cu un surprinzător articol despre futurism: Apelul lui Marinetti (1544/1935). Nuvelistica promovată nu depăşeşte un nivel eclectic, evidenţiat şi de numele celor care o produc: Al. T. Stamatiad, M.G. Samarineanu, E. Cetină, dar şi Victor Eftimiu, Gh. Brăescu, Gh. Tulbure. Sunt recenzate romane de Liviu Rebreanu, tot despre Rebreanu scriu Ion Isaiu şi Lascăr Tuduciuc, după cum este consemnată, într-o notă, conferinţa ţinută de autor, la Oradea, despre geneza Pădurii spânzuraţilor (477/1931). Sunt comentate cărţi de Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, C. Stere, Carol Ardeleanu, Mircea Damian, I. Valerian. în comentariul Oradea în roman (798/1932), este abordat romanul lui M.G. Samarineanu Romanţă fără note, tratând un subiect local. Nici literaturile străine nu sunt uitate. M. San-Marino (M.G. Samarineanu) semnează articolul Cetind pe Erich Maria Remarque, în care prezintă romanul Pe frontul de vest, nimic nou. Se traduce din Cehov (povestirea Un domn cunoscut, în româneşte de George A. Petre); se publică interviuri cu scriitori în vogă (Cum se poate lua un interview. Sfaturile lui Maurice Dekobra), este tălmăcit un fragment din amintirile Alexandrei Lvovna Tolstoi, Cum a lucrat Tolstoi. Gavril Blaga se ocupă de Panait Istrati, I. Bradu recenzează traducerea lui Radu Cioculescu a romanului Viaţa lui Stanley de Jakob Wassermann. Cronica dramatică, ţinută în genere de Şt. Mărcuş, consemnează premierele de la Teatrul de Vest. Se face loc unei scenete a lui Victor Eftimiu, Plugul de foc (152/1930). Nichifor Crainic, colaborator ocazional, scrie articolele Sensul culturii (936/1933) şi Matei Basarab (1106/1933). La rubrica „Cultură, artă, literatură" este prezent Carol Drimer (O polemică istorică -polemica lui Xenopol cu Rossler). Importantă rămâne, în peisajul literar interbelic, seria de interviuri, din 1938, pe tema Provincia în cadrul culturii române, la întrebări răspunzând Camil Petrescu, Mircea Streinul ş.a. Ca articole de direcţie, caracteristice rămân cele ale lui Gh. Tulbure, De la Iosif Vulcan până azi, Nichifor Crainic, Moştenitorii victoriei. Cuvinte către tineretul intelectual, Gh. Bulgăr, Perspective în scrisul actual. Alţi colaboratori: Emin Asan, Sever Stoica, A. Crăciun, Augustin Cosma, Şt. Munteanu; în genere, autorii preferau, în cazul articolelor de mai mică întindere, folosirea pseudonimului. După evenimentele din decembrie 1989, mai multe publicaţii şi-au revendicat, fie şi în sens polemic, atât tradiţia, cât şi programul sau numele G. de V., fără a avea însă o legătură reală cu publicaţia interbelică.	1.1.
s	4 pagim 3 Iei	SfcnMH», 30 mîfe tm
GawtadeVmt
Halucinaţii cari germinează Federaţia Statelor Eurcpere
263 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta ilustrată
GAZETA FAMILIEI, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 22 septembrie 1946 şi 1 ianuarie 1948. Redactor responsabil este N. Firoiu. De la numărul 57/1947 îşi schimbă titlul în „Mondial Magazin", având subtitlul „Singura revistă de reportaj din România". Publicaţie caracteristică pentru perioada de bolşevizare a societăţii româneşti, G.f. ilustrează cum rezistenţa intelectualilor poate lua forme paradoxale, constând chiar în atacarea unor subiecte considerate subversive sau în comentarea unor autori socotiţi indezirabili. Multe dintre numele celor care semnează aici se vor regăsi în publicaţiile exilului românesc sau vor dispărea din viaţa publică, cel puţin pentru o vreme. încă de la început se instituie obiceiul evocării, de către mari scriitori şi ziarişti, a unor oraşe şi zone ale ţării. Astfel sunt reproduse texte de Tudor Teodorescu-Branişte (despre Piteşti), Tudor Muşatescu (Câmpulung), Gala Galaction (Tumu Măgurele), N. Carandino (Brăila), I.A. Bassarabescu (Ploieşti), Cella Delavrancea (Râmnicu Vâlcea), Şerban Cioculescu (Turnu Severin). Proză publică V.A1. Munteanu (Reîntoarcerea la Platon), Alexandru Baciu (Sfârşit de vacanţă), Dan Athanasiu (Ispita). Recenzii semnează Sorana Gurian (la Pânza de păianjen de Cella Serghi, Soarele negru de Ticu Archip, Cuceritorul de Elsa Triolet), Camil Baltazar (la Sorana Gurian, întâmplări între amurg şi noapte), Ion Caraion (la Liviu Bratoloveanu, Oameni la pândă, Ion Marin Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti). Viorica Răileanu scrie despre Duiliu Zamfirescu, iar Lascăr Sebastian face, aproape număr de număr, cronică dramatică la spectacolele de la Naţionalul bucureştean, de la teatrele Studio, Victoria, Savoy, Colorado, Modern, Alhambra, Teatrul Mic şi de la Teatrul Muncitoresc „I.C. Frimu". Sunt reproduse fragmente dintr-un roman de Emil Ludwig, mai apar nuvela lui Edgar Wallace, Omul din noapte, schiţe ale scriitorilor Myrna Lowell şi Tom Bailey. Se mai traduc fragmente din jurnalul contelui Ciano, din memoriile de război ale lui Emile Pyle şi din cele ale generalului francez Henri Giraud, o evocare a lui John Hersey despre bombardamentul atomic de la Hiroshima. în revistă sunt găzduite şi recenzii la cărţi străine.	1.1.
GAZETA FEMEII, revistă de literatură apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 21 noiembrie 1932 până la 10 iulie 1939. Militând pentru afirmarea literaturii scrise de femei, publicaţia susţine manifestarea acestora ca purtătoare ale unei sensibilităţi specifice, capabilă de performanţă. Fondatoarea revistei este Caterina B. Miiller. Se oferă cititorilor o discretă pagină literară, care însă nu reuşeşte să impună, de-a lungul timpului, şi o literatură „feministă" propriu-zisă. Publică poeme Claudia Millian, căreia i se iau şi interviuri. Sarina Cassvan, figură proeminentă a mişcării de emancipare a femeii, scrie despre Elena Văcărescu sau despre contesa de Noailles, alte poete prezente aici fiind Maica Smara, Dahlia Nour, Maria Baiulescu, Maria Bart-Săvescu. Poetul neîncoronat al revistei este Ion Minulescu (Rânduri pentru paserile călătoare, Rânduri în cinstea celei care a plecat, Rânduri pentru plopii-n ploaie). Sunt incluse şi versuri de Florin Chiru-Nanov, Horia Petra-Petrescu, I.Gr. Perieţeanu, H. Bonciu, Traian Teleanu. Ioan Jivi-Bănăţeanu îl
prezintă pe tânărul poet Pavel Bellu. Proza feminină e publicată frecvent sub pseudonim. Emilia Tailler, în ciuda numelui occidental, este autoarea romanului cu subiect românesc Văduva de război, tipărit în foileton, aceeaşi autoare semnând şi schiţa cu personaje autohtone Cum s-au întâlnit. Reta Laby semnează nuvela Divorţată, în vreme ce Therese Bally, în povestirea O stranie întâmplare, aduce în prim-plan viaţa unui foarte neaoş Matei Ionescu. Henriette Yvonne Stahl e prezentă cu La bătălia de la Port Arthur (Depozit de coloniale şi băuturi spirtoase), fragment din volumul de nuvele Mătuşa Matilda, distins cu Premiul Femina pe anul 1932. Maria Borşanu traduce un fragment din nuvela Bate la uşă de Carmen Sylva. Fragmente de roman au ca autori pe Ovid Brădescu-Râmnic şi Florin Chiru-Nanov. Dintre comentatorii prozei, fie aceasta românească sau străină, Mihai A. Blajeni se opreşte asupra lui D.H. Lawrence cu Amantul doamnei Chatterley, Luminiţa Barbu se ocupă de romane de Vicki Baum ori de Simonne Ratei, Teodor Scarlat recenzează romanul lui Stoian Gh. Tudor, Hotel Maidan, şi ia un interviu lui I. Valerian, I. Bunescu semnalează traducerea lui Eugen Relgis din Ştefan Zweig, Mărie Antoinette, Emilia Delaşupra scrie despre George Sand, iar Olga J. Atş analizează volumul Hotarul din ciclul In preajma revoluţiei de C. Stere. Numărul 23-24/1936 este dedicat personalităţii lui Nicolae Titulescu.	1.1.
GAZETA GAZETARILOR, periodic social şi cultural apărut la Cluj, săptămânal, între 8 decembrie 1927 şi 13 februarie 1928, având subtitlul „Organul Sindicatului Presei Române din Ardeal". Revista conţine rubricile „Mişcarea culturală şi artistică", „Discuţii libere şi anchete obiective", „Viaţa oraşelor din Ardeal şi Banat", „Probleme de politică internă", „Ştiri şi fapte de peste hotare", „Viaţa economică şi financiară", „Diferite noutăţi şi informaţii". în foileton publică Al. Hodoş (Oraşele de frontieră), Val. Puşcariu („Astra" la răspântie), Septimiu Popa (Portarul fericirii), Ion Munteanu (Pigmalion). Sunt prezenţi cu poezii Iustin Ilieşiu, Aron Cotruş. Mai semnează Ion Agârbiceanu (Creştinismul şi presa), N. Geor-gescu-Tistu, I. Paleologu, Ion Clopoţel, Elie Dăianu, Vladimir Nicoară, C.I. Codarcea, Leonard Paukerow.	M.Pp.
GAZETA ILUSTRATĂ, revistă culturală şi literară apărută la Viena, bilunar, între octombrie 1882 şi aprilie 1884. Mai mult un magazin cultural cu anecdote, ştiri culturale şi jocuri distractive decât o revistă literară propriu-zisă, G.i., care era redactată de Nicolae Enescu, publică totuşi şi „romane, nuvele, naraţiuni", traduse, probabil, din periodice similare care apăreau la Viena şi în Germania. Nici programul formulat nu anunţă altceva decât dorinţa redacţiei de a edita o gazetă care să contribuie la educarea şi informarea cititorului, dar şi la amuzamentul lui. Pe măsură ce G.i. câştigă atenţia iubitorilor de lectură, conţinutul se îmbogăţeşte şi, în 1884, se publică şi literatură originală. De menţionat sunt nuvelele lui N. Enescu, scrise într-o limbă curată, fără exagerările încă obişnuite atunci, proză inspirată din realităţile satului ardelean sau făcând apel la legende istorice.	R.Z.
Gazeta ilustrată
Dicţionarul general al literaturii române 264
GAZETA ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, în două serii, între 17 decembrie 1911 şi 13 august 1916 şi între 12 aprilie şi 15 iulie 1922, sub conducerea unui comitet. Delegatul comitetului este M.E. Papamihalopol. G.i. face parte din genul de periodice apărute la începutul secolului al XX-lea, care, menite popularizării evenimentelor politice de strictă actualitate, constituie una dintre puţinele surse de informare directă, atunci când este vorba de fapte interesând istoria naţională. Articolul de deschidere, intitulat Câteva cuvinte, afirmă cu francheţe: „Nu avem program, căci de obicei programele nu se realizează. Vom săvârşi însă fapte şi publicul va aprecia." Una dintre intenţiile ce se vor materializa cu consecvenţă este aceea de a da, „în fiecare săptămână", „în ilustraţiuni, tot ce se întâmplă mai senzaţional şi mai important atât la noi, cât şi în străinătate". Ca urmare, încă din primul an, revista publică un şir de ample reportaje, cum este cel despre scufundarea vasului Titanic, însoţit de o iconografie bogată, ori cel ocazionat de înmormântarea, la Bucureşti, a lui Ion Luca Caragiale. Aici, pe lângă fotografii cu valoare istorică, se reproduc fragmente din discursurile lui Mihail Sadoveanu, Take Ionescu, Mihail Dragomirescu, Barbu Delavrancea. Un moment semnificativ, surprins în două numere succesive ale anului 1913, este moartea lui Aurel Vlaicu, moment ilustrat, de asemenea, cu o bogată iconografie. Alte subiecte importante, tratate în acelaşi spirit jurnalistic, dar şi prin ilustraţii cu caracter literar şi istoric, sunt Retragerea lui Spiru Haret din învăţământ, Jubileul „Adevărului", Victoria pompierilor din Dealul Spirei, Statuia lui AII. Cuza din Iaşi, Punerea pietrei fundamentale a Muzeului Naţional din Bucureşti. După „Miroir", se transpune, în 1912, reportajul Crăciunul Balcanilor, urmat, în 1913, de.o serie de reportaje traduse, toate despre războiul balcanic, adesea însoţite de fotografii. De o promptă tratare are parte şi declanşarea primului război mondial. Literatura originală, deşi mai puţin prezentă în raport cu reportajul, este ilustrată prin poeme de St.O. Iosif şi de I.Gr. Perieţeanu, care este şi autorul unor traduceri din Leconte de Lisle şi Victor Hugo. Proză publică Maria Th. Ionescu şi Lia Hârsu. La rubrica „Academicienii noştri" se găsesc note biografice despre A. Philippide, Ion Bogdan, Ion Bianu, D.A. Sturza şi îacob Negruzzi. în cuprinsul revistei se acordă spaţiu şi unor medalioane dedicate altor personalităţi din cultura română (cum este cel intitulat Un stâlp al neamului: Titu Maiorescu) sau din cultura universală (Verdi, Richard Wagner). Alţi colaboratori: C. Caliga, D. Karnabatt.	1.1.
GAZETA ILUSTRATĂ, periodic de cultură, apărut la Cluj, lunar, între octombrie 1932 şi aprilie 1940, şi la Sibiu în iulie-august 1941. Editor şi director era Petru Borteş. Publicaţie eclectică, G.i. servea animării vieţii culturale din capitala Transilvaniei, în condiţiile presiunilor antiromâneşti din epocă. Articolul-program, intitulat Către cititori!, semnat cu numele revistei, dezvăluie intenţia de a fi prezentate „în nenumărate imagini bogăţia de port, de obiceiuri şi datini ale poporului român, evenimente şi actualităţi din ţară şi
străinătate", făcându-se loc în coloanele publicaţiei „tuturor celor care doresc a munci spre binele şi mărirea neamului românesc". Articolele de fond ale primelor numere, semnate de Ion Agârbiceanu, pun în discuţie idei legate de specificul naţional, de tradiţiile culturale româneşti (Necesitatea unei credinţe, Cultul adevărului). în ce priveşte poezia, în 1933 Aron Cotruş semnează Copil de moţ, De-ai ieşi din mormânt... şi Horia. Simt publicate versuri de C.S. Anderco, Ion V. Todea, Pavel Berariu, Ioan I. Olteanu, Emil E. Chiffa, Andrei Bârseanu, Ştefan Grecu, Octavian Şireagu, I. Negură. Sporadic, sunt tipărite şi poeme de O. Goga (Aceeaşi poveste) şi Ion Pillat (Biserica lui Horia). De remarcat sunt câteva povestiri ale lui Ion Agârbiceanu, întâia noapte, Convenire colegială, înfruntare, alături de traduceri, realizate de George Sbârcea, din nuvelistica lui Luigi Pirandello (Răposatul, Ţinta). Dramaturgia nu este prezentă în revistă, spectacolele Teatrului Naţional din Cluj fiind însă analizate prompt, întâi prin anunţuri şi cronichete nesemnate, apoi prin texte specializate, aparţinând lui Corneliu Albu, cum ar fi comentariul la spectacolele cu piesele Avram Iancu de Lucian Blaga, Constantin Brâncoveanu de N. Iorga şi Suflete tari de Camil Petrescu. începând cu numărul 1-2 din 1936, Ion Gherghel iniţiază publicarea unei lungi dări de seamă despre activitatea Operei Române din Cluj. Un material interesant, Laboratorul unui dicţionar, semnează Ion Breazu, evocând activitatea de la Muzeul Limbii
r	Măfiăstfrea	Argeşului	ciaj)
roşu Bnmiş
PRETOi, ; 10 LKÎ,
265 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta literara
Române, şi tot el scrie despre personalitatea lui Ion Agârbiceanu şi despre moartea tragică a lui St.O. Iosif. Olimpiu Boitoş este autorul unui articol amplu intitulat Periodicele ardelene în răstimp de o sută de ani. Este prezentată colecţia „George Sion" a Bibliotecii Universitare din Cluj, e caracterizată personalitatea profesorilor G. Bogdan-Duică şi Sextil Puşcariu; V. Vlaicu argumentează romanitatea oraşelor din Ardeal şi Banat, etnograful Emil Precup evocă un sat grăniceresc. Alţi colaboratori: Şt. Meteş, Al. Borza, V. Copilu-Cheatră, Şt. Bezdechi, Ion Crăciun.	I.	I.
GAZETA LITERARĂ, periodic apărut la Bucureşti, săptămânal, la 31 ianuarie şi 12 februarie 1929 (două numere), sub direcţia lui Liviu Rebreanu, redactor fiind Mircea Damian. în scurta ei existenţă, G.I. s-a consacrat cu precădere literaturii autohtone şi şcolii, beneficiind de colaboratori de marcă. în articolul-program Liviu Rebreanu afirmă: „Operele de artă şi realizările culturale cer timp şi talente. Când preocuparea pentru cultură e continuă, se pregăteşte în mod firesc terenul potrivit pentru valorificarea elementului cultural. «Gazeta literară» din aceste considerente s-a născut. Nu dorim să fim o publicaţie mai mult peste cele existente. Nu vrem să reprezentăm nici vreo şcoală literară, nici bisericuţe de artă. Ne mulţumim să înregistrăm conştiincios şi cât mai obiectiv posibil fenomenul artistic şi cultural, să întreţinem interesul pentru artă şi cultură." Poezie oferă Cicerone Theodorescu (Toamnă totdeauna, Adolescenţă, din suita lirică Ciclu închis). în ce priveşte proza, un fragment din Romanul lui Mirel de Anton Holban e prezentat de E. Lovinescu: „Ceea ce-1 caracterizează [pe autor] sunt supravegherea de sine împinsă până la sterilitate, observaţia acidă, rea, lipsa de lirism şi avânt." Tot aici apare nuvela Decor Grand-Guignol de Ticu Archip, despre care face notaţii F. Aderca: „Un stil a cărui perfecţie de expresie, după o îndelungată elaborare, poate alcătui azi o adevărată lecţie de severitate artistică şi o concepţie al cărei complex nu poate fi istovit în întregime decât după o lectură atentă, încordată." Tot F. Aderca o prezintă şi pe Sanda Movilă, cu povestirea Imagini de seară..., în vreme ce Lucreţia Petrescu realizează un serial, Domniţe şijupâniţe (Fata lui Vasile Lupu la Paris, Domniţa Maria Voichiţa, fata lui Radu cel Frumos). Mircea Damian îi intervievează pe Ion Minulescu şi pe Perpessicius. Cronica literară este susţinută de Pompiliu Constantinescu, care recenzează Necazurile părintelui Ghedeon de Damian Stănoiu şi Hronicul măscăriciului Vălătuc de Al.O. Teodoreanu, semnând şi două articole despre Ion Creangă. George Mihail Zamfirescu face cronică dramatică la spectacolele de la Naţionalul bucureştean, de la Teatrul Mic şi Teatrul „Regina Maria", oprindu-se asupra montării de la Naţional cu piesa lui Alexandru Kiriţescu Marcel et Marcel. Sub diverse pseudonime, se publică însemnări despre literaturile străine (Un conflict între Tolstoi şi Turgheniev, Luigi Pirandello, Paul Valery şi miturile), despre Goethe scrie un eseu Emanoil Bucuţa (Pe sub teii de la Weimar). în fine, pe lângă o anchetă având ca subiect oportunitatea introducerii în
programele şcolare a unor opere contemporane, cu exemplificări din Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, revista se arată preocupată şi de chestiuni de estetică generală; Mircea Damian iniţiază astfel o amplă anchetă, Moralitatea în artă, la care răspund E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, Perpessicius, N. Davidescu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Barbu, V. Voiculescu, Camil Petrescu, Ion Minulescu. Alţi colaboratori: Al. Băbeanu, Alfred Moşoiu. /./.
GAZETA LITERARĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 18 martie 1954 şi 3 septembrie 1968, ca organ al Uniunii Scriitorilor. Revista a ieşit la iniţiativa şi sub controlul regimului comunist, în intenţia de a îndruma literatura pe calea realismului socialist, doctrină oficială impusă, la cererea sovieticilor, şi scriitorilor români. într-o prezentare, semnată de Mihail Sadoveanu şi intitulată „Gazeta literară", se afirmă explicit: „Gazeta de faţă a scriitorilor de creaţie şi a criticilor apare cu îndemnul şi sprijinul larg al Partidului Muncitoresc Român, spre a strânge şi mai mult raporturile cu cititorii şi pentru a lega activitatea scriitorilor tineri cu aceea a celor vârstnici." Militând, în continuare, pentru scrisul scurt şi concis, ilustrat de „schiţe şi nuvelete", marele prozator încearcă să mascheze comanda de partid sub vălul unor imperative profesionale, văl pe care îl destramă cel de-al doilea editorial, nesemnat, intitulat Gazeta noastră literară: „Gazeta noastră literară se vrea în linia întâi de luptă pentru o literatură menită să ridice conştiinţa socialistă a celor ce muncesc pe ogoare şi în uzine, în marile gospodării colective şi pe marile şantiere, în munca de producţie manuală sau activitatea de creaţie intelectuală." Primul şi cel mai lung directorat al revistei îi aparţine lui Zaharia Stancu, care conduce publicaţia până la numărul 9/1962, ulterior, pentru o bună perioadă, colegiul editorial nemaifiind menţionat. Colegiul anunţat în primul număr din 1954 ilustra direcţia proletculistă şi era alcătuit din cei doi redactori-şefi adjuncţi (George Macovescu şi Veronica Porumbacu) şi din Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu, Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. După un timp, redactor-şef adjunct va fi Paul Georgescu; Veronica Porumbacu şi George Macovescu, apoi şi Ion Mihăileanu părăsesc pe rând funcţiile de conducere. De la numărul 51/1956, pe lângă Paul Georgescu, apar ca adjuncţi Vicu Mîndra şi Mihail Petroveanu, ultimul fiind înlocuit, de la numărul 34/1961, cu Ştefan Gheorghiu. Un al doilea directorat, corespunzând unei noi orientări ideologice şi unei evidente primeniri grafice a revistei, este asigurat, de la numărul 20/1963, de Tiberiu Utan, ajutat, în calitate de redactori-şefi adjuncţi, de Ştefan Gheorghiu şi de Ov. S. Crohmălniceanu (în locul acestuia funcţionând ulterior Ion Brad iar, de la numărul 49/1965, Ion Lăncrănjan). Şi alţi scriitori vor fi cooptaţi în conducerea săptămânalului până la numărul 9/1967, când se renunţă din nou la menţionarea colegiului de redacţie, din care făceau parte Alexandru Oprea (redactor-şef adjunct) şi Mihail Stoian (secretar de redacţie, în locul lui Haralamb Zincă). Starea de obedienţă faţă de modelul cultural sovietic o ilustrează primii
Gazeta literară
Dicţionarul general al literaturii române 266
ani de existenţă a publicaţiei. Apar lungi poeme politice, cum simt Desprepământ (3/1954) şi Ţie-ţi vorbesc, Americă! (39/1954) de Maria Banuş, Bădiţa Ion de Nicolae Labiş (8/1954). G.I. include un fragment din epica lui Petru Dumitriu, Cronica de la câmpie, intitulat Vântul de noapte (7/1955), fragmente din ediţia a doua a romanului Pasărea furtunii de acelaşi autor (28/1955), dar şi părţi din Moromeţii de Marin Preda (6/1955), al cărui prim volum beneficiază, la apariţie, de o cronică în mai multe numere, semnată de Saviu Bratu. Devierile de la linia trasată de partid sunt prompt „demascate" şi sancţionate. Astfel, S. Damian, în Poezia indirectă şi atemporală (11/1954), critică aspru poeţii de la „Almanahul literar" din Cluj pentru caracterul antipartinic al liricii lor. N. Doreanu, în Scrisoare deschisă către bietul loanide (4/1954), îl acuză violent pe G. Călinescu de deviaţionism ideologic. De ochiul vigilent al criticilor înregimentaţi nu pare să scape aproape nimeni, baza
ideologică fiind ilustrată adesea cu texte din „Pravda" ori prin lungi exemplificări de derapaj doctrinar. Tot S. Damian critică, în numărul 20/1954, „schiţa" Cordovanii, publicată de Ion Lăncrănjan în „Tânărul scriitor", pe care o consideră trivial-naturalistă. Texte asemănătoare semnează Vera Călin, Ion Mihăileanu, Radu Popescu, întreţinând o atmosferă intransigentă şi îngheţată, bântuită de ipocrizie şi delaţiune. Tehnica de supraveghere a manifestărilor literare prin critici aliniaţi, având menirea de a sancţiona prompt „deviaţio-nismul", oricare ar fi fost natura acestuia, este complinită prin organizarea de „discuţii", „mese rotunde", „dezbateri" pe teme de aparentă actualitate, cum ar fi plenarele diverselor secţii ale Uniunii Scriitorilor (în 1954 are ecou una a dramaturgiei) ori congresele unionale ale scriitorilor sovietici (1955). Astfel, în cadrul unei discuţii despre poezie, Mihai Beniuc dă lămuriri despre geneza poeziei sale Meliţa (10/1955), tonul
Tudor Arghezi în redacţia Gazetei literare.
Printre redactori: Eugen Simion, Tita Chiper, Mioara Cremenet Matei Călinescu, Gabriel Dimisianu, Aurel Mihale, H. Zincă, D. Solomon
267 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta literară
general al dezbaterilor suferind de un dogmatism rigid. în numărul 16/1956, Savin Bratu comentează recent apărutul volum al lui Tudor Arghezi, 1907, punct de la care debutează o nouă relaţie a hebdomadarului cu marele scriitor şi se manifestă o nouă atitudine oficială faţă de opera sa. Tot acum încep atât publicarea unor tablete argheziene în G.I., cât şi campania de atragere a poetului în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, care îşi pregătea primul congres. Disfuncţionalităţile politice care apar în preajma acestuia au fost reflectate fidel de revistă. Astfel, în numărul 21/1956 sunt găzduite dezbaterile cu activul de partid din raionul bucureştean I.V. Stalin, prilejuite de divulgarea documentelor congresului al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică şi a faimosului discurs secret al lui Nichita Hruşciov, după care, în numărul următor, se comunică oficial sancţionarea disciplinară a lui Ion Vitner şi a lui Mihail Davidoglu şi excluderea din partid a lui Alexandru Jar, din motive de deviaţionism ideologic. Congresul, care începe la 18 iunie 1956, se desfăşoară în această atmosferă încordată, cu deznodământ aşteptat. în fruntea breslei scriitorilor este ales Mihail Sadoveanu, „păzit" de prim-secretarul Mihai Beniuc. Evenimentele din Ungaria, din toamna aceluiaşi an, provoacă în G.I. intervenţiile indignate ale lui Eusebiu Camilar ori Zaharia Stancu. în paralel, se scrie tot mai frecvent despre Liviu Rebreanu şi George Coşbuc, iar Mihai Beniuc îl readuce în actualitate pe Octavian Goga, poetul (9/1957). Eugen Jebeleanu discută romanul Glasul al lui Iulian Vesper, din care se preia fragmentul Tinereţea Aspaziei, recenzat ulterior de Mihail Petroveanu. Din numărul 5/1958, când este publicat fragmentul Dulce, se iniţiază tipărirea în foileton a romanului Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu. în numărul 14/1958 apare poemul Surâsul Hiroshimei de Eugen Jebeleanu, care se va studia imediat în şcoli. Pe de altă parte, Ion Roman continuă linia supravegherii partinice, pentru a menţine „puritatea" ideologică a criticii literare (Critica literară la „Steaua", 18/1958). O stare de confuzie se înstăpâneşte astfel, relativizând iniţiativele care vizau, fie şi colateral, punerea în discuţie a conceptului de realism socialist şi a compatibilităţii sale cu dezvoltarea literaturii române. Acestea se izbesc de Rezoluţia Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 9-13 iunie 1958, care impune revenirea în forţă la vechiul concept. Urmează expunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej dintr-o altă plenară a Comitetului Central (26-28 noiembrie 1958), care determină o plenară lărgită a Comitetului Uniunii Scriitorilor. Aici Mihai Beniuc îşi va însuşi criticile făcute pe linie de partid, iar în referatul apărut în G.I., Literatura de actualitate şi partinitatea în literatură (6/1959), conducerea asociaţiei profesionale a scriitorilor români îşi însuşeşte la rândul ei criticile, reinstaurând „puritatea" ideologică. Victimele noii campanii sunt Ana Novac, Doina Sălăjan, gruparea de la „Steaua" şi A. E. Baconsky. în numărul 21/1959 sunt prezentate pe larg dezbaterile din 18 şi 19 mai ale celui de al IlI-lea Congres al Scriitorilor Sovietici, în numărul 22/1959 reproducându-se şi cuvântarea lui Nichita Hruşciov. Numai că, în ciuda îngheţului ideologic instalat şi a atmosferei de delaţiune declanşate prin publicarea fragmentelor din
romanul Pe muchie de cuţit de Mihai Beniuc, cu precădere a capitolului Marele anonim (29/1959), în care este ponegrit Lucian Blaga, viaţa literară refuză să se osifice complet, mai ales datorită activităţii unor critici tineri, care înţeleg să navigheze pe itinerarii proprii printre noile aisberguri. Este vorba de Matei Călinescu, Dumitru Micu, mai apoi Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Noile dezbateri pe tema realismului socialist nu mai beneficiază astfel nici de unanimitatea şi nici de temperatura necesară pentru a fi eficiente, în ciuda modului principial în care Ion Oarcăsu abordează, de pildă, în cadrul dezbaterilor din şedinţa Comisiei de critică a Uniunii Scriitorilor, apărute în numărul 49/1959, poezia lui A.E. Baconsky. în plus, Academia, în colaborare cu Comisia Naţională pentru UNESCO, iniţiază între 18 şi 25 ianuarie 1960 o dezbatere, aparent inocentă, intitulată Umanismul şi epoca noastră, la care participă Athanase Joja, Emil Condurachi, Al. Graur, Iorgu Iordan, Ştefan Milcu, Andrei Oţetea, Mihai Ralea, Tudor Vianu, ale căror intervenţii sunt tipărite începând cu numărul 5/1960. Adevărat cal troian introdus în tabăra adepţilor jdanovismului, dezbaterea se va solda cu o ultimă masă rotundă purtând titlul Umanismul şi epoca noastră. Umanismul socialist - cea mai înaltă treaptă a umanismului (8/1960), prin care conceptul de umanism intră în concurenţă ideologică directă cu bazele dogmatic-internaţionaliste ale realismului proletar. în ciuda dărilor de seamă kilometrice care continuă să apară şi după plenara din aprilie 1960 a Comitetului Uniunii Scriitorilor ori a numerelor tematice ocazionate de pregătirea celui de al IlI-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, Eugen Simion glosează în mai multe numere (începând cu 46/1960) Despre tipologia „ Scrinului negru"; la rubrica „Tineri poeţi" Matei Călinescu îl prezintă pe Nichita Stănescu, despre care afirmă că este „unul dintre cei mai talentaţi tineri poeţi" (39/1960), iar Paul Georgescu face o cronică elogioasă la placheta aceluiaşi Nichita Stănescu, Sensul iubirii (3/1961) etc. Mihail Petroveanu constată imediat pericolul întâlnirii dintre cele două concepte puse în discuţie, fără să bănuiască însă imposibilitatea concilierii lor. Ion Ianoşi, în Socialismul şi valorile estetice (21/1961), se ocupă de tragic, Vera Călin scrie articolul Despre şi pentru comic, satiră, umor (10/1962), Matei Călinescu este autorul unui amplu comentariu intitulat Critica literară şi actualitatea. Problemele literaturii în lumina Congresului al IlI-lea al PMR (14/1961), în care se poate citi, printre rânduri, o delimitare de jdanovismul dogmatic, profesat în continuare, cu sârguinţă, de S. Damian ori de Mihail Novicov. La sfârşitul anului 1961 începe o lungă dezbatere pe tema Critica despre critică, la care participă Al. Dima, Al. Căprariu, Eugenia Tudor, Ion Oarcăsu, Tudor Vianu, Savin Bratu, Perpessicius, Dinu Săraru, Horia Bratu ş.a. Literaturii nu i se mai poate impune o încorsetare, în ciuda apelului la ordine lansat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor din 22-24 ianuarie 1962 (4/1962) şi a angajamentului lansat de Uniunea Scriitorilor, în care se scrie: „Partidul ne-a deschis drumul larg spre cunoaşterea vieţii poporului, spre adevărul şi frumuseţea celei mai înaintate şi înnoitoare arte — arta realismului socialist" (6/1962). Bascularea conceptelor, întrezărită la un moment dat,
Gazeta literară
Dicţionarul general al literaturii române 268
devine din nou imposibilă, diferenţierea între „amici" şi „inamici" fiind greu de făcut, deoarece „frontul" luptei duse cu dogmatismul, pentru care G.I. continuă să fie arena principală, trece adesea prin diferitele paliere ale aceluiaşi text, ca mod implicit de a nuanţa teoretizând ori de a nega, în ciuda unei aparente adeziuni de principiu. Tudor Arghezi, care preia, în
1962,	conducerea breslei, va fi secondat de acelaşi Mihai Beniuc; după şedinţa lărgită a Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor din 25 aprilie 1962, calea indicată pentru dezvoltarea literaturii române rămâne tot aceea a realismului socialist. Totuşi, în numărul 26/1962 are loc debutul lui Nicolae Breban, cu povestirea Cocoşul de zahăr (urmată, în acelaşi an, de Inelul înformă de inimă şi Adolescenţă târzie). Acum debutează şi Adrian Păunescu, cu poemul Zile de mare emoţie (46/1962), iar anul 1963 este marcat de apariţia, în numărul 3, a studiului lui Matei Călinescu, Universul poetic şi varietatea stilurilor; care, în ciuda unei aparente aserviri ideologice în terminologie, lansează o idee care va face carieră: polivalenţa necesară a mijloacelor de expresie, capacitatea lor de a servi „cauza" indiferent de zona culturală din care provin. Şi Al. Piru semnează un „suspect" articol despre Umanismul cronicarilor (14/1963), în care ecoul discuţiei mai vechi pe tema umanismului capătă, pentru prima oară, caracterul unui exerciţiu pe temă dată, prevestind amurgul pretenţiei, proprie realismului socialist, de „a privi prezentul din perspectiva viitorului". Semnificativ este şi faptul că între numerele 10/1962 şi 19/1963 G.I. nu mai are un colegiu editorial, echipa condusă de Tiberiu Utan venind la cârma revistei ulterior. Ceea ce nu înseamnă că realismul socialist va dispărea spontan de pe firmamentul literaturii. Două plenare lărgite ale Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor, din iunietşi din noiembrie 1963, reiau problema în baza unor referate alcătuite ad-hoc, iar către sfârşitul anului o serie de articole veştejesc deschis vechiul concept jdanovist. Autorii simt Virgil Ardeleanu (Intenţie şi modalitate), Lucian Raicu (Romanul şi viziunea epică), Al. Piru (Direcţii în romanul românesc contemporan), în ciuda vigilenţei unui vechi stalinist cum era Mihai Novicov (Din nou despre roman, Critica şi romanul). în 1964 Ştefan Bănulescu e prezent cu două dintre capodoperele sale, Mistreţii erau blânzi şi Dropia, alt prozator descoperit de revistă este Ion Băieşu, cu nuvela Sufereau împreună, în vreme ce lui Fănuş Neagu i se tipăreşte Vară buimacă. Tinerii critici Eugen Simion şi Matei Călinescu comentează apariţia unor volume de Marin Sorescu, Nichita Stănescu ori Ştefan Aug. Doinaş, care debutează editorial cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme scrise, majoritatea, în urmă cu cel puţin două decenii. între 26 şi 28 martie 1964 are loc o nouă plenară a Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, pe tema raporturilor literaturii române cu literaturile occidentale, la care iau cuvântul Tudor Vianu, Paul Georgescu, Vera Călin, Romulus Vulpescu, Romul Munteanu, A.E. Baconsky şi Mihai Beniuc, preşedintele în exerciţiu al Uniunii. Acesta este obligat să afirme în cuvântul de închidere al întrunirii: „Clarificarea problemei realismului ne va îngădui să participăm mai eficient la desfăşurarea dialogului fără mijlocirea căruia nu putem transmite mesajul nostru, convingerile noastre despre menirea
literaturii în epoca noastră." în numărul 26/1964 Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu semnează articolul Tipuri de romane în literatura noastră, în care abandonarea de plano a realismului socialist se răsfrânge în recuplarea curajoasă a literaturii contemporane la tradiţia interbelică. în Poezia şi realismul (47/1964) Nicolae Manolescu procedează la o altă temerară demolare a „idolilor", încercând punerea în legătură a conceptului de lirism obiectiv cu marile experienţe poetice universale. Lupta dată de literatura română cu „îngerul" său roşu, în stare să mânuiască secera şi ciocanul ca pe nişte arme apocaliptice, se dovedeşte un fenomen complex; adesea scriitori de primă mână pot fi surprinşi în posturi cel puţin stânjenitoare, care au fost sau vor fi folosite împotriva lor în timpurile care vor veni. Agenţii răului pur au fost însă puţin numeroşi, iar presiunile asupra creatorilor au luat în numeroase rânduri forma unor demersuri administrative, după cum, alteori, un mic pas înainte presupunea acceptarea, în aparenţă, a doctrinei oficiale. Modul abuziv de a conduce şi supraveghea literatura prin plenare şi prin agenţi de ordine, prin acte oficiale şi luări de cuvânt, care vor ocupa numere întregi ale revistelor literare, va fi tot mai puţin folosit în anii ce vor urma. Dezgheţul ideologic este evident şi în cazul polemicii din 1965 în problema realismului. De partea noului se situează acum şi Georgeta Horodincă, ale cărei gesticulaţii dogmatice făcuseră să cadă în trecut multe capete (Un criteriu fundamental în problema realismului, 7/1965). Matei Călinescu, despre care aparatul de partid putea să creadă la un moment dat că apără linia oficială, refuză să ia în considerare noţiunea de realism socialist (Sensurile realismului, 12/1965), acreditând-o în schimb pe aceea de realism obiectiv. De aceeaşi parte a baricadei se aşază Ion Pascadi, în Realismul şi idealul social, în vreme ce Horia Bratu (Realismul şi varietatea experienţelor artistice contemporane) apără cu disperare vechiul concept, pe linia aripii critice conservatoare. Aceasta va încerca să îl impună chiar şi în cadrul lucrărilor celei de-a treia conferinţe pe ţară a Uniunii Scriitorilor, din 22-23 februarie 1965, la care a fost eliberat din funcţie Mihail Beniuc. Eugen Simion scrie despre E. Lovinescu şi Marin Sorescu, Lucian Raicu despre Francisca, primul roman al lui Nicolae Breban. în scopul recuperării literaturii ostracizate timp de decenii, numere întregi sunt închinate memoriei ori operei unor creatori precum G. Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Al. Macedonski, Liviu Rebreanu. Tot acum Ov.S. Crohmălniceanu recenzează Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, o carte încheiată de autorul ei, Matei Călinescu, încă de pe vremea în care era silit să producă articole elogioase despre comilitonii literari ai lui Mihai Beniuc. Din 1965 la G.I. îşi fac loc Adrian Marino (în critica şi istoria literară) şi Ben Corlaciu, al cărui roman, Baritina, beneficiază de o cronică a lui Valeriu Cristea. Anii 1966,1967 şi până 1968, când între 14 şi 16 noiembrie se ţin lucrările Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor şi când G.I. se transformă în „România literară", reprezintă o perioadă de maximă efervescenţă. Este vorba de afirmarea unei literaturi ce se simţea din nou stăpână pe mijloacele sale, căutând să se impună cu o grabă justificată de îndelungata tăcere care îi fusese impusă. Eugen Simion
269 Dicţionarul general al literaturii române
Gazeta poporului
recenzează laudativ cartea Viaţa deocamdată a tânărului poet Ion Alexandru (1/1966), Paul Georgescu îl descoperă pe Adrian Păunescu (2/1966), Ion Negoiţescu scrie despre Plecarea Vlaşinilor, romanul Ioanei Postelnicu, Matei Călinescu încearcă să definească „originalitatea literaturii române contemporane" (19/1966). Eugen Barbu, D.R. Popescu, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă sunt prezenţi cu povestiri şi fragmente de roman. Ştefan Aug. Doinaş publică Cinci balade vechi (24/1966), dintre care Sf. Gheorghe cel fals va fi, la scurtă vreme, pusă pe muzică de Tudor Gheorghe. D.R. Popescu semnează nuvela Duios Anastasia trecea (28-29/1966), Adrian Păunescu poemul Fântâna somnambulă (19/1966), placheta sa de debut, Mieii primi, fiind prezentată de Valeriu Cristea (51/1966). Din 1967 încep să colaboreze Gabriela Melinescu şi Ana Blandiana, volumele lor, Fiinţele abstracte, respectiv, Călcâiul vulnerabil, fiind analizate de Lucian Raicu (11/1967) şi Cornel Regman (4/1967). Din romanul lui Ben Corlaciu, Moartea lângă cer, publicat în 1946, se preia fragmentul Călătorie prin fantastic (15/1967). Volumul Elegie pentru floarea secerată al lui Eugen Jebeleanu, din care apăruseră în G.I. numeroase poeme, este recenzat de Lucian Raicu (23/1967). Ca „fragment de jurnal", în numărul 27/1967 apar câteva pagini din Luntrea lui Caron, romanul postum al lui Lucian Blaga, tipărit abia în 1990. Sunt recenzate 11 elegii de Nichita Stănescu (Lucian Raicu, 21/1967), Vestibul, romanul lui Al. Ivasiuc (Valeriu Cristea, 32/1967), Echinoxul nebunilor de A.E. Baconsky (Eugen Simion, 36/1967) ş.a. Se dau fragmente din romanele în curs de apariţie ale lui Nicolae Breban, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc. în 1968 printre colaboratori se numără şi D. Ţepeneag (al cărui volum, Frig, este comentat de Valeriu Cristea), Paul Goma, Petru Popescu, unii autori beneficiind şi înainte de o publicitate nu tocmai sporadică. în fine, o formă caracteristică de restructurare este, în ultimii ani de apariţie, existenţa unor rubrici permanente. „Cronica fantezistă" este susţinută de Marin Sorescu, „Cronica elementară" de Ştefan Bănulescu, Al. Dima scrie la „Critica criticii", Perpessicius la „Lecturi intermitente", Ştefan Aug. Doinaş la „Lampa lui Diogene", D. Micu ţine rubrica „Jurnal", transformată în „Periplu", apoi în „Cronica poeziei". Din 1966 Nichita Stănescu şi Cezar Baltag iniţiază o serie de „Convorbiri literare". Un rol important în dinamica revistei a avut remarcabila echipă de critici tineri — Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu - care, solidari şi perseverenţi, au contribuit la recuperarea criteriului estetic în judecata de valoare, la modificarea limbajului critic şi la impunerea generaţiei de scriitori a anilor '60. Printre criticii afirmaţi în ultima perioadă de apariţie a publicaţiei se numără şi Magdalena Popescu.	D.Mc.
GAZETA NAŢIONALĂ, publicaţie politică, economică şi literară care a apărut la Iaşi, bisăptămânal, între 2 noiembrie 1871 şi 25 februarie 1872. Este un periodic junimist, în care partea politică este predominantă, cu lungi articole, cu dări de seamă de la şedinţele Camerei, cu o revistă a evenimentelor interne şi externe şi cu ştiri politice din întreaga lume. Se
adaugă însă foiletoane în care se analizează, la un nivel elevat, rolul social al teatrului sau problemele repertoriului, trecându-se de fiecare dată de la chestiuni specifice literaturii dramatice la cele de interes general ale literaturii; se subliniază şi faptul că G.n. încearcă să completeze acţiunea revistei „Convorbiri literare". Se critică piesele jucate la teatrul din Iaşi atunci când sunt mediocre, fie ele scrise de I. Ianov, junimist declarat, sau chiar de V. Alecsandri. în concepţia cronicarului dramatic de aici, teatrul nu trebuie să fie o instituţie pasivă, ci să acţioneze în sensul selectării unui repertoriu de valoare. Câteva foiletoane literare, nesemnate, atacă diverse tare sociale, într-un stil vioi, cu o bună mânuire a ironiei. Unele dintre ele ar putea să-i aparţină lui îacob Negruzzi (Fiziologia fracţionistului). Tot în foileton se publică traducerea unei lungi nuvele germane, fără să se indice autorul, şi din Goethe, o altă nuvelă, al cărei titlu românesc, dat de traducător, este O poveste.	R.Z.
GAZETA NOASTRĂ ILUSTRATĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bisăptămânal, din 1928 până în decembrie 1931, apoi bilunar, din 15 ianuarie până în 15 iunie 1932, scoasă sub egida Editurii Librăriei Ig. Hertz; primul număr se tipăreşte cu titlul „Gazeta noastră". Continuă „Lumea ilustrată" (1923). Director este Victor Eftimiu, care intenţiona să aducă la cunoştinţa publicului larg „operele marilor scriitori ai lumii, imaginile pictorilor celebri", să popularizeze autorii contemporani. Promovarea culturii, trezirea interesului pentru cuvântul scris şi pentru „chipul zugrăvit" serveau scopului publicaţiei. Traducerile, multe realizate de Ion Gorun şi Victor Eftimiu, ocupă spaţiul cel mai întins, nu întotdeauna fiind selectate după criterii valorice, cu excepţia textelor din Guy de Maupassant şi Edgar A. Poe. Liviu Rebreanu semnează schiţa Picnic, Mihail Sadoveanu, întâmplarea ciudată a domnului Anastasie Riţu. Se publică proză de N. Pora, Ion Gorun,
C.	Râuleţ, D. D. Pătrăşcanu, Gh. Brăescu, Lia Hârsu, Horia Furtună, Eugen Boureanul, iar versurile sunt ilustrate de Victor Eftimiu, Mihail Cruceanu, Horia Furtună. Gazeta cuprinde şi cronici medicale, sportive, curiozităţi, ştiri diverse. Alţi colaboratori: Virgil Carianopol, Emil D. Fagure, Al. T. Stamatiad, Lucreţia Karnabatt.	I. H.
GAZETA POPORULUI, periodic social şi literar apărut la Timişoara, săptămânal, între 22 decembrie 1885 şi 13 decembrie 1892. G.p. continuă, fără deosebiri de program, de conţinut sau de componenţă redacţională, gazeta „Timişana", condusă tot de Teodor V. Păcăţian, editor, director şi redactor responsabil. Este o publicaţie care se adresează în primul rând intelectualilor de la sate, învăţători şi preoţi, evitând o angajare fermă în luptele politice, fapt care i-a atras reproşurile redactorilor de la „Tribuna" din Sibiu. Din anul 1888 şi până în 1890 gazeta a fost redactată de Nicolae Coşariu, iar din 1891 de George Ardelean. G.p. are rubrici dedicate vieţii sociale bănăţene, literaturii, evenimentelor politice, sunt oferite informaţii privind viaţa ecleziastică, comentarii juridice şi de
Gazeta poporului
Dicţionarul general al literaturii române 2 70
legislaţie, articole de istorie, bibliografii şi foarte mult folclor. Ţinuta grafică este modernă, cu gravuri bine făcute, unele, publicate pe prima pagină, reprezentând mai ales portrete ale personalităţilor culturale şi politice româneşti. Gazeta a cultivat şi a întreţinut în rândurile cititorilor săi interesul pentru folclor. în acest scop, Ion Pop-Reteganul publică în 1886 un articol dedicat importanţei şi semnificaţiilor literaturii folclorice, articol urmat, în anul 1887, de o Programă pentru adunarea materialului literaturii populare, care conţine un chestionar cu 55 de întrebări. Pentru I. Pop-Reteganul literatura populară, pe lângă menirea de a fi o expresie a geniului naţional, constituie „un atestat de nobleţe spirituală" şi „un izvor din care trebuie să se adape literatura înaltă, cu deosebire poezia". în afară de I. Pop-Reteganul, au mai colaborat, cu texte populare culese din Banat şi din zone ale Transilvaniei, V. Sala, F. Băiaşu, I.P. Lazăr, Iuliu Bugnariu, Florian Danciu, G. Cătană, N. Ioviţă, T. Dane şi, cu folclor din Moldova, Bucovina şi Muntenia, D. Stăncescu, P. Ispirescu, S.F1. Marian. G.p. tipăreşte, de asemenea, din versurile şi proza autorilor locali: I. Pop-Reteganul, T.V. Păcăţian, I. Matei, Eutimie Vuia, D. Jurjovanul, V. Sala, Traian H. Pop ş.a. Din scrierile literaţilor români de prestigiu sunt alese opere care corespund programului gazetei: poveştile lui I. Creangă, versurile lui V. Alecsandri, anecdote de A. Pann, versuri de M. Eminescu şi Al. Vlahuţă. Câteva traduceri semnate P., din Sacher-Masoch şi Lev Tolstoi, dă T.V. Păcăţian; D. Jurjovanul tălmăceşte din H. Zschokke, iar I. Lazăr din E. Legouve. Alte traduceri, ale basmelor lui Wilhem Hauff şi H.C. Andersen, nu sunt iscălite. în Corespondenţe din Bucureşti, semnate Mercurius, se face o alertă trecere în revistă a evenimentelor culturale şi politice.	R.Z.
GAZETA POPORULUI, cotidian politic liberal apărut la Bucureşti între 1 februarie 1895 şi 16 ianuarie 1896. Printre semnatarii articolului-program se numără B. Delavrancea, Vasile M. Kogălniceanu, N.D. Xenopol şi I. Bianu, dar gazeta va fi condusă de G.D. Palade. Nu este exclusă participarea şi în continuare a lui Delavrancea, în calitate de publicist şi purtător de cuvânt al partidului politic din care făcea parte, la redactarea ziarului. Este sigură, în schimb, prezenţa lui I.L. Caragiale, angajat ca redactor şi însărcinat, probabil, cu o parte din treburile redacţiei, aşa cum fusese altădată la „Timpul". Printre colaboratori se întâlnesc H. G. Lecca şi Cincinat Pavelescu,
AKÎJL S BANI tt »«* ţjju BANI 5 » (îsjocrrtMiraK mi GAZETA POPORULUI ZIAR NAŢIONAL-LIBERAL ABONAMENTUL | EBIT>* «TREIA 1 ANUNCtUR»				
Farţa pariidalm liberal moraJA idilici fi nuculă, tliiar de tntf t# pm voiţi să proclam» ci *m&ura .“•> lulî& jf 1-atJiHtati şj Crtrisiiuji■>»!.!?*	::: î; | — h*. «( «mforî» wiinoriaţUe p0 ur{ noi Of.S txii umil îiupi altul st#*u>r gufftrn* eoQ*£m&>»r0 tumt liiţr':u3ev£f ana •Jtn «lovele, şi negrit nu din io Kjteţ&i este interiîRani c«w	stsşi sgjmorfitie* tmete pnttcttv dlroct pornite <wnlra totemetor ţi* Tfi, cuprinse ia pt-ciMio) prim al Jftir'ftdfcvSr, forţa par&tatol noâ-uru s'n wairtfcKîât an rsumaf («rin ţstâti&teea:»ro repudiat to alegeri Pariamoo». «o/tfra guvernelor r/mi păşiţi!.', di fe-at» impet&cai sft	ilifKrhU, ta jţrafit	NUMIRI SCANDALOASE l>. îtwtînte » w »-ţt «mpn arai cu
aflaţi la începutul carierei literare. Primul articol al lui Caragiale apare la 7 noiembrie 1895. Este vorba de Grămătici şi măscărici, în care autorul discută cu luciditate, ironie şi sub-înţeleasă amărăciune condiţia socială a gazetarului mercenar, aflat în slujba unor patroni politici. Articolul a provocat un răspuns al lui Anton Bacalbaşa, prim-redactor atunci la oficiosul conservator „Epoca". Dramaturgul îşi începuse însă colaborarea la G.p. mai înainte, scriind note, ştiri şi anunţuri repartizate la cele mai diverse rubrici. Unele dintre ele au fost identificate, altele rămân pierdute în coloanele gazetei. Caragiale îşi continuă activitatea de redactor până la sfârşitul anului 1895, când, la 31 decembrie, publică O şedinţă la „Junimea" în ajunul Anului Nou, proză pe cât de spirituală, pe atât de răutăcioasă, pe care o semnează Ion. Nu se poate afirma cu siguranţă dacă I.L. Caragiale a mai scris după această dată în gazeta liberală care, de altfel, nici nu a supravieţuit mult. R.Z.
GAZETA SĂTEANULUI, revistă ştiinţifică şi literară condusă şi editată de C.C. Datculescu şi apărută lunar (în unii ani, bilunar), între 5 februarie 1884 şi 20 ianuarie 1904, la Râmnicu Sărat (1884-1897,1898) şi Bucureşti (1897-1898,1898-1904). în primii ani de apariţie s-a bucurat de sprijinul moral şi material al lui M. Kogălniceanu, iar în perioadele când Spiru Haret era ministru a primit subvenţii din partea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Gazeta se adresa mai ales sătenilor ştiutori de carte, pentru care difuza articole de agronomie, informaţii în legătură cu tehnica agricolă, sfaturi practice în variate chestiuni gospodăreşti ş.a. în afară de C.C. Datculescu, a avut ca redactori pentru partea ştiinţifică şi literară pe Ioan Nădejde şi, în 1897-1898, pe Al. Vlahuţă. După dispariţia revistei „Vatra", G.S. rămâne, alături de „Literatură şi artă română", o publicaţie periodică dintre cele mai bune, care asigură, în acelaşi timp, continuitatea preocupărilor de la „Vatra" şi, înainte de apariţia „Sămănătorului", pregăteşte opinia publică pentru receptarea ideilor noului curent literar şi social. Un program literar constituit ca atare şi urmat stăruitor revista nu a avut. De aceea, iniţiativele nu au fost unitare, colaboratorii fiind recrutaţi din cercurile literare cele mai diverse, şi ca orientare, şi ca valoare. Versuri au publicat G. Coşbuc, St. O. Iosif, Al. Vlahuţă, N. Beldiceanu, Matilda Cugler-Poni, Ana Ciupagea, Smara, Gheorghe din Moldova, Carol Scrob, Râul Stavri, Th. D. Sperantia, I.N. Roman, Radu D. Rosetti, Corneliu Botez, N. Burlănescu-Alin, N.A. Bogdan ş.a. în primii ani N.A. Bogdan este prezent şi cu nuvele inspirate din viaţa satului moldovenesc, cu încercări dramatice şi însemnări de călătorie. Deosebit de interesantă prin informaţii, reconstituirea atmosferei şi autenticitatea evocării este Povestea vieţii mele, scriere în proză a boiernaşului moldovean Teodor Vârnav, descoperită şi publicată de Artur Gorovei, şi el colaborator al revistei. Sofia Nădejde a tipărit aici mai multe nuvele, precum şi numeroase articole privitoare la învăţământ, situaţia femeii etc. O bogată activitate publicistică a susţinut I. Nădejde, care discută un variat registru de probleme sociale şi ştiinţifice. Mai colaborau Ioan Adam, titularul rubricii „Poznăşii ţărăneşti", şi, rar, V. Pop sau
2 71 Dicţionarul general al literaturii romane
Găbrian
I. Al. Brătescu-Voineşti. Articole dedicate unor scriitori importanţi (V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, C. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu) publică M. Canianu şi A. Gorovei, iar G. Dem. Teodorescu încearcă să atragă atenţia asupra necesităţii de a se culege şi studia folclorul literar. N.A. Bogdan, Elena Sevastos, S. Teodorescu-Kirileanu, G. Dem. Teodorescu şi, din Transilvania, V.M. Lazăr ş.a. strâng material folcloric. Redacţia se adresa, mai ales prin conţinutul articolelor cu caracter general (politice sau culturale), şi românilor din Transilvania, motiv pentru care autorităţile austro-ungare interzic din anul 1888 difuzarea periodicului. La G.S. au scris câţiva dintre autorii reprezentativi ai epocii. Dintre ei se detaşează I.L. Caragiale. El îşi începe activitatea la revista lui
C.C. Datculescu în iama anului 1897, trimiţând directorului o scrisoare prin care îşi anunţă viitoarele colaborări. Caragiale va da aici cu regularitate material literar până în 1902, începând chiar cu numărul din decembrie 1897, în care apare nuvela Cânuţâ om sucit. Vor urma La hanul lui Mânjoală, Două bilete pierdute, în vreme de război, La conac, precum şi note, recenzii, articole. Tot în numărul din decembrie 1897 se tipăreşte şi prima parte a studiului Ţăranul în literatură de C. Dobrogeanu-Gherea, studiu care se încheie în numărul următor. Ceva mai devreme, prin 1893-1894, îşi începe colaborarea G. Coşbuc, prezent şi în continuare cu versuri şi epigrame. în 1894 şi 1895 se manifestă St.O. Iosif, iar Al. Vlahuţă scrie aici între 1897 şi 1901, anul apariţiei „Sămănătorului". S-a iniţiat şi o anchetă în rândurile cititorilor, în legătură cu sensul unor cuvinte şi expresii din limba română. Listele de întrebări în care se foloseau aceste cuvinte şi expresii erau redactate de Al. Vlahuţă, iar răspunsurile primite erau triate şi interpretate de o comisie alcătuită din H. Tiktin, I. Găvănescul şi Al. Vlahuţă. Cu toată puţinătatea mijloacelor materiale, G.S. a fost redactată cu o îngrijire deosebită şi în condiţii grafice excelente.	R.Z.
GAZETA TEATRULUI NAŢIONAL, revistă literară apărută la Bucureşti din noiembrie 1835 până în decembrie 1836 (cu întrerupere în ianuarie, februarie şi martie 1836), condusă de I. Heliade-Rădulescu. Au apărut treisprezece numere, după care a fost înlocuită de „Curier de ambe sexe". Tipărirea a fost iniţiată de membrii Societăţii Filarmonice pentru a sprijini teatrul şi literatura dramatică în limba română. Revista urma să cuprindă dări de seamă asupra lucrărilor comitetului de conducere al societăţii, piesele originale sau traduse ce urmau să fie reprezentate, cronici dramatice şi articole despre teatru. Din repertoriul teatral (prezentat şi comentat la rubrica „Teatrul Bucureştilor") au apărut fragmente din Saul de Vittorio Alfieri, în traducerea lui C. Aristia, elogiată de
C.	Negruzzi într-o scrisoare către redactor. Partea de beletristică mai cuprinde traduceri semnate de Heliade (Ultimele zile ale Pompeii de E. Bulwer-Lytton) şi de C. Filipescu (Ahasverus de C. F. D. Schubart). Câteva poezii a publicat
C.	Negruzzi, dintre care una e o prelucrare după Hugo (Uriaşul Daciei). Fără a îmbogăţi efectiv, după cum anunţase în primul număr, repertoriul dramatic naţional, revista are meritul de a
DEKEMBflE I
Anfear* 4******?*
III aik* l
im m wn m o x«xfcT«r* M mscit,	p*
ml
fiât&t&ii mâmmmăA
XSPNM
t
âcvNt *« 95 Iwi*
mmmm 4» m wmâ wşMim a«mfd§Mg»
p mm «dkr* wm% mă m&m m i»M mm »fnaffNftt
Igarâil im vx*pik m*gt 8B.;
m m «i*ti
âmm	mmm
fr	fmmmtâm	m*»
mmm	mmm m mş
imoţi&s* f%ctt m mm • «swp	o
«Im|% m mm m&smî m mm « §»*
fi impus, prin câteva studii despre teatru şi prin exigenţă în judecarea pieselor reprezentate, unele criterii estetice şi etice de apreciere a operei dramatice. Articolele lui Barbu Catargiu (Teatru naţional), I. Voinescu II (Cugetări asupra teatrului) şi însemnările Despre influenţa teatrului asupra năravurilor unei naţii pornesc de la credinţa comună în misiunea socială, militantă a teatrului ca „şcoală de moral". în numele unor idealuri sociale şi naţionale se pledează pentru un repertoriu „clasic" (drame, tragedii) şi împotriva vodevilurilor şi melodramelor. Articolele şi cronicile dramatice de aici constituie primele manifestări importante ale criticii teatrale româneşti. La rubrica de critică, Heliade plasează un amplu comentariu („Serafimul şi Heruvimul" şi „Visul") la două din poeziile sale. Fiecare număr este întregit de scurte note ale redactorului şi de corespondenţe despre teatrul din Moldova.	L	V.
GĂBRIAN, Ştefan M. (pseudonim al lui Ştefan Mathe; 3.1.1936, Sibiu - 27.X.1997, Sibiu), prozator. Este fiul Anei (n. Cioran) şi al lui Mathe Imre. Urmează Liceul Militar „Dimitrie Cantemir" din Predeal, unde închegase, împreună cu Valeriu Gheorghiu, Marin Sorescu, Victor Grecu, Eduard Neagu, Victor Iancu ş.a., o grupare cu caracter protestatar, de emulaţie spirituală, de dezbateri filosofice şi asimilare a culturii şi artei prin varii forme şi surse, multe prohibite în acei ani, precum şi un cenaclu cu o individualitate viguroasă. După îndepărtarea din liceu, în pragul bacalaureatului, a tuturor membrilor grupării,
Gălăţanu
Dicţionarul general al literaturii române 2 72
G. termină Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu. în urma retragerii, din lipsă de mijloace materiale, de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, unde fusese admis, va absolvi Şcoala Tehnică Sanitară din Sibiu. De o verticalitate şi o demnitate exemplare, de o independenţă şi o principialitate împinse până la obsesie, în neîmpăcat conflict cu puternicii zilei, G. a lucrat mai mulţi ani ca felcer, apoi ca muncitor necalificat. Luptă cu mari lipsuri, îndurate cu stoicism, fără concesii şi compromisuri, până la pensionarea medicală, consacrându-se ulterior scrisului. Debutează în revista „Vatra" (1973), cu nuvela Jocul frumos al nălucii în acelaşi an obţine unul dintre premiile pentru debut la concursul Editurii Eminescu, cu manuscrisul intitulat Colivia, care anunţă „ivirea unui scriitor de cursă lungă, intrarea în marea călătorie a literaturii" (Mircea Iorgulescu). Are o activitate publicistică fecundă, colaborând mai ales cu proză scurtă, articole, note la „România literară", „Vatra", „Tribuna", „Urzica", „Ramuri", „Luceafărul", „Literatorul", „Astra", „Transilvania", „Euphorion", „Opinii culturale" (Deva), „Tribuna Sibiului". Prima lui carte este culegerea de nuvele Gări cardinale, apărută în 1974 şi elogiată unanim de critica literară. Au urmat volumul întâi al romanului Om în mers (1979) (celelalte două volume au rămas în manuscris), precum şi alte cinci culegeri de povestiri. Numeroase proze scurte i-au fost incluse în diverse antologii.
Pentru G., prozator realist aproape în sens clasic, proza nu reprezintă o invenţie decât în măsura în care transpunerea realului o implică sau o pretinde. Ficţiunea se iveşte din observaţia trăită, din faptul concret care devine literatură. Sondând cu predilecţie fenomenul negativ, detectat cu subtilitate şi rafinament, proza aceasta austeră este dublată de o intenţie satirică. De factură confesivă, nota ei esenţială este dată de neputinţa iluzionării. O luciditate inchizitorială controlează totul, deoarece atitudinea se naşte dintr-o adevărată „vocaţie" a neîmpăcării. Personajul preferat al prozatorului este un ins care stârneşte automat reacţii colerice la cei din jur, „condiţia lui fiind, aşadar, de a se hăitui sau de a fi hăituit" (Mircea Iorgulescu). Stăpânind stilul narativ modern, tensionat, nervos, G. impune prin impresia de viaţă autentică, trăită pătimaş, cu frenezia vitalistă proprie prozei americane. Fundamental realiste, trecând însă dincolo de limitele înregistrării imediatului, într-o zonă de zbucium sufletesc neobişnuit de intens, nuvelele, povestirile şi romanul lui conţin relatarea tribulaţiilor unui erou însufleţit de idealuri generoase, de năzuinţa purităţii, pe care societatea nu îl poate accepta. E un destin ce depăşeşte particularul, aspirând să exprime condiţia fiinţei umane.
SCRIERI: Gări cardinale, Bucureşti, 1974; Om în mers, I, Bucureşti, 1979; Fereastră la stradă, Bucureşti, 1982; Fotolii şi birouaşe, Bucureşti, 1983; Garduri şi leoparzi, Bucureşti, 1985; Iubiri, Bucureşti, 1986; Pe jos şi pe viu, Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Mircea Braga, Premiul Editurii Eminescu, „Tribuna Sibiului", 1973,1815; Nicolae Stoe, Mathe, AST, 1974,2; Ulici, Prima verba, 1,179-181; Iorgulescu, Scriitori, 205; Mircea Tomuş, „Om în mers", T, 1979, 9; Ilie Guţan, Dincolo de aparenţe, VR, 1980, 6-7; Gheorghe Perian, „Om în mers", R, 1980, 9; Culcer, Serii, 210-217;
Moraru, Semnele, 149-151; Ion Simuţ, „Fereastră la stradă", F, 1983,2; G. Nistor, „Fotolii şi birouaşe", VR, 1984, 9; Moraru, Textul, 197-200; Florin Berindeanu, „Garduri şi leoparzi", AFT, 1985,10; Vasile Chifor, „Garduri şi leoparzi", VR, 1986,6; Laurenţiu Ulici, Ardelenii, RL, 1987, 19; Cosma, Romanul, 1,272-273; Anton Cosma, Pateticul bine temperat, 1,1989,5; Simuţ, Incursiuni, 302-305; Dicţ. scriit. rom., II, 337-339; Popa, Ist. lit., II, 1005-1006.	V.V.G.
GĂLĂŢANU, Mihail (11.IX.1963, Galaţi), poet. Este fiul Ioanei şi al lui Gheorghe Gălăţanu. A urmat şcoala generală în Galaţi şi a absolvit în 1981 Liceul „Mihail Kogălniceanu" din acelaşi oraş, după ce trecuse prin liceele militare din Câmpulung Moldovenesc şi Craiova. A lucrat în Galaţi, ca lăcătuş mecanic la Fabrica de Plase şi Unelte de Pescuit sau pe Şantierul Naval şi ca profesor de gimnaziu. în 1988 a absolvit Facultatea de Fizică-Mecanică a Universităţii din Galaţi, iar în 1989 vine în Bucureşti, unde se angajează ca inginer la întreprinderea de Aparate şi Utilaje pentru Cercetare a Institutului Politehnic. După 1990 lucrează în presă, la diferite ziare şi reviste bucureştene: „Flacăra", „Expres", „Flagrant", „Capital", „Playboy". A frecventat în oraşul natal cenaclul „Noduri şi semne", iar în Bucureşti, cenaclul Universitas, Clubul de lectură al Muzeului Literaturii Române şi cenaclul „Litere" al Facultăţii de Litere. Debutează în 1980 la „Luceafărul" şi editorial, în 1987, cu volumul Ştiri despre mine. Colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Noduri şi semne", „Convorbiri literare", „Revue roumaine", „Art-Panorama", „Dialog", „Flacăra", „Poesis".
Cartea de debut este inegală, arborând poze, tonalităţi şi limbaje diverse: de la baladescul cu modulaţii folclorice sau argotice la poezia conceptuală, metafizică, de la poza ludică la cea livrescă, artificială, de la poezia cotidianului la poezia vizionară, intens metaforică şi alegorică. Surprinde frecvenţa termenului neologic, din sfera limbajului tehnic şi ştiinţific: „sunt filament de wolfram într-un tub de sticlă vidat/ mâinile mele sunt mercurice/ trupul meu se electrocutează continuu" (Fi-lamentaţie). Poemul Ştiri despre mine anunţă linia antimito-poetică, autoironică a viitoarelor volume, amestecul de serios şi glumă, tragic şi comic, dedublarea lui homo poesis în sfânt şi „javră fiziologică". Scrâşnind în pumni, cu graţie (1993) nu se remarcă printr-o stilistică specifică, dar este o carte mai compactă ca tonalitate şi tematică: poeme de dragoste (amorurile din oraşul de provincie) scrise într-un limbaj aluziv, sugestiv, încărcat de o melancolie blândă, livrescă. Limbajul este stilizat, colocvial sau ceremonios ironic, cu un aer retro, pe alocuri învolburat de revolte sau sugestii mai întunecate. Poezia rămâne însă la suprafaţă, graţioasă, rafinată, de limbaj. Abia prin Bunicul Kennedy (1996) pariul lui Alex. Ştefănescu, cel care l-a lansat furtunos pe G. în viaţa literară a anilor '80, se confirmă întru totul. Volumul, poate cel mai valoros al autorului, este o extraordinară aventură a limbajului poetic, o savuroasă commedia a cuvintelor. Temele predilecte — religioasă, erotică, a poeziei/ poetului şi cea socială — se împletesc într-un adevărat festin de ambiguităţi simbolice şi lingvistice. Se „sare" de la registrul popular, argotic, colocvial la registrul religios, poetic, de la limbajul aparent cotidian la cel metaforic
273 Dicţionarul general al literaturii române
Găvănescul
şi simbolic, configurându-se astfel un univers poetic unic, amestec de tragic şi comic, de realitate şi viziune. Bunicul Kennedy este eul poetic văzut de nepoţii virtuali din viitor (trăitori în holospaţiu), care vizionează filmul vieţii bunicului. Perspectiva aparţine când nepoţilor virtuali („noi"), când prezentului bunicului — un eu incert, identificat cu autorul: „Viaţa mea se întâmplă cel mai mult pe video: mă înregistrez în fiecare zi, de la 7:30 până seara. [...]Nepoţii mei vor privi la mine ca la discursul lui Kennedy, de asta îmi vor şi spune, după ce au uitat cum mă cheamă, bunicul kennedy. [...] Din păcate, va spune o altă fracţiune a nepoţilor mei, bunicul kennedy a fost un idiot senil. Nu s-a distins prin vitejie, s-avem şi noi un erou în familie: ar fi putut muri în Revoluţie — şi atunci noi am fi mândri c-avem un bunic erou. [...] La sărbători în familie vor pune caseta mea pentru invitaţi şi vor zice: acesta este bunicul nostru, aşezat la masa de scris. [...] Când eşti tânăr, nu ţi-e frică de păcat. Şi bunicul nostru a păcătuit cu multe femei. Cele mai multe erau femei uşoare, femei ale textului; [...] Tot ce putea să i se întâmple i s-a întâmplat, bunicul nostru a fost un martir al textului. [...] Plină de fapte uimitoare a fost viaţa bunicului nostru, că el a văzut cu ochii lui Revoluţia în pielea goală [...] ăsta-i felul meu de-a mă ruga, cu pixul în mână. [...] Mulţi îngeri vin cu aripile rupte şi io tre' să-i oblojesc. îngerii căzuţi au privirea mai tristă, ochii mai strălucitori, aura ca o cometă care moare. Să nu dea Dumnezeu să fii înger căzut. [...] După ce s-a îndrăgostit de bunica mea, Poemul a început să-i facă unele cadouri... Idila bunicii cu poemul n-a ţinut mult timp. Poemul s-a apucat de băut..." Un fragment remarcabil, probabil una dintre cele mai frumoase cântări de dragoste din poezia actuală, îl constituie „nunta" bunicului („Nunta am tras-o pe video, a fost un chef pe cinste"), rescriere a Cântării Cântărilor, un fel de film oniric despre moartea-nuntă, care îmbină religiozitatea cea mai profundă cu parodia, lirismul cel mai autentic, sfâşietor (sunând a bocet ori descântec), cu umorul, absurdul şi fantasticul de tip folcloric. Evanghelia lui Barabas (1996) continuă aceeaşi linie neorealist-onirică, aici de un lirism mai atenuat, cu propensiune către alegorie şi parabolă. Modelul limbajului biblic este şi acum urmat şi parodiat simultan. Barabas este un hagiu dintr-un Isarlâk de cartier bucureştean, un Iisus la mâna a doua, ratat, un profet beţiv al timpurilor noastre, acel tâlhar arghezian, dar nu revoltat, ci nouăzecist, abulic, un profet indiferent şi iresponsabil — totuşi nu mai puţin profet. Demitizarea temei religioase (mai degrabă în sensul unei coborâri în mundan, în cotidian) este paralelă cu mitizarea propriului limbaj. G. încearcă să atingă, în această înlănţuire de scurte proze poetice, simplitatea plină de ambiguitate şi claritatea plurisemantică a limbajului din Biblie, acea concreteţe subţiată până la simbol pe care doar spusele profeţilor (poeţilor) o pot avea. Meşterii de clopote (1999), roman iniţiatic, poetic şi alegoric, merge pe aceeaşi conjuncţie dintre tema religioasă (cristică) şi tema poetului, mizând pe amestecul de lirism, poezie, „poveste" şi parodie, (auto)ironie, umor savuros, livresc. Romanul încheie o anumită etapă, legată de obsedanta temă a morţii (ca viaţă), a dublului şi a interiorului (un complex, asumat, al lui Iona). Cele trei volume
de proză poetică sunt oarecum pandantul, în materie de sensibilitate şi tipologie poetică, al poeziei lui Ioan Es. Pop. De altfel, G. este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi nouăzecişti, alături de Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu. în cărţile următoare, net inferioare estetic, facile, cu tuşe de vulgaritate gratuită, autorul adoptă poza unui scandalos poet socio-erotic, care are ambiţia de a scrie un „memorial" al plăcerilor limbii române. Erotica sa este fundamental una livrescă, parodică, autoironică, amuzat-ceremonioasă; iubita este chiar limba, textul, poemul, iar des-frânarea este una lingvistică. Poetul se dedă unui spectacol de limbaj livresc-licen-ţios, argotic, vulgar (o estetică a urâtului), de mahala de început de secol sau de cartier bucureştean postdecembrist.
SCRIERI: Ştiri despre mine, Bucureşti, 1987; Scrâşnind în pumni, cu graţie, Galaţi, 1993; Bunicul Kennedy, Galaţi, 1996; Evanghelia lui Barabas, Bucureşti, 1996; Mireasa tuturor, Piatra Neamţ, 1997; Poetus Captivus, Galaţi, 1999; Meşterii de clopote, Bucureşti, 1999; Memorialul plăcerii, Bucureşti, 2000; Strada Plantelor, Bucureşti, 2001; O noapte cu Patria, pref. Luca Piţu, Bucureşti, 2001; Româna cu prostii, postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2001; Diapazonul plictisit, Galaţi, 2002; Mormântul meu se sapă singur, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, „Ştiri despre mine", RL, 1987, 29; Gheorghe Grigurcu, Un gheizer liric, RL, 1988, 52; Valentin
F.	Mihăescu, Nonpoezia deconstrucţiei, „Azi", 1997, 19 mai; Horea Poenar, „Evanghelia lui Barabas", ST, 1997,8; Marin Mincu, „Evanghelia" Poetului, LCF, 1998,39; Alex. Ştefănescu, Experimente poetice riscante, RL, 1999,15; Florin Lazăr, „Poetus Captivus", ST, 1999, 5-6; Nicolae Manolescu, Poezia şi codul penal, RL, 2000, 35; Nicolae Manolescu, Greaţa ideologică, RL, 2000,39; Bucur, Poeţi optzecişti, 90-96; Luca Piţu, Temele deocheate ale timpului nostru, Bucureşti, 2002, 110-121; Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, RL, 2003,50.	R. D.
GĂVĂNESCUL, Ion (10.XI.1859, Buzău - 1951, Bucureşti), dramaturg, publicist şi memorialist. A urmat şcoala primară la Buzău şi Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, pe care îl termină în anul 1878. După ce îşi trece licenţa în litere şi filosofie la Universitatea din acelaşi oraş (1883), frecventează, până în 1887, cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Berlin, având între profesori pe W. Dilthey şi Fr. Paulsen. A obţinut titlul de doctor cu o teză dedicată ideilor pedagogice ale lui John Locke (1887). Este numit din decembrie 1888, printr-un ordin al ministrului Titu Maiorescu, profesor de pedagogie, psihologie şi estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Din 1899 şi până la pensionare (1933) conduce, cu întreruperi nesemnificative, Seminarul Pedagogic Universitar, iar în mai multe rânduri este şi director al Şcolii Normale Superioare. Contribuţia lui G. la organizarea şi dezvoltarea învăţământului pedagogic este esenţială. A scris şi a publicat numeroase lucrări în domeniu, de la manuale de liceu până la studii încărcate de erudiţie, fiind preocupat totodată de estetică, psihologie, logică, sociologie, istorie literară etc. Contribuţiile sale în psihologie şi etică, dar în primul rând acelea în pedagogie îşi au locul lor în evoluţia disciplinelor respective. Ani în şir a editat buletinul ştiinţific al Seminarului Pedagogic şi, între 1903 şi 1911, revista „Cultura română". în timpul primului război mondial face parte din
Găzdaru
Dicţionarul general al literaturii române 2 74
Comitetul Naţional Român din Franţa, fiind ales în 1919 preşedinte al coloniei româneşti de la Paris. în această dublă calitate, va fi unul dintre cei mai activi susţinători ai cauzei noastre în faţa Puterilor Aliate. Preşedinte, din 1933, al Ligii Antirevizioniste, a organizat şi condus, de asemenea, la debutul ei, mişcarea cercetaşilor. în deceniul al patrulea, mai ales după 1935, se alătură mişcărilor de extremă dreaptă, iar în 1940 este ales în Senatul legionar.
La începutul activităţii, interesul lui G. se îndreaptă şi spre istoria literaturii. Studiul Meditaţiile lui Gr. Alexandrescu (1896) îşi păstrează în parte interesul prin adâncimea unor observaţii. Analiza critică era, atunci, modernă, fiind realizată în consens cu orientările criticii literare europene. Comparaţia dintre scepticismul temperat al lui Gr. Alexandrescu şi pesimismul eminescian oferă prilejul unor comentarii adecvate. Nu lipsite de interes sunt şi articolele din presă, cum este cel dedicat teatrului lui Henrik Ibsen. Dar aceste preocupări sunt abandonate în jurul anului 1900, în favoarea celor de strictă specialitate. împreună cu A. Lupu-Antonescu, G. alcătuieşte manuale de limba şi literatura română, destinate şcolilor normale. Articolele politice şi culturale, ca şi fabulele, puţine, semnate G. V. Nescul, stau mărturie pentru disponibilităţile lui de analist al actualităţii şi de polemist, ipostază în care adesea întrece măsura. A colaborat la „Adevărul", „Adevărul de joi", „Literatură şi ştiinţă", „Viaţa", „Evenimentul", „Românul literar şi politic", „La Roumanie", „Convorbiri literare", „Sfarmă-Piatră" ş.a. în preocupările lui un loc însemnat l-a avut, între 1898, când îşi tipăreşte prima încercare dramatică, şi 1915, an când este compusă ultima, teatrul. O raza de iubire (publicată sub titlul O carte de vizită, 1898) sau Gura lumii (1909) sunt comedii de salon, schiţate în registrul uşor, cu o replică vioaie, însă lipsite de sensuri mai profunde. Drama Neamul (1915, în manuscris), reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, ascunde, în schimb, multe ambiţii, deşi rămâne doar la nivelul intenţiilor. Autorul intenţiona să dea prin piesa lui o replică dramei Manasse a lui Ronetti-Roman. Tezismul sufocă, din păcate, puţinele intuiţii şi soluţii acceptabile, iar personajele, lipsite de viaţă, rămân simple elemente ale unei demonstraţii nereuşite. Interesant este G. în amintirile sale, cele mai multe date la lumină după 1940 şi strânse în cartea Amintiri. Momente şi siluete (1944). Unele se referă la viaţa politică şi, lăsând la o parte câteva accente xenofobe, evaluările de situaţie, judecarea evenimentelor, precum şi caracterizările făcute unor personalităţi cunoscute îndeaproape au pertinenţă. Când se referă la mediile literare, memorialistul se arată şi mai inspirat. Evocând anii debutului, nu pierde prilejul de a face un remarcabil portret lui B.P. Hasdeu. Relaţiile, uneori tensionate, dintre Maiorescu şi Eminescu sau personalitatea controversată a lui Macedonski sunt, de asemenea, tratate nuanţat, în termenii cei mai potriviţi. Octogenarul lasă în urmă frământările omeneşti şi izbucnirile pătimaşe, scrisul său desfăşurându-se calm, adesea luminat de înţelepciunea vârstei.
SCRIERI: Meditaţiile lui Gr. Alexandrescu, Bucureşti, 1896; O carte de vizită, Iaşi, 1898; Gura lumii, Iaşi, 1909; Ursita, Iaşi, 1911; Din caietul de
note şi reflexii, I-III, Iaşi, 1929-1932; Prin munţii şi văile Moldovei, Bucureşti, 1943; Amintiri. Momente şi siluete, Bucureşti, 1944.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit cont. (1934), II, 5,51; Profesorul Ion Găvănescul la 85 de ani, U, 1944,41; S. Dumitraşcu, Ion Găvănescul, în Universitatea din Iaşi. 1860-1985, Iaşi, 1986,139-141.	R.Z.
GĂZDARU, Dumitru (18.1.1897, Griviţa, j. Ialomiţa — 1991, Buenos Aires), filolog, istoric literar şi comparatist. A absolvit şcoala primară la Galaţi în 1912, urmând apoi Seminarul Teologic şi Şcoala Pedagogică din acelaşi oraş, pentru a-şi trece bacalaureatul la Liceul Internat din Iaşi. Din 1919 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, absolvind în 1922. în perioada studiilor universitare editează cursurile lui A. Philippide şi Ilie Bărbulescu, G. Ibrăileanu şi G. Pascu. în 1924 devine asistent al profesorului A. Philippide, în 1928 îşi susţine doctoratul, funcţionând apoi ca asistent al romanistului Leo Spitzer, la Marburg, unde a predat un curs de introducere în limba şi cultura română. Efectuează stagii de studii la Roma, Trieste, Veneţia, Ziirich, Berlin, Giessen, Heidelberg, Frankfurt am Main, Leipzig, Paris, Viena. Devine apropiatul unor somităţi filologice ca Matteo Bartoli, Karl Jaberg ş.a. în 1931 este numit conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar în 1934 câştigă, prin concurs, titlul de profesor titular la Catedra de limbi şi literaturi neolatine a aceleiaşi facultăţi. Trece, tot prin concurs, în 1940, profesor de filologie romanică la Universitatea din Bucureşti, la catedra devenită vacantă prin moartea lui Ovid Densusianu. în acelaşi an e director la Accademia di Romania din Roma. Predă (graţie prieteniei cu Giulio Bertoni) un curs de istoria limbii române la Institutul de Filologie Romanică al Universităţii din Roma (1942-1946). După război se stabileşte în străinătate. în 1949 este chemat la Universitatea „El Salvador" din Buenos Aires, unde înfiinţează Catedra de filologie romanică (prima din Argentina) şi Institutul de Filologie şi Lingvistică, aflându-se printre fondatorii revistei „Cuget românesc" (1951-1958). în 1962 e profesor titular la Universitatea din La Plata, unde predă filologie hispanică şi lingvistică. Numit concomitent şeful Departamentului de filologie, din 1965 va fi director al Institutului de Filologie Romanică, sub auspiciile căruia editează revista „Romănica" (1968-1973). A colaborat la numeroase reviste din România şi din străinătate: „Revista critică", „Arhiva", „Cercetări istorice", „Diplomatarium italicum" (Roma), „Studii italiene", „însemnări ieşene", „Tempo" (Milano), „Suflet românesc" (Roma), „Cuget românesc" (Buenos Aires), „Buletinul Bibliotecii Române" (Freiburg im Breisgau), „Filologia" (Buenos Aires), „Logos" (Buenos Aires), „Revue des etudes roumaines" (Paris), „Humanidades" (La Plata), „Orbis" (Louvain), „Romănica" (Buenos Aires) ş.a.
Personalitate de formaţie enciclopedică, cu preocupări în mai toate domeniile umanisticii, autoritate internaţională indiscutabilă în aria filologiei romanice, G. a simţit o continuă atracţie faţă de sferele literaturii, relaţiilor interculturale, comparatismului literar şi folcloric, izvoarelor istorice şi
275 Dicţionarul general al literaturii române
Gadea
istorico-literare. Beneficiind de extraordinara sa pregătire filologică şi de posibilitatea de a avea acces la marile biblioteci europene, inclusiv la Biblioteca Vaticanului, G. descoperă, transcrie şi editează numeroase şi importante documente medievale privitoare la istoria naţională, încercând să dovedească „vechile noastre legături culturale cu Occidentul". El dă la lumină texte necunoscute ale unor misionari catolici în Ţările Române şi relatări (descoperite în scrieri inedite, îndeosebi italiene) despre români şi evenimentele istorice de la gurile Dunării. Publicate sub formă de articole, cea mai mare parte a acestor texte au fost reunite în volumul Omagiu profesorului D. Găzdaru. Miscellanea din studiile sale inedite sau rare. I. Studii istorico-filologice (1974). Pe aceeaşi linie relevă, într-o serie de articole din „Cuget românesc" (1952-1954), Contribuţia românilor la progresul cultural al slavilor, evidenţiind rolul de factor cultural catalizator al „latinilor orientali". Preocupat în mod deosebit de marile personalităţi enciclopedice congenere (Cantemir, Odobescu, Hasdeu), are norocul să descopere vasta corespondenţă a lui B. P. Hasdeu cu filologul austriac Hugo Schuchardt, pe care o publică iniţial în revista „Romănica" (1969-1970), apoi într-un volum de sine stătător, Cartas de B. P. Hasdeu a Hugo Schuchardt (1971). Numeroase articole ale sale dedicate figurilor importante ale culturii şi literaturii române, de la mitropolitul Dosoftei până la Eminescu sau de la I. L. Caragiale la Mircea Eliade, se regăsesc în revistele şi ziarele din ţară sau ale exilului (după 1945). O importantă contribuţie la istoria literaturii române şi universale a adus G. prin cercetările comparatiste privitoare la circulaţia motivelor literare. Clasică în acest sens e lucrarea Originea şi răspândirea motivului „amărâtă turturea" în literaturile romanice (1935), urmată de întregiri la studiul despre „amărâtă turturea" în literaturile romanice (1936), în care abordează dintr-o perspectivă nouă un motiv de circulaţie internaţională, ce a stat şi în atenţia lui Al. Hâjdeu, B. P. Hasdeu, Moses Gaster, D. Russo, N. Cartojan, iar dintre savanţii străini i-a preocupat, între alţii, pe Vittorio Imbriani, Alessandro Luzio, Gaetano Amalfi, Silvio Venezian, Alighiero Caselli, Vittorio Cian ş.a. Cercetătorul demonstrează originea orientală a motivului, urmăreşte penetrarea lui, prin Egipt şi Grecia, în literaturile culte europene, analizează factorii care au favorizat răspândirea motivului (bestiarele medievale, literatura patristică, legendele hagiografice, predicatorii, enciclopediile medievale, şcoala, literatura profană) şi evidenţiază specificul receptării motivului de la o literatură la alta. în literatura română sunt semnalate optsprezece variante populare, între care două texte inedite. Interesantă e demonstraţia privitoare la pătrunderea motivului din literatura cultă în folclor şi nu invers, cum se crezuse mai înainte. Analiza motivului este completată de cercetarea altora secundare: ramura uscată, apa tulbure, vânătorul şi privighetoarea trădătoare. Acest ultim motiv, cuprins în tema „Pontefrida", avea să fie reluat şi dezvoltat într-o amplă succesiune de studii rămase în reviste (Antecedentes latinos del tema literario „Pontefrida", 1958, La suerte en Provenza y Cataluna del tema literario de „Pontefrida", 1961, îtinerario europeo e hispano-americano del tema literario de
„Pontefrida", 1961, Factores orientales, griegos y egipcios en la elaboraciân del tema literario de „Pontefrida", 1961, îtinerario ibero-americano del tema literario de „Pontefrida", 1962). O oarecare atracţie a exercitat asupra lui G. şi tema jertfei zidirii, cercetată comparatist în studiul Legenda Meşterului Manole, publicat în „Arhiva" (1932), capitolele fiind intitulate O menţiune în Spania despre legenda românească, O variantă rumeliotă publicată în Italia, Valoarea documentară a legendei româneşti. Chiar şi studiile lui filologico-lingvistice sunt interesante pentru istoric, literat şi folclorist prin dezbaterile asupra limbii ca izvor istoric şi tezaur de metafore şi forme poetice. De aceea, până la un anumit punct, ca şi în cazul lui B. P. Hasdeu, articolele şi studiile lui G. sunt dificil de încadrat net într-o. anume categorie.
SCRIERI: Contribuţii privitoare la originea, limba şi influenţa mitropolitului Dosoftei, Iaşi, 1927; Originea şi răspândirea motivului „amărâtă turturea" în literaturile romanice, Iaşi, 1935; întregiri la studiul despre „amărâtă turturea" în literaturile romanice, Iaşi, 1936; Cartas de B. P. Hasdeu a Hugo Schuchardt, La Plata, 1971; Omagiu profesorului D. Găzdaru. Miscellanea din studiile sale inedite sau rare. I. Studii istorico-filologice, Freiburg im Breisgau, 1974.
Repere bibliografice: Nydia G. B. de Fernândez Pereiro, Dimitrie Gazdaru. Portraits, „Orbis" (Louvain), 1962, 1; Nydia G.B. de Fernândez Pereiro, Vida y obra de un maestro: Dimitrio Gazdaru y bibliografia de sus publicaciones, Buenos Aires, 1972; Românii, 155-156; Dicţ. scriit. rom., II, 339-344; Fănuş Băileşteanu, Personalităţi culturale româneşti din străinătate, Bucureşti, 1999, 80-81; Manolescu, Enciclopedia, 328-329.	l.O.
GÂDEA, Anghel (21.IV.1935, Săceni, j. Teleorman), poet şi prozator. Este fiul Petrei şi al lui Gheorghe Gâdea. După ce urmează şcoala primară în comuna natală, face liceul la Roşiori de Vede. Va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1959), lucrând apoi ca profesor la Săceni (1959-1964) şi la Roşiori de Vede (din 1964). Debutează în revista „Luceafărul" încă din timpul studenţiei (1958), bucurându-se de aprecierea poetului Miron Radu Paraschivescu. Cea dintâi carte, Mai jos cu o noapte, care include versuri, îi apare în 1993. Colaborează cu versuri, proză şi articole de critică la revistele „Tânărul scriitor", „Luceafărul", „România literară", „Familia", „Tribuna", „Ramuri", „Argeş", „Calende" ş.a. în 1982 este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor în cadrul primei ediţii a Concursului de proză scurtă „Marin Preda".
Ca prozator, G. a publicat iniţial în volume colective: Reliefuri - Debut '88 (1989) şi Preludii epice (1990), o carte personală de proză apărându-i abia în 2003: Toamna unui învăţător. La prima culegere colectivă colaborează cu două nuvele inspirate din lumea satului. în Drum către azi, una din ele, deşi încearcă să se orienteze spre sondajul psihologic, alegând ca temă destinul unei femei pe care moartea stupidă a bărbatului ei o constrânge la izolare, autorul introduce o intrigă paralelă, forţată, care înglobează într-o manieră apăsat clişeistică realităţile colectiviste ale satului românesc. în următorul volum colectiv, G. semnează câteva nuvele care le continuă tematic pe cele dinainte, fiind legate tot de lumea satului:
Gând
Dicţionarul general al literaturii române 2 76
Cântec âe război, Un diagnostic ratat, Semnul echinoxului şi
O	pasiune inexplicabilă. Eroul din Cântec de război, un individ traumatizat, ajunge să confunde planul trecutului cu prezentul, spaţiul imaginar cu cel real. Confuzia este transpusă alegoric în încheierea, de-a dreptul expresionistă, a nuvelei: personajul sapă o groapă care să îl ferească de inamic, act elementar şi, prin aceasta, pur simbolic. Semnul echinoxului reprezintă o ruptură faţă de proza anterioară, prin folosirea persoanei întâi şi prin alegerea unui final care pune totul sub semnul incertitudinii. Cu poeziile din Mai jos cu o noapte, G. va contura un eu liric neadaptat la real, care încearcă să se refugieze în somn, în moarte sau în iubire. Versurile, de factură tradiţională, folosind sistemul prozodic clasic, maschează uneori nelinişti şi învolburări stranii. Tematica rurală, mult frecventată de poet, nu dă lirismului un ton mai luminos, cadrul natural accentuând adesea atmosfera de melancolie şi regret. Frigul dragostei (1994) aduce în prim-plan o imagine ironică a cotidianului, dominată de prezenţa demitizată a iubitei. Transpunând tematica din nuvele, poetul va exprima încă o dată, în Supunerea pe arbori (1995), trăirea ca inocenţă a vieţii rurale, a naturii (Rădăcini, Umbra şi Semnul din sâmburi). Erotica recurge adesea la tonalităţi duios ironice, cu trimiteri nostalgic-parodice la vechi modele. Volumul din 1999, Posibilă glorie, nu se abate de la stilistica personală pe care şi-a alcătuit-o autorul. Acelaşi filon nostalgic-tradiţionalist se îmbină cu unul amar-ironic şi chiar parodic, fapt vizibil în Turbanul, ecou al poeziei nouăzeciste. Câteodată, unele accente pamfletare diminuează efectul poetic, aşa cum se întâmplă în Rime sau în Oda (în metru pătrat).
SCRIERI: Mai jos cu o noapte, Bucureşti, 1993; Frigul dragostei, Piteşti; 1994; Supunerea pe arbori, Bucureşti, 1995; Posibilă glorie, Bucureşti, 1999; Câinele din vis, Bucureşti, 2001; Toamna unui învătător, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Cristoiu, Prezumţia de talent, în Preludii epice, Bucureşti, 1990; Lucian Chişu, Ethos şi lirism, L, 1993,33; Aurel Martin, O aventură existenţială, LCF, 1993,28; Mircea Bârsilă, „Mai jos cu o noapte", „Calende", 1994, 6-7; Cristea, Teleorman, 289; Geo Vasile, Mâhnire ecologică, LCF, 1997, 6; Nicolae Prelipceanu, „Posibilă glorie", RMB, 1999,27 iulie; Simion Bărbulescu, Lecturi, LCF, 2000,15. D.Mr.
GAND, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din 15 octombrie
1934	până în aprilie 1935 şi în decembrie 1935 (şapte numere). Ultimul număr are format de ziar, spre deosebire de cele anterioare, scoase sub formă de pliant. Editată cu mijloace modeste şi lipsită de colaborări importante, revista este mai curând expresia pasiunii literare a redactorului ei, Ion Aurel Manolescu, care îşi publică aici propriile poeme în versuri şi proză. Mai apar, de asemenea, versuri sentimentale de Constantin Pârlea şi Coca Farago, iar în numărul 7/1935 se tipăreşte o poezie de Ştefan Baciu (Tristeţea cosmică), în acelaşi număr fiind reprodusă poezia Din vremuri a lui G. Bacovia. Dacă proza este irelevant ilustrată de câteva scurte povestiri şi fragmente de roman aparţinând Cocăi Farago şi lui Ion Aurel Manolescu, mai substanţiale sunt întrucâtva textele de critică
ale lui Mihai Musceleanu: două articole polemice îndreptate împotriva lui Petru Comamescu şi a revistei „Fapt" şi un lung comentariu despre proza lui Mircea Eliade, intitulat Lirica unui gânditor. La acestea se adaugă câteva recenzii ale lui I. Voiculescu şi un articol omagial dedicat de Alex. Talex lui Liviu Rebreanu la împlinirea a cincizeci de ani. Alţi colaboratori:
C.	Miu-Lerca, Dan Mănoiu, Barbu Dumitrescu, George Danubia
(George Dan), Ovidiu Ioanid, Irinel Grozdea.	/. M.
GÂNDIREA, revistă de cultură, apărută la Cluj şi Bucureşti de la 1 mai 1921 până în iulie 1944. Perioada clujeană (în care, până la 1 iunie 1922, publicaţia poartă subtitlul „Literară, artistică, socială") se încheie la 5 decembrie 1922. în Bucureşti,
G.	şi-a întrerupt apariţia din iunie 1933 până în octombrie 1934. Bilunară în primii patru ani, revista a apărut după aceea lunar. Redactorii ei sunt, la Cluj, Cezar Petrescu şi D.I. Cucu. Primul, aflat temporar în capitala Transilvaniei ca ziarist, împreună (potrivit mărturiei sale ulterioare) cu alţi „juni cărturari din toate ungherele vechiului Regat", printre care Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, Radu Dragnea, gira conţinutul revistei; al doilea, redactor şi el la cotidianul local „Voinţa", se străduia să asigure condiţiile materiale de apariţie. După mutarea la Bucureşti, Cezar Petrescu rămâne singurul redactor nominalizat, menţionându-se, începând cu numărul 1-2/1923, şi un comitet alcătuit din Lucian Blaga, Demostene Botez, Al. Busuioceanu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, Ion Marin Sadoveanu, Al. O. Teodoreanu, Pamfil Şeicaru. De la numărul 5 din decembrie 1923, acestora li se adaugă N. M. Condiescu, Liviu Rebreanu, Emanoil Bucuţa. Din februarie 1926 Nichifor Crainic devine redactor alături de Cezar Petrescu. în ultimul număr din acelaşi an figurează şi un al treilea redactor, Tudor Vianu. în 1928 Nichifor Crainic preia, de la primul număr, întreaga conducere. Comitetul redacţional îşi schimbase între timp şi avea să-şi mai schimbe în repetate rânduri componenţa, prin retragerea unora şi integrarea altora. Denumit, începând cu numărul 1/1927, Gruparea revistei, el va include — pentru perioade mai lungi sau mai scurte — pe Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Emanoil Bucuţa, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, N. M. Condiescu, A. Demian, O. Han, Nae Ionescu, G. M. Ivanov, Adrian Maniu, Alexandru Marcu, Gib I. Mihăescu, Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu, Pamfil Şeicaru, Francisc Şirato, Tudor Vianu, V. Voiculescu. De la numărul 12/1928 se adaugă G. Breazul,
G.	Călinescu, V. Ciocâlteu, Radu Dragnea, Mircea Eliade, Petre Marcu-Balş (Petre Pandrea), Sorin Pavel, Dragoş Protopopescu, Zaharia Stancu şi Sandu Tudor. Alţii, tot mai mulţi, vor apărea, succesiv, în anii următori, printre ei aflându-se
D.	Caracostea, Aron Cotruş, N. Crevedia, Radu Gyr, N. I. Herescu, Basil Munteanu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion Petrovici, D. Stăniloae, Gh. Vrabie. în schimb, unii redactori se retrag: în 1930, G. Călinescu, apoi în cursul deceniului al patrulea, Nae Ionescu, Adrian Maniu, Emanoil Bucuţa, Zaharia Stancu, Mircea Eliade, O. W. Cisek ş.a., iar în 1943, Tudor Vianu şi Lucian Blaga. Editată sub formă de
277 Dicţionarul general al literaturii române
Gândirea
GÂNDIREA
LITERARĂ ARTISTICĂ SOCIALĂ
ANUL r. «o. 18,	15	tA	NO	AH	IE	im
DEMIAN	PRIMĂVARA
C::,	CUPRINSUL:
;P#îve?lşt« feU>s^e»;gtă . , . , , ies Msk« |j !« «e»jstc&	â«<Jrd	.	.	.	C.	Kirfcufeă !
Masca «Se«wa.w ..................Cw-	.	«» jî, uia |usin .... kauurc Ortfz
îiu'tr* t-i r<	** \i ‘sc < >■ i< -	i:	losr.»	},	ViKsa
?\ tsuesKîi, CtugoreeciO.........A. ţ>vBa . jf Fs	<Jî<-rkâ	.........QiK L M&âesca!
î'«g	î	■	v i	* J î 1 , î <	,	,î	i b > < <Kf« *, , *• ! >ra
VsVig.»,	*	1	rî	«	\* u	,	'*U\n	îi	t
iteteftererf.......... . . >	a-r	{;	Creme»'<S>-aiK«1fcă	...... O. M<	:
Hârtia Upa»îa$»«nesvir<-sţţ# ssuisift i s i ;>> î u- -
Căstî §i rt^iSîe. — Cr.'-^d a -n;	~	l‘i	s> n* uţ. 1 < >	;•«	S't,>	"	,V	ÎS, («!..<<	^	‘	u	<> pypa
broşură, în patruzeci de pagini, de mărimea unei coli ministeriale (format pe care îl menţine până la sfârşit), semicartonată începând din 1923 şi mai voluminoasă după adoptarea periodicităţii lunare, un timp (1923-1932) având pe copertă reproduceri după opere de artă sau portrete, G. s-a vrut iniţial o revistă eclectică şi a apărut — avea să specifice Blaga — „aproape ostentativ fără de program". E ceea ce, de altfel, se anunţă explicit chiar în editorialul primului număr, Cuvinte pentru drum: „Nu ne-am strâns laolaltă să fim tari ca turmă. Pe drumul «Gândirii» fatal fiecare e răzleţ şi izolat. Drumul e deschis — altul pentru fiecare." Dorind (potrivit afirmaţiilor de mai târziu ale lui Cezar Petrescu) să devină continuatoarea „foilor cuminţi" din Transilvania, scrise „pentru un popor sănătos şi nepervertit", noul periodic îşi propunea să reia îndeosebi acţiunea de dinainte de război a „Luceafărului". Ţara întregită, opinează autorii nesemnaţi ai primului editorial (Cezar Petrescu şi Adrian Maniu, după cum va spune cel dintâi), „are nevoie de lumina «Gândirii» cum a avut odinioară nevoie de gândul consolator al «Luceafărului»". întocmai ca „Luceafărul" în precedentele două decenii, G. se voia o nouă „Dacia literară", cu sediul în
Ardeal, o agora a scriitorilor din toate ţinuturile româneşti, indiferent de orientare şi formaţie artistică. Unicul criteriu de selecţie a manuscriselor oferite spre publicare urma să fie calitatea. Redactorii nu concepeau să scoată o revistă mai puţin interesantă decât cele apărute anterior în Transilvania: „în România cea nouă e o datorie să încercăm a face să apară o revistă cel puţin tot atât de bună cât a putut să apară în timpuri de asuprire străină." Prin asumarea continuităţii faţă de periodicul budapestan, apoi sibian, şi faţă de revistele ardelene în general, G. se situa principial pe linia orientării literare tradiţionale. Acest sens orientativ se declară — în primele numere mai ales — fără echivoc în grafica revistei. Pe copertă, sub caligrafia delicată a titlului, e înfăţişat un chip de tânăr îngândurat, cu frunte şi plete eminesciene: un „luceafăr". în interior, desenele, vignetele perpetuează motive patriarhale: peisaje cu copaci, o fată aşezată la o margine de lac, o cruce înălţată peste semănături, o casă de ţară cu cerdac, un drumeţ cu toiag, un ciobănaş cu turma, doi câini de vânătoare, felurite motive decorative vegetale. O notă patriarhală şi provincială — pe alocuri de pronunţată nuanţă sămănătoristă — dau publicaţiei şi unele titluri de texte (Despărţire, Cântec trist, S-a rupt în sufletu-mi ceva, Tezaurul Domniţei, Moara lui îliuţ) sau rubrici („Turbinca lui Ivan"), iar proasta calitate a hârtiei şi a tiparului nu fac decât să sporească impresia de cenuşiu şi desuet. în conţinut însă, literatura de aici nu e decât parţial de factură sămănătoristă şi tradiţionalistă. La primul număr colaborează (în ordinea paginaţiei) poeţii şi prozatorii Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Agârbiceanu, Ecaterina Pitiş, George Voevidca, Aron Cotruş, Lucian Blaga, D. Karnabatt. Dintre aceştia, doar Ecaterina Pitiş şi (în parte) George Voevidca sunt sămănătorişti stricto sensu. Figurează, în schimb, patru reprezentanţi ai „poeziei noi": simbolistul Karnabatt, simbolist-expresionistul Cotruş, avangardistul (autohtonizant) Adrian Maniu, expresionistul Blaga. Cezar Petrescu şi Crainic sunt neosămănătorişti, Agârbiceanu suportă mai curând încadrarea în poporanism. Articole şi cronici semnează Dan Rădulescu, Radu Dragnea, D. I. Cucu şi Victor Ion Popa. Eclectismul învederat de sumarul primului număr se menţine ani în şir, cu limitări tot mai pronunţate după transferarea periodicului la Bucureşti. Alături de majoritatea colaboratorilor iniţiali, mai scriu, între alţii, Demostene Botez, Emanoil Bucuţa, Ion Pillat, Al. O. Teodoreanu, Al. Busuioceanu, Al. Davila, Gib I. Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, G. Bogdan-Duică. Poposesc în paginile revistei şi Ion Vinea, Al. A. Philippide, Perpessicius. Alţi scriitori precum Tudor Arghezi, G. Bacovia, Camil Petrescu trec pe aici doar meteoric. Oricum, eclectismul e principiul călăuzitor al redacţiei şi, la rubrica „Cronica măruntă" din al doilea număr, el e reformulat în termeni categorici. Precizând că G. nu voia să reprezinte „un curent sau o tendinţă", autorul anonim al notei anunţă: „Vom deschide larg coloanele tuturor scriitorilor" şi încheie explicit: „în anemica noastră mişcare literară nu este încă loc astăzi decât pentru publicaţii eclectice." Din momentul în care Nichifor Crainic începe să publice şi articole (1923), revista capătă o tot mai accentuată orientare
Gândirea
Dicţionarul general al literaturii române 2 78
prezent în sumarele ei de la primul număr până în 1943, când, intrând în conflict cu Nichifor Crainic, o părăseşte şi scoate, la Sibiu, „Saeculum"; semnătura sa apare sub multe din operele cele mai reprezentative pe care le-a scris. Dacă în numărul inaugural semnează doar o traducere din Alfred Mombert, începând din al doilea, publică îndeosebi poezii originale, unele neincluse ulterior în volume, altele reproduse (cu modificări, inclusiv de titluri) în viitoare culegeri şi intrate în patrimoniul lirismului românesc: Noi, cântăreţii leproşi, Semne, Taina iniţiatului, De mână cu Marele Orb, Tăgăduiri, Ioan se sfâşie în pustie, Vrajă şi blestem, Rune, La curţile dorului, Ani, pribegie şi somn, Iezerul şi multe altele. Din teatrul său, Blaga a încredinţat revistei fragmente din Zamolxe, Ivanca şi Avram Iancu. Din opera filosofică, în afară de aforisme şi articole, i-au apărut fragmente masive din studiile ce compun Trilogia cunoaşterii şi Trilogia culturii, precum şi din Artă şi valoare, studiu cuprins în Trilogia valorilor. Susţinut colaborează în primii doi ani (după aceea intermitent, până în 1933) Adrian Maniu (versuri, inclusiv ciclul Războiul, semnat cu astronim şi editat abia în 1965, sub titlul Cartea păcii, tălmăciri din Ibsen ş.a.), şi mai frecvent, Ion Pillat, Aron Cotruş (din primul până în ultimul an), Radu Gyr şi D. Ciurezu (1926-1944), V. Voiculescu (1927-1944). Prezent în fiecare număr cu eseuri, articole şi note, Nichifor Crainic tipăreşte sporadic şi poezii. Versuri mai semnează, între alţii, D. Gherghinescu-Vania, Virgil Carianopol, N. Crevedia, Zaharia Stancu, Sandu Tudor, Paul Sterian, George Gregorian, George Dumitrescu, Ştefan Neniţescu, Marcel Romanescu, Donar Munteanu, Dragoş Protopopescu, Ştefan Baciu, Aurel Marin, Traian Chelariu, Vlaicu Bârna. Proza aparţine, în cea mai mare parte, unor autori de frunte: Cezar Petrescu (sub pseudonimul C. Robul), tradiţionalistă, în spirit religios creştin, de expresie ortodoxă. Cu texte din Scrisorile unui răzeş, Drumul cu plopi, Omul din vis, Din 1926, când Crainic devine redactor alături de Cezar cu fragmente din romanele Simfonia fantastică, Calea Victoriei, Petrescu, dar mai cu seamă după ce el rămâne singurul Baletul mecanic, 1907, Gib I. Mihăescu (Semnele lui Dănuţ, conducător al periodicului, G. se transformă declarat dintr-o Vedenia, Tabloul, Urâtul, Frigul, Rusoaica ş.a.), Mateiu î. publicaţie eclectică într-una de direcţie. Revista îşi asumă — şi Caragiale (Craii de Curtea-Veche), Emanoil Bucuţa (Maica va exercita viguros — rolul de principal organ al mişcării Domnului de la mare, fragmente din romanele Fuga lui Şefki, literare tradiţionale, căreia îi dă un nou sens, militant Capra neagră, nuvele, studii, articole), Victor Ion Popa autohtonist şi ortodoxist (Sensul tradiţiei, 1-3/1929). (Schimnicul din Turla Neagră, Scrisoarea unui mort, Dispariţia lui „Gândirismul" ajunge în curând să constituie varianta majoră, Max Edelstein, Cuviosul Patapie Desăgăreţul), Victor Papilian focalizatoare, a tradiţionalismului. Literatura de imaginaţie şi, (Coincidenţa, îndoiala, Ură, Râsul, Iată marfa, stăpâne..., Obsesie, în covârşitoare parte, chiar eseistica şi filosofia cuprinse în Neîngropat, Creierul poetului, Gelozie?, Pedeapsa, Nebunia, revistă nu se identifică, totuşi, cu ideologia acesteia. în ciuda Lacrima, în credinţa celor şapte sfeşnice ş.a.). Alţi prozatori: N. M. orientării principale foarte precise, G. a rămas deschisă creaţiei Condiescu, Damian Stănoiu, Sandu Tudor. E inclusă şi o literare viabile, indiferent de consonanţa cu principiile nuvelă de Pavel Dan, Priveghiul. Se afirmă, în ultimii ani, tinerii doctrinare şi chiar dacă se abătea vădit de la unele dintre ele. scriitori Vintilă Horia şi Olga Caba. Teatrul îşi face loc rareori Prin spiritul tolerant a izbutit să menţină în jurul ei, până Ia în revistă: fragmente ale unor piese de Blaga, V. I. Popa sfârşitul deceniului al patrulea, pe mulţi dintre scriitorii cei mai (Ciuta), traduceri şi adaptări de tot felul. Alături de Blaga, talentaţi ai timpului, pe unii (Pillat, Voiculescu, Papilian) iscăleşte eseuri (cu caracter filosofic, estetic, literar), din primii chiar până la încetarea apariţiei, şi, în consecinţă, să fie ani, Tudor Vianu (viitoare pagini din Fragmente modeme, recunoscută în epocă şi să figureze în istoria literaturii Poezia lui Eminescu, Studii şi portrete literare, Arta şi frumosul, naţionale, în chip legitim, drept una dintre cele mai valoroase Filosofie şi poezie). în anii 1927-1931 cele mai tumultuoase publicaţii de cultură din perioada interbelică.	prezenţe sunt Radu Dragnea, G. Călinescu, Petre Marcu-Balş
Cel mai fecund şi fidel colaborator al G., dintre scriitorii de	(Petre Pandrea), Mircea Eliade. în al patrulea deceniu şi la
întâia mărime, este Lucian Blaga. Cofondator al revistei, va fi	începutul celui următor, printre numele cele mai des întâlnite
CANDIREA
f -Mr X,;
-1?' ■ ■■ fr ■	i'%
] ■>
I	.
| :
A MUL HI
A* o.
279 Dicţionarul general al literaturii române
Gândirism
figurează Ion Petrovici, Dan Botta, Vasile Băncilă. în aceeaşi perioadă se publică eseistică filosofică de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petru P. Ionescu (acesta aprovizionează, de altfel, toate rubricile), eseistică teologică de D. Stăniloae, studii de arheologie creştină şi de filosofie a culturii de Ioan Coman, studii de istorie literară de Gheorghe Vrabie, Vladimir Dogaru, Pan M. Vizirescu (autor şi de proză scurtă). Răzbeşte însă tot mai multă publicistică literară şi politică de ţinută intelectuală joasă, de expresie trivială (Toma Vlădescu, Nicolae Roşu ş.a.). O permanentă preocupare a revistei a fost aceea de reflectare critică a fenomenului literar şi artistic din epocă. Preocupare realizată doar parţial. Până la preluarea cronicii literare, în 1926, de către Tudor Vianu, cărţile noi sunt menţionate la întâmplare şi superficial, în rubrici improvizate. Dar în acelaşi an Vianu renunţă la critica literară, iar succesorul său, A. Bădăuţă, nu reuşeşte să menţină la un nivel comparabil oficiul asumat şi în 1928 îl cedează lui Const. D. Ionescu, înlocuit, la rândul său, în 1932, de Ovidiu Papadima. Din acest moment rubrica prinde consistenţă, dar în 1938 e părăsită şi de noul titular, temporar fiind susţinută de Octav Şuluţiu (1940-1941). Prin ultimul deţinător, Nicolae Roşu, cronica literară devine o rubrică de scandal. Cronica dramatică e asigurată, timp de aproape opt ani (decembrie 1922-mai 1930), de Ion Marin Sadoveanu, devenind astfel o adevărată instituţie de educaţie artistică. Preluată provizoriu de Paul Sterian şi de G. M. Zamfirescu, rubrica se deteriorează, până la suburbanitate, prin Toma Vlădescu (1932-1936), iar prin Dragoş Protopopescu adoptă un ton şi un mod de abordare umoristic. O ţinută intelectuală înaltă caracterizează cronica plastică, datorită competenţei lui Oscar Walter Cisek, semnatar al rubricii în anii 1923-1929, şi profesionalismului succesorilor săi, Aurel D. Broşteanu şi V. Beneş. Mişcarea muzicală a fost urmărită în revistă doar intermitent, însă de un specialist de întâia mărime, G. Breazul.	D.Mc.
GÂNDIRE Şl ARTĂ, revistă tipărită la Detroit, în Statele Unite ale Americii, între octombrie 1979 şi octombrie 1986, cu apariţie anunţată „de mai multe ori pe an", în fapt anuală, sub redacţia arhimandritului D. Felix. înscriind pe frontispiciu, drept moto, „Credinţă, dragoste, speranţă", publicaţia — editată în condiţii grafice deosebite — se adresează „cetitorilor români de pretutindeni şi prietenilor care iubesc poporul român şi ţara noastră, România". Destinată apărării credinţei „creştine ortodoxe, în care s-a născut şi a crezut neamul nostru românesc", revista se implică în apărarea românilor de pretutindeni, adoptând o atitudine obiectivă şi nepărtinitoare. Pentru atingerea ţelurilor se apelează din plin la mijloacele artei. Sunt reproduse texte patriotice (îndeosebi versuri) din clasici (V. Alecsandri, D. Bolintineanu, G. Sion, M. Eminescu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, St. O. Iosif, O. Goga, Nichifor Crainic, N. Iorga), precum şi alte creaţii din opera unor mari poeţi români (Lucian Blaga, Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Aron Cotruş) sau a poeţilor cu priză la public (Vasile Militam, Radu Gyr, Artur Enăşescu ş.a.). O parte din texte sunt însoţite de
note muzicale. Problemele importante ale istoriei (mai cu seamă chestiunea reîntregirii ţării în hotarele ei legitime) şi aniversările ocupă un loc important, alături de problemele ecumenice şi catihetice. Revista este bogat ilustrată cu portrete ale marilor voievozi şi scriitori, reproduceri după picturile lui N. Grigorescu şi sculpturile lui Constantin Brâncuşi, cu motive artistice populare româneşti, cu imagini ale unor monumente arhitectonice, bisericeşti şi laice. Contribuţia esenţială o constituie însă tipărirea, de cele mai multe ori pentru prima dată, a unui număr însemnat de poeme din creaţia românilor din SUA şi Canada. Ultimele numere sunt adevărate antologii ale poeziei române din exil. Se remarcă îndeosebi numărul 5 din 1982, cu grupajul Poeţi români în America de Nord, în cadrul căruia apar nouăzeci de poeme semnate de peste douăzeci de poeţi (George Alexe, Radu Budişteanu, Anton Ciuntu, Dumitru Ichim, Eglantina Daşchievici, Mitică Benciu, Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Vasile Posteucă, Nicolae Novac, Eugen Enea Caraghiaur, Mircea Andrieşanu, Nicolae Beldean, Florica Baţu, Helen de Silaghi ş.a.). Acestea sunt dispuse în compartimentele Poezii religioase, Poezii morale, Poezii patriotice, Poezii doritoare de pace în lume, Poezii cu referire la integritatea României, Poezii de dor pentru patria străbună, Poezii cu dor de acasă,.Poezii cu iubire de natură, Poezii nostalgice, versurile fiind uneori prefaţate de arhimandritul D. Felix. Foarte rar se recenzează în G. şi a. cărţi. în schimb, la aniversări sunt creionate profiluri de scriitori (Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu). Un loc aparte îl ocupă încercarea de prezentare a filosofiei române, realizată de Felix Dubneac (D. Felix). Multe dintre poeziile, articolele şi eseurile importante (sau considerate de redacţie importante) sunt traduse în engleză, întrucât prin intermediul revistei se încearcă o promovare a valorilor artistice naţionale. Alţi colaboratori: Valeriu Anania, Vasile Cândea, D. Micu, Ana Blandiana, Costin Dacus Florescu, Constanţa A. Iliescu, Ion On. Conciu, Mihai B. Dumitrescu, monahia Olga Gologan, Doris Plantus, Ioan Sylvia Păcurari, Liliana Najeran, Cella Delavrancea, Lidia Stăniloae, Vasile Voiniţchi, Olguţa Caia, Ioasaf Popa. Alte domenii decât cele literare sunt ilustrate de Antonie Plămădeală, Anna Hilton, Monica Cheryl Trepanier, Paulin Popescu, Sofian Boghiu, arhiepiscopul Adrian Hriţcu, Boris Puşcaşu, ieromonahul Petroniu Tănase Emilian, Al. Tonceanu, Al. Stănciulescu-Bârda, Ovidiu Corneliu Almăşan, Irineu Pop, Dumitru Popa. G. şi a. este una dintre cele mai importante reviste cu caracter literar-artistic ale exilului, oferind cercetătorului un bogat material, din perspectiva căruia să poată fi judecată linia de continuitate peste meridiane a tradiţiilor şi aspiraţiilor româneşti.	/. O.
GÂNDIRISM, curent ideologico-literar format în jurul revistei „Gândirea". Apărută la Cluj, la 1 mai 1921, transferată spre sfârşitul lunii decembrie 1922 la Bucureşti, această publicaţie a avut, în primii ani, un caracter prin excelenţă eclectic. în etapa clujeană, paginile ei reunesc autori din toată România, între timp întregită, din toate generaţiile şi de orice formaţie. în
Gândirism
Dicţionarul general al literaturii române 280
sumarele ei, ardelenii Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Aron Cotruş, Emil Isac figurează alături de muntenii şi oltenii Ion Pillat, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu, de moldovenii Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Demostene Botez, Al. O. Teodoreanu, Al. A. Philippide; sămănătorişti ca Ecaterina Pitiş, George Voevidca şi Ion Buzdugan semnează în aceleaşi pagini cu simbolişti şi modernişti precum D. Karnabatt, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Vinea. O direcţie încearcă să traseze, de îndată ce începe să publice şi articole, Nichifor Crainic. Eseul Iisus în ţara mea (11-12/1923) prefigurează întreaga ideologie literară gândiristă. Paralel cu închegarea unei doctrine, cuprinsul literar al revistei devine mai puţin eteroclit, tinde spre omogenitate. „Gândirea" promovează un tradiţionalism evoluat, înnoit prin contacte cu modernitatea. Respinge avangardismul, fără să abiliteze sămănătorismul desuet. Colaboratorii ei principali sunt, de prin 1925 până către sfârşitul deceniului al patrulea, unii chiar până în 1944, când publicaţia îşi încetează apariţia, Lucian Blaga (poezie, teatru, filosofie, eseu), Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Aron Cotruş, Radu Gyr, D. Ciurezu, Donar Munteanu, George Gregorian, George Dumitrescu, N. Crevedia, Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Zaharia Stancu, Sandu Tudor, Vlaicu Bârna ş.a. (poezie), Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Emanoil Bucuţa, Victor Ion Popa, N. M. Condiescu, Victor Papilian, Damian Stănoiu, Vintilă Horia, Olga Caba ş.a. (proză), Radu Dragnea, Vasile Băncilă, Emanoil Bucuţa, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Dan Botta, Emil Cioran (eseistică), Petru P. Ionescu (filosofie). Activ colaborează, cu eseuri şi critică literară, în ultimii ani ai deceniului al treilea, G. Călinescu şi Mircea Eliade. Cronică scriu Ion Marin Sadoveanu (dramatică), G. Breazul (muzicală), Oscar Walter Cisek, Aurel D. Broşteanu, V. Beneş (plastică), Tudor Vianu,
A.	Bădăuţă, Const. D. Ionescu, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu (literară) ş.a.
în vocabularul lui Nichifor Crainic, director al revistei, şi în acela al adepţilor săi, tot ce s-a publicat în „Gândirea" suportă încadrarea în g. Unul dintre colaboratorii periodicului, Gheorghe Vrabie, şi-a intitulat monografia consacrată revistei, în 1940, Gândirismul După cum a specificat însă Lucian Blaga, publicaţia a fost, de la început până după 1930, „un buchet de tendinţe centrifuge" (începuturile şi cadrul unei prietenii, „Gândirea", 4/1940). Articolele de atitudine ale primului director, Cezar Petrescu, au o tentă poporanistă. Pamfil Şeicaru introduce în „Gândirea" un spirit neosămănătorist. în opoziţie declarată cu el, Tudor Vianu cultivă universalismul. Blaga exaltă „fondul nostru nelatin", iar G. M. Ivanov vântură idei slavofile. De la primele articole, Nichifor Crainic caută să traseze culturii române, prin „Gândirea", o orientare etnico-religioasă, arborând praporii ortodoxiei. Cu timpul — scrie Blaga — în paginile revistei s-au precizat două poziţii polarizate: de dreapta şi de stânga. Prima, afirmată de Crainic, cu sprijinul doctrinar al lui Radu Dragnea la început, apoi şi al lui Petre Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea) în al patrulea deceniu, al lui Vasile Băncilă (parţial), Petru P. Ionescu, Pan M. Vizirescu, D. Stăniloae (în materie de teologie) ş.a., „propunea
certitudini pentru cititorii cu suflet mai receptacular". A doua, teoretizată de Blaga şi validată prin creaţia literară a celor mai talentaţi colaboratori, „problematiza aceste certitudini şi căuta noi şi iarăşi noi perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice". în timp ce dreapta, mai precizează autorul Spaţiului mioritic, „s-a menţinut cu stricteţe în ogaşele dogmatice ale ortodoxiei creştine", stânga şi-a permis, „sub privirea uneori mustrătoare a directorului, o anume libertate creatoare faţă de motivele creştine, convertindu-le în mituri şi viziuni inedite". Cele două direcţii coexistă în tot cursul perioadei interbelice, uneori întretăindu-se, pentru ca în timpul războiului să se disocieze tranşant. Din 1943 Blaga nu mai colaborează la „Gândirea" şi, timp de un an şi câteva luni, scoate la Sibiu o revistă proprie, antigândiristă, „Saeculum". Corespondenţa lui Lucian Blaga cu Nichifor Crainic, editată postum, relevă că şi în deceniile precedente existaseră momente de tensiune între stânga şi dreapta. Indiferent însă de raporturile explicite, cele două orientări nu compun un acelaşi curent ideologic sau, în orice caz, reprezintă nuanţe distincte, chiar antinomice ale g. Filosofia lui Blaga a şi fost, de altminteri, categoric respinsă de D. Stăniloae (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, 1942) şi Crainic s-a raliat punctului de vedere al acestuia. în paginile revistei, ponderea valorică o deţine, indiscutabil, literatura scrisă în spiritul propagat de Blaga, însă ideologia gândiristă au elaborat-o Nichifor Crainic şi secundanţii săi. Şi cum creaţia artistică din „Gândirea" nu se diferenţiază sensibil de cea apărută în alte periodice de orientare tradiţională („Familia", „Gând românesc" ş.a.), în timp ce doctrina posedă accente individualizante puternice, caracterele g. se cer stabilite îndeosebi în temeiul ideologiei publicaţiei prin care s-a propagat. Asemenea altor reviste de directivă („Propăşirea", „Convorbiri literare", „Sămănătorul", „Viaţa românească"), „Gândirea" s-a străduit să exercite un rol orientativ nu doar în literatură, ci în toate sferele culturii, să îndrume întreaga spiritualitate românească, să influenţeze chiar şi politica de stat. în eseuri şi articole ca Parsifal, Titanii ateismului, Roma universală, Rasă şi religiune, Ortodoxie şi clasicism, Providenţa în istorie, Sensul tradiţiei, Nichifor Crainic, pornind de la gânditori ca Oswald Spengler, Nikolai Berdeaev, Hermann Keyserling, consideră cultura şi civilizaţia realităţi nu numai deosebite, dar şi antagonice, afirmă că ele se ivesc nu simultan, ci succesiv, că „civilizaţia e bătrâneţea unei culturi", ba chiar „moartea" culturii; anatemizează Occidentul şi simbolul acestuia, „oraşul mondial", care ar fi un tărâm al degradării umane, al totalei dezumanizări, prin „materialismul desfrânat şi toate «ismele» eticii şi esteticii, până la internaţionalismul incolor", „un nou Turn al lui Babei"; deplânge „europenizarea" Rusiei de către Petru cel Mare (precursor prin aceasta al lui Lenin) şi a Principatelor Române prin acţiunea luministă a lui Dinicu Golescu, dar mai ales prin aceea a revoluţionarilor din secolul al XlX-lea, datorită căreia „raportul nostru faţă de Europa" a ajuns a fi analog relaţiei „Daciei cucerite faţă de Roma celei din urmă străluciri a cezarilor". în temeiul concepţiilor organiciste şi în deplină consonanţă cu vederile lui C. Rădulescu-Motru
281 Dicţionarul general al literaturii române
Gândirism
din Cultura română şi politicianismul (1904), directorul „Gândirii" susţine (exacerbând aceste concepţii şi vederi) că prin sincronizare cu structurile europene occidentale lumea românească a fost smulsă din propriul climat, deposedată de ceea ce avea specific, desfigurată prin implantarea de instituţii inadecvate. Totul era fals, după el, în societatea românească modernă: de la şcoală („zadarnică şi absurdă") la regimul politic. Atât Crainic însuşi cât şi, mai ales, secundanţii săi (cu deosebită vehemenţă, P. Marcu-Balş) opuneau cultura, înţeleasă ca acumulare de cunoştinţe, deci în alt sens decât cel spenglerian şi cel din cartea lui Motru, creaţiei. „Menirea pe lumea aceasta a unui popor — afirmă Crainic — nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea." Şi cum nu se poate crea viabil decât în spirit autohton, în baza tradiţiei, e normal să fie luaţi drept model acei înaintaşi prin care s-a exprimat plenar originalitatea naţională. Reconsiderând istoria spiritualităţii româneşti din perspectivă etnicistă şi ortodoxă, gândiriştii clasează personalităţile reprezentative moderne dihotomic: Kogălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Pârvan, Goga, de o parte, Maiorescu, I.L. Caragiale, Lovinescu, Zarifopol, Ralea, de alta. Cei dintâi reprezintă, în viziunea lor, spiritul constructiv, elanul creaţiei pornit din zonele cele mai adânci ale fiinţei neamului, ceilalţi — spiritul critic, sceptic, steril, dizolvant, adus din Occidentul intrat în faza muribundă a civilizaţiei, înşelătoare întocmai ca „strălucirea de putregai a Romei în amurgul Antichităţii". întrucât spiritul critic proliferează în societăţile cu regimuri liberale, democratice, gândiriştii duc împotriva democraţiei şi a democratismului o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ar dori să le stârpească în înseşi rădăcinile lor. Preluând viziunea lui Berdeaev din Un Nouveau Moyen Âge, Crainic prezintă Renaşterea ca ruptură în istoria umanităţii, ca deviere a evoluţiei istorice de la cursul firesc. Prin Renaştere şi orientările derivate din ea, spiritul religios a fost înlocuit cu cel laic, credinţa a fost marginalizată de raţionalism, spiritualismului creştin i s-a substituit materialismul ateu. Creştinismul e subminat chiar din interior: prin punerea în discuţie de către protestantism a dogmelor, principiile evanghelice sunt „dezdumnezeite". Spiritul Renaşterii a deschis şi calea mutaţiilor social-istorice. în el îşi are sursa Revoluţia Franceză, din care, în secolul al XlX-lea, s-a aprins revoluţia bolşevică. Bolşevismul, în înţelegerea neomedievaliştilor, este satanism. Duhul satanic poate fi, după ei, exorcizat doar prin înapoierea la „adevărata" renaştere, care ar fi apărut chiar în Evul Mediu, fără a-1 curma. După Berdeaev, aceasta s-a materializat în arta primitivilor italieni, în pictura lui Giotto, în operele lui Dante, ale Sfântului Dominic, Sfântului Francesco d'Assisi, ale lui Toma d'Aquino şi Gioachino da Fiore. Crainic atribuie caracter de renaştere culturii (în special artei) bizantine. în concordanţă cu
H.	Keyserling (căruia, probabil, când filosoful a trecut prin Bucureşti, i-a şi inspirat aserţiunea în acest sens), el imaginează posibilitatea unei resuscitări a spiritualităţii bizantine prin creaţia culturală românească, îndrumată de „Gândirea". De vreme ce, în tot cursul istoriei, raţionează el, Ţările Române au contribuit materialiceşte substanţial, prin danii generoase, la
perpetuarea creştinismului în Imperiul Otoman, la înflorirea vieţii spirituale ortodoxe la muntele Athos, capitala României putea deveni un nou Bizanţ. Aşa cum, după căderea Constantinopolului (cea de-a doua Romă) sub stăpânire păgână, Bizanţul s-a mutat în scaunele de domnie ale Ţării Româneşti şi Moldovei, succesiunea celei de-a treia Rome, ajunsă în timp metropola diavoliei, revenea, în ordinea spirituală, Bucureştilor. Cu speranţa de a vedea realizată cândva o asemenea utopie, doctrinarul „Gândirii" aprobă cu entuziasm, începând din ultimii ani ai deceniului al treilea, politica regimurilor totalitare de dreapta, ajungând principalul apologet român al fascismului mussolinian, mai târziu şi al hitlerismului. După 1930 Crainic a sprijinit mişcarea legionară şi mai cu seamă cuzismul, deţinând temporar şi o înaltă poziţie în ierarhia Partidului Naţional Creştin. A dirijat periodicele ultranaţionaliste „Calendarul" (1932-1933) şi „Sfarmă-Piatră" (1935-1942). Sub regimul antonescian a condus, un timp, Ministerul Propagandei.
Orientarea literară a „Gândirii" a fost formulată de Nichifor Crainic, programatic, în amplul articol cu caracter de manifest Sensul tradiţiei, din numărul 1-3/1929. Anterior, în eseul Iisus în ţara mea, poetul, încă nu director al revistei, propunea aceeaşi orientare indirect, în termeni de gândire teologală mitică. Imaginea din folclorul românesc, mai ales din colinde, a Fiului lui Dumnezeu — zicea el — e una agricolă: „Nu Iisus de pe Golgota, ci Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Grădina Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din parabola sămănătorului." Sensul acestor speculaţii este că literatura română, înrădăcinată în propria tradiţie, în creaţia autohtonă anonimă, trebuie să reflecte existenţa într-un spirit creştin, adaptat cadrului existenţial şi spiritualităţii specific naţionale. în Sensul tradiţiei această idee e dezvoltată amplu şi explicit. Definind tradiţionalismul promovat de „Gândirea" drept un curent care „voieşte o cultură creatoare de valori autohtone", Crainic afirmă că o asemenea acţiune implică „orientarea [...] spre Orient, adică spre noi înşine". Dat fiind că „moştenim un pământ răsăritean şi părinţi creştini" de rit oriental, argumentează el, „soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice". Redeclarându-şi poziţia antioccidenta-lizantă, doctrinarul ortodoxist susţine că „occidentalizarea", „nihilismul occidentalizant" ar însemna „negarea posibilităţilor noastre creatoare", „negarea principială a unei culturi româneşti" şi, implicit, „acceptarea unui destin de popor născut mort". Prin adoptarea autohtonismului drept principiu de temelie, tradiţionalismul „Gândirii" — precizează Crainic — continuă sămănătorismul, dar îl redimensionează. „Sămănătorul" a cultivat ideea istorică şi ideea folclorică, nu însă şi ideea religioasă, componentă tot atât de inalienabilă a caracterului naţional. Rezumativ caracterizat: „Ţăranul sămănătorist e [...] un erou de baladă [...]. El bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are a face cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii." Veridică, o asemenea reprezentare a umanităţii româneşti e parţială, insuficientă: „S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat
Gând nou
Dicţionarul general al literaturii române 282
caracterul lui religios"; „«Sămănătorul» a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti." Pentru întregirea viziunii, „Gândirea" îşi propune, prin directorul ei, să stimuleze orientarea creaţiei artistice spre transcendent, să încerce depăşirea istoricului prin deschideri, în spirit creştin ortodox, spre veşnicie: „Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din «Sămănătorul» noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe." Acestei situări ideologice îi corespunde, natural, o estetică teologică, elaborată de Crainic în Nostalgia paradisului (1940), la origine curs universitar. întemeiat pe scrieri patristice (Dionisie Areopagitul, în special), nutrit şi de idei din teologia rusă (Pavel Florenski, N. Bulgakov), eseul pivotează în jurul aserţiunii că „Dumnezeu e frumuseţea perfectă şi absolută", care „se revelează lumii din proprie iniţiativă" prin sophia. Revelaţia sofianică e compensaţia dăruită omului de către divinitate pentru pierderea prin păcatul originar a fericirii paradisiace. Teologic interpretată, creaţia artistică exprimă „nostalgia paradisului". încercând să determine apariţia unui curent ortodoxist în literatură şi în toate artele, Nichifor Crainic a reuşit doar să atragă în paginile revistei sale scriitori de orientare autohtonistă, notorii gânditori preocupaţi de sufletul naţional, inclusiv de manifestările specific româneşti ale religiozităţii. Literatura tipărită în „Gândirea" este ortodoxistă doar în realizări de grad secund, precum poeziile lui Sandu Tudor sau unele naraţiuni ale lui Victor Papilian, nu cele mai izbutite. Paul Sterian cultivă ortodoxismul la modul graţios parodic, infantilizant. Aspecte de spiritualism creştin în notă răsăriteană, adesea adânc penetrat de păgânism şi de „duhul eresului", se regăsesc în poezia şi teatrul lui Blaga, în versurile lui Voiculescu, Pillat, Maniu, în proza lui Papilian. O religiozitate creştină în variantă precis ortodoxă e cea din poeziile lui Nichifor Crainic. Pictural, orientarea estetică propusă de „Gândirea" a fost realizată — în latura etnologică, cu doar vagi implicaţii religioase — de Francisc Şirato, Ioan Theodorescu-Sion, Rodica Maniu. Eminamente ortodoxistă e grafica lui Anastasie Demian. De o muzică gândiristă şi ortodoxistă nu se poate vorbi, dar G. Breazul pledează pentru valorificarea modernă a melosului ritual, cultic. In concluzie, g. poate fi caracterizat ca fiind, în expresia lui ideologică, autohtonism, etnicism şi tradiţionalism în spirit creştin ortodox, iar în literatura de imaginaţie, o componentă esenţială, dar diferenţiată, a mişcării tradiţionaliste interbelice, căreia îi dă o nuanţă spiritualizată, cu accent religios.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist civ. rom., 1,7-23; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont, I (1926), 201-210; Mihai Ralea, Scrieri, VII, 99-112, 118-149,182-194; Lovinescu, Critice, VII, 17-19, 31-33; Mihai Ralea, Iarăşi ortodoxismul, VR, 1929, 7-8; F. Aderca, Mic tratat de estetică, Bucureşti, 1929, 203-221; AL Dima, Aspecte şi atitudini ideologice, Turnu Severin, 1933, 45-71; Iorga, Ist. lit. cont., II, 316: Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Bucureşti, 1936; C. Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1992, 85, 93-96; Miron Radu Paraschivescu, Falimentul unei culturi, CLI, 1936, 27; Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, 1938; Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Bucureşti, 1940; Gh. Vrabie, Gândirismul.
Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940; Constantinescu, Scrieri, VI, 429-454, 465-467; Crohmălniceanu, Literatura, I, 78-109; Călinescu, Gâlceava, 1,74-85; Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975; Nichifor Crainic, Memorii, I-II, îngr. Nedic Lemnaru şi Alexandru Condeescu, pref. Alexandru Cojan, Bucureşti, 1991-1996, passim; Micu, Scurtă ist, II, 20-48.	D.Mc.
GÂND NOU, revistă apărută la Buzău, de la 15 octombrie 1933 până în mai 1934, sub direcţia lui N. Niculescu şi Const. Lupescu (patru numere). încă din primul număr N. Niculescu pledează, în articolul Empirism critic, pentru „o critică productivă". După ce se ocupă într-un articol de editarea lui Eminescu (2/1933), el încearcă o prezentare de sinteză a noii concepţii estetice promovate de Benedetto Croce (4/1934). Ca poeţi şi prozatori sunt prezenţi Ioan Georgescu (socotit „un poet al tinerei generaţii"), Ion Tadeu, Dem. Iliescu, Octav Sargeţiu. în numărul 3 din ianuarie 1934, Mircea Streinul publică poezia Fetei cu ochii cenuşii. Rubrici speciale se ocupă de prezentarea noilor apariţii de reviste literare şi volume, între care se disting cronicile la Damian Stănoiu, Ucenicii sfântului Antonie şi la Panait Istrati, Casa Thuringer. Lui Paul Zarifopol i se închină, la moarte, un scurt medalion.	M. Ş.
GÂND NOU, publicaţie de cultură apărută la Odorhei, lunar, între aprilie şi octombrie 1935, din iniţiativa unui comitet. Redactori sunt Radu Chirovici şi George Trandafirescu. „Sinceră şi dezinteresată", revista are drept deviză „Credinţa, Tronul, Naţiunea". Rubrici: „Reviste, cărţi, ziare", „Litere de tipar", „Frânturi din scara gândirii". Semnează versuri Radu Chirovici, Elena Marian, Vasile Culică, Sorel Avramescu, George Danubia (George Dan), proză scriu Cezar Măgură, R. Turneanu, Eugenia Iliescu, iar lui Panait Istrati i se republică Tăvălugii Bărăganului. Publicistica „este ilustrată de Sebastian Rusan, Nicolae Iliescu, Vasile Culică (Alexandru Vlahuţă), Z. Crivăţ (Panait Istrati), Haralamb Croitoru ş.a.	D.B.
GÂND PRAHOVEAN, revistă apărută la Ploieşti, lunar, între octombrie 1943 şi februarie 1944 (cinci numere), purtând subtitlul „Pentru cunoaştere şi acţiune în cadrul naţiunii". Prim-redactor este Leonida Secreţeanu, iar ca redactor responsabil figurează Mircea Ionescu-Quintus. Publică versuri Leonida Secreţeanu, Mircea Ionescu-Quintus, F. Voican, Petre Paulescu, proză, în special însemnări de pe front — Mircea Ionescu-Quintus, Leonida Secreţeanu, Ştefan Alexiu. La rubrica „Cronica literară", Mircea Ionescu-Quintus scrie despre volumul lui Al. Gregorian Poeme de cruciat, iar Stelorian Paleologu comentează Poeme de război de Radu Gyr, între două lumi de Mihai Ralea, Lume de ieri de I. A. Bassarabescu şi Bohema de altădată de D. Karnabatt. Alte rubrici: „Cronica ştiinţifică", „Cronica măruntă", „Note". G.p. conţine statutele şi rapoartele de activitate ale Căminului Cultural, instituţie locală din reţeaua Fundaţiei Culturale Regale „Regele Mihai".
C.H.
283 Dicţionarul general al literaturii române
Gând românesc
GÂND ROMÂNESC, revistă de cultură apărută la Cluj, lunar, între mai 1933 şi aprilie 1940, editată de Astra. Redactor — Ion Chinezu, secretar de redacţie — Olimpiu Boitoş. După „Gândirea", G.r. este cea mai importantă publicaţie culturală a Transilvaniei din perioada interbelică atât prin valoarea colaboratorilor, cât şi prin calitatea materialelor publicate, revista ilustrând nivelul atins de scrisul transilvănean al noii generaţii: Lucian Blaga în poezie, Pavel Dan, Ion Vlasiu şi Victor Papilian în proză, Ion Chinezu, Ion Breazu şi D.D. Roşea în planul criticii, istoriei literare, eseisticii şi filosofiei. In Cuvânt înainte Ion Chinezu încearcă o racordare a vechiului realism poporan tribunist la stadiul de evoluţie al societăţii româneşti contemporane, preconizând înscrierea „localis-mului creator" în ritmul spiritual al întregii ţări: „Rostul acestei reviste este tocmai să mobilizeze toate energiile bune ale Ardealului, să ţie mereu la suprafaţă complexul de probleme ale acestei părţi de ţară", spre a realiza „cercetarea vieţii ardelene în toate încheieturile ei". Prin accentul pus pe promovarea literaturii originale, G.r. urma să apere „însăşi substanţa culturii româneşti de mâine", „o corespunzătoare patrie a spiritului suprapusă realităţilor pământene". Programul se clarifică pe parcurs prin intervenţiile cu sens doctrinar ale lui Ion Chinezu (Ideea care a prezidat la întemeierea revistei noastre..., Idealul clasic al omului, Douăzeci de ani de viaţă literară românească în Ardeal), ca şi prin notele şi luările de poziţie ale redacţiei. Peste tot se încearcă „o schimbare de atitudine faţă de valorile trecutului şi promovarea unui spirit de sinteză şi acţiune creatoare" (V. Fanache). In acelaşi timp, revista caută să fie şi un buletin informativ al Astrei, prin rubrici speciale consacrate problemelor acesteia: adunările Astrei, programul despărţămintelor, activitatea secţiilor literar-ştiinţifice, istoricul asociaţiei; multe dintre ele sunt trecute în revistă la rubricile de cronică „literară", „ştiinţifică", „a ideilor", „plastică", „culturală", „demografică", „sociologică", „istorică", „teatrală" şi la „Buletin, însemnări, revista revistelor, note". în plan literar, publicaţia s-a orientat cu precădere spre promovarea talentelor transilvănene tinere din poezie, proză, teatru, eseu, gruparea de aici fiind reprezentativă pentru această nouă infuzie de valori. în poezie, pe lângă vocile lirice impuse (Lucian Blaga, Aron Cotruş, Teodor Murăşanu), se va da prioritate tinerilor George Boldea, Radu Brateş, Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc, Olga Caba, Yvonne Rossignon, Gherghinescu-Vania, Teofil Lianu, Aurel Marin, Ion Moldoveanu, George Popa, Radu Stanca. în proză, marea descoperire a lui Ion Chinezu va fi Pavel Dan, cu unele din cele mai bune povestiri ale sale (Zborul de la cuib, Poveste ţărănească, Copil schimbat, înmormântarea lui Urcan Bătrânul), urmat de Victor Papilian (cu nuvelele Trădare, Victorie, Maternitate şi fragmente din romanele Fără limite şi în credinţa celor şapte sfeşnice), Ion Vlasiu (Tinereţe, Vreau să trăiesc), V. Beneş (cu câteva nuvele fantastice, Hanul roşu, Biserica din Fraustadt), Sera Furpa, Ionel Neamtzu, AL Ceuşianu. Dintre scriitorii afirmaţi, publică Ion Agârbiceanu (schiţe, fragmente din romanul Sectarii), Emanoil Bucuţa, G. M. Vlădescu ş.a. Cât priveşte dramaturgia, e prezent Lucian Blaga cu fragmente din piesa Avram Iancu. Revista are meritul de a fi beneficiat de o echipă
NO. 1
redutabilă de eseişti, între care se numără Vasile Băncilă, Zevedei Barbu, Lucian Blaga, D.D. Roşea, Eugeniu Sperantia,
H.	Jacquier, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Victor Iancu, Ovidiu Papadima, care au contribuit la impunerea unui climat spiritual de mare distincţie. Blaga îşi publică aici câteva eseuri (Fenomenul stilului şi metodologia, Cultură minoră şi cultură majoră, Despre plenitudinea istorică), la fel, Emil Cioran (Sub semnul ireparabilului), Constantin Noica (Pentru reabilitarea individului), Vasile Băncilă (Profetismul şi timpul nostru). în special acesta din urmă are o contribuţie remarcabilă la surprinderea notelor definitorii ale specificului ardelenesc (Semnificaţia Ardealului, Ardealul adolescenţei noastre) şi la relevarea marilor însuşiri filosofice ale lucrărilor lui Lucian Blaga, prin studiul de mare ecou în epocă, Lucian Blaga, energie românească, ce se tipăreşte şi în volum, în colecţia „Gând românesc" (1938). Revista se caracterizează şi prin locul important pe care îl acordă relaţiilor culturale şi literare cu minorităţile etnice (revistele „Klingsor", „Erdelyi Helikon" ş.a.), orientare imprimată probabil de Ion Chinezu, care este şi autorul lucrării Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929 (1930); în afară de el, se pronunţă specialişti în chestiune, precum Corneliu Codarcea, Coriolan Petranu, Ion Costea, Virgil Vătăşanu, Peter Neagoe, H. Jacquier. Din literatura europeană, G.r. e preocupată să-şi familiarizeze cititorii cu scrierile lui Giovanni Pascoli, Rilke, Machado, Emilio Cecchi, uneori chiar prin traducători care transpun în română din limba lor maternă, cum se întâmplă cu Giuseppe Cifarelli sau cu Guerrina Borsatti. în etnografie şi folclor se remarcă tinerii specialişti Ion Chelcea, Traian Herseni, Gh. Pavelescu, Ion Muşlea, Anton Balotă, Al. Dima, Ovidiu Papadima; în lingvistică, eseistică şi istorie literară se afirmă D. Popovici, Tudor Vianu, Edgar Papu, Victor Iancu, Bucur Ţincu, Eugeniu Sperantia, Sextil Puşcariu, Th. Capidan, D. Macrea, Ştefan Pasca, Emil Petrovici, în istorie - David Prodan, Ion Moga, Ion Lupaş, Aurel Decei, C. Daicoviciu, în medicină — Leon Daniello, în artele plastice — V. Beneş, V. Vătăşanu, Coriolan Petranu, iar în muzică şi cronică dramatică — Ion Breazu şi Olimpiu Boitoş. Cu asemenea colaboratori, revista s-a putut înscrie în circuitul naţional de valori, în disputele şi luările de poziţie ale momentului.	D.B.
Gândul
Dicţionarul general al literaturii române 284
GÂNDUL, revistă apărută la Craiova din aprilie până în iunie 1907, „îngrijită" de Demetru Marcu. Sumarul este alcătuit cu precădere din poezii lirice, alături de versuri semnate cu pseudonime, aflându-se poezii de Alice Călugăru şi Demetru Marcu. Se întâlnesc traduceri din Shakespeare şi Vergiliu, precum şi rubrica de cugetări şi sentinţe „Flăcări gânditoare". Poeziile, marcate de manierisme formale, decorative, sună de cele mai multe ori declamativ. Interesantă pentru istoria literaturii este prezenţa în paginile revistei a versurilor lui Shakespeare. Ilustrând gustul vremii pentru maxime şi cugetări, citatele din Hamlet de Shakespeare şi Faust de Goethe (aici scoase din context şi prezentate exclusiv pentru valoarea aforistică), au probabil ca sursă una din numeroasele compilaţii de maxime aflate în largă circulaţie încă de pe la 1880. Publicarea în serial a poemului epic Venus şi Adonis constituie probabil prima traducere în limba română a poemului de tinereţe al lui Shakespeare, transpus cu fidelitate relativă, fără păstrarea pentametrului iambic din versul original.	II. C.
GÂNDUL NEAMULUI, publicaţie periodică apărută la Chişinău din 1920 până în aprilie 1928; este fondată de Alexandru Lazăr, Olimpiu Constantinescu, Teodor Nicolaescu şi Xifta George. Subtitlul iniţial, „Revistă literaro-ştiinţifică, socială — bilunară, de propagandă culturală naţională a Cercului studenţimii române creştine din Chişinău", se modifică în câteva rânduri, în 1929 ajungând „Revista Societăţii studenţilor naţionalişti «Vasile Conta»". Comitetul de conducere este alcătuit din Olimpiu Constantinescu, George Uţă, Teodor Nicolaescu. De la numărul 1/1928 publicaţia consemnează preşedinţia de onoare a lui Ştefan Berechet, profesor universitar. G.n. îşi propune „să arunce sămânţa de cultură şi educaţie naţională în ogorul neamului nostru". Rubrici: „Cronica", „Redacţionale", „Presa românească", „Cugetătorii noştri", „Recenzii", „Cronica teatrală", „însemnări", „Bibliografii", „Tribuna scriitorilor noştri". Sunt găzduite versuri de Ludovic Dauş, Nuşi Tulliu, George Murnu, I. Găvănescul, Octavian Goga (Vorbeau azi-noapte două ape), Cincinat Pavelescu (Cântă greierul), Cezar T. Stoika, Sandu Tudor. Semnează proză N. Dunăreanu, Ion Dragu, Alexandru Bogdăneţ, iar Olimpiu Constantinescu publică drama în versuri Adevărul învinge. Sectorul publicisticii este mai bine ilustrat. Se remarcă numele lui Theodor
D.	Speranţia, Cezar Petrescu (Cărţi pentru Basarabia),
D.	Caracostea (Ce spune Hasdeu despre „Mioriţa"), Radu Rosetti, Ştefan Berechet, Laura Scriban ş.a. Cezar T. Stoika tălmăceşte din Lucreţiu. Revista inserează şi câteva aforisme maioresciene,
o	poezie hazlie a lui Ion Creangă (Oltenii în Iaşi), Chestiunea evreiască, o traducere din însemnările lui Dostoievski ş.a. Se convoacă texte vechi şi noi, aici figurând I. Simionescu, I. M. Raşcu, Ştefan Bulat, Vintilă Petrescu-Vrancea ş.a. D.B.
GÂNDUL NOSTRU, revistă de artă şi literatură apărută la Iaşi, bilunar, de la 1 decembrie 1921 până la 20 februarie 1923, apoi lunar, din iunie 1923 până în mai 1928, sub îngrijirea lui Şt. Braborescu, Sandu Teleajen şi Emil Serghie. Ca redactori
figurează Sandu Teleajen, Al. Zirra (1923-1926), iar director este Sandu Teleajen (1927-1928). G.n. are un profil larg: de la literatură originală, versuri şi proză, până la rubrici de informaţii, cum sunt „Teatrul nostru", „Muzică", „Economie", „Revista revistelor", „Expoziţii", „Viaţa artistică-culturală ieşeană". Rubrica „Clişee" este semnată de Adrian Pascu, „Pagina rimată" e scrisă de Aurelian Păunescu, iar „Cronica teatrală" e susţinută de Şt. Braborescu, Adrian Pascu şi Emil Serghie. Colaborează cu versuri Emil Serghie, Sandu Teleajen, G. Tutoveanu, Enric Furtună, G. Ranetti, G. Voevidca, I. Buzdugan, Virgil Gheorghiu, Mihai Moşandrei, Al. T. Stamatiad, Al. Iacobescu, Al. A. Philippide, Tudor Măinescu, Al. Terziman, V. Corbasca, D. Nanu, Vintilă Russu-Şirianu, Elena Farago, B. Negruzzi, Eugen Constant, Radu Gyr, Radu Bardeş, Gr. Veja, Camil Baltazar. Cu proză vin Ionel Teodoreanu, G. M. Vlădescu, Ion Dongorozi, N. N. Beldiceanu, D. Iov, Adrian Pascu şi Al. Lascarov-Moldovanu, iar cu teatru, G. M. Zamfirescu (un fragment din Domnişoara Nastasia, 9-10/1927). Studii şi eseuri semnează O. Tafrali, N. Batzaria, Şt. Braborescu, Sandu Teleajen (Poezia nouă şi veche, 16/1922), G. M. Zamfirescu (între scenă şi artă dramatică, 9-10/1927). în numărul 18/1922 se publică poezia Din adâncuri de George Lesnea, însoţită de o notă: „Tânăr tipograf; elementul social din poezii se îmbină cu muzicalitatea versului curat." Alţi colaboratori: Paul I.Papadopol, Mircea Mancaş, Leca Morariu, Al. Leontescu, A. Pop Marţian, M. Cosma, Titus Hotnog,, Ioan I. Ciorănescu.	I. H.
GÂNDUL NOSTRU, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între decembrie 1941 şi mai 1942. Redactori sunt Gh. Bumbeşti, Paul Dumitriu şi Florin Papazu, iar redactor-responsabil este Constantin Suter. Publicaţia îşi propune „să desprindă conturul general, dominantele şi permanenţele lumii astăzi în plămădire", oferind un punct de vedere realist. Rubrici: „însemnări", „Cronica revistelor", „Cronica cărţilor", „Cronica dramatică". Semnează articole Florin Papazu, I. V. Săndulescu (De la bibliotecă la realitate), Radu Câmpeanu (Limite), Mihai Ralea (Date pentru o renaştere a culturii europene), Victor Papacostea (Peninsula Balcanică şi studiile comparate), Tudor Vianu (Filogeneza idealului), Stanciu Stoian, Ion Şiugariu ş.a. La rubrica „însemnări", Monica Urechia prezintă cartea lui L. F. Celine Voyage au bout de la nuit, iar N. Stoica, romanul lui A. Huxley Contrapunct. Alţi colaboratori: Romulus Anastasescu, Ştefan Popescu, Al. Mironescu, V. V. Moiş şi Dan Lăzărescu.	D.B.
GÂNDUL VREMII, publicaţie apărută la Iaşi, lunar, între ianuarie 1933 şi martie 1937, cu subtitlul „Revistă de ideologie", având ca redactor şi administrator pe Mihai Uţă, apoi la Bucureşti, între aprilie 1937 şi iunie 1939, când redacţia şi administraţia aparţin lui P. P. Stănescu, iar redactori sunt Octav Halunga, Vasile Maciu, Tiberiu Mărgineanu. Revista îşi asumă în mod declarat absenţa unui program. Rubrici: „Bibliografie", „Cărţi şi reviste", „Interpretări". Cu numărul 6/1936 apare intermitent şi o rubrică „Cronică literară", iar cu
285 Dicţionarul general al literaturii române
Gânduri bune
ANUL II No. 3
15	MARTIE 1934
GÂNDUL■ ■ VREMII
Revisiă de ideologie.	o	o	o_Apare lunar.
Sumarul: libertatea Cugetării
TUDOR VIANU Pericolul Neisprăviţilor
GR. T. POPA Politica franeo-itaiianăîn Europacentrală AL. CLAUDIAN
Tineri fără tinereţe
P. P. STĂNESCU
Iuliis Maniu
ST. DIAMANDI Franţa: Fenomene de politică externă MIHAI UŢĂ
H
INTERPRETĂRI
Jiiiien Benda: DJscours â ta natton europeenne-zoe claudia». Standardul de viaţă-v. macin. Pentruce democraţia nu convine unor popoare ?-g, v. Fuziunea naţtonai-ţărăniştiior cu lupiştii-al. cL Tudor Vianu: Infiuenţa lui Heget In cultura românâ-c. nicuţă. Pacifism german**, emanuel. Oimitroff şi Van der Lubbe-c. a. Nou succes Jaburist-al. cL Democraţia d-iui Emil Folea-a. b. tirada şi Odiseia tn lumina actuaiităţii-a, b. Bibliografia.
I	A Ş I
PREŢUL tO LEI
numărul 8-10/1938, „Recenzii". Semnează articole şi eseuri Mihai Uţă, Gr. T. Popa, C. Aldea, Ernest Stere, Tudor Vianu (Libertatea cugetării), Mircea Mancaş (Arta şi colectivismul social), Ion Petrovici (Filosofia franceză în România), D. Popovici (Românii în presa saint-simoniană, „Santa Cetate"), Octav Botez,
D.	Papadopol (Elitele în democraţia selectivă), George Ivaşcu (Ghereaşi actualitatea), C. Titel Petrescu, E. Kalos (Contribuţii la psihologia raselor şi popoarelor), Ion Pas (Oameni şi animale), Ştefan Bârsănescu (Reflexiuni de psihologie criminală). în numărul 5/1936 se publică amintirile lui Ion Petrovici despre Titu Maiorescu, prilejuite de aniversarea Junimii. Rubrica „Interpretări" găzduieşte un medalion Octavian Goga, poetul şi omul politic, precum şi fragmente din Teze şi antiteze de Camil Petrescu. C. Rădulescu-Motru adresează un apel pentru donaţii în slujba cercetării psihologice. Alţi colaboratori: Al. Claudian, Const. I. Andreescu, Lothar Rădăceanu, Andrei Rizescu, Sterie Diamandi, C. G. Macarovici.	D. B.
gânduri bune, revistă culturală apărută la Huşi între 15 aprilie 1914 şi iunie 1916. Ritmicitatea anunţată, bilunară, a revistei nu este respectată, în cei doi ani de existenţă
înregistrându-se multe numere duble. Iniţial, publicaţia este scoasă de N. N. Tiron, directorul Prefecturii de Fălciu, dar, începând cu numărul 8-9/1914, atribuţiile sunt împărţite: N. N. Tiron rămâne secretar de redacţie, iar I. Dragomirescu, revizor şcolar, devine administrator şi casier. La retragerea lui Tiron, în august 1915, locul acestuia este preluat de Const. Al. Holban, directorul Gimnaziului „Anastasie Panu" din localitate. în primul număr este lansată invitaţia la colaborare, totodată menţionându-se explicit că „revista nu are caracter politic militant". Alături de poezii, schiţe şi povestiri, figurează materiale de informaţie, grupate în câteva rubrici permanente: „Cronica economică", „Cronica politică", „Cronica veselă", „Cronica muzicală" (de la explicaţii despre sonată, la cronica unui concert susţinut de George Enescu la Huşi), „Cugetări" (cuprinzând aforisme din Chamfort, Fontenelle, Lev Tolstoi, Maupassant, Hugo). în structura publicaţiei se observă un echilibru între dorinţa de conservare a tradiţiilor şi evidenta preocupare pentru transformarea mentalităţilor şi racordarea lor la modernitatea timpului. Astfel, economul stavrofor V. Ursăcescu semnează articole despre diverse sărbători creştine, despre trecerea unor obiceiuri şi credinţe din religiile păgâne în creştinism, despre originea unor proverbe şi etimologia unor expresii sau oferă date istorice referitoare la Biserica şi episcopia Huşilor. La rubrica „Documente sociale", doctorul R. Chembach scrie numeroase texte despre instruire şi educaţie. Curând după lansare, odată cu numărul 5/1914, revista trece sub direcţia Cercului „Gânduri bune", anunţându-i programul şi tipărind unele materiale prezentate acolo. Şezătorile cercului sunt inaugurate de conferinţa lui Octavian Goga, intitulată Calvarul nostru. Versurile publicate
-	sonete, pasteluri, poezii de dragoste ori descriptive -amintesc adesea de poezii cunoscute, semnatari fiind Const. Gh. Damaschin, V. Băltenoiu, C. Sulcină, P.Teleman, I. Neculau, Const. Asiminei, Virgil Anghelovici ş.a. Proza — schiţe, povestiri, scrisori - este în mare parte de inspiraţie rurală şi aparţine lui I. Dragomirescu, I. Neculau, Eugen Petit. G. Toma scrie despre simbolism, „cel mai nou curent şi de aceea nu îndeajuns de cunoscut" (16/1915), despre critica impresionistă (17-18/1915), despre raportul dintre filosofie şi literatură, afirmând că „intelectualizarea literaturii şi înfrumuseţarea filosofiei" sunt „două cerinţe capitale ale vremii de azi". Lui Ion Creangă i se consacră un articol comemorativ, iar din volumul lui Gh. Panu „Amintiri de la Junimea" se reproduce fragmentul despre intrarea lui Creangă la Junimea. Articole omagiale mai sunt dedicate lui Vasile Alecsandri şi lui Nicu Gane. La capitolul traduceri, cel mai frecvent apare numele lui Albert Samain, făcându-se transpuneri şi din Maupassant, Alphonse Allais, Pascal, Elena Văcărescu, Lev Tolstoi, Turgheniev, Vladimir Korolenko. Numărul din august 1915 conţine articolul Citind pe Nietzsche, scris, după cum mărturiseşte autorul (T.), pe marginea cărţii lui Emile Faguet, En lisant Nietzsche. Dar principala preocupare a revistei o constituie susţinerea proiectului de unire naţională şi, în cadrul lui, mai cu seamă atenţia acordată problemei Basarabiei: „Dacă ecoul plânsetelor ce ne vin din Transilvania e mai viu, nu înseamnă că sufletul curat, senin al
Gânduri de la mare
Dicţionarul general al literaturii române 286
basarabeanului nu sângerează" (10-11 /1915). Totodată, sunt incluse în sumar numeroase articole ce explică apariţia naţiunii, rolul sentimentului patriotic în formarea spiritului naţional şi în manifestarea conştiinţei naţionale. „Cronica evenimentelor" prezintă permanent evoluţia frontului, ştiri despre „războiul" diplomatic, informează despre comunicările susţinute la Academia Română de Duiliu Zamfirescu şi N. Iorga, intitulate Sufletul războaielor şi Imperialismul austriac şi cel rus în dezvoltare paralelă. Sunt prezentate fragmente din publicaţii străine referitoare la situaţia din Balcani sau despre cum va arăta Europa „eliberată de militarismul german". Pornind de la amintirile lui Lev Tolstoi privind asediul Sevastopolului, Eugen Petit face unele consideraţii pe marginea noţiunilor de erou şi eroism.	II. C.
GÂNDURI DE LA MARE, revistă apărută la Constanţa, lunar, între ianuarie 1937 şi mai 1942, condusă de Titus Cergău. Rubrici: „Cărţi noi", „însemnări", „Reviste", „La redacţie", „Artişti dobrogeni". Numărul versificatorilor este mare: Gr. Sălceanu, I. Dumitrescu-Frasin, Titus Cergău, Ada Val, Em. Papazisu. Proză semnează M. Pricopie, Al. Gherghel ş.a. publicistică — Ioan Micu (Panait Cerna), Roman Secăreanu (Poezia princiară a lui Radu Gyr), I. Simionescu (Dobrogea românească), N. Iorga (Istoria Dobrogei). Apar traduceri din poezia lui Al. Blok, Baudelaire, Petofi şi din scrierile lui Ovidiu, căruia i se dedică numărul 9-10/1939. Se publică şi folclor dobrogean. Alţi colaboratori: Ion Vlad, Gh. Enăchescu, IonNeicu.	D.B.
GÂNDURI LIBERE, revistă literară şi culturală apărută la Paris din ianurie 1951 până în 1952. Iniţiată de Şerban Voinea şi multiplicată prin şapirografiere, publicaţia are o pronunţată atitudine social-democrată, definindu-se ca „organ de apărare a culturii naţionale". Primul număr nu indică nici direcţia, nici colegiul redacţional. Un Cuvânt înainte stipulează însă destul de clar misionarismul revistei: „într-o perioadă ca aceea prin care trecem, în care ocupantul străin — ajutat de uneltele din ţară — încearcă să înăbuşe elementul naţional din cultura românească, vom stărui asupra dreptului imprescriptibil al culturii noastre de a fi românească." Şi, mai departe, observând „o sovietizare culturală" şi remarcând incapacitatea firească a emigraţiei, ce „nu poate crea valori culturale care să înlocuiască lenta elaborare a culturii naţionale a unui popor", se precizează sarcinile ce îi revin revistei, menite „să contribuie la păstrarea valorilor existente şi la pregătirea celor de mâine". Cele patru numere din 1951 fixează o periodicitate trimestrială, dar celelalte două numere, din 1952, nu indică nici o dată de apariţie. Pe de altă parte, ţinând seama de cercul restrâns al colaboratorilor, care semnează cu numele lor sau cu pseudonim, se poate bănui rolul important pe care l-au avut în structurarea G.I. Constantin Amăriuţei, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu (semnează şi Ina Cristu), redactori ai revistei „Caete de dor", editată concomitent la Paris. De altfel, unele materiale continuă dintr-un spaţiu publicistic în celălalt, precum studiul
Păcală sau Absurdul românesc de Constantin Amăriuţei şi, de asemenea, unele articole sau poziţii publicistice se completează prin altele, ca în cazul comentariului la spectacolul cu piesa Scaunele de Eugen Ionescu, prezentat în numărul 6/1952. Sub pseudonimul Alexandru Andronic, Virgil Ierunca recenzează cu severitate critică romanul Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu (2/1951). O prezenţă constantă este, bineînţeles, Şerban Voinea, însă concepţia revistei nu îi aparţine.	N. FI.
GÂNDURI NOI, publicaţie apărută la Craiova, lunar, între februarie-mai 1927 şi mai-iulie 1928, cu subtitlul „Revistă social-literară". Redactor este Ion Popescu-Puţuri. în cele patru pagini ale publicaţiei, alături de Ion Popescu Puţuri, care semnează articole, schiţe, poezii, recenzii, apar frecvent semnăturile lui Traian Mateescu, Ion Pas, Ilie Păsculescu, Eugen Relgis, Dem. Bassarabeanu, Mihail Cruceanu şi, sporadic, ale lui C. Pajură, Costin Dănoiu, Cezar Marcovici, Mihail Ciobanu, Mircea St. Iliescu. în prima pagină se dezbat, cu precădere, probleme sociale precum: monopolizarea învăţământului de către burghezie, dependenţa artistului de clasele stăpânitoare, individualitatea şi opera de artă. Poziţia pe care se situează opiniile exprimate în articole, ca şi textele literare, recenziile sau revista presei, este cea socialistă. Propaganda proletară ia avânt în poeziile date număr de număr de Ion Popescu-Puţuri, Traian Mateescu, Dem. Bassarabeanu, Eugen Relgis. Sunt inserate şi fragmente de roman, scurte tablouri sau schiţe cu acelaşi pronunţat caracter critic, pe care revista îl cultivă, căutându-1 şi în alte publicaţii din ţară, într-un fel de revistă a revistelor intitulată „Viaţa culturală şi literară", unde sunt recenzate cărţi şi reviste româneşti sau străine, mai ales franceze („Les Annales", „Les Nouvelles litteraires"). în recenziile din primele numere, Traian Mateescu se dovedeşte un adversar al modernismului şi estetismului teoretizate de E. Lovinescu şi cenaclul Sburătorul, repudiind, în consecinţă, romanele „ciudate", pline de „germenii superficialităţii" ale Hortensiei Papadat-Bengescu şi apreciind, parţial (ca surogate ale literaturii sociale), romane de Cezar Petrescu sau Al. Popescu-Telega. Dacă în primul an de apariţie accentele comuniste sunt rare şi mai temperate, ulterior ele devin frecvente şi acute, acaparând ideologic revista. De altfel acum încep să apară şi traduceri din literatura sovietică (Zoşcenko, Maxim Gorki), numărul 2/1928 fiind dedicat în întregime „marelui scriitor rus" Maxim Gorki, salutat ca „scriitor al poporului", în articole ample, semnate de Mihail Ciobanu, Mihail Cruceanu, Ion Popescu-Puţuri, Mircea St. Iliescu ş.a. Aceleaşi elogii îi revin şi lui Ilia Ehrenburg (3/1928), paralel cu luări de poziţii în cazul Panait Istrati, „hulit în propria-i ţară", ori în articole despre „literatura rusă după război", prin ai cărei reprezentanţi — Esenin, Blok, Leonov —, se pun „bazele literaturii societăţii viitoare".	C. Br.
GÂNDURI Şl RÂNDURI , revistă apărută la Ploieşti, lunar, între noiembrie 1937 şi august 1938, editată de gruparea omonimă alcătuită din G. Andreescu, Dan Bobei, Mihail Crăciunescu,
287 Dicţionarul general al literaturii române
Gârbea
Mircea Ionescu-Quintus, St. C. Jur a vie, Niculae Manolescu, Costin Monea, Toma Negulescu, T. Provian, Sp. Sp. Ştefănescu,
A.	Vasilescu. Publicaţia se află sub direcţia lui Toma Negulescu. în articolul-program membrii grupării îşi fixează obiectivul: G. şi r. va fi revista intelectualilor adevăraţi, „nu a intelectualilor, posesori de diplome universitare, lesne sacrificatori de timp, materie cenuşie şi monetă pe altarul unor idoli ce nu pot sta alături de intelect". în numărul 4 redacţia oferă o Lămurire necesară: „Nu avem şef de şcoală, nici nu suntem o şcoală. Ceea ce voim noi a face se poate face şi cu această diversitate de idei despre artă, pentru că noi dorim cu toţii — punct ce ne leagă - o viaţă culturală a oraşului nostru." Rubricile principale sunt „Semnalizări", „Cronica spectacolelor", „însemnări mărunte". Intermitent, apar rubricile „Cronica plastică", „Cronica politică" şi „Revista revistelor". Se tipăresc, cu precădere, scrierile membrilor grupării, uneori sub pseudonime. Versuri publică Mircea Ionescu-Quintus, Ion Tobor, Ioan Nicoară (traduceri din Charles Baudelaire, Henri de Regnier), Leonida Secreţeanu, Costin Monea, Niculae Paul ş.a. Proza, ilustrată îndeosebi de schiţe scrise ingenios şi spiritual, este semnată de Niculae Manolescu, Mircea Ionescu-Quintus, Sp.Sp. Ştefănescu. Eseurile şi cronicile aparţin lui Mircea Ionescu-Quintus, Costin Monea, Mihail Crăciunescu, Octavian S. Mărculescu, Ion Tobor, Gheorghe Axente. La „Cronica literară", Niculae Manolescu analizează, cu gust şi discernământ critic, apariţiile editoriale curente, autorii comentaţi fiind Cezar Petrescu, V. Voiculescu (Urcuş), Dan Petraşincu (Monstrul), Ionel Teodoreanu, Virgil Carianopol, Mircea Gesticone, Haig Acterian (Shakespeare), Al. O. Teodoreanu, G. Tutoveanu, G. Banea, Aron Cotruş, Damian Stănoiu,
B.	Jordan, Gaby Michăilescu. Revista cultivă duelul epigra-
mistic (Mircea Ionescu-Quintus, Leonida Secreţeanu, Costin Monea) şi instituie un concurs de poezie, premiat cu editarea cărţii câştigătoare. Este marcată împlinirea a cincizeci de ani de la moartea lui Petre Ispirescu (1938) şi a o sută de ani de la apariţia „Gazetei de Transilvania" (1938).	C.H.
GÂRBEA, George 0.[doleanu] (16.IV.1850, Cerneţi, j. Mehedinţi — 3.VI.1918, Bucureşti), poet. A făcut liceul la Craiova şi Facultatea de Litere la Bucureşti. A funcţionat ca profesor de limba română la Gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte şi, din 1875 până la pensionare, a fost profesor de limba şi literatura română şi de latină la Gimnaziul „Cantemir Vodă" din capitală. Se căsătorise cu Smaranda Andronescu (viitoarea Maica Smara); în casa lor se întâlneau, în cadrul unui salon literar, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, Petre Ispirescu, Dimitrie Stăncescu, Bonifaciu Florescu, Iuliu I. Roşea, Th. M. Stoenescu şi chiar M. Eminescu. La „Cantemir Vodă" i-a fost elev Ion N. Theodorescu (Tudor Arghezi), căruia i-ar fi împrumutat cărţi din bogata sa bibliotecă. G. a fost unul dintre publiciştii mărunţi ai epocii. în „Binele public" îi apăreau, în 1879, un studiu istoric, Familia Văcărescu, şi cugetări moralizatoare — într-un limbaj cam învechit — asupra teatrului („oglindă pentru apucăturile firii") şi a menirii lui de „şcoală a societăţii" (Teatrul şi menirea lui). A publicat versuri în „Revista
societăţii «Tinerimea română»", „Album macedo-român", „Cronica", „Zorile" şi în almanahul „Aurora", scos de el în 1881. Un volum, Poezii. Florile primăverei (1879), cu elegii, fabule, epigrame, este semnat George Garbiniu. A mai semnat G. Odoleanu. Cugetările superficiale şi plângătoare (Eternul de ce?, Toate trec), tenta moralizatoare dominantă (Geniul şi sărăcia, Lampa şi fluturele), imaginile şterse nu pot conferi cărţii o notă care să o individualizeze. De aceea, aproape surprind bogăţia şi frumuseţea limbii din poemul dramatic Iov (1885), prelucrare a Cărţii lui Iov din Biblie. G. a lucrat la această scriere timp îndelungat şi a reuşit, respectând totuşi textul biblic, să înfăţişeze un Iov modern, în zbatere tragică între credinţă şi chinul pe care i-1 provoacă aparenta ascundere („Dar cin' să scoată lucru curat din tină? — Nimeni!") şi înverşunare a Creatorului împotriva lui („Ce sunt eu, Doamne: fiară ori mare-ntărâtată,/ De-ai pus tu împrejuru-mi atâtea îngrădiri?"). Capacitatea de a transpune un conflict interior în simboluri şi imagini sugestive („De-a rănilor dogoare şi bulgării de piatră,/ Pe care-mi culc durerea, sub mine se topesc") şi de a exprima liric o filosofie străveche, precum şi armonia versurilor au făcut ca, în epocă, Iov să fie considerată una dintre cele mai bune scrieri româneşti de inspiraţie biblică. G. a lăsat şi o prezentare analitică a poemei sale (Tâlcul lui Iov, 1898). A tradus din franceză Amintirile şi impresiile unui proscris ale lui I. Heliade-Rădulescu.
OPERA: Poezii. Florile primăverei, Bucureşti, 1879; Iov, Bucureşti, 1885; ed. Bucureşti, 1898; Tâlcu' lui Iov, Bucureşti, 1898; Ortografia limbei româneşti. loviana, Bucureşti, 1903. Traduceri: I. Heliade-Rădulescu, Amintirile şi impresiile unui proscris, Bucureşti, [1917].
Repere bibliografice: Mihail Demetrescu, „Iov", „Revista literară", 1898, 35; A.D. Xenopol, G. O. Gârbea, „Iov", AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898-1899, fasc. 1; Gr. Tocilescu, G. O. Gârbea, „Iov", AAR, partea administrativă, t. XXI, 1898-1899, fasc. 1; N. Quintescu, G.O. Gârbea, L, 1918,1; Petre Gheorghe Bârlea, O româncă spre Polul Nord. Pe urmele Smarandei Gheorghiu, Bucureşti, 1988,42-47,174; Dicţ. lit. 1900,388.	'	S.C.
GÂRBEA, Horia (10.VIII.1962, Bucureşti) poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Constanţei (n. Răducan), inginer agronom, şi al lui Dan Alexandru Gârbea, inginer de căi ferate, învaţă la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti, fiind apoi absolvent al Facultăţii de îmbunătăţiri Funciare din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1986). Este doctor în inginerie (1999) şi, din 1987, cadru didactic la facultatea la care a studiat. Din 1999 este consilier artistic al Teatrului „Toma Caragiu" din Ploieşti. A debutat în revista „Amfiteatru" (1982) cu versuri. în 1987 a fost distins cu Premiul pentru poezie al Universităţii din Bilbao (Spania). Piesele sale de teatru au fost reprezentate în ţară, în Marea Britanie şi în Franţa. Prima lui carte, Doamna Bovary sunt ceilalţi, a apărut în 1993.
Remarcându-se ca unul dintre cei mai prolifici şi polimorfi scriitori nouăzecişti, G. interesează mai ales prin proza şi teatrul său. Proza scoate efecte umoristice fie din cultivarea dilemelor fantasticului, fie din scrieri deghizate sub forma
Gârleanu
Dicţionarul general al literaturii române 288
romanului cu cheie. In Misterele Bucureştilor (1997) şi în Eniţ în oraşul nostru (2001), autorul echivalează fantasticul paradoxalul. Sunt revizitaţi cei doi Caragiale, Mircea Eliade, chiar Ion Creangă. în unele proze, inexplicabilul este găsit în paradoxurile ştiinţei (inclusiv cibernetica) şi transpus într-o formulă narativă care să îl potenţeze prin suspans. In altele, legile paranormalului par a ghida psihologia oamenilor. Scriitorul reuşeşte atunci când cazul spectaculos, dar obscur se ridică la rangul parabolei „viciate", obişnuită în scriitura postmodernilor. Romanul cu cheie Căderea Bastiliei (1998) este dezvoltarea prozei cu acelaşi titlu din primul său volum de povestiri, Proba cu martori (1996). Comedie inteligentă a moravurilor scriitoriceşti, roman satiric, scrierea excelează nu o dată în cultivarea umorului negru şi în pitorescul de limbaj. Un tânăr scriitor pornit pe drumul consacrării este criticat mult prea sever de o „cronicăreasă" literară, iar furiosul nedreptăţit alege ca armă de răzbunare seducţia, împletind astfel romanul satiric cu acela de alcov. începutul şi finalul încadrează sarabanda orgoliilor şi a răzbunărilor în rama insolitului transpus în cheie ludică. Autorul nu renunţă nici acum la intertextualitate (este citat până şi Kafka), scoţând efecte umoristice din folosirea livrescului în contexte ilare. Piesele de teatru, esenţialmente livreşti, reunite în volumul Cine l-a ucis pe Marx? (2001), impun numele scriitorului în special prin Pescăruşul în livada cu vişini, Doamna Bovary sunt ceilalţi şi
Stăpânul tăcerii. Originalitatea lui G. constă în amalgamarea unor personaje, conflicte, scene şi replici din operele marilor dramaturgi (Caragiale, Shakespeare, Ibsen, Cehov), obţinân-du-se astfel efecte comice şi unghiuri noi de perspectivă. Eroii lui Ibsen şi Cehov se întâlnesc în tipare de vorbire şi de comportament caragialiene, situaţii shakespeariene colorează straniu drame flaubertiene, comedii caragialiene sunt recompuse pe alte trame conflictuale. Insistenţa cade pe ceea ce s-ar putea numi grotescul intertextualităţii: Nora lui Ibsen devine nepoata unchiului Vania al lui Cehov şi conversează cu Zoe a lui Caragiale. Uneori cadrul temporal este răvăşit prin aducerea acţiunii în contemporaneitate. De fapt, piesele lui G. sunt nişte parabole „răvăşite". Ele se pot citi şi ca ilustrări subtile ale motivului puterii. în Doamna Bovary sunt ceilalţi, eroina se apără de plictisul vieţii în doi prin uciderea virtuală şi ritualică a soţului ei, intrând în dansuri macabre cu diavolul şi aruncând vina asupra celorlalţi. „Stăpânul tăcerii" este machiavelic-caragialianul Thot, un geniu al complotului. în Cafeaua domnului Ministru, înaltul personaj foloseşte o licoare otrăvită, menită să închidă gura unei patroane de bordel prea informate. Pescăruşul în livada cu vişini, reuşita autorului, vorbeşte despre compromis şi aşteptare ca strategii ale iubirii, aici Vania şi Nora alcătuind un cuplu. G. a tradus şi a adaptat pentru scenă numeroase texte din autori precum Corneille, Moliere, A. P. Cehov, S. I. Witkiewicz, Femando Arrabal, Jacques Copi.
SCRIERI: Doamna Bovary sunt ceilalţi, Bucureşti, 1993; Mephisto, Bucureşti, 1993; Copilăria secretă, Bucureşti, 1996; Proba cu martori, Bucureşti, 1996; Text biografic, Piatra Neamţ, 1996; Misterele Bucureştilor, Bucureşti, 1997; Căderea Bastiliei, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Decembrie, în direct, Bucureşti, 1999; Cine l-a ucis pe Marx?, Bucureşti, 2001; Enigme în oraşul nostru, Bucureşti, 2001; Raţă cu portocale, Bucureşti, 2002; Vacanţă în infern, I-II, Bucureşti, 2003; Creşterea iguanelor de casă, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dan Silviu Boerescu, Poezia gulagului universitar - Horia Gârbea şi Cristian Popescu, PSS, 1993, 9; Sebastian Vlad Popa, Charles Bovary sunt eu, TTR, 1995,3-4; Călin Căliman, Texte, pretexte, subtexte, contexte, Alceste, Aneste..., CC, 1995,1-2; Dan Silviu Boerescu, Horia Gârbea, personaj şi autor, CNT, 1996, 28; Dan Silviu Boerescu, Horia Gârbea sau Intelectualizarea ironică a emoţiei, LCF, 1997, 7; Ioan Stanomir, Marele teatru al literaturii, LCF, 1997,28; Florin Lazăr, „Căderea Bastiliei", ST, 1998, 7-8; Radu Aldulescu, Mila, scârba şi încă ceva, „Art-Panorama", 1998, 8; Ruxandra Cesereanu, „Căderea Bastiliei", ST, 1998, 10; Glodeanu, Dimensiuni, 236-238; Dan Perşa, Graţiile literaturii, VTRA, 1999,11; Al. Ioanide, „Decembrie, în direct", RL, 2000,10; Dimisianu, Lumea, 493-497; Ghiţulescu, Istoria, 390-392; Răzvan Voncu, Fragmente critice, I, Bucureşti, 2000,128-131. O. S.
GÂRLEANU, Emil (5.1.1878, Iaşi — 2.VII.1914, Câmpulung), prozator. Este fiul Pulcheriei (n. Antipa), de la care viitorul scriitor moşteneşte o structură psihică delicată, şi al colonelului Emanoil Gârleanu. Urmează liceul în oraşul natal, la Şcoala fiilor de militari, unde îl cunoaşte pe Eugeniu P. Botez, cel ce va deveni Jean Bart. Renunţă la ideea de a face carieră ca ofiţer de marină, necorespunzând exigenţelor la matematici. La Şcoala
289 Dicţionarul general al literaturii române
Gârleanu
Militară de Infanterie este coleg cu Gh. Brăescu. în 1898, ofiţer, este repartizat la Iaşi, la Regimentul 13 „Ştefan cel Mare". In 1900, înscris la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, debuta cu versuri în „Arhiva" lui A.D. Xenopol, semnând Emilgar, pseudonim întâlnit anul următor în ziarul „Evenimentul". Schiţele, notele literare şi plastice îi atrag însă, din partea unui comandant obtuz, mutarea disciplinară la Bârlad (1902), unde, impenitent, înfiinţa, împreună cu G. Tutoveanu şi D. Nanu, revista „Făt-Frumos" (1904-1906, 1909). Din textele apărute aici şi în „Sămănătorul" va fi alcătuit volumul Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni (1905), de factură idilic-sămănătoristă. Demisionat din armată, fiindcă nu
i	se aprobase căsătoria cu Marilena Voinescu (care nu dispunea de dota impusă de regulamentele militare), se instala în februarie 1906 în Bucureşti (sprijinit de N. Iorga), devenind secretar de redacţie la „Neamul românesc". Atras de Mihail Dragomirescu, începând din anul următor va colabora la „Convorbiri critice" şi mai târziu la „Falanga", unde este redactor. Publică, de asemenea, la „Luceafărul", „Viaţa literară", „Tribuna" ş.a. Din aceşti ani datează volumele Cea dintâi durere (1907), Odatăî (1907), într-o noapte de mai (1908), 1877. Schiţe din război (1908), Nucul lui Odobac (1910), Din lumea celor cari nu cuvântă (1910), Amintiri şi schiţe (1910). în 1911 este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, la a cărei întemeiere contribuise. Din octombrie, acelaşi an, ca director al Teatrului Naţional din Craiova, îl sprijinea discret pe Liviu Rebreanu, numindu-1 secretar literar al instituţiei. în 1913 era redactor la revista „Ramuri", iar în februarie 1914 edita la Craiova o publicaţie proprie, „Proza", „revistă bilunară scrisă de Emil Gârleanu" (trei numere). Imobilizat de o afecţiune renală, se stinge prematur. Postum îi mai apar câteva volume, printre care Visul lui Filat (1915), O lacrimă pe-o geană (1915) şi Privelişti din ţară (1915).
La apariţia primei cărţi al lui G., Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni, N. Iorga semnala interesul pentru tipuri „casnice, miloase, nemărginit de bune, ai căreia urmaşi pier astăzi ca factori de vederi largi"; în optica criticului, texte ca Franţ şi Bunicul erau printre cele mai bune din „povestirea românească". Mihail Dragomirescu saluta ulterior „stilul descriptiv, puterea de caracterizare şi puritatea inspiraţiunii". însă clişeul sămănătorist obsedează. Figuri de album decolorate, bătrânii săi, mici boieri scăpătaţi, nostalgici, iremediabil dominaţi de pasivitate, trăiesc din amintiri, învârtindu-se în jurul propriului ax; notele repetitive, ticurile, micile manii, tabieturile sunt semnele sclerozării plurale. Proza din volumele următoare marchează un reviriment. Acum, viaţa în orizont rural e văzută sub specia durităţii morale, a împietririi sufleteşti. S-a vorbit chiar de pesimismul lui G., legat poate de influenţe naturaliste prin intermediul lui Maupassant, din care şi traduce. Câteva naraţiuni, de un realism crud, Punga, înecatul, Nucul lui Odobac, Ochiul lui Turculeţ, au drept protagonişti rurali aspri, în genere lipsiţi de emotivitate. Nuvela Punga, reprezentativă prin poetică, alternând între ironie tăioasă şi observaţie glacială, nu departe de mizantropie, este o compoziţie remarcabilă. O altă nuvelă, cu solid suport
fi
■11
...
illlglilljfi &Î& V \ §&•>') ■■■
"î* MV- ;\-
fi-.
dramatic, e Nucul lui Odobac; frapează aici personaje dârze, de
o	energie aproape neverosimilă la delicatul G. Ilarie Chendi vorbea de „trăsături de bronz", văzând în vânjoasa şi înfocata Ruja „un soi de amazoană de la ţară". în optica bătrânului Toader Odobac, centenar, un nuc enorm de pe pământul său simbolizează ordinea moştenită. Natură posesivă, Ruja lui Cazacu, măritată cu Mitru Odobac, nepotul bătrânului, exprimă vederile ultimei generaţii, refractară rânduielilor date. în conflict ireconciliabil, părţile nu acceptă nici un compromis; întocmai ca ţăranii normanzi ai lui Maupassant, eroii lui G. rămân neclintiţi pe poziţiile lor. înalt, taciturn, „uscat ca un schivnic", bătrânul Odobac scapără priviri de stăpân necontrazis. La Ruja, fiica unui hoţ de cai, feminităţii i se substituie o voinţă crâncenă. Neînduplecată, ea vrea să taie nucul, iar pe terenul liberat să planteze vie. Fixată în această decizie, îşi asociază sprijinul tinerilor din jur, încredinţaţi că nucul provoacă molime şi suge „tot sucul satului". Cum coaliţia partidei tinere nu poate fi înfrântă, Odobac se spânzură în vârful nucului. „Tu tot tare rămâi până la sfârşit", conchide el, murind. Posteritatea a arătat interes mai cu seamă volumului de schiţe Din lumea celor cari nu cuvântă, literatură de scurt metraj, fabule în fond, alcătuind un mic bestiarium. Diferite ca timbru narativ de scenariile animaliere semnate de N. Gane, I. Al. Brătescu-Voineşti şi M. Sadoveanu, miniaturile de aici se despart, de asemenea, de formula lui Jules Renard,
Gârneţ
Dicţionarul general al literaturii române 290
moralistul amar din Histoires naturelles. G. nu excelează prin plasticitate, prin cromatică, nici prin calităţi de observator al comportamentelor, dând mai degrabă curs liber fanteziei.
D.	Anghel îl declara superior, prin farmec şi concizie, unui Louis Pergaud, animalier notoriu, laureat al Premiului Goncourt. Graţios poet al necuvântătoarelor, tandru, comprehensiv, în subtext moralist, G. introduce descripţia doar ca un pretext de microscenete gingaşe. Pictura sau fotografia în sine nu-1 preocupă. Reţine însă două-trei ipostaze semnificative, se distanţează sau se apropie de obiect, amplifică sau reduce dimensiunile, pentru ca pe marginea unei trăsături definitorii să comenteze nestingherit, de cele mai multe ori patetic. Când autorul nu are în vedere drame mute, intervin discret scene de un umor bonom. Parcul lui de vietăţi (între care o ciocârlie, un vultur, o lebădă, cărăbuşi, furnici, o căprioară) face pereche grădinii cu flori a lui D. Anghel, nota care-i apropie fiind fantezia. Deşi narate cu voce mică, surdinizată, întâmplările cu necuvântătoare au negreşit vivacitate, chiar dacă nu ating poezia sadoveniană. Din 1877. Schiţe din război, de reţinut e realismul. Basmele (De pe când luceferi, Culegătoare de rouă, Fericirea) şi însemnările de drumeţie (Privelişti din ţară) au fost compuse printre picături.
SCRIERI: Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni, Bucureşti, 1905; ed. 2, Bucureşti, 1909; Cea dintâi durere, Bucureşti, 1907; ed. 2, Bucureşti, 1909; Odată!, Bucureşti, 1907; într-o noapte de mai, cu ilustraţii de A. Satmary, Bucureşti, 1908; 1877. Schiţe din război, pref. M.D. [Mihail Dragomirescu], Bucureşti, 1908; ed. îngr. şi introd. Ileana Manole, Bucureşti, 1979; Punga, pref. Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1909; Unirea. 24 ianuarie 1859, Bucureşti, 1909; Amintiri şi schiţe, Bucureşti, 1910; Din lumea celor cari nu cuvântă, Bucureşti, 1910; ed. îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1992; ed. îngr. şi pref. Serafim Duicu, Craiova, 1994; Nucul lui Odobac, Bucureşti, 1910; Trei vedenii, Bucureşti, 1910; ed. 2, Bucureşti, 1912; Culegătoare de rouă. O lacrimă pe-o geană. Fericirea. Cioplitorul, Bucureşti, 1911; Visul lui Pilat, Bucureşti, 1915; O lacrimă pe-o geană, Bucureşti, 1915; Privelişti din ţară, Bucureşti, 1915; Fetiţa mamei, Bucureşti, [1916]; Ochiul lui Turculeţ, Bucureşti, [1916]; Gâza. Icoane cu tâlc, Bucureşti, 1921; Nuvele, Bucureşti, 1925; Bucăţi alese, îngr. Gh. Vrabie, Craiova, 1941; Opere alese, îngr. şi introd. IonNegoescu, Bucureşti, 1955; Pagini alese, îngr. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1956; Scrieri alese, I-II, îngr. şi introd. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1963; Nuvele, schiţe, însemnări, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1974; Nucul lui Odobac, postfaţă Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1982; Când stăpânul nu-i acasă, Craiova, 1992; Meşterul de oglinzi, Iaşi, 1994; înecatul. Darul lui Dumnezeu, Bucureşti, f.a.; Suflet de femeie. întâmplarea. Conu Iordache Iovu, Bucureşti, f.a. Traduceri: Alphonse Daudet, Nevestele artiştilor, Bucureşti, 1908, Sapho, Bucureşti, 1908; Guy de Maupassant, O viaţă, Bucureşti, 1908; Eugene Brieux, Brânduşa (Blanchette), Bucureşti, 1911; Lucien Descaves şi Maurice Donnay, Paseri călătoare, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: N. Iorga, Boierimea de ţară se duce..., „Sămănătorul", 1905,47; M. Dragomirescu, O carte de schiţe, „Epoca", 1906, 78, 79; Chendi, Schiţe, 63-68; M. Dragomirescu, „Cea dintâi durere", CVC, 1908, 9; Sadoveanu, Cărţi, I, 71-73; M. Dragomirescu, „Nucul lui Odobac", CVC, 1910, 3; D. Anghel, Pe un volum de
E.	Gârleanu, R, 1911,13-14; N. Iorga, Emil Gârleanu, „Neamul românesc", 1914,26; Corneliu Moldovanu, Emil Gârleanu, omul şi scriitorul, FLR, 1914, 40; Mihail Sorbul, Emil Gârleanu, RP, 1916, 299;
Perpessicius, Opere, II, 58-67,292-295, XII, 318-319; Mihail Sebastian, Emil Gârleanu, UVR, 1928,28; Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, 154, passim; G. Ursu, Activitatea literară a lui Emil Gârleanu la Bârlad, RVM, 1936, 11-12; Gh. Vrabie, Bârladul cultural, Bucureşti, 1937, 223-227; Călinescu, Ist. lit. (1941), 562-564, Ist. lit. (1982), 631-634, 1011; Vianu, Opere, V, 178-184; Gh. Vrabie, Emil Gârleanu, Craiova, 1941; Gala Galaction, Oameni şi gânduri din veacul meu, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1955,130-133; Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, Bucureşti, 1960, 60-62; Teodor Vârgolici, Doi nuvelişti. Emil Gârleanu, I. A. Bassarabescu, Bucureşti, 1965; Domnica Filimon-Stoicescu, Emil Gârleanu, Bucureşti, 1968; Ciopraga, Lit. rom., 501-508; Micu, început,
380-383; Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988; Dicţ. analitic, 1,302-303, III, 160; Dicţ. esenţial, 327-329.	C.C.
GÂRNEŢ, Vasile (3.II .1958, Hănăsenii Noi, j. Lăpuşna), poet, prozator şi eseist. Este fiul Anei şi al lui Nicolae Gârneţ. După terminarea studiilor la Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău (1978-1983), va fi redactor, apoi, din 1994, redactor-şef la Editura Hyperion din Chişinău, concomitent funcţionând ca director al revistei „ Contrafort".
Romanul Martorul (1988), cu care debutează, se arată vădit influenţat de formula realismului magic latino-american, fiind populat de ţărani aprigi, cu reflexe „nesupuse controlului", măcinaţi de o ură şi o frică atavice şi trăind ca „la marginea unei prăpăstii adânci". O demonie pune stăpânire pe aceste personaje bântuite la limită de sentimentul înstrăinării. Satul descris de G. este împărţit în centru, margini şi casele de pe dealuri, de unde ţăranii înverşunaţi îşi trimit blestemul ancestral asupra celor din inima localităţii. Prozatorul întreprinde o retrospectivă spre „rădăcinile" genetice, spre adâncurile inconştientului. Volumele de poezii Peisaje bolnave (1990) şi Personaj în grădina uitată (1992; Premiul Uniunii Scriitorilor din România) cultivă o atmosferă generală de morbideţe, de spleen baudelairian întârziat. G. promovează programatic poetica optzecismului şi, în genere, a postmoder-nismului, cu accent pe fragmentarism, pe discursul autoreferenţial manierist-baroc. Adoptă postura de înstrăinat, de „bolnav" ce face exerciţii de singurătate şi pictează „peisaje bolnave". Colocvialitatea, ironia şi aluzia inteligentă la cotidian sunt „mărcile optzeciste", care se aliază cu narativi-tatea neolirică, cu dezinvoltura realismului şi a scepticismului ca „semne nouăzeciste" (Laurenţiu Ulici). A publicat mai multe cronici la volume ale scriitorilor români şi articole polemice.
SCRIERI: Martorul, Chişinău, 1988; Peisaje bolnave, Chişinău, 1990; Personaj în grădina uitată, Chişinău, 1992; Câmpia Borges, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, Valoarea fragmentului, RL, 1990,34; N. Georgescu, A scalpa structurile lumii, L, 1992,26-27; Traian T. Coşovei, Tineri poeţi basarabeni, CNT, 1992, 28; Traian T. Coşovei, „Când au vrut să mă înveţe să compromit cuvintele", CNT, 1993, 19; Laurenţiu Ulici, Un basarabean, RMB, 1993,15 mai; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,84-95; Cimpoi, Ist Ut Basarabia, 242-243; Cărtărescu, Postmodemismul, 472; Mircea A. Diaconu, Vasile Gârneţ sau... Omul de la frontieră, CL, 2002,12; Marius Chivu, Poemele tragicei istorii, RL, 2003,10.	M.	C.
291 Dicţionarul general al literaturii române
Geanoglu-Lesviodax
GEAMBAŞU, Constantin (26.VIII.1948, Cobia, j. Dâmboviţa), comparatist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Pandelescu) şi al lui Marcu Geambaşu, meseriaşi. Va urma Liceul Teoretic din Găeşti (1962-1966) şi Facultatea de Limbi Slave, secţia polonă-română, la Universitatea din Bucureşti (1966-1968), ca şi Facultatea de Limbă Polonă a Universităţii din Varşovia (1968-1971), unde i-a avut între profesori pe I. C. Chiţimia şi pe J. Kulczycka-Saloni. Debutează în 1977 în revista „Steaua", iar editorial, în 1996 cu monografia Maria Dqbrowska. Proza interbelică, susţinută, în 1990, ca teză de doctorat sub coordonarea lui I. C. Chiţimia. îşi începe cariera didactică la Universitatea din Bucureşti, la Catedra de limbi şi literaturi slave, promovând până la treapta de profesor; între 1982 şi 1989 funcţionează ca lector la Universitatea din Sofia, iar din 1999 la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Este, din 1998, vicepreşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din România şi membru în Comisia de istoria slavisticii din cadrul Comitetului Internaţional al Slaviştilor. A colaborat la periodice din ţară („Steaua", „Revista de istorie şi teorie literară", „Romano-slavica") şi din străinătate („Bălgarski ezik i literatura", „Sovremennik") ş.a.
Lucrarea de debut despre prozatoarea poloneză Maria Dqbrowska îmbină metodologia tradiţională cu cea modernă, a doua folosită îndeosebi în realizarea propriu-zisă a demersului istorico-literar. Plecând de la o bogată bibliografie, G. trece în revistă mai întâi modelele şi ideile care i-au inculcat scriitoarei „funcţiile cognitive şi educative ale actului creator". Tranziţia de la poetica realistă, „dorică", prezentă în nuvelistica timpurie şi în roman şi construită aşadar pe „principiile autenticităţii, verosimilităţii şi finalităţii", va avansa în direcţia modelului „corintic". Comentariile sunt convingătoare şi, în unele laturi, conţin şi un netăgăduit aport de originalitate. în acest sens, trebuie amintite inserţiile comparatiste, cu toate că al doilea termen adus în discuţie, literatura lui G. Călinescu, pare oarecum neaşteptat, având în vedere deosebirile frapante dintre temperamentele şi stilurile celor doi scriitori. Volumul Ipostaze lirice şi narative (1999) se află sub semnul declarat al opiniilor exprimate de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Dacă unele studii, precum cele despre polonezii Czesîaw Miîosz şi Wisîawa Szymborska ori despre bulgarii A. Konstantinov şi
E.	Stanev, completează tabloul răspândirii literaturilor slave în spaţiul românesc, cele mai multe comentarii pun în lumină caracterele „corintice" ale lucrărilor unor scriitori polonezi şi bulgari, raportaţi adesea la cei români. Sub acest raport, se subliniază, mai întâi, rolul viziunii mitologice în edificarea structurilor narative (B. Schulz, Ştefan Bănulescu şi I. Radicikov), precum şi rolul mitului în reconstituirea sistemului axiologic, apoi este pusă în lumină literatura ca reconstrucţie alegorică a unor lumi depărtate (A. Kusniewicz). La acestea se adaugă evidenţierea câtorva trăsături ale balcanismului literar: cultivarea derizoriului cu funcţie dezintegratoare şi finalitate peiorativă şi dimensiunea spirituală, contemplativ-estetică, în amândouă găsindu-şi sursele mai multe însuşiri ale corinticului (mitizare-demitizare, ironia, grotescul, ludicul, alegoria,
parabola şi creaţia conştientă de sine). Cu unele similitudini în problematică şi alcătuire, cartea Scriitori polonezi (secolul XX), apărută în 2002, măreşte numărul creatorilor contemporani polonezi cunoscuţi în România. Contrar aşteptărilor, G. îşi opreşte atenţia asupra câte unei proze reprezentative pentru opera autorilor abordaţi, străduindu-se să surprindă caracterele distinctive, pe care le situează în ansamblul înnoirilor din literatura polonă a ultimelor decenii. Scriind despre Maria Dqbrowska, Czesîaw Miîosz, A. Kusniewicz, Stanisîaw Lem, A. Szczypiorski şi O. Tokarczuk, el încearcă să desprindă câteva trăsături identitare poloneze, pe care apoi le proiectează prin sugestii comparatiste pe fundal european. în partea a doua, aşezată integral sub semnul comparatismului, după ce conturează un portret al lui homo polonicus, comentatorul stăruie asupra dificultăţilor de traducere a prozei şi poeziei polone în româneşte, demers pe care îl încheie cu un tablou al transpunerilor din ultimul deceniu. De altfel, în activitatea lui G. intră un capitol important dedicat traducerilor din limba polonă.
SCRIERI: Maria Dqbrowska. Proza interbelică, Bucureşti, 1996; Ipostaze lirice şi narative, Bucureşti, 1999; Scriitori polonezi (secolul XX), Bucureşti, 2002. Traduceri: Henryk Markiewicz, Conceptele ştiinţelor literaturii, Bucureşti, 1988; Jakub Karpiriski, A.B.C.-ul democraţiei, Bucureşti, 1993; Michalina Wisîocka, Arta iubirii, Bucureşti, 1994; Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Bucureşti, 1996; Stanisîaw Lem, întoarcerea din stele. Golem XIV, pref. Cristian Tudor Popescu, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Mihai Dan Pavelescu şi Cristian Tudor Popescu), Eden, Bucureşti, 1999; Czesîaw Miîosz, Gândirea captivă, Bucureşti, 1999, Europa natală, Bucureşti, 1999, Ţinutul Ulro, Bucureşti, 2002; Wisîawa Szymborska, Sub o singură stea, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Passionaria Stoicescu), în râul lui Heraclit, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Passionaria Stoicescu), Clipa. Chwila, Bucureşti, 2003; K. Wojtyla, Iubire şi responsabilitate, Bucureşti, 1999; A. Szczypiorski, Frumoasa doamnă Seidenman, Iaşi, 2001; O. Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărţii, Iaşi, 2001; Cracovia. Pagini de cultură europeană, Bucureşti, 2002; Leszek Koîakowski, Conferinţe mici pe teme mari, pref. trad., Bucureşti, 2003; Iuri Andruhovâci, Andrzej Stasiuk, Europa mea, pref. Comei Ungureanu, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Cristina Sârbu, „M. Dqbrowska. Proza interbelică", RSL, 1997; Mihai Mitu, Literatura Polska, II, Varşovia, 2000, 581; Sabra Daici, „Ipostaze lirice şi narative", RSL, 2001; Stan Velea, Literatura polonă în România, Bucureşti, 2001,343-344,361,363, 373; Stan Velea, Maximum de sensuri în minimum de cuvinte, OC, 2003, 173; Stan Velea, Cracovia - iradieri europene, „Dilema", 2003, 531; Nicolae Mareş, Metropole culturale europene şi relaţiile lor cu România. Cracovia, „Ecart", 2003, 230; Stan Velea, Revitalizarea eseului, „Lamura", 2003,21-23.	St.	V.
GEANOGLU-LESVIODAX, Alexandru (1793 - 31.1.1869, Bucureşti), traducător. Boier muntean cu rang de paharnic, G.-L. a tălmăcit din ruseşte Povestiri din spaimile vrăjitoreşti (1839), o culegere din surse diferite (ruseşti, franceze ş.a.) de naraţiuni cu subiecte fantastice sau mistice. Pentru a atenua caracterul terifiant al povestirilor, traducătorul adaugă la sfârşit mai multe anecdote, relatate cu haz, într-un limbaj arhaizant. A mai transpus Noaptea şi ziua Rossiei sau Mitologia slavonilor (1836), o carte intitulată Tâlcuirea viselor (1836) şi una,
Genaru
Dicţionarul general al literaturii române 292
din greceşte, pentru uzul bisericii (Istoria bisericească, 1845). Sub semnătura Al. Lesviodanu, a tipărit două epigrame în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1840).
SCRIERI: Antichităţi despre Crucea Domnului Nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857. Traduceri: Noaptea şi ziua Rossiei sau Mitologia slavonilor, Bucureşti, 1836; Tâlcuirea viselor, Bucureşti, 1836; Povestiri din spaimile vrăjitoreşti, pref. trad., Bucureşti, 1839; Istoria bisericească, Bucureşti, 1845.
Repere bibliografice: Barbu Lăzăreanu, Cu privire la..., Bucureşti, 1971,263-267; G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, 236; Dicţ. lit. 1900,388.	'	L.V.
GENARU, Ovidiu (pseudonim al lui Ovidiu Bibire; 10.XI.1934, Bacău), poet şi prozator. Fiu al Măriei (n. Vasile) şi al lui Constantin Bibire, G. a urmat liceul la Bacău şi a absolvit, în 1957, Institutul de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti, fiind repartizat ca profesor la Şcoala Sportivă din oraşul natal (1957-1966). Redactor la revista „Ateneu" (1966-1974), reintră în învăţământ ca profesor la Institutul Pedagogic din Bacău (1974-1980), apoi este muzeograf la Casa Memorială „G. Bacovia" (1980-1898). în legislatura 1992-1996 a fost membru al Parlamentului României. A debutat în 1959 într-o plachetă editată de Casa de Creaţie din Bacău.
Poezia lui G. este dominată de întrepătrunderea dintre rafinamentul universului livresc şi savoarea delicată a gesturilor şi senzaţiilor simple. Regăsirea simplităţii dă naştere unei euforii lirice cu atât mai intense cu cât îndepărtarea de o candoare resimţită ca „originară" este mai mare. Reîntoarcerea la paradisul sentimentului frust se face însă dintr-o perspectivă intelectualizată, în care situaţiile cotidiene sunt transfigurate printr-un joc metaforic savant, împins uneori până la supraabundenţă. Prima carte, Un şir de zile (1966), ilustrează nostalgia umbroasă a originilor (Amurg laAgapia Veche, Meşteri în ploaie), laolaltă cu bucuria reamintirii, în versuri ludice, a jocurilor copilăriei (Sâritură-ntr-un picior) şi cu elogiul vieţii simple, în acord cu ritmurile naturale (Ţapinarii). De cealaltă parte, influenţa livrescului apare, în finalul culegerii, în versuri care celebrează craii lui Mateiu I. Caragiale (Epilog la Curtea-Veche) sau universul operei lui Ion Creangă (Humuleşti, Ozana, Durată). Nuduri (1967), volum mai închegat şi mai unitar, este expresia exploziei unui erotism intens, în care întregul univers apare transfigurat sexual: se vorbeşte despre „sânii materiei", „fecioria căilor" şi „pupila frigidă a morţii", iar poetul se înfăţişează ca „defloratorul" unei lumi încă virgine: „Nedeflorată e lumea în calea poetului / ori prea bătrână, şi ziua de ieri / e o lumină cu gâtul răsucit." Odată cu Patimile după Bacovia (1972), G. renunţă la limbajul fastuos în favoarea unui lirism discursiv, în care enumerarea, lipsa punctuaţiei şi fracturarea sintaxei iau locul metaforismului intens de până acum. De asemenea, se observă şi o uşoară deplasare de perspectivă: nostalgia începe să se amestece cu ironia şi autoironia în poeme în care imaginea poetului provincial, patronată de „preafericitul Bacovia", este creionată fără încrâncenare sau resentiment, în tonuri jovial-negative:
„vino în provincie mi-au zis vino / profesore la căsuţa ta albă în micul orăşel / vei umbla ca Iisus peste ape vei fi / întâmpinat cu ave doctorii avocaţii vor / da un dineu în cinstea noului lor / prizonier ... / [...] vino profesore la căsuţa ta albă / cu moartea în fereşti." Nu lipseşte protestul împotriva societăţii de consum, cea care îngroapă fiorul liric sub munţi de gunoaie: „Aceşti munţi de ambalaje menajere / şi reclamele consumaţi surogate / [...] prin care hămesit de foame scormoneşte / cobaiul alb şi înfricoşat al poeziei." în versurile din Am mai vorbit despre asta (1986), glosând pe marginea repetării monotone a aceloraşi gânduri şi gesturi odată cu înaintarea în vârstă, poetul este pătruns de un sentiment al târziului, al crepusculului; un univers al tristeţii şi al regretului „iubirilor mici" se străvede aici filtrat prin amurgul vieţii, pândit de „moartea cu chip de aur" a toamnei. Aflată pe o treaptă inferioară poeziei, proza lui G. merită luată în discuţie în special pentru conturarea destul de convingătoare a unor psihologii de excepţie (romanele Sperietoarea, 1992, Proces-ver-bal al unei crime, 1998) şi pentru analiza minuţioasă a altora (Iluzia cea mare, 1979). Pe scriitor îl interesează, mai mult decât construcţia epică solidă, sondarea imponderabilelor sufleteşti sau desenarea medalionului psihic. Romanul de debut, Week-end în oraş (1969), prezintă tribulaţiile sentimentale ale
293 Dicţionarul general al literaturii române
Generaţia de mâine
unui tânăr meteorolog, care alege debuşeul erotic ca modalitate de refacere a nervilor săi obosiţi. Figura Murei sau a lui Miriam nu se reţin. Evaziunea în erotic o încearcă şi alte personaje ale romanului. Construcţia epică este labilă, nucleul va fi găsit după o nereuşită încercare de acces în atmosfera staţiei meteorologice, personajele par vag conturate, iar finalul, prea optimist, rămâne neconvingător. Mai reuşit este romanul Iluzia cea mare, care încearcă să împletească sondarea mediului social cu analiza lentă, subtil tergiversată, accidentată pe alocuri prin forţarea imprevizibilului caracterial, a stării personajelor. în centrul scrierii se află cuplul matrimonial Edmonda-Titus Oniga; ea e o femeie mondenă, diplomată şi ambiţioasă, el un soţ ascultător, cu un excesiv sentiment al datoriei, care urcă încetul cu încetul treptele succesului profesional. Disoluţia lentă, amânată a cuplului este urmărită prin ochiul personajului-reflector Alee, fratele Edmondei, un actor ratat, cabotin, dar intuitiv. Personajele îşi leapădă treptat măştile: Edmonda îşi dorise o carieră artistică, iar Titus se străduieşte să-şi domine dragostea incipientă pentru secretara sa, Luiza. Deşi situaţia pare ţinută sub control, lucrurile explodează în final: întins pe bancheta psihologului, Titus deplânge schema ruginită a relaţiei lor; soţia sa nu se mai întorsese din excursia făcută în Occident. Tematica se schimbă în Sperietoarea, unde, sub pretextul analizei unui caz clinic şi a prezentării unui ospiciu, se construieşte parabola regimului totalitar. în urma unui accident, Cristian Filiti îşi pierde memoria, este dus într-un ospiciu, unde doctorul Voch, în care autorul proiectează un dictator în miniatură, încearcă să-l facă să-şi găsească identitatea. în prezentarea cazului Filiti, G. alternează flash-back-uri din existenţa anterioară a eroului cu descrierea mediului ospiciului. Viaţa îi fusese plină de întâmplări capitale: copil, asistase la ororile războiului, trecuse şi pe la Canal, frecventase medii diverse; era, în plus, scriitor. Evenimentele sunt puse însă sub semnul provizoriului şi ambiguităţii, personajul fiind şi histrionic. în încercarea de a afla identitatea pacientului său, doctorul recurge la o stratagemă: îi publică fotografia într-o revistă; romanul va anexa scrisorile primite de la cei care pretindeau că-1 cunosc pe Filiti. Trei scrisori-martor schimbă cu totul portretul personajului Filiti, făcând din el protagonistul unor relaţii amoroase bizare. în afară de prea abisalele motive care-1 determinaseră să-şi părăsească nevasta (deşi nu avea nici o intenţie în acest sens), fusese agresorul şi amantul unei nepoate (vitrege), devenită actriţă. Astfel, romanul, care încearcă să prindă toate intenţiile scriitorului, se lasă înăbuşit de neverosimil. Povestea dragostei ascunse dintre unchi şi nepoată, care-şi păstrează statutul profesional, precum şi toate amănuntele relaţiei schiţate în romanul anterior se reiau în Diverse cereri în căsătorie (1994). Autorul îşi propune să scrie un roman-verite; va folosi, în acest sens, ca material documentar, confesiunile făcute de actriţă unei prietene pe nişte benzi de magnetofon, scrisori, amintiri din trecutul comun al celor două femei etc. Proces-verbal al unei crime este tot un roman-zierite, urmărind reconstituirea unei crime şi prezentarea detaliată a procesului de judecată, documentele (declaraţiile prietenilor
victimei, ale ucigaşului, pledoariile avocaţilor) fiind anexate acum mai firesc. Şi aici se mizează pe scoaterea în prim-plan a tipurilor maladiv-excepţionale. Romanul foloseşte cu dibăcie suspansul, reconstituind amalgamat trecutul personajelor şi începutul relaţiei lor şi strecurând cu abilitate aluzii privitoare la patologia eroului. Ştefan (strungar) suferă de o formă accentuată a maniei persecuţiei şi, într-un acces de gelozie, o ucide pe viitoarea lui soţie, Anişoara. Nereuşind să se sinucidă după omor, eroul alege oprobriul public, ruşinea trecerii printr-un proces. Finalul este declamator: deşi îşi doreşte cu ardoare pedeapsa capitală, eroul aşteaptă să joace, după detenţie, rolul de pustnic dramatic. G. are şi un volum de proză scurtă, Cafeneaua subiectelor (1980), unde unele schiţe epice sunt reuşite prin absurdul situaţiilor prezentate sau prin surprinderea (fără comentarii) a imponderabilelor psihologice. Câteva piese de teatru (La margine de Paradis, Viaţă particulară ş.a.) nu individualizează un dramaturg.
SCRIERI: Un şir de zile, Bucureşti, 1966; Nuduri, Bucureşti, 1967; Ţara lui 77, Bucureşti, 1969; Week-end în oraş, Bucureşti, 1969, Patimile după Bacovia, Bucureşti, 1972; Bucolice, Iaşi, 1973; Elegii, Bucureşti, 1974; Goana după fericire, Bucureşti, 1974; Fidelitate, Iaşi, 1977; Madona cu lacrimi, Cluj-Napoca, 1977; Iluzia cea mare, Bucureşti, 1979; Cafeneaua subiectelor, Iaşi, 1980; Poeme rapide, Iaşi, 1983; Flori de câmp, Bucureşti, 1984; Am mai vorbit despre asta, Iaşi, 1986; Sperietoarea, Bucureşti, 1992; Diverse cereri în căsătorie, Bucureşti, 1994; Proces-verbal al unei crime, Bucureşti, 1998; Orient, pardonl, Bucureşti, 1999. Traduceri: Vladimir Holan, Noapte cu Hamlet, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dragoş Şesan).
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Week-end în oraş", RL, 1970, 11; Constantin, Despre poeţi, 146-150; Poantă, Modalităţi, 241-243; Cândroveanu, Alfabet, 80-83; Petroveanu, Traiectorii, 276-278; Ciobanu, Incursiuni, 106-110; Barbu, O ist., 245-246; Piru, Poezia, II, 257-266; Laurenţiu, Eseuri, 107-113; Raicu, Critica, 359-362; Felea, Aspecte, 1,134-139; Grigurcu, Poeţi, 469-471; Daniel Dimitriu, „Iluzia cea mare", CL, 1979,11; Alboiu, Un poet, 197-198; Iorgulescu, Firescul, 219-223; Cristea, Faptul, 154-156; Livescu, Scene, 107-115; Vlad, Lectura rom., 160-165; Dumitru Radu Popa, „Flori de câmp", TBR, 1985, 288; Dinu Flămând, „Flori de câmp", AFT, 1985,3; Cristian Livescu, „Flori de câmp", ATN, 1985,6; Ioan Holban, Proza lui Ovidiu Genaru, CL, 1985,7; Al. Călinescu, „Flori de câmp", CRC, 1985, 47; Nicolae Manolescu, „Patimile după Bacovia", RL, 1986,15; Grigurcu, Existenţa, 250-255; Cistelecan, Poezie, 60-64; Cosma, Romanul, 1,151-153; Simion, Scriitori, IV, 189-196; Vasile Spiridon, „Sperietoarea", ATN, 1992,10; Constantin, Complicitatea, 122-124; Alex. Ştefănescu, în sfârşit un roman, RL, 1994, 48; Dicţ. scriit. rom., II, 344-347; Vlad Sorianu, Două generaţii de poezie modernă, ATN, 1999,12; Ovidiu Genaru, PRA, II, 984-990; Dicţ. analitic,
III,	287-290; Popa, Ist. lit., II, 481-483; Alex. Ştefănescu, Ovidiu Genaru la o nouă lectură, RL, 2002,30,31.	L.H.
GENERAŢIA DE MÂINE, revistă literară apărută la Oraviţa, lunar, între 1936 şi 1938, redactată de elevii Liceului „General Dragalina", sub îndrumarea profesorului I.C. Stoica. Publicaţia era condusă de un comitet de redacţie alcătuit din Sabin Belu, Aurel Bugariu, Gheorghe Milovan, Ion Mioc, Simion Simu, Horea Şedicu. Poezie publică aproape toţi redactorii, dar şi alţi elevi ai liceului: Mihai Novac, Pavel Butan, Petre Sfetca ş.a.
Generaţia mea
Dicţionarul general al literaturii române 294
Dintre poeţi se remarcă Pavel Bellu, cu Romanţa unui muzicant, din ciclul Candelabre albastre, de fapt volumul său de debut tipărit în 1936. Aurel Bugariu recenzează mai multe plachete de versuri, în genere la rubrica „Carnet literar": Candelabre albastre de Pavel Bellu, An din patru primăveri de Mihai Novac, Jad de Sergiu Cristian. Pavel Bellu recenzează, la rândul său, placheta Cuiburi de lumini de Valeriu Cârdu. Atenţia specială acordată de revistă marilor nume ale poeziei române este vizibilă prin publicarea unor aforisme de Lucian Blaga, a unor texte critice despre Aron Cotruş (Aurel Bugariu, Câteva clipe alături de Aron Cotruş), G. Topîrceanu (Pavel Bellu, George Topârceanu. 1890-1937. Obseroaţiuni, analize şi reflecţii cu ocazia morţii). în mai multe numere succesive, Ion Mioc publică epigrame. Cât priveşte proza, revista conţine un fragment din nuvela Oraşul omorâtor de suflete de Aurel Bugariu.	1.1.
GENERAŢIA MEA, periodic apărut la Bucureşti, lunar, între
1	iunie şi 1 septembrie 1930, cu subtitlul „Foaie literară", fără menţionarea comitetului de redacţie. Publică versuri Dem. Bassarabeanu, C. Teodorescu, Dumitru Cosma. George Acsinteanu semnează un fragment din romanul Piatra neagră, intitulat Cărbune cu şapte colţuri, Al. Al. Leontescu recenzează, sub titlul Roman simbolic, cartea Am ucis pe Dumnezeu a lui Carol Ardeleanu. Proză mai publică Paul Daniel, Sm. Vizirescu, iar aforisme, Eugen Relgis. Alţi colaboratori:
C.	Cristobald, M. Teodorescu.	1.1.
GENERAŢIA VIITOARE, revistă apărută la Bucureşti, lunar şi bilunar, din octombrie 1889 până în mai 1904. Director şi fondator a fost Eduard M. Adamski. între februarie 1891 şi martie 1892 publicaţia trece sub direcţia unui comitet, înlocuit ulterior de I.I. Livescu, I.S. Spartali şi Julieta E. Adamski. în februarie 1890, G.v. îşi schimbă titlul în „Generaţia nouă" şi, considerându-se o continuare a „Foii României" (care apăruse în 1882), se află, în martie 1890, la seria a doua şi la anul al X-lea de apariţie. Din ianuarie 1904 devine „România", apoi „Revista România". Dacă la apariţie se subintitula „Revistă ştiinţifico-literară", mai târziu devine „enciclopedică". Redactorii responsabili până la 1890 au fost C.N. Chabudeanu pentru partea ştiinţifică, şi Corneliu Botez pentru partea literară, D. Teleor, G. Russe-Admirescu, I.I. Florescu, Scarlat Orăscu, Al.I. Şonţu, I.A. Bassarabescu, Gr. Mărunţeanu, G. Başturescu, Aristid I. Gârleanu fiind redactori. G.v. era organul unei societăţi literare studenţeşti sub preşedinţia doctorului C.N. Chabudeanu şi se voia „promotoriul ideilor noi". Proclama pe Eminescu „artistul desăvârşit", „idolul" şi „împărtăşania noastră", fruntaşul unei „adevărate direcţiuni", în fapt însă, revista a publicat o literatură eclectică. Alături de G. Orleanu, D. Karr (D. Karnabatt), Al. Obedenaru, Mircea Demetriade, atraşi — cel puţin programatic — de orientările mai noi din poezie, de I. Catina şi Şt. Cruceanu, poeţi „proletari", de idilicul Dem. Moldovanu şi de D. Teleor, ironic în Idilele sale faţă de locurile comune ale genului, mai apăreau A.C. Cuza, Carol Scrob, N. Ţincu, Smara, autori de elegii,
romanţe, alegorii morale în manieră tradiţională. Corneliu Botez, Sc. Orăscu ilustrează influenţa eminesciană. Rareori, semnează I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Macedonski. Se retipăresc poezii de V. Alecsandri şi M. Eminescu, o nuvelă postumă a lui AL Hâjdeu, câteva din scrierile lui I. Ghica. Proza, satirică (D. Teleor), lirică (G. Nicolescu), de „documente omeneşti" (G. Russe-Admirescu) şi „copii după natură" (I.S. Spartali), este de nivel minor. Excepţie fac schiţele lui I.A. Bassarabescu (care semnează I.A.B. sau Barion), aflat la începuturile carierei literare. Traducerile, datorate lui I.S. Spartali, Ed. M. Adamski, B. Florescu, sunt la fel de eteroclite ca şi literatura revistei. Căpitanul Matei Eminescu, fratele poetului, este prezent cu o tălmăcire în proză şi un articol de istorie. Portretele unor scriitori români (A.I. Odobescu, I.S. Spartali, Veronica Micle) şi străini (Vittorio Alfieri, Emile Zola, Octave Feuillet, Lev Tolstoi), câteva recenzii semnate de Dem. Moldovanu şi articolele lui
I.I. Livescu (Artele şi literatura) reprezintă tot ceea ce G.v. a făcut să apară în materie de critică literară. Interesul redacţiei fiind captat şi de alte domenii decât literatura — economie, medicină (de evidenţiat colaborarea lui Victor Babeş), finanţe, comerţ —, în ultimii ani acestora li se va acorda un loc tot mai larg în revistă.	S.C.
GENILIE, Ioan (Iosif) (sec. XIX), publicist. Originar din Sălişte, G. a fost, din 1832, primul profesor de geografie şi istorie („hronologie") la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti şi autor de manuale de geografie foarte răspândite. Bun bibliograf, el a alcătuit un amplu catalog, publicat în două volume, al bibliotecii Colegiului (1846-1847). Era un om instruit, cunoştea limbile greacă, latină şi franceză, avea bogate informaţii în diverse domenii. în cele două reviste pe care le-a editat, „Universu" (1845-1848) şi „Mondul" (1847), ca şi mai înainte, în „Cantor de avis şi comers", G. a publicat (deseori fără semnătură) articole, unele adevărate reportaje, pe teme sociale şi culturale, biografii ale oamenilor celebri, compilate uneori din revistele apusene. O atenţie constantă a acordat-o problemelor limbii române literare. Era adeptul introducerii alfabetului latin, pleda pentru o limbă „populară", ferită de barbarisme şi excese latinizante. Referirile pe care le face la literatură dovedesc lecturi bogate şi discernământ. Preocupat de literatura naţională, publică din manuscrisele poetului Alecu Văcărescu, prezentat ca un „Petrarca românesc". Analizând o poezie a lui Gr. Alexandrescu şi alta a lui I. Catina (în articolul Poezie), G. remarcă „figuri frumoase" şi „idei delicate" în tratarea, originală, a unei teme comune. în spirit clasicist, el vedea în copierea naturii izvorul tuturor operelor artistice. Sporadic, a compus poezii patriotice ocazionale şi meditaţii alegorico-filosofice.
Repere bibliografice: Encicl rom., II, 523; Gh. Adamescu, Scrierile lui Iosif Genilie, „Buletinul Societăţii Geografice Române", 1901; Ilie Popescu-Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian, Bucureşti, 1970, 16, 78-79; Theodorescu, Ist. bibi, 33-36; Dicţ. lit. 1900,389.	L. V.
295 Dicţionarul general al literaturii române
Genoiu
GENOIU, George (31.VIII.1933, Armăşeşti, j. Ialomiţa), dramaturg şi critic de teatru. Este fiul Constanţei (n. Mincu) şi al lui Alexandru Genoiu, funcţionar. în 1953 a absolvit Liceul „I.L. Caragiale" din Ploieşti, după care, în 1962, îşi va lua licenţa la Facultatea de Teatrologie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. Debutează în dramaturgie la „Ateneu", cu piesa Umbrelă pentru singurătate (1968), după ce debutase ca poet în „Tânărul scriitor" (1955), iar în postura de comentator literar în „Tribuna" (1963). Metodist şi director al Casei Regionale a Creaţiei Populare din Galaţi (1961-1964), inspector pe probleme artistice în Galaţi (1966-1967), din 1967 face parte din redacţie, iar din 1982 până în 1990 conduce revista „Ateneu". Din 1990 înfiinţează şi conduce, la Bucureşti, Editura Rampa şi Ecranul. I s-au acordat Premiul criticii teatrale (1979), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie (1983), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1996).
Nume înseriabil generaţiei lui Dumitru Radu Popescu, Tudor Popescu, Iosif Naghiu ş.a., G. practică deopotrivă genul dramatic, cronica de spectacol cu tendinţe accentuat moralizante şi mai puţin estetizante, articolul pe teme de actualitate ş.a.m.d. Fără să atingă cota de popularitate a congenerilor şi confraţilor amintiţi, şi-a văzut puse în scenă unele piese la teatre din Bacău, Botoşani, Bârlad, Târgu Mureş, Giurgiu. Câteva au figurat în repertoriul teatrului radiofonic,
acolo unde, în fapt, îşi găsesc cel mai bine locul (ca şi la televiziune, de altfel). La început, adică în piesele Seara în faţa cerului (1973), Drumul încrederii (1978) şi Frate mai mare (1980), autorul se dovedeşte un didactic-moralizant, creator de replici în tipare conflictuale schematice (relaţii inter şi intrafamiliale, examenul retrospectiv al conştiinţei civice exemplare ş.a.), în texte parcă prematur îmbătrânite, deşi înzestrate cu un soi de ingenuitate acidă. Cu timpul, depăşind sfera teatrului în maniera lui Mihail Davidoglu în favoarea subtilităţilor maziliene şi afiliindu-se la linia Horia Lovinescu sau Ecaterina Oproiu, G. începe să dilueze grandilocvenţa în favoarea tristeţilor lirice şi să aducă la rampă problematica inerentă cuplului aflat la răscruce, vanitatea ultragiată a activistului, singurătatea ratării profesionale, nostalgia tinereţii revoluţionare ş.a.m.d. Volumul Teatru (1997), ediţie de autor, reprezentativă pentru cei treizeci de ani de activitate teatrală, cuprinde Trilogia captivă: Cantonul de vânătoare, Rătăciţi în amurg, împăcare târzie, apoi zece piese grupate sub titlul Conversaţii provinciale, trei sub „efigia" Acasă, vieţi destrămate, articole, cronici, eseuri pe teme teatrale, precum şi un substanţial dosar de opinii critice şi mărturii afective despre autor. în general, motivul cuplului situat într-un nucleu conflictual (Logodnicii mincinoşi, Doi pentru un tangou), drama morală a unui tată, conflictul dintre generaţii şi opţiuni politice (Conversaţie în oglindă), satira socială (Comedie provincială), feminitatea social-exemplară (Drumul spre Everest) sunt câteva dintre subiectele tratate (nu vor lipsi cele din mediul rural, din viaţa funcţionărimii şi a activiştilor de partid), de neocolit de către eventualul istoric al formelor teatrale în ceauşism. Din această perspectivă, este obligatoriu de semnalat evoluţia autorului către panoramarea socio-satirizantă a României anilor 2000: Titircă, Inimă-Bună (palavre şi adulter la domeniile Marvila) este un „pamflet antioligarhic" (2002), pe tiparele proiectatei piese caragialiene Titircă, Sotirescu & Co., şi care plasează în contemporaneitate tema ciocoilor vechi şi noi, pe N. Filimon, I.L. Caragiale şi Teodor Mazilu, într-o şarjă cu zece episoade tocmai nimerite pentru un spumos serial de televiziune. Titircă, Înimă-Bună... continuă Trivial tangou şi plachează pe tiparul caragialian personaje din O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului. Astfel, Ziţa a devenit intelectuala grupului, scrie haikuuri şi pleacă în Japonia să studieze arta gheişelor, Spiridon este gay, fiindcă „homosexualii sunt viitorul globalizării" ş.a.m.d.
SCRIERI: Seara în faţa cerului, Bucureşti, 1973; Drumul încrederii, Bucureşti, 1978; Frate mai mare, Bucureşti, 1980; Teatrul de toate zilele, Iaşi, 1980; însoţitorul nevăzut, Bucureşti, 1983; Trecere prin verandă, Iaşi, 1984; Doi pentru un tangou, pref. Ileana Berlogea, Bucureşti, 1986; Subiecte teatrale. Motive. Procedee, Bucureşti, 1987; Conversaţie în oglindă, Bucureşti, 1989; O lume captivă, Bucureşti, 1996; Teatru, Bucureşti, 1997; Dramele decăderii, Bucureşti, 2000; Titircă, Inimă-Bună (palavre şi adulter la domeniile Marvila), Bucureşti, 2002; Teatru. Domeniile Marvila, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Costin Tuchilă, „însoţitorul nevăzut", LCF, 1983, 27; Nicolae Turtureanu, Poeme rapide, CRC, 1983, 47; Zaharia Sângeorzan, „însoţitorul nevăzut", CRC, 1983, 47; Eugen Simion,
George
Dicţionarul general al literaturii române 296
„însoţitorul nevăzut", RL, 1983,47; Ghiţulescu, O panoramă, 279-282; Cristian Livescu, „însoţitorul nevăzut", ST, 1984, 1; Val Condurache, „însoţitorul nevăzut", CL, 1984,5; Virgil Cuţitaru, „Doipentru un tango", CRC, 1987,8; Florin Faifer, Măştile şi oglinda, CRC, 1989,40; Dicţ. scriit. rom., II, 347; Ghiţulescu, Istoria, 352-356; Florin Faifer, Ispitele parabolei, „Drama", 2002,2-3.	D.C.M.
GEORGE, Alexandru (pseudonim al lui George-Alexandru Georgescu; 6.IV.1930, Bucureşti), prozator, eseist, critic şi istoric literar, traducător. Este fiul Elizei (n. Constantinescu) şi al lui lui George Georgescu (care moare când viitorul scriitor avea şase ani), funcţionari la Banca Naţională a României şi descendenţi ai unor familii de negustori şi antreprenori. Copilăria şi-a petrecut-o în Bucureşti (în zona Calea Moşilor-Olari-Popa Petre-Zece Mese, cartier evocat în eseuri memorialistice, dar şi în opere de ficţiune), scriitorul fiind nu numai prin localitatea de domiciliu, ci şi prin mentalitatea şi identitatea afectivă pe care şi le asumă, un bucureştean „get-beget". Urmează Şcoala Primară nr. 7 „Sfântul Silvestru" (1937-1941) şi Liceul „Mihai Viteazul" (1941-1949), cu o întrerupere în 1946-1947, când, instalat, din motive de sănătate, la o rudă din apropierea Târgoviştei, se pregăteşte în particular; sejurul târgoviştean i-a oferit material de inspiraţie pentru romanul Caiet pentru... (1984). Student al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1949-1950), G. se vede obligat să o părăsească, punându-i-se în vedere că i se pregătea excluderea (fără îndoială pentru „origine socială nesănătoasă"). Din 1950 tânărul începe să muncească pentru a-şi asigura existenţa (averea familiei fusese confiscată) ca salahor pe un şantier, ca desenator, slujbaş modest la un institut de cercetări în domeniul construcţiilor. între 1955 şi 1959, demisionând de la institut, îşi asigură existenţa prin colaborări regulate (activităţi redacţionale, traduceri) cu o asociaţie a inginerilor şi tehnicienilor. Lucrează, între 1959 şi 1972, la Biblioteca Academiei Române. Debutează în presa literară în 1969, la „Luceafărul" (atunci sub conducerea lui Ştefan Bănulescu), cu povestirea Nocturnă. Editorial, va fi prezent din 1970, când îi apar cvasisimultan volumul de povestiri Simple întâmplări cu sensul la urmă şi eseul despre Tudor Arghezi, Marele Alpha. Se poate remarca existenţa unui dublu „anacronism": G. debutează odată cu scriitori de regulă cu zece-cincisprezece ani mai tineri decât el şi, pe de altă parte, se autosituează ca un continuator, dacă nu chiar ca un reprezentant întârziat al „generaţiei războiului", simţindu-se „mai ataşat de Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Mircea Popovici, Mihail Crama, Alexandru Lungu, dar şi de Dinu Pillat, Emil Ivănescu, Pavel Chihaia" ş.a., deci de scriitori cu circa zece ani mai vârstnici „decât cei din leatul [lui] strict, precum Titus Popovici şi I. Dodu Bălan, N. Tertulian şi Georgeta Horodincă, Petre Sălcudeanu şi Z. Ornea sau Marcel Petrişor şi Paul Goma". După 1970 a publicat peste douăzeci de volume proprii, traduceri — unele însoţite de prefeţe sau studii introductive —, a întocmit antologii, a îngrijit ediţii critice. Colaborează frecvent, uneori regulat, la diferite publicaţii literare sau culturale, „România literară",
„Contemporanul" şi, în special „Viaţa românească", unde, la începutul anilor '80, e titularul cronicii literare pentru cartea de critică şi eseu; în anii '90, după o prezenţă activă în mai multe reviste, mai multe certuri şi ruperi de relaţii cu redacţiile se soldează cu o restrângere a gamei de publicaţii la care să colaboreze, scriitorul fixându-se în special la „Adevărul literar şi artistic" şi „Luceafărul". A făcut, de-a lungul anilor, în diferite împrejurări (trimis al Uniunii Scriitorilor, bursier al Asociaţiei de întrajutorare Intelectuală Europeană, turist), călătorii în Cehoslovacia, Rusia, Letonia, Estonia, Franţa, Italia, Germania. Cărţilor sale li s-a recunoscut valoarea şi prin numeroasele premii literare dobândite: Premiul Uniunii Scriitorilor (Semne şi repere, 1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (La sfârşitul lecturii, III, 1980), Premiul Uniunii Scriitorilor (Simple întâmplări în gând şi spaţii, 1982, Caragiale, 1996), Premiul Fundaţiei „Cuvântul", Premiul revistei „Convorbiri literare", Marele Premiu Soros pentru roman (toate pentru Oameni şi umbre, glasuri şi tăceri, 1996), Premiul Naţional „Tudor Arghezi" — Târgu Jiu, Cărbuneşti, 1998 ş.a.
Ca prozator, G. poate fi plasat între scriitorii livreşti, erudiţi, fantezişti şi ludici, alături de alţi autori pe care el însuşi, în postură de critic, îi aşază în „categoria debutanţilor tardivi şi bine socotiţi" (Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Barbu Cioculescu).
297 Dicţionarul general al literaturii române
George
Erudiţia, meşteşugul de stilist, dispoziţia ironică şi parodică sunt mobilizate într-un demers ce poate fi calificat drept metaliterar: scriitorul sintetizează teme şi motive, parodiază polemic clişee literare, simulează maniere (adică recurge cu virtuozitate la pastişă, construieşte impecabile „exerciţii de stil" cu referire la stiluri consacrate, identificabile istoric), cultivă fragmentarul şi bizareria, servit fiind de o deosebită iscusinţă tehnică — toate acestea cu o strălucire care l-a determinat pe un exeget să conchidă, încă de la primul său volum de povestiri, printr-o afirmaţie corectă în esenţă, că „avem, deci, un Borges al nostru" (Marian Popa). Verva ludică şi virtuozitatea stilistică nu simt exploatate gratuit ori tehnicist, ci sunt dotate cu o perceptibilă gravitate de fond: prozatorul are o „atitudine de estet fundamentată moral, întrucât traduce o acută ultragiere spirituală" (Mircea Iorgulescu), nu este un „formalist", ci un moralist şi un umanist lucid, dublându-şi performanţele de virtuozitate cu un mesaj uman, sobru, dar consistent, epurat de sentimentalism. Romanul Oameni şi umbre, glasuri şi tăceri, redactat într-o primă formă în anii '50, reprezintă centrul literaturii lui G. Pentru iubitorii de etichete, cartea oferă prilejul recunoaşterii unor atribute ale romanului de idei, social, de dragoste, de mister, de război ş.a.m.d. Ceea ce nu este tocmai fals, ci mai curând nespecific şi parţial în privinţa unei creaţii care atinge, s-ar putea spune, caracterul totalizant şi neetichetabil al vieţii. Sentimentul de cuprindere nu vine neapărat din explorarea pe o largă suprafaţă a decorurilor, mediilor şi experienţelor care intră în vederea romancierului (Bucureştiul văzut în diverse secvenţe şi contexte temporale, interioarele, Constanţa de dinaintea intrării României în primul război modial, Germania tulbure a anilor '20, casa părinţilor, mediile politice, aristocratice, burgheze, familiale, studenţeşti, adolescentine, perioada de ocupaţie a nemţilor, cele câteva tulburări erotice ale naratorului), cât din intensitatea surprinderii lor pe pelicula unui ieri real şi veridic. Cartea reconstituie, în formatul mimat al unor amintiri desfăşurate după o cronologie foarte personală (compusă, prin derogarea de la logica sensului unic al timpului, dintr-o curgere inversă a evenimentelor, dinspre prezent către trecut, din fragmente şi lungi expuneri, din elipse, anticipări şi reveniri, din accente falsificate şi direcţii înşelătoare, din evenimente şi personaje abandonate sau reluate cu o răbdare aproape didactică), perioada deceniilor al doilea şi al treilea ale secolului al XX-lea. Accentul însă nu cade pe această reconstituire, ci pe lumea romanescă pe care o susţine. Caracterul de pretext, de ramă pentru ficţiune, al amintirilor este adesea mărturisit în paginile lor. în critică, G. se situează în descendenţa lui E. Lovinescu şi Şerban Cioculescu, în general a criticii interbelice, al cărei continuator el se consideră — în chip explicit — a fi. S-a ocupat de autori dintre cei mai diferiţi, cu precădere din secolul al XX-lea, mai ales interbelici ori propriu-zis contemporani. Tudor Arghezi,
E.	Lovinescu, Mateiu I. Caragiale şi I. L. Caragiale au făcut obiectul unor monografii, contribuţii solide, de neignorat. In Marele Alpha, criticul a întreprins o examinare a receptării operei lui Arghezi, procedând la reconsiderarea polemică a exegezei argheziene. în jurul lui E. Lovinescu (1975) oferă o nouă
lectură a operei unui autor faţă de care comentatorul vădeşte o afinitate certă; analiza e lipsită de preconcepţii şi supusă la obiect, fără obnubilări hagiografice ale spiritului critic: pe adevăratul Lovinescu, după părerea exegetului, „îl descoperim în aplicaţiile lui practice, în confruntarea cu operele, nu în declaraţiile teoretice". Pe Mateiu I. Caragiale criticul îl abordează în volumul din 1981 cu evidentă simpatie, însă fără gesticulaţia idolatriei „mateine", în maniera sa raţionalist-ana-litică obişnuită. Cartea este un eseu critic şi, în acelaşi timp, o biografie comentată; G. îl „apără", argumentat, pe Mateiu
I.	Caragiale de detractori sau de cei care l-au minimalizat (Şerban Cioculescu în special, combătut cordial) şi examinează pertinent felul în care se cade să fie stabilite şi interpretate legăturile dintre biografie şi operă. Caragiale (1996) — cu subtitlul Glose, analize — nu e o monografie unitară, ci o grupare de texte (scrise de-a lungul a două decenii, 1975-1995) care, după părerea autorului, „deşi e atât de succintă, depăşeşte simpla încercuire monografică": unghiul analizei e amplificat astfel încât să cuprindă, pe lângă literar, socialul şi culturalul, demersul vizând chestiuni de mentalitate obştească şi de istorie a civilizaţiei. în activitatea critică „la zi" — în textele adunate în seria La sfârşitul lecturii (I-IV, 1973-1993) şi în alte scrieri asemănătoare —, G. glosează nuanţat asupra fenomenului literar şi a întruchipărilor sale, risipeşte confuzii, îndreaptă erori, interpretează judicios detalii anterior neglijate, contrazice locuri comune, deschide perspective neevidente, dar legitime şi persuasiv argumentate. Spirit funciarmente polemic, scriitorul îşi teoretizează înclinaţia, afirmând caracterul intrinsec polemic al criticii literare. Bătăios, criticul polemizează cu cavalerism, „contrazice, de regulă pe ton dârz şi caustic, judecăţi curente şi false adevăruri consacrate prin uz, folosind impecabil o viguroasă retorică demonstrativă" (Mircea Iorgulescu). Libertatea de exprimare din anii '90 a făcut posibile revelarea şi manifestarea abundentă, cvasipletorică, a potenţialului lui G. în domeniul publicisticii pe teme socio-politico-culturale. Această ipostază, prin forţa lucrurilor nouă, nu a fost de natură să surprindă. Venea, firesc, în continuarea — ori în completarea — celei de critic literar, fiindcă, după cum remarca însuşi scriitorul, el se afirmase şi până atunci „ca un critic de idei (în sens să zicem gourmontian), preocupat de chestiuni controversabile, de probleme de aspect ideologic, dar şi politic şi social". Spirit raţionalist şi democrat, ataşat ideilor liberale, „proburghez" şi „prooccidental", partizan al modernităţii şi al urbanului, G. s-a impus ca un comentator avizat al fenomenelor observate, ca un teoretician al mişcării liberale, ca un susţinător inflexibil al modernizării, iritat de persistenţa unor realităţi premoderne şi de demersurile ideologice paseiste ori conservatoare. Participând, prin intervenţii marcate nu de pedanterie academică, ci, pe fondul erudiţiei sale, de rigoarea pasionată a ideilor şi a opiniilor limpede exprimate (chiar dacă, uneori, cu ciudate „derapaje", contraziceri interne ori rătăciri), la dezbateri duse în paginile publicaţiilor, pe teme ale actualităţii ori ale istoriei noastre politico-culturale, şi-a câştigat statutul de interlocutor cu autoritate al unor specialişti ai istoriei ideologiilor şi mentalităţilor (istorici, sociologi ş.a.), consolidându-şi reputaţia de
George
Dicţionarul general al literaturii române 298
polemist incorigibil şi pluridirecţional. A publicat — sub titlul O altă scrisoare pierdută (2002) — o piesă de teatru, într-un fel „continuarea" capodoperei lui I.L. Caragiale (de unde simt preluate personaje, locul acţiunii etc.), situaţia imaginată fiind una în care, după moartea deputatului ales, Agamemnon Dandanache, urmează să aibă loc noi alegeri.
SCRIERI: Simple întâmplări cu sensul la urmă, Bucureşti, 1970; Marele Alpha, Bucureşti, 1970; Clepsidra cu venin, Bucureşti, 1971; Semne şi repere, Bucureşti, 1971; La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993; în jurul lui E. Lovinescu, Bucureşti, 1975; Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, 1981; Simple întâmplări în gând şi spaţii, Bucureşti, 1982; Caiet pentru..., Bucureşti, 1984; Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1985; Dimineaţa devreme, Bucureşti, 1986; Seara târziu, Bucureşti, 1987; ed. Bucureşti, 1998; într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, Bucureşti, 1989; Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Caragiale, Bucureşti, 1996; Oameni şi umbre, glasuri şi tăceri, Bucureşti, 1996; ed. 2, postfaţă Matei Călinescu, Iaşi, 2003; Şapte povestiri fără una, Bucureşti, 1997; întâlniri, Bucureşti, 1997; în istorie, în politică, în literatură, Bucureşti, 1997; Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999; Pro libertate, Bucureşti, 1999; Confesiuni împotrivă, Bucureşti, 2000; Alte întâlniri, Bucureşti, 2000; în treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; O altă scrisoare pierdută, Bucureşti, 2002; Consemnări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Tot pentru libertate, Bucureşti, 2003. Ediţii: V. A. Urechiă, Scrieri literare, pref. edit., Bucureşti, 1976; Pompiliu Eliade, Ce este literatura?, pref. edit., Cluj-Napoca, 1978; E. Lovinescu, Opere, I-IX, introd. edit., Bucureşti, 1982-1992 (în colaborare cu Maria Simionescu), Sburătorul. Agende literare, I-VI, Bucureşti, 1993-2002 (în colaborare cu Monica Lovinescu, Gabriela Omăt şi Margareta Feraru); Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, pref. edit., Bucureşti, 1997; Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, text întregit şi încheiat de edit., Bucureşti, 1999. Antologii: Masca (Antologie de proză fantastică românească), pref. edit., Bucureşti, 1982; Proza umoristică românescă, pref. edit., Bucureşti, 1985. Traduceri: Phillippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Bucureşti, 1972; Villiers de lTsle-Adam, Povestiri crude şi insolite, pref. trad., Bucureşti, 1973; Jean Starobinski, Relaţia critică, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1974; Remy de Gourmont, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1975; Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, Bucureşti, 1976; Emile Zola, Saloanele mele, pref. trad., Bucureşti, 1976; Anatole France, Viaţa literară, pref. trad., Bucureşti, 1978; Edmond şi Jules de Goncourt, Arta franceză a secolului al XVIII-lea, pref. trad., Bucureşti, 1979; Jean-Pierre Richard, Literatură şi senzaţie, Bucureşti, 1980; Louis Hautecoeur, Literatură şi pictură în secolele XVII-XX, Bucureşti, 1982; Voltaire, Secolul lui Ludovic al XlV-lea, pref. trad., Bucureşti, 1983; Pierre-Joseph Proudhon, Principiul artei şi destinaţia ei socială, introd. trad., Bucureşti, 1987; Jean-Paul Sartre, Greaţa, pref. Irina Mavrodin, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Marian Popa, „Clepsidra cu venin", SPM, 1971, 40; Călinescu, Fragmentarium, 144-146; Constantin, Prozatori-critici, 130-135; Grigurcu, Critici, 472-486; Nicolae Manolescu, Fără început şi fără sfârşit, RL, 1984, 52; Ioan Holban, Text şi intertext, CRC, 1985, 6; Iorgulescu, Prezent, 215-218; Adrian Marino, Despre livresc, TR, 1987, 37; Barbu Cioculescu, Amiaza cumpănită a unui literator, VR, 1988,12; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 186-191; Radu Bogdan, Nonconfor-mismul fertil, RL, 1995,16; Mihai Dragolea, „Sunt un om al revenirilor" (interviu cu Alexandru George), VTRA, 1995,11-12; Micu, Scurtă ist.,
IV,	106-108; Barbu Cioculescu, Un roman între romane, CNP, 1997,1; Doru Burlacu, La sfârşitul lecturii e... Caragiale, ST, 1997, 4-6; Cornel Regman, întâlnire cu Alexandru George, JL, 1997, 27-30; Z. Ornea, Eseurile d-lui Alexandru George, RL, 1998,11; Daniel Cristea-Enache, „Pe cheltuială proprie", ALA, 1998, 447; Barbu Cioculescu, Alexandru
George sau un Concert de muzică de cameră, VR, 1998,7-8; Ioan Stanomir, „Clepsidra cu venin", LCF, 1998, 45; Cornel Ungureanu, Alexandru George şi vremea jurnalelor, 0,1998,12; Constantin Dram, Lumi narative, Iaşi, 1998, 101-108; Glodeanu, Dimensiuni, 177-180; Gabriela Omăt, Alexandru George recitit pe îndelete, RL, 1999,25; Mircea Popa, Alexandru George sau Elogiul spiritului insurgent, ST, 2000,4; Florin Mihăileanu, Destin de scriitor, ST, 2000,7-8; Dan Mănucă, Eseiştii de ieri şi de azi, CL, 2000,10; Dimisianu, Lumea, 269-274; Dicţ. esenţial, 329-332; Manolescu, Lista, III, 198-209; Popa, Ist. lit., II, 1156-1157; Matei Călinescu, O capodoperă de tinereţe, RL, 2003,7; Raluca Dună, Un roman „istoric" şi european, LCF, 2003,18; Mihai Iovănel, Cartea scrisului şi a memoriei, ALA, 2003, 668; Bogdan Alexandru Stănescu, Faţa nevăzută, ALA, 2003,668; Dicţ. analitic, IV, 119-121,616-618.	'	N.Br.
GEORGE, Tudor (pseudonim al lui Tudor Georgescu; 3.II.1926, Ulmeni, j. Călăraşi — 10.1.1992, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Dobrei (n. Cicu) şi al lui Marin Georgescu, impiegat la căile ferate. îşi petrece copilăria în cartierul bucureştean Pleşoianu-Griviţa, unde frecventează şcoala primară şi Liceul „Marele Voievod Mihai", apoi urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1949. în paralel cu cursurile juridice (între profesori, Istrate Micescu, de pildă), le frecventează pe cele de la Litere, ţinute de Tudor Vianu şi G. Călinescu, pe cele de la Medicină (lecţiile de fiziologie ale profesorului Proca), Filosofie (Mircea Florian), Matematică (Dan Barbilian). înclinaţia pentru literatură se manifestă de timpuriu şi, elev în ultima clasă primară, G. începe să publice în „Universul copiilor", al cărui redactor era în 1936 N. Batzaria. Compunerile trimise sunt însoţite adesea de desene — o altă pasiune, ce se va materializa mai târziu în ilustraţiile propriilor cărţi de versuri. Continuă să publice în „Licăriri" (publicaţia liceului), „Epigrama" „Gluma", „Bufonul" ş.a., concomitent cu creaţia originală interesându-1 traducerile din poeţi latini, francezi sau germani. în revista „Fapta" a lui Mircea Damian, e titularul cronicii plastice, iar în „Sportul" — al celei sportive, îndeosebi de rugbi, joc pe care îl practică şi în domeniul căruia ajunge şi antrenor. Frecventează cenaclul Sburătorul după moartea lui E. Lovinescu şi, potrivit propriei mărturisiri, colaborează cu versuri „la mai toate revistele literare". Nici acum, nici mai târziu nu se poate spune că profesează propriu-zis o îndeletnicire stabilă, şi anii în care a fost metodist la Casa Centrală a Creaţiei Populare (1966-1968) nu fac decât să sublinieze acest lucru, accentuat şi de statutul său de pensionar al Uniunii Scriitorilor.
G. a refuzat orice înregimentare şi subordonare, şi nu numai din motive de boemă artistică sau juvenil spirit de frondă. Opţiunea sa pentru o existenţă liberă reprezintă un act de protest faţă de regimul totalitar, tot aşa cum opera lui poetică — îndeosebi cea din primii zece-cincisprezece ani de după război —, în bună măsură „autobiografică", se constituie în replică nonconcesivă la vicisitudinile vremurilor. Figura pitorească a lui Ahoe — apelativ de fabricaţie proprie, cu care era întâmpinat în cercurile amicilor întru slava lui Bacchus — nu poate fi rezumată la pura condiţie de artist boem şi teribilist. Tot astfel, opera lui se sustrage frivolităţii şi inegalităţii presupuse de existenţa boemă, prin masivitate şi prin cultura
299 Dicţionarul general al literaturii române
George
Autoportret
şi spiritul de rigoare artistică şi filologică ce-i stau la bază. Poetul a debutat editorial târziu, în 1957, cu Legenda cerbului. Acest amplu poem nu constituia decât o foarte mică parte din creaţia lui de până atunci. Era însă reprezentativ pentru ceea ce scrisese, ca şi pentru ceea ce avea să mai scrie poetul, care, începând cu Balade (1967), îşi inserează în volume textele anilor de tăcere (auto)impusă. Cu Legenda cerbului, el apărea ca poet format, animat de idealuri şi exigenţe cu totul altele decât cele impuse de realismul socialist şi ca posesor al unei dicţiuni personale. „Legenda" vorbea de un copac izolat în câmpia aridă, „singur voievod" în „sufletul acelor bărăganii" (originalele modulaţii lexicale apar de pe acum), „muşcat" de esenţiale întrebări: „De unde vin? Ce vreau? Şi cine sunt?" şi bântuit de himera seducătoare a unor „păduri sâlhoase". Ca urmare a ardentului său vis, arborele devine umblător, dar „vâlfele eterne", scaieţii şi pietrele îl blestemă să rămână veşnic fugar. Ajuns în codru, unde e primit regeşte, arborele devenit cerb se priveşte în „ochiul apei" şi, uimit de sine, „stă visător, smerit, ca un copac". Interpretabil în paradigma Luceafărului eminescian, poemul dădea indicii despre fantasmele ce-1 vizitau pe necunoscutul autor şi de preferinţa lui pentru modul baladei — cu totul altul decât baladescul pedestru al versificatorilor epocii. Volumul Balade documenta îndeajuns apartenenţa poetului la generaţia lirică a războiului, „generaţia pierdută", pornită în căutarea unei poezii şi poetici menite să scoată lirismul românesc din criza ermetizantă şi
anemiantă postbarbiană şi a „poeziei pure". Fără a face parte din grupul poeţilor de la Cercul Literar din Sibiu, G. i se ralia, adăugând baladescului practicat de Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanichie Olteanu o notă de libertate, rebeliune şi autoironie (postromantică, prin care „povestea", epicul pur îşi activează sensurile împotriva realităţii imediate şi în contingenţa marilor întrebări şi aspiraţii ale spiritului. Ca şi halucinatul copac, umilul pelican din Cişmigiu reiterează exilul terestru al albatrosului baudelairian. întors în sine, cu capul sub aripă, „în visul lui, un stol gigant/ Coboară-n Cişmigiu să-l fure,/Zburând spre polul celălalt/Sfruntând oceanele azure". Similar, într-o altă legendă, piatra se metamorfozează în broască ţestoasă, iar aceasta „Prin bolţi de-azur/ Face-nconjur...// Stele de mare, aştri marini/ îi trec prin preajmă fluizi, felini..." în alt poem, povestea despre „Michelangelo şi meduza" rezumă sensul „zbaterii sisife" a titanului renascentist cu „găvana lui [a ochiului] secată de forme" şi pe care eroul năzuieşte s-o umple „c-un freamăt nou,/ [...] imens, inform ca marea". însetatul de purităţile „azure" şi de infinitul oceanului se îmbogăţeşte cu noi ipostaze în Baladele singaporene (1970), o altă carte-cheie. Scrise, majoritar, în anii '50, baladele, zise „singaporene" după supranumele „conspirativ" dat de boema artistică bucu-reşteană a vremii unei crâşme cu formă de corabie din centrul capitalei, se constituie în documentul unui radical protest faţă de regim, faţă de convenţiile literare impuse şi urmate de barzi subordonaţi pro paecunia. Poezie de circumstanţă, aparent, infuzată de efluvii etilice şi de argoul boemei sau al mahalalei, „singaporenele" sunt, în realitatea lor adâncă, toarse din destinul unei întregi generaţii literare condamnate la tăcere şi la mizerie. Caracterul trubaduresc, goliardic, înrudirea evidentă (şi exprimată de autor) cu spiritul lui Villon, Rimbaud şi al celorlalţi „poeţi blestemaţi", dar şi cu, în genere, marii obsedaţi ai transcendenţei translucide („timpul extatic" barbian, „şistul acvatic" valeryan din Cimitirul marin), întregul intertext al acestor balade configurează o lume reală şi o lume livrescă, confluente cu visul trăit de poet ca hotar şi stavilă opusă unui timp filistin, decăzut. „Eroii" lor sunt congenerii poetului, „generaţia singaporeană" în primul rând, definită în poemul liminar al volumului ca străjuitoare a valorilor ocultate sau întinate oficial: „Eram convivii acelui naufragiu/ în aşteptarea nu ştiu cărui ceas,/ Când — dincolo de-al anilor ravagiu — / Să mai salvăm splendori câte-au rămas./ [...] A fost un timp baudelairian, pesemne,/ Şi-un timp rimbaldian cu varii sori,/ Prin care noi — adepţi plăcerii demne / Vocalizam şi-ngurgitam culori"; un timp când „bahica lozincă" este contrapusă lozincilor oficiale mincinoase. Reprezentativă în grad suprem pentru această atitudine contestatară este figura lui Spartacus (evocată şi într-un poem independent), model şi stindard al „singaporenilor": „cavalerul" G. Mărgărit, Ernest Mathe („umanistul Matty", apostol al dreptăţii absolute), „Mitea" (Dumitru Stelaru), Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, precum şi iluştrii congeneri defuncţi: Const. Tonegaru cel sedus de himere, „Poet şi Visător de rasă", „seraficul Princip" Radu Stanca, robustul, neconvenţionalul Robert Burns, Villon — cel „rătăcit într-o lume de smârc" — ş.a., iar printre
Georgescu
Dicţionarul general al literaturii române 300
toţi aceştia, pitoreştii Stan Palanca („bardul de crâşmă") şi „curiosul bard Pâcă/ ăl de-şi căta cu bătăuşii râcă". Pura enunţare a acestor nume creează haloul sublim al unei generaţii tragice, care clamează, odată cu Spartacus murind, „Lăsaţi-ne himera!" sau subscrie declaraţia celor „cu inima în palmă": „E timpu-acelor care Inimi au/ şi Ochi şi Creier — să le dea vederii! / Spre spaima sumbră-a Marelui-Bau-Bau / Gonit de-aripa Razei din imperii!// De-acei ce se vor teme de lumini, /De flacără, de foc, n-avem nevoe!/ Rămâie-n umbra lor de filistini!/ Noi inima în palmă-o avem! AhoeL." Volumul Ţara migrenelor (1970) cuprinde lungi poeme cu viziuni coşmareşti amintind de „visul rău" al lui Al. A. Philippide, dar şi de baladescul cerchiştilor sibieni (un text e dedicat lui Ioanichie Olteanu). Apare acum, definitoriu, şi tema erotică, glorificând sentimentul devastator, într-un ciclu de sonete intitulat Confesional G. se autodefineşte ca descendent al lui Villon oarecum prin efectul de tabel mendeleevian al elementelor: „Prea-i villonescă viaţa asta, dar/ Nu-s eu de vină dacă-i villonescă!/ Probabil că era un loc în frescă/ Lipsea un bard ca mine din bazar!" Prin acest ciclu poetul face trecerea la o altă carte reprezentativă, „trilogia sonetelor", alcătuită din Sonetele aeriene (1972), Armura de sudoare, 1972) şi Bazarul cu măşti (1973). Trilogia e urmată, ca de o sinteză, de „eseul liric" Catehismul iubirii (1977), ce cuprinde sonete încadrate de consideraţiile poetului despre dificila specie (le va continua şi aiurea). O liminară Ars sonetica enunţă preferinţa pentru Shakespeare: „Shakespearean, sonetu-i mult mai ager/ Decât în strânsa chingă-a lui Petrarca", dar şi pentru Eminescu şi V. Voiculescu. G. se înseriază eonului baroc, pe care îl şi teoretizează sui-generis ca expresie a unei „mari disperări", dar şi a unei „mari pofte de a trăi". Influenţaţi ori nu de opiniile, poetului, criticii Al. Piru şi Mihai Ungheanu îl definesc ca barochist/manierist (în sensul lui G.-R. Hocke), afiliere contestată de Eugen Simion, care-1 consideră un „poet de atelier". Oricum ar fi, fapt este că el glorifică arta barocă (de exemplu catedrala abstrusă a lui Gaudi, La Sagrada Familia) şi-i exaltă viziunea şi tehnica. Maestru al sonetului, el propune „sonetul magistral", a cărui „coroană" o ilustrează printr-un ciclu de şaisprezece piese ce pornesc (şi se întorc) de la un „sonet-glosă". Barochist ori nu, G. mizează pe „truda" formei, dar şi a elaborării de noi variante ori modulaţii lexicale (ce stau alături de zburdalnicele, mustoasele forme argotice: „şolti-cari", „ştoarfă", „l-am bunghit", „trebunal", „oceane azure", „să exhumul", „insercţii", „liclind", „coadă zbrulă", „acuprinde", „viscol selenit", „mirifele grădini", „amirezmătoarea izmă", „inima ingenuină", „resplendind", „cristoşi conturşi", „contură" (=contur), „flăcărat" (=înflăcărat), „îngeluit", „arbor morn", „ne-despărţire-ar", „putear-aş". Sau cultivă rima rară: „bumus" — „tacitumu-s", „s-a scurs" — „Bums", „mahorcă" — „or că", „hăşiş" — „paşii-şi". Sub nivelul cărţilor de mai înainte sunt sonetele din Patriarhale şi exotice (1988), ca şi cele imnice, din seria Sport şi liră, dedicate pindaric sportivilor: Imnuri olimpice (1975), Sub semnul lui Hercule (1976). O altă serie, Dacica (1984), versifică războaiele daco-romane, originea dublă a românilor şi pe cei care au exaltat-o, totul concurând la o „epopee naţională în sonete", relativ marcată de clişeele
tracomaniei renăscute în anii '70 şi '80. Cartea sonetului (1987) — o masivă istorie a genului, o suită de bune cărţi în versuri pentru copii (Veveriţa de foc, 1967, Scarabeul sacru, 1979, Dicţionar de omonime şi de familii de cuvinte, uşor de învăţat, pe rime, la care să luaţi aminte, 1980) ş.a., precum şi traducerile de poezie (îndeosebi din italiană) întregesc o operă diversă şi masivă, cu inegalităţi explicabile, dar cu un sunet inconfun-dabil în lirica românească de după al doilea război mondial.
SCRIERI: Legenda cerbului, Bucureşti, 1957; Bob auriu, Bucureşti, 1959; Balade, Bucureşti, 1967; Veveriţa de foc, Bucureşti, 1967; ed. Bucureşti, 1973; Copacul descătuşat. Poem simfonic, Bucureşti, 1968; Balade, Bucureşti, 1969; Baladele singaporene, Bucureşti, 1970; ed. Bucureşti, 2001; Ţara migrenelor, Bucureşti, 1970; Sonetele aeriene. Cartea întâia din trilogia sonetelor, Bucureşti, 1972; Armura de sudoare. Cartea a doua din trilogia sonetelor, Bucureşti, 1972; Bazarul cu măşti. Cartea a treia din trilogia sonetelor, Bucureşti, 1973; Imnuri olimpice. Sport şi liră. Cartea I, pref. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1975; Parfumul timpului, Bucureşti, 1975; Sub semnul lui Hercule. Sport şi liră, Bucureşti, 1976; Catehismul iubirii. Eseu liric, cu o planetă de Edgar Papu, Argument pentru eseul liric de... şi o epistolă regăsită de F. Aderca, Bucureşti, 1977; Imaculatul panegiric, Bucureşti, 1977; Cupola Bărăganului, Bucureşti, 1979; Scarabeul sacru, pref. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1979; Dicţionar de omonime şi de familii de cuvinte, uşor de învăţat, pe rime, la care să luaţi aminte, Bucureşti, 1980; Ierbarul amorului. Blazoane, imnuri, elegii, sonete, Iaşi, 1981; Inventar celest sau Taraba marelui talcioc cu hârburi strânse la un loc sau Turnanta frescă picarescă, Bucureşti, 1982; Dacica, pref. Alexandru Balaci, Bucureşti, 1984; Cetatea de sidef, Bucureşti, 1985; Olympia (în colaborare cu Virgil Ludu), Bucureşti, 1985; Turmele soarelui, pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1985; Cartea sonetului, Bucureşti, 1987; Patriarhale şi exotice, Bucureşti, 1988; Jurnal singaporean, Bucureşti, 2003. Traduceri: Kiss Jeno, Versuri alese, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Teodor Pâcă); Giosue Carducci, Scrieri alese, introd. Nina Fagon, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Barbu Solacolu şi Nina Fagon); M. Gallai, Peste bariere nevăzute, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu G. Bocunescu); Ady Endre, Poezii, Bucureşti, 1965; Aldo Palazzeschi, Surorile Materassi, pref. Nina Fagon, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Marilena Munteanu); Philip Sidney, Astrophel şi Stella, pref. trad., Bucureşti, 1980; Cecco Angiolieri, Canţonierul, pref. trad., Bucureşti, 1982; Poeţi letoni contemporani, pref. Ioan Covaci, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Ioan Covaci); Domenico di Giovannini, Rime, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Ciobanu, Panoramic, 84-87; Cristea, Un an, 112-115; Piru, Poezia, II, 69-86; Felea, Aspecte, 1, 122-126; Ştefănescu, Preludiu, 57-62; Baltag, Polemos, 194-199; Mânu, Eseu, 156-163; Alexandru Condeescu, „Imaculatul panegiric", LCF, 1978,42; Poantă, Radiografii, 1, 182-184; Grigurcu, Poeţi, 134-137; Raicu, Contemporani, 100-106; Raicu, Fragmente, 227-232; Grigurcu, Existenţa, 163-168; Cistelecan, Poezie, 212-215; Munteanu, Jurnal, IV, 155-159; Simion, Scriitori, IV, 49-60; George Astaloş, Requiem pentru Ahoe, RL, 1992,2; Dicţ. scriit. rom., II, 351-353; Dicţ. analitic, III, 294-297; Popa, Ist. lit., II,
381-384.	'	N.M.
GEORGESCU, Constantin (27.V.1933, Snagov, j. Ilfov -17.11.2000, Snagov, j. Ilfov), prozator. Este fiul Sofiei (n. Preda) şi al lui Ioan Georgescu, preot. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale", promoţia 1956, clasa Ion Finteşteanu. Până în 1964 a jucat pe scena Teatrului Naţional din Craiova. între 1964 şi 1966 a funcţionat ca
301 Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu
profesor de limba română la şcoala din Grindu (judeţul Ialomiţa). Debutul publicistic a avut loc în 1964 la revista „Luceafărul", care, în acelaşi an, i-a decernat şi un premiu. In 1965 i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea de debut, Geamul dinspre drum.
Volumul de nuvele Geamul dinspre drum, ca şi cele care i-au urmat, Amintiri simple (1966) şi Hora de duminică (1972), indicau un scriitor preocupat de universul uman circumscris mediului rural contemporan, atent nu atât la fapte, evenimente, cât mai ales la ecoul stârnit de acestea în structuri psihice aparent rudimentare. Dacă în nuvele se dovedise interesat mai ales de detaliul psihologic, în cele dintâi romane, Singurătatea lucrurilor (1968) şi Dincolo de aproape (1971), autorul mizează doar pe spectaculosul faptelor narate, pe coincidenţele neverosimile. Ambele romane sunt structurate în jurul câte unei obsesii ajunse blestem: dorinţa de înavuţire sau obstinaţia unei femei de a se împlini în plan erotic. Şi într-un caz, şi în altul, personajele par simple marionete mânuite de autor, care leagă şi dezleagă destinele după capriciosul său impuls de moment. în schimb, romanele ce s-au succedat la scurt timp, Partea din care bate vântul (1970) şi Al doilea motiv (1972), potenţează virtuţile narative evidenţiate în nuvele. Folosind ca pretext biografia unei familii (Manafu) sau a unui copil (Dumitru), G. întreprinde o analiză a realităţilor româneşti de după cel de-al doilea război mondial. Reîntoarcerea învinsului (1980), ca şi Tren de noapte (1981) pun sub semnul întrebării capacitatea minimă a autorului de a construi. La nivel de pagină (sau chiar de pagini), există coerenţă, cursivitate; la nivel de întreg, totul apare însă dispersat, impresia de aglutinare rămânând pregnantă. în fond deghizate, şi aceste ultime două romane nu sunt altceva decât povestiri şi, la urma urmei, aşa pot să fie citite, chiar dacă autorul le-a subintitulat „romane".
SCRIERI: Geamul dinspre drum, pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1965; Amintiri simple, Bucureşti, 1966; Singurătatea lucrurilor, Bucureşti, 1968; Partea din care bate vântul, Bucureşti, 1970; Dincolo de aproape, Bucureşti, 1971; Al doilea motiv, Bucureşti, 1972; Hora de duminică, Bucureşti, 1972; Taina pergamentului, Iaşi, 1974; Reîntoarcerea învinsului, Bucureşti, 1980; Tren de noapte, Bucureşti, 1981. Traduceri: Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Iaşi, 1999.
Repere bibliografice: Adrian Anghelescu, „Geamul dinspre drum", „Scânteia", 1965,6712; Toma Pavel, „Geamul dinspre drum", LCF, 1965, 15; Nicolae Manolescu, Doi tineri debutanţi, CNT, 1965, 18; Comei Ungureanu, Căutări creatoare şi inerţie în epica scurtă, O, 1967, 4; Magdalena Popescu, „Singurătatea lucrurilor", GL, 1968, 29; Alex. Ştefănescu, „Dincolo de aproape", LCF, 1971,24; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 131-135; Mircea Micu, Costică ot Snagov, LCF, 1993,21.	'	D.Gr.
GEORGESCU, Gabriel (4.IX.1911, Craiova - 19.VI.1973,Satu Mare), poet, publicist şi traducător. Este fiul Elisabetei-Atena (n. Nicolau) şi al lui Petru Georgescu, copist la Tribunalul din Craiova. După absolvirea liceului în oraşul natal, urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1930-1935) şi face studii de slavistică la Sofia (1932-1933). în
1935	este funcţionar la Arhivele Statului din Bucureşti, iar între
1936	şi 1946, profesor la licee din Năsăud, Oradea, Arad, Oraviţa, Orăştie, Ismail, Craiova, Petroşani. în perioada
1946-1963 predă limba şi literatura română la Liceul „M. Eminescu" din Satu Mare. Ultimii ani de viaţă îi petrece la Satu Mare şi la Baia Mare, ca lector la Institutul Pedagogic (1963-1972). Debutează la revista „Vremea", în 1934, cu poezia Epicritica bucuriei, semnată G. Mavrogheni. Colaborează la „Floarea de foc", „Revista Fundaţiilor Regale", „Luceafărul" (Sibiu), „Pământul" (Călăraşi), „Pagini literare" (Turda), „Familia", „Steaua", „Tribuna" ş.a. La Satu Mare a scris frecvent la publicaţiile locale „Cronica sătmăreană" şi „Afirmarea". Este unul dintre animatorii cenaclului literar Afirmarea. Traduce integral Bestiarul sau Cortegiul lui Orfeu de Apollinaire în „Pagini maramureşene".
Poemul fără flăcări, volum publicat de G. în 1934, conţine metafora-cheie a poeziei lui: cenuşa, neantul fără mistere, timpul care s-a oprit. Poetul percepe vibraţia nimicului metafizic, a orelor golite de sens existenţial, dar în această percepţie nu răsună nicăieri lamentaţia, disperarea romantică emfatică, nici nu se străvede atmosfera nevrotică bacoviană. Dispersat în acest nimic, poetul se simte identic cu el, eliberat prin recunoaşterea vălului iluziei: „Cântecul nimicului îmi umplea sufletul / [...] Cântecul nimicului era infinitul — / Infinitul libertăţii fără obiect. / Nu mai eram decât memoria vidului. / Cântecul nimicului era totul" (Ascendam). în acest joc nu sunt învingători, doar înţelegerea regulilor lui poate aduce calmul salvator. Au pierit pasiunile, s-au risipit sentimentele, durează doar transmutarea în fiinţa cosmică a începuturilor: „Nimicul îmi zise: Binefăcătorule, / ţi-am însuşit toate gesturile, / îţi voi cânta minunate plângeri; / e tot ce-am izbutit să fac pentru tine" (Cronica auriculară). Aceeaşi atmosferă domină şi ciclul Copilul floare, scris în perioada 1944-1970 şi publicat în volumul postum Versuri (1996). Nimicul capătă aici o tonalitate blagiană, dar fără vreo urmă de împăcare. Poetul este un biograf al singurătăţii ca stare de a fi, ca modalitate de a privi spre metamorfozele din jur: „Aşa gândeam privind oglinda dublă, / ciudat cristal de stranii anabase, / când, răsucind-o, îmi rămase-n faţă / un brusc pătrat, îngrozitor, de beznă, / în care dispărui fără de urmă" (Oglinda dublă). Această conştiinţă tragică înţelege moartea ca pe o experienţă care îmbogăţeşte, ca pe o sursă de energie: „Un adevăr primejdios / îmi stă în faţă neclintit; / o beznă-n soarele sticlos, / în noapte, fulger înteţit... // [...] Primejdiosul adevăr / îmi dă suprema lui vigoare" (Un adevăr primejdios). Comparând traducerile lui G. din lirica verlainiană cu cele făcute de D. Anghel şi St. O. Iosif ori de Elena Farago, Perpessicius remarcă „distanţa între diletantismul, oricât de prestigios" al celor dintâi şi „opera de iniţiere şi asimilare, metodic urmărită, în universul liric al lui Paul Verlaine", pe care o realizează poetul sătmărean.
SCRIERI: Poemul fără flăcări, Bucureşti, 1934; Poemul fără flăcări, Bucureşti, 1969; Versuri, pref. Gheorghe Grigurcu, Satu Mare, 1996. Traduceri: Ady Endre, Scăpărătorul focului, Cluj, 1948 (în colaborare cu
V.	Herman), Spre mâine, Cluj, 1970; Paul Verlaine, Versuri, Bucureşti, 1967; Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Perpessicius, Lecturi, 229-232; Nae Antonescu, Gabriel Georgescu, „Afirmarea" (Satu Mare), 1978,361-364; Grigurcu, Poeţi, 247-250; Ion Ghiur, Un poet al existenţei discrete, „Pagini literare",
Georgescu
Dicţionarul general al literaturii române 302
1985,5; Gheorghe Grigurcu, Un valoros poet uitat; RL, 1993,10; Vasile Ştirbu, „Poemul ţară flăcări", „Astra maramureşeană", 1997, 1; Ion Ghiur, G. Georgescu, uitarea şi puterea, „Echipa", 1998, 2; Dicţ. scriit. rom., II, 353-354; Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovschi, Autori maramureşeni, Baia Mare, 2000,203-206. P.C.
GEORGESCU, Ioan (16.111.1889, Scoreiu,). Sibiu - 4.III.1968, Bucureşti), publicist, folclorist şi traducător. Este fiul Anei (n. Cârstea) şi al lui Ioan Georgescu, dascăl. A urmat şcoala primară din Scoreiu, apoi cursurile Seminarului Greco-Catolic din Blaj, completându-şi studiile teologice la Budapesta (1908-1911, 1914-1916) şi la Institutul Teologic Superior „Sfântul Augustin" din Viena (1911-1913). în anul 1918 şi-a susţinut la Budapesta examenul pentru titlul de profesor secundar de limba română, filosofie şi istorie. Studiile îl ajută să-şi structureze o concepţie temeinică asupra destinului istoric, cultural şi spiritual al poporului român. înzestrat cu o memorie remarcabilă şi cu un dar deosebit în însuşirea limbilor străine — cunoştea latina, maghiara, germana, franceza, italiana şi rusa —, G. manifestă de timpuriu înclinaţie spre munca de cercetare. Din 1920 până în 1922 ocupă postul de secretar literar al Astrei, stimulând activitatea publicaţiilor Asociaţiunii. Perioada este rodnică şi în colaborări proprii la revista „Transilvania". Ulterior, între anii 1922 şi 1933, a fost profesor la Constanţa şi Bucureşti.
Istoria literaturii române îl reţine pentru traducerea — sub titlul Despre Coran (1927) — a lucrării lui Dimitrie Cantemir despre religia mahomedană, Cartea sistemei (1722). Studiul introductiv trece în revistă toate încercările de tălmăcire ale înaintaşilor şi oferă informaţii documentate despre religia islamică. Importanţa acordată de G. culturii populare tradiţionale îl determină să se ocupe de ea în articole de folcloristică şi în culegeri de folclor rămase în pagini de revistă. A scris numeroase cărţi, legate frecvent de momente aniversare ori comemorative, despre fruntaşi ai istoriei şi culturii transilvănene.
SCRIERI: Ce este şi ce vrea să facă Asociaţiunea, Sibiu, 1921; Istoria bisericii creştine universale cu deosebită privire la istoria bisericii româneşti unite cu Roma, Blaj, 1921; Istoria lui Tudor Vladimirescu. Ce trebuie să ştie poporul despre el?, Sibiu, 1921; Satul meu: un sat din Ardeal, Sibiu, 1921; Avram Iancu. Crâmpeie din viaţa şi din vremea lui, Sibiu, 1922; Prin România. Ardealul, Sibiu, 1922; Gheorghe Lazăr, Sibiu, 1923; Ştrengarul satului, Arad, 1925; Un martir al datoriei către ţară: Episcopul Demetriu Radu, Cernăuţi, 1925; Coloniile germane din Dobrogea, Cernăuţi, 1926; Episcopul Mihail Pavel. Viaţa şi faptele lui (1827-1902), Oradea, 1927; Dr. Ioan Raţiu (1828-1902). 50 de ani de la luptele naţionale ale românilor ardeleni, Sibiu, 1928; Momente din viaţa bisericii unite în ultimii zece ani (1918-1928), Bucureşti, 1929; George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea, 1935; Eugeniu Carada, Oradea, 1936; La Presse periodicjue en Roumanie, Oradea, 1936; Aurel Mureşianu, Cluj, 1938; Iosif Vulcan, Oradea, 1942; Mitropolitul Ioan Vancea, Oradea, 1942; Istoria literaturii eline, Bucureşti, f. a. Antologii: Poeţi în rugăciune, Oradea, 1943. Traduceri: Dimitrie Cantemir, Despre Coran, introd. trad., Cernăuţi, 1927.
Repere bibliografice: Ioan Georgescu, „Albina", 1923, 45; N. Iorga, Calendare. Rolul lui I. Georgescu în editarea calendarelor Asociaţiunii, GT,
1920,6; Ion Pillat, Români din Ungaria. Ioan Georgescu, U, 1932,5 martie; Anca Goţia, Ioan Georgescu şi dimensiunea elementului tradiţional românesc, REF, 1991,1-2; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,287.	A.	Gţ
GEORGESCU, Liviu (7.05.1958, Bucureşti), poet. A absolvit Liceul de Muzică din Bucureşti (1977) şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1984). Profesează ca medic până în 1989. în 1990 se stabileşte în Statele Unite ale Americii ca azilant politic. Până în 1995 e internist la Montefiore Medical Center, Albert Einstein College of Medecine din New York. Se specializează în boli autoimune şi reumatologie şi face cercetări în domeniul bolilor autoimune, a biologiei celulare, moleculare şi genetice. Din 1997 practică medicina internă şi reumatologia la New York. Este membru al mai multor societăţi medicale din America, al Orchestrei Medicilor din New York şi membru în New York Academy of Poets şi în Flushing Art League. Organizează şi obţine premii la câteva expoziţii personale de pictură. A participat, ca student, la Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, dar nu a publicat în timpul regimului comunist. Debutează cu poeme în 1998, la revista de cultură şi spiritualitate românească „Lumină lină" — „Gracious Light" din New York. Prima lui carte este culegerea de versuri Călăuza, apărută în 2000, pentru care primeşte Premiul Naţional pentru debut „Mihai Eminescu". în România, după 1990, scrie la „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Poesis", „Poezia", „Tribuna", „Dacia literară" ş.a. De asemenea, colaborează cu poezie la reviste culturale americane şi este prezent în mai multe antologii editate în SUA.
„Optzecist atipic", cum l-a numit Nicolae Manolescu, G. este un poet vizionar şi metafizic ce elaborează vaste structuri de tip baroc, palimpsestice, proiecte care dovedesc ambiţii cosmologice şi epistemologice. Fastul ceremonios al descrierii, simbolismul plurivalent şi obscur, tonul oracular constituie ingredientele de bază ale unei retorici a apocalipticului, care susţine arhitectura poemelor. De asemenea în răspăr faţă de estetica optzecismului, amplul poem Solaris (2002) are ambiţia de a deconstrui cosmosul şi haosul, generând o „cosmogonie" a sfârşitului universului şi al limbajului, o epopee care să cuprindă şi să reordoneze, într-o mitologie poetică personală, întreaga memorie a universului istoric, fizic, uman (inclusiv universul anatomiei umane), universul atomic şi subatomic: „după ce tot timpul s-a scurs amintirile mele sunt ale tuturor oamenilor" (palimpsest, net). Dacă impulsul generativ este unul prometeic, modernist, prin tematică Solaris aparţine „canonului" postmodern, naraţiunea apocaliptică (the apocalypse narrative, ilustrată de nume precum A.Burgess, R.Hoban, K.Vonnegut, D.Lessing) fiind una dintre speciile la modă ale romanului contemporan. Sensibilitate orfică, dar în regimul negativului, al deconstrucţiei şi al disoluţiei, poetul imaginează o apocalipsă universală care coincide cu apoca-lipsa interioară. Violenţa imaginii (imaginea recurentă a ferăstrăului, emblematică pentru spiritul modernist, în opinia lui Hugo Friedrich), tehnici ce amintesc de dicteul automat şi de colajul avangardist, ilogicul asocierilor verbale, lipsa de coerenţă, paroxismul îl apropie pe G. de Lautreamont, de expresionişti şi de suprarealişti. Scenariile sale grav-onirice,
303 Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu
încărcate de materialitate, de forţă vizuală eruptivă par întrupări verbale ale unor tablouri suprarealiste de Dall. Sensul lor se pierde însă într-un labirint de simboluri ambigue, cu trimiteri evidente la Apocalipsa Sfântului Ioan. Vidarea ori ocultarea semnificaţiei sunt „metodele" proprii scrierii (şi receptării) discursului poetic apocaliptic, care pare să-şi revendice retorica profeţiilor biblice: „ca o suliţă privirea mea/ străpunge versete de spini// simt lumina şi huruitul mecanismelor/ apocalipsul mărşăluieşte în pustiu."
SCRIERI: Călăuza, pref. Nicolae Manolescu, Botoşani, 2000; Solaris, Bucureşti, 2002; Hidden death, hidden escape, New York, 2003; Ochiul miriapod, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Gellu Dorian, Liviu Gergescu, CL, 2000,5; Ana Maria Popescu, „ Călăuza", OC, 2000,32; Mircea A. Diaconu, „ Călăuza", PSS, 2001,3-4; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 137-139; Raluca Dună, „Solaris", LCF, 2002,33; Gheorghe Grigurcu, Un optzecist întârziat, RL, 2002,36; Mircea A. Diaconu, Liviu Gergescu, CL, 2002, 10; Victoria Milescu, Dezintegrare şi re-facere, VR, 2003,1-2.	R. D.
GEORGESCU, Mihai (3.III.1924, Zăbriceni, j. Bălţi-1995, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Pe numele întreg Mihai Ioan Georgescu Zinca, G. a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, a lucrat din 1952 în diferite instituţii culturale (Comitetul de Stat pentru Aşezămintele Culturale, Editura Didactică şi Pedagogică, Biblioteca Centrală de Stat, Centrul de Valorificare a Creaţiei Populare, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice). Se poate spune că debutul lui ca dramaturg a avut loc în 1961; anul în care i se reprezintă, la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, piesa Răzvrătiţii şi totodată anul în care încep să-i fie editate (sub formă de buletine multigrafiate, de „uz intern", scoase de organismele culturale ale epocii şi destinate teatrelor profesioniste ori de amatori) diferite texte dramatice (Răzvrătiţii, 1961, Spicul de grâu povesteşte, 1964, Capul Brâncovenilor, 1967,O zi şi o noapte, 1970, ş.a.). Câteva au apărut ulterior în volume colective. Debutează în volum cu Elegii pentru Cetatea Soarelui (1973). I-au fost jucate diferite piese, de-a lungul anilor, la mai multe teatre din ţară. Cel mai comentat a fost spectacolul cu piesa Să nu vorbim de Bibi (1968), pusă în scenă la Teatrul Nottara, în cadrul aşa-numitului Atelier '68 (într-un spectacol coupe, împreună cu alte două lucrări, aparţinând lui Iosif Naghiu şi Leonida Teodorescu). Piesa a stârnit un mic „scandal", fiind interpretată drept criptocontestatară la adresa societăţii şi rânduielilor din epocă, ceea ce i-a creat autorului dificultăţi în reprezentarea ulterioară a altor texte. După acest episod G. s-a „cuminţit", orientându-se mai ales spre dramaturgia istorică, desigur cu mesaj patriotic. A compus şi scenarii de teatru radiofonic, unele fiind montate şi difuzate. După 1980 a publicat şi proză (romane, povestiri istorico-patriotice pentru adolescenţi).
în activitatea de dramaturg a lui G. se pot distinge două maniere: una este cea a deriziunii crude, a construcţiilor metaforice şi alegorice, îndatorate „teatrului absurdului" (dar mai mult ca procedee şi „trucuri", fără profunzimea şi tragismul creaţiilor marilor reprezentanţi ai curentului), cu ambiţii filosofice şi morale, însă cu redusă consistenţă ideatică
şi relativ modestă ţinută artistică, notabile mai mult prin vioiciunea construcţiei, prin percutanţa replicilor, printr-o anumită abilitate de a mânui lirismul şi bufoneria; cealaltă este materializată în piesele cu subiect istoric şi sens patriotic şi moral, în care faptele trecutului sunt privite prin grila prezentului. Textele din prima categorie formează partea cea mai interesantă a operei de dramaturg a lui G. Principalul lor atu este dialogul viu şi inteligent, susţinut de o anumită vervă a ideilor şi de umorul (uneori) absurd („a la Gayk", după cum s-a remarcat), punctul lor slab fiind fragilitatea conflictului. Piesele care „alegorizează în manieră modernă — cu urme vizibile din Arrabal şi Ionescu" (Laurenţiu Ulici), cum ar fi, de pildă, Punctul, Trenul de seară sau Noapte bună, domnule S., Anteros sau Nostalgia perfecţiunii, Cel care intră pe uşă ş.a., ilustrează un teatru demonstrativ, cu ambiţii de eseu filosofico-moral-politic, care, dacă nu atinge convingător miezul marilor chestiuni existenţiale, dezvoltă o satiră, plauzibilă scenic, la adresa răului moral, a josniciei, a marasmului şi dezumanizării. Piesele de reconstituire istorică — Elegie pentru capul prinţilor, Elegie pentru Cetatea Soarelui (republicată ulterior, cu modificări, sub titlul Biruinţa înfrângerii), Elegie pentru Voievodul cu stea în frunte - ilustrează corect, dar modest estetic, genul în care se încadrează; dotate cu mesaj moral şi patriotic, evocatoare fără exces de „culoare", construite cu oarecare inteligenţă, ele apar, chiar în contextul epocii în care au fost scrise, ca desuete, semănând mai degrabă cu Apus de soare de B. Delavrancea decât cu, bunăoară, Răceala lui Marin Sorescu. Ca prozator, G. nu a dovedit o vocaţie deosebită. Epica sa e plată, convenţională, greu lizibilă, chiar dacă, intermitent, animată de o anume vervă şi asezonată cu ingrediente şi procedee proprii romanului popular, de consum. în mod special fragilizează textul obedienţa (discretă, dar net perceptibilă) faţă de comandamentele ideologice ale regimului şi perpetuarea, penibilă, a unor clişee ale realismului socialist. în Inspectorul de teren (1980) este vorba de viaţa unui activist administrativ-economic al regimului comunist, de şantiere şi industrializare, dar — pentru înviorarea acţiunii — şi de inundaţii dezastruoase, precum şi de un violator şi asasin în serie, â la Râmaru, personaj „dubios" şi ideologiceşte, ostil eticii socialiste şi idealului „omului nou". Lumea de la fereastră (1983), roman educativ-picaresc, cu inserţii de erotism şi de aventură, este de fapt o carte de propagandă: cititorului i se înfăţişează degringolada morală, neverosimil grotescă, a unui grup de români care, plecaţi în turneu în Italia, ca membri ai unei formaţii de dansuri folclorice, după ce s-au arătat o vreme foarte „vigilenţi" faţă de eventuale tentaţii de a rămâne în Occident, comit în cele din urmă „greşeala", dezertează din societatea socialistă şi ajung nişte epave morale, care se îndeletnicesc cu prostituţia, comerţul de producţii pornografice, traficul de carne vie, banditismul, terorismul, unii dintre ei găsindu-şi moartea în condiţii sordide, departe de ţară. în 1991 scriitorul a publicat un volum de povestiri istorico-cinegetice, Neagoe, căpitan de vânători (personajul central este viitorul domnitor Neagoe Basarab, în tinereţe vătaf de vânători domneşti). Povestirile, scrise (foarte probabil cu
Georgescu
Dicţionarul general al literaturii române 304
câţiva ani înaintea publicării) într-o limbă convenţional-arhai-zantă, furnizează detalii interesante despre obiceiurile sălbăticiunilor, despre vechile tehnici şi secrete vânătoreşti, conţin momente de acţiune, de suspans ori aventură, dar şi legende onomastice şi se înscriu în genul literaturii educative de aventuri, cu mesaj patriotic (în termenii proprii anilor '70-'80, prozatorul idilizând, de pildă, organizarea domnească feudală), destinată adolescenţilor.
SCRIERI: Elegii pentru Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1973; Punctul, pref. Horia Lovinescu, Bucureşti, 1973; Inspectorul de teren, Bucureşti, 1980; Lumea de la fereastră, Bucureşti, 1983; Comediograme, Bucureşti, 1985; Neagoe, căpitan de vânători, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Dinu Săraru, Un spectacol experimental, LCF, 1968,12; Radu Popescu, Atelier '68 şi ciclul doi de dramaturgie originală, RMB, 1968, 23 mai; Valentin Silvestru, Dramaturgi originali la Atelier '68, CNT, 1968,26; Dan Cristea, Noi formule de teatru. între confirmare şi infirmare, TTR, 1968, 7; Ovidiu Constantinescu, Noi căutări în dramaturgia românească, VR, 1968, 8; Paul Everac, O dorinţă numită cenaclu, CNT, 1970,27; C. Isac, „Punctul", ATN, 1973,4; Laurenţiu Ulici, Fetişul replicii, RL, 1973,29; Ulici, Prima verba, 1,212-214; Vicu Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978, 94, 97-100; Viorel Ştirbu, Indiferenţa jovială, LCF, 1980,48; Viorel Ştirbu, Lumea pe îndelete, LCF, 1984,24; Ghiţulescu, O panoramă, 306-308.	N.Br.
GEORGESCU, N.[icolae] (6.IX.1950, Jupâneşti,j. Argeş), critic şi istoric literar. Este al cincilea copil al Filofteii şi al lui Cicerone Georgescu, învăţători. După ce a absolvit Facultatea de Limbi Clasice a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor la ţară, bibliotecar în Bucureşti, la Biblioteca Academiei, redactor la revista „Luceafărul". Debutează în „Luceafărul" (1980) şi colaborează cu studii de istorie literară la „Caietele Mihai Eminescu" şi „Limba română", iar critică literară scrie mai ales în „Luceafărul", dar şi la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Săptămâna", „Flacăra" ş.a. Debutează editorial cu volumul A doua viaţă a lui Eminescu (1994), urmat de Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995). A susţinut doctoratul în 1997, cu o teză care, amplificată sub titlul Eminescu şi editorii săi (I-II), va apărea în anul 2000. La începutul anilor '90 a rămas şomer un timp, apoi a intrat ca redactor la „Viaţa Capitalei". în 1990 este printre cei care editează revista „Academica". în prezent este cadru didactic la Universitatea „Hyperion", colaborează cu articole de critică şi istorie literară la „Noua revistă română", „Literatorul", „Naţiunea".
In ambele cărţi dedicate vieţii şi operei lui Eminescu, G. porneşte de la imperativul exhaustivităţii bibliografice. Acest tip de abordare îi permite să izoleze, să analizeze şi să comenteze informaţii despre Eminescu, evitate ori ignorate de cercetătorii de până la el, şi, în unele cazuri, să stabilească şi să argumenteze paternitatea eminesciană a unor articole ne-incluse în ediţiile Eminescu. Aceeaşi minuţie a cercetării îl conduce la descoperirea ori deducerea unor episoade biografice inedite. Cărţile despre Eminescu, construite, în bună măsură, pe o tramă detectivistică, configurează tentativa autorului de a reintegra opera omnia eminesciană în epoca sa,
pentru ca, astfel, trăsăturile definitorii şi diferenţiatoare ale acesteia să se detaşeze cu mai mare concreteţe. Atunci când sunt argumentate numai pe cale deductivă, ipotezele lansate de G. în domeniul biografiei eminesciene rămân riscante. Aşa este, de pildă, demonstraţia dezvoltată în A doua viaţa a lui Eminescu, potrivit căreia poetul a fost marginalizat, stigmatizat pe nedrept cu pecetea nebuniei şi chiar eliminat fizic printr-o acţiune concertată a liberalilor, exasperaţi de vehemenţa şi precizia atacurilor gazetarului impenitent de la „Timpul". Alcătuirea unui asemenea scenariu este o operaţiune ingenioasă şi tentantă, dar oricând atacabilă, în absenţa documentelor probatorii ori a mărturiilor clare.
SCRIERI: A doua viaţă a lui Eminescu, Bucureşti, 1994; Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu, Bucureşti, 1995; Eminescu şi editorii săi, I-II, Bucureşti, 2000. Ediţii: Mircea Eliade, România în eternitate, Bucureşti, 1991; Mihai Eminescu, Luceafărul, Bucureşti, 1999, Opere, voi. XVII: Bibliografie. Viaţa-Opera, Bucureşti, 1999 (în colaborare), Poezii, voi. I: Satire, Bucureşti, 2002; I. E. Torouţiu, Exegeza eminesciană, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Doina Rizea).
Repere bibliografice: Z. Ornea, Din nou despre senzaţionalul în istoria literară, RL, 1994,27; Ioana Bot, Eminescologia de scenarii şi mistere, ST, 1994,9; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectivă critică, Oradea, 1997, 20-25; Gh. Bulgăr, „Luceafărul" lui Eminescu. O nouă ediţie comentată, L, 1999,34; „Mă topesc în flăcări." Dialoguri cu eminescologi din lume realizate de Mihai Cimpoi, VIII, Chişinău, 1999,110-118; Constantin Stan, Eminescu şi editorii săi, „Ziarul de duminică", 2000,24 noiembrie; Z. Ornea, Ediţiile Eminescu, RL, 2001,12; Interim, Eminescu este „nuiaua noastră", ALA, 2001, 561; Iulian Neacşu, Cartea adevărurilor simple, „Ecart", 2001,12-13 ianuarie; Aureliu Goci, Editarea operei eminesciene, „Tribuna învăţământului", 2001,15-21 ianuarie; [Răzvan Voncu], Un pasionant „roman" al ediţiilor eminesciene, „Cronica română", 2001, 9 mai; Constantin Cubleşan, Eminescu în oglinzile criticii, Cluj-Napoca, 2001,183-189; Geo Vasile, Pluralul românesc. Cartea, cu preţul vieţii, Bucureşti, 2001, 106-111; Nicolae Manolescu, Spre o nouă ediţie Eminescu, RL, 2002,7; Gavril Istrate, Ediţii şi editori, CL, 2003,1; Marin Mincu, Accente, „Cotidianul", 2003,19 ianuarie; Studii eminescologice, coordonatori Viorica S. Constantinescu şi Cornelia Viziteu, Cluj-Napoca, 2003,165-186.	'	\/.F.M.
GEORGESCU, Paul (7.XI.1923, Ţăndărei, j. Ialomiţa — 24.IX.1989, Bucureşti), critic literar şi prozator. Este fiul Măriei (n. Ştefanovici) şi al lui Dumitru Georgescu, medic. După absolvirea Liceului „Matei Basarab" din Bucureşti, îşi ia licenţa în litere şi filosofie tot în capitală (1945). A fost redactor la „România liberă" (1944, ca membru de partid din ilegalitate), la Radiodifuziune (1945-1947), la „Viaţa românească" (1948-1952, redactor-şef în 1958-1961, redactor-şef adjunct în 1961-1972), redactor-şef al „Gazetei literare" (1956-1958), conferenţiar la Universitatea bucureşteană (1948-1956), în paralel cu diferite funcţii politice importante în aparatul de partid, al cenzurii şi ideologiei oficiale.
De la primele sale „încercări critice" G. a reuşit să-şi exercite funcţia asumată, cea de comentator al fenomenului literar curent, într-o manieră proprie. în perioada celui mai intolerant dogmatism stalinist, când individualitatea criticului nu se putea declara nesupravegheată nici măcar în stil, el a găsit forme de evitare a şablonizării discursului, a
305 Dicţionarul general al literaturii române
Georgescu
uniformizării expresiei, de introducere în limbaj a unui palpit personal, a unei prospeţimi verbale, a unei note de spontaneitate. Posibilitatea de a proceda astfel şi-a asigurat-o prin adoptarea unui stil colocvial, perfect adaptat ideologic orientării canonice, dar care permitea anumite oralităţi savuroase, jocuri amuzante de cuvinte, pigmentări ironice. Pentru a marca asumarea strict individuală a unui asemenea model locutoriu, pentru a sublinia cât mai explicit că astfel nu angaja forurile de îndrumare a creaţiei şi, cu atât mai puţin, politica promovată de forţa conducătoare a societăţii, criticul nu publica, pe cât posibil, sub semnătură articole orientative şi de sinteză, prefera cronica şi, la cărţile importante, cronica parţială, pe aspecte, mod de a spune că tonul degajat nu exprima lipsă de respect pentru temele majore obligatorii, pentru „ideile înaintate", ci viza doar fapte particulare de ordin strict literar. Această precauţie, evitarea de a generaliza se reflectă şi în titlurile unor culegeri de articole: încercări critice (I-II, 1957-1958 ), Păreri literare (1964), Printre cărţi (1973), Volume (1978). Pe măsura detensionării ideologice, G. a început să scrie nu numai despre opere izolate sau aspecte ale acestora, ci şi despre întreaga creaţie a unor scriitori, abordând probleme generale. Când a devenit posibilă reconsiderarea lui Titu Maiorescu, el şi-a asumat sarcina de a redacta unul dintre
primele articole în care, de pe poziţii marxist-leniniste, se recunosc întemeietorului criticii literare româneşti merite importante. La promovarea valorilor autentice ale literaturii postbelice a contribuit decisiv, mai cu seamă tacit, în calitate de redactor-şef al „Gazetei literare" şi de redactor-şef adjunct al „Vieţii româneşti". Lui îşi datorează, în bună măsură, debutul Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Ilie Constantin, majoritatea şaizeciştilor. Tinerii, în special aducătorii de noi tonalităţi, căutătorii de noi mijloace expresive s-au bucurat din partea sa, tot timpul, de sprijin şi încurajare. Cărţile lui de critică abundă în propoziţii entuziaste despre Nicolae Labiş,
D.R. Popescu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Vasile Rebreanu, Florin Mugur, Al. Ivasiuc, Radu Petrescu, Virgil Duda, Petru Popescu, Emil Brumaru, Norman Manea, George Bălăiţă, Sorin Titel, Mircea Ciobanu, Dana Dumitriu. Aplicat şi onest sunt apreciaţi şi scriitori contemporani inovatori mai în vârstă, unii „cu probleme", de la Marin Preda la Virgil Teodorescu şi Ion Caraion, ca şi autori din perioada interbelică (Anton Holban, Camil Petrescu) sau mai vechi, cele mai vibrante caracterizări privind creaţia lui Mihail Sadoveanu. Recuperarea scriitorilor excomunicaţi ca „decadenţi", în frunte cu Tudor Arghezi, a fost susţinută perseverent de critic prin toate mijloacele. Permanent şi energic, el a participat la toate demersurile ce urmăreau deschiderea spre lumea modernă, lărgirea orizonturilor în toate direcţiile, răpunerea dogmatismului, promovarea spiritului liber, îndrăzneţ. Nu fără situarea, în probleme de orientare, pe unele poziţii rigide, cu manifestări de opacitate şi intoleranţă faţă de anumite valori, faţă de structuri artistice tradiţionale îndeosebi, dar şi faţă de unele moderne (Nina Cassian).
După 1970, consacrându-se creaţiei beletristice, G. a abandonat în cele din urmă critica. Proza sa narativă e de aparenţă autenticistă, dar, spre deosebire de autenticismul aşa-zis clasic, nu respinge „literatura" sau o respinge doar declarativ şi nu în permanenţă. Nu numai că nu o repudiază, dar şi-o asumă chiar ostentativ. Prozatorul, care debutează cu volumul Vârstele tinereţii (1967), nu încredinţează, de regulă, funcţia narativă unor personaje, asemenea lui Camil Petrescu, şi nu consideră, ca acesta, perimată ideea de caracter. Nu refuză convenţiile, în orice caz nu pe toate. De unele se debarasează, dar pe altele (dintre cele primordial determinative) le aplică sistematic. Ori de câte ori preia mărturisit funcţia de narator, el recunoaşte că scrie, face literatură, implicit, că se supune unor constrângeri. Meditativă şi interogativă, problematizantă, „eseistică", proza lui se defineşte în primul rând prin aceea că scriitorul îşi asumă — sau se preface a-şi asuma — calitatea de narator omniscient. El nu relatează din perspectiva absolutului. Narează şi descrie, asemenea lui Gide, Proust, Sartre sau Camil Petrescu, din perspectiva unui personaj, fără a-i atribui însă explicit acestuia funcţia de „ambasador". Autorul nu se lasă acoperit de narator. Narează el însuşi, dar nu spune mai mult decât ar putea să spună personajul delegat. E o relativizare inversă. O altă particularitate este aceea că naraţiunea include jocul —
Georgescu
Dicţionarul general al literaturii române 306
comic de cele mai multe ori — şi, întrucât instrumentul expresiei este cuvântul, apariţia în discurs a unei comedii a limbajului se produce de la sine. De aici singularitatea stilistică. G. nu formulează niciodată neutru, impersonal, nu mânuieşte stilul de grad zero. Având o vocaţie a umorului (a celui cu dinţi îndeosebi), a ironiei, a maliţiei, a grotescului şi posedând o imaginaţie asociativă fenomenală, o inventivitate verbală inepuizabilă, el întrebuinţează cuvinte din toate sferele limbii, de la neologisme rare la neaoşisme şi arhaisme stridente, de la noţiuni abstracte la termeni de argou şi vulgari, manipulează morfeme şi combină părţi de vorbire, ca Arghezi (dar într-un fel al său), în cele mai insolite moduri, pune lucrurile şi cuvintele în relaţii imprevizibile, amuzante şi deconcertante, suceşte fraza în fel şi chip, uneori o rupe, o schilodeşte, frecvent o artificializează ilar prin hiperbat. La nivel lexical, prozatorul schimonoseşte vocabulele, creând adeseori pe această cale altele, lansează calambururi, inventează porecle, aplică epitete şi calificative bufe. Amestecând reprezentările şi limbajele, în spirit demitizant, el orientează scripticul, literaturizează oralitatea, înjoseşte sublimul, proiectează prozaicul în metafizic, reduce, când vrea, toate câte există, văzute şi nevăzute, la un numitor comun, derizoriu. în ordinea conţinutului, o caracteristică generală a prozei lui G. e aceea de a nu zugrăvi un mediu doar în sine şi pentru sine, ci de a sesiza, în existenţa acestuia, implicaţiile unor evenimente şi procese de semnificaţie continentală şi planetară. în mărginirea lor, personajele pot fi simple păpuşi automate; mecanismele funcţionale sunt însă activate de mersul istoriei. Spaţiul imaginarului din cele mai multe romane e un ţinut agricol din Bărăgan, având drept centru oraşul Plătăreşti, replică valahă la Yoknapatawpha. Modul existenţial e o patriarhalitate idio-tizată, zguduită intermitent de convulsii ale timpului istoric. Apar tot mai frecvent semne că economia agrară nu se mai poate menţine în vechile structuri, prinsă fiind, cu tentacule vizibile şi invizibile, în sistemul relaţiilor capitaliste. Principalul instrument al acestei capturări e societatea internaţională Ceres, cu filiale în lumea întreagă. Menţionată în majoritatea romanelor, această societate domină nedeclarat întreaga viaţă publică, ţinând înfăşurate în reţelele ei, ca un păianjen negru, organizaţii, autorităţi, instituţii, controlând totul, chiar şi gândurile nerostite, curmând prompt, prin exterminare fizică, orice tentativă de insubordonare. Reflectarea procesului de integrare a economiei capitaliste româneşti în cea mondială se realizează, în ordinea cronologică a desfăşurării lui, în romanele Solstiţiu tulburat (1982), Mai mult ca perfectul (1984), Siesta (1983), Revelionul (1977), Vara baroc (1980), primul marcând începutul de veac, următoarele — anul 1905, momentul imediat de după întâiul război mondial şi anii 1925-1926. Ciclul continuă, ignorat de critică, cu Natura lucrurilor (1986), Pontice (1987), Geamlâc (1988), între timp (1990). Doi intelectuali exemplari din punctul de vedere ideologic al scriitorului sunt zugrăviţi în Doctorul Poenaru (1977) şi înainte de tăcere (1975). Primul e un medic erou, un Albert Schweitzer de Bărăgan, nou Popa Tanda în acelaşi timp, angajat, când evoluţia istorică o impune, şi în acţiunea
antifascistă. Roman-biografie, construit cu mijloace atât de parodiere a literarului, cât şi de înlocuire a lui printr-o relatare pretins neelaborată, autentică, într-un „caiet", Doctorul Poenaru devine implicit şi roman-portret. Reuşita autorului în portretizarea unui om autentic, viu e atestată şi de faptul că romanul a fost ecranizat. Al doilea erou, martir al credinţei sale, e un tânăr comunist condamnat la moarte. în aşteptarea execuţiei, el se autoanalizează cu o luciditate de clinician şi îşi motivează conduita cu o logică supraomenească de fanatic revoluţionar. în spiritul eticii eroilor lui Malraux şi ai lui Sartre, condamnatul îşi spune că, de vreme ce nimeni nu-i poate lua putinţa de alegere între a muri demn sau nedemn, adică între a rămâne om sau a deveni zdreanţă, opţiunea pentru demnitate e singura suportabilă. Puterea de a şi-o asuma îi procură un sentiment fericit, de libertate interioară. Scrierea există şi într-o versiune dramatică, reprezentată sub titlul Cu faţa la zid.
încă de la primele sale volume de articole; intitulate încercări critice şi publicate în 1957 şi 1958, el demonstrează o concepţie de multe ori emancipată de reţetele rigide ale vremii, deşi, se înţelege, nu fără anumite limite inevitabile şi nu fără a fi plătit şi el un anumit tribut exagerărilor dogmatice şi sociologiste [...]. Dincolo de un oarecare festivism care-şi împarte ponderea cu un militantism adesea cam frazeologic; sunt de notat în scrisul criticului calităţi care-l înalţă mult peste nivelul general al publicisticii acelor ani. Lucidităţii analitice, acuităţii şi inteligenţei lui Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu îi răspunde printr-o eseistică subtilă, sugestivă, colorată, cu nu puţine procedee de retorică supravegheată, atent mereu la clipa de ecloziune a talentelor, ca şi la depistarea autenticei valori, cu predilecţii disociative, cu vervă nu o dată pamfletară, cu fantezie şi cu ideaţie de autentică originalitate.
Florin Mihăilescu
SCRIERI: încercări critice, I-II, Bucureşti, 1957-1958; Păreri literare, Bucureşti, 1964; Polivalenţa necesară, Bucureşti, 1967; Vârstele tinereţii, Bucureşti, 1967; Coborând, Bucureşti, 1968; Titu Maiorescu, critic literar, Bucureşti, 1968; 3 nuvele, Bucureşti, 1973; Printre cărţi, Bucureşti, 1973; înainte de tăcere, Bucureşti, 1975; Doctorul Poenaru, Bucureşti, 1977; Revelionul, Bucureşti, 1977; Volume, Bucureşti, 1978; Vara baroc, Bucureşti, 1980; Solstiţiu tulburat, Bucureşti, 1982; Siesta, Bucureşti, 1983; Mai mult ca perfectul, Bucureşti, 1984; Natura lucrurilor, Bucureşti, 1986; Pontice, Bucureşti, 1987; Geamlâc, Bucureşti, 1988; între timp, Bucureşti, 1990; învăţăturile unui venerabil prozator bucureştean către un tânăr critic din provincie (Corespondenţă către Ion Simuţ), Cluj-Napoca, 1999.
Repere bibliografice: Felea, Reflexii, 154-159; Cesereanu, Ipostaze, 136-143; Dimisianu, Prozatori, 111-116; Ardeleanu, „A urî", 79-88; Sorianu, Contrapunct, 155-161; Stănescu, Cronici, 99-106; Andriescu, Disocieri, 237-241; Grigurcu, Idei, 159-163; Raicu, Structuri, 217-222; Dimisianu, Valori, 43-47; Niţescu, Repere, 91-97; Iorgulescu, Al doilea rond, 49-54; Ştefănescu, Preludiu, 248-259; Tudor-Anton, Ipostaze, 62-70; Raicu, Practica scrisului, 238-245; Simion, Scriitori, 1,533-542; Dobrescu, Foiletoane, I, 68-77; Mihăilescu, Conceptul, II, 126-132; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979, 70-92; Băileşteanu, Refracţii, 198-205; Crohmălniceanu, Pâinea noastră,
307 Dicţionarul general al literaturii române
156-172; Iorgulescu, Critică, 104-108, 220-222; Iorgulescu, Ceara, 214-221; Manolescu, Arca, III, 223-233; Vlad, Lectura rom., 165-171, 179-181; Dana Dumitriu, Le Roman de l'annee 1984, CREL, 1984, 4; Ghiţulescu, O panoramă, 276-279; Manea, Contur, 36-40; Condurache, Portret, 41-44; Raicu, Fragmente, 335-339; Iorgulescu, Prezent, 121-129; Holban, Profiluri, 184-203; Regman, De la imperfect, 83-91; Simuţ, Incursiuni, 147-156; Niţescu, Proletcultismul, 260-265; Cosma, Romanul,
II,	290-293; Alex. Ştefănescu, Paul Georgescu, RL, 1999,46; Dicţ esenţial, 332-335; Manolescu, Lista, II, 64-74; Popa, Ist. lit., I,passim, II, 758-759; Dicţ. analitic, IV, 142-144.	D.Mc.
GEORGESCU, Paul Alexandru (11.11.1914, Craiova), comparatist şi traducător. După ce urmează studiile medii la Liceul „Fraţii Buzeşti" din urbea natală (1925-1932), se înscrie la Universitatea din Bucureşti, absolvind în 1936 secţia de sociologie a Facultăţii de Litere şi Filosofie, sub îndrumarea lui
D.	Guşti; în acelaşi an obţine şi licenţa în drept. După susţinerea, în 1939, a tezei de doctorat Conceptul şi ideea dreptului la Rudolf Stammler, este numit asistent la Catedra de filosofia dreptului, unde lucrează până în 1944, când este detaşat pentru doi ani ca lector de limba şi literatura română la Universitatea din Madrid. Revine în ţară în 1947, după încă un an petrecut în Elveţia, tot ca lector de română. Lucrează apoi ca redactor la Editura Ştiinţifică, iar în 1962 devine lector la Catedra de spaniolă a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Titlul de doctor în filologie îl obţine, în 1970, cu teza Arta narativă a lui Miguel Ângel Asturias, în 1971 fiind promovat conferenţiar, post în care va funcţiona până la pensionare
(1979). Vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie Româno-Ve-nezuelene şi membru corespondent al Academiei Naţionale din Columbia (din 1979), a fost distins cu Ordinul cultural venezuelean „Andres Bello" (1977) şi cu Medalia pentru merite ştiinţifice a Universităţii „San Marcos" din Peru (1978).
Restrânsă la spaţiul iberic, prima carte a lui G., Teatrul clasic spaniol (1967), reprezintă o sinteză istorico-literară concepută în manieră tradiţională. Autorul îşi ordonează materia pe criterii istorist-pozitiviste, timp obiectiv şi personalităţi, urmărind dezvoltarea dramaturgiei spaniole de la teatrul liturgic, mistere, moralităţi şi farse profane din Evul Mediu până la marile realizări clasice din vremea Renaşterii şi a „secolului de aur". Momentele biografice, atrăgător relatate, se întreţes armonios în comentariu, participând la susţinerea aprecierilor de valoare. Mai consistente şi mai împlinite în cazul creatorilor de prestigiu, Lope de Vega, Calderon de la Barca, Cervantes, Tirso de Molina, spre exemplu, acestea precedă tablourile analitice, contribuind la închegarea unor studii micromono-grafice care afirmă aportul de înnoire şi valoare în evoluţia teatrului clasic spaniol şi universal. Extinderea ariei de cercetare asupra literaturii Americii Latine are ca rezultat lucrarea Arta narativă a lui Miguel Ângel Asturias (1971). Mijloacele abordării tradiţionale vor fi împinse aici într-un registru secund de posibilităţile criticii moderne, îndeosebi structuraliste. întemeiate pe câştigurile investigaţiei poziti-vist-sociologice, capitolele introductive adună date socio- şi psihobiografice care vor trimite ecouri diferenţiate în viziunea
Georgescu
filosofică şi estetică a prozatorului guatemalez. Circumstan-ţierea istorică, geografică şi socială intermediază analiza aspectelor care transpar în violenţa trăirilor şi a reprezentării, în receptivitatea la tentaţiile visului şi ale mitului, convertite critic în formula realismului magic, care îmbină adevărul crud cu suflul poeziei. Folclorul indigen favorizează la Asturias aplecarea spre mitologicul local de origine maya, prozatorul preluând şi de la suprarealişti imaginea dislocată, fervoarea metaforică şi irumperea în subconştient şi oniric, iar de la Dostoievski priza la suferinţă şi descrierea situaţiilor-limită. Mai pronunţat înnoitoare sunt intenţiile volumului Literatura hispano-americană în lumină sistemică (1979), care are o dublă finalitate: cuprinderea întregii arii a literaturilor din America Latină şi investigarea lor dintr-un unghi metodologic nou, sistemic. Având izvoare în disciplinele exacte, teoria sistemică gândeşte fenomenul de creaţie literară asemenea unui sistem semiotic, cu sens şi valoare estetică, statornicind o corelaţie între un ansamblu de situaţii solicitatoare şi un corpus de răspunsuri ce modelează universul comun. Situaţia-solicitare şi răspunsul-model se leagă prin factorii mediatizanţi, determinante fiind sentimentul existenţial şi tipul uman exemplar. Intrarea în sistem realizează legătura cu istoria contingentă, iar ieşirea vizează evoluţia valorilor. în critica şi
Gerota
Dicţionarul general al literaturii române 308
istoria literară, concepţia sistemică distruge modelele-răspuns şi elaborează originale scheme operaţionale şi structuri compoziţionale, înlesnind noi viziuni interpretative. Odată stabilite aceste componente şi principii de funcţionare, G. încearcă să demonstreze practic viabilitatea şi utilitatea demersului sistemic în studierea romanului hispano-american. Concluziile sunt relevante, recomandând includerea investigaţiei sistemice printre modalităţile care pot ajuta efectiv la prospectarea raţionalistă a „misterelor" creaţiei. Contribuţiile teoretice, critice şi istorico-literare, indiscutabile, ale autorului vor fi reluate concluziv, în Valori hispanice în perspectivă românească (1986). Portretul hispanistului comparatist îşi va spori complexitatea prin monografia în limba spaniolă, închinată lui Romulo Gallegos, apărută la Caracas în 1984, şi prin traduceri, cele din urmă din aria literaturii, eseului şi criticii latino-americane. Volumul Casa Weber sau Ieşirea din noapte (1982) conţine o proză intertextuală, modernă, epurată de poticnirile începutului, în care inserţiile autobiografice se întrepătrund cu inovaţiile formalizante, înrudite cu lecturile şi preocupările istoricului literar.
SCRIERI: Los estudios hispânicos en Rumania (în colaborare cu Iorgu Iordan), Bucureşti, 1964; Teatrul clasic spaniol, Bucureşti, 1967; Arta narativă a lui Miguel Ângel Asturias, Bucureşti, 1971; Literatura hispano-americană în lumină sistemică, Craiova, 1979; Casa Weber sau Ieşirea din noapte, Bucureşti, 1982; Romulo Gallegos, Caracas, 1984; Valori hispanice în perspectivă românească, Bucureşti, 1986. Traduceri: Miguel Ângel Asturias, Domnul Preşedinte, Bucureşti, 1957, Romanul latino-american, Bucureşti, 1964; Maria Teresa Leon, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1962; Germân Arciniegas, Popas în România, Bucureşti, 1974, Biografia Caraibelor, I-II, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Ruxandra Maria Georgescu), Cavalerul din El Dorado, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Ruxandra Maria Georgescu); Antologia eseului hispano-american, postfaţa trad., Bucureşti, 1976; Antologia criticii literare hispano-americane, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Ruxandra Maria Georgescu).
Repere bibliografice: Dinu Flămând, „Antologia eseului hispano-american", LCF, 1976, 24; D. Radulian, Invenţie, construcţie, integrare, ST, 1980,3; Doru Vianu, „Casa Weber sau Ieşirea din noapte", CL, 1983, 3; Mircea Muthu, Nivelele fantasticului, ST, 1983,4; Victor Ivanovici, „ Casa Weber sau Ieşirea din noapte", ST, 1984,2; Firan, Profiluri, 357-359; Velea, Universalişti, 89-99; Dicţ. scriit. rom., II, 360-361.	St.	V.
GEROTA, Constantin V. (1.1.1888, Georocu Mare, j. Dolj — 1976, Bucureşti), critic literar şi traducător. Fiu de preot, G. a absolvit Liceul „Carol I" din Craiova (1909) şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1913), dându-şi examenul de capacitate în 1919, când funcţiona deja ca profesor şi director al Liceului „Independenţa" din Calafat. Profesor titular definitiv de limbile română şi latină, va preda aceste discipline la Liceul Comercial „N. Bălcescu" şi la Liceul „Aurel Vlaicu", ambele din Bucureşti. între 1938 şi 1944 este inspector general al învăţământului secundar în ministerul de resort şi vicepreşedinte al Asociaţiei Profesorilor Secundari. în toamna anului 1944 este destituit din toate funcţiile, fiind acuzat de carierism, cameleonism şi politicianism, ca membru succesiv al partidelor averescan, gogist, cuzist, legionar şi ca susţinător
fervent al politicii lui Ion Antonescu. Debutează cu un comentariu literar în „Universul" (1913), ziar al cărui colaborator va rămâne o lungă perioadă. Semnează numeroase articole, cronici literare şi dramatice, memorialistică în „Convorbiri literare", „Universul literar", „Sburătorul", „Cuvântul", „Ţara noastră", „Preocupări literare", „Tribuna şcoalei" şi altele. Iniţiază apariţia revistei „Ecoul Dunării" (Calafat, 1929) şi este redactor al revistei „Lanuri" (Bucureşti, 1934). A fost un cunoscut şi apreciat conferenţiar al Societăţii Române de Radiodifuziune. împreună cu V.V. Haneş şi C. Fierăscu redactează şi publică manuale de limbă română pentru clasele „secundare, gimnazii de băieţi şi fete" (1938,1942).
Autor al unor studii care nu pot fi trecute cu vederea în bibliografia temelor în discuţie, G. se relevă ca un cercetător informat, cu opinii de cele mai multe ori argumentat dezvoltate. începutul îl face cu Poezia lui A. Vlahuţă. Cercetare critică literară (1916), o primă încercare de privire analitică asupra operei scriitorului. Un segment din această lucrare va fi inclus, cu unele completări, în volumul însemnări critice (1928), împărţit în patru capitole: Delavrancea - Teatru: „Apus de soare", apoi „ Vlaicu Vodă", AL Vlahuţă ca poet social" şi Carmen Sylva ca literată. Lucrarea Aspecte din civilizaţia clasică (1943), bine primită de critică, cuprinde, în treizeci de capitole, consideraţii asupra culturii, artei şi relaţiilor sociale în Antichitate, într-un stil limpede şi cursiv, afectat doar de unele construcţii sintactice vădit influenţate de limba franceză (ceea ce poate trimite la o sursă nemărturisită de autor). Stau alături întâmplări semnificative, scene mitologice, citate şi comentarii, portrete ale unor personalităţi din lumea greacă şi romană; sunt înfăţişate aspecte ale vieţii şi preocupărilor curente ale acelei lumi, informaţii asupra concursurilor de poezie, construcţiilor, obiceiurilor şi tradiţiilor, noutăţilor tehnice care modificau realităţi revolute. După propria mărturie, în această lucrare G. a intenţionat „să popularizeze clasicismul". Nu lipsite de interes se arată studiul Critica lui G. Lbrăileanu, inclus în volumul colectiv Omagiu lui Constantin Kiriţescu (1937), ca şi câteva prefeţe unde formulează aprecieri pertinente referitoare la materialul literar pe care îl editează, autorii aleşi fiind Petre Ispirescu şi Mihai Eminescu. Lucrarea cu caracter memorialistic Impresiuni şi aprecieri din timpul acţiunii militare din Bulgaria, 22 iunie-20 august 1913 prezintă oarecare interes documentar, cel literar fiind destul de palid.
SCRIERI: Poezia lui A. Vlahuţă. Cercetare critică literară, Bucureşti, 1916; însemnări critice, Craiova, 1928; Aspecte din civilizaţia clasică, Bucureşti, 1943; Impresiuni şi aprecieri din timpul acţiunii militare din Bulgaria, 22 iunie-20 august 1913, Bucureşti, f.a. Ediţii: Petre Ispirescu, Legende sau Basmele românilor. Adunate din gura poporului, pref. edit., Bucureşti, 1933; Mihai Eminescu, Poveşti, pref. edit., Bucureşti, 1934, Nuvele, pref. edit., Bucureşti, 1935. Traduceri: C. Suetonius Tranquillus, Vieţile celor doisprezece cezari, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu David Popescu); Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, I-II, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: [Constantin V. Gerota], „Năzuinţa românească", 1922,1; M. D. [Mihail Dragomirescu], Bibliografii critice, „Ordinea", 1931, 916; S. Gruia, Conferinţele „Convorbiri literare". Gerota despre Caragiale, RP, 1934,4818.	#	C.P.
309 Dicţionarul general al literaturii române
Ghelmez
GESTICONE, Mircea (3.V.1902, Bucureşti - 5.VIII.1961, Bucureşti), prozator. Este al cincilea copil al Zamfirei (n. Ursachi) şi al lui Filip Gesticone, avocat. Tatăl, figură remarcabilă a mişcării socialiste de la sfârşitul veacului al XlX-lea, având o soţie ce îi împărtăşea convingerile, prietenă cu Sofia Nădejde, a scris la ziarul „Munca", unde a făcut publicistică politică, dar şi pe chestiuni cultural-artistice. Un frate al lui G. a fost Ion Gesticone, pictor şi grafician. G. şi-a făcut instrucţia în capitală, succesiv la liceele „Mihai Viteazul" şi „Gheorghe Lazăr" (terminat în 1921). Bun violonist, a urmat o vreme Conservatorul. în 1922 a absolvit şi Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Timişoara. Respectând tradiţia familiei, face studii la Facultatea de Drept din Bucureşti (1922-1926) şi este apoi funcţionar la Banca Românească până în anii '50, în serviciul de relaţii cu străinătatea (cunoştea limbile germană, engleză, franceză şi italiană şi frecventase cursurile Institutului de Cultură Italian). în 1943 îşi susţine un doctorat în specialitatea finanţe. Căsătorit cu Elena Cantuniari, G. îi dedică versurile de tinereţe, unele ocazionale, inspirate de călătoriile în Turcia, Grecia şi Cehoslovacia. Cu aceste poezii, scrise în franceză, debutase în 1929 în paginile revistei „La Roumanie nouvelle". Cunoaşte consacrarea literară cu primul său roman, Războiul micului Tristan (1937; Premiul Societăţii Scriitorilor Români). Publică puţin, solicitat de prieteni, în „Revista Fundaţiilor Regale" şi în „Viaţa românească", unde apar în 1938-1939 fragmente din romanul Vest, editat postum, în 1983. Moartea soţiei într-un accident (1948) şi munca de o viaţă la bancă îl împing într-un anonimat steril pentru literat.
Războiul micului Tristan, bine primit de critica vremii, aducea o noutate tematică, tribulaţiile adolescentului în Bucureştiul ocupat, în timpul primului război mondial, înscriindu-se într-o tendinţă a literaturii moderne (Andre Gide, Alain-Fournier) de explorare a unei vârste incerte, tranzitorii, marcată de accentul experimental al trăirilor. Tragismul evenimentelor este dat de psihologia protagonistului, Vlad Robescu (Relu, „micul Tristan"), predispus la reverii romantice şi disponibil pentru aventuri senzaţionale şi mistere de roman poliţist. întâmplări reale şi multe fabulaţii, întreţinute de mirajul cinematografic şi de lecturi, compun un eşafodaj plin de elemente surpriză, în care se recunosc vechi trucuri literare. Relu şi Olly von Stein, alias Olenka Orlowsky (cu o genealogie artificial complicată), actriţă germană şi spioană pentru cauza Poloniei de partea Antantei, sunt un Tristan şi o Isoldă moderni, iar ofiţerul german Otto von Stein, sacrificat în final, e un alt rege Mark. Romanul rezistă mai bine în latura sa documentară, de reconstituire a „micului Paris" balcanic: serate dansante, mondenităţi cosmopolite, întreceri hipice, spectacole de operă sau concerte, susţinute de fraţii Robescu. G. scrie în romanele sale pagini remarcabile de analiză muzicală, în genul lui Anton Holban sau Mihail Sebastian. Ocupaţia germană, cu tot cortegiul ei de mizerii groteşti şi mutilante, este surprinsă din perspectiva descrierii aproape topografice a capitalei sub stare de asediu şi prin notaţii de fineţe despre psihologia bucureştenilor, victime ale încartiruirilor forţate, conştienţi însă de imperativul naţional al reîntregirii. O radiografie a opiniilor, de la neutralitate la
filogermanism şi la pactizarea servilă cu propaganda ocupantului, se realizează prin incursiunea în varii medii sociale. Scriitor cultivat, pe alocuri livresc, cu propensiuni pentru erudiţia istorică (heraldica şi genealogia, exploatate într-o etalare cvasiştiinţifică, dar dezlânată în plan epic), G. resuscită în Vest; un roman al Timişoarei, o legendă tenebroasă despre contesa Elisabetha Băthory, presupusă favorită a lui Mihai Viteazul. Romanul se desfăşoară pe mai multe planuri, insuficient asamblate, într-o construcţie epică nu prea riguroasă, într-o „cavalcadă narativă" ameţitoare şi oarecum prolixă. în centru se află frământările sentimentale şi detectivistice ale tânărului cadet Constantin (Dinu) Dragu, fascinat de identitatea multiplă şi misterioasă a Minolei Bodony, descendenta „contesei sângeroase". în Vest autorul face încă o dată dovada rafinamentului în descripţia de medii şi epoci şi a capacităţii de a jongla cu suspansul. Cele câteva poezii româneşti rămase de la el - Portretul străbunicei, Cobalt, Sonet - şi un grupaj scris în franceză între 1929 şi 1932 sunt notaţii intimiste, sentimental-contemplative, pe un traseu biografic. O anume graţie şi virtuozitate formală, în linie parnasiană, a versurilor se regăsesc şi în sceneta Le Labyrinthe d'Eros (1930).
SCRIERI: Războiul micului Tristan, Bucureşti, 1937; Războiul micului Tristan. Vest, îngr. şi pref. Aurel Sasu şi Sabin Vlad, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: C. Fântâneru, „Războiul micului Tristan", roman de Mircea Gesticone, U, 1937, 343; Lucian Boz, Ocupaţia văzută de un adolescent. Mircea Gesticone, „Războiul micului Tristan", ADV, 1937,
16	531; Pompiliu Constantinescu, „Războiul micului Tristan", VRA, 1938, 521; Mihail Sebastian, Debuturi în „Revista Fundaţiilor Regale", RFR, 1938,5; Şerban Cioculescu, „Războiul micului Tristan", RFR, 1938, 8; Călinescu, Ist. lit. (1982), 965; Leon Baconsky, Mircea Gesticone, ST, 1971,16; Crohmălniceanu, Literatura, I, 355-356; Dicţ. scriit. rom., II, 361-362.	A.Sm.
GHELMEZ, Petre (2.III.1932, Gogoşari, j. Giurgiu -12.111.2001, Bucureşti), poet. Este fiul Paraschivei şi al lui Anghel Ghelmez, ţărani. După terminarea liceului la Giurgiu, vine să studieze la Bucureşti, mai întâi medicină veterinară, trecând apoi la Institutul Pedagogic, iar din 1954 fiind elev al Şcolii de Literatură „M. Eminescu". De aici va ajunge la secţia de critică literară a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1959. Este redactor la „Scânteia tineretului" între 1959 şi 1964, iar între 1964 şi 1967, redactor-şef adjunct la publicaţiile pentru copii „Luminiţa" şi „Arici Pogonici" şi colaborator la „Cravata roşie". în 1967 înfiinţează „Cutezătorii", revistă pentru tineret, de mare impact în epocă, unde va fi redactor şef-adjunct până în 1970. Director al Editurii Albatros între 1970 şi 1974, iniţiază aici colecţia „Lyceum", seriile „Sinteze" şi „Texte comentate", precum şi „Dicţionarele Albatros". Preia ulterior postul de redactor-şef al revistei pentru românii din emigraţie „Tribuna României" (1974-1989). între 1993 şi 1995 este director al revistei pentru copii „Ariei". Colaborează la revistele „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Familia", „Viaţa românească", „Tomis", „Argeş" ş.a.
Gheorgachi
Dicţionarul general al literaturii române 310
Debutează cu poezii în 1955, la revista „Tânărul scriitor", iar prima lui carte, Germinaţii, apare în 1967. Pământul, seva, seminţele, tablourile idealizat bucolice preamăresc aici un comunism imaginat după o reţetă încă în uz. Depăşind aceste imagini conformiste, de vagă orientare tradiţionalistă, dar şi neoromantică, declamativă, G. se arată în Altare de iarbă (1969) un autentic poet htonic, încercând totuşi să justifice în lirica sa, sub pretextul „miraculos" al vieţii trăite în mijlocul naturii-mamă, o vârstă a „împlinirilor sociale". Poetul devine prin Lynxul (1972) mai reflexiv şi mai înclinat spre simbolic. în 1974, adoptând forma fixă, publică Sonetele, volum de versuri dedicate iubirii, considerat de critică „moment de răscruce, dar şi de sinteză" (Premiul Uniunii Scriitorilor, ex-aequo cu Pasteluri de Constanţa Buzea; Premiul Academiei Române). Cartea următoare, Evenimente (1976), face oarecum un pas înapoi, spre tehnica primelor versuri. Revenind la mediul rural, văzut ca spaţiu sacru, opus profanului univers urban, poemele se umplu de „avertismente" la adresa Realiei, a civilizaţiei citadine, cu mijloacele ei moderne: automobilul, telefonul, televizorul, radioul, ziarul etc. Metafore ale înstrăinării, ale ruperii omului de primordialitate, ele subliniază opoziţia sat-oraş, ieri-azi, bătrâni-tineri. Este descifrabil aici mesajul unui om însetat de absolut, dar care are parte numai de aparenţe. în Conversaţia (1981), poetul desenează şi mai apăsat stările sugerate în Evenimente - pesimismul, frustrarea, deprimarea, urâtul, spleen-ul elegiac, stârnite de simulacrul de confort. Contemporan cu începuturile optzecismului, poemul Cifrul este cel mai reprezentativ pentru acest volum ce adună chintesenţele poeziei lui G. în 1998 publică noi poeme, sub semnul „timpului uitat", ce vor fi adunate după moartea lui în revista „Pluralitas" (6/2002), cu titlul Caligrafia poetului. Spre sfârşitul vieţii, se axează pe poezia scurtă ce vizează metafora concentrată, un fel de haiku, în fapt o revenire, poeme de acest tip, precum Nufăr, apărând încă de la începuturi, în Germinaţii: „Din propria-i fiinţă l-a închegat lumina / Cu steaua deopotrivă, la fel ca ea de rece. / Cleştarul apei pure îi strânge rădăcina / Ca nu cumva pe boltă, în seri târzii să plece." G. este şi un bun scriitor pentru copii, personajul său cel mai reuşit fiind Puf-Pufos, un iepure simpatic, cu ajutorul căruia autorul vrea să armonizeze „candoarea, jocul şi cunoaşterea".
SCRIERI: Germinaţii, Bucureşti, 1967; Joacă-te, gândule, Bucureşti, 1968; Altare de iarbă, Bucureşti, 1969; Puf-Pufos, aventurile unui iepuraş curajos, Bucureşti, 1971; Lynxul, Bucureşti, 1972; Sonetele, Bucureşti, 1974; Cine eşti, pasăre?, Bucureşti, 1974; Evenimente, Bucureşti, 1976; Mânzul de vânt, Bucureşti, 1979; Conversaţia, Bucureşti, 1981; Măgăruşul, Bucureşti, 1984; Băiatul şi pădurea, Bucureşti, 1986; Coborârea în cuvânt, pref. Liviu Papadima, Bucureşti, 1987; Paradisul atomic, Bucureşti, 1989; Alfabetul vesel, Bucureşti, 1991; Cvartet, patru anotimpuri argheziene, Bucureşti, 1997; Biblii şi oameni de plastic, Bucureşti, 2002; Marele calendar, Bucureşti, 2002; Umbra cocorului, Bucureşti, 2003. Traduceri: Avetik Isahakian, Abu-Lala Mahari, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Madeleine Karacaşian); Nina Notheaux, Cântece de dragoste - Chants d'amour, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: M. N. Rusu, „Germinaţii", LCF, 1967, 15; Nicolae Manolescu, „Germinaţii", CNT, 1967, 16; Voicu Bugariu, „Lynxul", AST, 1972,12; Constantin, A doua carte, 194-197; Ciobanu, Critica, 78-81; Dorin Tudoran, De dragoste, LCF, 1974, 49; Cândroveanu, Alfabet, 84-89; Barbu, O ist, 190-192; Piru, Poezia, II, 288-291; Raicu, Critica, 390-392; Dana Dumitriu, Evenimentele unui poet, RL, 1977,4; V. Nistor, O nouă ipostază lirică, ST, 1977,2; Dumitru Micu, Volume de poezii, CNT, 1977,10; Mihai Ungheanu, „Evenimente", LCF, 1977, 16; Tia Şerbănescu, „Evenimente", RMB, 1977, 10109; Grigurcu, Poeţi, 219-221; Ruja, Valori, 92-95; Cândroveanu, Poeţi, 91-93; Martin, Paranteze, 105-107; Piru, Ist. lit., 497; Dumitru Radu Popa, De la „Germinaţii" la „Veacul de uraniu", LCF, 1985,11; Rotaru, O ist., III, 400-403; Daniel Nicolescu, Echilibru plastic pe o margine de nor, RL, 1988,14; Gabriel Rusu, „Paradisul atomic", SLAST, 1989,50; Dicţ. scriit. rom., II, 362-363; Popa, Ist. lit, II, 446-447.	A.Ml.
GHEORGACHI, logofătul (c. 1719 — ?), autor al unei scrieri de ceremonial. Era un boier cărturar, cunoscător al culturii bizantine, logofăt al doilea la Curtea domnitorului Grigore C. Callimachi, care îi comandă scrierea regulilor protocolare. în 1779 semnează o copie a primei părţi a traducerii Cugetărilor lui Oxenstiern, menţionându-şi rangul (vel clucer) şi vârsta (60 de ani). Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni (1762) se păstrează într-un manuscris publicat de M. Kogălniceanu în 1846. Lucrarea este împărţită în capitole conţinând orânduiala noii domnii, a boieriilor, a mucarerului, ceremoniile de Crăciun, de Anul Nou (noile şi vechile obiceiuri), de Paşti, de Sf. Gheorghe, protocolul primirilor la domn sau al numirilor în dregătoriile importante. Secţiunea referitoare la instalarea şi domnia lui Grigore Callimachi şi la vizita făcută de Hamza paşa la Iaşi constituie o cronică amănunţită, scrisă cu talent narativ şi descriptiv. Se dau multe amănunte pitoreşti, totul într-un stil precis, sistematic. Limba e corectă, meşteşugit folosită. Deşi Condica... are modele bizantine (Constantin Porfirogenetul, Pseudo- Codinos), localizarea protocolului, numeroasele informaţii din epocă, datele etnografice şi folclorice, utilizarea tradiţiei autohtone, inserarea unor fapte trăite conferă scrierii lui G. o anume originalitate.
SCRIERI: Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni, în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, III, publ. M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1874, 297-333; Condica lui Gheorgachi. 1762, în Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, Bucureşti, 1939,262-312.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, 1,407-409; Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, Bucureşti, 1939; Ist lit, 1,634-636; Negriei, Expresivitatea, 66-78; Dicţ. lit. 1900, 392; Mazilu, Recitind, II, 420-422.	C.T.
GHEORGHE, Ion (16.VIII.1935, Florica, j. Buzău), poet. Este fiul Filofteiei (n. Marin) şi al lui Anton Gheorghe, ţărani. A absolvit în 1952 Şcoala Pedagogică din Buzău. Preocupările literare timpurii îi sunt stimulate de Cercul literar „Al. Sahia" din oraş şi sunt răsplătite cu premiul revistei „Tânărul scriitor". între 1952 şi 1954 urmează cursurile Şcolii de
311 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghe
Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, avându-i colegi pe Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei ş.a. După desfiinţarea şcolii se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi mai târziu. Lucrează în redacţiile revistelor „Albina" şi „Drumul belşugului". Din 1963 este corector, apoi redactor la revista „Luceafărul". Funcţionar, din 1992, în Ministerul Culturii, între 1994 şi 1996 a fost ataşat cultural la Ambasada României din Beijing.
Poetul reprezintă un adevărat „caz" al literaturii române postbelice, fiind lăudat şi negat cu încrâncenare egală; eventualul adevăr trebuie căutat, ca întotdeauna, la mijloc. G. ilustrează tipul bardului care îşi asumă misiunea revelării unor lucruri profunde şi grave, de genul acelora care definesc simbolic un grup uman, o etnie sau o naţiune. Discursul va fi modulat după acele caracteristici expresive şi structurale ale spaţiului simbolic de care poetul se crede reprezentat: folclorul, arhetipul ţăranului, substratul traco-dacic. G. a debutat editorial în 1957, cu volumul Pâine şi sare, un „roman în versuri", după cum precizează subtitlul, având ca model epicul versificat extins, specific poeziei militante a epocii, înfăţişând în tablouri ample viaţa satului tulburată de procesul colectivizării, scrierea, marcată de imperativele ideologice ale perioadei, anticipează câteva dintre constantele unui portret al
autorului: predilecţia pentru epos, evocarea şi elogierea civilizaţiei săteşti, un limbaj poetic aspru, reconstituind stadiile arhaice ale acestei civilizaţii, evidenţiindu-i capacitatea de a construi şi reconstrui în imaginar realităţi originare. Căile pământului (1960) evocă spaţiul Bărăganului, copilăria petrecută la ţară, strămoşii, tradiţiile ce vin dintr-un timp imemorial, dar şi vremurile noi în care activistul de partid schimbă viaţa la sate. Cu o trufie disimulată, G. se vede ca bard provenit dintr-o colectivitate anonimă, aşa cum este şi rapsodul popular. Baladele din Cariatida (1964) atestă încercări de desprindere de modelul literar al epocii. Temele satului, şantierului, muncii refăceau, de fapt, motivul întemeierii, al construcţiei realizate de giganţii mitici. Ciclul Balada ţăranului tânăr actualizează şi motivul sacrificiului, al identificării fiinţei umane cu natura, deschizând eposului calea de acces spre miticul autohton, care va fi o referinţă stabilă a poemelor lui G. Din locuitor al satului ţăranul se transformă în simbol, în mesager al unei comunităţi străvechi, erou de legendă care, prin sacrificiul său, face o civilizaţie să nu piară. In Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esenţiale (1966; Premiul Uniunii Scriitorilor) e transcrisă, într-un discurs liric întins, călătoria pe care a făcut-o poetul în 1965 în Cuba, evocare precedată de prezentarea capitalei Danemarcii. Zoosophia (1967) întreprinde o incursiune în istorie şi cultură pentru a reconstitui procesul de formare şi cristalizare a unor mentalităţi şi tradiţii care s-au păstrat în memoria colectivă prin legende, ritualuri, patronime şi toponime. Evocarea unor personalităţi, interpretarea sim-bolisticii animaliere autohtone, reconstituirea motivelor biblice, invenţiile lingvistice oferă un spectacol miracu-los-fantastic ce stă sub semnul unei naivităţi simulate: „Una, / due, / trema / pana / trage un poştalion / la mănăstirea Tismana. // Talion / fecior de domn,/ cu ochii cârpiţi de somn,/ cu tichie/ de frânghie/ face semn la dorobanţ - / oprica/ poprica — / boc — / ţangăr/ mangăr/ clanţ - / dă poarta la loc!// în căruţa domnului/ de la apa somnului — / Gheorghe Şincai, tatăl/ şi fiul/ răposatul/ şi viul...// La râul Vavilonului/ au pe ce tărâm/ doisprezece fiii omului/ plânsem/ şi-acolo-1 văzum.// Departe de ţeară/ la râul ce cure/ plânsem de apa noastră chiară/ şi cu trei gure:/ Câte-or fi toamne/ de când am purces/ şi ne-am dat pre mâna ta, Doamne,/ cu mult înţăles?" Vine iarba (1968) aduce în prim-plan satul matrice, evitând din nou orice reprezentare pitoresc-idilică. Vitalitatea naturii, lumea ţărănească în care s-au născut reprezentările mitice (spaţii ce conservă armonia dintre fiinţă şi cosmos) şi valorile tradiţionale unice sunt ameninţate acum de expansiunea civilizaţiei citadine. Poetul blamează exodul silit al ţăranilor la oraş şi consecinţele dezastruoase ale „civilizaţiei", care agresează şi distrug natura şi, implicit, echilibrul fiinţă-cosmos. Un moment important al carierei poetului îl reprezintă apariţia volumului Cavalerul trac (1969). Regresiunea spre lumile dintâi, spre o Dacie mitică se asociază evocării „hegemonului tânăr", „cavalerul întemeietor" Manimazos. Acesta este, bineînţeles, eroul civilizator care se confundă cu identitatea primordială a neamului său şi cu aceea a poetului dintâi, a întemeietorului de limbă: „Ceea ce
Gheorghe
Dicţionarul general al literaturii române 312
stăpânea el era o răscruce;/ suliţa sa era o răscruce a suliţelor/ purtate de străbunii săi/ şi-o răscruce a suliţelor purtate/ de nepoţii şi strănepoţii săi;/ câinele său era o răscruce a tuturor/ animalelor credincioase,/ calul era o răscruce a tuturor blândelor animale slujitoare de om.// Manimazos îşi amintea lucruri pe care/ nu le-avusese;/ îşi amintea fapte ce nu le-nfăptuise;/ plângea pentru morţi ce nu-i văzuse/ şi se bucura pentru cei ce-aveau să se / nască/ la mii de ani după sine." Mai mult ca plânsul Icoane pe sticla (1970) înseamnă o nouă incursiune în lumea mitică şi a civilizaţiei străvechi. Adam şi Eva, Mântuitorul, Sfântul Gheorghe, Tracia lui Manimazos, dar şi Bizanţul creştin sunt repere-subiect ale unor invocaţii sau alegorii. Epicul decorativ şi jocul lingvistic baroc-naiv justifică asocierea textului cu „icoana pe sticlă", modelul fiind doar pretext pentru etalarea unei măiestrii ce trimite la abilitatea şi inventivitatea meşterului popular. în Megalitice (1972), o altă carte reper în opera lui G., se remarcă din nou joncţiunea dintre universul rural şi cel mitic. Ţăranul e văzut ca discipol „al unor preoţi ce-au pierit demult", ca făuritor şi păstrător de cultură. Poemul La căpătâiul gigantului reprezintă portretul-hiperbolă al ţăranului doborât, sacrificat de civilizaţie: „Zvârlit cu faţa-n iarbă, ca o gânganie blândă şi mare,/împilat de moarte, doarme ţărăneşte şi zace,/ de departe i se văd degetele de la picioare,/ cum stă trântit în plasa lumii, de insectă rapace;/ cu gura-n pământ, parcă ucis în bătăi,/ prin orbite-i putrezesc pietrele ochilor fraţi;/ pe sfecla feţei, lividă, spălată să fie dată la oi,/ se coc tumorile vânătăilor, ca mugurii degeraţi." Apare mitul Magnei Mater, sunt invocate Muma-Zeiţă, Maica-Mumă, Sfântul Gineceu. Poate fi admirat şi chipul poetului, socotit a fi Marele Mut, preot „al unui oracol vorbind în dodii", „zeu arlechin", „preot hilar", „bolnav de cât avea închis în minte." Avatara (1972; Premiul Academiei Române), un poem amplu, în treizeci şi patru de părţi, relevă starea de spirit provocată de descoperirea unor spaţii noi, urmare a călătoriilor în Cuba şi în Republica Democrată Vietnam. Dorul de ţara de baştină capătă uneori accente patetice, care nu strnt specifice lirismului „greoi" al lui G. Noimele (1976) este o călătorie în timp, pare-se impulsionată de statuetele date la iveală de şantierul arheologic de la Istriţa. Glorificată din nou pentru că păstrează lumea primordială este civilizaţia ţărănească, singura depozitară a ritualurilor specifice în illo tempore; ţăranii, semne trimise de zei, titani constructori şi totodată purtători de hieroglife sfinte, „făptuiesc ceea ce pune la cale soarele". Ca şi în Megalitice, este contestată, în mod abil, expansiunea civilizaţiei industriale distrugătoare a ceea ce a întemeiat satul în matca şi leagănul său care este natura. „Poemul didactic" Dacia Feniks (1978), proiect masiv şi ambiţios, se dovedeşte un text criptic ce îşi propune să reconstituie ceea ce poetul îşi imaginează a fi fost vorbirea „logo-astrală". Aceasta ar fi conservat cuvântul primordial, fărâmiţat ulterior în limbi, iar reconstituirea ei stimulează fantezia asociativă şi cea etimologică, ingeniozitatea verbală speculând disponibilităţile combinatorii ale sunetelor. „Căderea Pietrelor e Dezlegare. Pregăteşte-te, eu vin să te locuiesc./ Acum când toate le-a
răsturnat Mama burzuluindu-se,/ S-au dat peste cap Marile Forme./ Citeşte prima Expresie logo-astrală. Interpreteaz-o!/ Inepuizabile, de necuprins c-o viaţă de om sunt Numele — / Aceluia din care purced şi pe care-l întruchipez./ Nici o viaţă de om nu-i poate cuprinde Cuvintele-n care să poată fi exprimat./ Cercetăm şi întreprindem de la AU până la ZAU; de la Alfa pân-la Omega." Dacia Feniks este o fabulă (alegorie) şi o fabulaţie despre logosul întemeietor. Cenuşile (1980) încearcă o interpretare poetică, stimulată din nou de imaginaţie, a unor studii referitoare la cultura carpică, la ritualurile funerare ale dacilor şi daco-romanilor. Elegii politice
(1980)	revine în actualitate, blamând iarăşi efectele urbanizării şi industrializarea, „bărbatul din cetate" fiind văzut ca un fiu ce-şi ucide tatăl. Zicere la zicere (1982) se vrea un dialog textual şi totodată un text dialogat cu Lao-Zi şi cu Dao De Zin, din care sunt reproduse secvenţe poetice. Atunci când şase dintre poezii au fost publicate în presă, G. a fost acuzat de plagiat. Acuzaţia a fost respinsă de autor, dar în volum el a recunoscut, prin tipărirea cu caracter cursiv, preluarea unor versuri din autorii chinezi (dintr-o traducere anonimă, apărută în 1924), susţinând şi prin titlul cărţii că textele sale sunt replici. Scripturile (1983), ca şi Cenuşile, ar fi interpretarea unor vestigii arheologice (monede geto-dacice). Notele explicative completează, printr-un discurs amplu, evocarea „Daciei hiper-boreene". Joaca jocului (1984) şi Şi mai joaca jocului (1985) transcriu obiceiuri, ritualuri străvechi asociate ludicului folcloric. Condica în versuri (1987) evocă personalităţi istorice şi locuri ce păstrează obiceiuri vechi. Versurile lui G. încearcă să reactiveze o mentalitate tradiţională marcată de existenţa unor forţe misterioase, trecutul nu reprezintă paradisul pierdut, ci obârşia, începutul absolut, în care spaţiu şi timp, cosmos şi logos se dovedesc indisociabile, iar această lume supravieţuieşte în vatra satului. Motivul regresiunii nu se confundă cu un paseism melancolic şi languros, lirica fiind marcată de tensiuni dionisiace convertite într-un expresionism violent şi defulate într-un discurs amplu. Poetul a publicat şi o carte de versuri pentru copii, Ţara rândunelelor (1963), precum şi un volum de eseuri, Cultul Zburătorului Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone (1974), în care sunt examinate şi prezentate statuetele din betoane arhaice descoperite la Istriţa, în vecinătatea necropolei de la Monteoru (judeţul Prahova). Eseistul vede în aceste obiecte nişte reprezentări ale mitologiei româneşti, opere de artă magică şi, în acelaşi timp, „hieroglife de piatră" a căror simbolistică e corelată cu motive din basme şi descântece din folclorul literar autohton. Ca şi în interpretările versificate ale monedelor geto-dacice din Scripturile, fascinaţia provocată de vârstele primordiale încinge imaginaţia artistului, care, la rândul ei, provoacă speculaţia eseistului, atractivă prin ea însăşi.
Bine organizat, pe cicluri ce se dovedesc etape gândite ca şi cum evoluţia sa însăşi i-ar sta la îndemână în acest scop, lirismul lui Ion Gheorghe e programatic. Năzuinţa lui formativă are drept subiect mai întâi o mitologie personală, rezolvată în măsura în care poetul îşi echivalează trăirile cu o stare mitică perpetuă, şi drept obiect, mai
313 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghiţă
apoi, ca dobânzi ale acestei perpetuităţi, o mitologie românească, realizată în măsura în care, aplicat pe diferite planuri, programul se menţine în limitele poeticului, rămânând numai expresie lirică.
I. Negoiţescu
SCRIERI: Pâine şi sare, Bucureşti, 1957; Căile pământului, Bucureşti, 1960; Ţara rândunelelor, Bucureşti, 1963; Cariatida, Bucureşti, 1964; Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esenţiale, Bucureşti, 1966; Zoosophia, Bucureşti, 1967; Vine iarba, Bucureşti, 1968; Cavalerul trac, Bucureşti, 1969; Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1970; Megalitice, Bucureşti, 1972; Avatara, Bucureşti, 1972; Poeme, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1972; Cultul Zburătorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone, Bucureşti, 1974; Noimele, Bucureşti, 1976; Dacia Feniks, Bucureşti, 1978; Proba logosului, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 1979; Cenuşile, Bucureşti, 1980; Elegii politice, Bucureşti, 1980; Zicere la zicere, Bucureşti, 1982; Scripturile, Bucureşti, 1983; Joaca jocului, Bucureşti, 1984; Şi mai joaca jocului, Bucureşti, 1985; Condica în versuri, Bucureşti, 1987; Zalmoksiile, Bucureşti, 1988; Elegii politice, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Simion, Orientări, 183-189; Dimisianu, Schiţe, 174-180; Martin, Poeţi, 1,195-198, II, 172-180; Rusu, Utopica, 153-158; Bugariu, Incursiuni, 61-66; Stănescu, Poeţi, 75-80; Poantă, Modalităţi, 120-125; Pop, Poezia, 157-187; Raicu, Structuri, 307-316; Andriescu, Relief, 11-23; Cândroveanu, Alfabet, 90-97; Ciobanu, Critică, 95-107; Dimisianu, Valori, 77-82; Martin, Pro Patria, 130-132; Barbu, O ist., 294-312; Mincu, Poezie, 93-105; Piru, Poezia, II, 96-103; Ungheanu, Arhipelag, 77-86; Zalis, Tensiuni, 153-163; Negoiţescu, Analize, 305-311; Steinhardt, între viaţă, 117-119; Alexiu, Ideografii, 33-40; Ştefănescu, Preludiu, 81-88; Dorcescu, Embleme, 95-98; Niţescu, Poeţi, 103-119; Poantă, Radiografii, I, 222-227; Regman, Explorări, 169-181; Simion, Scriitori, I, 216-225; Stănescu, Jurnal, I, 198-203, II, 8-36, III, 44-47; Alboiu, Un poet, 129-131; Grigurcu, Poeţi, 188-197; Ruja, Valori, 133-140; Cristea, Faptul, 112-115; Dimitriu, Singurătatea, 124-135; Ştefănescu, Jurnal, 199-200; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 82-89; Dobrescu, Foiletoane, II, 53-61; Martin, Paranteze, 90-92; Moraru, Semnele, 88-101; Ciobanu, Opera, 142-151; Popa, Competenţă, 285-295; Simuţ, Diferenţa, 174-176; Niţescu, Atitudini, 138-144; Marin Voiculescu, Replici, Bucureşti, 1983, 136-145; Condurache, Portret, 135-138; Pop, Jocul, 330-345; Grigurcu, Existenţa, 205-217; Regman, De la imperfect, 162-172; Ştefănescu, Prim-plan, 227-233; Tuchilă, Privirea, 138-142; Val Condurache, De la Ion Gheorghe la Ioanid Romanescu, CL, 1989, 3; Constantin Miu, Arhaic şi modem, RL, 1989, 19; Gheorghe Grigurcu, Poetul şi Partidul, F, 1992, 7-8; Ion Lazu, „Megalitice" sau „Luduş naturae" (o polemică îndelung amânată), RL, 1994,11; Lovinescu, Unde scurte, III, 281-286; Dicţ. esenţial, 335-337; Dicţ. analitic, III, 14-16,
IV,	401-403; Manolescu, Lista, 1,153-161; Popa, Ist. lit., II, 303-310; Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, RL, 2002,27.	D.	D., M. I.
GHEORGHE DIN MOLDOVA (pseudonim al lui George Kernbach; 10.1.1863, Botoşani — 20.IX.1909, Iaşi), poet. învaţă mai întâi în oraşul natal, luându-şi licenţa în drept la Universitatea din Bucureşti, în 1884. Face şi studii statistice la Roma. Va fi magistrat, prim-redactor al ziarului „Liberalul" din Iaşi, prefect al judeţelor Botoşani şi Iaşi. începuse să
publice în revista „Albina" („Albina Botoşanilor"), încă din 1881, colaborând apoi la „Emanciparea", „Contemporanul", „Revista nouă" ş.a. Versurile lui au avut o circulaţie deosebită şi sunt reproduse în multe publicaţii ale epocii. Ultima revistă care i-a fost apropiată este „Viaţa românească", printre ai cărei proprietari se afla. Soţia lui G. era Ana Conta-Kembach, poetă şi ea, soră a filosofului Vasile Conta, iar Cornelia din Moldova este sora sa mai mică.
Descinzând din lirica eminesciană, versul lui G., definit în unicul volum antum, Poezii, apărut în 1894, revine frecvent la stări caracteristice: melancolie, resemnare, oboseală, speranţă în liniştea de dincolo de viaţă. Pulsaţia emotivă este însă transpusă într-un registru poetic minor, cu tonalităţi de romanţă, duioase, fluide, muzicale, ceea ce face ca unele stihuri să fie puse şi pe note. Poetul era, în fond, ca şi prietenii săi I. Păun-Pincio şi D. Anghel, un sentimental meditativ, atras când şi când de detaşarea ironică a lui Alfred de Musset ori de badineria lui Heine, din a cărui operă a şi tradus. Avea, de asemenea, afinităţi cu Arvers, al cărui Sonet îl tălmăceşte în „Lumea ilustrată" (1891). Meşteşugar al versului simplu, laconic, muzical, poetul îşi conturează sentimentele în piruete verbale graţioase, ca mai târziu G. Topîrceanu. Şi cugetările, fără profunzime, dar agreabile, se concentrează în versuri gnomice, uşor detaşabile, ca nişte refrene. Dar G. a ilustrat, până la manierism, îndeosebi ipostaza poetului galant care, stilizând modelul popular, articula noi „cântece de lume". Este un fel de pornire mai degrabă neoanacreontică, şi pentru că rareori se întrezăreşte aici un joc rafinat de-a naivitatea. Aşadar, suferinţa e dulce, fericirea amară, iubirea e înlocuită de amorul care stârneşte tânguirea celui ce se usucă, se îmbolnăveşte, moare de dorul nurilor femeii iubite. Epoca l-a consacrat, de altfel, ca poet plăcut, muzical, al iubirii senzuale, în metru popular mai scrisese şi câteva poezii publicate în reviste socialiste şi democratice, însufleţite de a doua muză a tinereţii lui, răzvrătirea socială, revolta împotriva nedreptăţii, a tiraniei. Semnând Ignotus şi Victor C. Rareş, a mai publicat în „Viaţa românească" însemnări sarcastice referitoare la contemporaneitate.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1894; Versuri şi proză, îngr. G. Ibrăileanu, Iaşi, 1912; Scântei, pref. B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1930.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, 1,241-248; Dafin, Figuri, II, 86-90; Călinescu, Ist. lit. (1941), 524; Sevastos, Amintiri, 125-129; Dicţ. lit. 1900, 392-393; Dicţ. scriit. rom., II, 363-364.	G.D.
GHEORGHIŢĂ, Ion (2.IV.1939, Larga, j. Edineţ - 28.XI.1991, Chişinău), poet. Este fiul Dariei şi al lui Teodosie Gheorghiţă. A studiat la secţia de limbă şi literatură română a Universităţii de Stat din Cernăuţi şi a fost redactor la revista „Moldova", redactor-şef al Colegiului pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A murit asasinat.
în volumele de versuri Mărul discordiei (1969) şi La marginea câmpiei (1972), G. se inspiră din universul satului, tărâm al idealităţii, primordialităţii, frumuseţii şi purităţii paradisiace. Ţăranii sunt văzuţi ca nişte oameni arhaici, arhetipali, contopiţi
Gheorghiu
Dicţionarul general al literaturii române 314
panteistic cu natura. Universul acesta, aproape protoistorie, este descris cu mijloacele pastoralei şi ale eglogei. Simplitatea, candoarea, „primitivitatea", iar în expresie — naturaleţea simt cultivate programatic, în contrapondere cu neliniştile secolului şi cu caracterul lui „contrafăcut". G. a tipărit numeroase cărţi pentru copii, care indică o bună cunoaştere a universului celor mici, excelând în poetica basmului, a ghicitorii (Brad de munte, 1970, De-a baba oarba, 1971). A compus şi drame cu caracter poematic despre destinul lui Dimitrie Cantemir (Zodia Inorogului, 1983) sau despre realităţile satului moldovenesc postbelic (Viaţa în continuare, 1991). A tradus în special din literatura ucraineană (Taras Şevcenko ş.a.).
SCRIERI: Mărul discordiei, Chişinău, 1969; Nelinişti matinale, Ujgorod, 1969; Brad de munte, Chişinău, 1970; De-a baba oarba, Chişinău, 1971; La marginea câmpiei, Chişinău, 1972; Freamăt verde, Chişinău, 1974; Să vezi şi să crezi, Chişinău, 1977; Ochi de stea, Chişinău, 1979; înălţimi constante, Chişinău, 1979; Simplu, Chişinău, 1981; Vorbe năzdrăvane, Chişinău, 1982; Ecoul de a doua zi, Chişinău, 1983; Zodia Inorogului, Chişinău, 1983; Mure din pădure, Chişinău, 1985; Din pragul casei, Chişinău, 1986; De cu zori până la iarnă, Chişinău, 1987; Oaspeţi proaspeţi, Chişinău, 1989; Dans de piatră, Chişinău, 1991; Viaţa în continuare, Chişinău, 1991; Elefantul trece prin urechea acului, Chişinău, 1996.
Repere bibliografice: Ana Bantoş, Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1986, 128-135; Ion Ciocanu, Cuvânt de îmbărbătare, LA, 1989, 30 martie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 204-205.	M. C.
GHEORGHIU, Constantin (6.XII.1925, Galaţi - 1988, Bucureşti), prozator. A absolvit în 1952 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Până în 1970 a funcţionat ca şef al secţiei de proză de la Editura Tineretului, transferându-se apoi la Editura Litera. A debutat publicistic în revista „Tribuna".
Dacă în cartea de debut, O viaţă pe o coajă de pepene (1966), era debitor lui D.R. Popescu şi lui Nicolae Velea, în Nu uita pasărea ucisă (1972) se dovedeşte tributar romanului lui William Faulkner, Nechemat în ţărână. Nuvelele cuprinse în primul volum, eclectice prin tematică şi formulă narativă, impun totuşi un tip de personaj: nedecis, şovăitor, difuz. Excepţie face Păsărel, eroul schiţei ce dă titlul cărţii, ins frivol, superficial, iubindu-se până la narcisism, sustrăgându-se deliberat tuturor îndatoririlor, aparent iresponsabil, dar, în fond, interesat şi calculat. Deşi nociv pentru mediul social înconjurător, el este nu numai tolerat, dar chiar căutat, cultivat de cei din jur, mai toţi fiind seduşi de veselia facilă a jongleriilor sale verbale. Consecinţele unei astfel de atitudini se arată însă catastrofale, ajungând până la distrugerea vieţii unor creduli. în Pământ şi păianjeni (1969), care reia şi nuvela Pădurea, publicată în 1967, G. foloseşte o altă optică asupra întâmplărilor narate. Materialul epic este minim, în schimb implicaţiile faptelor relatate constituie preocuparea principală. S-a vorbit chiar de o manieră narativă „dislocantă", care ignoră aproape cu totul desfăşurarea obiectivă a evenimentelor, oprindu-se asupra unui gest sau cuvânt ce ar comporta, în viziunea autorului, adânci semnificaţii psihologice. In Nu uita pasărea ucisă, coincidenţele cu romanul lui Faulkner sunt depistabile nu numai în planul epicului, ci şi în acela al
tipurilor de personaje, al mobilurilor faptelor comise. Schema narativă este aceeaşi în ambele romane: un om de condiţie inferioară (argatul Ion Hristu aici, negrul Lucas Beaucamp la Faulkner) este acuzat de crimă. Adevărul e bineînţeles altul, însă n-ar fi putut ieşi la iveală dacă tânărul Paul (Chick Malkison la Faulkner) n-ar fi intervenit, furnizând argumentele nevinovăţiei. Mobilul acţiunii, şi într-un caz şi în altul, îl constituie datoria morală pe care ei o au faţă de inculpat. Nu se poate vorbi în cazul romanului lui G., despre o viziune personală, ci despre o inteligentă adaptare a unor întâmplări stranii pe meleaguri autohtone.
SCRIERI: O viaţă pe o coajă de pepene, Bucureşti, 1966; Pădurea, Bucureşti, 1967; Pământ şi păianjeni, Bucureşti, 1969; Nu uita pasărea ucisă, Bucureşti, 1972; Himera, Bucureşti, 1982; Apoteoza, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: H. Grămescu, „ O viaţă pe o coajă de pepene", LCF, 1966,14; Ion Micu, „O viaţă pe o coajă de pepene", ST, 1966, 4; Mircea Muthu, „Pădurea", ST, 1968,6; Dana Dumitriu, „Pământ şi păianjeni", RL, 1970,12; Petru Poantă, „Pământ şi păianjeni", TR, 1970,14; Mircea Iorgulescu, „Nu uitapasărea ucisă", LCF, 1973,15; Val Condurache, „Nu uita pasărea ucisă", CL, 1973, 19; Popa, Dicţ. lit. (1977), 245; Nicolae Ciobanu, Un romancier, RL, 1985,26; Valentin F. Mihăescu, „Apoteoza", LCF, 1985,46; Glodeanu, Dimensiuni, 268-273.	D. Gr.
GHEORGHIU, Constantin Virgil (15.IX.1916, Războieni, j. Neamţ — 22.VI.1992, Paris), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Scobay) şi al lui Constantin Gheorghiu, preot. Copilăria şi primii ani de şcoală, petrecuţi la Petricani, în judeţul Neamţ, vor avea ecouri puternice în operă. Pentru că, din motive materiale, nu poate face seminarul teologic, urmează cursurile Liceului Militar „Regele Ferdinand I" din Cernăuţi. în 1936, la Bucureşti, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie (pe care o va absolvi în 1940) şi concomitent este secretar literar la „Timpul". Debutează în 1937 cu versuri în „Bilete de papagal" şi, în acelaşi an, un grupaj de poezii îi este inclus în volumul 13 poeţi - 13 poezii de dragoste, îngrijit de Ovid Caledoniu. în
1937	îi apare prima carte, Viaţa de toate zilele a poetului, deschisă cu o Scrisoare adresată tatei, cuprinzând versuri marcate de sentimentul dureros al despărţirii de familie şi de locurile copilăriei (Jurnalul poetului de şapte ani din acest ciclu anticipează vizibil Moartea căprioarei de Nicolae Labiş). Preocupările poetice rodnice din anii următori (publică versuri în „Revista Fundaţiilor Regale", colaborează la „Discobolul" şi îi dedică un poem lui Armând Călinescu) se manifestă concomitent cu activitatea gazetărească. în 1940 volumul Caligrafie pe zăpadă, mai diversificat tematic, obţine Premiul pentru scriitorii tineri al Fundaţiilor Regale. Versurile relevă o sensibilitate acută, înclinată spre comunicarea cu transcendentul, uneori cu accente argheziene (Rugăciune). în plan biografic, căsătoria, în 1939, cu avocata Ecaterina Burbea este urmată de mobilizarea în 1940 pe frontul de Răsărit. întors la Bucureşti, publică în 1941 Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite. Cartea, prefaţată de Tudor Arghezi şi retipărită în patru ediţii până în 1942, a fost urmată de alte două culegeri de reportaje, Am luptat în Crimeea şi Cu
315 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghiu
submarinul la asediul Sevastapolului (1942), multe dintre texte fiind apărute iniţial în „Informaţia zilei". Imaginile frontului se regăsesc, întreţinând „filonul poetic", şi în poemele din Ceasul de rugăciune (1942). Nutrită de o compasiune creştinească autentică, de trăirile consumate în suferinţa generală, vibraţia lirică se converteşte de cele mai multe ori în rugăciune. Premonitorie pentru cel care avea să moară departe de ţară este Rugăciune pentru aviatorii căzuţi, poezie republicată de mai multe ori în revistele exilului românesc. Un roman, Ultima oră (1943) — fără ecouri în critică, prevestind însă prin titlu cea mai importantă carte a autorului, La Vingt-cinquieme heure, iar prin dinamica situaţiilor-limită şi a numeroaselor experienţe ale eroului principal, Nicolae Funogea, direcţia în care va evolua epica lui G. —, încheie activitatea desfăşurată în ţară. Ultimul an de război îl surprinde pe scriitor la Zagreb, unde în 1942 obţinuse un post de ataşat de presă. închiderea graniţelor româneşti, receptată dureros, aşa cum o relevă Memoriile, l-a determinat, ca şi pe alţii, să ia calea exilului („România este captivă. Graniţele sunt sovietic închise. Nimeni nu mai poate fugi. Tata şi toţi ai mei sunt captivi. Stau de veghe la moartea patriei mele. România nu mai există. Sunt fără ţară. Exilat.") Din Iugoslavia, împreună cu soţia, pleacă spre Apus, traversând Europa Centrală, şi timp de doi ani face experienţa lagărelor postbelice. în 1947 se află la Heidelberg, unde se înscrie la o facultate teologică, apoi, după mai multe
de trecere clandestină a graniţei franceze, ajunge la Paris (1948), unde, pentru moment, se integrează emigraţiei româneşti şi activităţii desfăşurate de intelectualii români aflaţi aici. Slujeşte ca preot la biserica românească. Prima revistă literară românească de la Paris, „Luceafărul", îi republică, în primul ei număr, din noiembrie 1948, Rugăciune pentru aviatorii căzuţi, iar în numărul următor apar câteva „poeme din exil": Presimţirea morţii, Dorul de ţară, Primăvara în surghiun. In 1949 apare La Vingt-cinquihne heure, cartea care, cu cele 600 000 de exemplare vândute în câteva săptămâni, i-a adus celebritatea şi a făcut din G. unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români în Occident.
Redactată în limba română probabil cu un an mai înainte, La Vingt-cinquieme heure a fost publicată în colecţia „Feux croises" a editurii Pion, însoţită de o prefaţă a lui Gabriel Marcel şi într-o traducere remarcabilă prin „eleganţa şi rara conştiinciozitate de condei", ca şi prin „simţul neobişnuit al limbii franceze pentru un străin" (I. G. Dimitriu) - semnată cu pseudonimul Monique Saint-Come de Monica Lovinescu. Prefaţa lui Gabriel Marcel, scrisă la recomandarea lui Mircea Eliade, a jucat, se pare, un rol important în lansarea autorului. Era prima dată când filosoful francez recomanda, în termeni elogioşi, o carte din colecţia respectivă. Roman de actualitate, a cărui acţiune se consumă în timpul războiului şi în anii imediat următori, menţionând unele evenimente înregistrate simultan cu desfăşurarea lor, Ora 25 este realizat prin procedeul modern al „punerii în abis", în care în structura unui roman — cel al lui Johann Moritz — se înscrie un al doilea, cel al naratorului, Traian Koruga, a cărui viaţă se intersectează în multe momente esenţiale cu aceea a personajului principal. Ţăran sărac din Fântâna — sat românesc locuit de ortodocşi, protestanţi şi catolici — Johann Moritz, al cărui ideal de viaţă este dobândirea unei bucăţi de pământ, munca la câmp şi un trai liniştit cu fata pe care o iubeşte, trece printr-un lung şir de întâmplări extraordinare, declanşate de gestul absurd şi necugetat al şefului de jandarmi care, vrând să-i ia nevasta, îl predă — denunţându-1 mincinos drept evreu — autorităţilor. Era la începutul războiului şi ambiguităţile sonorităţii numelui declanşează suspiciuni în jurul lui Johann Moritz, care ajunge astfel într-un lagăr de muncă de la frontiera răsăriteană; de acolo evadează în Ungaria cu un grup de evrei bogaţi şi, abandonat de aceştia, este arestat ca spion român. Deportat în Germania, este primit într-o unitate de elită ca specimen exemplar al rasei germane, înlesneşte evadarea unor prizonieri francezi şi ajunge, la sfârşitul războiului, în lagărele americane unde e suspectat a fi criminal nazist. încheiat aici, Ora 25 ar fi rămas un roman picaresc, lipsit de orice semnificaţie. întâlnirea cu „eliberatorii", deloc încurajatoare (în noile condiţii, cinismul ia locul cruzimii şi atrocităţilor războiului), produce însă o schimbare radicală în mentalitatea eroului. După treisprezece ani de pribegie şi mai bine de o sută de lagăre de prizonieri, Johann Moritz, ţăranul inocent care a trecut cu seninătate prin cele mai ciudate situaţii socotind simplu că totul se va rezolva, ajunge, reflexiv precum Traian Koruga, să se întrebe dacă, „născut în emisfera de răsărit", va mai fi vreodată liber. Pierderea libertăţii în plan general, dar mai ales în plan
Gheorghiu
Dicţionarul general al literaturii române 316
individual constituie şi drama personajului-narator, care „ştia încă de când începuse să scrie Ora 25 că va veni ceasul în care legile îi vor interzice omului să-şi trăiască viaţa lui omenească. Simţise că aceste legi se aplică deja, încă de când fusese arestat. [...] Oameni care n-au greşit cu nimic puteau fi deci în mod legal arestaţi, schingiuiţi, înfometaţi, jefuiţi şi exterminaţi." Traian Koruga este astfel purtătorul de cuvânt al celor care după război realizează printre primii tragedia epocii
—	transformarea individului în simplu număr dintr-un mecanism uriaş, în care viaţa fiecăruia în parte nu interesează pe nimeni. „Marele merit" al cărţii, relevat prompt de Mircea Eliade într-un articol din „Uniunea română", este acela de a fi „prima operă literară în care se oglindeşte teroarea istoriei contemporane". Odată cu evidenţierea meritelor, în presa românească din exil au fost semnalate şi limitele, nu puţine, ale cărţii (concesiile făcute gustului public într-un moment când acest lucru putea fi trecut cu vederea, lipsa specificului naţional şi, nu în ultimul rând, asemănările supărătoare — numele personajului principal, gestul simbolic al îngenuncherii şi sărutării pământului, simetria construcţiei — cu romanul Ion al lui Liviu Rebreanu). Cea mai aspră critică i-a fost adusă în chiar anii răsunătorului succes de I. G. Dimitriu, care consideră cartea „un bun roman senzaţional, excelent scenariu pentru un film de propagandă antifascist şi anticomunist, dar... deloc artă contemplativă". Etichetată de critic drept „operă ONU-istă, aparţinând noului stat ONU, care n-are graniţe", dintr-o altă perspectivă, Ora 25 este acuzată de „tezism", pentru că în roman toţi eroii negativi sunt evrei (E. E. Math). Curând presa franceză a denunţat un detaliu biografic necunoscut — participarea lui G. la război pe frontul de Est şi comportamentul său „huliganic" faţă de evrei, în dezacord cu umanitarismul promovat în carte, precum şi existenţa în bibliografia autorului a reportajelor de război, incriminate pentru caracterul antisovietic şi antisemit. Gabriel Marcel însuşi şi-a exprimat regretul de a fi contribuit, în necunoştinţă de cauză, la gloria romancierului. „Scandalul" declanşat în jurul scriitorului a fost pe măsura succesului. Totuşi, cartea a fost republicată în Franţa în mai multe ediţii, tradusă pe toate meridianele şi, în cele din urmă, adaptată cinematografic (1962). Un al doilea roman, La Seconde chance (1952), având ca temă instaurarea regimului comunist în România, este, după G. Uscătescu, „o slabă, deşi complicată canava de aventuri". Şi următoarele romane, vehiculând — multe dintre ele — subiecte şi personaje româneşti (La Cravache, 1960, La Maison de Petrodava, 1961, Les Immortels d'Agapia, 1964 ş. a., apărute iniţial la editurile Pion şi Du Rocher din Paris), au fost denunţate în revistele exilului ca lipsite de valoare artistică. La 23 mai 1963
G.	îmbracă sutana de preot, ceea ce dorise dintotdeauna, dar şi după această dată continuă să scrie şi să publice, creaţia sa înregistrând aproximativ patruzeci de titluri (tematică românească, religioasă etc.). în 1991 apare la Editura Omegapres din Bucureşti, în colaborare cu Editura Du Rocher din Paris, pentru prima dată în ţară, Ora 25, ediţie îngrijită de Mihai Vornicu, după manuscrisul românesc al romanului, confruntat cu prima ediţie franceză. La reconstituirea în forma
iniţială a celei mai bune lucrări a lui G., după mai bine de patru decenii de la apariţie şi după multe reacţii critice în jurul cărţii şi al autorului care, implicat în diferite scandaluri şi dispute, a stârnit dezaprobarea celor mai prestigioşi scriitori ai exilului, Paul Miclău, prefaţatorul ediţiei româneşti, o recomandă cititorilor ca pe un produs marcat de „sacra demnitate a celui surghiunit, care apără prin creaţie spiritualitatea românească".
SCRIERI: Viaţa de toate zilele a poetului, Bucureşti, 1937; Armând Călinescu, Bucureşti, 1940; Caligrafie pe zăpadă, Bucureşti, 1940; Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1941; ed. Bucureşti, 1993; Am luptat în Crimeea, Bucureşti, 1942; Ceasul de rugăciune, Bucureşti, 1942; Cu submarinul la asediul Sevastopolului, Bucureşti, 1942; Ultima oră, Bucureşti, 1943; La Vingt-cinquieme heure, tr. Monique Saint-Come [Monica Lovinescu], pref. Gabriel Marcel, Paris, 1949; ed. (Ora 25), îngr. Mihai Vornicu, pref. Paul Miclău, Bucureşti, 1991; La Seconde chance, Paris, 1952; L'Homme qui voyagea seul, Paris, 1954; Le Peuple des immortels, Paris, 1955; Saint Jean Bouche d'Or, Paris, 1957; Les Sacrifies du Danube, Paris, 1957; La Cravache, Paris, 1960; La Maison de Petrodava, Paris, 1961; Perahim, Paris, 1961; La Vie de Mahomed, Paris, 1962; Les Immortels d'Agapia, Paris, 1964; ed. (Nemuritorii de laAgapia), tr. Ileana Vulpescu, pref. Fănuş Băileşteanu, Bucureşti, 1998; De la vingt-cinquieme heure â Yheure eternelle, Paris, 1965; La Jeunesse du docteur Luther, Paris, 1965; Le Meurtre de Kyralessa, Paris, 1966; La Condottiera, Paris, 1967; Pourquoi m'a-t-on appele Virgil?, Paris, 1968; La Vie du Patriarche Athenagoras, Paris, 1969; L'Espionne, Paris, 1971; L'Oeil americain, Paris, 1972; Dieu ne regoit que le dimanche, Paris, 1975; Les Inconnues de Heidelberg, Paris, 1977; Le Grand exterminateur, Paris, 1978; Les Amazonnes du Danube, Paris, 1978; Les Mendiants des miracles, Paris, 1978; Christ au Liban, Paris, 1979; Dieu ă Paris, Paris, 1980; Memoires, Le temoin de la vingt-cinquieme heure, Paris, 1986, L'Epreuve de la liberte, Monaco, 1995; ed. (Memorii), I-II, tr. Sanda Mihăescu-Cârsteanu, Bucureşti, 1999-2002; La Coree. La Belle inconnue de VExtreme-Orient ă l'heure des Jeux Olympiques, Paris, 1987.
Repere bibliografice: Octav Sargeţiu, „Ultima oră", VBA, 1943, 6; Mircea Eliade, „Ora douăzeci şi cinci", „Uniunea română", 1949,7; E. E. Math, Un portret pe săptămână. Constantin Virgil Gheorghiu şi „La Vingt-cinquieme heure", „Buletin de informaţii al românilor din exil", 1949,34; „Ora douăzeci şi cinci", „America", 1950,72; Valentin Toma, „Ora 25" a d-lui C. V. Gheorghiu, „Gânduri libere", 1951, 1; I. G. Dimitriu, „La Vingt-cinquime heure", „înşir'te mărgărite", 1951, 1; George Uscătescu, „Ora douăzeci şi cinci", „Destin", 1951,1; Theo Rene, „Cazul" Constantin Virgil Gheorghiu, „Buletin de informaţii al românilor din exil", 1951,14-15; Dedesubturile campaniei de ponegrire a scriitorului Constantin Virgil Gheorghiu, „Buletin de informaţii al românilor din exil", 1953,150; George Uscătescu, „La Seconde chance", „Destin", 1953,6-7; N. S. Govora, Critică şi critici, „Carpaţii", 1955,6-7; Ov. S. Crohmălniceanu, O greşeală de calcul, „Glasul patriei", 1957,25; Demostene Nacu, Nu! Poezia şi poeţii nu vor dispare, „Vatra", 1960,81; St. Georgescu Olenin, Un român renegat, arivist feroce, „Almanahul pribegilor români", 1961; Cazul Constantin Virgil Gheorghiu, „Courrier roumain", 1963,244-245; Adriana Kiseleff, Completări la un autoportret. Nici profet, nici om cinstit, „Glasul patriei", 1963, 6; Un protest al Asociaţiei Foştilor Combatanţi Români refugiaţi în Franţa, „Stindardul", 1963,72-73; Petre Vălimăreanu, Luarea în deşert a Domnului, „Vatra",
1963,	91; Nichifor Crainic, Un maniac al reclamei: Constantin Virgil Gheorghiu, „Glasul patriei", 1964, 3; Premiera filmului „Ora 25", „America", 1967, 8; [Eugen Lozovan], Politique - fiction roumaine. Virgil Gheorghiu, „L'Espionne", „Stindardul", 1971,114-115; Alexandru
317 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghiu
S. Moraru, „L'Espionne", „America", 1972,16; Asprul rechizitoriu al scriitorului Virgil Gheorghiu la Televiziunea Franceză contra regimului din ţară, „Buletin de informaţii al românilor din exil", 1976,630; Judecata lui Solomon, „Buletin de informaţii al românilor din exil", 1982, 754; Lucian Grigorovici, „Memoires. Le Temoin de la vingt-cinquieme heure", „Contrapunct", 1986,3-4; Irina Petraş, Istorie şi destin, ST, 1990,5; Paul Miclău, Prefaţă la Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, Bucureşti, 1991; Eliade, împotriva, 37-39; Victor Cubleşan, „Ard malurile Nistrului", ST, 1994,3; Pericle Martinescu, Cei doi Virgil Gheorghiu, RL, 1995, 1; Baruţu T. Arghezi, „A 25-a oră", ST, 1995, 1-2; Cosma, Romanul, II, 385-411; Popa, Reîntoarcerea, 187-199; Barbu Cioculescu, Tinereţile romancierului, RL, 2000,7; Dicţ. esenţial, 338-339; Ungureanu, La vest, II, 10-28; Popa, Ist. lit, I, 713-722; Manolescu, Enciclopedia, 336-345.	M.P.-C.
GHEORGHIU, Gheorghe (30.111.1922, Vulcăneşti, Ucraina), prozator. Este fiul Zinaidei şi al lui Constantin Gheorghiu. A absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău (1956). G. a debutat în revista „Bugeacul" (1939). A publicat versuri şi proză în revistele „Moldavia" (Bolgrad), „Prepoem" (Bucureşti) ş.a. Editorial a debutat cu volumul de povestiri început de primăvară (1955), ulterior semnând peste douăzeci de cărţi pentru copii, adolescenţi şi adulţi, publicate la Chişinău. Este autorul a trei romane: Căldura pământului (1965), Ninsori în primăvară (1974), întoarcerea la dragoste (1984), toate deficitare sub raport artistic. A scris eseuri despre unii poeţi şi prozatori din Bugeac.
SCRIERI: început de primăvară, Chişinău, 1955; Drumuri şi poteci, Chişinău, 1958; Cântec de leagăn, Chişinău, 1958; Hai cu noi, prietene, Chişinău, 1959; în pas cu viaţa, Chişinău, 1959; Bate primăvara-n geam, Chişinău, 1960; Pe drumurile Bugeacului (în colaborare), Chişinău, 1960; în rând cu oamenii, Chişinău, 1960; Bună dimineaţa, Chişinău, 1961; Pasărea albă, Chişinău, 1962; Povestea unui băieţel de aur, Chişinău, 1962; Ştrengăriţa, Chişinău, 1963; Căpitanii „Fulgerului", Chişinău, 1964; Căldura pământului, Chişinău, 1965; Poartă spre lume, Chişinău, 1966; Poiana Ciutei, Chişinău, 1966; Bună ziua... Mulţumesc... La revedere, Chişinău, 1968; Ursa mare, Chişinău, 1969; Ninsori în primăvară, Chişinău, 1974; Trandafirul albastru, Chişinău, 1980; Comoara frăţiorului, Chişinău, 1982; Scrieri alese, I-II, Chişinău, 1982; întoarcerea la dragoste, Chişinău, 1984; Veveriţa din pinul bătrân, Chişinău, 1985; Livezi în floare, Chişinău, 1986.
Repere bibliografice: G. Chira, V. Badiu, Inspirat din actualitate, „Nistru", 1972, 3; Ion Şpac, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 137-139; Anatol Gavrilov, Reflecţii asupra romanului, Chişinău, 1984, 119-131.
S.P.
GHEORGHIU, Mihai Dinu (8.XII.1953, Iaşi), eseist. Este fiul Anei (n. Oancă), educatoare, şi al lui Dumitru Gheorghiu, inginer agronom. Urmează, la Iaşi, Liceul „C. Negruzzi" (1968-1972) şi Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia sociologie-psihologie, a Universităţii „Al. I. Cuza" (1972-1976), mai târziu specializându-se prin doctorat la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales din Paris (1991-1993). Funcţionează ca profesor la Centrul Logopedic din Iaşi (1976-1980) şi ca cercetător la Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii „Al. I.
Cuza" până în 1989, când se stabileşte în capitala Franţei. A debutat în revista şcolară „Corolar" şi a colaborat la diferite publicaţii, precum „Alma Mater" („Dialog"), din al cărei colegiu de redacţie a făcut parte, „Convorbiri literare", „Cronica", „Viaţa românească", „Caiete critice", „Opinia studenţească", „Amfiteatru" ş.a. De asemenea, în străinătate, la „Actes de la Recherche en Sciences Sociales", „Liber", „Esprit", precum şi la Radio Europa Liberă (1989-1991) şi Radio France Internationale (1990). Debutează editorial în 1981. Pe lângă volumele publicate în România, este autorul a numeroase studii şi comunicări prezentate atât în ţară, cât şi în străinătate. De menţionat mai ales ampla teză de doctorat, în două volume, Les Metamorphoses de l'agit-prop. Les institutions de controle des intellectuels par les partis communistes et leurs transformations apres 1989: le cas des ecoles de parti (1998), elaborată sub conducerea lui Pierre Bourdieu.
în prima sa carte, Ibrăileanu. Romanul criticului (1981; Premiul Uniunii Scriitorilor), pe lângă textele reproduse din opera autorului avut în vedere, conform cu exigenţele colecţiei în care a apărut volumul, G. îşi organizează comentariile pe marginea lor pornind de la o sugestie din Roland Barthes şi concepând relaţia criticului cu opera literară ca pe o relaţie amoroasă, analoagă în fond cu aceea dintre Emil Codrescu şi Adela din romanul lui G. Ibrăileanu. Remarcabile în acest exerciţiu critic de ucenicie sunt deocamdată aplicaţiile personale ale unei vizibile înrâuriri din partea „noii critici" franceze şi, pe de altă parte, o reală capacitate a adecvării la texte a interpretării. Dacă influenţa conduce inevitabil la o anumită îngustare a unghiului de recepţie şi a comentariului analitic, calitatea adecvării deschide perspectiva unei tot atât de pertinente opere de cronicar literar. O parte din recolta diligenţei de a „citi" cărţile la zi se regăseşte în Reflexe condiţionate (1983), unde interesul pentru critică se accentuează, jumătate din carte fiindu-i consacrată. însă autorul scrie cu egală aplicaţie şi despre proză, şi despre poezie, calitatea fidelităţii faţă de obiect ieşind acum cu şi mai multă hotărâre în evidenţă. O elegantă descriptivitate caracterizează maniera de a recenza a lui G., conferindu-i meritul unei atitudini obiective. Scrisul său este de un intelectualism rafinat, ironic şi emancipat, înclinat cu intermitenţe, dar fără exces, şi către corelări mai generale, cu vagi ecouri lirice şi uneori chiar metafizice. Foarte semnificativă pentru preferinţele criticului este şi selecţia numelor care îl interesează. El se îndreaptă mai ales către scriitorii intelectualişti şi problematici, iar în privinţa criticilor, deşi diversitatea şi numărul lor sunt mai mari, arată predilecţie celor care îi provoacă reacţii mai vii şi mai semnificative pentru propria viziune teoretică, acordând o atenţie la fel de susţinută şi spiritelor constructive, şi celor analitice. A treia carte, Scena literaturii (1987), cu subtitlul Elemente pentru o sociologie a culturii româneşti, deconspiră o aspiraţie ce se putea deja distinge din exerciţiul aplicat al cronicarului. Autorul îşi mărturisise anterior aderenţa teoretică la orientarea sociologului francez Pierre Bourdieu, printr-o importantă antologie de scrieri ale acestuia, traduse sub titlul Economia bunurilor simbolice (1986), completată în 1988
Gheorghiu
Dicţionarul general al literaturii române 318
şi în 1991 prin două culegeri de studii transpuse în româneşte, Cercetări contemporane de sociologia culturii şi Sociologia percepţiei artistice, unde contribuţia privilegiată a lui Bourdieu e însoţită oportun de aceea a altor remarcabili exegeţi ai domeniului. Scena literaturii se impune prin nota de modernitate nu numai a informaţiei, dar şi a stilului de abordare a problemelor, emancipată de orice dogmatism, mai ales de cel oficial, aducând un aer proaspăt într-un domeniu până atunci ocolit, prohibit sau desconsiderat. Bogată în ipoteze şi perspective de studiu, proiectând liniile unui vast şantier, cartea stă, totuşi, încă prea mult sub presiunea propriilor ei izvoare şi dă aspectul unei încărcături oarecum baroce, uneori eteroclite.
SCRIERI: Ibrăileanu. Romanul criticului, Bucureşti, 1981; Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983; Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii româneşti, Bucureşti, 1987; Les Metamorphoses de l'agit-prop. Les institutions de controle des intellectuels par les partis communistes et leurs transformations apres 1989: le cas des ecoles de parti, I-II, Lille, 1998. Traduceri: Paul Bourdieu, Economia bunurilor simbolice, Bucureşti, 1986; Cercetări contemporane de sociologia culturii, Bucureşti, 1988; Sociologia percepţiei artistice, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Călinescu, Biblioteci, 175-178; Florin Faifer, „Ibrăileanu. Romanul criticului", TBR, 1983, 241; Nicolae Manolescu, „Reflexe condiţionate", RL, 1983,37; Gh. Grigurcu, „Reflexe condiţionate",
F,	1984, 1; Vasile Chifor, „Reflexe condiţionate", VR, 1985,12; Piru, Critici, 120-123; Ţeposu, Istoria, 180-182; Dicţ. scriit. rom., II, 370-371; Petraş, Panorama, 302-303; Manolescu, Enciclopedia, 345. F.M.
GHEORGHIU, Mihnea (5.V.1919, Bucureşti), eseist, traducător, poet, dramaturg şi prozator. Este fiul Alexandrinei (n. Moldoveanu), învăţătoare, şi al lui Dumitru Gheorghiu, anticar. Urmează Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. în timpul războiului, după absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Artilerie din Craiova, este trimis pe front. în 1944 este redactor-şef al „Scânteii tineretului". După susţinerea, în 1947, a tezei de doctorat, Modalitatea conformistă a dramei, funcţionează ca profesor de limba şi literatura engleză şi ca şef de catedră la Universitatea din Bucureşti, iar din 1963 este şeful Catedrei de teatrologie şi filmologie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale". îndeplineşte, în acelaşi timp, importante funcţii în domeniul culturii - preşedinte al Consiliului Cinematografiei (1963-1965), vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1965-1968), prim-vicepreşedinte al Institutului Român pentru Relaţiile cu Străinătatea, preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice ş. a. Este membru corespondent al Academiei Române din 1974 şi membru titular din 1996. Participă la conducerea revistelor „Secolul 20" (redactor-şef, 1961-1963), „Viitorul social", „Synthesis", „Veac nou", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din România etc. A primit distincţii româneşti (Steaua României, Ordinul „Tudor Vladimirescu", Ordinul Muncii, Ordinul 23 August ş.a.) şi străine (Ordinul de Merit al Republicii Italiene, Ordinul Artelor şi Literelor Franceze ş. a.).
După placheta de versuri Anna-Mad (1942), primul excurs istorico-literar al lui G., Modalitatea conformistă a dramei (1948), indică un spirit lucid, care refuză adevărul axiomatic, bătătorit, în favoarea propriilor opinii şi experienţe. Antrenat în dezbaterea asupra conformismului şi nonconformismului, autorul îşi limitează câmpul referenţial la două tendinţe fundamentale ale teatrului, pe care le denumeşte, după criterii personale, irlandeză şi continentală, exemplificându-le prin creaţia a şase dramaturgi importanţi. Retrospectiva istoristă surprinde mai întâi modalitatea conformistă a teatrului. Alta decât cea înstăpânită, accepţia noţiunii de conformism defineşte aici corespondenţa dintre realitatea literară şi existenţa socială de fond, atribut distinctiv al artei perene. Prin opoziţie, convenţionalismul, interferat până la identificare cu nonconformismul, vizează potrivirea operei pe formele înşelătoare ale unei realităţi născute artificios în afara determinărilor istorice ale culturii. Chiar dacă generalizările nu sunt decât premise care au rostul să incite la meditaţie, G. pledează convingător pentru continuitatea ascendentă a dramei pe direcţiile curentului irlandez şi continental. Predilecţia pentru dramaturgie este evidentă şi în Orientări în literatura străină (1958), deşi aici sfera de interes depăşeşte substanţial problemele teatrului, care continuă să ocupe totuşi primul loc. Expunerea densă, cu incursiuni istorico-literare, probează, pe baza argumentelor biografice şi artistice, încadrarea scriitorilor
319 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghiu
în epoca modernă. Dintre aceştia, Shakespeare se va instala definitiv în preocupările exegetului. Capodoperele „divinului brit" sunt considerate din perspectiva gândirii de tip renascentist; orizontul lor vast şi polimorf este sondat prin tipologie, intrigă, varietatea de epoci, popoare, medii sociale, fantezie, forţa pasiunilor, concentrarea caracterelor, dinamica acţiunii, armonia construcţiilor dramatice şi prezentarea realistă. G. B. Shaw, definit prin câteva ipoteze comparatiste, interferează universalitatea şi amărăciunea lui Swift, paradoxul lui Sterne, sentimentalismul lui Goldsmith, hazul lui Sheridan, haoticul lui Joyce şi îndârjirea lui O'Casey. Personalităţile teatrului occidental european, ca şi ale celui american sunt cercetate din unghiul raportării lor filosofice faţă de problemele existenţiale. In compartimentul prozei, se disting studiile despre Dickens, Twain şi Dreiser, elaborate istorist tradiţional, comparatist şi, într-o măsură, eseistic. Vocaţia întregului a rodit şi în două monografii. în Walt Whitman (1955), treptele biografiei intelectuale a poetului conduc de la sine spre Fire de iarbă, marele poem al erei americane moderne, construit arborescent, sub semnul identificării cu cei din jur la scara democraţiei cosmice. Edificatoare este însă cartea Scene din viaţa lui Shakespeare (1958), care îl plasează pe G. printre exegeţii importanţi ai marelui dramaturg. în ciuda stilului uşor accesibil, cu tente de romanţare şi abordări reportericeşti, contribuţiile interpretative sunt indubitabile. Ordonată în trei secvenţe dispuse cronologic, materia reface drumul vieţii şi al operei într-un context istoric, social şi cultural amplu. Analiza poeziilor şi a pieselor are în vedere aspecte multiple — ideaţie şi semnificaţii, personaje şi structură, câştiguri formale şi corespondenţe istorice sau contemporane, teatru şi actori ş.a.
—	şi prilejuieşte numeroase opinii originale: preluările din Giordano Bruno, bunăoară, demonstrează plusul de noutate în concepţie şi în expresia dramatică, înfăptuit de geniul shakespearian în Anglia elisabethană. în Dionysos. Eseuri lirice (1969), G. abordează din nou spaţiul literaturilor străine, continuând investigarea direcţiilor artelor în epoca modernă, acum cu proiecţie spre istoria culturii. Mutaţii se săvârşesc şi în sfera metodologiei critice, preeminenţa eseului cu implicaţii filosofice fiind enunţată încă din subtitlu. Prin asocierea evocatoare a marilor personalităţi (Corneille, Goldoni, Tolstoi, Cehov, Gorki, Milton, Defoe, Stendhal, Durrell, Faulkner ş.a.), se explorează dimensiuni de universalitate ale culturilor naţionale, e pusă în evidenţă continuitatea formelor de cultură, a ideilor şi a valorilor majore, în universuri diferite temporal şi geografic dovedindu-se continuitatea spiritului creator al umanităţii. Un exemplu grăitor ar fi originea tracă a tragediei. Mai pregnant implicate în contingentul intelectual şi artistic sunt volumele Scrisori din imediata apropiere (1971), Scene din viaţa publică (1972), Flori de tutun (1984). Istoricul literar, comparatistul şi eseistul G. este precedat şi apoi dublat de un scriitor polivalent. Iniţiată prin placheta Anna-Mad, scrisă sub imbold avangardist, creaţia în versuri va continua printr-o serie de volume, marcând, în pofida unor gesturi de obedienţă faţă de imperativele ideologice ale epocii, dorinţa de evaziune
dintr-un mediu constrângător, aspiraţia spre durabilitate, luciditatea trăirii, aşteptarea şi speranţa, ca în Ultimul peisaj al Oraşului Cenuşiu (1946), Primăvară în Valea Jiului (1949), întâmplări din Marea Răscoală (1953), Balade (1956) şi Ultimul peisaj (1974). Mai frecventă în preocupările din anii '70, dramaturgia, spre care îşi îndreaptă interesul încă din 1957 cu Tudor din Vladimiri, va stărui, în Zodia Taurului (1972), Teatru (1975), Istorii dramatice (1977), Pathetica '77 (1977), îndeosebi pe momente şi personalităţi istorice, pe care autorul va încerca să le evoce într-o formulă dramatică modernă. Proza, în schimb, sporeşte în consistenţă în ultima perioadă, A venit un om din Răsărit (1969) fiind urmat peste decenii de alte două romane: Enigma din Strada Presei (1988) şi Muşchetarul lui Cantemir (1993), precum şi de un volum de povestiri — Cele două roze. Povestiri după W. Shakespeare (1994). Continuă şi situată de fiecare dată între izbânzile domeniului, activitatea de traducător a lui G. vizează cu deosebire opera lui Shakespeare, a cărei editare completă în româneşte o coordonează, precum şi alte scrieri din literatura engleză şi din cea americană.
SCRIERI: Anna-Mad, Bucureşti, 1942; Ultimul peisaj al Oraşului Cenuşiu, Bucureşti, 1946; Modalitatea conformistă a dramei, Bucureşti, 1948; Primăvară în Valea jiului, Bucureşti, 1949; întâmplări din Marea Răscoală, Bucureşti, 1953; Tudor din Vladimiri, Bucureşti, 1955; Ucenicia cărturarului, Bucureşti, 1955; Walt Whitman, Bucureşti, 1955; Balade, Bucureşti, 1956; Două ambasade, Bucureşti, 1958; Orientări în literatura străină, Bucureşti, 1958; Scene din viaţa lui Shakespeare, pref. Tudor Vianu, postfaţă O. Trilling, Bucureşti, 1958; A venit un om din Răsărit, Bucureşti, 1969; Dionysos. Eseuri lirice, Bucureşti, 1969; Scrisori din imediata apropiere, Bucureşti, 1971; Scene din viaţa publică, Craiova, 1972; Zodia Taurului, Bucureşti, 1972; Ultimul peisaj, Craiova, 1974; Teatru, Bucureşti, 1975; Istorii dramatice, Bucureşti, 1977; Pathetica 77, Bucureşti, 1977; 5 lumi ca spectacol, Bucureşti, 1980; Flori de tutun, Bucureşti, 1984; Enigma din Strada Presei, Bucureşti, 1988; Muşchetarul lui Cantemir, Bucureşti, 1993; Cele două roze. Povestiri după W. Shakespeare, Bucureşti, 1994. Traduceri: Ştefan Heym, Cruciaţii, Bucureşti, 1949; Laura Z. Hobson, Pe cuvânt de onoare, Bucureşti, 1949; Walt Whitman, Fire de iarbă, Bucureşti, 1950, Opere alese, pref. trad., Bucureşti, 1956, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1960, Cântec despre mine, pref. trad., Bucureşti, 1973; Despre patriotismul sovietic, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu V. Block); V. Poltoraţki, Dincolo de hotare şi acasă, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Igor Gherlacov); Literatura americană contemporană, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu S. Recevski); Charles Dickens, Note din America, pref. trad., Bucureşti, 1953, Martin Chuzzlewit, I-II, Bucureşti, 1955; M. Isakovski, Măiestria poetică, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu I. Vasilescu); A. I. Kuprin, Pudelul alb, pref. Viorica Huber, Bucureşti, 1953; T. Pecemikova, Povestire despre un prieten mai mare, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ecaterina Antonescu); Harriet Beecher-Stowe, Coliba unchiului Tom, Bucureşti, 1954; S. Mukanov, Şcoala vieţii, Bucureşti, 1954; Samuel Johnson, Volpone sau Vulpea, pref. Ana Cartianu, Bucureşti, 1955; Katharine Susannah Prichard, Ţara aurului, pref. Horia Bratu, Bucureşti, 1955; Fenimore Cooper, Ultimul mohican, pref. trad., Bucureşti, 1956; Arthur Miller, Vrăjitoarele din Salem, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Alf Adania); Robert Burns, Poezii, Bucureşti, 1959; William Shakespeare, Opere, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Tudor Vianu şi Taşcu Gheorghiu), Regele Ioan, Bucureşti, 1963, Regele Lear, Bucureşti, 1963, Richard II, Bucureşti, 1963, Comedii, Bucureşti, 1981, Opere complete, VII, Bucureşti, 1988; Rudyard Kipling, Cartea junglei, I-II, pref. Zoe
Gheorghiu
Dicţionarul general al literaturii române 320
Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966; ed. 2, I-II, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Dan Grigorescu); Gabriel Garda Mârquez, Un veac de singurătate, pref. trad., Bucureşti, 1971; Barrie Stavis, Joe Hipp, Bucureşti, 1971; Teatru american. 300 de ani în 3 piese de teatru, Cluj, 1973; Tennessee Williams, Teatru, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Anda Boldur şi Dana Crivăţ).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 302-303; Piru, Panorama, 150-151; Barbu, O ist, 349-351; Firan, Macedonski-Arghezi, 213-223; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978, 169-181; Constantin Cubleşan, „Istorii dramatice", TR, 1978, 10; Alexandru Balaci, Studii şi note literare, Bucureşti, 1979, 215-221; Ion Toboşaru, Istoria românilor în opera lui Mihnea Gheorghiu, F, 1983,1; Diaconescu, Dramaturgi, 234-239; Faifer, Dramaturgia, 57-64; Dan Grigorescu, Umanism militant, RL, 1984, 30; Florian Potra, „Flori de tutun", VR,
1984,	9; Velea, Universalişti, 119-130; Dicţ scriit.rom., II, 371-374; Ghiţulescu, Istoria, 428-430; Popa, Ist. lit, II, 1077-1078; Oana Soare, De vorbă cu Mihnea Gheorghiu, CC, 2002,1-2.	St.	V.
GHEORGHIU, Taşcu (29.IX.1910, Constanţa - 17.X.1981, Bucureşti), traducător, poet şi publicist. Este fiul Iuliei şi al lui Nicolae Gheorghiu. Părinţii, aromâni, erau originari din Grecia. După ce urmează Liceul „Mircea cel Bătrân" la Constanţa, se înscrie la Universitatea din Bucureşti, unde îşi va lua licenţa în filosofie. împreună cu Virgil Teodorescu şi Mircea Pavelescu, editează la Constanţa, în 1932, revista „Liceu", în paginile căreia se cultivă literatura de avangardă şi unde G. publică, sub pseudonimul Şuly, texte de factură urmuziană. în anii '30 semnează articole şi reportaje în săptămânalul bucureştean de stânga „Reporter". în deceniile următoare colaborează cu recenzii la noua serie a revistei „Viaţa românească", la „Secolul 20" şi la „Contemporanul". Se face cunoscut datorită remarcabilelor traduceri din lirica franceză apărute în „laşul literar", „Orizont", „Secolul 20", „Viaţa românească", în mare parte incluse într-o amplă antologie din 1966. A mai semnat versiuni în româneşte, rămase în reviste, din Proust, Sartre, Robbe-Grillet. De excepţională acurateţe şi expresivitate sunt şi tălmăcirile din literatura italiană (Emilio Cecchi, Pirandello ş.a.), traducerea romanului Ghepardul al lui Lampedusa fiind distinsă cu un premiu al Uniunii Scriitorilor (1964). Un alt premiu al Uniunii Scriitorilor i s-a decernat în 1977, pentru transpunerea în limba română a poemelor lui Lautreamont, Cânturile din Maldoror, de un deosebit rafinament în echivalările lexicale şi în frazare.
SCRIERI: [Versuri], în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, 357-363. Traduceri: James Aldridge, Pagini alese, Bucureşti, 1953 (m colaborare); Louis Aragon, Poeme, pref. Valentin Lipatti, Bucureşti, 1958; Tolgyesi Lâszlo, Am o casă cu comori, Bucureşti, 1959; Julia A. Tollas, Cartea pestriţă, Bucureşti, 1959; Th. Pieridis, Simfonia cipriotă, Bucureşti, 1959, Un poet străin se plimbă prin Bucureşti, Bucureşti, 1961; Poeţi nordici, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Veronica Porumbacu); William Shakespeare, Opere, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Mihnea Gheorghiu şi Tudor Vianu); Antologia poeziei chineze clasice, îngr. Romulus Vulpescu, Bucureşti,
1963	(în colaborare); Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, Bucureşti, 1964; Frangois Billetdoux, Trebuie să treci prin nori. Epopee burgheză în cinci mişcări, Bucureşti, 1967; Luigi Pirandello, Răposatul
Mattia Pascal, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1968; Poezie nordică modernă, I-II, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Vasile Nicolescu, Veronica Porumbacu, Petre Stoica); Robert Desnos, Noaptea nopţilor fără iubire, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Vasile Nicolescu); Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, îngr. Virgil Teodorescu, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1971 (în colaborare); Robert Sabatier, Prinţul, pref. trad., Bucureşti, 1974; Lautreamont, Cânturile lui Maldoror. Poezii. Scrisori, Bucureşti, 1976; Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern. Iluminările, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Grigore Hagiu, Taşcu Gheorghiu, LCF, 1972,35; Constanţa Călinescu, Ion Faiter, Dimensiunile unor vocaţii, Constanţa, 1979,321-343; Geo Bogza, Taşcu, RL, 1981,43; Vladimir Colin, Şuii, RL, 1981, 43; Gheorghe Tomozei, Un cavaler al nopţilor bucureştene, FLC, 1981,45; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981,209-213; Pop, Avangarda, 212; Dicţ scriit. rom., II, 3 74-3 75.	C. Pp.
GHEORGHIU, Val[erian] (25.1.1934, Dorohoi), prozator şi eseist. Este fiul Elisabetei (n. Răileanu) şi al lui Mihai Gheorghiu, funcţionar de tribunal. Urmează clasele primare (1942-1945), gimnaziul şi liceul (1945-1952) în oraşul natal. Chiar dacă de pe acum pictura prinde să exercite asupra-i un irezistibil apel, sub presiunea unei anumite conjuncturi tânărul se orientează către filologie, devenind student al facultăţii de profil a Universităţii ieşene (1953-1957). După absolvire este încadrat ca desenator la „Flacăra laşului" (1957-1967), de unde se transferă la revista „Cronica" (1967- 1976) şi apoi, tot în funcţia de redactor, la Editura Junimea (1976-1985). înainte de a-şi face debutul literar, G. se manifestă în spaţiul cultural ieşean ca pictor, în 1961 el trăind emoţiile primei expoziţii personale. Vor urma multe altele, personale sau de grup, în ţară şi în străinătate. în anul 2000 avea să primească Marele Premiu pentru pictură, atribuit de filiala ieşeană a Uniunii Artiştilor Plastici; era, oficial, membru al breslei din 1968. Pictor de elită, G. figurează, cu succinte caracterizări, în Dicţionarul artiştilor plastici contemporani (1976) al lui Octavian Barbosa şi în Dicţionar de artă modernă şi contemporană (2002) de Constantin Prut. în 1985 criticul Virgil Mocanu i-a consacrat un album monografic, ilustrat cu grăitoare reproduceri. în 1990 G. a scos un promiţător „periodic de artă plastică", „Mona Lisa", care s-a oprit din păcate la primul număr, iar în 2002 şi-a văzut editat şi un album, Uşi celebre. Uşi umile, cu o substanţială prefaţă de Alexandru Zub, ilustrând o expoziţie din 1995 care a stârnit multe ecouri. Crochiurile, desenele, tablourile sale filtrează materia concretă, percepută cu acuităţi senzoriale, în stilizări ce mizează, în tropismul lor către un conceptual bătând spre metafizic, pe rigoarea severă a formelor şi simbolismul cromatic.
Ca scriitor, G. îşi face apariţia, cu proză şi însemnări despre artă, în presa ieşeană. Din 1960 numele lui poate fi întâlnit în „laşul literar", „Cronica", „Convorbiri literare" (unde susţine rubrica „Brize"), dar şi în „Arta", „România literară" ş.a., din afara urbei. Textele lui, omogene, cu o marcă stilistică distinctă, se cereau strânse între tartajele unei cărţi, ceea ce se şi întâmplă începând cu Arlechin în iarbă (1972), după care vor urma Viaţa în teleferic (1979), Vieţile după Vasari (1980), suită de reflecţii percutante despre mânuitorii de penel, Madona cu gâtul lung
321 Dicţionarul general al literaturii române
Gheorghiu
(1987), Mâ-ntorc în Bermude (1999), Pretenţiile barcagiului Caron (2000). Citadin de speţă boemă, cu voluptatea deambulărilor vesperale, G., acest „crai" de urbe veche, e un matein care se regăseşte pe sine în proza de atmosferă. în faptul serii, sub pulverulenţa razelor de lună, solitarul hoinăreşte nostalgic prin Iaşii care mai păstrează ceva din pitorescul şi poezia de altădată, săvârşind un ceremonial pândit, mereu, de neprevăzut. îl aşteaptă, ciudat privilegiu, o întâlnire cu fantasmele. Ca în Mircea Eliade, uliţele cu denumiri evocatoare (Zlataust, Vovidenie, Patruzeci de Sfinţi — murmurul unui discurs îndrăgostit) duc spre o zonă de bizare interferări, unde diurnul glisează, ca împins de o mână nevăzută, în fantastic. Printr-o fantă secretă, printr-o „falie neagră" (albăstrie, alburie), ba se insinuează, ba năvăleşte incredibilul. O uşoară mişcare de baghetă şi se declanşează „surpriza". într-un „balans" produs printr-o tehnică, uşor manieristă, a ambiguizării, firescul, în insolitele „scene, scenuţe" ce se înfiripă, se răstoarnă, neliniştitor sau în tumbe arlechineşti, în neverosimil. Tărâm învăluit în „pâclă", „fumuriu", „ceţos", cu irizări de enigmatic, de suprareal, în care printre indescifrabile rumori purtând înţelesuri ascunse dănţuieşte funambulescul, se scălâmbăie caricaturalul, se iţeşte, sub acelaşi cearcăn al reverberărilor, plăsmuirea extravagantă. Dând brânci banalului şi scoţându-1 din cadru, fantasmagoricul nu este doar un capriciu aţâţător, ci, în climatul difuz al incertitudinii, provoacă inexplicabile înfiorări. Hălăduielile în lucoarea incertă a asfinţitului — o elocvenţă mută are, în descrieri, magia ca şi impresionistă a luminii — tind să fie ori să apară ca o iniţiere în necunoscut. De veghe, luciditatea propune în aceeaşi, continuă, pendulare soluţia „deriziunii". Melancolia, efect al reveriei, se împrăştie printr-un, nu rareori maliţios, surâs. Cu senzualitatea lui calificată pentru tot ce-i catifelat, diafan, mlădios, autorul nu pierde din ochi, preţăluind-o când cu tandreţe virilă, când cu subţire ironie, femeia. Dar portretistica acestor proze tincturate de livresc (Proust nu-i doar o reminiscenţă de lectură, ci, ca şi Mateiu I. Caragiale, se propagă în ondulaţiile rostirii) şi ispitite de ludic (aici ar intra micile cochetării textualiste) prinde un refief expresiv în regimul grotescului. Un grotesc dându-şi mâna cu ciudăţenia. Zurlii, haioşi, trăsniţi şi alte soiuri de ipochimeni apar şi dispar ca într-o părere. Ici plutind în graţioase volute peste acoperişuri, ca în onirismele lui Chagall, colo dansând vaporos, precum în reveriile lui Matisse, dincolo ţopăind macabru cu un schelet, ca într-o binecunoscută suită de Saint-Saens. Cu „măşti" închipuite parcă de Munch, Ensor, Nolde. Totul, în haloul propriu acestor scrieri ce tânjesc după crepuscul. Pictor de rafinate viziuni, aspirând spre esenţe, G. este, potrivit lui Gheorghe Grigurcu, şi „un scriitor din stirpea pe cale de dispariţie a orfevrilor verbului". Şartul naraţiunilor sale, în care Iaşii respiră prin toţi porii, vine şi din fina lor modulaţie. Condusă cu eleganţă şi bun gust, ritmată în subtile lentori, fraza nici nu are nevoie de semnătură ca să-şi releve grifa.
SCRIERI: Arlechin în iarbă, Iaşi, 1972; Viaţa în teleferic, Iaşi, 1979; Vieţile după Vasari, Iaşi, 1980; Madona cu gâtul lung, Bucureşti, 1987; Mă-ntorc în Bermude, Iaşi, 1999; Pretenţiile barcagiului Caron, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Virgil Mocanu, Val Gheorghiu, Bucureşti, 1985; Al. Călinescu, Arta fragmentului, CRC, 1987,49; Liviu Antonesei, Proză artistă, „Opinia studenţească",1988,1-2; Val Condurache, Arlechinul, gimnasta şi oraşul, RL, 1988, 37; Dicţ. scriit. rom., II, 375-377; Ioan Holban, Secretul lui Val Gheorghiu, RL, 1999, 20; Florin Faifer, Un ceremonial al neprevăzutului, LCF, 1999,28; Codrin Liviu Cuţitaru, Nu pot vorbi onest decât la persoana întâi, OC, 2000,14; C. Rogozanu, Proze haiku, RL, 2000, 12; Gheorghe Grigurcu, O existenţă artistică: Val Gheorghiu, RL, 2000,19.	'	F.F.
GHEORGHIU, Virgil (22.111.1903, Roman - 7.III.1977, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul lui Miltiade Gheorghiu, ofiţer. îşi începe studiile în oraşul natal şi le continuă la liceele „N. Filipescu" de la Mănăstirea Dealu şi „Gh. Lazăr" din Bucureşti, unde în 1922 şi-a dat bacalaureatul. După terminarea liceului, ia lecţii de pian, în particular, cu Emilia Saegiu (1923-1925), iar în 1925 şi 1926 frecventează cursurile Conservatorului din Bucureşti, avându-i profesori pe
D.G. Kiriac şi pe Alfonso Castaldi. Debutează cu un volum de versuri lipsite de originalitate, Cântările răsăritului (1925), ulterior renegat, în pofida unei prefeţe încurajatoare, semnată de Demostene Botez. între 1926 şi 1929 participă la mişcarea de avangardă, contribuind la editarea revistelor de orientare suprarealistă „Prospect" şi „XX. Literatură contimporană". în paralel cu activitatea literară îşi continuă studiile muzicale la
•V
* 'V.
■m-w-
Gheorghiu
Dicţionarul general al literaturii române 322
Viena (1928-1930) şi la Schola Cantorum din Paris (1930-1932). Revine în ţară, unde frecventează un timp cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu. Colaborează la diverse reviste şi ziare, precum „unu" , „Zodiac", „Bilete de papagal", „România literară", „Adevărul", „Discobolul" ş.a.
în 1933 îi apare volumul de versuri Febre, văzut de critică şi de poetul însuşi ca un nou debut, deoarece se dovedea diferit şi superior stilistic şi imagistic celui anterior, chiar dacă influenţa bacoviană este evidentă, mai ales la nivel metaforic („Ce frig li-i morţilor în noaptea-ntâi;/ Şi ploaia-n doliu gri şi monoton/ Nu suna oare pe sicrie surpate/ Ca-n preludiul poetului polon?" — Toamna; „Tu adu-mi tăcută, atât cât ştii să porţi/ în răsăritul de oftică şi abecedare,/ Petale în îngândurare,/ Pentru anii fără tine morţi" — Toamnă cu cântec). în plus, în poeme ca Febre, Elegie profană, Chopin, Oraş complet, Peisaj se regăsesc elemente stilistice fie ale clasicismului de tip parnasian, fie ale simbolismului, în cadre vizuale eterogene, derivând din experienţa avangardistă. Aceeaşi formulă artistică este folosită şi în cărţile ulterioare, apărute până în 1944, ce i-au adus autorului Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru sonet (1932,1935) şi poezie (1942) şi Premiul Fundaţiilor Regale (1935). Marea vânătoare (1935) accentuează latura simbolist decadentă a poemelor, marcate pe de o parte de un „lirism dezinvolt şi spontan" (Ov. S. Crohmălniceanu), iar pe de alta, de sintaxe imagistice insolite: „Columna unui arbore-n crepuscul/ împrăştie-n fereastră balsamul evocării./ Odihne rubinii în piscină/ Pe luna şoldului Salomeei,/ Şi tolăniri pe tigri jupuiţi,/ O roabă siriană/ Să-i treacă pântecul regesc/ La rindeaua dulce a uleiului de migdale" (Poem). în volumul Tărâmul celălalt (1938), lirica sinestezică a lui G. îşi găseşte deplina forţă de expresie, ceea ce se petrece, paradoxal, la nivelul structurilor fixe de sonet. întreaga materie poetică, apropiată tematic de registrul simbolist (reveria agonică, respingerea şi în acelaşi timp atracţia faţă de citadinul maladiv, amurgul în acorduri de clavir sau de marş funebru), se converteşte în secvenţe ce ţin de imaginarul suprarealist: „Să mă sculptez într-un gheţar de vers/ Cu creştet înclinat spre Nadir,/ Ori în genuni deschise de clavir/ Să mă cobor cu foc din Univers" (Sonet). Pădure adormită (1941) marchează un regres în privinţa laturii imagistice, suitele metaforice simplificându-se, diminuându-se numeric şi cedând locul unui lirism din ce în ce mai discursiv (Augustin Meaulnes, Amintirea fără seamăn, Andersen), centrat pe o tematică sentimentalist-romantică, a regretului după copilăria pierdută şi după iubirea neîmplinită. însă cea care pune cel mai bine în valoare talentul, modalităţile de expresie şi afinităţile culturale ale autorului este poezia faunescă din volumele Cântece de faun (1940), Trezirea faunului (1973) şi Cântece finale de faun (1977). în mod surprinzător, autorul nu urmează linia modernist-sim-bolistă din egloga lui Mallarme şi din preludiul lui Debussy, ci preferă să se apropie de poezia bucolică a Antichităţii eline, interesat, în primul rând, de cântarea naturii înconjurătoare şi de ritmarea succesiunii anotimpurilor cu vârstele fiinţei. Faunul ce aşteaptă, în atmosfera somnolentă a amurgului, întoarcerea cetelor de bacante sperioase devine un alter ego al
autorului, care se autotematizează în perioade diferite ale vieţii, la maturitate (Cântece de faun), la instalarea şi conştientizarea primelor semne ale bătrâneţii, concomitent cu amorţirea naturii sub fulgii de zăpadă ai primei ninsori (Trezirea faunului), şi în imediata apropiere a morţii (Cântece finale de faun). în ultimii ani ai războiului activitatea artistică a lui G. se desfăşoară mai ales în plan muzical. După ce între 1932 şi 1939 fusese pianist în formaţia Trio Boniş, începe, odată cu lucrarea Din muzica şi viaţa compozitorilor (1942), prefaţată de Ionel Teodoreanu, o îndelungată carieră de muzicolog şi de popularizator al muzicii culte. îi vor apărea, în continuare, studiul monografic despre creaţia enesciană Un muzician genial: George Enescu (1944), manualul Iniţiere muzicală (1946), precum şi numeroase cronici muzicale în publicaţiile „Credinţa", „Lumea românească", „România", „Azi", „Cuvântul liber", „Muzică şi poezie", „Contimporanul". O altă lucrare de muzicologie, referitoare la perioada romantică, Trei romantici: Chopin, Schumann, Liszt, a rămas în manuscris, ca şi romanul Taraful de noapte. în anii de după război, activitatea de scriitor a lui G. se estompează, autorul limitându-se la cariera de pianist în cadrul Filarmonicii din Bucureşti (1948-1967). Revine nesemnificativ, în 1966, cu o antologie de proză fantastică şi de anticipaţie, intitulată Acul de cravată, şi cu Poeme, volum eclectic, ce cuprinde mai ales elegii, pasteluri şi „peisaje", ancorate prozaic, din ce în ce mai mult, în realitatea timpului, prin care autorul îşi contrazice frecvent convingerile exprimate în Ars poetica („Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima să prindă/ Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!"). în cărţile următoare (Curent continuu, 1968, Ţinută de seară, 1970, Sonete, 1975) se încearcă o recuperare a formulei poetice definitorii pentru operele de tinereţe, capabilă să pună în funcţiune dinamica formelor fixe, de unde şi predilecţia pentru sonet şi rondel. însă distanţa în timp, schimbarea tonului şi a atitudinii auctoriale, de la ironia tinereţii faţă de provocările vieţii la tristeţea bătrâneţii copleşitoare, duc la pierderea inefabilului poetic, a exuberanţei jocului metaforic şi, în acelaşi timp, la tentaţia de a simula contemplaţia. Cu doar câteva zile înaintea morţii, după cum îşi aminteşte criticul Valeriu Râpeanu în prefaţa antologiei Poezii. 1928-1977 (1986), autorul predase Editurii Eminescu manuscrisul Cartea rondelurilor; ce venea să împlinească o „operă alcătuită cu o discreţie exemplară", în care limbajul rafinat al poeziei şi al muzicii interferează, atingând adesea armonia sferelor înalte. Cartea nu a mai apărut, doar câteva poezii fiind incluse în volumul antologic din 1986.
SCRIERI: Cântările răsăritului, pref. Demostene Botez, Iaşi, 1925; Febre, Bucureşti, 1933; Marea vânătoare, Bucureşti, 1935; Tărâmul celălalt, Bucureşti, 1938; Cântece de faun, Bucureşti, 1940; Pădure adormită, Bucureşti, 1941; Din muzica şi viaţa compozitorilor, pref. Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1942; Un muzician genial: George Enescu, Bucureşti, 1944; Iniţiere muzicală, Bucureşti, 1946; Poeme, Bucureşti, 1966; Acul de cravată, Bucureşti, 1966; Poezii, pref. Camil Baltazar, Bucureşti, 1968; Curent continuu, Bucureşti, 1968; Ţinută de seară, Bucureşti, 1970; Trezirea faunului, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1973; Sonete, Bucureşti, 1975; Cântece finale de faun, pref. Şerban
323 Dicţionarul general al literaturii române
Gheran
Cioculescu, Bucureşti, 1977; Poezii. 1928-1977, îngr. Elis Buşneag, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1986. Traduceri: B. Champigneulle, Istoria muzicii, Bucureşti, 1942.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, III, 48-65; Cicerone Theodorescu, „Cântările răsăritului", „România literară", 1932, 21; Eugen Jebeleanu, Virgil Gheorghiu, „România literară", 1932, 32, 39; Perpessicius, Opere, VII, 153-154, X, 209-213; Boz, Cartea, 209-213; Cioculescu, Aspecte, 178-181; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 174-175; Streinu, Pagini, I, 86-87; G. Călinescu, „Tărâmul celălalt", ALA, 1938, 907; E. Lovinescu, Aquaforte, Bucureşti, 1941,331-334; Călinescu, Ist. lit. (1941), 819; Negoiţescu, Scriitori, 380-383; Camil Baltazar, „Poeme", VR, 1967, 3; Ion Biberi, Poezia lui Virgil Gheorghiu, R, 1967, 3; Manolescu, Metamorfozele, 108-109,120; Constantin Cubleşan, „Poezii" şi „Curent continuu", TR, 1968, 47; Piru, Panorama, 92-93; Ion Pop, „Ţinută de seară", TR, 1970, 37; Rotaru, Ist. lit., II, 576-577; Florin Mihăilescu, „Trezirea faunului", LCF, 1973, 44; Dana Dumitriu, Cântecele târzii ale faunului, RL, 1974,2; Al. Piru, Virgil Gheorghiu, RL, 1974, 7; Crohmălniceanu, Literatura, II, 562-570; Eugen Barbu, Prospectare XI, LCF, 1976,15; Nicolae Manolescu, Pe o pagină de istorie literară, RL, 1977,11; N. Carandino, Virgil Gheorghiu, TR, 1978, 12; Marian Papahagi, „. ..într-un gheţar de vers", RL, 1986,44; Negoiţescu, Ist. lit., 1,329-330; Dicţ. esenţial, 339-342; Micu, Ist. lit., 233; Dicţ. analitic, III, 36-38; Oprită, Anticipaţia, 422-423.	C.M.B.
GHEORGHIU, Xenophon C. (14.X.1850, Iaşi - 2.1.1928, Iaşi), istoric literar. A fost trimis de timpuriu în străinătate, urmând studiile gimnaziale la Liceul „Louis le Grand" din Paris, după a cărui absolvire frecventează literele şi dreptul în capitala Franţei şi la Bruxelles. în 1879 îşi ia licenţa în drept. întors în ţară în toamna aceluiaşi an, obţine un post de profesor de limba latină la Liceul Naţional din Iaşi, unde a predat aproape patru decenii. între 1884 şi 1905 a fost profesor şi la Institutele Unite din acelaşi oraş. Timp de zece ani a ţinut lecţii de literatură latină la Universitatea ieşeană. A devenit membru al Junimii în 1880. Rezultate ale activităţii sale profesorale pot fi considerate Antologia latină sau Modele de bucăţi alese din prozatorii şi poeţii latini (1893), precum şi o ediţie a textului latin al Bucolicelor (1909) lui Vergiliu. Cu atenţie deosebită, s-a aplecat apoi asupra corespondenţei lui Cicero şi a tratatului său Despre datorii, oferind două studii serioase şi bine concepute. Un adevărat specialist se arată G. atunci când cercetează Arta dramatică şi împărţirile teatrului vechi la romani (1908). Cu acest prilej, el prezintă date precise, înşiruite cu rigurozitate, despre categoriile de actori, tehnica actoricească, pantomimă, organizarea sălii de spectacol ş.a.m.d.
în viaţa literară, G. s-a făcut remarcat însă printr-o serie de studii despre literatura franceză, având ca obiect scriitori din secolul al XVII-lea. Lucrările sale dedicate lui La Fontaine, Moliere, Boileau, Comeille, Racine, J.-Fr. Regnard şi Cyrano de Bergerac, fără a pune în circulaţie idei originale, se remarcă totuşi prin consecvenţa atitudinii. în ansamblu, concepţia lui despre literatură este clasicistă, fapt ce iese în evidenţă atât din manualul de retorică Praecepta insigniora litteraria (1904), cât şi dintr-un studiu despre Boileau, autor ale cărui principii le adoptă în bună măsură. G. a acordat o însemnătate deosebită caracterului moral al scriitorilor avuţi în vedere, prin a cărui
prismă a încercat să le judece opera. Influenţat de pozitivismul francez, a afirmat, în paginile „Convorbirilor literare", importanţa cunoaşterii mediului social în care o operă a apărut, a condiţiilor particulare care au generat-o. Oscilant în alte opinii teoretice, a combătut naturalismul de pe poziţiile clasicismului. Adversar hotărât, pe plan teoretic şi practic, al curentelor literare novatoare, şi-a făcut din clasicismul francez un ideal, pe care l-a păstrat cu statornicie.
SCRIERI: încercări critice de literatură franceză, precedate de un studiu de estetică, Iaşi, 1898; Starea societăţii şi a republicii romane pe vremea lui Cicerone şi a lui Cesar, Iaşi, 1901; Studii după corespondenţa lui Cicerone, Iaşi, 1901; Praecepta insigniora litteraria, Iaşi, 1904; Studiu critic asupra tractatului lui Cicerone intitulat „De Oficiis", Iaşi, 1907; Arta dramatică şi împărţirile teatrului vechi la romani, Iaşi, 1908. Antologii: Antologie latină, Iaşi, 1893.
Repere bibliografice: Dafin, Figuri, 1,53-55; Sadoveanu, Opere, XVI, 448-452; Dicţ. lit. 1900,393-394.	D.M.
GHERAN, Niculae (14.X .1929, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiul Profirei (n. Budişteanu) şi al lui Gheorghe Gheran, cerealist. A absolvit Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti (1959). între anii 1950 şi 1990 desfăşoară o bogată activitate editorială, parcurgând toate treptele ierarhiei: secretar, apoi consilier al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1964-1968), redactor (din 1970) şi şef de secţie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, director cu delegaţie la Editura Meridiane. A fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural (1967) şi i s-au acordat Premiul Uniunii Scriitorilor (1980) şi Premiul „Perpessicius" (1981). Debutează în presa literară cu o schiţă umoristică în revista „Tânărul scriitor" (1955). Colaborează la „Contemporanul", „Viaţa românească", „Manuscriptum", „Ramuri", „Tribuna", „Steaua", „Polemici" (New York), „Adevărul literar şi artistic" ş.a.
Debutul editorial este reprezentat de monografia Gh. Brăescu (1963), scriitor căruia G. îi îngrijeşte şi câteva ediţii din operă. Este un prim exerciţiu al editorului şi mai ales al istoricului literar. în bună tradiţie clasică, sunt înfăţişate viaţa şi opera, urmărindu-se meandrele adesea aventuroase ale biografiei şi etapele creaţiei, care evidenţiază valoric, scoţând în prim-plan, pe autorul de schiţe, situat în descendenţa lui I. L. Caragiale şi înrudit cu I. A. Bassarabescu şi D.D. Pătrăş-canu. Scrisă în epoca dogmatismului, cartea se resimte pe alocuri de presiunea acestuia în interpretarea sociologistă a unor scrieri. Din anii '60 G. începe cercetarea operei lui Liviu Rebreanu, în vederea realizării unei ediţii critice. La primele trei volume a colaborat cu Nicolae Liu. Aparatul critic, notele şi comentariile ample, variantele reconstituie geneza operei, editorul identificând modelele, raporturile dintre tipuri şi prototipuri, împrejurări biografice, nume de locuri şi personaje, forma primară a unor capitole, receptarea critică. Opera lui Liviu Rebreanu se înfăţişează astfel cu toate ramificaţiile şi substructurile ei, scoţându-se la iveală vastul şantier de lucru al scriitorului. Tânărul Rebreanu (1986) şi Rebreanu. Amiaza unei vieţi (1989) sunt primele două părţi ale unei trilogii critice
Gherasim
Dicţionarul general al literaturii române 324
proiectate să se încheie cu volumul Glorie şi amurg. Folosind şi îmbogăţind amplul material documentar comunicat în aparatul critic al ediţiei, istoricul literar îşi propune să distingă ceea ce este mit şi adevăr în viaţa lui Rebreanu, să clarifice probleme confuze, nedezlegate de vechea exegeză, să elimine ipoteze false şi să vină cu precizări. G. a mai publicat, singur sau în colaborare, numeroase ediţii din scrierile lui Liviu Rebreanu, printre care Caiete (1,1974), ]umal (I-II, 1984), La lumina lămpii (1981), ultimele două realizate împreună cu Puia Florica Rebreanu. După anul 2000 este prezent în „Adevărul literar şi artistic" cu interesante fragmente memorialistice.
SCRIERI: Gh. Brăescu, Bucureşti, 1963; Tânărul Rebreanu, Bucureşti, 1986; Rebreanu. Amiaza unei vieţi, Bucureşti, 1989. Ediţii: Gh. Brăescu, Opere alese, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1962, La clubul decavaţilor, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1965, Unde dai şi unde crapă, postfaţă G. Dimisianu, Bucureşti, 1971; Liviu Rebreanu, Opere, I-III, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Nicolae Liu), IV-XXII, Bucureşti, 1970-2003, Caiete, I, Bucureşti, 1974, La lumina lămpii, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Puia Florica Rebreanu), Jurnal, I-II, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Puia Florica Rebreanu); N. Iorga, Istoria armatei româneşti, Bucureşti, 1970 (în colaborare).
Repere bibliografice: Al. Piru, Gh. Brăescu într-o ediţie nouă, CNT, 1963, 12; Al. Săndulescu,„Gh. Brăescu",GL, 1964,3; V. Fanache,„Gh. Brăescu", ST, 1964, 1; Mircea Zaciu, Surprizele unui „dosar", MS, 1973, 2; Al. Săndulescu, Liviu Rebreanu, „Opere", I-VI, RITL, 1975,1; Şerban Cioculescu, „Tânărul Rebreanu", RL, 1986,14; Al. Dobrescu, „Tânărul Rebreanu", CL, 1986,4; Constantin Ciopraga, „Tânărul Rebreanu", CRC, 1987,2; Mihai Ungheanu, „Tânărul Rebreanu", LCF, 1987,10; Nicolae Manolescu, Bi(blio)grafie, RL, 1989, 26; Florin Faifer, Amiaza creaţiei, CRC, 1989,29; Constantin Ciopraga, „Amiaza" lui Liviu Rebreanu, CL, 1989, 9; Constantin Crişan, Istoria literară ca roman, ST, 1990, 11-12; Teodor Tanco, Niculae Gheran - editor al operei lui Liviu Rebreanu, TR, 1992,49; Dicţ. scriit. rom., II, 380-381.	Al.	S.
GHERASIM, Vasile (26.XI.1893, Marginea, j. Suceava — 10.11.1933, Cernăuţi), poet, prozator, eseist, istoric şi critic literar. Este primul dintre cei unsprezece copii ai Domnicăi (n. Pomohaci) şi ai lui Gheorghe Gherasim, cântăreţ bisericesc, întâii ani de şcoală îi face la Marginea, de la vârsta de nouă ani tatăl său trimiţându-1 să continue studiile la Suceava. Şi-a luat bacalaureatul în 1914, dar din cauza războiului nu s-a putut înscrie la universitate până spre sfârşitul anului următor, când pleacă, în acest scop, la Viena. Remarcându-se ca un student foarte bun, primeşte cea mai mare bursă a Universităţii. în 1915 debutează cu versuri în ziarul sucevean „Viaţa nouă", iar la Viena continuă să-şi exerseze condeiul, scriind multe dintre poeziile pe care le va publica la întoarcerea în ţară. Student la filosofie, este coleg în anii vienezi cu Lucian Blaga şi D.D. Roşea. Spre sfârşitul războiului, în 1918, se întoarce acasă, din cauza privaţiunilor, şi se înscrie în anul al IV-lea la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe care o va absolvi în 1919. în acelaşi an se căsătoreşte cu Hedwiga Herzog şi se stabileşte în Cernăuţi. Numit întâi bibliotecar-asistent la Universitate, devine asistent de limba română la Facultatea de Litere şi Filosofie,
funcţionând, în acelaşi timp, ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul" şi ca suplinitor la Şcoala Normală de băieţi; din 1922 este numit titular la Liceul de Stat nr. 4. între timp, în 1921, îşi dăduse doctoratul cu teza Principiile eticii lui Fr. Jodl, pe baza istoriei sale asupra eticii, sub îndrumarea profesorului Cari Siegel. Şase ani mai târziu este chemat suplinitor la Catedra de istoria filosofiei. Chiar dacă nu se poate vorbi de un sistem propriu, concepţia filosofică a lui G. are o arhitectură personală. Nuanţa dominantă, energetist-vitalistă, purtând pecetea etnicităţii, se dezvoltă în studiile Etnicul în filosofie. Spre o filosofie românească şi Sistemul energiilor conştiente, apărute în 1928, la Cernăuţi. Lista lucrărilor filosofice este destul de întinsă şi relevă adesea interesul autorului pentru întrepătrunderea câmpurilor de cercetare. Preţuit de cercurile filosofice din străinătate, G. a fost ales membru al unor societăţi de prestigiu, Kantgesellschaft şi Societas Spinozana. De prin 1923 a colaborat cu Eugen Herzog (socrul său) la întocmirea unei lucrări filologice meticuloase, Glosarul dialectului mărginean, care a rămas neterminată. în ultimii nouă ani ai vieţii, omului de cultură bucovinean i s-a încredinţat preşedinţia secţiei locale a Ligii Culturale, îmbinând bunul gust cu iniţiativa, organizează o serie de conferinţe, spectacole, concerte, şezători ş.a. Cea mai însemnată biruinţă a lui ca preşedinte al Ligii rămâne amplasarea, în decembrie 1930, a bustului lui Eminescu în parcul Arboroasa din faţa catedralei cernăuţene.
G. desfăşoară de timpuriu o activitate publicistică susţinută. Articole de critică, istorie literară, literatură comparată, poezii, nuvele, traduceri, studii filosofice şi din domeniul pedagogic sunt răspândite cu generozitate în numeroase publicaţii din Bucovina şi din alte părţi ale ţării. Cu oarecare regularitate scrie pentru „Glasul Bucovinei", „Poporul", „Junimea literară", „Gazeta poporului", „Codrul Cosminului" (toate din Cernăuţi), dar semnează şi în „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Cultura poporului", „Revista Moldovei", „Transilvania" ş.a. Poeziile sale de început nu simt cu totul desprinse de influenţe, însă cultura poetică întinsă şi condeiul dibace se completează. Poetul îi cere muzei „glas de clopot" pentru cuvânt, iar micile frământări ale eului, concertate, susţin dorinţa de mântuire a lumii de tot ce are rău. în cântecul despre natură, iubire, suferinţă, viaţă, expresia traduce o sensibilitate modernistă. Adesea G. se află sub tutela lirică a lui Eminescu, dar intuieşte adierea unui „cântec nou". Versuri în curgere impetuoasă încearcă să dea sugestia puterii implacabile a destinului (Mare!...), dominant fiind însă lirismul solar (Devenire, Al vieţii mele soare.. .ş.a.). Poetul scrie, de asemenea, balade fantastice, dintre care una mai reuşită (Acvina), şi alte stihuri modelate după specii folclorice. Cele mai multe dintre poeme sunt adunate în volumul Poezii (1934), apărut postum. Scriind şi proză, G. îşi ilustrează în parte concepţia filosofică. Eroii nuvelelor sale, romantici cerebrali, cu model în Dionis, îşi plăsmuiesc o lume a lor, de oameni singuratici, cu pasiune pentru artă şi crezând profund în Dumnezeu, în Emaus, filosoful se străduieşte zadarnic să înţeleagă pe cale raţională legile vieţii. Asemenea lui, protagoniştii din Orfanul,
325 Dicţionarul general al literaturii române
Gherea
înspre soare...şi Turnul din Soroceni încearcă să pătrundă intuitiv adevărul care nu se dezvăluie raţiunii şi, luminaţi de suferinţă, înţeleg că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci o altă formă a ei. Procedeele narative mai puţin obişnuite motivează, în parte, excesele de artificialitate în limbaj. Epicii nu-i lipseşte totuşi vigoarea nici atunci când există multă aplicaţie psihologică (Ultimul proces al primului-procuror Eugeniu Arbore). Năzuinţa către realizări cu sigiliu artistic pare să explice, în cazul lui G., gustul în distingerea valorilor estetice. A scris, cu simţ al proporţiilor, despre Eminescu, Caragiale, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, Slavici, Alecsandri, Vlahuţă ş.a. Contribuţia lui la istoria literaturii române se leagă însă de numele lui Eminescu. încă din 1922, în mai multe articole, stabileşte datele cele mai sigure despre originea românească şi despre unele momente din activitatea poetului, iar în comentarea operei susţine, oarecum paradoxal, teza unui optimism funciar, cu rădăcini în iubirea profundă (Eminescu ca optimist). Pesimismul schopenhauerian s-ar fi manifestat numai în episoade trecătoare (Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu). Puţine studii de istorie şi critică literară îi apar în volum sau în extras: Caragiale idealist (1923), Alexandru Vlahuţă, poetul onestităţii (1928), Moderne rumănische Erzâhler (1928), Modernismul în literatura română (1928) ş.a. Fascinat din primii ani ai studenţiei de nume mari ale culturii universale, scrie, la maturitate, destul de mult despre Dostoievski, Strindberg, Cehov, Ibsen, Goethe ş.a. Ajuns la un bilingvism desăvârşit, dă o serie de traduceri şi imitaţii reuşite după Nietzsche, Schiller, Hebbel, precum şi unele transpuneri din Lenau, Schopenhauer şi Franz Werfel. De asemenea, în „Czemowitzer Allgemeine Zeitung" publică versiunea germană a unor poezii ale lui Lucian Blaga şi Aron Cotruş.
SCRIERI: Caragiale idealist, f.l., 1923; Ipoteştii lui Eminescu, Cernăuţi, 1924; Din problemele istoriei filosofiei, Cernăuţi, 1927; Filosofia istoriei lui A.D. Xenopol, Cernăuţi, 1927; Filosofia lui Cari Siegel, Cernăuţi, 1927; Piatra Neamţ (în colaborare cu Ionel Mânu), Cernăuţi,1927; August Strindberg als Kiinstler und Philosoph, Cernăuţi, 1927; Activismul lui Spinoza, Cernăuţi, 1928; Alexandru Vlahuţă, poetul onestităţii, Cernăuţi, 1928; Etnicul în filosofie. Spre o filosofie românească, Cernăuţi, 1928; Modernismul în literatura română, Cernăuţi, 1928; Modeme rumănische Erzâhler, Cernăuţi, 1928; Sistemul energiilor conştiente, Cernăuţi, 1928; Spre o nouă orientare în filosofie. Filosofia vieţii, Cernăuţi, 1928; Filosofia dinamismului vital a lui Vasile Pârvan, Cernăuţi, 1929; înspre soare, Cernăuţi, 1929; Concepţia istorică a lui Nicolae Iorga, Cernăuţi, 1931; Concepţia vieţii în poeziile lui Alecsandri, Cernăuţi, 1931; Eurasia spirituală, Cernăuţi, 1931; Poezii, îngr. Constantin Loghin, Cernăuţi, 1934; Ultimul proces al primului-procuror Eugeniu Arbore, Cernăuţi, 1934; Eminescu şi Bucovina (în colaborare cu Teodor V. Ştefanelli), Cernăuţi, 1943; în satul Eminovicenilor, Bucureşti, 1943; Mihai Eminescu, îngr. şi pref. George Muntean, Iaşi, 1977.
Repere bibliografice: Constantin Loghin, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, I, Cernăuţi, 1938,210 - 218; Şerban Cioculescu, Cine a fost Vasile Gherasim, RL, 1977,43: Satco-Pânzar, Dicţionar, 84-86.
V.P.S.
GHEREA, Ioan D. (1895, Ploieşti — 5.XI.1978, Bucureşti), eseist şi prozator. Este cel de-al treilea copil al Sofiei (n. Parcevska) şi al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. A învăţat mai întâi acasă şi apoi la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti, absolvind secţia reală. împreună cu sora lui mai mare, Ştefania, şi cu soţul ei, criticul literar Paul Zarifopol, locuieşte o vreme în Germania, mai ales la Leipzig, şi în Italia, de unde se întoarce la începutul primului război mondial. în casele din Ploieşti şi Sinaia ale tatălui său, dar şi în Germania, G. a avut prilejul de a-i cunoaşte pe I.L. Caragiale, cu al cărui fiu mai mic, Luca, a fost prieten, pe B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, Panait Cerna, Sextil Puşcariu ş.a. Despre I.L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale sau despre George Enescu a scris amintiri în care portretul trasat cu linii sigure stă alături de anecdota revelatoare. Prin 1927 sau 1928 l-a acompaniat, ca pianist, pe Enescu într-un şir de concerte prin ţară. O amplă încercare de filosofie a eului, Le Moi et le monde. Essai d'une cosmogonie anthropomorphique, apărută în 1933 la Paris, iniţial în „Revue de metaphisique et de morale", apoi separat, a fost reluată, în 1938, la Paris şi la Bucureşti; o ediţie în limba română, Eul şi lumea, va fi realizată abia în 1984. Eseurile dedicate literaturii şi
Gherghei
Dicţionarul general al literaturii române 326
alte contribuţii filosofice i s-au tipărit în „Revue philo-sophique" (Paris), „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Kalende", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista de filosofie", „Manuscriptum" ş.a. A mai semnat versiuni româneşti din scrierile lui Francis Jammes, Thomas de Quincey, Heinrich Mann şi a tradus în limba franceză Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu.
Romanul Nevinovăţiile viclene, pe care revista „Viaţa românească" l-a publicat în 1920, rod al colaborării cu Luca I. Caragiale, este o tentativă, în linii mari reuşită, de analiză a psihologiei adolescenţilor. Efortul de depersonalizare a stilului face greu detectabile contribuţiile proprii ale celor doi autori. Textul depăşeşte însă un probabil stadiu iniţial de exerciţiu sau de simplu joc, prin elementele moderne atunci ale scriiturii, prin fineţea şi adecvarea cu care sunt urmărite reacţiile personajelor, în primul rând cele ale copiilor şi adolescenţilor, prin prospeţimea şi umorul dialogurilor. Un intelectual de sorginte pascaliană, pentru care ironia este, de asemenea, un mijloc firesc de expresie, se arată G. în publicistica răspândită în reviste şi strânsă în volumul Eseuri din 1971, prefaţat de Şerban Cioculescu. Sunt glose, aparent fără pretenţii, dar pline de miez, rezultat al reflecţiilor unui cititor profund, exersat, al literaturii lui Tolstoi, Dostoievski şi, deopotrivă, al aceleia a lui Proust, Valery, Francis Jammes sau Knut Hamsun. Rigoarea unor demonstraţii, relativizată de un zâmbet complice, plăcerea de a ridica obstacole şi de a le escalada, ascunzând cu discreţie dificultăţile, interesul pentru controversa lipsită de accente inferior polemice sunt trăsături distinctive ale scrisului său. Se adaugă cutezanţa — justificată de preocupările filosofice — de a se avânta în speculaţii dintre cele mai abstracte, ceea ce îl apropie oarecum de Paul Zarifopol, mentor al propriei adolescenţe. G. este însă, spre deosebire de criticul de la „Revista Fundaţiilor Regale", un comentator care se lasă adesea sedus de farmecul notaţiei impresioniste, iar ochiul său trece nu rareori cu înţelegere, cu o bonomie deprinsă de la Anatole France, unul dintre scriitorii săi preferaţi, mereu citit, peste discrepanţele şi limitele textelor discutate.
SCRIERI: Le Moi et le monde. Essai d'une cosmogonie anthropomorphique, I-II, Paris, 1938; ed. Bucureşti, 1938; ed. (Eul şi lumea), tr. Mariana Noica, îngr. Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, 1984; Amintiri, Bucureşti, 1968; Nevinovăţiile viclene (în colaborare cu Luca Ion Caragiale), Bucureşti, 1968; Despre câteva absurdităţi folositoare, Bucureşti, 1971; Eseuri, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1971. Traduceri: Thomas de Quincey, Spovedania unui mâncător de opiu, Bucureşti, 1946; Francis Jammes, Romanul unei fete pătimaşe, Bucureşti, f.a; Heinrich Mann, Supusul, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ion Frunzetti); Ion Marin Sadoveanu, Fin de siecle ă Bucarest, Bucureşti, 1958.
Repere bibliografice: Puşcariu, Călare, 119; Ileana Corbea, Convorbire cu Ioan D. Gherea, MS, 1975,4; Barbu Cioculescu, Luca I. Caragiale, MS, 1978,2; Piru, Ist.lit., 275; Gh. Vlăduţescu, Notă bibliografică, în Ioan D. Gherea, Eul şi lumea, Bucureşti, 1984, 289-292; Dicţ scriit. rom., II, 381-383.	'	'	R.Z.
GHERGHEI, Grişa (pseudonim al lui Herş Segal; 30.XI.1936, Galaţi), poet. Este fiul Suricăi (n. Moise), funcţionară, şi al lui Leon Segal, muncitor tipograf. A urmat şcoala elementară şi
Liceul „Vasile Alecsandri" în Galaţi (absolvit în 1955), frecventând apoi, tot în oraşul natal, timp de trei ani Facultatea de Chimie Alimentară; în 1965 a absolvit aici Facultatea de Filologie, funcţionând, în continuare, ca bibliotecar la Biblioteca „V.A. Urechia" din Galaţi. Debutează la revista „Pagini dunărene", în 1959. Colaborează la „laşul literar", „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Ateneu" ş.a.
Volumul de debut al lui G., Nici o tangentă la inimă! (1968), prezintă un poet fără o pecete stilistică specifică, evoluând pe traiectoria unui neomodernism cuminte, vizibil marcat de modelele anilor '60, Nichita Stănescu şi Nicolae Labiş. O lirică a sentimentului, neelaborată, fără nimic şocant ori agresiv, melodioasă, cantabilă (uneori pe tipar folcloric), spontană până la facilitate. O constantă în scrisul său e lapidaritatea versului: poeme şi versuri scurte, cu o tăietură rapidă, precisă. Cărţile următoare nu demonstrează încă o vocaţie autentică, multe poeme, unele cu rimă sau cu ritm care şchioapătă, mimând un sentiment ori o semnificaţie obscură. De cele mai multe ori tensiunea, emoţia pe care poetul încearcă să le imprime versurilor, prin intermediul sugestiei sau al confesiunii directe, sunt artificiale. Tendinţa de a urma modelul stănescian, al poeziei abstracte, conceptuale, conduce la construcţii artificioase, lipsite de originalitate. Nu întâmplător, laitmotivele sunt cuvinte-metaforă, precum numele, semnele, urmele, sângele, timpul, piatra, sufletul, focul ş.a., relativ uzitate de mai toţi poeţii şaptezecişti. Cealaltă tonalitate exersată este una vitalistă, senină, în poeme „concrete", simple, care cântă, în modul cel mai spontan, misterul lumii şi al vieţii. Un exemplu paradigmatic ar fi Din senin, care deschide volumul Pragul de sus (1979), aici fericirea existenţială asociindu-se cu aceea de a rosti cuvântul poetic: „e un cuvânt în aer / care trebuie rostit din senin." G. încearcă, mai ales odată cu Armuri (1971), să aplice o estetică a vagului. Unele poeme cu aer de parabolă îi reuşesc — bunăoară Aş vrea, în care tema dublului, a străinului răbufneşte cu o violenţă mai puţin obişnuită: „mi-aş desface armura / şi trecându-mi sângele / pe un drum ascuns / voi striga / ho ho ucideţi-1 / e fratele meu măcelarul / şi a vrut să vă ducă de nas / apoi / uite cum mor / mor aici în spatele scutului / abia acum / şi pentru moartea ta / învingătorule." în ultimele lui cărţi apar asociaţii metaforice neaşteptate, definiţii lirice paradoxale, limbajul poetic este mai rafinat, mai sigur, atât în versurile ludice şi colocviale, cu aer optzecist, cât şi în poemele grave, cu miză metafizică, în linie stănesciană.
SCRIERI: Nici o tangentă la inimă!, Bucureşti, 1968; înmulţirea cu unu, Bucureşti, 1969; Armuri, Bucureşti, 1971; Pragul de sus, Bucureşti, 1979; Urma, Bucureşti, 1982; Şirul indian, Bucureşti, 1991; O cafea sub un cearcăn, pref. Dan Cristea, Bucureşti, 1997; Culisele raiului, Bucureşti, 2000; Boemi sub dictatură, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: D. Micu, „Nici o tangentă la inimă!", GL, 1968, 31; Dinu Flămând, „Armuri", LCF, 1971,13; Dan Cristea, „Armuri", RL, 1971,15; Laurenţiu Ulici, „Armuri", CNT, 1971,23; George Chirilă, „Pragul de sus", CNT, 1980, 24; Cristian Livescu, Viaţa poeziei, ATN, 1983, 9; Dicţ. scriit. rom., II, 383; Roxana Răcaru, Culise şi ironii, RL, 2000,46.	R.D.
327 Dicţionarul general al literaturii române
Gherghienescu- Vania
GHERGHEL, Alexandru (27.IV.1879, Câmpulung -20.XII.1951, Constanţa), poet. Provenit dintr-o familie de intelectuali, G. a făcut liceul la „Sf. Sava" din Bucureşti şi la Piteşti, iar din 1904, studii superioare de drept şi litere în capitală, unde i-a avut colegi pe Vasile Pârvan, Panait Cerna, I. Petrovici, I. Dragoslav, Oreste Georgescu. A urmat, în 1908, o scurtă specializare în drept la Berlin, după care, întors în ţară, a ocupat un timp funcţii administrative în Tecuci şi Focşani, pentru a se stabili, în 1911, la Constanţa. Aici a fost la început profesor, apoi a practicat cu succes avocatura, ajungând în posturi înalte: prefect de Caliacra, iar în final, decan al baroului constănţean. încă elev la Piteşti, G. a scos împreună cu colegul şi prietenul său Ion Minulescu o foaie literară, „Luceafărul", suspendată după o lună de directorul liceului. Viitorul poet se va apropia de cenaclul macedonskian, colaborând la „Literatorul", apoi de gruparea simbolistă a revistei „Vieaţa nouă", la care va publica numeroase versuri între 1905 şi 1918. Numele său mai apare şi în „Luceafărul" (Sibiu), „Convorbiri literare", „Farul", „Epoca", „Pagini literare", „Paloda literară", „Cuvântul", „Dobrogea jună", „Dobrogea literară", „Analele Dobrogei", „România de la Mare" „Cronicarul" ş.a.
Cântece în amurg, carte apărută în 1906, pare să dea expresie unui temperament romantic, bântuit de nostalgia amintirilor erotice, retrăite monocord şi obsesiv, într-un cadru şi o atmosferă impregnate, pe alocuri, de accente eminesciene. Treptat, sub influenţa cenaclului macedonskian şi a celui de la „Vieaţa nouă", poetul se apropie de simbolism, care va da tonalitatea dominantă a volumelor Insula uitării (1924), Raze şi umbre (1933), Solitare (1935). El cultivă acum poezia parcurilor desfrunzite, a decorului autumnal, fiorul exotic, aspiraţia spre orizonturi necuprinse. Simbolismul său, apropiat de cel minulescian, înregistrează totuşi o notă mai discretă, mai interiorizată. Peisajul marin, sugestiv prin imensitate şi profunzime, va deveni o sursă preferată de inspiraţie (Pe ţărmul marii, 1941). Se mai remarcă reminiscenţe parnasiene (ciclul de sonete din volumul Cristale, 1936) şi clasice (în poemele ce evocă vestigii ale Antichităţii sau în pastelul dobrogean). Deşi cade uneori în manierism, neştiind să evite clişeele sau o anume monotonie, G. rămâne un poet ce se distinge prin puritatea şi delicateţea sentimentelor, ca şi prin armonia versificaţiei. Un volum de memorialistică, publicat în 1934 (Schiţe. Din noianul amintirilor), are o valoare mai degrabă documentară.
SCRIERI: Cântece în amurg, Bucureşti, 1906; Insula uitării, Constanţa, 1924; Raze şi umbre, Constanţa, 1933; Schiţe. Din noianul amintirilor, Constanţa, 1934; Solitare, Constanţa, 1935; Cristale, Constanţa, 1936; Pe ţărmul mării, Constanţa, 1941.
Repere bibliografice: A. Naum, „Cântece în amurg", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906—1907; Număr închinat poetului Alexandru Gherghei, „Marea noastră", 1933,1; Enache Puiu, Un simbolist dobrogean: Al. Gherghei, LL, 1970; Ciopraga, Lit. rom., 424-426', Victor Corcheş, Gavril Voşloban, Lirica dobrogeană, Constanţa, 1972, 247-259; Ovidiu Dunăreanu, Victor Corcheş, Corabia de fildeş, Constanţa, 2000,11-15.	C.Bz.
GHERGHINESCU-VANIA, Domniţa (1909, Bucureşti -8.IX.1969, Braşov), traducătoare. Datele despre G.-V. sunt puţin cunoscute. Se ştie că se numea Domnica Moraru, că era originară din Oltenia şi că a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie (secţia limbi moderne) a Universităţii din Bucureşti. Din cauza sănătăţii precare, nu a profesat niciodată. Luminoasă prezenţă în viaţa culturală a Braşovului, G.-V., devenită soţia poetului D. Gherghinescu-Vania, a fost şi ea o subtilă scriitoare, revelată postum prin fragmente de jurnal şi decupaje din corespondenţă, ce intră în Cartea pierdută (1973) şi în epistolarul (scrisori către Lucian Blaga, din anii 1941-1948) intitulat, după cuvintele lui Blaga, Domniţa nebănuitelor trepte
(1995). Dintr-o exigenţă extremă (dar şi pentru că forţele i-au fost măcinate toată viaţa de tuberculoza de care suferea), G.-V. a ales să nu se dezvăluie printr-o operă. A făcut-o totuşi prin simbioza cu alte creaţii, prin traduceri, prin intermediul epistolei şi ca prietenă, sfătuitoare, critic, uneori din umbră, de care au ţinut seama importanţi creatori, filosofi, artişti: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nae Ionescu, George Enescu, Corneliu Baba, Ion Vlasiu, Virgil Gheorghiu, M.R. Paraschivescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu. Gustul ales, pasiunea pentru poezie, dăruirea ei pentru viaţă au transformat locuinţa din Braşov a Gherghineştilor într-un viu salon al artelor: Arghezi şi Blaga i-au arătat preţuire şi iubire. Lui Blaga i-a inspirat poemele din volumul Nebănuitele trepte. Tălmăcirile sale (Cărarea pierdută, după Le Grand Meaulnes de Alain-Fournier, apărută în 1942, Prinţişorul, după Le Petit prince de Antoine de Saint-Exupery, publicată în 1946, în „Femeia", apoi în „Luceafărul de ziuă" din 1956-1957, Fermina Marquez de Valery Larbaud, din 1969), rafinate, expresive, muzicale, sunt totdeauna re-creaţii, plasându-se la înălţimea originalului. Stilului graţios şi exact al scrisorilor, observaţiilor penetrante, ironia calin-bufonă le adaugă o notă de vivacitate particulară, în acord cu personalitatea originală a autoarei lor. Şerban Cioculescu menţiona în 1945 şi o traducere realizată de G.-V., dar netipărită, din Le Roman de Tristan et Iseut, în versiunea dată de Joseph Bedier legendei bretone.
SCRIERI: Cartea pierdută, îngr. D. Gherghinescu-Vania, postfeţe Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, D. Gherghinescu-Vania, Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971; Domniţa nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domniţa Gherghinescu-Vania , îngr. şi pref. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995. Traduceri: Alain-Fournier, Cărarea pierdută, pref. Petru Comamescu, Bucureşti, 1942; ed. pref. N.I. Popa, Bucureşti, 1965, ed. Bucureşti, 1991; Valery Larbaud, Fermina Marquez, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Vasile Gionea, Alain-Fournier în româneşte, LU, 1942,12; Octavian Şuluţiu, Cuvinte despre o traducere, UVR, 1942,44; Ion Biberi, Mărturia unei vieţi triumfătoare, AST, 1969,10; Constantin Cubleşan, „Cartea pierdută", TR, 1973, 43; Titel, Pasiunea, 112-114; M. N. Rusu, Dicţionarul scriitorilor braşoveni, AST, 1982,1; Ion Vlasiu, Monolog asimetric, Bucureşti, 1988, 105-106; Z. Ornea, O prietenie amoroasă, RL, 1995,46; Gheorghe Grigurcu, Poetul şi Muza, RL, 1996, 34; [Scrisori de la Şerban Cioculescu], ALA, 2003,657.	S. C.
Gherghinescu- Vania
Dicţionarul general al literaturii române 328
GHERGHINESCU-VANIA, D.[umitru] (12.XI.1900, Cârceni, j. Mehedinţi — 5.X.1971, Braşov), poet. Este fiul Elenei şi al lui Constantin Gherghinescu, învăţător. A urmat Liceul „Traian" din Tumu Severin. După studii de drept în Bucureşti (licenţa în 1925), este magistrat la Sighişoara, judecător la Târgu Mureş, Agnita, Arad. In Braşov, unde se stabileşte, va fi consilier juridic, procuror, şef al notariatului şi mai ales un neobosit animator al vieţii culturale. A debutat ca poet în 1920, în „Datina" din Tumu Severin, sub pseudonimul II. D. Rim. Tot aici va semna, în 1925, cu un nume inspirat de Cehov, I. Vania, şi Gherghinescu-Vania. A colaborat la „Tribuna nouă" (Arad), „Ramuri", „Bilete de papagal", „Gândirea", „Calendarul" (Bucureşti), „Braşovul literar şi artistic", „Progres şi cultură" (Cluj), „Glasul Mureşului" (Târgu Mureş), „Pagini literare" (Turda), „Gând românesc" (Cluj), „Familia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Sfarmă-Piatră", „Porunca vremii", „înnoirea" (Arad), „Universul literar", „Tribuna" (Braşov), „Luceafărul" (Sibiu), „Drum nou" (Braşov), „Gazeta literară", „Contemporanul", „Argeş", „Tribuna" ş.a. A condus revistele braşovene de poezie „Claviaturi" (1941-1943) şi „Luceafărul de ziuă" (1957), a făcut parte, între 1966 şi 1971, din redacţia „Astrei". Şi-a strâns versurile în volumele Drum lung (1928), Amvonul de azur (1933), Privighetoarea oarbă (1940; Premiul Academiei Române), Timp sonor (1968), Acolo sus, steaua (1971) şi într-o antologie, Privighetoarea oarbă. Versuri 1928-1969 (1971).
Cu un registru imagistic comun, poezia a fost pentru G.-V., de tânăr suferind de tuberculoză, un mod de a sublima brutalitatea vieţii. Avântul spre vis, profuzia de stele, amintirea ca purificare a trăirii arată un romantic. „Cântăreţ bolnav" de singurătate şi de toamnă, de gândul morţii, G.-V. face din „pământ" o figură dominantă, pătrunsă uneori de febre dionisiace, ce mărturisesc înrâurirea blagiană. Privighetoarea oarbă aduce o notă muzical-funambulescă (Audiţie din Saint-Saens) în această lirică de o rostire mereu clară, plată adesea, în ciuda spaimelor care au alimentat-o. Poetul nu se va despărţi de tradiţionalismul în formula promovată la „Gândirea". Pictura de gen din Troiţa şi Hora continuă în Timp sonor, odată cu regăsirea satului natal şi a icoanelor copilăriei. Versurile din Acolo sus, steaua celebrează elegiac iubirea dintotdeauna pentru Domniţa, soţia sa, lângă care a trăit patruzeci de ani. G.-V. a tradus din Carducci (Boul) şi D'Annunzio (Secerişul), dar şi din Baudelaire, Verlaine, Valery.
SCRIERI: Drum lung, Craiova, 1928; Amvonul de azur, Bucureşti, 1933; Privighetoarea oarbă, Bucureşti, 1940; Timp sonor, Bucureşti, 1968; Acolo sus, steaua, Bucureşti, 1971; Privighetoarea oarbă. Versuri. 1928-1969, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit. (1941), 858, Ist. lit. (1982), 944; Virgil Gheorghiu, „Timp sonor", VR, 1968, 6; Gherghinescu-Vania, „Calendar literar" (Braşov), 1970,31-32; Şt. A. Banaru, Motive lirice în poezia lui Gherghinescu-Vania, ATN, 1972,7; Micu, „Gândirea", 594-598; Cioculescu, Amintiri, 426-428; Ciopraga, Amfiteatru, 394-398; Dicţ. scriit. rom., II, 383-385.	S. C.
GHERM AN, Tudor (22.VHI.1939, Slatina-Nera, j. Caraş-Severin — 22.VII.1998, Bucureşti), prozator. Este fiul Măriei şi al lui Velcu Gherman, ţărani. între 1967 şi 1969 urmează şcoala elementară la Sasca Montană, apoi liceul la Oraviţa (absolvit în 1958) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958-1963), obţinând ulterior titlul de doctor în filosofie. Urmează un curs postuniversitar de relaţii internaţionale. Lucrează ca redactor la Radioteleviziune, ulterior la Camera de Comerţ, iar din 1970 la Ministerul de Externe (funcţionar superior, activitate în diplomaţie). Scrie literatură începând cu anii de liceu. Este prezent în presa culturală, cu proză şi poeme, încă din anii '70 (a colaborat la „Luceafărul", „Astra", „Orizont"). Debutul editorial are loc în 1984, cu volumul de versuri Mărturisiri la margine de râu. După povestirile din Câteva consideraţii asupra originii bronzului (1985), publică, în anii '90, o serie de romane a căror originalitate a fost imediat remarcată. Dispare pretimpuriu, pe când se afla angajat în realizarea unor noi proiecte literare; i-au rămas în manuscris câteva romane, unele dintre ele definitivate (Bărbierul, Şobolanii).
Scriitor cu debut şi afirmare relativ târzii, G. dovedeşte forţă în tematică, stil şi mesajul moral. A fost, fără îndoială, un „moralist", dar nu unul convenţional, plicticos, rebarbativ. A pledat, prin cărţile lui, pentru valori ca binele, dreptatea, autenticitatea şi frumuseţea existenţei umane, dar nu a făcut-o la modul discursiv şi explicit, ci implicit, înfăţişând pregnant opusul lor: ticăloşia, absurdul, suferinţa îndurată pe nedrept, duplicitatea şi disimularea, josnicia. De aceea, deseori, în
329 Dicţionarul general al literaturii române
Gheţie
scrierile lui anecdotica e cruntă, dar mesajul e luminos. Abjecţia umană, în diferitele-i manifestări, este fără îndoială condamnată, dar nu înainte de a fi studiată în amănunţime, cu
o	remarcabilă intuiţie psihologică şi totodată cu o anumită compasiune faţă de cei care o întruchipează, ei înşişi nişte nefericiţi. Astfel, scriitorul ajunge, în unele cărţi (Piticii îşi puneau ţârânâ-n cap, 1995) să compună, după cum declara într-un interviu, „...o odă închinată ticăloşiei", dat fiind că „ticăloşia are extraordinare potenţe de frumuseţe, de sublim chiar [...]. E o nebunie să încerci să desfiinţezi ticăloşia." Constant, obsesiv aproape, e cultivată însă şi ideea sacrificiului total pentru împlinirea sentimentelor „pozitive". Problema centrală investigată ar fi aceea a libertăţii umane, a (imposibilităţii atingerii. fericirii. Evident încadrabilă în estetica modernismului, comună generaţiei căreia îi aparţine autorul, proza lui G. reprezintă o sinteză între estetica realistă, tradiţională, cuminte şi cea poetică, metaforică, parabolică, fantastică sau fantastă, sinteză cumpănită şi eficace esteticeşte (cu, desigur, unele stângăcii). Caracteristică e metafora prozastică în care termenul comparat, având un înţeles abstract, e substituit de un comparant concret (de pildă, alcătuiri ori fenomene naturale, geologice, tectonice, meteorologice sunt utilizate pentru a semnifica metaforic sentimente sau trăiri intense); procedeul comportă riscul grandilocvenţei nepotrivite, risc asumat şi evitat cu iscusinţă. Ar mai trebui remarcate însuşirile de cântăreţ inspirat al combustiilor erotice, umorul discret şi amar, de calitate, recurgerea, convingător susţinută artistic, în cadrele modernităţii, la patrimoniul mitico-folcloric al zonei geografice de obârşie, Banatul de munte (termeni de analogie pot fi Sorin Titel, Florin Bănescu ori, din altă perspectivă, chiar Ştefan Bănulescu). Tematic, opera lui G. e diversă, în condiţiile unităţii de scriitură şi de viziune. Funeraliile regelui Gheorghe (roman de sertar, scris în 1967-1968, dar apărut în 1995) reconstituie, realist şi simbolic totodată, ziua funeraliilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, construind o vastă alegorie (mulţimile imense care se tălăzuiesc haotic, convocate la ceremonia funerară, simbolizează întreg corpul social) a dezastrului moral al epocilor totalitare. Piticii îşi puneau ţârânâ-n cap e, ca şi Funeraliile..., un roman-parabolă, cu situare anecdotică în anii '90, dar cu sensuri perene, investigând resursele infinite ale abjecţiei, în contextul fascinaţiei puterii: personajul principal e şeful unui serviciu de informaţii care îşi umileşte cu rafinament pervers subordonaţii, impunându-le ritualuri groteşti. Moartea şi rusoaica (1997) evocă deportarea „chiaburilor" din Banat la începutul anilor '50, iar Viscolul (1998) — colectivizarea forţată din aceeaşi epocă, amintind de a doua parte a romanului Moromeţii de Marin Preda nu numai prin omologia tematică, ci şi prin tratarea deschisă şi neconvenţională a psihologiilor, prin surprinderea grotescului, absurdului şi a ticăloşiilor prilejuite de eveniment. Povestirile din Câteva consideraţii asupra originii bronzului atestă disponibilitatea prozatorului pentru tematica variată („...proze scurte, scrise impecabil, cultivând cu umor şi lirism atât parabola în gust modern, cât şi povestirea istorică tradiţională, registrul realist ironic, ca şi jocul cu fantasticul sau doar cel cu puterile imaginative
nelimitate ale textului..— Alexandru Condeescu) şi anunţă motive şi procedee reluate ulterior în romane.
SCRIERI: Mărturisiri la margine de rău, Bucureşti, 1984; Câteva consideraţii asupra originii bronzului, Bucureşti, 1985; Funeraliile regelui Gheorghe, Bucureşti, 1995; Piticii îşi puneau ţărână-n cap, Bucureşti, 1995; Moartea şi rusoaica, Timişoara, 1997; Viscolul, Reşiţa, 1998.
Repere bibliografice: Ion Arieşanu, Vă prezentăm un tânăr scriitor: Tudor Gherman, O,1979,38; Alexandru Condeescu, Parabole şi povestiri, LCF, 1987, 22; Daniel Botgros, „Am vrut să relev absurdul românesc" (dialog cu Tudor Gherman), „Timpul" (Reşiţa), 1995, 23 iunie; Elena Beram, Un roman filmic, JL, 1995, 21-24; Dan Silviu Boerescu, „Piticii îşi puneau ţărână-n cap", LCF, 1995, 29; Cornelia Maria Savu, Proză cu parabole, „Curierul naţional", 1995,11 august; Ionel Bota, Proza, între epic şi oniric. Două cărţi de Tudor Gherman, „Semenicul", 1996, 2; Horea Poenar, „Funeraliile regelui Gheorghe", „Piticii îşi puneau ţărână-n cap", ST, 1997, 4-6; Bârna, Comentarii,
157-164; Cristea-Enache, Concert, 229-233.	N.Br.
GHEŢIE, Ion (21.XI.1930, Şimleu Silvaniei - 11.V.2004, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei-Viorica (n. Hulea) şi al lui Victor Gheţie, director de bancă. A urmat liceul la Arad şi la Cluj, între 1941 şi 1949. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Victor Babeş" din Cluj (1953), lucrează în calitate de cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Lingvistică din Bucureşti, îndeplinind şi funcţia de şef de sector. Din 1967 este doctor în filologie, în urma susţinerii tezei Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, impunându-se ulterior prin numeroase contribuţii de mare valoare în domeniile filologiei şi lingvisticii. Ca scriitor, a debutat în 1980, la „Luceafărul", cu proza Naşterea pruncului, iar prima lui scriere literară apărută în volum este romanul Drumul (1983).
Drumul a impus mai ales prin stil: sobru, laconic, deloc patetic, deşi subiectul s-ar fi pretat la o stilistică zgomotoasă: refugiul a trei bărbaţi în timpul bombardamentelor din 1944. Se mai remarcă o calitate ce va deveni nota comună a cărţilor lui G.: aceea de portretist. Orice personaj, chiar episodic, prinde contur, fiind individualizat prin atitudine, gest sau limbaj. Alfa şi Omega (1986) cuprinde povestiri fantastice (în maniera celor ale lui Mircea Eliade), unde planul imaginar se întrepătrunde cu cel real, lumea „aceasta" şi „cealaltă" coexistând până într-atât încât protagoniştii nici măcar nu sesizează că au făcut „saltul dincolo" (Pelerinaj). După romanul Pomul vieţii (1987), al cărui tipic este, după cum s-a remarcat, cel al policier-nlui, urmează Skepsis (1991), ce se putea intitula şi Caria, fiindcă eroina cu acest nume polarizează atât personajele, cât şi întâmplările. Deloc schematice, dimpotrivă, aproape imprevizibile, unele surprind prin reacţii total neaşteptate, iar celelalte prin ineditul situaţiilor, romanul căpătând uneori o acuzată tentă detectivistică. S.O.S. (1991) este alcătuit, de fapt, din două microromane, unul dintre ele refăcând atmosfera de teroare a anilor /53-/54 din România. în cea mai autentică manieră tradiţionalistă este scris romanul în două volume O lume pentru fiecare (1992). Forţa de a reconstitui un univers uman divers, capacitatea de a da viaţă unor personaje nu doar distincte, ci de-a dreptul antagonice, demonstrează că G., mai mult decât în scrierile anterioare, are
Gheuca
Dicţionarul general al literaturii române 330
calităţi de constructor şi, în egală măsură, de analist. Protagonistul, tânărul prinţ Dimitrie Balş, ins de o remarcabilă (aproape maladivă) sensibilitate — bogat, generos, dar şi extrem de naiv —, devine victima unei soţii versatile, avidă de avere, lipsită de scrupule, care, în final, reuşeşte să-l anihileze, determinându-1 la autoexilare. Este, de fapt, o meditaţie asupra modului în care uneori răul învinge binele, iar meschinăria anulează altruismul. în Agonia (1997) talentul de portretist este predominant. Plasând acţiunea romanului spre sfârşitul ultimului război mondial, autorul îşi alege ca eroi opt soldaţi, trimişi în munţi la un punct de observaţie strategic şi încartiruiţi într-un fost hotel de lux. La început totul pare miraculos, de unde şi starea lor de euforie, apoi, treptat, se insinuează starea de vagă teamă, şi în final, de adevărată teroare. Fiindcă cei opt nu sunt nici pe departe favorizaţii sorţii, ci, dimpotrivă, condamnaţi la moarte, dar nu prin trimiterea în prima linie, ci, mult mai perfid, prin plasarea lor într-o zonă „de linişte". Aparţinând unor categorii sociale diferite, având opţiuni politice antagonice, credinţe religioase opuse, destinul lor e totuşi acelaşi: moartea, fiecare păstrându-şi însă identitatea unică şi inconfundabilă. Romanul încotro? (1999) urmăreşte, de-a lungul a treizeci şi cinci de ani, destinul unui tânăr numit Dimitrie Cantemir (evident, Secundus, cum, ironic, îl numeau colegii de liceu), personaj aparţinând aceleiaşi familii spirituale cu a prinţului Dimitrie Balş din romanul O lume pentru fiecare. Adică, frustrare pe toate planurile — copil, lipsit de afecţiunea părinţilor (morţi, la scurt timp, unul după altul), cu o exacerbată sensibilitate şi de o labilitate psihică ce-1 duce inevitabil la internarea într-un ospiciu. Cartea nu este doar biografia unui ins aparent dezaxat, ci şi radiografia epocii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, cu toate ororile comise atât în Germania anilor de după 1933, cât şi în România ceva mai târziu, când legionarii împânziseră până şi lumea universitară.
SCRIERI: Drumul, Bucureşti, 1983; Alfa şi Omega, Bucureşti, 1986; Pomul vieţii, Cluj-Napoca, 1987; Skepsis, Timişoara, 1991; S.O.S., Cluj-Napoca, 1991; O lume pentru fiecare, I-II, Bucureşti, 1992; Agonia, Galaţi, 1997; încotro?, Iaşi, 1999; Taina cea mare, Timişoara, 2002; Biruitorii, I-II, Bucureşti-Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Drumul", RL, 1983,40; Radu Călin Cristea, Cartea de debut, F, 1983,12; Mariana Codruţ, „Drumul", CL, 1984,1; Olimpia Berea, Iluzia maturităţii, 0,1984,12; Radu Călin Cristea, Numărătoarea inversă, RL, 1988, 2; Olimpia Berea, Epic şi alegoric, O, 1988, 5; Ioana Bot, O soluţie imperfectă, TR, 1992, 23; Claudiu Constantinescu, Fascinaţia eleganţei, RL, 1992,38; Ioana Bot, Revenirea la normal, TR, 1993,21; Victor Cubleşan, „Agonia", ST, 1998, 4-5; Călin Teutişan, Feţele discursului, APF, 1998,5; Liviu Grăsoiu, Un roman remarcabil, LCF, 1998,26; Dicţ. scriit. rom., II, 385 - 386; Popa, Ist. lit., II, 882 - 886.	'	D.Gr.
GHEUCA, Leon (c.1735 — 1789, Iaşi), cărturar. Puţine sunt datele biografice despre prima perioadă a vieţii sale. Ucenicia monahală şi-o făcuse pe lângă mitropolitul Gavril Callimachi la Mitropolia din Iaşi, al cărei protosinghel va fi o perioadă. Este ales la 2 februarie 1769 episcop de Roman, preluând un timp (noiembrie 1769 — iulie 1770), când episcopul Ioanichie
de Huşi se afla cu o delegaţie la împărăteasa Ecaterina a Il-a la Petersburg, şi sarcinile acestei eparhii. G. se impune în primul rând prin marea sa cultură (avea una din cele mai cunoscute biblioteci din Moldova, din care, se pare, nu lipsea Enciclopedia franceză), fiind şi un spirit filosofic. Cunoştea franceza, limbă în care citea ziarele şi literatură iluministă. El îmbină totodată preocupările cărturăreşti cu acţiunile politice dictate de sentimentele sale patriotice. Interesat de învăţământ — prin 1770 încerca, fără izbândă, să diminueze, în favoarea limbii române, importanţa limbii greceşti în şcoli —, el sprijină o serie de tineri, trimiţându-i la studii. în 1784 prietenul episcopului, cărturarul sârb Dositei Obradovici, aflat un timp în Moldova ca profesor particular, îi supraveghea şi însoţea la Leipzig pe Alexandru Gheuca şi pe diaconul Gherasim Clipa, trimişi la învăţătură. G. l-a protejat şi stimulat pe Veniamin Costache, care în 1788 devine, şi datorită lui, ieromonah la Mitropolia din Iaşi. Alegerea lui G. ca mitropolit la 20 februarie 1786 a dobândit o semnificaţie mai largă de ordin naţional-politic, prin conflictul declanşat între Biserică şi boierimea autohtonă, sprijinitoare ale episcopului român, pe de o parte, şi domnitorul fanariot Alexandru Moruzi şi patriarhul Procopie din Constantinopol, favorabili candidaturii arhimandritului grec îacob de la mănăstirea Barnovschi, pe de altă parte. Ca mitropolit, G. ia parte activă la viaţa politică a Moldovei. în 1786, prin acţiunea sa autoritară se pune capăt răzvrătirii ienicerilor turci care, nemaiputând fi stăpâniţi de comandanţi, atacaseră Iaşii şi împrejurimile. Prin intervenţii diplomatice pe lângă domnitorii fanarioţi şi prin scrisori la Constantinopol, el a căutat să stăvilească orice spor de impozite asupra ţării, evitând o înrăutăţire a situaţiei sociale în Moldova. Prudent şi conciliant, ştie să împace pe domnitorul Manole Ruset, impus de Poartă, cu boierii refugiaţi şi ostili acestuia. Cele mai importante sunt acţiunile lui G. în politica externă a ţării, legătura, secretă, susţinută cu puterile vecine (Imperiul habsburgic şi Rusia) în vederea unui sprijin antiotoman. Prin Dosoftei Herescu, episcopul de Rădăuţi, mitropolitul se asigura de bune raporturi între Moldova şi austrieci. O corespondenţă continuă, purtată uneori şi prin intermediul tipografului Mihail Strilbiţki, a existat între mitropolit şi generalii împărătesei Ecaterina a Il-a, în special cu P. A. Rumeanţev, între 1787 şi 1788. Moartea lui G., în aceeaşi perioadă, rămâne o chestiune nelămurită.
G. este o personalitate importantă a mişcării iluministe din Moldova. Preocupările sale culturale, orientate spre tipărirea şi încurajarea traducerilor, făcute în special din literatura moral-filosofică iluministă, sunt transmise unor emuli din preajma sa: traducătorii Toma Dimitriu (care tălmăceşte din elineşte, la „osârduitoarea dorinţă" a lui G., romanul Etiopica) şi arhimandritul Gherasim (a cărui traducere din Gabriel Perau, Taina francmasonilor, nu este străină de interesul lui G., el însuşi fiind membru al societăţii francmasonice). Atras de literatura apoftegmatică şi de scrierile de genul Fiirstenspiegel („oglinda principelui"), care conţineau precepte pentru o bună guvernare, G. introducea într-un Octoih mic (tipărit în 1786, prin grija lui Mihail Strilbiţki care, la îndemnul şi
331 Dicţionarul general al literaturii române
Ghibu
preocuparea episcopului pentru educarea celor mulţi, scotea şi Cuvântul contra nicotinii de N.Mavrocordat) o serie de sentinţe din Pildele filosofeşti, tipărite de Antim Ivireanul în 1700. Pe linia aceloraşi preocupări se înscriu şi proiectele de a tipări Cugetările lui Oxenstiern, Aventurile lui Telemah de Fenelon în 1783 şi scrierea Teatrul politic a lui Ambrosius Marlianus. Lui G.
i	se atribuie traducerea unei culegeri de texte iluministe cu titlul Despre ştiinţa stihiilor (1780), deşi nu este exclus ca ea să-i aparţină lui Gherasim Clipa. Manuscrisul pune alături de meditaţii din iluministul J.-B.Massillon, fragmente din Fenelon (Trăite de Vexistence et des attributs de Dieu şi Dialogues des morts) şi citate din scrieri antice: din Cicero, un discurs al lui Seneca în faţa lui Nero, fragmente din opera lui Platon (Apologia lui Socrate şi dialogul Criton) şi din Epictet. Prin conţinutul de idei antologia continua vechea literatură bizantină de tipul „oglinda principelui", punând-o în acord cu conceptele veacului Luminilor. Meditaţiile incluse aici formulează idei noi despre limitele puterii despotice; se avertizează că „păcatul celor mari" va fi judecat de instanţe supreme, aflate pe pământ: legea şi istoria. Spiritul enciclopedic al timpului se răsfrânge şi în textele din antologie care se ocupă de elementele naturii, „stihiile" (autorul urmând îndeaproape tratatul filosofic al lui Fenelon), de pământ, agricultură şi economie sau de corpul omenesc. Textele tălmăcite care au la bază Pensees sur differents sujets (1751) de Massillon, toate aducând idei de rezonanţă socială, au fost singurele fragmente tipărite din manuscrisul Despre ştiinţa stihiilor. Ele au apărut însă într-un volum, fără autor, tipărit cu titlul Hrisun Engolpion (1816). Pe plan lingvistic, traducerea probează o etapă de tranziţie în lexic, unde apar, alături de cuvinte turceşti şi greceşti, neologisme neolatine.
SCRIERI: Despre ştiinţa stihiilor, în. Hrisun Engolpion, Iaşi, 1816, reed. fragm. în Duţu, Coordonate, 261-275.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. Bis., 190-193; N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. VIII, 1927-1928; Al. I. Ciurea, Leon Gheuca, Chişinău, 1942; Duţu, Coordonate, 215-258; Dicţ. lit. 1900, 394-395; Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, 1984, 185-186; Adriana Mitu, Din vechile cărţi de înţelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern (sec. XVIII), Bucureşti, 1996,82-93.	ASm.
GHIBU, Onisifor (31.V.1883, Sălişte, j. Sibiu - 31.X.1972, Sibiu), publicist şi memorialist. Cel de-al optulea copil al Anei (n. Şteflea) şi al lui Ilie Ghibu, agricultor şi cojocar, învaţă mai întâi la şcoala primară din Sălişte, apoi la Liceul Maghiar din Sibiu, de unde, în penultima clasă, urmându-1 pe mai vârstnicul său coleg O. Goga, pleacă la Liceul Românesc din Braşov, pe care-l va absolvi în 1902. înscris la Seminarul Teologic sibian (1902-1905), G. debutează în 1903 la „Telegraful român", cu un articol referitor la şcoală. Seminaristul colaborează la „Tribuna", „Foaia poporului", „Biserica şi şcoala" şi tipăreşte broşura Limba nouălor cărţi bisericeşti (1905), care atrage atenţia lui N. Iorga. Cu ajutorul acestuia urmează un an cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care o
părăseşte, având sprijinul financiar al Consistoriului sibian, pentru cea din Budapesta (1906-1907), unde este totodată redactor al gazetei „Lupta". O bursă acordată de Liga Culturală îi permite să-şi continue studiile la universităţile din Strasbourg şi Jena. La ultima îşi dă în 1909 doctoratul cu teza Der modeme Utraquismus oder Die Zweisprachigkeit in der Volksschule. Din străinătate trimitea „Revistei generale a învăţământului" detaliate însemnări de călătorie. întors acasă, devine profesor la Seminarul Teologic sibian, inspector al învăţământului primar ortodox şi vicepreşedinte al secţiei şcolare a Astrei, implicându-se energic în lupta contra maghiarizării şcolii româneşti din Transilvania. Iscălind şi cu pseudonime precum O. Sima, G. Sima, N. Foişor, O. Preaşma, Tiberiu Mureşan, Dr. G. Oprean, Un prieten al şcoalei ş.a., publică studii, articole şi note în „Tribuna poporului", „Românul", „Transilvania", „Viaţa românească" şi tipăreşte volume printre care se numără Despre educaţie (1911), Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară (1911), Anuar pedagogic (1913). La izbucnirea războiului mondial, pentru a nu fi mobilizat, G. trece Carpaţii şi, stabilit la Bucureşti, militează, îndeosebi în „Tribuna", pe care o scoate cu alţi ardeleni, ori în „Gazeta ostaşilor", pentru ieşirea României din neutralitate. Acelaşi scop era servit şi de
Ghibu
Dicţionarul general al literaturii române 332
lucrările Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria (1915) şi Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria (1915), la care se adaugă studiul Din istoria literaturii didactice româneşti (I-III, 1916). Refugiat în Moldova la începutul anului
1917,	plănuieşte cu Octavian Goga să plece în Apus prin Rusia, dar, sesizând mersul evenimentelor, rămâne la Chişinău, unde, prin ziarele pe care le înfiinţează — „Şcoala moldovenească" şi „Ardealul", intitulat apoi „România nouă" —, contribuie substanţial la formarea şi consolidarea curentului unionist ce va triumfa în Sfatul Ţării la 27 martie
1918.	După Unirea Transilvaniei cu România face parte din Consiliul Dirigent ca secretar general la Resortul de Instrucţie, având un rol important în organizarea învăţământului şi în ctitorirea Universităţii din Cluj, unde devine profesor de pedagogie. Preocupările în această direcţie se concretizează în lucrări precum Portrete pedagogice (1927), Prolegomena la o educaţie românească (1940), Dictatură şi anarhie (1944) ş.a. Munca la catedră nu-1 va absorbi însă complet. Membru corespondent al Academiei Române din 1919, el prezintă pe larg experienţa sa din anii 1917-1918 în documentarele Cu gândul la Basarabia (1,1926), De la Basarabia rusească la Basarabia românească (1926), Trei ani pe frontul basarabean (1927), Ardealul în Basarabia (1928). Ales senator de Orhei, scoate în 1926 ziarul „Cuvânt moldovenesc" şi o a doua serie a ziarului „România nouă" şi iniţiază înfiinţarea filialei basarabene a Astrei. Se implică, de asemenea, cu grupul de la „Societatea de mâine", în medierea divergenţelor dintre oamenii politici ardeleni, în combaterea „statusului romano-catolic", în care distingea acţiunea revizionismului maghiar, precum şi în lupta pentru unitatea religioasă a românilor. Intransigent în privinţa principiilor, respingând orice clientelism, G. a provocat animozităţi care duc în 1945 la epurarea sa de la Universitate şi la internarea în lagărul de la Caracal. Eliberat, i se va interzice să mai publice. Va continua să scrie, „chemând" pe preaputernicii epocii, din ţară, dar şi din lume, la „judecata istoriei" sau rememorându-şi viaţa. După moartea sa, şi îndeosebi în preajma centenarului naşterii, i se reeditează câteva dintre scrierile pedagogice — Din istoria literaturii didactice româneşti (1975), Pentru o pedagogie românească (1977) şi Nu din partea aceea (1985) — şi i se tipăresc volumele memorialistice Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (1974) şi primul volum, Anii mei de învăţătură, din Pe baricadele vieţii (1981). „Revalorificarea" va fi desăvârşită abia după 1989, când îi apar, pe lângă alte reeditări, Chemare la judecata istoriei (I-II, 1992-1993), volumul al doilea, în Basarabia revoluţionară. 1917-1918, din Pe baricadele vieţii (1992), Ziar de lagăr. Caracal, 1945 (1991) ş.a.
Hărăzit, prin firea moştenită de la înaintaşi, unei existenţe mereu „pe baricade", G. se îndreaptă de la început spre domeniul pedagogiei, în care va căuta în primul rând arme pentru apărarea identităţii culturale a conaţionalilor săi. Teza de doctorat, asupra consecinţelor nefaste ale bilingvismului, ca şi precizările în legătură cu principiile pedagogice constituie fundamentul unei intense campanii publicistice întreprinse între 1910 şi 1916 în favoarea învăţământului în limba română, grav periclitat în Transilvania de legislaţia şcolară maghiară
din 1907. Această campanie este susţinută şi de meticuloase cercetări asupra istoriei bisericilor şi şcolilor româneşti din Transilvania. Remarcabilă este Din istoria literaturii didactice româneşti, care, lucrată cu acribie, se arată utilă şi astăzi. Răscolirea bibliotecilor şi a arhivelor a condus, de altfel, şi la descoperirea unor preţioase manuscrise şi tipărituri interesând folcloristica ori istoria culturii româneşti în genere. Experienţa acumulată acum i-a servit mai cu seamă în anii 1917-1918, când îşi aduce contribuţia la reorganizarea sistemului şcolar şi la formarea opiniei publice din Basarabia. O bună parte din articolele apărute în „Ardealul"-„România nouă" se constituie, în fapt, într-un veritabil curs sintetic de istoria literaturii, a culturii româneşti, o pondere deosebită având-o evocarea caldă a personalităţilor trecutului, dar şi ale momentului. Procedeul va fi utilizat şi mai târziu în activitatea didactică, un exemplu elocvent fiind volumaşul Portrete pedagogice. Adaptată nivelului celor cărora le este destinat, rememorarea corespundea şi predispoziţiilor lui G., care, mult înainte de a fi ajuns la vârsta retrospecţiilor, începe să evoce personalităţile cunoscute direct, trecute în lumea umbrelor, precum G. Coşbuc, I. L. Caragiale, St. O. Iosif, Vasile Stroescu. în timp, acestora li se adaugă cei în viaţă, precum Zaharia şi Olimpia Bârsan, Ioan Lupaş, Pan Halippa, G. Enescu, O. Goga, N. Titulescu ş.a. Paginile strânse în volumele postume Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut şi Oameni între oameni (1990) relevă un memorialist care, potrivit declaraţiilor sale, renunţă la amănuntele anecdotice, susceptibile să dea savoare povestirii, dar nesemnificative, şi reţine doar amintirile revelatoare, confirmate de documente. Precauţia era necesară, căci G. rămâne un moralist ce nu trece peste greşelile şi defectele oamenilor mari, mai ales când ele au avut asupra lui oarece repercusiuni. Uscăciunea, instalată în consecinţă pe alocuri, aglomerarea argumentelor şi a dovezilor, polemismul excesiv şi evidentul pro domo diminuează întrucâtva valoarea literară, cât şi pe cea documentară a acestor amintiri. în aceiaşi parametri se înscriu şi lucrările De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Trei ani pe frontul basarabean şi Ardealul în Basarabia. Totodată, împreună cu însemnările de călătorie, rămase în periodice, ori cu acelea relative la înfiinţarea Universităţii clujene, precum şi cu „ziarul" detenţiei din lagărul de la Caracal, ele au pregătit vasta autobiografie, în patru volume, Pe baricadele vieţii. Cel dintâi panou, Anii mei de învăţătură, se concentrează asupra formării sale intelectuale şi morale. Ca urmare, evocarea meleagurilor săliştene, în aspectele lor etnografice, a familiei şi a petrecerilor copilului şi adolescentului este redusă, lăsând loc zugrăvirii mediului şcolar şi universitar, şi acesta doar în măsura în care este cadrul succesivelor opţiuni prin care se cristalizează personalitatea autorului. Din când în când, rup monotonia expunerii câteva relatări alerte, peisaje diverse sau portrete, în care tuşa moralistului predomină. Cel de-al doilea panou, în Basarabia revoluţionară. 1917-1918, are ca tramă o suită rapidă de evenimente ce ar fi asigurat o spectaculoasă desfăşurare epică. Caracterul extraordinar şi complexitatea faptelor, precum şi existenţa unor tentative de a le denatura
333 Dicţionarul general al literaturii române
Ghica
l-au determinat însă pe autor să dea întâietate laturii probatorii a depoziţiei sale, mai mult, să evite tot ce l-ar fi putut acuza de subiectivism ori „literaturizare". Cedând adeseori pasul documentarului, indispensabil pentru istoricul epocii, cartea rămâne în spaţiul memorialisticii printr-un patos al adevărului şi al patriotismului profund.
SCRIERI: Limba nouâlor cărţi bisericeşti, Sibiu, 1905; Der modeme Utraquismus oder Die Zweisprachigkeit in der Volksschule, Langensalza, 1910; Despre educaţie, Sibiu, 1911; Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1911; Anuar pedagogic, Sibiu, 1913; Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915; Din istoria literaturii didactice româneşti,, I-III, Bucureşti, 1916; ed. îngr. Octav Păun şi Vasile Popeangă, introd. Vasile Popeangă, Bucureşti, 1975; Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român, Cluj, 1924; Astra. Evoluţia istorică a secţiunilor literare şi ştiinţifice ale Astrei, Sibiu, 1925; Cu gândul la Basarabia, Arad, 1926; De la Basarabia rusească la Basarabia românească, I, Vălenii de Munte, 1926; ed. Bucureşti, 1997; Portrete pedagogice, Bucureşti, 1927; Trei ani pe frontul basarabean, Chişinău, 1927; ed. îngr. Marian Radu, Bucureşti, 1996; Ardealul în Basarabia, Cluj, 1928; Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti, 1929; ed. Cluj-Napoca, 2001; Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte, Bucureşti, 1934; Acţiunea catolicismului şi a Sfântului Scaun în România întregită, Cluj, 1934; La o răscruce a vieţii mele. Un bilanţ şi o mărturisire, Bucureşti, 1938; Prolegomena la o educaţie românească, Bucureşti, 1940; Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940; Puncte cardinale pentru o concepţie românească a educaţiei, Sibiu, 1944; Dictatură şi anarhie, Sibiu, 1944; Din istoria literaturii didactice româneşti, Bucureşti, 1973; Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, îngr. şi pref. Crişan Mircioiu şi Şerban Polverejan, pref. Crişan Mircioiu, Cluj-Napoca, 1974; Pentru o pedagogie românească, îngr. Octavian O. Ghibu, pref. Ioan Gh. Stanciu, Bucureşti, 1977; Pe baricadele vieţii, voi. I: Anii mei de învăţătură, îngr. şi pref. Nadia Nicolescu, postfaţă Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1981, voi. II: în Basarabia revoluţionară. 1917-1918, îngr. şi pref. Octavian O. Ghibu, cuvânt înainte Iurie Colesnic, Chişinău, 1992; Nu din partea aceea, îngr. şi pref. Vasile Popeangă, postfaţă Nadia Nicolescu, Bucureşti, 1985; Oameni între oameni, îngr. şi pref. Octavian
O.	Ghibu, Ioan Bulei şi Şerban Polverejan, Bucureşti, 1990; Ziar de lagăr. Caracal, 1945, îngr. Romeo Dăscălescu şi Octavian O. Ghibu, pref. Romeo Dăscălescu, Bucureşti, 1991; Chemare la judecata istoriei, I-II, îngr. Octavian O. Ghibu, pref. Viorica Moisuc, Bucureşti, 1992-1993; în vâltoarea revoluţiei ruseşti, îngr. şi introd. Octavian O. Ghibu, Bucureşti, 1993; Pagini de jurnal, I-III, îngr. Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu, introd. Romeo Dăscălescu, Bucureşti, 1996-2000; Onisifor Ghibu în corespondenţă, I-II, îngr. şi pref. Mihai O. Ghibu, Bucureşti, 1998; Pedagogia militans, îngr. şi introd. Patiţa Silvestru, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Iorga, O luptă, II (1916), 424, 436; Predescu, Encicl, 357; I. Crăciun, Biobibliografia profesorului Onisifor Ghibu, Bucureşti, 1941; I. Haşeganu, Figuri din Mărginime, II, Braşov, 1976, 123-127; Zaciu, Lecturi, 147-153; Valentin Taşcu, Onisifor Ghibu şi oamenii pe care i-a cunoscut, ST, 1975,2; Bucur Ţincu, „Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut", F, 1975,3; Grigore Popa, Amintirile lui Onisifor Ghibu, VR, 1975,6; Mircea Popa, O istorie a literaturii didactice româneşti, ST, 1976, 3; Serafim Duicu, Memorialistică, VTRA, 1977, 3; Micu, Lecturi, 156-157; Blaga Mihoc, Dimensiunea unei personalităţi, F,
1981,	5; Bucur Ţincu, Confesiunile unui luptător, VTRA, 1981, 11; Zaharia Sângeorzan, Amintirile unui pedagog militant, VR, 1982, 2; Horia Stanca, O ucenicie de luptă pe baricade, T, 1982,3; Al. Zub, Onisifor Ghibu. Baricadele unei vieţi, CRC, 1983, 21; Fănuş Băileşteanu, între pedagogie şi literatură, ST, 1983, 5; Nadia Nicolescu, Centenar Onisifor
Ghibu. Omul şi opera, T, 1983,6; [Centenarul Onisifor Ghibu], „Romanian Review", 1983,10; Traian Vedinaş, Onisifor Ghibu, Cluj-Napoca, 1983; Bârsănescu, Medalioane, 107-111; Ţepelea, Opţiuni, 47-54; Alex. Ştefănescu, Scene din viaţa scriitorilor, RL, 1991, 20; Mircea Popa, Onisifor Ghibu - memorialistul, ST, 1991,5-7; Al. Cistelecan, Oameni şi fapte, VTRA, 1991,8; Radu Voinescu, Exemplul dascălului, RL, 1992,31; Valeriu Râpeanu, Onisifor Ghibu memorialistul, L, 1992, 41; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Un mare român: Onisifor Ghibu, CC, 1992, 10-12; Z. Ornea, Basarabia în 1917, RL, 1993, 51-52; Vistian Goia, Magistri şi discipoli ai Universităţii clujene, ST, 1994, 7-8; Constantin Cubleşan, Jurnale, jurnale, jurnale... O literatura în „asalt", ST, 1995,7-8; Onisifor Ghibu, unitatea românească şi chestiunea Basarabiei, îngr. Dumitru Preda, Bucureşti, 1995; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996,452-458; Dict. scriit. rom., II, 386-388.
V.D.
GHICA, Dimitrie Ion (1848, Bucureşti - 28. IX. 1914, Bucureşti), traducător. Este fiul cel mai mare al Alexandrinei (n. Mavros) şi al scriitorului Ion Ghica. Face studii în Anglia. în
1872,	licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Morale şi Politice a Universităţii din Cambridge, se întoarce în ţară şi candidează pentru postul de profesor la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi. Respins la concurs, lucrează un timp ca secretar general al unei societăţi engleze din Bucureşti. In 1883 a fost numit secretar de ambasadă la Berlin, apoi ataşat şi consilier de legaţie (1894, 1896) şi funcţionar superior (secretar al Ministerului de Externe). în 1913 ţinea lecţii la Institutul pentru Studiul Europei Sud-Orientale.
în 1880 G. era distins cu Premiul Academiei Române pentru tălmăcirea cărţii a IV-a din Istoriile lui Herodot, publicată însă în 1902. Va da în transpunere românească alte trei volume ale Istoriilor, tipărite la Berlin (1894) şi Bucureşti (1912,1915). Traducerea din Herodot e făcută după original şi însoţită de savante adnotări, de comentarii geografice, etnografice, filologice, precum şi de hărţi, lucrate, toate, pe baza unui material bibliografic impresionant. La sugestia lui Ion Ghica, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, G. traduce în româneşte tragediile shakespeariene Romeo şi Julieta (publicată în 1882) şi Hamlet (rămasă în manuscris). Versiunile lui G. simt superioare altora din epocă prin exactitate. El a consultat dicţionare speciale ale limbii lui Shakespeare, ediţii critice, dar stilul său greoi nu poate reda poezia originalului. La Ateneul Român, în 1872, a ţinut un ciclu de conferinţe despre dramaturgul englez.
SCRIERI: Calendarul la popoarele Antichităţii, Bucureşti, 1894. Traduceri: Shakespeare, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1882; Herodot, Istoriile lui..., I, Berlin, 1894, II-III, Bucureşti, 1912-1915, IV, Bucureşti, 1902.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, Critica dramatică, îngr. şi introd. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1996,232; Iorga, Oameni, IV, 32; Duţu, Explorări, 258; Dicţ. lit. 1900,395.	S.C.
GHICA, Ion (12.VIII.1816, Bucureşti - 22.IV.1897, Ghergani, j. Dâmboviţa), prozator. Era primul dintre copiii, nu toţi rămaşi în viaţă, ai Măriei, sora lui Ion Câmpineanu, şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. învaţă la început carte
Ghica
Dicţionarul general al literaturii române 334
grecească, după care deprinde scrisul şi cititul în româneşte cu ajutorul unui secretar al tatălui său, Petre Nănescu. De la Ion Heliade-Rădulescu, viitorul mare adversar, ia lecţii de gramatică românească. Prin 1830 urma cursurile de limbă franceză ale lui}. A. Vaillant. La Colegiul „Sf. Sava" (1831-1834) se apropie de Nicolae Bălcescu. Plecat la Paris, îşi susţine, cu slabe rezultate, bacalaureatul în litere la Sorbona (1836), apoi frecventează Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi. în august 1838 îşi ia bacalaureatul în ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. Vreme de doi ani, din toamna lui 1838, e un student sârguincios al Şcolii de Mine, absolvită în 1840. Deşi se complace uneori în boemă, are curiozitatea să audieze cursuri de economie politică la College de France şi, din 1839, la Conservatorul de Arte şi Meserii. Folosind ca sursă documentară scrisorile lui I. Câmpineanu şi ale altora, G. face să apară în ziarul „Le National", de la 19 octombrie 1839 la 18 martie 1840, o suită de articole, sub titlul Correspondance de Bucarest. în 1841 se află în ţară, proaspăt inginer, plin de elan şi de idei. Nu reuşeşte să obţină o catedră la „Sf. Sava", în schimb, la Iaşi, i se oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană (1842-1843), unde predă geometria descriptivă, geologia şi mineralogia. Profesor la clasele înalte de economie politică, îndeplineşte şi funcţia de inspector. în această calitate concepe un proiect detaliat (publicat parţial în „Propăşirea", în 1844, şi continuat după trei ani în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"), în care insistă asupra organizării învăţământului la sate, şcoala urmând să fie obligatorie şi gratuită. El preconizează folosirea aceleiaşi metode de învăţătură şi de
scriere în amândouă Principatele. Ia parte la înfiinţarea societăţii „Frăţia", contribuind alături de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi Panait Balş, şi la înfiinţarea, în 1844, a revistei „Propăşirea". Articolul său, Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, în care subzistă ideea Unirii, e interzis de cenzură. Se implică, de asemenea, în activitatea Asociaţiei Literare a României. La Paris, în 1845, este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. în 1847 apare din iniţiativa lui, în cadrul programului Asociaţiei Literare, publicaţia „Album ştiinţific şi literar". în 1848 se află printre fruntaşii mişcării, fiind cooptat într-o comisie supremă executivă, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Al. G. Golescu (Negru). Agent, la Constantinopol, al Guvernului Provizoriu, se comportă ca un diplomat desăvârşit, susţinând cu tact şi persuasiune cauza revoluţiei valahe. Corespondenţa purtată în răstimpul petrecut la Constantinopol cu exilaţii români va fi înmănuncheată, în 1889, în cartea Amintiri din pribegia după 1848. De prin 1849 fostul căuzaş adoptă o poziţie mai degrabă moderată, cu fixaţii conservatoare şi chiar manifestări retrograde. El vorbeşte acum ca un aristocrat, cu o anume morgă, despre cei ce pun la cale rebeliuni. Colaborează, iscălind Ion, cu articole despre căile de comunicaţie, la „Journal de Constantinople". Cu prestigiul de care se bucură, G., dintr-o familie domnească, se consideră îndreptăţit să se gândească la urcarea pe tron. Mare ambiţios, el nu ajunge totuşi în fruntea ierarhiei. Vanitatea lui încerca, probabil, să se mângâie cu semnele a numeroase onoruri şi recunoaşteri publice şi oficiale. Deocamdată gustă din deliciile puterii ca guvernator al insulei Samos. Pentru bunele servicii e răsplătit cu decoraţii şi distins cu titlul de prinţ (sau bei) de Samos (1854). în ţară însă, unde se întoarce în noiembrie 1858, devenise impopular. I se contestă dreptul de a alege şi a fi ales şi, ca să-şi redobândească drepturile politice, susţine, cu argumente juridice, o pledoarie, scoasă şi în broşură. Criticele împotriva lui se înteţesc, mai ales după ce Al. I. Cuza îl desemnează prim-ministru al guvernului Moldovei (martie-aprilie 1859). După un timp, în octombrie 1859, G. formează, tot pentru scurtă vreme, un alt cabinet, el fiind prim-ministru şi ministru de Interne în Ţara Românească până în mai 1860. între 1860 şi 1864, combate ca deputat în Adunarea Legislativă, al cărei vicepreşedinte va fi de mai multe ori. E director în Departamentul Lucrărilor Publice
(1861),	membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice
(1862),	membru al Comisiei pentru înfiinţarea de Bănci (1863) ş.a. Din cauza ostilităţii multora, G. trece printr-o perioadă de depresie. în 1864-1865 participă, cu un rol de frunte, la coaliţia care va provoca detronarea lui Cuza. Optase, în orice caz, pentru un principe străin. După complot redevine prim-ministru şi ministru de Externe, iar din decembrie 1870
—	preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Din martie 1871 nu mai îndeplineşte înalte funcţii ministeriale. Va ocupa însă fotoliile de deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului. Membru al Societăţii Academice Române (secţia ştiinţe naturale) din august 1874, îşi ţine discursul de recepţie (despre Ion Câmpineanu) în martie 1880. îşi mai spune o dată cuvântul într-o chestiune politică, pronunţându-se pentru
Ghica
Dicţionarul general al literaturii române 336
neutralitate, în broşura, nesemnată, 0 cugetare politică, redactată cu prilejul războiului ruso-turc din 1877-1878. A fost şi director general al teatrelor (1877). între 1881 şi 1891 şi-a îndeplinit misiunea de ambasador la Londra. Câţiva ani la rând, începând din 1876, este preşedinte al Academiei Române. în ultimii ani ai vieţii, slăbit şi bolnav, ţintuit de o paralizie parţială, duce o viaţă retrasă, la moşia Ghergani.
Concepţia politică a lui G. asimilează ideile lui Ion Câmpineanu, fapt evident încă din suita de articole publicate în Correspondance de Bucarest. Turcofil convins, el se lasă cucerit de perspectiva unificării Principatelor sub suzeranitate turcească, dezavuând totodată (în broşuri redactate în franţuzeşte) ingerinţele ţarismului în Ţările Române. în 1835, la Paris, servindu-se de nişte note ale unchiului său I. Câmpineanu, publică, sub iniţialele M de L***, o cărticică, Coup d'oeil sur l'etat actuel de la Valachie et de la conduite de la Russie relativement a cette province. Tot în franţuzeşte şi tot ascuns îndărătul unor iniţiale fanteziste (M de MO***), elaborează, în 1838, cu ajutorul profesorului francez Satur (pentru partea stilistică), lucrarea Poids de la Moldo- Valachie dans la cjuestion d!Orient. în 1853 îi este tipărită, la Paris, sub pseudonimul-anagramă G. Chaînoi, scrierea Demiere occupation des Principautes Danubiennes par la Russie, un fel de memoriu adresat marilor puteri apusene. Unul dintre capitole referă despre literatură şi tendinţele sale (De la litterature et de ses tendances). După înfăptuirea Unirii şi înapoierea în ţară, G. continuă să aibă intervenţii pe teme politice, economice, sociale în „Independinţa" - publicaţie care era sub îndrumarea lui, ca şi „Opiniunea constituţională" — în „Pressa", „Ţeranul român", „Revista Dunării". în 1856 îi apăruse în „Steaua Dunării" schiţa Idei greşite, semnată K...Ion***, în care erau reluate idei privitoare la existenţa aşa-numitei „stări a treia" în Ţările Române dintr-o broşură mai veche, Ce sunt meseriaşii? G. nu e un exaltat, un frenetic, precum atâţia din generaţia lui, ci un liberal moderat, înclinat spre reforme menite să consolideze o democraţie burgheză. Cu o informaţie de-a dreptul enciclopedică, nutreşte o mare încredere în ştiinţă, sub înrâurirea pozitivismului lui Auguste Comte, dar împărtăşeşte şi convingeri deiste. în articolul Ochire asupra ştiinţelor, clasifică teologia ca fiind prima între ştiinţe. Recunoaşte, totuşi, în universul material, existenţa unor legi obiective, ca şi în viaţa socială, guvernată de legi morale. A început să publice însemnări cu conţinut ştiinţific încă din 1844, în „Propăşirea". în 1861 pleda Pentru ştiinţe, litere şi arte. Lucrări de compilaţie sunt Omul fizic şi intelectual (1866) şi Pământul şi omul (1884). A scos şi manuale practice pentru ingineri, comercianţi şi agricultori. S-a îndeletnicit, un timp, cu arheologia, trimiţând în 1861, la „Revista română", studiul Dacia veche, clădit pe ideea, cu atâta rezonanţă printre contemporani, a unităţii patriei străbune. A redactat, în franceză, o istorie a românilor, cu lacune, dusă până la finele secolului al XVIII-lea. în manuscris a rămas o traducere a cărţii a Vl-a a Istoriilor lui Herodot. Scrierile sale ştiinţifice, de popularizare, sunt alcătuite într-o formă accesibilă, cu un stil simplu şi atrăgător. Este printre cei dintâi care tratează, în româneşte, chestiuni economice (în „Propăşirea",
„Independinţa", „Ţeranul român", „Revista română"). Din 1865 începe să apară seria Convorbiri economice, în care teoriile unor John Stuart Mill, Adam Smith, David Ricardo sunt aplicate la realităţile autohtone. Pentru a se face mai lesne înţeles, autorul se foloseşte de un procedeu literar, înscenând o conversaţie agreabilă şi instructivă, în care dezvoltă şi explică noţiuni precum creditul, producţia, consumaţia, schimbul, proprietatea. G. se dovedeşte un adept al economiei burgheze liberale şi un adversar al protecţionismului, neprecupeţindu-şi argumentele în sprijinul ideii de circulaţie liberă, neîngrădită a mărfurilor. El face apologia proprietăţii şi crede în alianţa muncii cu capitalul, ca şi în concordia dintre clase. Convorbirile economice sunt un prilej de meditaţie politică (Trei ani în România sau Corespondenţa onorabilului Bob Dowley), dar, în acelaşi timp, ele reînvie imagini ale Bucureştilor de odinioară, cu edificiile, cu oamenii şi obiceiurile lor pitoreşti. Figura stranie a Radovancei, apucăturile sinistre ale tiranului Mavrogheni, istoria lui Stoica şi a fiului său se desluşesc din negură de vremi. Dinaintea ruinelor Târgoviştei, povestitorul se tulbură dintr-odată, gesticulând cu o uşoară exaltare, de preromantic, oarecum surprinzătoare într-o operă atât de senină şi echilibrată. Peste toate aceste privelişti din trecut se arcuieşte, discret, un nimb de poezie. Pe alocuri evocarea alunecă în zona ironiei. G. îşi mai numeşte încă eroii potrivit profesiunii sau defectelor (Paraponisescu, Măslescu, Fluturescu), în maniera Alecsandri, dar modul în care ia în râs adunarea pestriţă din saloanele târgoviştene sau întrunirile gălăgioase din Cişmigiu, unde se înfiripă miticismul bucureştean, îl apropie de I. L. Caragiale.
Scrisorile a început să le redacteze târziu, în 1879, la îndemnul prietenului său V. Alecsandri. Dar el se mai încercase în literatură. în 1835 i se publica Precioasele, o traducere din Moliere. Intenţiona să scrie o comedie satirică, împreună cu D. C. Ollănescu-Ascanio. A realizat doar câteva scene, ce denotă o anumită înzestrare pentru gen. I se datorează una dintre primele încercări de roman românesc, propriu-zis o localizare a unor fragmente din cartea lui Louis Reybaud, Jerome Paturot ă la recherche d'une position sociale. Cel dintâi fragment, Istoria lui Alecu, compus prin 1845-1848, istoriseşte tribulaţiile unui personaj care, părăsind iluziile romantice ale tinereţii, sfârşeşte prin a se adapta mediului pervertit. El face cronica petrecerilor mondene într-un stil care îl anunţă pe Edgar Bostandaki din schiţa High-life a lui Caragiale. Cel de-al doilea fragment, Istoria lui Alecu Şoricescu, nu este decât o introducere a romanului pe care îl proiectase. I s-a atribuit, fără argumente peremptorii, paternitatea romanului Don Juanii din Bucureşti, apărut fără semnătură în „Independinţa" (1861-1862). Autorul s-ar putea să fie Pantazi Ghica. A mai tradus, fără a le tipări, piesele Daniel Rochat de Victorien Sardou şi Hernani de Victor Hugo. în afară de pamfletul Epistola studenţilor din facultatea Creierului din planeta Jupiter, scrie o satiră la adresa politicianismului vremii, intitulată O şedinţă administrativă la Piei Roşii cu leafă. Propunând spre premiere Academiei două piese de Gh. Sion, nu se dovedeşte şi un bun critic de literatură. Prin structură,
337 Dicţionarul general al literaturii române
Ghica
G. este un memorialist. încă la 1858 îi trimitea lui V. Alecsandri o scrisoare în care relata cu farmec un voiaj în Marea Egee şi pe ţărmul Asiei Mici. Intuind vocaţia amicului său, Alecsandri, şi el un memorialist încântător, îl îndeamnă să se aştearnă pe scris. Cei doi îşi propun să facă un schimb de astfel de texte, care sş. fie destinate publicării. Mirceşteanul va răspunde cu totul sporadic incitaţiilor lui G., dar va încuraja şi întreţine mereu interesul acestuia pentru o corespondenţă ce avea să devină faimoasă. Cea mai mare parte din scrisorile către V. Alecsandri intră, începând din 1879, în „Convorbiri literare", alte câteva epistole în „Revista nouă" (1889-1892), una în „Voinţa naţională" (1890). Unele au, de fapt, structura unor articole (sau eseuri) politice şi economice (Liberalii de altădată, Libertatea, Egalitatea ş.a.). Imaginea autorului, aşa cum se desprinde de aici, este aceea a unui înţelept care îşi contemplă veacul cu gravitate şi cu un îngăduitor surâs, iar câteodată cu o potolită melancolie. Sub pana lui, vremurile de altcândva reînvie cu o uluitoare prospeţime, veridice şi înconjurate, totodată, de o aură de fabulos. Memoria sa, aliată uneori cu fantezia, apare ca prodigioasă şi infidelă. Oricât nu e un sentimental, o undă de poezie şerpuieşte printre generoasele suveniruri. Voluptatea amintirii se împleteşte cu
plăcerea de a povesti, stimulată de toată paleta pitorescului balcanic. Sunt evocate, cu o luxuriantă plasticitate a descrierilor şi cu fascinaţie, o călătorie de la Bucureşti la Iaşi, epoca domniei lui Caragea, cu Bucureştii pustiiţi de ciumă, mişcarea pandurilor lui Tudor şi a eteriştilor, secvenţe din pregătirea revoluţiei de la 1848. G. pare că se lasă în voia amintirilor, urmărindu-le meandrele după cursul capricios al memoriei, de unde şi numeroasele digresiuni. Istorisirile, mai întotdeauna adevărate, suferă o transfigurare, chiar dacă memorialistul nu face parte dintre imaginativi. Nu mai puţin expresive decât tablourile de epocă, portretele, cu un accent pus, fără pedanterie, pe înfăţişarea vestimentară, sunt interesante în latura morală. Scriitorul e captivat de existenţele aventuroase, în care se strecoară şi puţin mister: Teodoros, care ar fi ajuns, dintr-o stare sărmană, negus al Abisiniei, sau căpitanul Laurent, cu peripeţiile lui picareşti. Zugrăvit cu un realism minuţios, cămătarul Băltăreţu pare luat dintr-un roman balzacian. Alteori, în portretistică intervine tuşa satirică, fiind luaţi în vizor politicianul corupt şi demagog sau vreo preţioasă ridicolă, dintre cele ce vor popula şi schiţele lui I. L. Caragiale. Amintirile despre Nicolae Filimon, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi atâţia alţii au, pe lângă meritul literar, un mare preţ documentar. G. vorbeşte şi despre sine, convins că rolul său în crearea României moderne nu a fost dintre cele mai puţin însemnate. însă tonul rămâne în genere obiectiv, iar imaginea adversarilor de odinioară nu-i întunecată de resentimente. Farmecul epistolelor vine din rostirea calmă, învăluitoare, cu arome uşor arhaice, ce susţine un registru narativ de o fină, rafinată intelectualitate. Scrisorile lui G. sunt o capodoperă a literaturii noastre memorialistice.
Opera lui Ion Ghica este muzeul Carnavalet al nostru, organizat de un bun artist.
G. Călinescu
Scrisorile lui Ion Ghica, de o încântătoare varietate, trecând în revistă un secol de viaţă românească, din sumbrele vremi ale lui Mavrogheni până în pragul istoriei contemporane, reuşesc să afirme triumful scrisului spontan, al spiritului digresiv şi al euforiei anecdotice.
Şerban Cioculescu
SCRIERI: Convorbiri economice, broşura 1-3,5-6, Bucureşti, 1865-1875; Ion Câmpineanu, Bucureşti, 1880; Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti, 1884; Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 1887; ed. I-IV, Bucureşti, 1905; Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti, 1889; Scrisori inedite de la N. Bălcescu şi Ion Ghica, publ. N. Cartojan, Bucureşti, 1913; Opere complete, I-IV, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1914-1915; Scrieri economice, I-III, îngr. Ion Veverca, introd. Victor Slăvescu, Bucureşti, 1937; Ion Ghica către N. Bălcescu, publ. şi introd. G. Zâne, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngr. şi introd. Ion Roman, Bucureşti, 1956; Documente literare inedite, îngr. şi pref. D. Păcurariu, Bucureşti, 1959; Opere, I-VI, îngr. şi introd. Ion Roman, Bucureşti, 1967-1988; Scrisori către V. Alecsandri, îngr. şi pref. Alexandru George, Bucureşti, 1997; ed. îngr. Constantin Mohanu, Bucureşti, 2001. Traduceri: Moliere, Precioasele, Bucureşti, 1835.
Ghica
Dicţionarul general al literaturii române 338
Repere bibliografice: Gh. Adamescu, Notiţă despre viaţa şi activitatea politică şi literară a lui Ion Ghica, Bucureşti, 1897; Petraşcu, Scriitori, 47-73; Constantin I. Istrati, Activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica, Bucureşti, 1902; Iorga, Ist. lit. XIX, II, 99-103,106-108; Haneş, Studii, 105-128; N. Georgescu-Tistu, Ion Ghica scriitorul, Bucureşti, 1935; Mircea Eliade, Ion Ghica scriitorul, RFR, 1936,3; Victor Slăvescu, Opera economică a lui Ion Ghica, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XIX, 1937; Călinescu, Ist. lit. (1941), 332-337, Ist. lit. (1982), 381-388; Vianu, Opere, V, 52-57; Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, Bucureşti, 1943; Victor Slăvescu, Corespondenţa lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXV, 1943; D. Păcurariu, Scrieri necunoscute ale lui Ion Ghica, ST, 1955, 11; Perpessicius, Menţiuni ist., 292-302; Nicolae Liu, Catalogul corespondenţei lui Ion Ghica, Bucureşti, 1962; D. Păcurariu, Ion Ghica, Bucureşti, 1965; Şerban Cioculescu, Ion Ghica, scriitorul, AAR, t. XVI, 1966; Călinescu, Studii, 127-146; Leonid Dimov, Ion Ghica. Un analist neţărmurit, LCF, 1969,19; Ivaşcu, Ist. lit., 1,191-193; Ion Roman, Viaţa lui Ion Ghica, Bucureşti, 1970; Rotaru, Ist. lit., 1,253-261; Mircea Muthu, Ion Ghica şi farmecul evocării, ST, 1972,8; Ist. lit., III, 419-448; Gafiţa, Faţa lunii, 351-371; Dan Cristea, Ion Ghica sau plăcerea amintirii, LCF, 1976, 24,25; Muthu, Lit. rom., 162-171; Dicţ. lit. 1900, 395-399; Piru, Ist. lit, 102-106; Dan Bogdan, Pe urmele lui Ion Ghica, Bucureşti, 1987; Manolescu, Istoria, I, 232-244; Negoiţescu, Ist. lit., I, 54-60; Faifer, Semnele, 219-220,259; Anastasie Iordache, Ion Ghica, diplomatul şi omul politic, Bucureşti, 1995; Dicţ. esenţial, 342-345; Dan Bogdan, Ion Ghica, Bucureşti, 2000; Dicţ. analitic, IV, 112-115; Săndulescu, Memorialişti, 13-26.	F.F.
GHICA, Marius (pseudonim al lui Marius Viorel-Jan Ghiţă; 26.X.1954, Băileşti, j. Dolj), eseist şi traducător. Este fiul Teodorei (n. Duţulescu) şi al lui Ion Ghiţă, economist. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu" din Craiova şi Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din acelaşi oraş (1978), secţia franceză-română. Şi-a susţinut doctoratul cu teza Paul Valery şi geneza poemului. Funcţionează ca profesor de limba franceză la Calafat (1978-1985), redactor la revista „Ramuri" (din 1985), al cărei redactor-şef adjunct devine din 1990, director al Bibliotecii Franceze Omnia din Craiova, cadru didactic la Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere şi Istorie a Universităţii din Craiova. Debutează în „Ramuri" (1981), iar în volum cu Facerea poemului. încercare de poietică în marginea textelor lui Paul Valery, cu o prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş
(1985). îi urmează Omul poietic pe tărâmul limbajului. Eseu despre lumea lui Thot (1989). A tradus sistematic din opera lui Paul Valery — pentru integrala operelor în versiune românească, proiectată de Editura Univers — şi din Jacques Derrida, sub îndrumarea căruia a lucrat la Paris, în 1991. A îngrijit ediţii din opera postumă a lui I. D. Sârbu.
în primele sale cărţi — aflate într-un vădit raport de convergenţă — G. autorul porneşte de la limbaj, înţeles ca proces (în speţă, de la scrierea ca o ipostază a lui poiein), pentru a reconstitui unitatea originară pierdută a fiinţei şi a logosului. Esenţa umanului — susţine autorul— este partea noastră de fiinţă creatoare şi plăsmuitoare de simboluri, singura care nu e ameninţată a se stinge sau a se întoarce vreodată împotriva omului. Omul poietic - cum îl numeşte generic criticul — este urmărit pe firul timpului, până în epoca posttehnologică de
azi, când el îşi caută febril un punct de sprijin şi o raţiune de a fi. Consideraţiile asupra limbajului-proces, ca obsesie izvorând din vechime şi aflată în prezent în actualitate acută, trebuie înţelese într-un anumit context. Mai precis, din perspectiva unui moment de prag: cel postmodern, când la sfârşit de veac şi de mileniu modelele creaţiei culturale se înnoiesc, iar discursul intelectual suferă o schimbare de semn. Proiectul teoretic al lui G. are cel puţin două merite demne de toată atenţia. Mai întâi, el atacă frontal o problematică fierbinte şi labilă, aventurându-se pe un teren aflat în plină frământare tectonică. Dovedind vocaţie pentru sinteză, autorul schiţează o panoramă elocventă a pluralismului contemporan, care depăşeşte reducţionismele intolerante ale modernităţii. Nu e surprinzător că epistema postmodernă e aşezată sub semnul unei figuri tutelare, recuperată din trecut: chipul emblematic al zeului Thot, simbol al armoniei primordiale între ştiinţe, tehnici, litere şi arte. Şi după aceea, autorul priveşte pluralismul contemporan din perspectiva ordonatoare a limbajului, reuşind să convingă de dimensiunea lui ontologică. întregul mers al demonstraţiilor şi al interpretării de texte pregăteşte această concluzie: că felul de a fi al omului în lume este indisolubil legat de limbaj. între limbaj şi om, şi chiar între limbaj şi lume nu este loc pentru nici o fisură.
SCRIERI: Facerea poemului. încercare de poietică în marginea textelor lui Paul Valery, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Craiova, 1985; Omul poietic pe tărâmul limbajului. Eseu despre lumea lui Thot, Craiova, 1989; Paşii lui Hermes, Craiova, 1999; Derrida sau A gândi altfel, Craiova, 2000. Ediţii: I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, I-II, Craiova, 1991-1993, Traversarea cortinei, Timişoara, 1994 (în colaborare cu Virgil Nemoianu). Traduceri: Paul Valery, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş şi Alina Ledeanu), Eseuri aproape politice, Craiova, 1999; Jacques Derrida, Celălalt corp urmat de Democraţia amânată, Craiova, 1993, Khâra, postfaţa trad., Craiova, 1998; Alain Bosquet, Meseria de ostatic, Craiova, 1993 (în colaborare cu Doina Marinescu); Georges Sebbag, Suprarealismul, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Marian Papahagi, „Facerea poemului", TR,
1985,	40; Irina Mavrodin, Omul poietic, RL, 1989, 32; Dan Silviu Boerescu, Fiinţă şi limbaj, VR, 1990,2; Constantin Cubleşan, Meditaţie asupra problematicii limbajului, T, 1990,3; Ţeposu, Istoria, 185-186; Dicţ. scriit.rom., II, 394-395; C. Rogozanu, Sub oblăduirea lui Hermes, RL, 2000, 18; Constantin M. Popa, Sub semnul lui Hermes, R, 2000, 5-6; Petraş, Panorama, 305-309; Popa, Ist. lit., II, 1167.	M.S.
GHICA, Pantazi (15.111.1831, Bucureşti-17.VII.1882, Bucureşti), gazetar, prozator şi autor dramatic. Era unul dintre copiii Măriei (n. Câmpineanu) şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. învaţă, ca şi fratele său mai mare, Ion Ghica, la Colegiul „Sf. Sava", fiind apoi (1846) trimis la Paris. Boem, iubitor de petreceri şi mare amator de aventuri galante, G. îşi neglijează studiile. De la Nicolae Bălcescu, al cărui secretar particular devine, prinde însă gust pentru studiul istoriei şi, în 1847, se angajează secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia". în 1848, în zilele revoluţiei, se agită în calitate de comisar pentru propagandă în judeţele Prahova şi Buzău.
339 Dicţionarul general al literaturii române
Ghica
Arestat, după punerea în libertate ia drumul Parisului, apoi voiajează la Constantinopol, unde se afla Ion Ghica, reîntorcându-se după aceea în capitala Franţei. Intenţiona să-şi ia licenţa juridică, dar se răzgândeşte şi în 1853 revine în ţară. Va lua parte la războiul din Crimeea ca locotenent într-un corp din garda imperială franceză, fiind avansat căpitan şi decorat. G., care pregătea un dicţionar general de drept, are şi o bună înzestrare pentru barou. E numit procuror supleant la Tribunalul de Dâmboviţa, iar în 1856 prezident. Avocatura şi politica — ajunge deputat liberal — îl absorb şi gazetarul face o mare risipă de elocinţă, preocupându-se, în nenumărate articole, de tot felul de aspecte. Cere solemn respectarea legilor şi drepturilor, perorează contra absolutismului, injustiţiei, corupţiei, vorbeşte cu căldură despre unire, exaltă progresul social. Cariera sa juridică, între timp, continuă. în 1859 ajunsese asesor pe lângă Ministerul Justiţiei; a mai funcţionat ca „şef de divizie" în Ministerul de Externe. Inspector al monumentelor istorice în 1861, în anul următor e întărit avocat al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1866 devine prefect de Buzău. Cel care fusese, după expresia lui Al. Macedonski, „regele boemei române", îşi pierde treptat, spre bătrâneţe, voioşia şi nepăsarea, lăsându-se adesea pradă melancoliei şi suvenirurilor lui bogate. Este ceva ingrat în existenţa trepidantă a lui G. Vestita-i cocoaşă a fost subiect de batjocură, nu numai în ziarele umoristice ale vremii, dar până şi sub pana lui M. Eminescu, I.L. Caragiale,
A.I. Odobescu. Se manifesta, poate, iritant, avea agresivităţi, provoca, scandaliza. Era însă un om fin, cu o considerabilă cultură. A scris enorm: articole politice, studii juridice, cronici
literare, teatrale, muzicale, cronici mondene, susţinea un spiritual şi incisiv Curier al Bucureştilor (în „Românul", „Telegraful"), discuta cu aceeaşi dezinvoltură despre libertatea presei, învăţământul public, dreptul public ori cu privire la chestiunile ortografice controversate. A semnat şi Tapazin, Ghaki, G. Paisiu, Paisiu Gâscă. A lucrat ca redactor la „Independinţa română" (1863), „Scrânciobul" (1868-1869), „Opiniunea constituţională" (1869-1870). A scos ziare şi reviste: „Păcală" (1860), „Actualitatea" (1865), „Cugetarea" (1865), „Stindardul" (1876), redactat împreună cu Al. Macedonski Bonifaciu, Florescu şi G. Fălcoianu, „Nuvelistul" (1877), oferind colaborări şi altor publicaţii, cum ar fi „Naţionalul", „Românul", „La Voix de la Roumanie", „Pressa", „Dezbaterile", „Terra", „Alegătorul liber", „Revista contimporană", „Literatorul". în 1859, cu D. Bolintineanu şi Al. Zanne, editează un „Calendar istoric şi literar".
Cu vederi proprii în teoria şi critica literară, G. se manifestă, cu supleţe, ca un adept al şcolii realiste (Critica şi şcoala realistă). Dacă respinge, mai mult din resentiment, critica lui T. Maiorescu, în schimb discută pe larg teoria mace-donskiană a absurdului sublim. După G., absurdul nu are sublim şi sublimul absurdului e un paradox ce nu se poate susţine (Sublimul logicei prin imagini poetice în proză). Orice imagine este permisă, în proză sau în versuri, cu condiţia să cuprindă o semnificaţie. Obiectul artei, în argumentaţia lui uneori prolixă, plastică foarte adesea, este realitatea care există, dar şi aceea care ar putea să existe. în ce priveşte critica, socoteşte că ea trebuie să fie luminătoare, un demers întreprins cu multă comprehensiune. Juisor în viaţă, el etalează în artă riguroase principii etice. Selectează, în special, acele scrieri cu o tendinţă morală evidentă, în care frumosul iradiază ca un reflex al binelui, logica nu se lasă uzurpată, iar stilul se împleteşte armonios cu gândul. Teatrul, la rându-i, cată să fie „o şcoală de morală şi moravuri". O replică vioaie animă piesele lui G., comediile îndeosebi (numai ladeş şi Sterian Păţitul apar în volum, în 1866), lipsite, altfel, de orice consistenţă şi dând să se piardă într-un verbiaj obositor. Morala nu e absentă niciodată. Debitor literaturii franţuzeşti, comediograful preia de acolo subiecte, motive, uneori maniera. A mai însăilat piese istorice (Mircea cel Bătrân), cu monoloage emfatice, o ambianţă lugubră şi multe anacronisme, cuplete, pe care le interpreta amicul său I.D. Ionescu, „cânticele comice", o revistă slabă, Ai cuvântul!, şi o alta, de umor politic, Aripile furtunoase. S-a încercat şi în dramatizări, ca de pildă aceea după romanul Kârdjali de Mihail Czajkowski. Ca prozator, el se arată copleşitor prin abundenţă şi dezolant prin facilitate. A produs, de la cea dintâi încercare, Amazoanele române, publicată în „Naţionalul" (1858), un lung şir de nuvele, schiţe, basme şi legende (în volum s-au tipărit, în 1858, Cămătarul şi O lacrimă a poetului Cârlova). Luându-şi-1 ca model pe D. Bolintineanu (de pildă, în Marele vistier Cândescu), cultivă în evocarea istorică o atmosferă sumbră, în care se înfruntă eroi infernali şi eroi angelici, personaje de melodramă cu gesticulaţie exaltată şi grai bombastic. Stridenţele de limbă, franţuzismele neadecvate i-au atras execuţia drastică a lui Titu Maiorescu, în articolul Beţia de cuvinte. Scriitorul se regăseşte cu înzestrarea lui firească
Ghica
Dicţionarul general al literaturii române 340
în digresiunile spirituale, genul care îi convine cel mai mult fiind acela al cozeriei, cochetă, maliţioasă sau plină de galanterii. Are aplecare, de asemenea, pentru crearea de fiziologii (Schiţe din societatea română). Ţinea să alcătuiască „după natură" o colecţie de portrete contemporane. Ca romancier, G. nu este de ignorat. Din lecturi (Scenes de la vie de boheme de Henri Murger) şi din amintirile pariziene s-a iscat încercarea de roman Un boem român (1860). Precaritatea epicului nu stânjeneşte privirea critică, uneori cu ascuţimi satirice, aplicată societăţii româneşti a vremii. Un capitol pur teoretic efectuează o scurtă incursiune în literatura română, pornind de la folclor. Ar fi una din primele schiţe de istoria literaturii la noi. Probabil lui G., şi nu fratelui său Ion Ghica, îi aparţine romanul neterminat Don Juanii din Bucureşti, apărut fără semnătură în „Independinţa" (1861-1862). O altă ipoteză îl propune ca autor pe Radu Ionescu. După o lungă digresiune asupra tipului universal al personajului, sunt configurate câteva exemplare întristătoare ale Don Juanului bucureştean, junele cosmopolit, lipsit de idealuri, dedat plăcerilor uşoare. Tabloul de moravuri denotă un ascuţit spirit de observaţie, vădit în detalierea înfăţişării vestimentare şi în descrierea cadrului acţiunii. Mai interesantă decât romanul este însă scrisoarea ce îl precedă şi care atestă un spirit avizat în ce priveşte fenomenul literar şi estetic. Romanul este socotit aici un gen proteic, specific epocii moderne, reflectând formele tot mai complexe ale vieţii sociale, precum şi maturizarea literaturii unei ţări. Deosebind mai multe tipuri — istoric, psihologic şi de moravuri —, autorul optează pentru acesta din urmă.
SCRIERI: Cămătarul, Bucureşti, 1858; O lacrimă a poetului Cârlova, Bucureşti; 1858; Un boem român, Bucureşti, 1860, reed. fragm. în PRR, 171-189; Don Juanii din Bucureşti, reed. fragm. în PRR, 191-202, reed. în' Radu Ionescu, Scrieri alese, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti,
1974,	316-381; îaăeş, Bucureşti, 1866; Sterian Păţitul, Bucureşti, 1866.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,242-244; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), I, 19-20; Călinescu, Ist. lit. (1941), 337-338, Ist. lit. (1982), 386-391; Ist. lit., II, 747-753; Dicţ. lit. 1900,399-401; Viorica Diaconescu, Pantazi Ghica, Bucureşti, 1987; Manolescu, Istoria, I, 325-327; Faifer, Semnele, 141-142; Dicţ. scriit. rom., II, 395-397.	F.F.
GHICA, Scarlat Ion (26.111.1856, Vathy, Grecia - 11.VI.1948, Bucureşti), traducător. Este fiul Alexandrinei (n. Mavros) şi al lui Ion Ghica şi frate cu Dimitrie Ion Ghica. A fost trimis la învăţătură în Anglia (va absolvi Wellington College din Londra) şi la Paris. în 1878 se întorcea în ţară licenţiat în drept la Paris. A funcţionat în magistratură (judecător supleant la Râmnicu Vâlcea, procuror la Curtea de Apel din Bucureşti) şi a fost, din august 1899, director general al teatrelor.
G. e cunoscut ca traducător al repertoriului shakespearian: a publicat Viaţa şi moartea regelui Richard III (1884), Neguţătorul din Veneţia (1885), Regele Ioan (1892), Antoniu şi Cleopatra (1893), lulius Cesar (1896). în 1884 citea la Junimea actul al doilea din Neguţătorul din Veneţia. Tălmăcirile sale, făcute în versuri albe şi nu în pentametrul iambic, sunt corecte; lucrate pe baza textelor comentate şi a dicţionarelor limbii lui Shakespeare, ele respectă sensul originalului. Mânuirea mai
puţin suplă a limbii române de către traducător nu micşorează contribuţia lor la cunoaşterea, în spaţiul românesc, a lui Shakespeare. Versiunile lui au intrat în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti.
Traduceri: Shakespeare, Viaţa şi moartea regelui Richard III, Bucureşti, 1884, Neguţătorul din Veneţia, Bucureşti, 1885, Regele Ioan. Regele Richard III. Neguţătorul din Veneţia, Bucureşti, 1892, Antoniu şi Cleopatra, Bucureşti, 1893, lulius Cesar, Bucureşti, 1896.
Repere bibliografice: P. Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, DR, 1922-1923; Alexandru Duţu, Shakespeare în România, Bucureşti, 1964,27-28; Massoff, Teatr. rom., III, passim, IV, 12; Dicţ. lit. 1900,401.	S.C.
GHICITOARE, specie a liricii populare gnomice, care denumeşte, în chip figurat, obiecte, fiinţe sau fenomene, cerând identificarea lor pe baza câtorva trăsături caracteristice. Apărută din cele mai vechi timpuri, prima dată în Orient, cu scopul de a verifica iscusinţa, puterea de inventivitate şi fantezia tinerilor — o consemnează astfel şi unele basme populare româneşti—, g. a căpătat, cu vremea, funcţii predominant distractive. în Grecia antică, la mesele filosofilor, era folosită frecvent ca mijloc de întrecere. Latinii au cultivat-o mai puţin decât grecii. între g. românească şi cele întâlnite mai ales la popoarele din Peninsula Balcanică există mari asemănări. Nu rezultă de aici că trebuie căutate neapărat anume canale de influenţe, pentru că g., ca şi alte specii folclorice, a putut apărea independent la mai multe popoare, în nordul Moldovei şi în câteva localităţi din nordul Transilvaniei şi din Banat, denumirea a fost concurată de sinonimul cimilitură, astăzi pe cale de dispariţie. Alături de g. propriu-zisă, cea descriptivă, stau g. numerică, g.-păcăleală, jocurile de cuvinte şi aşa-numitele întrebări şi răspunsuri, cele mai multe de factură religioasă. în general, g. este alcătuită din două până la cinci versuri, cel mai adesea rimate. Mai puţin răspândite, cele în proză (g. asupra relaţiilor de familie, g.-anecdotă, g.-povestire) cunosc dezvoltări ample. în acest caz, g. cuprinde scheme poetice similare cu cele din basm, din cântecul bătrânesc sau din descântec. Alteori, prin diverse transformări, poate ajunge recitativ în jocurile de copii sau frământătură de limbă. Procedeul cel mai uzitat în exprimarea enigmei este metafora. „Căciula mutului / în fundul pământului" sugerează plastic ciutura fântânii. Limbajul este adaptat tendinţei acestei specii de a ridica dificultăţi în dezlegare. O g. bună trebuie să cuprindă elemente puţine, dar semnificative, şi să nu presupună mai multe soluţii. Polisemantismul cuvintelor folosite duce la asociaţii şi disociaţii complexe, iar utilizarea imaginilor metaforice subliniază valoarea cognitivă a expresiei. întrebuinţarea unor tropi şi figuri de stil (metonimia, sinecdoca, personificarea ş.a.) favorizează o formulare poetică cifrată. Forţa de invenţie se bizuie nu numai pe folosirea posibilităţilor existente în limba vorbită, ci şi pe crearea unor cuvinte noi. Câteodată, obiectele şi fenomenele propuse spre a fi ghicite sunt indicate prin întruchipări onomatopeice sau printr-un singur cuvânt-semnal (un
341 Dicţionarul general al literaturii române
Ghidirmic
verb sau o interjecţie cu valoare onomatopeică). Formulele iniţiale şi finale alcătuiesc cadrul tabloului poetic al g. Universul tematic al g. româneşti este covârşitor rural. Sesizând deosebirile dintre lucruri şi fenomene, dar şi unitatea lor intrinsecă, g. are o surprinzătoare capacitate de a contribui la cunoaşterea lumii.
Surse: Anton Pann, O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu, I, Bucureşti, 1851,O şezătoare la ţară sau Câatom lui Moş Albu, II, Bucureşti,1852; Teodor Stamati, Pepelea sau Trădiciuni năciunare româneşti, Iaşi, 1851; Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucureşti, 1898; ed. pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1972; Gh. Popescu-Ciocănel, Basme, snoave, ghicitori etc., Ploieşti, 1898; Tudor Pamfile, Cimilituri româneşti, Bucureşti, 1908; Gh.1. Neagu, Ghicitori din Ialomiţa şi Teleorman, Roşiori de Vede, 1939; Ilie I. Mirea, Colecţie de ghicitori (cimilituri) pentru şezători, Bucureşti, 1940; Ghicitori şi proverbe, I-II, îngr. Monica Rahmil, Bucureşti, 1957; Cinel-cinel, îngr. C. Mohanu, pref. I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1964; Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, îngr. şi pref. Radu Niculescu, Bucureşti, 1975; Sergiu G. Moraru, Ghicitori, Chişinău, 1980.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 224-250; G. Pascu, Despre cimilituri, I, Iaşi, 1909, II, Bucureşti, 1911; Lucian Costin, Studii asupra folclorului bănăţean, voi. III: Ghicitorile bănăţene, Craiova, 1941,1-65; Ist. lit., I, 190-193; Monica Brătulescu, Ghicitoarea, elemente de structură stilistică, REF, 1965,5; Gh. Vrabie, Din limbajul poetic al cimiliturii, RITL, 1966,2; Ovidiu Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, 1968, 231-344; Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970,285-297; I. C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, 267-283; Adrian Rogoz, Cimiliturile şi rădăcinile invariantelor grafematice, în Semiotica folclorului, îngr. Solomon Marcus, Bucureşti, 1975,181-232; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976, 44-248; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, II, Bucureşti, 1983,345-382; Sergiu G. Moraru, Introducere la Ghicitori, Chişinău, 1980, 5-31; Ion Talos, Corpusul folclorului românesc. Cimilitura, Bucureşti, 1980,49-65.
I.H.C.
GHIDIRMIC, Ovidiu (n. 27.VIII.1942, Greceşti, j. Dolj), critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Meluşel) şi al lui Ion Ghidirmic, funcţionar. Urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Craiova, absolvit în 1960, şi cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, încheiate în 1965. Activează ca profesor la Calafat (1965-1966), referent literar la Teatrul Naţional din Craiova (1966-1967), redactor la revista „Ramuri" (1967-1974) şi la Editura Scrisul Românesc (1974-1975), bibliograf la Biblioteca Judeţeană Dolj (1975-
1980), cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova (din 1980), cadru didactic la Universitatea din Craiova. Debutează în 1966 la „Ramuri". Debutul editorial se produce în 1975, cu lucrarea Camil Petrescu sau Patosul lucidităţii. Pe lângă publicistica din paginile cotidianului judeţean „înainte", a mai colaborat la „România literară", „Luceafărul", „Familia", „Tomis", Convorbiri literare", „Cronica", „Flacăra", „Scrisul românesc", „Lamura", la care este şi director din 2002. A îngrijit ediţii din Fănuş Neagu, Al. Macedonski, Titu Maiorescu ş.a. A editat, în calitate de coordonator ştiinţific, compendiul Capodopere ale literaturii române (1997).
Zaharia Stancu sau Interogaţia nesfârşită (1977) este în intenţia lui G. un eseu monografic focalizat pe o reconstrucţie a „biografiei interioare a operei", a cărui miză ar fi nu atât exhaustivitatea, cât identificarea unor „semnificaţii majore". Diversele aspecte ale scrierilor lui Zaharia Stancu (proză, poezie, publicistică) sunt urmărite pe rând, cu deferenţă ceremonioasă şi prolixă, din perspectiva unei duble finalităţi: analiza şi contextualizarea (în plan local şi universal). Accentul cade pe ciclul romanesc avându-1 ca erou pe Darie, în care criticul identifică un „picaro pasionat de aventura cunoaşterii". De altfel, o tendinţă principală a interpretării stă în minimalizarea scrierilor lui Zaharia Stancu prin calificarea lor ca „pitoreşti", fiind subliniată în schimb apartenenţa lor la o „literatură a cunoaşterii". Sensul biografic al operei ar fi, până la urmă, convertirea biografiei în biografie artistică — truism oricum adecvat oricărei scrieri din zona autoficţiunii. Pe lângă naivităţile sau formulările în cheia unei ideologizări bombastice (de genul „virtuţile traco-getice ale neamului nostru — coborând în adânca ancestralitate"), frecvente în monografie, se mai remarcă preferinţa pentru asocieri hazardate, în virtutea căreia autorul ciclului Desculţ este apropiat de Andre Malraux sau de Ernest Hemingway. Ipoteza metodologică pe baza căreia este construit volumul Poeţi neoromantici (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova) nu se revendică de la o teorie a influenţelor, întrucât cartea evită situarea într-un plan diacronic. Obiectul fiind „romantismul după romantism" în poezia românească din secolul al XX-lea, G. se limitează la o accepţiune tipologică, anistorică a conceptului de romantism, văzut ca „arhetip spiritual şi ca eon stilistic". Lucrarea conţine studii despre Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. A. Philippide, G. Călinescu, Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Radu Stanca, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu. Un prim capitol de repere teoretice inventariază câteva titluri din bibliografia curentului (de la Schiller la Edgar Papu). Tema reală din Proza românească şi vocaţia originalităţii (1988) este proza fantastică românească, tipologizată ad-hoc: „fantasticul mitologic" (V. Voiculescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu), „fantasticul filosofic" (Eminescu, Mircea Eliade, Laurenţiu Fulga) şi „fantasticul enigmatic şi absurd: realismul fantastic" (Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, Al. A. Philippide, A. E. Baconsky, D. R. Popescu). Un ultim capitol stabileşte câteva diferenţe şi similitudini între fantastic şi science-fiction, realizând şi un excurs sumar în literatura românească a genului. în studiul care deschide volumul (Conceptul de literatură fantastică reexaminat), G. ambiţionează a da o teorie nouă a categoriei, prin care să îi corecteze pe Tzvetan Todorov, Roger Caillois ş.a. Dincolo de conştiinciozitatea rezumatelor, rezultatul este confuz în partea sa originală. O parte a acestei cărţi este preluată, prin citare, dezvoltare sau simplificare, de Moştenirea prozei eminesciene (1996; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova). Autorul dublează cercetarea prozei lui Mihai Eminescu cu stabilirea influenţelor exercitate asupra prozei româneşti. Din cele două direcţii distinse, schematizate pe urmele lui G. Călinescu („realistă" şi „fantastică"), cu adevărat fertilă este considerată a fi cea de-a doua, prin înrâurirea produsă de Eminescu în cadrul unei serii care se deschide cu
Ghidrigan
Dicţionarul general al literaturii române 342
Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu şi continuă prin Cezar Petrescu, Mircea Eliade, V. Voiculescu până la Ştefan Bănulescu sau Laurenţiu Fulga. Latura „realistă" a prozei eminesciene, cu texte de „observaţie socială" precum La curtea cuconului Vasile Creangă, ar duce pe de altă parte la proza sămănătoristă.
SCRIERI: Camil Petrescu sau Patosul lucidităţii, Craiova, 1975; Zaharia Stancu sau Interogaţia nesfârşită, Craiova, 1977; Poeţi neoromantici, Craiova, 1985; Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova,1988; Hermeneutica literară românească, Craiova, 1994; Moştenirea prozei eminesciene, Craiova, 1996; Studii de literatură română modernă şi contemporană, Craiova, 2002. Ediţii: Fănuş Neagu, Fântâna, pref. edit., Craiova, 1974; AL Macedonski, Rondeluri. Psalmi. Nopţile, postfaţa edit., Craiova, 1975; Florin Dumitrana, întâile viori, pref. edit., Craiova, 1979; Titu Maiorescu, Critice, introd. edit., Craiova, 1995.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Comentarii despre Camil Petrescu, RL, 1975, 22; Alexandru George, Exclamativ şi sumar, VR,
1975,	9; Mihai Dinu Gheorghiu, între intenţie şi realizare, CL, 1975, 9; Firan, Macedonski-Arghezi, 225-226; Eugen Negriei, Două cărţi de critică, R, 1977,12; Constantin M. Popa, între cercurile hermeneutice, R, 1995,7-8; Dicţ. scriit. rom., II, 397-398.	M.I.
GHIDRIGAN, George (18.IV.1943), prozator. Primul său volum, Mişcare browniană (1972), cuprinde schiţe şi nuvele având ca temă întâmplări mai puţin obişnuite, prin intermediul cărora autorul încearcă să configureze câteva categorii de personaje: omul nemulţumit de viaţă, umilul sau omul cu personalitate, care se defineşte pur şi simplu prin bizarerie. Subiectul povestirilor, concentrat, porneşte de la un motiv iniţial pe care autorul îl amplifică şi îl îmbogăţeşte pe parcurs: în Friguri, de exemplu, o femeie cu o intuiţie deosebită presimte un pericol şi îi interzice iubitului ei să meargă la o întrunire, salvându-i astfel viaţa. Intriga este adesea aproape inexistentă, un singur element fiind suficient pentru a coagula „miezul" povestirii: pe un condamnat la moarte călăul nu are curajul să-l împuşte (Vertical), un furt de mere se transformă în furtul unor cărţi de la bibliotecă (Mere căzând). Autorul întreţine uneori o stare de incertitudine, de nelinişte, cititorului nefiindu-i îngăduit să „vadă" decât parţial acţiunea revelată dintr-un singur unghi: nu se poate şti, de exemplu, dacă într-un apartament întunecos se află un cadavru sau un om care doarme (Atenţiune! Atenţiune!). în scrierile următoare, accentul va fi pus pe definirea caracterelor şi pe nuanţarea acestora. Preocupate de literatură (sau, mai exact, de succesul literar), personajele din romanul Evadare din pustiu (1975) aduc în prim-plan problematica existenţei dificile a scriitorului debutant. Tânărul ziarist Bogdan Dima, fericit la început că i-a fost publicată o schiţă, are parte de câteva deziluzii „literare". Prietenii lui, toţi cu veleităţi artistice, aparţinând categoriei celor „făcuţi să ajungă mari în câmpul literaturii", duc o viaţă boemă. Interesant construit, romanul conţine trei intervenţii ale autorului, care „reevaluează cu privire critică" traiectoria personajelor de-a lungul întregii naraţiuni, vrând de fapt să surprindă „ispitele" apărute în calea unui scriitor în formare, tentaţiile care vor să-l abată de la adevărata sa menire. Mai reflexiv, romanul Dragoste la lumina zilei (1989) este un pretext
de a studia atât relaţiile complexe dintre oameni, cât şi unele evenimente istorice. Subiectul porneşte de la dorinţa de „reamintire", de întoarcere în trecut pentru a cataloga şi analiza fapte, senzaţii sau gânduri. Toate capitolele încep cu „îi era dor", nostalgie şi imbold care îl împing pe Ştefan, un tânăr aflat la specializare în străinătate, să-şi amintească de oamenii şi de lucrurile dragi. Evenimentele sunt diverse şi surprinzătoare, începând cu bombardarea oraşului şi descrierea cutremurului şi ajungând la relaţia complicată dintre mamă şi fiu sau la istoria unui bătrân care şi-a petrecut tinereţea în închisoare.
SCRIERI: Mişcare browniană, Bucureşti, 1972; Evadare din pustiu, Bucureşti, 1975; Dragoste la lumina zilei, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Dumitru Constantin, „Evadare din pustiu", R,
1976,	10; Valentin F. Mihăescu, „Evadare din pustiu". Promisiuni neonorate, LCF, 1976, 45; Iorgulescu, Scriitori, 205-206; Alex. Ştefănescu, în lumea romanului, RL, 1989,51.	L. Cr.
GHIJIŢCHI, Adrian (14.IX.1925, Sărata-Galbenă, j. Lăpuşna), critic şi istoric literar. Obţine licenţa în litere şi filosofie la Universitatea din Cluj în 1950, devenind doctor în filologie
(1973)	şi conferenţiar universitar (1974) la aceeaşi Universitate, între 1957 şi 1963 este redactor al revistei „Tribuna", unde şi debutează (1957), colaborând apoi la „Steaua", „Romano-slavica", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Russkaia literatura".
Râleev (1966), cea dintâi carte a lui G., este o monografie dedicată poetului rus. Contrazicând un stil emoţional şi participativ frecvent în astfel de lucrări, autorul pune accentul pe descrierea amănunţită a mişcării decembriste (şi a rolului pe care l-au jucat în acest context scriitorii ruşi), lăsând în plan secund analiza operei. Rămânând în aceeaşi arie de interes, va realiza în contribuţia sa din culegerea colectivă Studii despre Puşkin (1974) o analiză detaliată a poemelor scrise în Basarabia de romanticul rus, considerate a marca „momente decisive în evoluţia lui Puşkin". în Romantismul rus (Poezia) (1975), cel mai important studiu critic al său, G. va încerca să cuprindă, „într-o viziune sintetică", întreaga mişcare romantică rusă, scoţând în evidenţă rolul definitoriu pe care poezia l-a avut în stabilirea caracteristicilor de bază ale curentului. Sunt comentate concepţiile estetice şi versurile primilor preromantici, N.M. Karamzin şi M.N. Muraviov, criticul încercând să evidenţieze şi rolul literaturii occidentale, care i-a influenţat pe romanticii timpurii V.A. Jukovski (bun cunoscător şi traducător din literatura romantică germană şi engleză) şi K.N. Batiuşkin (orientat cu precădere spre literatura franceză şi italiană). Grupările literare sunt studiate în capitolele Primii romantici ruşi şi Eflorescenţa poeziei romantice ruse, istoricul literar subliniind marea importanţă literară şi socială a mişcării decembriştilor (Raevski, Râleev, Bestujev-Marlinski), care au îndeplinit „o funcţie agitatorică declarată". G. se va ocupa aici şi de momentul constituirii „şcolii iubitorilor înţelepciunii" (Odoevski, Venevitinov, Pogodin), dar şi de Puşkin, scriitor singular, care reprezintă un „apogeu al mişcării romantice ruse". Ultima parte a monografiei, Declinul romantismului,
343 Dicţionarul general al literaturii române
Ghika
fixează caracteristicile generaţiei lui Herzen, Belinski şi Lermontov, marcând momentul de după surghiunirea decembriştilor, când „poezia rusă traversează una dintre cele mai grele perioade". Criticul aduce în prim-plan figura lui Lermontov, cel mai important poet „postdecembrist" şi, în acelaşi timp, ultimul mare romantic al liricii ruse.
SCRIERI: Râleev, Bucureşti, 1966; Studii despre Puşkin (în colaborare cu Tatiana Nicolescu, Mihai Novicov şi Leonida Teodorescu), Bucureşti, 1974; Romantismul rus (Poezia), Cluj-Napoca, 1975; Istoria literaturii ruse (Prima jumătate a secolului al XlX-lea), Cluj-Napoca, 1977.
Repere bibliografice: RamonaBoca Bordei, „Romantisnulrus",0,1975, 45; Horia Pop, „Romantisnul rus", ECH, 1976,5-6.	L Cr.
GHIKA, Vladimir (25.XII.1873, Constantinopol - 19.V.1954, Jilava, j. Ilfov), scriitor bisericesc şi dramaturg. Tatăl său este generalul Ion Ghika, diplomat, aparţinând familiei voievodale a Ghiculeştilor, iar mama, Alexandrina (n. von Blarenberg), era descendentă a lui Henric al IV-lea al Franţei. G. face studii secundare la Toulouse, iar în 1893 se înscrie la Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris. După ce îşi ia licenţa în drept, rămâne încă doi ani, alături de fratele său, Demetre, care era ataşat la Legaţia României din Paris. întors în ţară, participă la activităţile Junimii şi se consacră cercetării documentelor de istorie din Biblioteca Academiei Române. în 1898 îşi însoţeşte fratele, numit secretar de legaţie, la Roma. Aici ia parte la liturghiile catolice şi, în 1902, cardinalul Mathieu, arhiepiscop de Toulouse, îi primeşte profesiunea de credinţă. G. nu considera „asumarea catolicismului ca pe o rupere de origini": „Nu sunt ceea ce se numeşte un convertit. Nu m-am convertit. Catolic cu spiritul şi cu inima, a trebuit să aştept ca să-mi fie dată ocazia să intru oficial pe poarta cea mare. Asta e tot." Mai târziu, va mărturisi: „Mi-am biruit îndoielile şi am înţeles că, devenind catolic, voi fi un bun ortodox." Se înscrie la Institutul Dominican Santa Maria Sopra Minerva din Roma, obţinând licenţa în filosofie şi doctoratul în teologie. Continuă cercetările de istorie românească şi „va pune pe hârtie trei mii de pagini de scris mărunt despre alianţele dintre prinţii catolici şi cei din Moldova şi Valahia, despre relaţiile dintre Biserica Română şi Principatele Române" (Silviu Leca). în 1904 se afla la Salonic, însoţindu-1 pe Demetre, numit acolo consul general şi desfăşurând o intensă activitate spirituală în rândul aromânilor din Macedonia. în anul următor proiectează înfiinţarea la Bucureşti a unui spital al congregaţiei Saint-Vincent-de-Paul şi, datorită stăruinţelor sale şi sprijinului dat de profesorul N. Paulescu, ia fiinţă, pentru început, un dispensar gratuit cu numai trei surori, deschis bolnavilor săraci, indiferent de confesiune. în decembrie 1906, tot graţie insistenţelor sale, se întemeiază Asociaţia Doamnelor Carităţii. în 1907 aderă la Junimea şi publică mai multe articole de istorie politică şi religioasă românească în „Convorbiri literare", iar în 1912 devine colaborator al recent înfiinţatei „Reviste catolice"; organizează ambulanţe „pentru victimele răscoalei din 1907" (Suzanne-Marie Durând). în timpul războiului balcanic din 1912-1913, lucrează într-un lazaret de campanie, îngrijiindu-i
pe soldaţii bolnavi de holeră. După războiul din 1914-1918, pleacă în Franţa, unde Demetre fusese numit ambasador. Frecventează cercurile intelectuale de aici, împrietenindu-se cu Jacques Maritain şi cu alte personalităţi ale vieţii culturale, conferenţiază pe diverse subiecte de religie, artă şi politică. Colaborează la numeroase publicaţii cu articole în care se împotriveşte atât „imperialismului materialist", cât şi „naţionalismului idealist"; pentru el, patria este „admirabilul trup comun căruia Dumnezeu îi dă un rol de-a lungul secolelor, pe care îl conduce şi pe care îl protejează printr-o voinţă specială", opunând această viziune internaţionalismului. G. a fondat Societatea Auxiliară a Misiunilor (1924), care „nu era nici ordin, nici congregaţie, nici confrerie propriu-zisă, ci un fel de convergenţă armonioasă a bunelor voinţe, căutând să se adapteze, prin supleţea formelor şi atribuţiilor, tuturor situaţiilor şi tuturor trebuinţelor" (Silviu Leca). în vara lui 1926 a inaugurat centrul monahal de la Auberive, de unde pleca adesea la Paris, fiind implicat în pastoraţia imigranţilor, iar la Villejuif, un cartier al săracilor din marele oraş, acordând asistenţă spirituală locuitorilor. De la Paris se întorcea aducând persoane fără adăpost, în special imigranţi ruşi; pentru ei celebra liturghia după ritual ortodox, citind textele sacre în franceză, română şi rusă. în 1928 participă la Congresul Euharistie de la Sydney (în al cărui comitet de organizare a fost membru); va fi prezent şi la cele de la Cartagena (1930), Dublin
Sculptură de Gheorghe Anghel
Ghilia
Dicţionarul general al literaturii române 344
(1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938). Ca recunoaştere pentru operele sale de caritate, Papa Pius al Xl-lea îi conferă înaltul titlu de protonotar apostolic. In vara lui
1939	se întoarce în România, cu gândul să răspundă rugăminţii Asociaţiei Doamnelor Ortodoxe Române de a se îngriji de leproşii aproape abandonaţi în lazaretul de la Isaccea. în anii războiului rămâne în ţară. în 1945, în plină agitaţie politică stârnită de comunişti, ţine conferinţe despre unitatea Bisericii, în timpul foametei din 1947 duce ajutoare mănăstirilor ortodoxe din Moldova, în special la Văratic şi Agapia. Ţinea conferinţe la adunările studenţeşti, celebra liturghia în spitale şi în cămine de bătrâni, le vizita săptămânal pe deţinutele din închisoarea Văcăreşti. în 1947, când fratele său însoţeşte în exil familia regală, la intervenţia cancelariilor apusene ministrul român de Interne părea dispus să-i permită şi lui să plece, dar G. nu dă curs acestui proiect: „Dumnezeu m-a aşezat aici, rămân aici." Se retrage într-o odăiţă din Sanatoriul Saint-Vincent-de-Paul de pe Şoseaua Jianu, la înfiinţarea căruia participase cândva direct. Monseniorul e strict supravegheat, dar primeşte neaşteptate dovezi de respect; e posibil ca profesorul C.I. Parhon însuşi „să-l fi acoperit printr-o protecţie ocultă" (Michel de Galzain). La 19 noiembrie 1952 e ridicat de pe stradă: mergea să vadă un infirm. E întemniţat la Jilava şi supus unor îngrozitoare torturi. E judecat la 24 octombrie 1953, sub acuzaţia că a corespondat cu Vaticanul şi cu fratele său, aflat în Elveţia. Refuză serviciile unui avocat din oficiu. Condamnat la trei ani de închisoare, nu acceptă să semneze o cerere de recurs, spunând: „E ruşinos pentru un guvern să instituie un asemenea proces. Nu am nici o încredere în tribunalul vostru şi nu semnez." Odată cu el va dispărea una dintre cele mai luminoase figuri pe care le-a avut vreodată lumea românească.
în 1923 publică o primă serie de meditaţii sub titlul Pensees pour la suite des jours, în prefaţa volumului, Francis Jammes definindu-1 pe G. drept „prinţul făcut păstor de o mână şi mai puternică decât aceea care l-a înălţat pe psalmist la demnitatea supremă". Alte grupaje de reflecţii vor fi publicate în 1928 şi 1930, toate fiind adunate într-o carte apărută în 1936. Pentru autor, punctul de sosire în viaţa spirituală e copilăria, „sufletele simple" ale copiilor fiind întotdeauna „mai aproape decât ale tuturor celorlalţi de cele mai înalte adevăruri ale vieţii spirituale [...]. Simplificarea supremă a vieţii în Dumnezeu, având ca ajutor viaţa însăşi a lui Dumnezeu, iată adevărata viaţă spirituală" (Gânduri pentru zilele ce vin). Limbajul unei asemenea spiritualităţi e accesibil tuturor: „Nimic nu este mai uşor în sine, nimic nu poate fi spus în mai puţine cuvinte, şi în cuvinte la îndemâna tuturor." în lumea modernă se produce o transformare ce se reflectă şi în religie: bunăstarea materială deschide un drum spre cultivarea şi împlinirea vocaţiei spirituale. Intenţia lui G. ar fi fost „să realizeze un fel de eseu de cultură spirituală a maselor" (Silviu Leca). Interesul enorm pentru starea spirituală a unui suflet îl făcea să nu ţină seama de depărtarea fizică de acesta şi nici de marile dificultăţi ale drumului până acolo. O dată, pe când era la Paris, i s-a vorbit despre cineva aflat în dificultate la Copenhaga. Monseniorul a răspuns: „Trebuie să merg la Varşovia, voi face un mic ocol
prin Copenhaga" (Elisabeth de Miribel). Credinţa, care lucrează în sensul unei teologii a nevoii de celebrare a liturghiei aproapelui, se sprijină pe ajutorul dat de raţiune. Dintre instrumentele raţiunii, filosofia tomistă e considerată de G. instrumentul pregătitor adecvat pentru acceptarea adevărurilor relevate. în 1931 publică singura lui piesă de teatru, La femme adultere (reluată în limba română la Săbăoani în 1938), despre care scria: „Căinţa unei femei păcătoase poate deveni mai curată decât sfânta ignoranţă a unei fecioare" (Ultimele mărturii). înţelegea arta ca vocaţie: „Arta nu caută să dovedească. Opera de artă nu trebuie să-şi dovedească decât frumuseţea" (Appels de Dieu). Ceea ce nu l-a împiedicat să dea propriei arte un sens practic: aflat la Roma, în timpul primului război mondial, împodobea „cu pensula şi creionul" mici obiecte pentru a fi vândute în folosul prizonierilor români din armata austro-ungară, iar mai târziu, la orfelinatul de la Cioplea, „desena motive de broderie pe care noaptea târziu copiii le lucrau pentru bazarele de caritate" (Michel de Galzain).
SCRIERI: Conferences tenues â V Association des Dames de Charite de Bucarest, seria I: La Visite des pauvres. L'Esprit de la maison, Bucureşti, 1909; Pensees pour la suite des jours, pref. Francis Jammes, Paris, 1923; L'Heure sainte, Paris, 1928; La Femme adultere, Paris, 1931; ed. (Femeia adulteră), Săbăoani, 1938; La Liturgie du prochain, Paris, 1932; La Presence de Dieu, Paris, 1932; La Soujfrance, Paris, 1932; Spicuiri istorice, Iaşi, 1936; Entretiens spirituels, Paris, 1961; Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, tr. Doina Cornea, Gheorghe Lascu şi Viorica Lascu, Cluj-Napoca, 1995; Ultimele mărturii, tr. Doina Cornea, pref. Yvonne Estienne, Cluj-Napoca, 1997.
Repere bibliografice: Pierre Gherman, Du Palais â l'autel. Prince Vladimir Ghika, Bruxelles, 1954; Michel de Galzain, Un Âme de feu. Monseigneur Ghika, Paris, 1961; Suzanne-Marie Durând, Vladimir Ghika, prince et berger. Souvenirs vecus: Roumanie-Auberive, Paris, 1962; Jean Daujat, LApotre du XX~e siecle. Monseigneur Ghika, Paris, 1962; Yvonne Estienne, Une Flamme dans le vitrail. Souvenirs sur Mgr. Ghika, Lyon, 1963; Cicerone Ioniţoiu, Le Martyre de Veglise en Roumanie, Resiac, 1986; Elisabeth de Miribel, La Memoire des silences. Vladimir Ghika. 1873-1954, Paris, 1987; Nicolae Ştefan, Monseniorul Ghika, apostol şi martir, Bucureşti, 1991; Helene Danubia, Prince et martyr. LApotre du Danube. Monseigneur Vladimir Ghika, Paris, 1993; Horia Cosmovici, Monseniorul. Amintiri din viaţa lui Vladimir Ghika (perioada 1939-1954), Bucureşti, 1996; Mia Frollo, însemnări despre monseniorul Ghika, Bucureşti, 1999; Subteranele memoriei. Pagini din rezistenţa culturii. 1944-1954, îngr. Vasile Igna, Bucureşti, 2001,340-351; Silviu Leca, Monseniorul Vladimir Ghika. Etapele unei vocaţii, Bucureşti, 2002; Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), Bucureşti, 2002, passim.	D.	G.
GHILIA, Alecu Ivan (pseudonim al lui Alexandru Ivan;
1.III.1930, Stracova-Ghilia, j. Botoşani), prozator şi poet. Este fiul Savetei (n. Airinei) şi al lui Vasile Ivan, ţărani. După absolvirea Şcolii Normale din Şendriceni, urmează Academia de Belle Arte din Iaşi (1948-1950) şi Institutul de Arte Plastice din Bucureşti (1950-1953). Curând va abandona pictura, devenind teoretician şi istoric al artei. Ulterior este redactor la „Contemporanul" şi „Gazeta literară" şi redactor-şef la „Luminiţa". Debutează în 1948 cu versuri în ziarele „Opinca"
345 Dicţionarul general al literaturii române
Ghilimescu
şi „Lupta Moldovei", iar cea dintâi carte, Drumuri, drumuri, îi apare în 1954. I se acordă Premiul Academiei RPR pentru romanul Cuscrii (1958), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru romanele Recviem pentru cei vii (1972) şi Lumina din adâncuri (1988).
Primul roman al scriitorului, Cuscrii (1958), se leagă, după mărturisirile lui G., de propria sa biografie. Acţiunea este plasată în anul 1952, în satul moldovenesc Hârtoapele, unde se înfiinţa o gospodărie agricolă colectivă. Folosind tehnica realismului „obiectiv" specific perioadei, autorul se încadrează în tipul de proză proletcultistă, ghidată de comandamentele epocii, pe care le serveşte „exemplar", într-o scriitură rudimentară, maniheistă, îngroşat ideologizată. în Un Oscar pentru Ana (1982) este anunţată încă de la început formula narativă dominantă, vizând obiectivitatea şi distanţarea naratorului. Acţiunea este subsumată analizei psihologice, având în centru confruntarea tensionată dintre partenerii unui cuplu distrus din cauza înţelegerii greşite a dorinţelor şi reacţiilor celuilalt. Interesantă este sondarea psihologiei personajului feminin, cu fluctuaţiile ei, descrise minuţios, şi reflectate în nemulţumirea şi dispreţul bărbatului, care le interpretează în paginile jurnalului său. întrepătrunderea stilurilor şi a tipurilor de discurs (pagini de jurnal, monologuri autobiografice, înregistrări pe bandă, versuri) va reprezenta o constantă a naraţiunii la G., prezentă şi în întoarcerea bărbaţilor (1991). Aici acţiunea se concentrează în jurul Doamnei, a cărei imagine devine extrem de pregnantă prin modul în care este receptată de cei din jur. Este evident că scriitorul, ieşit de sub influenţa lui Mihail Sadoveanu şi a lui Liviu Rebreanu, perceptibilă în primele romane, adoptă tehnica de construcţie romanescă a lui Camil Petrescu. Ca şi în Patul lui Procust, Doamna din întoarcerea bărbaţilor focalizezază atenţia tuturor personajelor masculine, rezultatul fiind un portret mozaicat. Romanul surprinde atmosfera de o irepresibilă debusolare, caracteristică perioadei postbelice, când noua ordine nu e altceva decât sursa unor continue mistificări. Romanul Lumina din adâncuri (1988) certifică talentul de povestitor al lui G-, care construieşte secvenţe narative prin îmbinarea descrierilor ample cu stilul colocvial, asamblate printr-o temă recurentă în proza sa — legătura strânsă dintre vii şi morţi. Autorul încheagă o pseudofilosofie întemeiată pe ideea că cei vii sunt prelungiri ale celor dispăruţi, iar atrofierea acestei relaţii este sursa vidului existenţial al umanităţii. Piramida (I-II, 1995) focalizează naraţiunea în zona mitului creaţiei. Fundamentat pe o teză soteriologică utopică şi pe ideea permanentei metamorfoze, G. scrie o parabolă despre distrugerea apocaliptică a întregii umanităţi, în urma căreia rămâne un singur supravieţuitor, noul Adam. Acesta întemeiază o nouă civilizaţie care funcţionează prin anihilarea durerii şi atotputernicia binelui. Versurile din volumul Ploi de lumină (1976) se concentrează pe relaţia om-natură, văzută în variate ipostaze, ca integrare a individului sau ca respingere a lui: „Mă latră pietrele şi / Mă adulmecă din urmă. / Ploile mă scurmă şi / Mă albesc / De visul meu palid, ceresc." Obsesia ploii, devenită laitmotiv al cărţii, este vizualizată ca o revărsare
fluidă care eliberează materia şi dă viaţă corpului, binecuvântându-1; asociată în mod evident unei forţe vitali-zante, ea ţine de miracolul naturii şi de harul reîntoarcerii la poveste. De veghe la moartea mea (1998) este un jumal-eseu centrat pe analiza perioadei comuniste. Autorul îşi mărturiseşte adeziunea la comunism, sedus fiind de aparenţa generoasă a ţelurilor pe care le propunea, şi afirmă că şi-a dat seama târziu de efectele lui dezastruoase. Fantasma utopiei narcotizante a „celei mai bune dintre lumile posibile" şi a „omului nou", sovietizat, a constituit un prim stadiu al îndoctrinării. Impactul cenzurii, deturnarea rolului scriitorului şi a artei sale, statutul acestuia de aşa-zis privilegiat devin punctele nodale ale unei reflecţii tardive despre un regim distructiv.
SCRIERI: Drumuri, drumuri, Bucureşti, 1954; Fraţii Huţulea, Bucureşti, 1955; Cuscrii, I, Bucureşti, 1958; Scrisori din Bărăgan, Bucureşti, 1959; Ieşirea din Apocalips, Bucureşti, 1960; Asaltul timpului, Bucureşti, 1961; Insula speranţei, Bucureşti, 1963; Povestiri, Bucureşti, 1964; îngeri biciuiţi, Bucureşti, 1967; ed. (Nopţile Negostinei), Bucureşti, 1976; Un joc nevinovat, Bucureşti, 1967; Cântece de drumeţie, Bucureşti, 1968; Asediul, Bucureşti, 1969; Secol nervos, Bucureşti, 1969; Appassionata, Bucureşti, 1971; Nouă povestiri contemporane, Bucureşti, 1971; Recviem pentru cei vii, Bucureşti, 1972; Iubirea mea dintâi, Bucureşti, 1973; întoarcerea, Bucureşti, 1974; Vremea demonilor, Bucureşti, 1974; Ploi de lumină, Bucureşti, 1976; Dragostea câinelui de pază, Bucureşti, 1978; Poeme de regăsire, Bucureşti, 1980; Un Oscar pentru Ana, Bucureşti, 1982; Lumina din adâncuri, Bucureşti, 1988; întoarcerea bărbaţilor, Bucureşti, 1991; Piramida, I-II, postfaţă Romul Munteanu, Bucureşti, 1995; De veghe la moartea mea, Bucureşti, 1998; Poeme crepusculare, îngr. Gellu Dorian, Botoşani, 2002.
Repere bibliografice: Ion Vitner, Prozatori contemporani, II, Bucureşti, 1962, 78-105; Damian, Direcţii, 139-157; Dimisianu, Schiţe, 56-61; Ardeleanu, însemnări, 182-186; Oprea, Mişcarea, 85-93; Virgil Ardeleanu, „îngeri biciuiţi", ST, 1968, 3; Cornel Regman, „îngeri biciuiţi" sau Suprarealism fără voie, TMS, 1968, 4; Mircea Iorgulescu, „Secol nervos", „Albina", 1969,42; Mara Dănilescu, „Secol nervos", AFT, 1969, 11; Magdalena Popescu, „Secol nervos", RL, 1969, 48; Cristea, Interpretări, 148-153; Regman, Cronicari, 56-65; Ardeleanu, „A urî", 89-94; Ciobanu, Critica, 135-141; Dan C. Mihăilescu, Filtrele istoriei, LCF, 1979,17; Adriana Iliescu, Tradiţie şi istorie, RL, 1989,12; Mihaela Ursa, între obsesie şi sens, TR, 1991,20; Alexandru Vrânceanu, în umbra lui Ulise, RL, 1991,22; Munteanu, Jurnal, VI, 196-208; Cosma, Romanul,
II,	136-137; Dicţ. scriit. rom., II, 399-400; Micu, Ist. lit., 483-484; Popa, Ist. lit., II, 1025-1026.	M.Mh.
GHILIMESCU, Ştefan Ion (16.111.1947, Costeştii din Vale, j. Dâmboviţa), critic literar şi poet. Este fiul Măriei (n. Dumitru) şi al lui Ion Constantin Verusi, muncitor. Urmează şcoala primară la Tomşani (1954-1958), şcoala generală la Costeştii din Vale (1958-1961), Liceul „Nicolae Grigorescu" la Titu (1961-1965) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1968-1973). A fost consilier al Direcţiei pentru Cultură Dâmboviţa. A debutat cu poezii în antologia colectivă Anotimpul întrebărilor (Baia Mare, 1967). Eseurile şi cronicile literare şi le-a publicat, începând cu 1987, în „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul", „Ramuri", „Calende" ş.a.
Ghimpele
Dicţionarul general al literaturii române 346
Titlul volumului Figuri ale romanului (1997) este sugestiv, pentru că, aşa cum afirmă într-un preambul, G. nu este adeptul existenţei unei modalităţi romaneşti exclusive, ci înregistrează în egală măsură variatele structuri compoziţionale, de la cele tradiţionale la cele „cu totul libere ale prozei mai noi, pe un front instabil cu dese şi surprinzătoare schimbări de poziţii". Disponibilitatea de a adapta demersul analitic la specificul fiecărei opere este atestată de şirul de comentarii la romanele atât de diferite semnate de Mircea Horia Simionescu, Nicolae Prelipceanu, Constantin Ţoiu, Radu Cosaşu, Adriana Bittel, Vintilă Horia, Paul Goma, Răzvan Petrescu, Livius Ciocârlie, Costache Olăreanu, Marius Tupan ş.a. în analiză criticul recurge şi la modalitatea tradiţională a rezumării acţiunii, dar are abilitatea de a o filtra prin prisma viziunii modeme a structurilor epice. în cronicile şi eseurile din volumul Figuri ale imaginarului poetic (1999) el operează cu un discurs hermeneutic aplicat operei lirice, relevând „miezul sublim al poeziei, plusul de nimb al existenţei fiinţei în plusul de uimire a cuvintelor". Remarcabile sunt interpretările date liricii lui Marin Sorescu, interesantă aceea dedicată lui Ioanid Romanescu. Sunt discutaţi şi câţiva poeţi care şi-au definit profilul în ultima perioadă, precum Gheorghe Izbăşescu, Gabriela Creţan, Iulian Boldea, Mircea Drăgănescu, Lucian Vasilescu ş.a. Proximitatea lui Eminescu (2000) oferă o imagine caleidoscopică a receptării poetului de către critica şi istoria literară actuală, autorul înscriindu-şi aici şi contribuţiile personale. De pildă, în eseul Eminescu, Shakespeare şi modernitatea tradiţiei, G. emite opinia că poetul român nu este doar un romantic ataşat legilor clasice ale armoniei şi firescului, ci „este sincron în adâncime ideilor modernismului european". Poeziile din volumele Lola, Lolita, Bonita (2000) şi Grădina lui Athis (2002) sunt nişte meditaţii în care eul liric filtrează lumea prin metafore şi simboluri mitologice, imaginând un tărâm al seninătăţii şi plenitudinii.
SCRIERI: Figuri ale romanului, Târgovişte, 1997; Figuri ale imaginarului poetic, Târgovişte, 1999; Dinastia de cărturari a Ciorăneştilor (în colaborare cu Mihai Gabriel Popescu), Târgovişte, 2000; Lola, Lolita, Bonita, Bucureşti, 2000; Proximitatea lui Eminescu, Târgovişte, 2000; I. C. Vissarion între uitare şi dăinuire (în colaborare cu Victor Petrescu), Târgovişte, 2001; Grădina lui Athis, Piteşti, 2002. Ediţii: Marin Bucur, I. L. Caragiale. Lumea operei, Piteşti, 2001; Costache Olăreanu, Fals tratat de petrecere a călătoriei, Târgovişte, 2003.
Repere bibliografice: Ionel Necula, Ştefan Ion Ghilimescu şi plăcerile lecturii, CNT, 1997,52; Nicolae Oprea, Parafraza criticului, „Calende", 1997,9-12; Teodor Vârgolici, „Figuri ale romanului", ALA, 1997,373; Teodor Vârgolici, „Figuri ale imaginarului poetic", ALA, 1999, 465; Simion Bărbulescu, Starea de vis a limbajului, LCF, 1999, 36; Teodor Vârgolici, Comentarii eminesciene, ALA, 2000, 547; Tudor Cristea, Figurile criticii, CNP, 2000, 12; Petraş, Panorama, 309-312; Simion Bărbulescu, Ut horticultura poesis, LCF, 2003,26; Ionel Necula, Poetul în grădina lui Athis, CNT, 2003,30.	T. V.
GHIMPELE, revistă umoristică apărută la Bucureşti, săptămânal, între 29 mai 1866 şi mai 1879. Deşi la G. numerotarea anilor de apariţie o continuă pe aceea de la „Nichipercea",
totuşi nu este vorba de o simplă schimbare de titlu. După ultima suprimare a revistei lui N.T. Orăşanu, la 22 mai 1864, acesta nu mai izbuteşte să scoată singur periodicul şi, cu vremea, tineri colaboratori, cu mentalităţi noi şi cu alte gusturi literare, îl înlocuiesc, poate chiar îl elimină de la conducerea unei reviste care se modificase substanţial şi în ceea ce priveşte mijloacele literare şi satirice întrebuinţate. Redactori la G., printre alţii, sunt I.C. Fundescu (1867), G. Dem. Teodorescu (1871), Toma I. Stoenescu (1877). Intre 1872 şi 1877, după cum rezultă din diversele anunţuri inserate în revistă, G. este redactată de un comitet. I.L. Caragiale a făcut parte din acest comitet din decembrie 1874 până în 1876. Este foarte probabil ca după 1876 conducătorul de fapt al periodicului să fi fost G.Dem. Teodorescu. în tot acest timp G. afişează o orientare politică anticonservatoare şi manifestă o continuă ostilitate faţă de dinastia străină. Totodată, are o conduită literară bine precizată, combătând impostura şi falsa modernitate, spiritul de imitaţie, lipsa de originalitate şi aspectele negative ale vieţii literare autohtone. Cei mai mulţi colaboratori se ascund sub pseudonime, unele încă neidentificate. Dintre ei, constanţi în atitudinea publicistică şi în calitatea mijloacelor satirice întrebuinţate au fost G. Dem. Teodorescu (Ghedem),
C.	Cristescu (a semnat Cocris, Sir Kock, Zaplan), Demetru Constantinescu-Teleor, Constantin Gh. Hristodorescu şi, bineînţeles, Caragiale, a cărui colaborare începe în decembrie
1873,	cu un sonet dedicat baritonului italian Agostino Mazzoli. Caragiale continuă să scrie în anii următori cronici umoristice şi literare, versuri, epigrame, ştiri şi anunţuri; multe texte, nesemnate, nu-i pot fi atribuite cu toată siguranţa, scriitorul aflându-se într-o perioadă de formare, de clarificare stilistică. Ultimul text semnat de el (cu pseudonimul Palicari) apare la 15 august 1876. După această dată este greu de spus dacă a mai tipărit ceva aici. Celelalte semnături ale sale întrebuinţate în timpul colaborării la G. sunt I.L.C., Car, C.. .şi Rac. Un an mai târziu, în aprilie 1877, aici debuta, cu poezia Domnişoarei Niculescu Aman. Dedicaţie, Duiliu Zamfirescu. în revistă se publică multe cronici şi articole, în care chestiunile politice sunt tratate într-o manieră aparent frivolă, parodii în versuri şi proză, anecdote culte şi populare, glume, ştiri fanteziste etc. Uneori ironia e greoaie, alteori zeflemelele şi umorul depăşesc măsura, însă aceste exagerări nu sunt caracteristice. R.Z.
GHIMPELE, publicaţie apărută la Braşov, săptămânal, între 11 august şi 17 noiembrie 1919, apoi la Oradea, bilunar, între 10 noiembrie 1922 şi 10 ianuarie 1924, având subtitlul „Revistă de umor şi satiră. Suferinţe şi dureri, cronici vesele, cuvinte de duh, calambururi". Se mai menţionează că director e opinia publică, iar redactor responsabil, Moş Sfadă (G.M. Samarineanu), care în seria a doua a publicaţiei preia direcţia. Din 1922 subtitlul se modifică în „Pentru toţi şi pentru toate. Revistă bilunară satirico-umoristică." Având pe frontispiciu ca moto adagiul „Râsul descreţeşte frunţile celor necăjiţi şi biciuieşte năravurile rele ale societăţii", publicaţia se deschide cu o poezie-program intitulată Ghimpele, în care se afirmă intenţia ca râzând să fie
347 Dicţionarul general al literaturii romane
Ghiocei
mrnjA
wwxmL m nml tatt-
» 0 ;m t *tocp»tv;v
biciuită prostia, demascată făţărnicia, cei obraznici să fie pedepsiţi, iar cei indiferenţi, împinşi la acţiune. Scris cu vervă şi haz, dar şi cu o ironie adeseori muşcătoare, G. îşi îndreaptă atenţia asupra vieţii politice, cu precădere asupra situaţiei, evenimentelor şi personalităţilor locale. Există câteva rubrici mai mult sau mai puţin permanente: cea intitulată „La tarabă", scrisă în versuri, este o cronică satirică a societăţii româneşti contemporane, după cum rubrica „Cronică rimată" cuprinde, printre altele, sub titlul Miorlăituri din Braşov, relatări hazlii ale unor întâmplări şi moravuri locale. Aceeaşi tematică o au majoritatea anecdotelor adunate sub titlul generic Braşoave, tot anecdote şi snoave cuprinzând rubricile „Sacul cu ghimpi" şi „Din snoavele lumii". Materialele simt iscălite în cea mai mare parte cu pseudonime adecvate; astfel, sub semnături ca Moş Sfadă şi Ghidale Nuhăm (G.M. Samarineanu), Ghiţă Ardeleanu (George Bota), Surcel (T. Moga), Mărăcine, Sărăntoc, Nam Habar, Titus ş.a., sunt publicate versuri, majoritatea satirice, iar sub semnături ca Dr. V.R. Carpatake, Ghiţă Nebunul, Kix, Cridim (Christea N. Dimitrescu), B. Riciu apar numeroase epigrame cu adresă precisă la situaţii şi persoane ale timpului. Tot în versuri, sunt de remarcat câteva descrieri citadine ce par să aibă ca model Rapsodiile lui G. Topîrceanu (Ghidale Nuhăm, La noi, Nam Habar, Ninge). Proza ocupă un spaţiu însemnat, fiind ilustrată prin schiţe, portrete satirice, interviuri, snoave, anecdote ş.a., ai căror autori semnează Moş Sfadă, Ghidale Nuhăm, Riţa Potâmiche (Florica M. Samarineanu), Cârcotaş, Ion Virgulă, Ţurcă, Val. Maximilian ş.a.; printre acestea şi un nume recunoscut în domeniu — Gh. Brăescu (Eseuri). Din galeria de portrete, se distinge cel realizat cu tandră ironie poetului Lucian Blaga (Portretist, Un izolat: poetul Lucian Blaga). Traducerile se rezumă la câteva schiţe umoristice ale scriitorului maghiar Molnăr Ferenc, transpuse în româneşte de Porumbiţa şi L.P. Martinescu. Revista este, începând de la copertă, bogat ilustrată, cu desene şi mai ales caricaturi, unele reprezentând personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti şi străine (Iuliu Maniu, Ioan I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod, N. Iorga, A.C. Cuza, Şt. Cicio Pop, O. Goga, Lucian Blaga, Thomas Woodrow Wilson -preşedintele SUA, Georges Clemenceau, contele Albert Apponyi ş.a.). Ilustraţiile aparţin lui V. Maximilian, H. Major, Foldes, Văradi ş.a.	L.D.
GHINOIU, Ion (7.IX .1941, Fundulea), etnograf şi folclorist. Este fiul Măriei (n. Căprioreanu) şi al lui Dumitru Ghinoiu. Urmează Şcoala Pedagogică (1956-1959) la Bucureşti şi face apoi tot aici studii universitare de geografie (1962-1967). învăţător în comuna Independenţa (1959-1960) şi în Fundulea (1960-1962), devine cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti (din 1967), unde ajunge şeful sectorului de etnografie (1986-1991) şi membru în colegiul „Revistei de etnografie şi folclor". între 1990 şi 1992 a fost secretar ştiinţific la Institutul de Tracologie din Bucureşti.
în studiile sale G. este preocupat de riturile, credinţele şi miturile româneşti. Vârstele timpului (1988) reprezintă o abordare genetică, antropologică şi comparatistă a calendarului rural, „instrument de mediere între om şi natură", cu toate variantele lui: calendarul agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol, calendarul culegerii plantelor de leac, al celor trei feluri de orologii - cosmic, biologic şi social. Abia versiunea organizată ca dicţionar şi intitulată Obiceiuri populare de peste an (1997) va avea structura intenţionată de la început de autor, prima ediţie fiind amputată de cenzura epocii. Ideea fundamentală a lucrării este aceea că poporul român are un panteon constituit din fiinţe mitice al căror rol principal este măsurarea timpului: divinităţi populare masculine (Crăciun, Sânvăsâi, Sântoader, Sângeorz, Sântilie, Sâmedru, Moş Andrei, Moş Nicolae), divinităţi feminine (Dochia, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele, Fata Pădurii), zeiţe-mame (Maica Precista, Mama Pădurii), zeiţe bătrâne (Sfânta Vineri, Sfânta Varvara, Baba Dochia). Dacă unele întruchipări mitice au luat numele unor sfinţi creştini, altele nu au nici o relaţie cu creştinismul (Căluşul, Caloianul, Paparuda, Ropotinul Ţestelor, Dragobete, Drăgaica, Sânziana, Joimăriţa, Martinii, Berbecarii, Circovii, Ziua Lupului), fiind sau moştenite din substratul autohton, sau asimilate de la cultele greco-romane şi orientale, sau reprezentând creaţii autohtone. Cele 950 de articole ale dicţionarului definesc succint fenomenele, le precizează repartizarea geografică, iar prin trimiteri încrucişate facilitează perceperea relaţiilor dintre obiceiuri.
SCRIERI: Popasuri etnografice, Bucureşti, 1981; Demografie şi etnografie (în colaborare cu Vladimir Trebici), Bucureşti, 1986; Vârstele timpului, Bucureşti, 1988; ed. 3 (Obiceiuri populare de peste an), Bucureşti, 1997; Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti, 1999; Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000, Bucureşti, 1999; Panteonul românesc. Dicţionar, Bucureşti, 2001; Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Gheorghiţă Geană, Mărturia drumurilor, LCF, 1981,35; George Muntean, Demografie, etnografie şi literatură, RL, 1987, 18; Mihai Coman, Timp şi temporalitate, RL, 1989,20; Ovidiu Pecican, „Demografie şi etnografie", AAF, 1991; Iordan Datcu, Dicţionarul obiceiurilor, RL, 1997,30.	I.D.
GHIOCEI, revistă apărută la Chişinău din aprilie 1934 până în martie 1935. Este editată de Societatea Culturală „Iulia Hasdeu" de pe lângă Liceul Eparhial de fete, instituţie de învăţământ al cărei început datează din anul 1864. Comitetul
Ghirvu-Călin
Dicţionarul general al literaturii române 348
redacţional este format la numărul 2/1934 din Magda Isanos, redactor, V. Teleuţa, secretar de redacţie; de la numărul
3	redactor e Z. Poclitaru, secretar de redacţie E. Ghinculov, iar în 1935 preşedinte va fi Tamara Panţâru şi vicepreşedinte, Z. Poclitaru. După tipicul publicaţiilor şcolare ale epocii, G. conţine un corp de texte (poezii, impresii de cercetăşie, scurte articole, omagii profesoarelor, dar şi câte o prezentare a unui sat sau strigături culese din diverse zone), o pagină de recenzii, o pagină distractivă (epigrame, anecdote etc.), o poştă a redacţiei şi o pagină mondenă, ce cuprinde cronica serbărilor din localitate. Deşi foarte tineri, autoarele şi autorii — odată cu al doilea an de apariţie, revista primeşte şi colaboratori din afara liceului — compun versuri încărcate de melancolie, evocând iubiri pierdute, cimitire, despărţiri, însingurări. Articolele (spre exemplu, Basmul în dezvoltarea spirituală a copilului) păcătuiesc prin schematism (delimitarea funcţiilor, expunerea foloaselor etc). Articolul început bun (2/1934) ridică problema Basarabiei şi a reînvăţării limbii române după „schingiuirea ei", timp de un veac, de „cnutul rusesc". Scopul Societăţii şi al revistei sale devine astfel unul patriotic : „Cu ajutorul acestei societăţi, membrii ei nu numai că învaţă limba corectă românească, dar ea mai are menirea să dea o direcţie peniţelor care sunt încă în mugur. De unde ştim noi că peste câţiva ani nu ne vom alege cu unele talente recrutate din această mică societate?" Cuvinte confirmate, întrucât revista reţine atenţia istoricilor literari în primul rând pentru cele câteva texte semnate de Magda Isanos în 1934, când, în ultima clasă de liceu, deţinea funcţia de preşedintă a Societăţii Culturale „Iulia Hasdeu". în această calitate, ea susţine conferinţa Femeia în literatura noastră (menţionată într-o notă).. In numărul 2/1934 semnează Creionări — o povestire ce descrie o oră de sfârşit de trimestru, cu plictiseala ultimelor „ascultări" şi cu dorul de casă ce face gândurile elevelor să zboare departe şi să contemple marea sau „vârful de tuş negru al copacilor". In acelaşi număr, o recenzie semnată cu iniţialele M.I. recomandă, cu mult discernământ, ce merită sau nu să fie citit. în numărul 3/1934 (număr omagial, înclinat Şcolii Eparhiale la împlinirea a şaptezeci de ani de existenţă), Magda Isanos este prezentă cu poezia Macii şi cu Inseparabilele, o schiţă de portret a două colege de clasă.	C.Br.
GHIRVU-CĂLIN, Elena (16.1.1944, Bahna, j. Neamţ), prozatoare. Este fiica Margaretei (n. Dobrovici) şi a lui Ioan Ghirvu, mic proprietar, iar după 1948, muncitor şi tehnician. Licenţiată a Facultăţii de Filosofie, secţia psihologie-pedagogie, a Universităţii din Bucureşti (1967), a lucrat ca profesoară, apoi ca redactor la revista „Cutezătorii". Debutează cu un grupaj de povestiri în „Luceafărul" (1966), colaborând ulterior şi la „România literară", „Viaţa românească" ş.a.
Volumul Liliacul cânta în surdină. Ars amandi (1968), care cuprinde două microromane, adoptă formula confesivă pentru a trata superficial, dar dezinvolt şi cu prospeţime, teme ca iubirea sau moartea, invidia sau generozitatea. Nuvelele din Aldebaran (1970), mai puţin reuşite la nivelul epic decât la cel al
notaţiei unor procese sufleteşti tulburi, urmăresc destinul unor femei singure şi nefericite, marcate de sentimentul ratării, în proza scrisă de G.-C. mai toţi eroii, de care autoarea se detaşează uneori ironic, trăiesc o stare de neîmplinire: căsniciile eşuează (Fluturi pentru iarnă, 1977, Haina vântului,
1981)	sau sunt salvate in extremis de intervenţia unui personaj providenţial, puţin credibil (La urma urmei, 1986), carierele artistice sau ştiinţifice nesusţinute de vocaţie autentică se dovedesc simple tentative veleitare (Cum trece timpul, 1983). Scriind mai multe romane psihologice cu accent pe problematica iubirii, dar şi pe opţiunile etice fundamentale, prozatoarea îşi modifică formula narativă; dacă în Aniversarea (1980) destinul personajelor e reconstituit printr-o succesiune de monologuri interioare, rechizitorii sau justificări, în Din aproape în aproape (1989), cronică de familie, frescă a anilor '40-'50 şi totodată roman de moravuri, primează epicul debordant, cu accente senzaţionale. G.-C. semnează şi un volum de publicistică, Reverberaţii (1971), în colaborare cu Alexandru Guţan, precum şi romanele pentru copii Alte culori, alte anotimpuri (1973) şi Caruselul primăverii (1986).
SCRIERI: Liliacul cânta în surdină. Ars amandi, Bucureşti, 1968; Aldebaran, Bucureşti, 1970; Reverberaţii (în colaborare cu Alexandru Guţan), Bucureşti, 1971; Alte culori, alte anotimpuri, Bucureşti, 1973; Fluturi pentru iarnă, Bucureşti, 1977; Aniversarea, Bucureşti, 1980; Haina vântului, Bucureşti, 1981; Cum trece timpul, Bucureşti, 1983; Caruselul primăverii, Bucureşti, 1986; La urma urmei, Bucureşti, 1986; Din aproape în aproape, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Liliacul cânta în surdină. Ars amandi", R, 1969,3; Lucian Raicu, „Liliacul cânta în surdină. Ars amandi", RL, 1969, 19; Mircea Iorgulescu, „Aldebaran", RL, 1970, 46; Paul Dugneanu, Farmecul desuetudinii, LCF, 1977, 49; Margareta Nicolau, „Aniversarea", CNT, 1981,7; Elena Tacciu, Răsfrângerea în tipologii, RL, 1982,22; Elena Tacciu, Distanţa ironică, RL, 1984,8; Mariana Ionescu, Viaţa, în primul rând, CNT, 1987,37; Horia Gârbea, Nevoia de roman, VR, 1987, 12; Valeriu Cristea, Feţele destinului, RL, 1989, 44; Cornel Munteanu, „Din aproape în aproape", ST, 1990,4.	A. C.
GHIŢĂ, Florea (28.IV.1931, Tătărăştii de Jos, j. Teleorman), istoric literar. Este fiul Radei şi al lui Petre Ghiţă, ţărani. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1953), unde şi-a luat şi doctoratul în filologie în 1972 cu o teză despre Gib I. Mihăescu. După absolvire, devine cadru didactic la aceeaşi Universitate, fiind în paralele şi activist al Comitetului Central PCR. Este profesor, după 1990, la Universitatea „Spiru Haret" din Bucureşti.
Monografia Gib I. Mihăescu (1984; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române) este structurată după un tipar clasic, cuprinzând biografia autorului şi o descriere a operei de la nuvele până la romane, lucrarea încheindu-se cu un comentariu asupra dramaturgiei şi activităţii de gazetar a sciitorului. O mare parte a studiului este consacrată analizei nuvelelor, clasificate în trei mari categorii: nuvele şi povestiri din război şi viaţa de campanie, nuvele satirice şi de atitudine socială şi nuvele de investigaţie analitică, monografii ale unor obsesii erotice şi traume sufleteşti. Aici G. rezumă de obicei
349 Dicţionarul general al literaturii române
Ghiţescu
subiectul, defineşte tematica, descrie universul obsesional şi metodele de investigare psihologică, insistând mai puţin asupra tehnicilor narative şi asupra rolului lor în modernizarea prozei interbelice. Romanele sunt catalogate în funcţie de momentul apariţiei şi de importanţă, de la cele de început, Femeia de ciocolată şi Braţul Andromedei, mai puţin apreciate, până la cele două „vârfuri", Rusoaica şi Donna Alba, un scurt capitol fiindu-le rezervat şi celor neterminate. Majoritatea scrierilor lui Gib. I. Mihăescu ar evolua între problematica erotică şi cea socială, preponderentă fiind cea dintâi. Originalitatea scriitorului rezidă, afirmă G., în cultivarea romanului de analiză psihologică, scris la persoana întâi, axat pe un univers obsesional bine surprins, de sursă dosto-ievskiană, şi pe prezentarea mediilor sociale într-o manieră tipic caragialiană. Alte lucrări, consacrate literaturii române din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au destinaţie didactică, prezentând cronologic orientări şi autori.
SCRIERI: Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1984; Evoluţia liricii lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1995; Corola de minuni a lumii Lucian Blaga, universul liric, Bucureşti, 2001; Literatura română în a doua jumătate a secolului al XlX-lea (în colaborare cu Simona îacob), Bucureşti, 2002; Epoca marilor clasici: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Ioan Holban, O monografie Gib I. Mihăescu, CRC, 1984,36; Al. Dobrescu, Debuturi, CL, 1985,2; Dorel Filip, „Gib I. Mihăescu", LCF, 1985,29; Aureliu Goci, O monografie Gib I. Mihăescu, RL, 1985, 50; Gheorghe Buluţă, „Gib I. Mihăescu", TBR, 1985, 288; Cristea, Teleorman, 302-303.	D.Mr.
GHIŢĂ BERBECU, revistă satirică apărută la Bucureşti, săptămânal, între 8 noiembrie 1887 şi 26 iunie 1888, apoi din ianuarie până la 19 februarie 1889. G.B. nu a ieşit cu periodicitatea anunţată, fie pentru că redactorilor le lipseau mijloacele materiale necesare, fie pentru că era suspendată, deşi nu există dovezi documentare în această privinţă. Redactor este Constantin C. Bacalbaşa, care semna Bacon, Ţandără sau Radu Ţandără. Satira practicată de colaboratorii revistei este bazată pe atacuri personale, aluzii obscene şi umor gros. Abundă calambururile ieftine, schimonosirea numelor celor vizaţi etc. Printre cei persiflaţi se găsesc V. Alecsandri, T. Maiorescu, Al. Vlahuţă ş.a.; criticile surprind şi combat uneori realităţi ale vieţii literare şi sociale.	R.Z.
GHIŢESCU, Ludmila (1.XII.1918, Volintiri, j. Cetatea Albă -2.1.1991, Piteşti), poetă şi prozatoare. Este fiica Marfei şi a lui Ivan Podust, notar. Urmează Şcoala Normală la Bucureşti, apoi Institutul „Maxim Gorki" (1954-1956), pe care nu-1 termină. Funcţionează ca profesoară la Piatra Neamţ şi Piteşti (aici este o vreme inspector şcolar), activând şi pe linie politică. Debutează în 1938 în „Cuget clar", iar editorial în 1941, cu volumul A căzut o stea. Colaborează cu versuri la revistele „Argeş" (de la care primeşte un premiu în 1984), „Cronica", „Luceafărul", „România literară" ş.a. In 1947 a înfiinţat la Piteşti cenaclul literar „Liviu Rebreanu".
Cartea de debut, ca şi cea din 1945 (Aşteptare), anunţă o poetă a gingăşiei şi a stărilor de confesiune, dar şi a temelor momentului (drama războiului). Volumele care au urmat, după o lungă tăcere editorială, începând cu Fântâni (1969), confirmă acest tip de sensibilitate, îmbogăţită pe parcurs cu notaţia naturistă şi, în genere, cu consemnarea, de regulă eliptică şi sincopată, a unor fragmente de real, împinse însă spre sensuri ce-1 transcend. Maniera frecventă este aceea prezentă în Efemeridă (din Stampe fragile, 1970), unde notaţiei îi urmează, în finalul poemului, transferul în irealitatea senzorială: „O mână plăpândă / adună gândurile / la colţ de stradă." Temperament solar, G. cultivă abundent simbolistica focului, cartea sa cea mai reprezentativă în acest sens fiind Arşiţa stelelor (1983), unde apar frecvent imagini ca fulger, soare, văpaie, auroră, foc, asociate unor figuri ale imaculării: zăpada, azurul, gerul, ploaia, ochii. Lebăda e „beată de azur", „cerul sparge singurătatea" dăruindu-se, blagian, apelor de jos, soarele este invocat să alunece în inimile oamenilor şi în natura terestră, care devine astfel „cuib de soare" (ca în volumul cu titlu emblematic Soare în muguri, 1985). Starea definitorie a poetei este macedonskiana perihelie. Paralel, evocări învăluite de nostalgie dovedesc că registrul elegiac nu îi este străin. în momentele sale bune G. comunică, în cuvinte simple, sugestia inefabilului şi indeterminatului ca în acest poem ungarettian: „Garoafe, / petalele cad ca nişte silabe, / pe masă mai tremură / versul neterminat." Adesea alunecă însă în aglomerări metaforice care sufocă sensul şi barează calea emoţiei către cititor sau izbesc prin tiparul lor desuet: „pana azurului", „nicovala adevărului", „glia gândurilor", „ironia clipelor", „zăpada desăvârşirii". în Ram de lumină (1990), una dintre cele mai bune cărţi pe care le-a scris, alături de Arşiţa stelelor, expresia îşi păstrează constant simplitatea, întâl-nindu-se chiar semnele aspiraţiei spre clasicitatea prozodică (alexandrinul, catrenul). Infuzate de sentimentul amurgului şi de evocarea melancolică a copilăriei, a părinţilor şi locurilor natale, aceste ultime versuri conservă totuşi ceva din tonusul propriu poetei: o vitalitate desuet-exuberantă, diafană şi suavă. Romanul Enigma unui ametist (1984) derulează istoria a două femei, Livia şi fiica sa, Raluca, pe fundalul existenţei cotidiene citadine din epocă, zugrăvită însă în tonuri idilice. Se reţine povestea dramatică a Liviei care, născând un copil ilegitim, nerecunoscut de tată, îşi refuză apoi, din devotament matern, împlinirea socială şi profesională: lucruri pe care cititorul le află dintr-un jurnal găsit de fiică după moartea prematură a Liviei. Finalul, expediat şi dulceag, o arată pe fiică descoperindu-şi tatăl. De un relativ interes este aici sondarea psihologiei adolescenţilor.
SCRIERI: A căzut o stea, Bucureşti, 1941; Aşteptare, Bucureşti, 1945; Fântâni, Bucureşti, 1969; Stampe fragile, Bucureşti, 1970; Câmpii interioare, Bucureşti, 1975; Miez de anotimp, Bucureşti, 1977; Vifor albastru, Bucureşti, 1979; între două dimineţi, Bucureşti, 1981; Arşiţa stelelor, Bucureşti, 1983; Enigma unui ametist, Bucureşti, 1984; Soare în muguri, Bucureşti, 1985; Ram de lumină, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Florin Manolescu, „Fântâni", RL, 1969, 51; George Muntean, Profil, ARG, 1975, 4; Mihail Diaconescu, Poeţi argeşeni, ARG, 1977,4; Dumitru Anghel, „Enigma unui ametist", ARG, 1984,12; Dicţ. scriit. rom., II, 400-401.	N.M.
Ghiţescu
Dicţionarul general al literaturii române 350
GHIŢESCU, Micaela (18.VTI.1931, Bucureşti), traducătoare. Este fiica Măriei Eliza (n. Papacostea), licenţiată în litere, şi a lui Constantin Ghiţescu, medic chirurg. între 1937 şi 1949 a urmat la Bucureşti Şcoala Evanghelică de Fete, liceele „Carmen Sylva" şi „Gh. Lazăr", apoi, între 1949 şi 1957, cursurile Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura franceză. în timpul studenţiei este arestată şi închisă, din 1952 până în 1955, pentru relaţii cu Franţa. Deşi obţine diploma de licenţă, nu se poate angaja nicăieri până în 1959, când este primită ca muncitor calificat la Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice. Va rămâne aici până în 1970, devenind traducător tehnic, apoi documentarist. Din 1971 şi până în 1987, când se va pensiona, va lucra ca redactor principal la Biblioteca Centrală Pedagogică din Bucureşti. După 1990, ca membră fondatoare a Fundaţiei Culturale Memoria, face parte din colegiul de redacţie al publicaţiei „Memoria. Revista gândirii arestate", iar din 2003 este redactor-şef al acesteia.
Se afirmă prin traducerile din limbile spaniolă, portugheză (pe care le învaţă singură), franceză şi engleză, contribuind mai cu seamă la cunoaşterea literaturii şi a limbii portugheze în România. A transpus în limba română peste şaizeci de volume din literatura portugheză, începând cu romanul lui Ega de Queiros Crima părintelui Amaro, 1968. Acest important autor de la finele veacului al XlX-lea s-a bucurat de altfel de atenţia ei statornică, parte dintre cele mai importante scrieri ale sale transpuse de G. fiind însoţite şi de ample prefeţe sau postfeţe. Traducătoarea va urmări în genere un program bine articulat de familiarizare a cititorului român cu marile nume ale literaturii de expresie portugheză (lusitane, braziliene şi chiar galiciene). între autorii selectaţi se numără, printre alţii, Femăo Mendes Pinto (secolul al XVI-lea), romanticii Alexandre Herculano şi Almeida Garrett, contemporanii Fernando Pessoa, Fernando Namora, Dinis Machado, Ruben A., Urbano Tavares Rodrigues, Jose Augusto Seabra (din literatura portugheză), Erico Verlssimo, Antonio Olinto, Jose Sarney şi Paulo Coelho (dintre brazilieni). S-a oprit şi asupra literaturii române, realizând versiuni în portugheză din creaţia poetică a lui Lucian Blaga şi a lui George Bacovia, două apărute în ţară, alta (Lucian Blaga, Nas Cortes da Saudade [La curţile dorului]) fiind publicată la Coimbra, în 1999. A colaborat statornic cu articole şi traduceri la „România literară", „Luceafărul", „Secolul 20", precum şi la reviste din străinătate: „Jornal de Letras", „Artes & Ideias", „Letras & Artes" (Portugalia), „Translitterature" (Franţa) ş.a. A realizat, de asemenea, importante lucrări destinate limbilor portugheză şi spaniolă, excelente instrumente de lucru pentru traducătorii români, gramatici şi dicţionare, care s-au bucurat de mult succes, unele fiind reeditate, iar altele publicate în Portugalia. După 1990 a participat la diverse programe culturale în străinătate, invitată cu burse în Franţa şi în Portugalia sau cu comunicări la diverse congrese de lusitanistică (Portugalia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Brazilia, SUA). Activitatea sa a fost recunoscută şi prin acordarea unor distincţii în ţară şi în străinătate: premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti
(1984,1994,2000), medalia Premiul de Traducere a Societăţii de Limbă Portugheză din Lisabona (1986), Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000), ordinele braziliene Rio Branco (1999) şi Cruzeiro de Sul (2002) în grad de Ofiţer, Diploma de merit a Institutului Camoes din Portugalia (2000).
Traduceri: Miguel Ângel Asturias, Week-end în Guatemala, Bucureşti,
1964	(în colaborare cu Paul Teodorescu); Stephen Leacock, Povestiri umoristice, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Tudor Măinescu); Henry Fielding, Joseph Andrews, Bucureşti, 1966; P.-D. Gaisseau, Shangrila, vale pierdută în preistorie, Bucureşti, 1966; Ega de Queiros, Crima părintelui Amaro, Bucureşti, 1968, Relicva, Bucureşti, 1972, Familia Maya, Bucureşti, 1978, Vărul Bazilio, Bucureşti, 1983; Fernando Namora, Casa vagabonzilor. Minele din San Francisco, Bucureşti, 1970; Femăo Mendes Pinto, Peregrinare, Bucureşti, 1974; Erico Verissimo, Incident laAntares, Bucureşti, 1975, Domnul ambasador, Bucureşti, 1981, Anna Terra, Bucureşti, 1993, Un anume căpitan Rodrigo, Bucureşti, 1993, Teiniaguâ. Frumoasa Luiza, Bucureşti, 1994, Războiul, Bucureşti, 1994, Roza vânturilor, Bucureşti, 2000; Alexandre Herculano, Măscăriciul, Bucureşti, 1976; Almeida Garrett, Călătorie prin ţara mea, Bucureşti, 1979; Lucian Blaga, A milagrosa semente — Mirabila sămânţă, ed. bilingvă, Bucureşti, 1981, Nas Cortes da Saudade, Coimbra, 1999; Dinis Machado, Ce spune Molero, Bucureşti, 1981; G. Bacovia, Plumb -Chumbo, ed. bilingvă, Bucureşti, 1983; Ruben A., Turnul familiei Barbela, Bucureşti, 1984, Singurătate în patru, Bucureşti, 1990; Jose Sarney, Apele de miazănoapte, Bucureşti, 1986, Stăpânul mării, Bucureşti, 1997; Urbano Tavares Rodrigues, Nesupuşii. Sfârşit de exil, Bucureşti, 1987, Filipa în ziua aceea, Bucureşti, 1991, Valul de căldură, Bucureşti, 1997; A. Guerreiro de Sousa, Compoziţie la viitor. Cronos, Bucureşti, 1988; J.-N. Schifano, Dansând ei ard în văpaie, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Florin Murgescu); Julien Gracq, Un balcon în pădure, Bucureşti, 1991, Frumosul tenebros, Bucureşti, 1994; Camilo Castelo Branco, Unde este fericirea, Bucureşti, 1991, Un om de onoare, Bucureşti, 1991; Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, Bucureşti, 1992; Corăbii portugheze în căutarea lumii noi. Jurnale de călătorie, Bucureşti, 1992; Bemardo G. De Brito, Istoria tragico-maritimâ, I-II, pref. trad., postfaţă AL Duţu, Bucureşti, 1993; Antonio Olinto, Copacabana, Bucureşti, 1993, Mobilele dansatoarei, Rio de Janeiro, 1994, Timpul paiaţelor, Bucureşti, 1994, Scurtă istorie a literaturii braziliene, Bucureşti, 1997; Andre Barbault, Zodiacul, Bucureşti, 1995; Paolo Coelho, Alchimistul, Bucureşti, 1995; Fernando Pessoa, Bancherul anarhist, Bucureşti, 1995, Terapia eliberării, Bucureşti, 2000; A. H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, 1996; Neida Lucia Moraes, Mucegaiul de pe pâine, Bucureşti, 1998; Ursula Heinze, Vinovată de asasinat, Bucureşti, 1998; Luciano Maia, Jaguaribe - Memoria apelor, Porto Alegre, 1999; Jose Augusto Seabra, Conspiraţia zăpezii, Bucureşti,
1999,	Omul fântânilor şi alte povestiri portugheze, Bucureşti, 1999; A. Lobo Antunes, Manualul inchizitorilor, Bucureşti, 2000, întoarcerea caravelelor, Bucureşti, 2003; Adolfo Casais Monteiro, Europa, Bucureşti, 2000; H. Donato, Scurtă istorie a Braziliei, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: F. V. Peixoto da Fonseca, [Micaela Ghiţescu], „A Bem da Lmgua Portuguesa", (Lisabona), 1969,8-9,1973,19,1979, 3,1980,1-2; Dicţ. scriit. rom., II, 401-403; Darie Novăceanu, Efectul oglinzii, Bucureşti, 1983, 350-356; Victoria Luţă, Despre pasionalul „spirit lusitan", RL, 2000,3; Geo Vasile, Lumea în 80 de cărţi, Bucureşti, 2003,185-192;.	HM
351 Dicţionarul general al literaturii romane
Ghiţulescu
GHIŢULESCU, Mircea (14.VIIL1945, Cuca, j. Argeş), prozator şi teatrolog. Este fiul Constanţei (n. Ionescu) şi al lui Titu Ghiţulescu, învăţător. A absolvit Liceul „N. Bălcescu" din Râmnicu Vâlcea (1956-1963) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1969), fiind, pe rând, profesor de limba română la întorsura Buzăului (1969-1970), la liceul din Iara, judeţul Cluj (1970-1972), instructor la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Cluj (1972-1978), director al Teatrului de Păpuşi din Cluj-Napoca (1978-1980), redactor la revista „Steaua" (1985-1989), director al Direcţiei Teatrelor din Ministerul Culturii (1990-1992), director artistic la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca (1992-1993), consilier la Televiziunea Română (1993-2000), secretar al Uniunii Scriitorilor (din 2000). A primit Premiul ATM (1980), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982, 2001, 2003) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001).
Cu toate că a publicat patru cărţi de proză (Oraşul fără somn, 1978, Omul de nisip, 1982, Oglinda lui Narcis, 1986, Wiener Walzer, 1999), numele lui G. este asociat îndeosebi cu domeniul exegezei teatrale, ca reprezentând — alături de Ion Cocora, Ion Vartic, Doina Modola ş.a. — Clujul în ce priveşte analiza vieţii scenice româneşti. Cine va fi tentat să caute în prozele sale oarecare însemne ale dramaticităţii o va face zadarnic: în ciuda apetitului pentru scenic, pentru alternanţa monologal-dia-logal, G. scrie o proză de notaţie intimă, dominată de vocea
interioară a bărbatului singur, analist comportamental şi în permanentă căutare de iubire, înţelegere, comuniune, dar eşuând mereu. Un individ parcă prematur condamnat la incomunicare, o psihologie sucită, pe cât de retractilă în fapt, pe atât de agresivă în fond. A fost remarcat interesul prozatorului pentru „efectele formative, cu sens pozitiv sau negativ, ale impactului istoriei sociale asupra unor fiinţe cu marcate dispoziţii spre exces în receptarea complicată a împrejurărilor vieţii personale" (Laurenţiu Ulici). Pe de altă parte, prozele de început au fost interpretate ca „nişte ecuaţii intelectuale atent cizelate, bazate pe degradarea conştientă şi transpunerea voită în plan minor, cotidian, a unor mituri îndeobşte cunoscute" (Ştefan Borbely). Nu trebuie omis faptul că modelul prozei lui D. R. Popescu sau a lui Mihai Sin funcţionează cât se poate de stimulativ. Romanul Omul de nisip a fost raportat şi la Bunavestire de Nicolae Breban. început în 1987 şi publicat în 1999, Wiener Walzer cuprinde mai multe nuclee romaneşti, corelate de pitorescul cruzimilor şi energia răului ce populează fantasmele personajului axial. Părăsind maniera epicului baroc şi psihologiile bizare în favoarea prizei directe la epicul cotidian, G. va înlocui, poate, cândva primatul teatrologului prin talentul prozatorului. Ca teatrolog, nu atât istoria, cât actualitatea genului dramatic îl interesează. Totuşi, Alecsandri şi dublul său (1980) este o coerentă, necesară şi stimulatoare relectură a subiectului. O panoramă a literaturii dramatice române contemporane (1984), dar mai cu seamă Istoria dramaturgiei române contemporane (2000) dau măsura unei îndelungate activităţi gazetăreşti, de cronicar de spectacol. Lucrarea nu procedează la structurări tematice, pe direcţii stilistice definitorii, care să îmbine sociologia cu estetica şi tematismul cu evoluţia formelor spectacologice, astfel încât să se vadă liniile de forţă, mutaţiile şi demarcaţiile genului, dar înserierea medalioanelor, de la Lucian Blaga şi Dan Botta la Valentin Nicolau, Alina Mungiu şi Horia Gârbea, de la Aurel Baranga şi Alexandru Mirodan la D. R. Popescu, Romulus Guga şi Matei Vişniec oferă o panoramă impresionantă.
SCRIERI: Oraşul fară somn, Cluj-Napoca, 1978; Alecsandri şi dublul său, Bucureşti, 1980; Omul de nisip, Cluj-Napoca, 1982; ed. 2, postfaţă Irina Petraş, Bucureşti, 2002; O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984; Oglinda lui Narcis, Cluj-Napoca, 1986; Wiener Walzer, Bucureşti, 1999; Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000; Cartea cu păpuşi a Teatrului Gulliver (1952-2002), Galaţi, 2002.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Starea frazei, RL, 1978, 25; Nicolae Oprea, între proză şi teatru, VR, 1978, 6; Valentin Taşcu, Romanul unui spectacol, ST, 1982,11; Ştefan Borbely, „Omul de nisip", AST, 1983,2; Petru Poantă, „O panoramă a literaturii dramatice române contemporane", TR, 1984, 31; Moraru, Textul, 210-213; Mircea Popa, „Oglinda lui Narcis", LCF, 1987, 9; Marian Papahagi, Maestrul şi discipolul, TR, 1987,22; Ulici, Lit. rom., 1,400-402; Cosma, Romanul, II, 300-301; Dicţ. scriit. rom., II, 403-405; Dan C. Mihăilescu, Singurătăţi cu fantasme, „22", 1999,20; Vlad Sorianu, Un roman al amiezelor, CL, 1999, 10; Florin Faifer, O carte fundamentală, CRC, 2001,10; Dicţ. analitic, III, 217-219; Doina Modola, Un incitant roman al dramaturgiei, APF, 2002,3.	D.C.M.
Ghiţulescu
Dicţionarul general al literaturii române 352
GHIŢULESCU, Zeno (3.VII.1929, Band, j. Mureş), poet. După studii liceale la Făgăraş şi Târgu Mureş, absolvite în 1947, urmează Facultatea de Medicină la Cluj, luându-şi licenţa în 1953. Până în 1991 profesează ca medic radiolog la Târgu Mureş, unde a condus cenaclul „Liviu Rebreanu" (1955-1965). Debutează cu poezie în „Steaua roşie" (1957). Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „Vatra", „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul", „Igaz Szo", „Poesis", „Câto" ş.a. Din 1990 este membru în colegiul de redacţie al revistei „Orfeu" din Târgu Mureş, iar din 1994, redactor al revistei „Târnava" din acelaşi oraş. Este distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş pentru volumele Periplu (1993) şi Pod peste abis (2000).
Versurile din cartea de debut, Dincolo de umbre (1968), propun imaginea unei umanităţi în armonie cu micile miracole ale prieteniei şi iubirii. Cosmosul îşi acordează sonurile ascultând de impulsul sufletesc al acestui optimist retractil în delicateţea lui. „Aninat între cer şi pământ", poetul, „prieten cu întregul univers", înalţă imnuri unui „nou umanism" („oameni / care vă dăruiţi vieţii total"), transfigurând fără efort lucrurile întâlnite în jur şi celebrând chiar „profeţia" planurilor muncitoreşti. Discul (1972) depăşeşte mimetismul entuziasmelor facile şi aduce cristalizarea unor teme precum frenezia expresionistă, muzica izvorâtă din materie, omul care trece prin „porţi" („într-o noapte să rup reţelele, toate, / să scap spre păduri/ în sânge cu viperi de rouă" - Taină). Expresia ezită între Lucian Blaga şi Ion Barbu („Cineva zadarnic ne întreabă, am uitat limba zeilor"), insul parcurge egal o lume care „freamătă" sub paşii săi. Mai apropiate de expresionismul blagian sunt versurile din Bucuria cuvântului
(1974), cu imagini picturale, proaspete, „de in". Poetul, purtat peste destinul absurd în avânt muzical, „galactic", mărturiseşte credinţa în logos, căruia îi atribuie valoare magică („Bucuria cuvântului / descântă măslinii"), ca şi încrederea în puterea iluziei de a genera realitate (Ulmul albastru). Impresia de ermetism se risipeşte pe alocuri nu numai prin infuzia de concret, ci şi prin instantanee ale revelaţiei luminoase, clarificatoare. între pământ şi cer (1977) aşază poezia lui G. sub zodia Săgetătorului (stăpân al muzelor şi al inspiraţiei), care ordonează existenţa în cercuri de coerenţă luminoasă (Sub jocuri de lumină). Lirismul este acum o stare a memoriei care, în extazele luminii reci, redescoperă lumi uitate („scurmai în gând tărâmul crezut / pe veci răpit în marile tăceri" — Copleşit de munţi). Versurile din Foc nestins (1980) abundă în imagini ale materiei eterate, sub frenezia elanului poetic. Dimpotrivă, o lumină rece, cerebrală scaldă poezia din Aripa din piatră (1986), o celebrare a omului iluminat, care-şi făureşte o lume suficientă sieşi, întocmai visului. Invenţia e modernă, dar imaginile provin dintr-un romantism aproape auroral (Eşti la vârsta, Viaţa în asalt). Asocieri insolite, reprezentări livreşti ale unei cosmogonii inundate de lumini spirituale domină lungul poem Spirala iederii. Mai vechea tentativă de a institui un neoromantism revoluţionar este, în volumul Prima zăpadă
(1990), potenţată printr-un patos susţinut, probabil, şi de evenimentele din decembrie '89. Prima secţiune a plachetei
conţine o bună poezie patriotică, chiar dacă surprinde pe alocuri exaltarea unor fapte nu rareori infirmate în istorie. Ciclurile naturii, altădată proiectate în orizontul cosmic, au căpătat acum o notă de cuminţenie convenţională. Structurat în patru părţi, Periplu (1993) reia demersul favorit al poetului
—	o necontenită reîntoarcere în sine sub semnul magiei orfice a corespondenţelor. Conştiinţa scindată se proiectează însă într-o lume căreia îi lipseşte exuberanţa din primele poeme.
SCRIERI: Dincolo de umbre, Bucureşti, 1968; Discul, Bucureşti, 1972; Bucuria cuvântului, Cluj-Napoca, 1974; între pământ şi cer, Bucureşti, 1977; Foc nestins, Cluj-Napoca, 1980; Aripa din piatră, Cluj-Napoca, 1986; Prima zăpadă, Bucureşti, 1990; Periplu, Târgu Mureş, 1993; Veşnicul început, pref. Al. Cistelecan, Târgu Mureş, 1996; Izbăvitoarea povară, Bucureşti, 1998; Pod peste abis, Bucureşti, 2000; Provocarea labirintului, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Dan Culcer, „Discul", VTRA, 1972,10; Adrian Popescu, „Bucuria cuvântului", ST, 1974,3; Ion Cristofor, „Foc nestins", ST, 1981, 1; Dumitru Mureşan, „Foc nestins", VTRA, 1981, 2; Ion Arieşanu, „Foc nestins", 0,1981,8; Laurenţiu Ulici, Ardelene, RL, 1987, 17; Cornel Moraru, Statura morală a poetului, VTRA, 1992, 7; Iulian Boldea, Fascinaţia eului, „Târnava", 1994,4; Cornel Moraru, Un parcurs constant al poeziei, VTRA, 1994,5; Al. Cistelecan, Elegii şi epigrame, LCF, 1994,25; Horea Poenar, „Periplu", ST, 1994,9; Gheorghe Grigurcu, Un contemplativ, CNT, 1994,43; Iulian Boldea, Un alt început, VTRA, 1997, 5; Al. Cistelecan, Povara de cuvinte, VTRA, 1999, 8; Iulian Boldea, Literatura română târgmureşană postbelică, „Târnava", 2000,1-3; Ioan Arieşanu, Miniaturi critice, O, 2000, 4; Ana Cosma, Scriitori români mureşeni, Târgu Mureş, 2000,60-61.	E. M.
GHIU, Bogdan (5.VII.1958, Bucureşti), poet, traducător şi publicist. Este fiul Adrianei (n. Ghiu), biochimistă, şi al lui Nicolae Groza, avocat. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză (1978-1982). în 1992 susţine la Paris o teză de doctorat sub îndrumarea lui Jacques Derrida. Până în 1989 a fost, cu intermitenţe, profesor, preferând însă condiţia de liber profesionist. După 1989 lucrează ca redactor la Editura Humanitas, la revistele „Contrapunct" şi „22", înfiinţează şi conduce publicaţia „Cartea" a Editurii Nemira (1995-1996), este comentator de televiziune la „Epoca", „22" şi „Dilema", în care publică regulat cronici pe această temă, reunite ulterior în volumul Ochiul de sticlă (1997). Debutează la „Cronica" în 1974, colaborând ulterior la „Amfiteatru", „Dialog", „Echinox", „Opinia studenţească", „România literară", „Viaţa românească" ş.a. A tradus scrieri de Jacques Derrida, Michel Foucault, Georges Bataille, Gilles Deleuze.
Alături de Romulus Bucur, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina, G. debutează în volumul colectiv Cinci (1982), cu ciclul Fragmente din Manual, prin care toarnă în tipare cel mai adesea aforistice textualismul lucid al colegilor de generaţie din Cenaclul de Luni. Texte autoreferenţiale, vorbind despre cum se face poemul, se întâlnesc şi în cele 46 de caligrame ajutătoare din antologia Nouă poeţi (1984). Deşi se înscriu legitim în tentativa optzeciştilor de a destructura limbajul poetic tradiţional, versurile lui G. îşi păstrează timbrul
353 Dicţionarul general al literaturii române
Ghyka
propriu, căci, fără să se lase furat de diversitatea cotidianului şi fără să recurgă la arma, atât de des utilizată în epocă, a ironiei, poetul contemplă cu nealterată gravitate o lume de hârtie. Acceptarea biografismului în programul liric poate constitui chiar un jalon al traiectoriei lui literare, diferit apreciată de exegeţi: dacă Eugen Simion consideră refuzul realului drept o constantă a unei poezii exclusiv autoreferenţiale, Nicolae Manolescu descoperă în Manualul autorului (1989) un intimism caligrafic şi reflexiv, unele concesii făcute biograficului fiind interpretate ca un semn de oboseală a textualismului. Poezie a poeziei, deschisă deopotrivă spre lume şi spre fiinţa poetului care se automărturiseşte prin scrisul său, se află şi în Poemul cu latura de un metru (1993), carte axată, în opinia lui Gheorghe Grigurcu, pe relevarea şi totodată pe recuperarea prin textul poetic a golului existenţial. în Arta consumului (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor), G. experimentează ludic posibilităţile combinatorii ale cuvintelor şi ale variantelor de limbaj, pentru a verifica limitele poeticului şi a surprinde stereotipiile şi banalitatea cotidianului. Fascinat mereu de forţa, dar şi de precaritatea cuvintelor, poetul explorează, de asemenea, capacitatea acestora de a exprima dimensiunea esenţială a existenţei şi în versurile din Arhipelogos (1997) şi din Pantaloni şi cămaşă (2000), consacrate condiţiei dramatice şi totodată derizorii a scrisului ca intermediar şi substituit al trăirii.
SCRIERI: Cinci (în colaborare), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Nouă poeţi (volum colectiv), Bucureşti, 1984; Manualul autorului, Bucureşti, 1989; Poemul cu latura de un metru, Bucureşti, 1993; Arta consumului, Bucureşti, 1996; Arhipelogos, Botoşani, 1997; Ochiul de sticlă, Bucureşti, 1997; Pantaloni şi cămaşă, Constanţa, 2000; Evul Media sau Omul terminal, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, 1994; Georges Bataille, Partea blestemată, Iaşi, 1994; Paul Veyne, Au crezut grecii în miturile lor?, pref. Zoe Petre, Bucureşti, 1996; Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Mircea Vasilescu), A supraveghea şi a pedepsi, Bucureşti, 1997, Arheologia cunoaşterii, Bucureşti, 1999, „Trebuie să apărăm societatea", pref. trad., Bucureşti,
2000,	Theatrum philosophicum, îngr. Ciprian Mihali, Cluj-Napoca, 2001 (în colaborare), Hermeneutica subiectului, Iaşi, 2003; Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu D. Ţepeneag), Spectrele lui Marx, Iaşi, 1999 (în colaborare cu Mihaela Cosma), Ulise Gramofon. Două cuvinte pentru Joyce, Bucureşti, 2000; Pierre Bourdieu, Despre televiziune. Dominaţia jurnalismului, Bucureşti, 1998, Regulile artei Geneza şi structura câmpului literar, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Toader Saulea), Meditaţii pascaliene, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Mădălina Ghiu), Dominaţia masculină, pref. trad., Bucureşti, 2003; Gilles Deleuze, Nietzsche, Bucureşti, 1999; Charles Baudelaire, Inima mea dezvăluită, postfaţa trad., Bucureşti, 2002; Henri Bergson, Energia spirituală, postfaţa trad., Bucureşti, 2002; Marguerite Duras, Durerea, pref. trad., Bucureşti, 2002; Jacques Derrida, Elisabeth Roudinesco, întrebări despre ziua de mâine, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Mihăieş, De luni până luni, 0,1982,40; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, retorica sfidării, RL, 1982,42; Radu Călin Cristea, „Nouă poeţi", F, 1985,1; Radu G. Ţeposu, După douăzeci de ani, VR, 1985, 7; Grigurcu, Existenţa, 486-491; Mincu, Eseu, 118-120; Eugen Simion, „Scrietorul" şi poetul, RL, 1989, 27; Marian Papahagi, Despre cuvinte, TR, 1989,32; Gheorghe Grigurcu, Luciditatea poetului, ST, 1989,9; Manolescu, Lista, II, 411-412; Ioan Holban, în peştera literei,
CRC, 1990, 6; Gheorghe Grigurcu, Dialectica golului, RL, 1996, 42; Munteanu, Jurnal, V, 190-192; Romul Munteanu, Bogdan Ghiu şi poezia gramaticii, L, 1997,12; Horia Gârbea, Bârfe şi calomnii, CRC, 1998, 4; Dicţ. scriit. rom., II, 405-406; Cistelecan, Top ten, 64-66; Iulia Alexa, Singura revelaţie - limbajul, RL, 2001,14.	A.C.
GHYKA, Matila C. (13.IX.1881, Iaşi - 14.VII.1965, Londra), estetician şi prozator. G., al cărui nume la naştere este Matila Costiescu, este strănepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul domnitor al Moldovei până la Unirea Principatelor. A făcut studii, de la vârsta de zece ani, în Franţa, mai întâi la Ecole „Sainte Anne" din Paris, apoi la o şcoală navală din Jersey, pe care o va absolvi în 1900. în această perioadă este înfiat de unchiul său Grigore Ghyka şi se converteşte la catolicism, întors în ţară, se înrolează în Marina Română; pleacă din nou în Franţa şi îşi reia studiile la Ecole Superiore d'Electricite (1905); numit profesor la Şcoala Navală din Constanţa în toamna anului 1905, renunţă la cariera militară. în 1909 devine doctor în drept la Bruxelles şi intră în diplomaţie, mai întâi ca ataşat la Berlin, din 1911 la Londra, unde este avansat secretar de legaţie. Obţine un concediu şi pleacă într-o călătorie în jurul lumii. Cariera diplomatică a lui G. va continua până în 1940, când demisionează. Ataşat militar, ataşat de presă, consilier de
Ghyka
Dicţionarul general al literaturii române 354
legaţie, apoi ministru plenipotenţiar, va trece prin consulatele şi ambasadele române din Statele Unite ale Americii, Austria, Franţa, Italia, Suedia, Marea Britanie, Polonia. La Viena funcţionează ca membru al Comisiei Europene a Dunării. După
1940	va fi vicepreşedinte al Comitetului Naţional Român, organizat la Londra, care nu recunoaşte legitimitatea dictaturii antonesciene. Din 1945 este visiting professor şi predă cursuri de estetică la universităţi nord-americane şi din Londra. Şi-a semnat multe articole politice cu pseudonimul Jacques de Carency.
întreaga operă a gânditorului G. relevă năzuinţa unei întregi tradiţii — de la Pitagora şi Platon până la Leonardo da Vinci şi Valery - de a afla şi scoate la lumină „numărul pur", formula unificatoare şi concordantă care ordonează „totul" şi determină, cu un obscur impuls germinativ, forme, ritmuri şi proporţii. Omniprezenţa raportului „secţiunii de aur", din studiile pitagoreice, este relevată ca „test al transcendenţei vieţii". Preliminariile volumului Esthetique des proportions dans la nature et dans les arts (1927) lămuresc motoul „Beauty is fitness expressed". Pornind de la postulatul armonizării a două elemente printr-un al treilea enunţat de Platon, autorul observă că simpla trecere de la unitate la dualitate duce în faţa „proporţiei" şi, după prezentarea unor ecuaţii în relaţie cu diverse doctrine teologice, ajunge la discutarea „proporţiei divine" (Luca Pacioli), numită şi sectio divina (Johannes Kepler
—	cu aplicare la creşterea vegetalului), sectio aurea (Leonardo da Vinci) sau „numărul de aur". Este o invariantă „remarcabilă", o „personalitate" printre numerele algebrice incomensurabile, prezentă în legea proporţiilor, cu aplicare la proporţiile trupului omenesc, ale speciilor animale ce se deosebesc prin eleganţa formelor, în unele temple greceşti, în botanică şi chiar în muzică (sunt evocate studiile lui Diirer şi Leonardo, care au ajuns la canoane concordante cu cele ale statuilor din epoca lui Fidias, dar şi o serie de teorii matematice şi speculaţii aritmologice). Aritmosofia pitagoreică, geometria sacră platoniciană, filosofiile mediteraneene ale Numărului şi Formei asigură punctele de convergenţă ale relevării tradiţiei semisecrete sau uitate a euritmiilor în cele mai desăvârşite expresii ale creaţiei artistice transcendente, văzute de G. ca perpetuări ale unui ideal „al rasei sau al epocii". Urmare a acestei teorii matematice a formei, lucrarea Le Nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le developpement de la civilisation occidentale (I-II, 1931) adânceşte studiul corespondenţelor de formă şi ritm între viaţă şi materie (cu detalii despre ritmul proporţiilor din trupul omenesc), teoria traseelor arhitectonice (egiptene, greceşti, gotice), cu implicaţii în ritmul gotic şi în relaţiile dintre ritmuri, rituri şi magie; de asemenea, este urmărită geometria pitagoreică, în difuzarea ei printr-un „lanţ de aur" (Platon, Vitruviu, Pacioli, Leonardo, Kepler, Descartes, Russel, Einstein). Concluzia: „Lucrurile nu sunt decât aparenţe ale Numărului." Cartea este prefaţată de o scrisoare a lui Paul Valery, cel ce visase o operă bazată pe respectarea strictă a relaţiilor dintre limbă şi spirit şi care nădăjduia în influenţa demersului lui G. asupra spiritului modernităţii, când echilibrul între „ştiinţă, simţire şi putere este rupt". Romanul Pluie d'etoiles (1933) are o tramă istorică şi detectivistică,
vădind o specială atenţie în descripţie. în cadrul acţiunii, plasată la Viena, în 1927, cu un intermezzo praghez, au loc mai multe întâlniri între Dantherieu, baronul Mallen-Louis, personaj bizar având deviza alchimică animula, vagula, blandula, şi Thea, fiica lui Balosch-Feldvar, din aristocraţia cehă. Aceasta intră în viaţa lui Mallen-Louis într-o zi cu ninsoare, când baronul tocmai şe gândea la Crăiasa Zăpezii (diverse simboluri vor extinde meditaţia, mai apoi, asupra „glacialei" Thea, care — ca într-un roman cavaleresc — îi spune că, la timpul potrivit, ea îi va cere ceva, orice, iar el îi va îndeplini dorinţa). In scenă intră, împreună cu soţia sa, şi un Radu Saseano, un balcanic socotit de societatea vieneză drept bizantin. Sub numele Dorothy Dux (numele arată cine conduce, cine trage iţele), Thea — după ce o vreme trece drept stenografă — primeşte atenţiile baronului, dar se apropie de Dego, cu care petrece clipe magice. La moartea contelui de Wallenstein, bunicul Theei, Mallen-Louis primeşte o scrisoare prin care i se cere să-şi ţină promisiunea — aceasta în prezenţa lui Dego. Invita invidia este blazonul familiei Wallenstein, descoperit de Dego, deşi multă vreme nu înţelesese ceea ce Thea îi şoptise cândva, şi care e chiar conţinutul scrisorii primite de baron (cele două cuvinte, intersectate în cruce). Iar la începutul serviciilor funerare, majordomul anunţă — chiar la apariţia Theei — prezenţa prinţului de Wallenstein, duce de Friedland. A doua zi, Dantherieu citeşte în ziare că tânărul funcţionar de la Comisia Internaţională a Dunării, Maximilian Dego, este — conform unui act din 1628 păstrat de bătrânul prinţ — descendent direct şi legitim al Marilor Wallenstein şi că venise la Praga fără a şti ceva despre aceasta; apoi află că Mallen-Louis fusese numit ministru al Austriei la Court of St. James (de unde zâmbetul liniştit şi misterios la funeralii). De la Dantherieu, Mallen-Louis află de dragostea distantă dintre cei doi veri, Thea şi Dego, care n-ar fi permis ceea ce nu s-a întâmplat în trei secole (amestecul sângelui) şi simte că afecţiunea sa specială pentru Thea şi suferinţa „ultimilor săi ani s-au transformat în geme şi stele".
SCRIERI: Esthetique des proportions dans la nature et dans les arts, Paris, 1927; Le Nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le developpement de la civilisation occidentale, I-II, pref. Paul Valery, Paris, 1931; Pluie d'etoiles, Paris, 1933; Essai sur le rythme, Paris, 1938; The Geometry ofArt and Life, New York, 1946; Tour d'horizon philosophique, Paris, 1946; Sortileges du verbe, pref. Leon-Paul Fargue, Paris, 1947; Philosophie et mystique du nombre, Paris, 1952; ed. (Filosofia şi mistica numărului), tr. Dumitru Pumichescu, pref. Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1998; Couleur du monde, I-II, Paris, 1955-1956; ed. (The World Mine Oyster, Londra, 1961), ed. (Curcubeie), I-II, tr. Georgeta Filitti, pref. Patrick Leigh Fermor, Bucureşti, 2003; Estetica şi teoria artei, îngr. şi postfaţă Ion Iliescu, tr. Traian Drăgoi, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: E. C. Grigoraş, „Le Nombre d'or", CL, 1931,7-8; Sandu Tzigara-Samurcaş, „Pluie d'etoiles", CL, 1933,10-11; [Matila C. Ghyka], U, 1934,61; Mihail Sebastian, „Pluie d'etoiles", CU, 1934,1; Paul Morand, Despre Matila C. Ghyka, GR, 1938,1-2; Ana Maria Tudury, Matila C. Ghyka, „Le Moment", 1940,1490; Mircea Eliade, La moartea lui Matila Ghyka, „Fiinţa românească", 1966,4; Fănuş Băileşteanu, Matila C. Ghyka şi sensul clasicismului, ST, 1982, 7; Anca Dumitrescu, Matila Ghyka sau Poezia numărului, „Cuvântul românesc", 1983,89; Matila C.
355 Dicţionarul general al literaturii române
Gigu
Ghyka, în Dictionnaire des oeuvres, IV, Paris, 1984,748; Ion Ghika, Matila Ghyka. Douăzeci de ani de la moartea sa, „Limite", 1985,46-47; Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudofilosof, Bucureşti, 1992,146,161,195-196; Mircea Eliade, Jurnal, I, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993, 448-449; Constantin M. Popa, Florea Firan, Literatura diasporei, Craiova, 1994,424-425; Manolescu, Enciclopedia, 346-349; Alexandru Călinescu, Senzaţionalul bine temperat, „Dilema", 2003, 528; Cristian Măgură, Lumea, scoica lui Matila Ghyka, RL, 2003,32.	E.M.
GIBESCU, George (24.X .1940, Burluşi, j. Argeş), critic şi istoric literar. După absolvirea Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor, muzeograf, redactor la Editura Eminescu, apoi, intermitent, profesor şi bibliotecar. Din 1990 este redactor la „Viaţa românească". Colaborează la „Ateneu", „Contemporanul", „Luceafărul", „Orizont", „Ramuri", „Revista de istorie şi teorie literară", „Tomis" ş.a.
G. s-a dedicat pentru început studiului literaturii interbelice şi în special operei lui Ion Barbu şi Al. A. Philippide. Noutăţile propuse în interpretarea operei celui dintâi provin din considerarea unitară şi organică a poeziei, diferită de abordarea tradiţională pe etape. Principalele teme şi simboluri sunt astfel văzute în devenirea lor şi urmând îndeaproape poetica explicită a lui Ion Barbu. Lui Al. A. Philippide îi consacră în 1985 o micromonografie. Cartea identifică şi interpretează temele şi imaginile-cheie ce definesc un poet al absolutului şi al „căutării nocturne", al „visului ca modalitate de cunoaştere şi categorie morală", al „căutărilor interioare". La prozator se remarcă un „realism al fantasticului", iar eseistului i se relevă susţinuta preocupare pentru expresia poetică. Critica lui G. cuprinde şi alte teritorii, rezultatul fiind o serie de antologii, prefeţe şi postfeţe la scrieri de Ştefana Velisar-Teodoreanu, Bogdan Amaru, Ion Vinea şi editarea pentru întâia oară a Filosofiei religiei de Nae Ionescu (în „Viaţa românească", 1990-1991). începând cu 1990, publică în „Viaţa românească" fragmente dintr-o Istorie a literaturii române. G. e un spirit sistematic, iar stilul său critic se defineşte prin sobrietate şi claritate.
SCRIERI: Alexandru Philippide, Bucureşti, 1985. Antologii: Al. Philippide interpretat de..., Bucureşti, 1972; Ion Barbu interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1976. Ediţii: Al. A. Philippide, Poezii, postfaţa edit., Bucureşti, 1973; Ion Barbu, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1976; Ion Vinea, Ora fântânilor, postfaţa edit., Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Al. A. Philippide interpretat de...", LCF, 1973,7; Mihai Dascal, „Al. Philippide interpretat de...", RL, 1973,9; Const. Ciopraga, Al. Philippide în interpretări critice, CRC, 1973, 12; Dragoş Vrânceanu, Al. Philippide, „Poezii", CNT, 1973, 16; Gheorghe Grigurcu, Al. Philippide, „Poezii", F, 1973,10; Mircea Popa, Arcade, TR, 1974,4; Ion Papuc, „Ion Barbu interpretat de...", CNT, 1977, 17; Paul Dugneanu, Alexandru Philippide, LCF, 1985,42; Piru, Critici, 190-193.	N.M.
GIGEA, Petre (31.111.1930, Goicea, j. Dolj), poet şi memorialist. Este fiul Ecaterinei (n. Chiurtu) şi al lui Ioan Gigea, notar. Urmează Liceul Comercial „Gh. Chiţu" din Craiova (1941-1949) şi Facultatea de Finanţe şi Credit a Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti (1949-1953). A fost inspector
la Secţia Financiară a regiunii Oltenia, primar al Craiovei (1964-1968), prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular al judeţului Dolj (1968-1977), ministru al Finanţelor (1981-1986), guvernator al României la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială (1981-1986), ambasador al României la Paris şi la UNESCO (1986-1989). A debutat la revista „Contemporanul" în 1955 şi editorial, cu volumul Pentru dreptate se aprinse focul, apărut în 1977. A mai folosit pseudonimul Petre Gigea-Gorun. A colaborat la „Ramuri", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Flacăra", „Săptămâna", „Raţiunea", „Historica" (Dolj), „Mozaicul" ş.a.
G. actualizează sonetul în volumele Pentru dreptate se aprinse focul, Căldura vieţii (1979), Amintiri de acasă (1981), La poarta vremii (1981), Sonete sentimentale (2002) şi rondelul într-o plachetă intitulată ca atare (2001). Autorul se defineşte ca poet al tradiţiei, al universului pierdut al unei vârste romantice, un nostalgic al copilăriei edenice şi al satului românesc. Ca memorialist, în volumele Oameni şi evenimente craiovene (2001), Despre Craiova cu dragoste (2001), Din însemnările unui ambasador român la Paris (2002) ş.a., recurge la îmbinarea însemnărilor zilnice despre momentul evocat cu documentul de epocă.
SCRIERI: Pentru dreptate se aprinse focul, pref. Al. Piru, Craiova, 1977; Căldura vieţii, Bucureşti, 1979; Amintiri de acasă, Bucureşti, 1981; La poarta vremii, Craiova, 1981; Adolescenţi de altădată, Craiova, 1988; Oameni şi evenimente craiovene, Craiova, 2001; Despre Craiova cu dragoste, Craiova, 2001; Rondeluri, Craiova, 2001; Din însemnările unui ambasador român la Paris, Craiova, 2002; Sonete sentimentale, Craiova, 2002; întâlniri cu scriitori şi alţi oameni de cultură, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 2003; Lumini de amurg - Dusk Fires, ed. bilingvă, tr. Axei H. Lenn, Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Evocare şi notaţie, RL, 1978,11; Mihai Duţescu, Poezii evocatoare, R, 1978, 15; Fănuş Băileşteanu, „Căldura vieţii", RL, 1979, 17; Firan, Profiluri, I, 378-380; Marian Barbu, Permanenţa sonetului, LCF, 2002,19.	T. N.
GIGU, G. N. (pseudonim al lui Gheorghe Niculescu; 1895-6.IX.1917), poet. O fire de boem a fost G., tânăr poet sortit unei dispariţii pretimpurii. în scurta lui viaţă a scris destul de mult, se pare că a şi tradus (din Petrarca, Heine, Musset), însă nu a apucat să publice decât trei plachete — Cântece, Sonete, Versuri -, toate în acelaşi an, 1915. După trei zile de la apariţia lor în librării, anxiosul autor şi le-a retras. Gestul presupune un scrupul care, din păcate, nu e susţinut de o înzestrare pe măsură. Rareori destins şi surâzător, poetul este, în stihurile lui de simţire romantică, un sceptic, părăsit de iluzii şi invadat de melancolie. Trist, el caută mângâiere, aşa cum, amăgit în iubire, exaltă „plăcerile durerii". în sonete, care s-ar fi cerut încă şlefuite, se resimt înrâuriri baudelairiene. într-un comentariu din „Literatorul" (1918), Tudor Vianu detecta, în încercările lirice ale lui G., „formaţiunea unui talent bizar".
SCRIERI: Cântece, Bucureşti, 1915; Sonete, Bucureşti, 1915; Versuri, Bucureşti, 1915.
Repere bibliografice: V. M. [Vasile Militam], „Cântece", „Versuri", „Sonete", „Tribuna poporului", 1915,6; T.V. [Tudor Vianu], G. N. Gigu,
Gionea
Dicţionarul general al literaturii române 356
L, 1918,11; Andrei Branişte, G. N. Gigu, „Elena", 1918, 245; Andrei Branişte, „Sonete", „Scena", 1918, 260; Adriana Iliescu, „Literatorul", Bucureşti, 1968, 224; Bibliografia românească modernă, II, pref. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1986,477.	F. F.
GIONEA, Vasile (21.11.1914, Gârbovăţu de Jos, j. Mehedinţi -9.IX.1999, Bucureşti), prozator. După studii liceale la Cluj şi Braşov, urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj, unde obţine doctoratul în drept şi ştiinţe economice (1942), devenind lector (din 1948, profesor) la Catedra de politică şi legislaţie socială. Ocupă funcţii de consilier în mai multe ministere, iar din 1966 este profesor de dreptul muncii şi drept economic în Ministerul de Construcţii. După 1989 este ales deputat (1990-1992) şi numit preşedinte al Curţii Constituţionale (1992-1995). Publică numeroase lucrări, studii şi articole de drept civil în reviste de specialitate, mai ales în „Recherches sur l'histoire des institutions et du droit". Este membru al unor importante organisme ştiinţifice: Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din Roma, Accademia Tiberina din Roma şi membru de onoare al Academiei Române (din 1993).
Lucrare cu caracter ocazional, Doi mari creatori. Luchian şi Brâncuşi (1981), însoţită de o bibliografie selectivă, tratează în două secţiuni elementele biografice esenţiale şi caracteristicile muncii de laborator la cei doi artişti, nedepăşind ca interpretare un catalog de sală de expoziţie. Următoarea contribuţie a lui G. este romanul Dragostea lui Tristan şi a Izoldei (1990), unde se repovesteşte legenda din poemul prelucrat de Joseph Bedier „care păstrează credinţele pline de eresuri şi simbolurile din cântecele vechilor trubaduri", acţiunea petrecându-se „acum nouă sute de ani", de unde şi o serie de anacronisme supărătoare. Deşi în bună măsură autorul nu face altceva decât să transcrie textul originar, el obţine un efect de delectare lingvistică şi surprinde semnificaţia adevăratei iubiri dintre Tristan şi Izolda, înlocuind „lămuririle" bardice prin supranatural şi accidental. Alcătuit din trei părţi (Marii înaintaşi, Universitarii, Cei aleşi dintre cei mulţi), volumul Oameni pentru care mi-a bătut inima. Portrete şi amintiri (1990) evocă figuri ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, precum Miron Costin, Gheorghe Lazăr, George Enescu, prin scurte biografii encomiastice, în care nu transpar nici emoţia, nici posibila influenţă avută asupra autorului. Universitarii Nicolae Titulescu, Tudor Vianu, George Vâlsan şi alţii, cunoscuţi sau audiaţi de autor, nu au parte de alt tratament. Portretistica lui G. suferă de o anume tonalitate monocordă specifică „bunelor sentimente". întâmplări din alte vremuri (1991) cuprinde scurte proze, didactic-evocatoare, adresate mai ales copiilor, despre Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Doamna Chiajna, Ion Cantacuzino, Ieremia Movilă sau Vasile Lupu. Romanul Paşi în deşert (I-II, 1991) prezintă lumea avocaţilor din Braşov în preajma celui de-al doilea război mondial, pe fundalul căruia tânărul personaj principal — şi narator — pledează în diverse procese şi are parte de numeroase tribulaţii erotice. Descrierea seacă (Braşovul există doar cu numele), poveştile uneori deocheate
care îl privesc pe narator şi care nu sunt altceva decât snoave fără poantă din lumea avocăţească, o călătorie în Italia relatată în stilul pliantelor turistice ceva mai consistente colorează atmosfera, altfel banală, a celor două volume.
SCRIERI: Doi mari creatori. Luchian şi Brâncuşi, 1981; Dragostea lui Tristan şi a Izoldei, Ploieşti, 1990; Oameni pentru care mi-a bătut inima. Portrete şi amintiri, Ploieşti, 1990; întâmplări din alte vremuri, Bucureşti, 1991; Paşi în deşert, I-II, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Nae Antonescu, „Paşi în deşert", ST, 1991,11; Rusu, Membrii Academiei, 216.	E.	M.
GIOSU, Dan (24.111.1960, Bucureşti), poet şi prozator. A absolvit Liceul de Arte şi Meserii „Gh. Asachi" din Iaşi în 1980, an în care debutează cu poezii în revista „Convorbiri literare". O perioadă este redactor la revista „Timpul", colaborând apoi la „România literară", „Cronica", „Dialog", „Opinia studenţească", „Convorbiri literare" ş.a. Publică volumele întoarcerea cuvintelor (1983), Liber ca pasărea (1989), Scândura lui Afansol
(1991), Patru plus îngerul (1994), Pătratul umbrei (1995). Obţine Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1993), Premiul revistei „Cronica" (1994) şi Marele Premiu al Festivalului de Poezie de la Petroşani (1995).
Poet al generaţiei '80, G. cultivă mai multe tipuri de discurs, oscilând între construcţia amplă, bine întemeiată pe anumite structuri metaforice, şi schema poetică simplă. De asemenea, îşi organizează textele fie în serii de catrene şi distihuri, fie în formule libere, care nu impun nici o constrângere formală. Este adeptul combinaţiilor lexicale inedite, deşi nu are o opţiune decisă în sensul forţării limbajului poetic: „Sângele meu îngheaţă/ iarna în formă de pasăre,/ se ridică cu roşii aripi/ deasupra oraşului nostru/ desenat pe nisip." Există numeroase ecouri, anumite zone intertextuale, nesemnalate, care vin în sprijinul propriului discurs. G. nu se fereşte de repetiţii, dar cuvintele apar de fiecare dată altfel, se diferenţiază semantic, mai ales atunci când fac parte din acelaşi poem. Este remarcabil faptul că poetul îşi construieşte cărţile în jurul câte unei metafore, de aceea unele texte se resemantizează atunci când simt recitite din perspectiva întregului, fapt vizibil mai ales în volumele Liber ca pasărea şi Patru plus îngerul. Un loc aparte printre scrierile lui G. îl ocupă volumul Scândura lui Afansol. Cartea reprezintă o culegere de texte parodice scrise într-un limbaj concis. Imaginile sunt de cele mai multe ori abstracte, iar cititorul asistă la luarea în răspăr a tuturor mijloacelor clasicizate de expresie narativă (Memoria, Povestea lui Inel Pirinel, Mortul, Situaţia lui Amurad Turcul). După ce şi-a însuşit experienţa avangardismului, scriitorul pare că vrea să se detaşeze de ea, singura metodă fiind aceea de a ridiculiza însăşi „lumea pe dos" a unor scriitori precum Urmuz sau Daniil Harms.
SCRIERI: întoarcerea cuvintelor, Iaşi, 1983; Liber ca pasărea, Iaşi, 1989; Scândura lui Afansol, Iaşi, 1991; Patru plus îngerul, Iaşi, 1994; Pătratul umbrei, Iaşi, 1995.
357 Dicţionarul general al literaturii române
Giugariu
Repere bibliografice: George Arion, Victor Niţă, Trei debuturi la Junimea, FLC, 1984, 22; Constantin Pricop, Trei autori, CL, 1984, 5; Laurenţiu Ulici, Trei plus doi, RL, 1984,36; Constanţa Buzea, „întoarcerea cuvintelor", AFT, 1984,11; Ţeposu, Istoria, 110; Ioan Holban, Apocalipsă într-o lume de hârtie, CRC, 1994, 1; Nicolae Turtureanu, Sub zodia suspiciunii, CRC, 1994, 6; Sebastian Drăgulănescu, Lumea ca nelume, „Timpul", 1994, 12; Ioan Holban, „Am adăpostit întristarea şi teama", CRC, 1995,4 (interviu cu Dan Giosu); Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 31; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 199.	Ş.A.
GIUGARIU, Mihai (25.IX.1929, Chişinău), prozator şi eseist. Este fiul Valeriei (n. Chiriţescu) şi al lui Petre Giugariu, profesor de muzică (ofiţer, şef de orchestră). Urmează Liceul „N. Filipescu" de la Mănăstirea Dealu (1939-1946), apoi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1950. Lucrează o vreme ca desenator, funcţionar de poştă etc. Din 1955 intră în magistratură (angajat, succesiv, ca judecător la diferite tribunale din provincie, consultant juridic la Tribunalul Suprem, judecător la Curtea Superioară de Control Financiar), ulterior profesând avocatura. Este diplomat al Facultăţii pentru Studierea Dreptului Comparat din Strasbourg (1974). între 1992 şi 1996 este vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi din nou magistrat, la Curtea Supremă de Justiţie. Debutează cu o povestire (Săptămâna are şase zile), în „Luceafărul" (1966), iar în volum cu Fata şi bătrânul (1968). Remarcat şi elogiat de critică, se impune ca un prozator relativ prolific: publică volume de proză şi eseuri în perioada
1970-1990. A colaborat la reviste literare („România literară", „Luceafărul", „Contrapunct" ş.a.) şi la alte periodice (contribuţii publicistice la cotidianul „România liberă"). A semnat traduceri din limba franceză, a scris scenarii de filme documentare. Este autor al unor studii, analize şi comentarii juridice, apărute în publicaţii de specialitate, multe dintre ele în străinătate. A întocmit — alegând şi adnotând textele, îngrijind editarea etc. — două culegeri de documente juridice, care interesează şi istoria literară, Prigoana şi Principiul bumerangului
(1996), prima privind procesul Constantin Noica, Dinu Pillat ş.a., cealaltă - procesul Lucreţiu Pătrăşcanu. A fost distins cu Premiul pentru proză al Academiei Române (1991).
Volumul de debut, Fata şi bătrânul, a fost bine primit de critică. într-un moment de cotitură a evoluţiei structurilor literare, marcat de diversificare tematică şi de ispita experimentului formal, G. venea cu remarcabile proze inspirate din realitatea cotidiană, cu precădere din zona ei „intimistă". Construite convingător, hrănite din observarea atentă a „banalului", povestirile şi nuvelele vădeau capacitate de notaţie inteligentă, instituind impresia concretului, familiarului şi autenticităţii; prin procedări comportamentiste, ele năzuiau să surprindă coordonatele unor psihologii. Piesa eponimă a cărţii (un mic roman, de fapt) include două jurnale intime — al unei fete şi al unui bătrân — independente, cu o foarte vagă legătură între ele, care trezesc însă interesul prin justeţea şi minuţia observaţiei realiste, prin conturarea nuanţată a personajelor şi a mediului acestora, prin expresivitatea şi eleganţa stilului. Primul roman al scriitorului, Condotierul (1970), e o cronică, în maniera acreditată de nuvele, a relaţiilor din mediile intelectuale, cu focalizare asupra aventurii, ratate, de a se „realiza" a personajului central. Se manifestă aici un demers care avea să fie reluat în romanele Magdalena (1975) şi O vacanţă atât de lungă... (1978): „analiza relaţiilor dintre individ şi lumea în care trăieşte sau, mai bine, [...] a gradului de libertate îngăduit de societate individului" (Nicolae Manolescu). Tema, desigur îndrăzneaţă şi delicată în contextul istoric al apariţiei romanului, e tratată cu relevanţă. Persistă aplecarea spre intimism, dar apare un spor de comentarii analitice auctoriale pe tărâmul psihologismului, frizând uneori fastidiosul şi vădind obsesia interpretării micilor gesturi uzuale ca elemente ale codului nescris al unui joc al disimulării. Romanului Magdalena avea să i se reproşeze afilierea forţată la o anumită formulă de modernitate, concepută programatic sub specia complexităţii extreme şi a crispării, a complicaţiei căutate, manifestată în obstacole sistematic ridicate de autor în faţa propriului mesaj. Cam aceleaşi reproşuri, pe fondul recunoaşterii unor certe însuşiri, au putut fi făcute şi la adresa volumului Iubiri rele (1973), care, alături de reeditarea unor proze din perioada de început, include şi piese noi. O variaţiune pe tema din Condotierul este O vacanţă atât de lungă..., romanul unei „crize de afirmare", care investighează un caz de „rebeliune" existenţială, de refuz al soluţiilor social-profesionale pasive şi convenţionale, în numele urmării unei vocaţii artistice. „Rebelul" care respinge calea unei cariere banale şi conformiste şi a unei existenţe terne
Giuglea
Dicţionarul general al literaturii române 358
constată că aspiraţia către independenţa deplină faţă de societate este irealizabilă, iar „evadarea" sa eşuează. Aici descripţia amănunţită a cotidianului e dublată de o morală existenţialistă, contrabalansată, pe de altă parte, de o propensiune spre cultivarea unui „exotism" social (peripeţii prin mediile plastico-expoziţionale, amoruri pasagere, salahorie ocazională în piaţa de legume, chefuri ostentativ boeme, situaţii laborios pitoreşti, stranii şi „semnificative"). Autenticitatea artistică cedează astfel teren în faţa unor accente de kitsch romanesc. Preocuparea pentru complexitatea tehnicii narative e vădită din plin în Mesagerul (1983), roman „cinematografic", ţinând de „şcoala privirii". Lecţia Noului Roman francez e aplicată sârguincios, cu aerul de pastişă involuntară chiar, nu însă fără talent. Se pot presupune şi influenţe masive dinspre Alain Robbe-Grillet şi, mai ales, dinspre Claude Simon. Primează impresia de experiment: patrimoniul propriu-zis narativ, diluat, captează anevoie interesul cititorului, iar patetismul implicit nu convinge îndeajuns. Romanul manifestă preocuparea pentru reconsiderarea injustiţiilor istoriei (este vorba despre un proces regizat, intentat unui aşa-zis „sabotor", în atmosfera zilelor de după reforma monetară din 1947). O tematică asemănătoare — sunt evocate lagărele penitenciare din anii '50 — e tratată şi în Destine (1990), carte cu structură la fel de alambicată (o misterioasă urmărire serveşte drept cadru pentru rememorări, flash-back-uri etc.). Prin texte legate de teme şi subiecte diverse (chestiuni literare, instantanee din viaţa cotidiană, mituri clasice în întruchipări actuale, observaţii din sfera comportamentelor sociale cu tentă culturală, analize ale „laboratorului de creaţie" scriitoricesc, probleme cetăţeneşti, observaţii de morală şi estetică a vieţii zilnice, însemnări de călătorie, micro-cronici de artă, schiţe de sociologie empirică ş.a.), G. a ilustrat şi genul eseistic. Scrierile, adunate în volumele Mărul lui Paris (1980) şi Nepoţii lui Anton Pann (1986), sunt în general de mică dimensiune — uneori, ca în Nepoţii..., aproape „tablete" sau note —, reprezentând schiţe de solilocvii ideatice sau, mai frecvent, literaturizări, prin comentariu inteligent şi stabilire de conexiuni revelatoare, ale unor crâmpeie de viaţă reală.
SCRIERI: Fata şi bătrânul, Bucureşti, 1968; Condotierul, Bucureşti, 1970; Iubiri rele, Bucureşti, 1973; Magdalena, Bucureşti, 1975; O vacanţă atât de lungă..., Bucureşti, 1978; Mărul lui Paris, Bucureşti, 1980; Mesagerul, Bucureşti, 1983; Nepoţii lui Anton Pann, Bucureşti, 1986; Cină cu langustine, Bucureşti, 1987; Destine, Bucureşti, 1990; ed. Bucureşti, 2003. Antologii: Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, D. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu ş.a., Bucureşti, 1996; Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, 1996. Traduceri: Edgar Wallace, Asasinul de la capătul lumii, Bucureşti, 1992, Misterul vrăjitoarei africane, Bucureşti, 1992, Cei trei fii ai dreptăţii, Bucureşti, 1993; Jean Giraudoux, Bella, Bucureşti-Iaşi, 1998; Vladimir Grigorieff, Religiile lumii, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: G. Dimisianu, „Fata şi bătrânul", GL, 1968,16; Mircea Iorgulescu, „Condotierul", RL, 1970, 35; Lucian Raicu, „ Condotierul", RL, 1970,40; G. Dimisianu, Romane simbolice şi vizionare. Mihai Giugariu, „Condotierul", LCF, 1973,2; Mircea Iorgulescu, Mihai Giugariu, CL, 1973,2; Mirela Roznoveanu, „Iubiri rele", TMS, 1973,3;
Valeriu Cristea, „Iubiri rele", RL, 1973,29; Ion Marcoş, „Iubiri rele", TR, 1973,30; Nicolae Ciobanu, „Iubiri rele", LCF, 1973, 33; Liviu Leonte, Două cărţi de proză, CRC, 1973,39; George Pruteanu, „Iubiri rele", CL,
1973,	16; Dana Dumitriu, „Iubiri rele", ARG, 1973, 9; Iorgulescu, Rondul, 226-229; Mircea Muthu, Singurătatea condotierului, TR, 1974,28; Cristea, Domeniul, 273-278; Voicu Bugariu, Realism şi atemporalitate, LCF, 1975,9; Cornel Ungureanu, Romane de dragoste, 0,1975,13; Liviu Leonte, Tradiţional şi modem în proză, CRC, 1975,14; Valeriu Cristea, Romanul unui destin, RL, 1975,16; Ion Vlad, Proza lucidă, TR, 1975,16; Val Condurache, Banalitate şi profunzime. Mihai Giugariu, „Magdalena", CL, 1975, 5; Raicu, Critica, 160-193; Nicolae Manolescu, Realism şi romanesc, RL, 1978,21; IonOlteanu, „O vacanţă atât de lungă...", ST, 1978, 10; Iorgulescu, Firescul, 213-216; Elena Tacciu, Dialectica scrisului, RL, 1980,30; Moraru, Semnele, 234-238; Mircea Iorgulescu, Ieşirea din cadru, RL, 1984,10; Dana Dumitriu, între reportaj şi jurnal, RL, 1986,27; Ion Bogdan Lefter, Palimpseste şi melancolie, RL, 1988,36; Cosma, Romanul, 1,241-244; Alex. Ştefănescu, Artă şi tehnică, RL, 1990,11; Irina Petraş, Viaţa ca un labirint, ST, 1990,6; Dicţ. scriit. rom., II, 406-408. N.Br.
GIUGLEA, George (11.11.1884, Satulung, j. Braşov -7.IV.1967, Bucureşti), etnolog. După absolvirea şcolii primare în comuna Roseţi, din actualul judeţ Călăraşi (1891-1895), urmează cursurile gimnaziale şi liceul la Braşov (1895-1903).
359 Dicţionarul general al literaturii române
Giulescu
între 1904 şi 1908 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1909) şi îşi va susţine doctoratul în litere la Universitatea din Cluj (1920). Funcţionează între timp ca profesor suplinitor de limba şi literatura română la Târgovişte (1910-1913). îşi continuă studiile în Franţa, la Sorbona, fiind concomitent lector de limba română la Catedra profesorului Mario Roques. Revenit în ţară, este numit profesor la Liceul „N. Filipescu" de la Mănăstirea Dealu. Participă ca voluntar în războiul din 1916-1918, funcţionează, scurt timp după aceea, ca profesor suplinitor la Galaţi (1918), apoi este profesor de filologie romanică (1919-1947) la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, unde, în 1929 şi 1930, a fost şi decan, iar în 1931 şi 1932, prodecan. în 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române. Colaborează la „Dacoromania", „Revista filologică" (Cernăuţi), „Transilvania", „Analele Universităţii din Timişoara", „Anuarul Arhivei de Folclor" (Cluj), „Graiul nostru", „Grai şi suflet", „Revista pentru istorie", „Arheologie şi filologie, fonetică şi diactologie", „Cercetări lingvistice" ş.a.
Discipol al lui Ovid Densusianu (pe care avea să îl evoce într-un patetic necrolog), G. se dedică încă din studenţie, cu stăruinţă şi deosebită chemare, evidenţierii straturilor celor mai vechi ale limbii române, prilej pentru a face ample incursiuni în istorie, istoria culturii, folcloristică, literatură română veche, romanistică, filologie comparată. Luminarea etimologiei unor toponime sau expresii, a unor structuri sau forme de limbă antrenează în cercetările sale ample reconstituiri de datini, obiceiuri şi fapte de viaţă, pe fundalul cărora proiectează elementele analizate, spre a le surprinde adevărata semnificaţie. Nu întâmplător, unul dintre cele mai importante studii îl va intitula Cuvinte şi lucruri (1922). Lucrările sale docte l-au impus ca pe unul dintre cei mai importanţi filologi români, criticat, totuşi, pentru încercarea forţată de evidenţiere a influenţei limbii germane vechi asupra limbii române. în domeniul folcloristicii, a alcătuit (în colaborare cu G. Vâlsan), la începutul carierei sale ştiinţifice, o carte exemplară: De la românii din Serbia (1913), o culegere de literatură populară, selecţie „dintr-un material mai vast", adunat în cursul a două călătorii întreprinse de cei doi în anii 1910 şi 1911, în vederea unor „studii lingvistice şi etnografice". Deşi în prefaţă culegătorii subestimează importanţa materialului, relevând că din punct de vedere estetic literatura populară a românilor din Serbia „nu prezintă decât rareori interes deosebit", textele adunate de la o populaţie trăind izolat, în ritmuri arhaice, au o valoare de excepţie. Impresionante sunt îndeosebi secţiunile de balade „voiniceşti" (haiduceşti), „cântări bătrâne" şi „cu cuprins mitologic", ce conţin variante ale unor tipuri rare sau extrem de rare, precum Stânislav Voinicu, Cântecul lui Isirim Bogatu, Mizilca Rădoiţă, Neacşu Haiducu, Vidu Ţăranu, Ghiol Dumitru, Chiliodor, Voichiţa, Ioana Sânziana ş.a. Valoarea pieselor folclorice e sporită de acribia notării filologice şi mai ales de metoda culegerii „în timp ce lăutarii cântau". „Se ştie — observă autorii — că atunci textul e redat în mod absolut real, fiindcă îl menţine muzica în formele lui mai arhaice şi mai puţin alterate în unele privinţe."
Interesante sunt, de asemenea, informaţiile despre performeri (locul naşterii, persoana de la care ştie cântecul, precum şi repertoriul mai larg pe care îl deţine). Prin rigori autoimpuse, G. şi Vâlsan au anticipat metodologia ştiinţifică a ultimelor decenii, conferind lucrării o valoare de referinţă. Din păcate, după această primă tentativă de abordare a folclorului românesc G. nu a mai publicat decât o culegere precară (şi ca dimensiuni, şi ca interes), Din literatura populară de astăzi a Basarabiei, realizată „în vara anului 1918", în judeţele Chişinău, Tighina şi Akerman. Volumul cuprinde cântece lirice, haiduceşti, colinde, oraţii de nuntă, bocete, pilde. Pasiunea începuturilor se mai întrevede în anii maturităţii în decantarea sensurilor şi a etimologiei unor expresii populare sau în formularea punctuală a unor ipoteze asupra originii şi vechimii diverselor balade istorice. Independent însă de aceste abordări accidentale ale domeniului etnologiei, G. rămâne important prin culegerea din 1913.
SCRIERI: Cuvinte şi lucruri, Cluj, 1922; Note şi fapte de folclor şi filologie, Cluj, 1928; Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der dako-rumănischen Sprache, Sibiu, 1944. Culegeri: De la românii din Serbia, Bucureşti 1913 (în colaborare cu G. Vâlsan); Din literatura populară de astăzi a Basarabiei, Bucureşti, [1919].
Repere bibliografice: Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 129-130; Rusu, Membrii Academiei, 142; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 293-294.	I.	O.
GIULESCU, Constantin A. (1876, Bucureşti - c. 1924), poet şi prozator. A avut o existenţă ştearsă, de funcţionar la Casa de Depuneri din Bucureşti, unde a fost casier general. Dacă semnătura Cangiul îi aparţine, G. debutează, ca foarte tânăr poet, în 1894, la „Dreptatea" din Turnu Severin. A colaborat cu versuri, proză şi, câteodată, cu articole la „România ilustrată", „Sămănătorul", „Viaţa literară şi artistică", „Neamul românesc literar", „Ramuri", „Convorbiri literare", „Foaia interesantă", „Ţara noastră", „Tribuna" („Tribuna poporului"), „Falanga literară şi artistică", „Seara", „Minerva literară ilustrată", „Voinţa naţională", „Conservatorul", „Românul" (Arad), „Flacăra", „Dimineaţa", „Rampa nouă ilustrată", „Literatorul", „Gloria României" ş.a. A mai semnat cu iniţialele H.C.,
C.A.G. sau C. Giulescu Vâlcea. A scris şi teatru. A tradus, în „Tribuna" (Arad), din Genevieve Denis şi Gilbert. în 1912 Societatea Scriitorilor Români îl admite în rândurile ei.
Versurile uşurele ale lui G. (printre care şi sonete, pasteluri, cântece „în formă populară"), din periodice şi din volumul Flori de câmp (1909), simt de o nedezminţită sărăcie a inspiraţiei. Fără noroc în iubire, melancolicul, care eminescianizează impudic, se înseninează rareori. Amarul îl apasă şi, cu „visurile spulberate", e mereu gata să izbucnească în plâns. Şi proza, chiar atunci când evocă întâmplări crunte şi nenorocite răsuciri de destin (ca, de pildă, în nuvelele din Mărin ocnaşul, 1923), e moleşită într-un sentimentalism fără speranţă. Emotiv ca un adolescent întârziat, „trubadurul", invadat de amintiri duioase şi ataşat de „nimicuri dragi", are - ca şi în stihuirile lui -„ochii scăldaţi în lacrămi". Aşa, în schiţele şi în însemnările pretins epistolare din Privelişti şi amintiri (1912), Floarea iubirei (1914) şi Dragostea unui trubadur (1916). Printre înduioşări,
Giurgea
Dicţionarul general al literaturii române 360
înfrigurări, deprimări, o „inimă tristă" bate şi un peisaj, la rându-i, plângător intră numaidecât în rezonanţă. Câteva vagi fizionomii şi un umor silit nu destramă monotonia acestor debile naraţiuni suspinătoare.
SCRIERI: Flori de câmp, Vălenii de Munte, 1909; Privelişti şi amintiri, Bucureşti, 1912; Floarea iubirei, Bucureşti, 1914; Dragostea unui trubadur, Bucureşti, 1916; Flori de pădure, Bucureşti, f.a; Marin ocnaşul, Bucureşti, [1923].'
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 329-330; F., „Privelişti şi amintiri", VR, 1913,3; Mihail Sorbul, „Privelişti şi amintiri" de Const A. Giulescu, „Minerva", 1914,1830; Andrei Branişte, Const. A. Giulescu, RP, 1916,214.	'	F.F
GIURGEA, Jul. [Iuliu] (2.XII.1887, Brad - 26.111.1948, Bucureşti), prozator şi traducător. După absolvirea, în 1903, a gimnaziului din oraşul natal, G. urmează liceul la Braşov. Ar fi obţinut mai târziu şi licenţa Academiei Comerciale din Leipzig. Din 1907 este redactor responsabil al „Tribunei" arădene, calitate în care autorităţile maghiare îi intentează numeroase procese de presă, din cauza cărora va trebui să se refugieze, în 1912, peste Carpaţi. O vreme este corespondentul la Bucureşti al unor ziare germane. Până la intrarea României în război, tipăreşte „romanul" Oameni din Ardeal (1915, reeditat în 1919 cu titlul Pribegie) şi este administrator la revista „Solia", în care îi apar, sub semnătura Iuliu Giurgea-Bradu, articole şi nuvele, acestea din urmă urmând a fi strânse, în 1917 (sau în 1918), în volumul Povestea primăverii, care, „suprimat" de cenzura germană, va fi retipărit în 1920. Internat într-un lagăr de prizonieri, probabil în Bulgaria, a scris poemul în proză Domniţa Fărănume, dat la lumină după încheierea păcii, în 1920. O altă carte apărută tot atunci, Iedera (1921), cuprinde nuvele. Ulterior colaborează sporadic, cu proză, articole şi traduceri, la „România nouă", „Banatul", „Universul literar", „îndreptar", „Munca literară", „Ţara noastră", „Familia" ş.a. Specia-lizându-se în continuare ca traducător din limba engleză, a transpus în româneşte, în aproape un sfert de veac, peste şaizeci de cărţi, îndeosebi romane aparţinând unor scriitori englezi şi americani de mare succes, printre care Bret Harţe, Upton Sinclair, John Galsworthy, A.J. Cronin, Joseph Conrad, W.S. Maugham, Rudyard Kipling, Aldous Huxley, Lloyd C. Douglas, Mazo de la Roche, James Hilton, Peter Neagoe ş.a.
Fără experienţă şi fără larg suflu epic, G. alipeşte în „romanul" Oameni din Ardeal câteva nuvele, ele însele nerotunjite. Povestea de iubire dintre doi tineri de etnii diferite este abandonată pe parcurs, iar aceea a intelectualului ardelean ce-şi asumă o datorie faţă de conaţionalii asupriţi este abia schiţată. Mai închegată este înfăţişarea unui episod electoral, cu scene de un real dramatism, cu un personaj colectiv bine prins şi câteva individualităţi notabile (preotul Mezdreanu, Mihoală). Unele dintre prozele adunate în Povestea primăverii se resimt de influenţa sadoveniană, în prezentarea cu discreţie a unor „dureri înăbuşite" ori a unor pasiuni puternice, sfârşite tragic. Nuvelele din Iedera sunt inspirate, în schimb, de scriitori străini, ele aducând personaje insolite (un dandy, un dresor de
circ) şi un mediu cosmopolit, descris cu precizie şi cu un aplomb rar la noi în epocă. Notă aparte între scrierile lui G. face Domniţa Fărănume prin stilul său înflorit, bogat în pasaje plastice ori muzicale. însă intriga, plecând de la motive de basm, se constituie artificial, numai pentru a exprima jalea şi tristeţea robiei şi a înstrăinării. Buna cunoaştere a limbii engleze, unele calităţi înnăscute şi experienţa acumulată au făcut ca, într-o primă fază, traducerile lui G. să fie suficient de fidele originalului, într-o limbă nu o dată frumoasă. Apreciate aproape unanim au fost şi versiunile sale din Cărţile junglei ale lui Kipling, din mai multe romane ale lui W. S. Maugham ori din Drumuri cu popas, aparţinând scriitorului american de origine română Peter Neagoe. Cu timpul însă traducătorul a făcut din înzestrarea sa o adevărată industrie. Chiar dacă nu şi-a însuşit munca altora, cum a fost acuzat, graba cu care erau transpuse mii de pagini s-a repercutat asupra calităţii. S-a adăugat şi alegerea unor cărţi de mare succes la public, dar fără
o	valoare artistică deosebită, ceea ce a coborât întrucâtva gustul public. Ediţiile repetate şi tirajele foarte mari au dus, după opinia lui G. Călinescu, la o „criză" a cărţii româneşti în anii de dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial. în ansamblu activitatea de traducător a lui G. este meritorie, ea contribuind la procesul de sincronizare a literaturii noastre cu cea occidentală.
SCRIERI: Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1915; ed. (Pribegie), Bucureşti, 1919; Povestea primăverii, Bucureşti, [1917]; ed. 2, Bucureşti, 1920; Domniţa Fărănume, Bucureşti, [1920]; ed. 2, Bucureşti, 1944; Iedera, Bucureşti, [1921]. Traduceri: Franck Adams, Taina înecatei, Bucureşti, [1934], Jur s-o ucid, Bucureşti, f.a.; Pearl S. Buck, Casa de lut, I-III, ed. 4, Bucureşti, [1935], Vânt de la Răsărit, vânt de la Apus, Bucureşti, [1939], Patriotul, Bucureşti, [1940], Chip cioplit, I-II, Bucureşti, [1943], Mândrie, Bucureşti, [1943], Dinţii balaurului, Bucureşti, [1944], Exilata, Bucureşti, [1946]; [Florence L.] Barclay, Mătăniile, Bucureşti, [1936]; Earl Derr Biggers, în dosul perdelei, Bucureşti, [1936]; Maurice Baring, Daphne Adeane, Bucureşti, [1937], Leagănul pisicii, I-II, Bucureşti, 1939; Rudyard Kipling, Kim, Bucureşti, [1937], Cărţile junglei, I-II, Bucureşti, f.a.; W.S. Maugham, Luna şi doi bani jumate, Bucureşti, [1937], Saltimbancii, Bucureşti, [1937], Un petec de pământ, Bucureşti, [1937], Casuarina, Bucureşti, [1938], Robii, I-II, Bucureşti, [1938], Vacanţa de Crăciun, Bucureşti, [1939], A tremurat o frunză, Bucureşti, [1941], Miniaturi, Bucureşti, [1941], Chemarea dragostei, Bucureşti, [1943], Doamna Craddock, Bucureşti, [1943], Odinioară ca şi azi, Bucureşti, [1946], Spre ziuă, Bucureşti, [1946], Tăiş de brici, Bucureşti, [1946], La persoana întâia, [Bucureşti], f.a.; Robert Elliot Burns, Sunt un evadat, Bucureşti, [1938]; Joseph Conrad, Hanul lui Almayer, Bucureşti, [1938]; John Galsworthy, Tenebre, I-II, Bucureşti, [1938]; Aldous Huxley, Punct. Contrapunct, I-II, Bucureşti, [1938], Două sau trei graţii, Bucureşti, f.a.; Sinclair Lewis, Dodsworth, Bucureşti, [1938], Strada Mare (Povestea doamnei Cară Kennicott), I-II, Bucureşti, [1940], Babbitt, I-II, [Bucureşti], f.a.; Peter Neagoe, Drumuri cu popas, Bucureşti, [1938]; Johann Boyer, Emigranţii, I-II, Bucureşti, [1939], Ultimul viking, Bucureşti, [1940]; A. J. Cronin, Gran Canaria, Bucureşti, [1939], Citadela, I-II, Bucureşti, [1939], Sub stele, I-II, Bucureşti, [1940], Castelul pălărierului, I-II, Bucureşti, [1941], Trei dragoste, Bucureşti, [1941], Cheile împărăţiei, Bucureşti, [1947], Copil străin, Timişoara, 1993; James Hilton, Orizont pierdut, Bucureşti, [1939], Umbre, Bucureşti, [1943], Adio, domnule Chips, Bucureşti, 1992; Bernhard Kellermann, Tunelul,
361 Dicţionarul general al literaturii române
Giurgiuca
Bucureşti, [1942]; Lloyd C. Douglas, Obstacole, Bucureşti, [1943], Parada, Bucureşti, [1945], Cămaşa lui Christos, Bucureşti, [1946], Obsesia, Bucureşti, [1946]; Edna Ferber, Vandalii, I-II, Bucureşti, [1944]; Mazo de la Roche, Cronica familiei Whiteoak, I-VT, Bucureşti, [1945-1946]; Gustav Meyrink, Golem, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu I.U. Soricu şi V. Munteanu); T. S. Stribling, Electorii, [Bucureşti], f.a.; Daphne Du Maurier, Golful Francezului, Craiova, 1992.
Repere bibliografice: L. I.[Leontin Iliescu], „Oameni din Ardeal", UVR, 1915,11; Andrei Branişte, „Pribegie", CLI, 1920,24; Al. Bogdan, Prozatori grăbiţi, LUT, 1922,33; ScarlatStruţeanu, „Iedera", „Viitorul", 1922,4162; Predescu, Encicl, 363; G. Călinescu, Prostologicon, JL, 1939, 42; Liviu Bratoloveanu, Cazul Jul. Giurgea, „Spectator", 1944,25.	V.D.
GIURGIU, Felicia (12.11.1942, Timişoara), stilisticiană şi eseistă. Este fiica Aureliei şi a lui Virgil Giurgiu. Urmează liceul în oraşul natal, apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-germană. După absolvire, îşi inaugurează cariera didactică la Catedra de limba română a aceleiaşi facultăţi, unde ajunge conferenţiar. Colaborează la „Revista de istorie şi teorie literară", „Familia", „Limbă şi literatură", „Analele Universităţii din Timişoara" ş.a.
A debutat cu articole în „Orizont" (1965) şi editorial cu volumul Motive şi structuri poetice (1980), prin care aclimatizează la noi, într-o manieră personală şi atrăgătoare, stilistica motivelor (cu referire explicită la Mihai Eminescu, Lucian Blaga, V. Voiculescu, ALA. Philippide, AL Macedonski, Ion Pillat ş.a.). G. se vădeşte interesată de dimensiunea lingvistică a textului poetic şi de efectele estetice ale dialogului neîntrerupt dintre motiv şi structură. Următoarea carte, în eminescianul univers (1988), dă expresie preocupării autoarei pentru investigarea cu mijloace inedite a operei eminesciene, căreia izbuteşte să-i lumineze unele aspecte mai puţin cercetate până acum; este vorba despre o adevărată reconstrucţie a universului poeziei lui Eminescu pornind de la modelul, integral asumat, cum se dovedeşte la tot pasul, al labirintului, spre centrul căruia se tinde ca spre o autentică sursă a esenţei creatoare. Obsesia constantelor tematice, ca elemente ordonatoare şi căi de acces, se regăseşte în Spirala destinului (1993), unde metoda este consolidată prin apelul profitabil la interdisciplinaritate şi prin extinderea ei la autori străini, convocaţi, alături de cei români, la o conversaţie spirituală.
SCRIERI: Motive şi structuri poetice, Timişoara, 1980; în eminescianul univers, Timişoara, 1988; Spirala destinului, Timişoara, 1993; Adagio în si minor, Timişoara, 1999; Probleme de lingvistică a textului, Timişoara, 1999. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii, Timişoara, 1991, Sonete, postfaţa edit., Drobeta-Tumu Severin, 1994.
Repere bibliografice: Doina Bogdan-Dascălu, „Motive şi structuri poetice", AUT, t. XX, 1982; Paula Diaconescu, Labirintul eminescian, R, 1989,6; Al. Piru, Eminescu, azi, Bucureşti, 1993,174-177. D. B. -D.
GIURGIUCA, Emil ( 27.XII.1906, Diviciorii Mari, j. Cluj -3.III.1992, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Pelaghiei (n. Băieşu) şi al lui Ioan Giurgiuca, preot. Face liceul la Gherla (1918-1923), apoi urmează Facultatea de Litere şi Filosofie din
Bucureşti (1925-1929). Chiar din anul terminării studiilor intră în învăţământ şi funcţionează ca profesor de limba română la diverse licee din Transilvania: Colegiul Bethlen din Aiud (1929-1931), Gimnaziul Mixt din Uioara (1931-1932,
1933-1934), Liceul „Avram Iancu" din Brad (1932-1933), Liceul „Gh. Bariţiu" din Cluj (1934-1936), Liceul de Băieţi din Sighişoara (1936-1939), Liceul de Aplicaţii al Universităţii din Cluj (1939-1940). în perioada 1940-1944 este detaşat mai întâi la Arhiva de Folclor din Ministerul Instrucţiunii, apoi la revista „Şcoala românească". Desfăşoară o bogată activitate literară, colaborând la revistele „Datina", „Universul literar", „Azi", „Pagini literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Viaţa românească" ş.a. Debutează cu versuri în revista „Datina" (1925) şi editorial, cu volumul Anotimpuri (1938). Afirmându-şi intenţia de a stimula creaţia literară din Transilvania, înfiinţează împreună cu poetul George Boldea, la Brad, în 1933, revista „Abecedar", la redactarea căreia vor participa scriitori precum Mihai Beniuc şi Pavel Dan. Mai târziu, în primăvara anului 1941, împreună cu Dan Botta şi Octavian C. Tăslăoanu, editează revista „Dacia". După război este încadrat ca profesor la Liceul de Aplicaţie al Seminarului Pedagogic (1944-1950) şi la Şcoala Medie nr. 11, actualul Colegiu Naţional „Cantemir Vodă" (1950-1965), ambele din capitală. în 1962 este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea volumului de poezii Cât cuprind cu ochii de Meliusz
Giurgiuca
Dicţionarul general al literaturii române 362
Jozsef, iar în 1984 i se decemează, din partea Uniunii Scriitorilor, un premiu special pentru întreaga activitate literară.
De orientare tradiţionalistă, adevărată matcă stilistică a poeziei transilvănene, dar delimitându-se la nivelul registrului tematic de „dezrădăcinarea strict sămănătoristă, de opoziţia sat-oraş, din lirica unui Goga sau Iosif" (Pompiliu Constantinescu), G. îşi concepe universul poetic axându-se pe două coordonate: una spaţială, reprezentată de natura ţării, cu o evidentă şi explicabilă preferinţă pentru meleagurile Ardealului natal, şi alta temporală, determinată de alegerea, ca fundal al majorităţii poemelor, a anotimpurilor saturate de lumină (vara şi primăvara). într-un asemenea decor marcat fie de prospeţimea primăverii, fie de aura solară a verii, eul liric aspiră să redevină, prin integrarea în natură, parte a materiei în care se manifestă harul divin. Anotimpuri, volumul de debut, se remarcă printr-o multitudine de „peisaje", transpuse liric cu ajutorul unui vast repertoriu de epitete coloristice şi de comparaţii, într-o îmbinare fericită a clasicului cu modernul, a bucolicului cu simbolismul, idealizând imaginea rusticului transilvan, pe care o transformă într-o ipostaziere terestră a Raiului: „Râd toporaşii vineţi ca ochiuri de izvoare./ E-o dimineaţă albastră şi clară ca un clopot/ [...] Când alb răsare-n slavă Ierusalimu-n flori/ Şi laudă de ramuri spre cerul cald irupe" — întâmpinare; „Atâta cer a curs pe câmp azi noapte/ Că peste ramuri atârna în zori/ Argint din matca drumului de lapte/ Şi stele izvorau pe câmp din flori" — Dimineaţă de primăvară. Scopul demersului poetic îl constituie perpetua căutare a unor fărâme de miracol, oriunde şi în fiecare dintre momentele zilei. Umbra răcoroasă a copacilor pădurii, ce îmbie în arşiţa verii la odihnă, răsăritul şi apusul soarelui, unduirea lanului de grâu, cerul unei dimineţi de vară, câmpul somnolent, cuprins de toropeala amiezii reprezintă obiectivări care ascund clipe binecuvântate, când sufletul fiinţei umane se identifică, extaziat, cu lumea care primeşte har: „Simt dumnezeirea-n fagul crud,/ O aud pe ape, o aud. / [...] Dibuitoare mâna s-atingă pe aproape/ Pe Dumnezeu, mireasmă plutind pe flori, pe ape..." — Dorinţă. Pentru eul liric, vara este o copilă, iar sosirea toamnei echivalează cu iubirea pierdută. Deşi la nivelul acestor versuri de început nu se poate vorbi de o temă a iubirii deplin conturată, aceasta fiind subordonată peisajului, se observă totuşi câteva încercări izolate de autonomizare, ce se vor configura târziu, în Poemele verii, din 1964: „Şi gândul, ca să adorm, nu mi-1 strămut/ Pe holde care curg în lin dezmierd, / Ci strâng, brăţară, dimineaţa ce-a căzut/ Desprinsă de la mâna ta, să nu te pierd" — Convalescenţă. O nouă direcţie în poezia lui G. se dezvoltă în grupajul liric din 1943, Dincolo de pădure, al cărui titlu traduce etimonul „Transilvania". Mai puţin omogen tematic faţă de Anotimpuri şi marcând o clară schimbare de tonalitate, de la optimismul radios al comuniunii cu natura, la disperarea şi plângerea prin vers a pierderii ţinutului natal, cartea include, în descendenţa lui O. Goga sau a lui Aron Cotruş, fie poeme în care cuvântul se metamorfozează în imprecaţii şi lacrimi amare („O vale de lacrămi şi doruri mi-e ţara" — Septembrie; „Seminţia lui Horia se stinge;/ Vai, vai, şi Iancu rătăceşte prin
pădure/ Şi armele nu are cin' le-ncinge" — La capătul vremii; „Lacul e mâhnit, iar codrii-n somn/ Prind a se urni cu încruntare" — An rău), fie prelucrări ale unor doine de înstrăinare („Satule bătrân, la ce te uiţi,/ Mai ţii minte ţara noastră mare? /[...] Au rămas acolo toţi ai mei/ Pod de-argint întinde-aş pân' la ei" — Cântec de dor). Pământul aflat „dincolo de pădure", casa părintească, satul străjuit de „ulmul cel bătrân" alcătuiesc reperele unui spaţiu închis şi interzis, păstrând în latenţă „visul românesc". După o întrerupere de peste două decenii, perioadă în care s-a limitat doar la traduceri din autori maghiari, G. revine cu trei cărţi de versuri noi (Poemele verii, Cântece de ţară, 1967, Semne pe scut, 1972) şi cu
o	selecţie din poeziile scrise anterior (Poezii, 1968). Alături de „peisaje" lirice şi de stihuri dedicate ţării, caracterizate printr-o dragoste vibrantă faţă de plaiurile româneşti, se strecoară accente nostalgice, în acord cu o predilecţie bine marcată atât tematic, cât şi stilistic, spre confesiune. în Cântece de ţară, rătăcit printre clădirile oraşului, poetul are revelaţia disoluţiei în citadin a atmosferei satului de acasă: „Oraşu-i îmbracă culoarea diurn,/ Din ziduri respiră stejari,/ Ploile fug pe străzi cu paşi mari, / Găleata soarelui se ciocneşte de turn" — Câmpul. în Semne pe scut vara devine, prin imaginea razei transformate în pulbere, „un anotimp pierdut", asemeni anilor tinereţii. Odată cu instalarea sentimentului de singurătate, apar accente elegiace şi modificări perceptibile la nivelul structurilor vizuale, încă destul de luminoase şi de văratice un timp, dar marcate acum de tristeţe, reflectând apropierea de apusul existenţei: „Doar o statuie-n ceaţă a mâhnirii, / Nimic alt nu va rămâne-n urmă" — Elegie. O altă latură a activităţii lui G. este aceea de autor de antologii. Alcătuite în timpul războiului, după criteriul apartenenţei teritoriale (Poeţi tineri ardeleni, 1940) sau după cel tematic (Transilvania în poezia românească, 1943), acestea au avut rolul de a menţine, în pofida situaţiei generate de Dictatul de la Viena, legăturile culturale dintre Transilvania şi restul ţării, de a permite scriitorilor transilvăneni să devină cunoscuţi şi să fie prezenţi în lumea literară de peste munţi.
SCRIERI: Anotimpuri, Bucureşti, 1938; Dincolo de pădure, Bucureşti, 1943; Poemele verii, Bucureşti, 1964; Cântece de ţară, Bucureşti, 1967; Poezii, Bucureşti, 1968; Semne pe scut, Bucureşti, 1972; Poeme, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1989. Antologii: Poeţi tineri ardeleni, cu optsprezece măşti de lut de Ion Vlasiu, Bucureşti, 1940; Transilvania în poezia românească, Bucureşti, 1943. Traduceri: Culegere din lirica maghiară, Bucureşti, 1947; Nagy Istvân, Toate drepturile rezervate, Bucureşti, 1948; Illes Bela, Cânt omul şi luptele lui, pref. Lâszlo Foldes, Bucureşti, 1950, Rapsodia Carpaţilor, I-III, pref. Gali Emo, Bucureşti, 1950-1951; Vas Zoltân, 16 ani de închisoare, Bucureşti, 1951; Jozsef Jolan, La periferia oraşului, Bucureşti, 1952; Orkeny Istvân, Soţii, Bucureşti, 1953; Mikszâth Kâlmân, Schiţe, Bucureşti, 1954; Moricz Zsigmond, Cel din urmă haiduc, Bucureşti, 1955, Fii bun până la moarte, pref. Fodor Sândor, Bucureşti, 1956, Chef boieresc, Bucureşti, 1961; Illyes Gyula, Poporul pustelor, Bucureşti, 1956; Gârdonyi Geza, Stelele din Eger, pref. Szâsz Jânos, Bucureşti, 1957; Szabo Bela Gy, Schiţe de călătorie din China, Bucureşti, 1959; Meliusz Jozsef, Cât cuprind cu ochii Poeme (1931-1960), pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Radu Boureanu); Darvas Jozsef, Istoria unei familii de ţărani, pref. Kovâcs Gyorgy,
363 Dicţionarul general al literaturii române
Glasul libertăţii
Bucureşti, 1963; Bartalis Jânos, Poezii, Bucureşti, 1968; Dsida Jeno, Peisaj cu nori, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, DI, 66-72; Chinezu, Pagini, 53-60; Perpessicius, Opere, VII, 336-341, IX, 23-27, X, 114-119, 184-189,191-193, XII, 183-186; Călinescu, Ist. lit. (1982), 942; D. Micu, „Poemele verii", CNT, 1964, 31; Manolescu, Metamorfozele, 115-116; Magdalena Popescu, „Poezii", RL, 1969,5; Aureliu Goci, „Semne pe scut", RL, 1973, 3; Traian Stoica, „Semne pe scut", VR, 1973, 2; Victor Felea, „Semne pe scut", TR, 1973,24; Al. Piru, Un poet auster: Emil Giurgiuca, RL,
1974,	6; Crohmălniceanu, Literatura, II, 178-180; Fanache, întâlniri, 155-160; Valentin Taşcu, Două antologii în faţa timpului, T, 1978, 2; Septimiu Bucur, Banchetul lui Lucullus, îngr. şi pref. Serafim Duicu, Cluj-Napoca, 1978,282-284; Leon Baconsky, Emil Giurgiuca, ST, 1981,12; Vlaicu Bârna, Emil Giurgiuca. Dăruit poeziei, RL, 1986,51; Vasile Netea, Un rapsod transilvănean, LCF, 1986,51; Bălan, Repere, 121-138; Doina Uricaru, Contemplare şi consimţire, RL, 1989, 38; Simion, Scriitori, IV, 75-78; Gheorghe Grigurcu, Lungul drum al poetului, ST, 1990,1; Aurel Rău, Emil Giurgiuca, ST, 1992,4; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997, 190-198; Dicţ. scriit. rom., II, 408-409; Micu, Ist. lit., 219-220; Popa, Ist. lit., II, 390-391.	C.M.B.
GLAS TÂNĂR, revistă apărută la Râmnicu Sărat, lunar (din 1937, trimestrial), din 23 februarie 1932 până în mai 1939. Este redactată de elevii N. Protopopescu, Ovidiu Constantinescu, Emil Furnică, A. Roşescu, sub conducerea lui Stelian Cucu, directorul Liceului „Regele Ferdinand". în afara redactorilor, ssemnează versuri Alexandru Baiculescu, Bucur Stănciu-lescu-Tecuci, Gr. I. Gavriliu, Ion Roşescu, Costache D. Jercan, Nicu C. Comănici, G. V. Zaharia ş.a. Se publică, de asemenea, proze scurte de Otilia Georgescu, Costică Şt. Alexandrescu, Benedict Teodorescu, Ovidiu Maxim, T. Iliescu, T. Oroveanu, D. Teodor ş.a. Un loc important în cuprinsul publicaţiei îl ocupă critica literară. Stelian Cucu colaborează cu studii ample despre N. Iorga, Ion Creangă şi B.P. Hasdeu, iar elevii N. Protopopescu, Dumitru C. Mihăilescu, Emil Furnică ş.a. îşi exersează receptivitatea comentând creaţia lui Tudor Arghezi, Al. Macedonski, Nichifor Crainic, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi recenzând cărţi de G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Constantin Stere, Perpessicius, Gala Galaction, Panait Istrati, Camil Petrescu ş.a. Se cuvin menţionate versiunea românească a câtorva poezii de Goethe (traducere de O. Tomis) şi a unui fragment din Eneida lui Vergiliu (tălmăcit de profesorul
D.	Crăciun), ca şi un scurt interviu cu Mihail Dragomirescu. I.M.
GLASUL ARDEALULUI, publicaţie apărută la Cluj între 16 ianuarie 1927 şi 2 mai 1937, având subtitlul „Foaie săptămânală pentru popor". Până la numărul 12/1930 nu se precizează componenţa redacţiei, apoi redactor este Octavian Buzea, iar de la numărul 3 din 1930 periodicul apare sub conducerea unui comitet. în caseta redacţională din numărul 5/1936 se menţionează că G.A. este „ediţia pentru popor a ziarului «Naţiunea română»". De la numărul 51/1933 subtitlul devine „Organ al Partidului Naţional Liberal". Revista se adresează unui public larg, îndeosebi celui de la sate. Se publică informaţii, reportaje, articole pe diverse teme de interes obştesc,
precum şi versuri populare sau în stil popular, snoave şi povestiri, traduceri şi adaptări. Principalele rubrici culturale simt „Predici şi îndemnuri pentru creştini", „Din comoara lui Moş Toader", „Foiţa «Glasul Ardealului»", rubrică în care se reproduc şi schiţe sau povestiri de Petre Ispirescu, I. AL Brătescu-Voineşti, Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu ş.a. Din 1932 gazeta capătă un caracter social-politic tot mai pronunţat, preocupările culturale dispărând aproape complet.	I.	M.
GLASUL BUCOVINEI, revistă trimestrială de istorie şi cultură, apărând din 1994 la Bucureşti şi Cernăuţi, ca publicaţie a Fundaţiei Culturale Române. Redactor-şef este Alexandrina Cernov. Rubrica „Teorie, critică şi istorie literară" conţine mai cu seamă articole şi studii despre scriitorii bucovineni din secolul al XX-lea. Colaborează Mircea A. Diaconu (Iulian Vesper. Destin şi poetică, Mircea Streinul şi literatura bucovineană, Poezia iconaristă, Destinul poetic al lui George Drumur), Ştefan Hostiuc (Poezia română postbelică din nordul Bucovinei: generaţii şi paradigme), Adrian Dinu Rachieru (Traian Chelariu sau Rafinamentul clasicist), Mihai Cimpoi (Refuzul frontierei. Portret Ion Vatamanu) ş.a. Mai puţine la număr sunt lucrările de sinteză consacrate istoriei literare din epocile precedente, cum sunt cele semnate de D. Vatamaniuc (Eminescu şi Bucovina), Lora Bostan şi Brânduşa Grigorco (Proza bucovineană din secolul XIX - începutul secolului XX), Dan Horia Mazilu (Petru Movilă sau Adevărata europenizare a Estului) ş.a. Diverse aspecte ale vieţii cultural-literare din Bucovina sunt ilustrate şi în alte rubrici: „Personalităţi istorice şi culturale bucovinene" (în special, suita de articole despre ierarhii Bucovinei, semnată de Mircea Lutic), „Arhiva Bucovinei", „Restituiri", „Aniversări bucovinene", „Dialoguri cu bucovinenii". G.B. publică ample grupaje de versuri (Arcadie Suceveanu, Grigore Bostan, Dumitru Grinciuc, Ilie Motrescu, Ştefan Hostiuc, Vasile Leviţchi, Vasile Tărâţeanu, Dumitru Mintencu, Lucia Nenati-Olaru, Marcel Mureşanu ş.a.). Rubrica „Artă, folclor, etnografie" cuprinde studii ale lui Grigore Bostan (Teatrul popular în spaţiul carpato-nistrean. Substrat autohton şi elemente suprapuse, Tradiţiile populare româneşti în nordul Bucovinei), I. Popescu-Sireteanu (Doina), precum şi texte din colecţiile folclorice ale lui V. Zmoşu, Dr. Tochiţă, Ion Bejenaru. Cu studii mai colaborează Cornelia Bodea, Nicolae Cârlan, Anatol Neamţu, Mircea Grigoroviţă, Pavel Ţugui, Ştefan Munteanu, George Muntean, Dragoş Olaru ş.a.	G.B.
GLASUL LIBERTĂŢII, periodic politic şi cultural apărut la Cluj, săptămânal, între 20 aprilie 1919 şi 27 septembrie 1923, cu subtitlul „Foaie pentru popor. Organ al Partidului Naţional Român". Redactori sunt Valentin Drăgan (până la 31 iulie 1923) şi Carol I. Schotel, redactor responsabil este Iustin Ilieşiu, prim-redactor — Vasile AL Geo (în 1920), iar directori - Emil Haţieganu (1919) şi I. Sima (din 1920). Scopul publicaţiei este acela de a fi „izvor de cultură românească neotrăvită". Pe lângă partea politică, precumpănitoare, ziarul oferă şi o parte
Glasul moţilor
Dicţionarul general al literaturii române 364
literară, reprezentată prin poezii de Iustin Hieşiu, Petru Silvăşan, I. Someşanu, proză semnată de Septimiu Popa şi Gh. Stoica, culegeri de folclor, traduceri din Lev Tolstoi (Lacrima) şi memorialistică de Vasile Al-George (Amintiri din războiul nostru). Foiţa literară mai beneficiază de reluări din G. Coşbuc, V. Alecsandri, Mihai Eminescu, St. O. Iosif, Th. D. Sperantia, Petre Dulfu, Nichifor Crainic, Al. Lascarov-Moldovanu, Al. Cazaban.	M.Pp.
GLASUL MOŢILOR, periodic social-economic-cultural apărut la Abrud, săptămânal, de la 1 decembrie 1927 până la 9 septembrie 1928, sub direcţia lui Ioan Micu. Articolul-program semnat de Ioan Micu, vorbeşte de nevoile obştilor ţărăneşti din moţime. Apare şi un apel Către cărturarii din Munţii Apuseni, îndemnându-i să ia parte la dezbaterea gravelor probleme ale Ţării Moţilor. încă din numărul inaugural se acordă spaţiu monografiei Abrudul de Gh. N. Alexandrescu, apoi unor articole despre Roşia Montană şi Detunata, despre bogăţiile naturale ale Munţilor Apuseni şi despre originea moţilor (Ion Russu Abrudeanu), despre problemele lor culturale. Se publică versuri de Ioan AL Oveja, Ovidiu Hulea, Aug. Scriban, Gh. Mihail, Victor de la Arieş, Aron Cotruş, Mircea Rădulescu ş.a. Sunt prezente articole de popularizare şi culegeri de folclor. Mai apar numele lui N. Gavra, I. Ciocârlan, A. Stoianovici, Emil Dandea, Petru Suciu ş.a.	M.Pp.
GLASUL SINGURĂTĂŢII, publicaţie apărută la Dorohoi, lunar, din mai 1931 până în 20 aprilie 1936 şi din 1 octombrie 1942 până în ianuarie 1944, cu subtitlul „Revistă de artă şi literatură", sub direcţia lui I. Broscăuceanu. De la numărul 2 îşi schimbă titlul în „Fulgerul", iar de la numărul 13 titlul devine „însemnări", iar subtitlul este „Revistă de critică şi literatură". Subtitlul a mai cunoscut câteva modificări („Literare-critice", de la numărul 21/1936, „Publicaţie bilunară literară şi socială", de la numărul 2/1942, „Revistă lunară de literatură", de la numărul 1/1943). De la numărul 20/1936 redacţia şi administraţia au fost asigurate de George D. Râncu, acelaşi fiind menţionat ca redactor responsabil de la numărul 1/1943. Scoasă în condiţii grafice extrem de modeste (primele unsprezece numere erau şapirografiate), revista nu depăşeşte nivelul unui diletantism bine intenţionat, deşi, treptat, şi-a atras câteva colaborări notabile. Astfel, aici pot fi citite versuri de Mircea Streinul, Const. Barcaroiu, Haralambie Ţugui, D. Florea-Rarişte, un articol memorialistic al lui Artur Gorovei, un interviu cu Liviu Rebreanu (20/1936). Dacă proza publicată este puţină şi de slabă calitate (povestiri de I. T. Atanasiu şi D. Fierescu), în schimb critica literară se remarcă printr-o anumită constanţă şi promptitudine, cum o arată nu numai recenziile lui George D. Râncu, ci şi polemica dusă în jurul romanului Adela al lui Ibrăileanu de Max Croitoru şi C. Negru (articolele „Adela" dlui Ibrăileanu, Dl Ibrăileanu romancier, O critică şi un critic). Publicaţia a avut rubrici ca „Bazar", „Notiţe critice", „Poşta redacţiei", „Reviste-ziare". Alţi colaboratori: Ion Ojog, S. Pan, N. C. Enescu, N. N. Munteanu, D. Furtună, N. Istrate. I.M.
GLASUL STUDENŢIMII, revistă social-culturală apărută la Iaşi, neregulat, între 18 martie 1934 şi mai 1938, cu subtitlul „Organ al Asociaţiei studenţilor creştini—centrul Iaşi". Condusă de un comitet, publicaţia îl are ca redactor responsabil pe Alecu Tomescu Bălteşti. într-un scurt articol-program din numărul 2/1934, intitulat Ce vrem?, revista se autodefineşte ca purtătoare a unui mesaj moral înnoitor pentru tânăra generaţie. Deşi declară că nu „vrea" politică, G.S. manifestă o puternică orientare antidemocratică şi naţionalistă, cu unele accente antisemite, comune şi altor publicaţii de dreapta din epocă. Preponderent socială şi politică, revista dă totodată atenţie culturii şi literaturii, care, deşi nu sunt ideologizate excesiv, poartă totuşi semnele unui evident tradiţionalism. în „Pagina literară", devenită pagina de „Literatură-artă-co-mentarii", apar versuri, proze, texte critice şi traduceri aparţinând, în genere, unor tineri autori mai puţin cunoscuţi. Aproape număr de număr se publică poezii de
D.	Florea-Rarişte, A. G. Delafântânele şi Eusebiu Camilar, ultimul, cel mai important, semnând poemele Bucurie, Sonet, Cântec de întristare, Rămas bun. Dintre prozatori se detaşează, prin frecvenţa colaborării, Neagu C. (cu povestirile Colindă, Cândva, Icoană, Fragment), alături de care se pot reţine numele lui D. Florea-Rarişte, cu un fragment din romanul Conjugarea perifrastică, Dimitrie Gherasim, cu fragmente din nuvela Miron Costin, I. Gherasim, cu nuvela Urcuş spre lumină, Vasile I. Cataramă, cu două schiţe: Un cadou şi Şeful de cabinet. De notat colaborarea, tot cu proză, a viitorului istoric literar AL Piru (Nopţi şi zile). Mai puţin abundentă şi consistentă este publicistica literară, aceasta reducându-se la câteva recenzii, la însemnările cuprinse în rubrica intitulată „Cărţi şi reviste", la câteva articole omagiale sau comemorative (despre Liviu Rebreanu şi
B.	P. Hasdeu) şi la un text foarte critic la adresa lui Mihail Sadoveanu, scriitor pe care C. Varteniuc îl consideră în declin, acuzându-1 că nu mai este „simpaticul povestitor al trecutului" şi că s-a îndepărtat de „graiul lui Neculce şi Creangă". Rare sunt traducerile: povestirea Piu presto! de Giovanni Papini, un poem de Charles Baudelaire şi schiţa Vremuri trăite de Anton Cehov. Alţi colaboratori: Ghedeon Coca, Em. Crainicu, V. Cohan, Toma Mugurel, Boris Baidan, Grigore I. Gavriliu, Coralia Racovitză, G. Marinescu-Fulga.	I.M.
GLASUL ŢĂRANULUI, gazetă politică săptămânală apărută la Bucureşti în două serii, prima de la 11 septembrie 1888 până la 2 aprilie 1889, iar a doua între 22 ianuarie şi 19 martie 1895. Scoasă în urma răscoalelor ţărăneşti din primăvara anului 1888, publicaţia poartă subtitlul „Organul claselor muncitoare" şi este redactată de N. Armăşescu. Se tipăresc în fiecare număr versuri cu caracter militant şi protestatar şi articole critice îndreptate împotriva celor socotiţi vinovaţi de situaţia ţărănimii. Este reprodusă Odă la boieri de B.P. Hasdeu. Colaborează Al. Macedonski, cu o variantă a poeziei Odă la condeiul meu, apărută pentru prima dată la „Oltul" (în 1874), Carol Scrob, Panaite Zosân, I. Păun-Pincio, N.G. Rădu-lescu-Niger.	R.Z.
365 Dicţionarul general al literaturii române
Glodeanu
GLOBUL, revistă culturală şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 1 august 1877 şi 7 iunie 1878. Dintre numeroasele periodice ivite în anii Războiului pentru Independenţă, G. este o publicaţie care se adresează unui cerc larg de cititori. Programul e în întregime literar, urmând să se publice, în primul rând, beletristică „populară", adică accesibilă, şi „morală", aptă de a dezvolta sentimente cum sunt iubirea de familie sau patriotismul. Partea publicistică, reprezentată de o „Cronică săptămânală", discută evenimentele politice din ţară şi din străinătate; o serie de articole cu caracter biografic sunt dedicate unor personalităţi politice, culturale, artistice. Literatura selectată e în consonanţă cu evenimentele importante pe care le trăia ţara: versurile lui V. Alecsandri, apărute pentru prima dată aici sau reluate din alte periodice („Vocea Covurluiului", „Pressa"), Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul de Petre Ispirescu, doine maramureşene dintr-o colecţie alcătuită de I.S. Bădescu. Mai colaborează Matilda Cugler-Poni cu versuri, N.D. Popescu, într-o ipostază mai puţin obişnuită, aceea de autor de însemnări de călătorie, şi Ioan Nădejde, cu articole de popularizare ştiinţifică. Traducerile (din Goethe, Sacher-Masoch, H. Zschokke, Jules Verne ş.a.) sunt, probabil, făcute de B.V. Vermont, care era şi administratorul revistei.	R.Z.
GLOBUL, cotidian politic apărut la Bucureşti între 1 noiembrie 1891 şi 5 aprilie 1892, sub conducerea lui M.E. Papamihalopol. Oficios al Partidului Conservator, ziarul a publicat sporadic literatură, în fiecare număr există însă rubrici dedicate actualităţii culturale sau artistice, un foileton cu o traducere din literatura franceză şi cronici dramatice. I.S. Spartali traduce din Th. de Banville, Villiers de lTsle-Adam, Jean Moreas. Norocul culegătorului de I.L. Caragiale pare să fi apărut mai întâi aici, la
4	martie 1892, şi apoi în volumul Note şi schiţe din acelaşi an. Textul din G. prezintă, de altfel, unele deosebiri faţă de cel inclus în volum.	R.Z.
GLODEANU, Gheorghe (9.XII.1957, Cărei), critic şi istoric literar. Este fiul Olgăi (n. Filip), funcţionară, şi al lui Gheorghe Glodeanu, mecanic de locomotivă. A urmat cursurile liceale în oraşul natal (1972-1976) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, secţia română-franceză (1977-1981). A funcţionat ca profesor în învăţământul liceal, la Satu Mare (1981-1990), apoi ca inspector de specialitate în judeţul Satu Mare (1991-1992), iar din 1992 este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare. A obţinut titlul de doctor în filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca în 1996, cu teza Poetica romanului românesc interbelic. A debutat în „Tribuna" cu un eseu despre romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade (1981). Colaborează cu cronici literare, articole, studii şi eseuri critice la revistele „Steaua", „Familia", „Vatra", „România literară", „Contemporanul", „Luceafărul", „Caiete critice", „Poesis", „Jurnalul literar", „Pleiade", „Nord literar" (al cărei director este) ş.a. A fost distins cu o serie de premii locale sau ale unor saloane naţionale de carte.
Critic al cărui exerciţiu predilect are în vedere proza românească, G. debutează editorial cu o monografie, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade (1993). După ce rezumă diferite teorii ale fantasticului datorate lui Roger Caillois, Marcel Brion, Rene de Solier, Tzvetan Todorov, H. P. Lovecraft, Ion Biberi şi Adrian Marino, autorul pune în relaţie fapte de biografie eliadescă (perioada de ucenicie, în special) cu beletristica sa, detectând semnificaţii care se bazează pe teoria „camuflării sacrului în profan". O a doua parte a studiului, Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial (1997), ca şi Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade (2001) vor relua aproape integral problematica fantasticului, extinzând-o la romanele „existenţialiste", expresii ale unui „pact biografic" al conlucrării dintre autor, narator şi personaj. Autenticitatea ca formă de antiliteratură, justificată, după G., printr-o scriitură subiectivă de tipul jurnal, memorii, autobiografie, generează o naraţiune indirectă, care prefigurează o direcţie fertilă a prozei româneşti de mai târziu, metaromanul. în Poetica romanului românesc interbelic (1998), „o posibilă tipologie" distinge două modele epice coexistente: „modelul narativ obiectivat" şi „modelul narativ experimental", care, spre deosebire de literatura europeană şi în raport cu proza antebelică românească, sunt embleme ale modernităţii. Primul tip e ilustrat de romanul tentat de totalitate, prin Rebreanu, etichetat ca „spirit teluric", a cărui poetică ar rămâne cantonată în relaţia autobiografică (asupra „discusului epic" al lui Rebreanu criticul va reveni într-o monografie din 2001) şi prin proza lui Cezar Petrescu, autor „fascinat de romanul cronică". Hortensia Papadat-Bengescu s-ar afla la „interferenţa a două poetici", dar evoluţia ei o abandonează treptat pe una dintre ele spre a se îndrepta către cealaltă. Al doilea tip, „modelul narativ experimental", este ilustrat de Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, M. Blecher, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale şi Urmuz, primii cinci fiind exponenţi ai autenticităţii (un scurt excurs printre definiţiile termenului marchează capitolul). Lucrarea Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale (2003) investighează nu numai poetica prozei, ci şi aspecte adesea ignorate privind poezia, memorialistica şi corespondenţa. Textele adunate în volumul Dimensiuni ale romanului contemporan (1998) reiau ca atare „prolegomenele" la tipologia romanului modern. Un prim studiu se ocupă de funcţia „soteriologică" a romanului postum al lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, reacţie compensatoare la impunerea noii mitologii fără zei a comunismului. Pentru grija benefică arătată de Catrina Moromete mezinului Niculae, studiul dedicat romanului Moromeţii al lui Marin Preda este intitulat, fără alte explicaţii în text, Un complex al lui Oedip răsturnat. în succesiunea lui Rebreanu, D.R. Popescu ar fi tentat şi el de „romanul total". Introducerea la Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei (1999) se doreşte o fenomenologie a exilului, dar, în afara câtorva recenzii la cărţi privind această problemă, autorul nu oferă şi principiul unificator, astfel încât volumul, care ar fi trebuit să încheie „panorama" critică a literaturii române modeme, rămâne un survol pe deasupra fenomenului.
SCRIERI: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Baia Mare, 1993; Eseuri, Baia Mare, 1996; Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia
Gloria României
Dicţionarul general al literaturii române 366
romanului existenţial, Bucureşti, 1997; Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998; Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998; Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti, 1999; Avatarurile prozei lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 2000; Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2001; Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic, Cluj-Napoca, 2001; „Noaptea de Sânziene" de Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2002; Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Urmuz, Pagini bizare, Piatra Neamţ, 1996.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, Fantasticul la Mircea Eliade, ALA, 1993, 5; Adriana Iliescu, „Fantasticul în proza lui Mircea Eliade", „Zburătorul", 1993, 4-6; Luminiţa Urs, Paradigmele fantasticului, TR, 1993,26; Cornel Munteanu, Proba criticului, ST, 1993, 8-9; Adriana Iliescu, „Eseuri", TR, 1997, 41-42; Ion Bălu, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, APF, 1999,3; Mircea Popa, Un analist al romanului: Gh. Glodeanu, ST, 1999,3-4; AL Pintescu, Gh. Glodeanu între eseu şi sinteză, „Unu", 1999, 8-12; Radu Voinescu, Un studiu despre romanul românesc interbelic, LCF, 2000,10; Simion Bărbulescu, O poetică a romanului românesc interbelic, CL, 2000, 4; Vulturescu, Cultură, 101-105; Petraş, Panorama, 316-320.	E.M.
GLORIA ROMÂNIEI, publicaţie literar-culturală apărută la Bucureşti, lunar, între aprilie 1921 şi septembrie 1927, director proprietar fiind I. Marinescu. Redactată într-un stil atrăgător şi beneficiind de o bogată ilustraţie, revista se remarcă, de asemenea, prin câteva colaborări notabile. în primul an în paginile ei au apărut texte de Ioan Slavici şi AL Macedonski (două rondeluri, 9/1921), iar în anii următori în sumar pot fi întâlnite şi alte nume foarte cunoscute: N. Iorga, cu mai multe articole despre călători străini în Ţările Române şi cu câteva poezii (Un îndemn, Eternitate, înapoiere), Ion Pillat, cu o serie de rafinate poeme în proză reunite sub titlul Oglinda magică (2/1924), Al. O. Teodoreanu, cu povestirea Spovedania lancului. G.R. publică şi versuri, în general de factură tradiţională, printre colaboratorii destul de constanţi numărându-se George Gregorian, I. Brătianu-Vaslui, Nestor Ionescu, Nicolae Ţimiraş, N. T. Cristescu, Constantin Muche, D. Karnabatt, Const. A. I. Ghica. Mult mai bine ilustrată este proza, a cărei abundenţă constituie chiar una dintre trăsăturile distinctive ale revistei. Apar aici schiţe, nuvele şi povestiri de o mare diversitate tematică, aparţinând unor autori ca Mihail Lungianu, N. Davidescu, I. Peltz, Al. Cazaban, N. Batzaria, I. C. Vissarion, I. Dragoslav, Nic. I. Butucescu-Constanţa, N. Pora, Petru I. Dobrescu, N. Porsenna, Ion Todericiu. Dacă este firesc ca dramaturgia să nu fie inserată decât parcimonios (drama în versuri Două neamuri de Pătraşcu-Ştefeşti, publicată fragmentar în mai multe numere succesive), surprinde, în schimb, precaritatea criticii practicate în revistă. Se pot reţine numai câteva articole cu caracter teoretic ale lui Ion Sân-Georgiu (Tradiţionalism şi modernism, Cuvinte despre dramă, Un reformator al liricii - Amo Holz) şi o recenzie a lui I. Peltz la romanul Purgatoriul de Corneliu Moldovanu. Numeroase simt însă traducerile. Se dau în versiune românească poezii de Paul Verlaine, Jose Maria de Heredia, Albert Samain, Heine (lungul poem Atta Troll, într-o bună transpunere a lui Ion Negrea), dar preferaţi sunt, şi de astă dată, prozatorii: Guy de Maupassant,
Al. Dumas, Emile Zola, Alphonse Daudet, H. C. Andersen, Octave Mirbeau, Frangois Coppee. Alţi colaboratori: Dem. Theodorescu, Ion L. Catina, I. F. Buricescu, V. Russu-Şirianu, Ştefan Frunză, Mihail Munteanu, G. Tutoveanu, D. Cuclin, D. Iov, Ioan I. Ciorănescu, Sergiu Manolescu, C. Demetrescu.	I.M.
GLUMA, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 13 mai 1940 şi 20 august 1944, cu subtitlul „Revistă săptămânală de humor", sub redacţia lui Ion Anestin. De la numărul 104 îşi schimbă subtitlul în „Revistă ilustrată de humor" care, după o scurtă revenire la cel iniţial (numerele 165-178), este adoptat definitiv. Prin ilustraţia atractivă, alcătuită din nenumăratele desene şi caricaturi semnate de Anestin, ca şi prin varietatea şi calitatea textelor, G., probabil cea mai valoroasă publicaţie umoristică a anilor '40, reuşeşte să confirme o definiţie dată de AL O. Teodoreanu umorului. într-un Cuvânt înainte acesta scrie: „Şi, la urma urmei, ce e gluma şi zeflemeaua şi ironia, cu toate ale lor, ce sunt? Nimic alt, iubiţilor, decât limbajul cifrat cu care cei isteţi se înţeleg între ei sub nasul proştilor." Revista a adunat în jurul ei o seamă de „specialişti" ai genului, care au colaborat permanent cu versuri satirice, schiţe, scenete, parodii, fabule, panseuri, epigrame, anecdote. Multe texte sunt semnate cu pseudonime. Printre cei care au publicat aici poezii satirice se numără AL O. Teodoreanu, Mihail Munteanu, B. Mihail ş.a. Cu proză scurtă figurează, între alţii, Gh. Brăescu, Gh. Costăchescu, Th. Cazaban, AL Negrea, Sărmanul Klopstock. Deşi sporadic, pot fi întâlnite scenete de Tudor Muşatescu. Deloc rare şi destul de felurite sunt, în schimb, traducerile din autori străini, selecţia vădind pricepere şi gust. Se publică proză de A.P. Cehov, E. A. Poe, Mark Twain, Georges Courteline, Massimo Bontempelli, Jerome K. Jerome, Arcadii Avercenko, Alphonse Daudet, Maurice Montegut, Adalbert Alexander Zimm, Fritz Gunten, Alphonse Allais, Ralph Urban, Sacha Guitry, Will Scott, Knut Herrikson, P.G. Wodehouse ş.a. în ultimul an de apariţie, la rubrica „Hazuri şi necazuri actoriceşti", poetul Şefan Baciu istoriseşte amintiri şi anecdote din lumea scenei.	I. M.
GOANŢĂ, Ştefan (11.111.1933, Nuntaşi, j. Constanţa), prozator şi dramaturg. Este fiul Elenei şi al lui Dumitru Goanţă, învăţători. Urmează, între 1951 şi 1960, studii de filologie la Bucureşti, pe care le întrerupe pentru a se angaja ca muncitor necalificat pe şantier, bibliotecar, muncitor zootehnist, actor ocazional, în Sibiu, Ploieşti, Suceava. Din 1955 este profesor la Şcoala Generală din Cizer (judeţul Sălaj). între 1965 şi 1968 urmează Institutul Pedagogic din Cluj, secţia limba şi literatura română, după absolvire funcţionând ca director al Casei Creaţiei Populare din judeţul Sălaj, apoi ca director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău. După 1989 lucrează în redacţia ziarului „Graiul Sălajului" din Zalău. Debutează cu o proză (25 de bani) în revista „Universitatea" a Universităţii din Bucureşti (1956) şi colaborează în continuare la „Luceafărul", „Viaţa românească", „Albina", „îndrumătorul cultural",
367 Dicţionarul general al literaturii române
Goga
„Cronica", „Tribuna", „Steaua", „Rostirea românească" ş.a. Editorial debutează abia în 1993, cu un roman, Altarul de nisip.
în primul roman al lui G. figura personajului central, Tovionescu, un fel de „Păcală tragic" (Constantin Zărnescu), devine emblematică pentru categoria arivistului din perioada comunistă, prozatorul alcătuind o panoramă satirică, grotescă a unei societăţi deformatoare. Patul de zăpadă (1995), construcţie romanescă alegorică, urmăreşte o comunitate umană ce se divide, la un moment dat, în cei care suie spre înălţimi („cei de sus") şi cei rămaşi în vatra veche a localităţii („cei de jos"), „roboţii roşii" multilateral dezvoltaţi. Ansamblul are un pronunţat accent de critică socială şi politică. Un volum de nuvele, Vinul de piatră (1997), consolidează profilul scriitorului, venind dinspre tradiţia prozei realiste, dar abordând subiectele şi cu instrumentele epicii metaforice. Investigaţia socială este complinită de proiecţii baladeşti, prezentând o lume de deasupra realităţii, iluminată de irizări fantastice.
SCRIERI: Altarul de nisip, Cluj-Napoca, 1993; Patul de zăpadă, Cluj-Napoca, 1995; Vinul de piatră, Cluj-Napoca, 1997; Zodia Ţârului, Bucureşti, 1998; Popescu E. Napoleon, Cluj-Napoca, 1999; Teatru, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Constantin Stănescu, înapoi spre „limba de lemn", ALA, 1994,13; Horea Poenar, „Altarul de nisip", ST, 1994,10-11; D. Micu, Timpul şi tipul robotului, L, 1995,23-25; Constantin Zărnescu, „Altarul de nisip" - un roman de excepţie, R, 1996,30; Constantin Cubleşan, „Vinul de piatră", „Curierul Primăriei" (Cluj-Napoca), 1997,125.	Ct.C.
GOCI, Aureliu (5.VI.1948), critic literar. Licenţiat al Facultăţii de Litere din Bucureşti, G. a fost profesor de literatură, cercetător la Muzeul Literaturii Române, redactor la „Manu-scriptum", „Albina", „Seara", „România viitoare", „Dimineaţa", Editura Pro. Debutează publicistic la „Viaţa românească" şi colaborează la „România literară", „Luceafărul", „Ramuri", „Convorbiri literare" ş.a.
Cartea de debut a lui G., Trilogia Moldovei şi devenirile arhetipului (1996), este o aplicaţie eseistică, în genul criticii arhetipale, la trilogia dramatică alui Barbu Delavrancea. în Eminescu la infinit (1997) discursul critic se întemeiază pe acceptarea premisei care identifică în poet un „formator de programe (poetice, sociologice, ideologice) şi un constructor de embleme identitare", eseul având ca finalitate ideală reconstituirea unui portret esenţializat, cvasimetafizic, din mulţimea de contextualizări critice succesive pe care opera eminesciană le-a provocat. Intenţiile sunt într-o bună măsură subminate de tonul oracular, care cultivă vagul neargumentabil, ori de preţiozităţile ideatice şi stilistice. Respingând ideea de istorie literară, Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX (2001) este o panoramă a modernismului poetic românesc organizată în cheie tematistă, prin asimilarea unor ecouri ale criticii de tip arhetipal. Tabloul (în intenţie, „un tabel periodic de tip Mendeleev") este dinamizat prin relevarea liniilor de influenţă care determină sau subordonează diversele orientări ale perioadei înscrise, în mare, în intervalul 1890-1990. Ca subcategorii ale direcţiei principale a modernismului sunt identificate eminescianismul, simbolismul, avangardismul,
proletcultismul, postmodemismul, textualismul. în centrul panoramei stau, exceptându-1 pe Eminescu, poeţii Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Nichita Stănescu, echivalaţi simbolic cu elementele fundamentale (Pământul, Apa, Focul, Aerul, Cuvântul). Din acest nucleu sunt derivate „seriile tipologice", structurate dincolo de tabloul diacroniei.
SCRIERI: Trilogia Moldovei şi devenirile arhetipului, Bucureşti, 1996; Eminescu la infinit, Bucureşti, 1997; Arghezi între infmituri. Eseu despre religiozitatea omului necredincios, 1997; Romane şi romancieri în secolul XX, Bucureşti, 2000; Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, Bucureşti, 2001; Mileniul al IlI-lea şi „direcţia nouă" în cultura românească, Bucureşti, 2001; „Fenomenul Caragiale" şi reîncarnările virtuale, Bucureşti, 2002; Minciunile Adevărului şi (anti)istoria unui (pseudo)plagiat, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Camelia Filip, „Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX", „Sud", 2002,2; Mihai Dinu, „Mileniul al IlI-lea şi «direcţia nouă» în cultura românească", „Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti", 2002,1-2.	M.	I.
GOGA, Eugen (11.XII.1888, Răşinari, j. Sibiu - 4.VI.1935, Bucureşti), prozator şi gazetar. Născut în familia preotului Iosif Goga, ai cărei membri aveau predispoziţii poetice sau chiar erau poeţi, Eugen pare să se fi supus şi el unei predestinări. Este fratele mai mic al lui Octavian Goga. Şi-a făcut studiile la câteva licee (Sibiu, Blaj, Braşov) şi universităţi (Budapesta, Bucureşti, Ziirich, Paris), între 1908 şi 1914 urmând cursuri de drept, sociologie şi economie politică. în această perioadă îşi începe şi activitatea de gazetar (la „Tribuna" şi „Românul" din Arad, la „Luceafărul", „Cosinzeana" ş.a.), implicându-se deschis şi energic în lupta românilor ardeleni. Chemat de la Paris în 1914 pentru a redacta ziarul „Românul", G. e surprins de începutul războiului în Transilvania şi mobilizat în armata austro-ungară. Trimis să lupte pe frontul rusesc, este rănit, făcut prizonier şi dus în Siberia, de unde scapă prin intervenţii la cel mai înalt nivel. Ajuns la Bucureşti, militează cu ardoare
Octavian Goga şi Eugen Goga
Goga
Dicţionarul general al literaturii române 368
pentru eliberarea Ardealului. în 1916 pleacă din nou pe front, ca soldat în armata română. Rănit iarăşi se reface cu greu la Iaşi, unde va continua lupta în paginile ziarului „România". După război se dedică gazetăriei şi politicii (mereu alături de
O.	Goga), fiind director la „Renaşterea română" odată cu mutarea redacţiei de la Sibiu la Bucureşti (1919-1920), apoi în conducerea ziarului „Ţara noastră", deputat. A militat pentru realizarea deplină a unificării românilor, iar mai spre sfârşitul vieţii, pentru susţinerea principiilor politice naţionaliste ale fratelui său.
Debutul literar datează din 1910, când G. publică o schiţă în „Ramuri". în 1916 îi apare la Bucureşti volumul Două Siberii, o proză ce relatează în stil literar experienţa participării forţate la luptele împotriva ruşilor, alături de austro-ungari, şi a prizonieratului. Scopul principal al scrierii este de a-i convinge pe românii din Regat de necesitatea intervenţiei în Transilvania, de a-i familiariza cu ideea alianţei cu Rusia. Cartea conţine un bogat şi interesant material faptic, extras din împrejurări excepţionale, prin care G. fixează, cu aplicaţie de scriitor, momente de război şi tipuri revelate de condiţiile prizonieratului. Romanul Cartea facerii (I-II, 1928-1931) ilustrează viziunea autorului în legătură cu efectele războiului asupra conştiinţei şi realităţii româneşti. Sunt urmărite mutaţii importante — ruperea unor obişnuinţe nefaste, solidarizarea, intensificarea sentimentului naţional -, care pot constitui premisele unei posibile regenerări, ale unui nou început. Pe acest fond are loc evoluţia personajului principal, un tânăr ofiţer crescut în Franţa, de la disperarea de a fi condamnat să trăiască în „vizuina românească" la satisfacţia de a se simţi organic legat de solul natal. Momentul de răscruce al acestei metamorfoze este cel al rănirii în luptă, când sângele scurs în pământul ţării îi dă senzaţia concretă a înrădăcinării. Suferinţa, efectul subconştient al identităţii etnice îi schimbă conştiinţa alienată şi aduce eul la matca naturală, la dorinţa de a se integra şi a se dărui compatrioţilor. Deşi personaj principal, Andrei Retezeanu este prezent în roman doar prin câteva introspecţii şi monologuri. Pasiv, el se supune împrejurărilor şi nu reuşeşte să reprezinte decât propria biografie, chiar şi pe aceea insuficient. Faptele (foarte puţine), opiniile şi intenţiile sale nu îi conferă o valoare de simbol sau de promotor al unei renaşteri naţionale, reală sau visată. Lumea care apare în carte este o imagine superficială şi limitată a societăţii şi problematicii româneşti din epocă. Cartea facerii a fost judecată prin prisma personalităţii şi biografiei autorului, a intenţiilor sale declarate, fiindu-i atribuite semnificaţii pe care analiza textului nu le confirmă. Talentul de povestitor, exprimarea fluentă, o anumită febrilitate a stilului, relativul interes pe care îl prezintă unele personaje şi situaţii asigură o lectură plăcută. Mai puţin reuşite sunt descrierile poetice, secvenţele de analiză psihologică şi alocuţiunile personajelor, prea lungi, nefireşti, aşa cum lipsite de semnificaţie apar unele episoade narative care cu greu s-ar putea alinia ideii de „facere" a unei lumi noi.
SCRIERI: Două Siberii, Bucureşti, 1916; ed. îngr. şi pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1997; Cartea facerii, I-II, Bucureşti, 1928-1931; ed. îngr. şi pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Constantin Noica, Al. Sahia, [Interviuri cu Eugen Goga], RRI, II, partea 1,74-83; Perpessicius, Opere, IV, 342-344, V, 61-66, XII, 378-388; Constantinescu, Scrieri, III, 73-76; Al.A. Philippide, „Cartea facerii", ALA, 1931, 543; N. Constantinescu, Cu d. Eugen Goga despre el şi despre alţii, RP, 1931,3995; Şerban Cioculescu, „Cartea facerii", ADV, 1931,14570; Const. D. Ionescu, „Cartea facerii", G, 1931, 9; Călinescu, Ist. lit. (1941), 833, Ist. lit. (1982), 917; Antonescu, Scriitori, 46-55; Gheorghe Suciu, O revelaţie romanescâ, LCF, 1984,18; Mircea Popa, Cărţile Unirii, LCF, 1988,46; Dicţ. scriit. rom., II, 413-414.
C.T.
GOGA, Mircea (23.IV.1948, Bistriţa), poet şi traducător. Este fiul Emiliei (n. Ilie-Covaciu) şi al ziaristului şi scriitorului Ioan Goga (nepot al poetului Octavian Goga). A urmat Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română — limba şi literatura franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, unde funcţionează apoi în calitate de cadru didactic. îşi ia doctoratul în filologie (1981) cu o teză pe care o va publica în 1989, cu titlul Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga. Debutează în 1969 la revista „Echinox", iar în volum în 1977, cu placheta Alb pelerin. Colaborează la „Echinox", „Steaua", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Tribuna" ş.a.
Paralel cu activitatea didactică şi ştiinţifică (autor de studii şi articole de lingvistică publicate în reviste din ţară şi străinătate, de manuale de limba română pentru studenţii străini, de dicţionare şi gramatici ale limbii române), G. continuă să scrie versuri. Poet al discreţiei sufleteşti, sobru şi elegant în expresie, autorul se află într-o continuă căutare a purităţii şi a liniştii spirituale. în Alb pelerin, „poetul timid al lirei tandre" cântă în manieră vag simbolistă trecerea domoală a vieţii. Cel de-al doilea volum, Efebul din lumină (1979), cuprinde o lirică meditativă, elegiacă, organizată după un principiu muzical, poetul încercând să devină un fel de glas firesc „precum pământul / care rosteşte frunzei". Cu Limuzina de ceaţă (1982) se intră într-o altă etapă de creaţie: o poezie discursivă, nu totdeauna convingătoare, îşi face obiect din contradicţiile vieţii de toate zilele, din latura perisabilă a existenţei. Tonul crispat imprimă comunicării o gravitate sumbră. Soclul de umbră (1986) conturează un profil liric clasicizant, ale cărui caracteristici sunt discreţia, melancolia, eleganţa, pudoarea, voinţa de claritate.
SCRIERI: Alb pelerin, Bucureşti, 1977; Efebul din lumină, Cluj-Napoca, 1979; Limuzina de ceaţă, Cluj-Napoca, 1982; Urgenţa de a trăi, Iaşi, 1985; Soclul de umbră, Cluj-Napoca, 1986; Poeme, Bucureşti, 1987; Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga, Bucureşti, 1989; Poezii, Cluj-Napoca, 1992; La Vie malgre tout (Concerto pour violon et solitude), tr. Albert Py, Bruxelles, 2001; Octavian Goga. Geografie intimă, Cluj-Napoca, 2001. Antologii: Visători prin Oraşul Surâsului (Şase poeţi români), Cluj-Napoca, 2000. Traduceri: Jean Rouaud, Câmpurile de onoare, Cluj-Napoca, 1993 (în colaborare cu Yvonne Goga), Oameni iluştri, Cluj-Napoca, 1995 (în colaborare cu Yvonne Goga); Georges Perec, O colecţie de amator. Povestea unui tablou, Cluj-Napoca, 1996 (în colaborare cu Yvonne Goga).
369 Dicţionarul general al literaturii române
Goga
Repere bibliografice: Taşcu, Poezia, 121-125; Adrian Popescu, „Alb pelerin", ST, 1978,1; Aurel Sasu, „Efebul din lumină", „Făclia", 1980,10314; Horia Bădescu, Accesul la expresivitate, TR, 1983, 20; Adrian Marino, Intertextualitatea, TR, 1986,27; Lector, „Soclul de umbră", RL, 1986,47; Adrian Popescu, Elegii bine temperate, „Tribuna Ardealului", 1992,48; Poantă, Dicţ poeţi, 91-92; Tanco, Dicţ lit. Bistriţa, 173-174.	M. Pp.
GOGA, Octavian (20.111.1881, Răşinari, j. Sibiu - 6.V.1938, Ciucea, j. Cluj), poet, dramaturg şi gazetar. Este fiul Aureliei (n. Bratu), provenind dintr-o familie ce dăduse numeroase generaţii de preoţi şi ale cărei rădăcini se pot urmări până în secolul al XV-lea, şi al lui Iosif Goga, mai întâi învăţător, apoi preot în Răşinari (strămoşii paterni, de origine macedoneană, se stabiliseră în secolul al XVIII-lea în Crăciunelu de Sus). Mama poetului era nepoata preotului Ion Bratu, la care trăsese adolescentul Eminescu în periplul său ardelean. Ambii părinţi aveau unele înzestrări literare, mama semnând chiar versuri în revista „Familia". G. urmează şcoala primară la Răşinari şi liceul unguresc la Sibiu (1890-1899), ultima clasă făcând-o la liceul românesc din Braşov, unde a fost nevoit să se mute din cauza unui conflict pe care îl avusese cu profesorul de istorie. După ce-şi trece examenul de bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta. La absolvire, în 1904, primeşte din partea societăţii Astra o bursă de studii la Berlin, unde audiază cursurile profesorului de arheologie U. Wilamowitz Mollendorf, ginerele lui Theodor Mommsen. Murindu-i tatăl, este nevoit să-şi întrerupă studiile şi se întoarce la Sibiu, unde va fi secretar la Astra. Debutase cu poezii în revista „Tribuna" în 1897, colaborând apoi la „Tribuna literară", „Familia", „Revista ilustrată" şi devine colaborator permanent şi redactor, iar mai târziu director la „Luceafărul", care apăruse în 1902 la Budapesta, revista fiind mutată în 1906 la Sibiu. Scrie, de asemenea, la „Ţara noastră" (1907), pe care o şi conduce un timp, şi la „Viaţa românească". A mai semnat cu pseudonimele Octavian, Tavi, Sfinx, Othmav, Agog, Nicu, Nic. Otavă, Lia, Ion Codru, Sanherib, Ion Bratu, Sisifus, Tantalus, Silex, Aegratus, O.G. Yosik, Styx, Pygmalion ş.a. Prima carte, Poezii, îi apare în 1905. Volumul a avut un mare ecou în epocă şi a fost încununat cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, în urma raportului foarte elogios al lui Titu Maiorescu. A continuat cu volumele de versuri Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916), ultimul, Din larg (1939), fiind publicat postum. A semnat şi piesele de teatru Domnul notar (1914) şi Meşterul Manole (1928). G. se angajează de timpuriu şi foarte dinamic în lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania. După câteva procese de presă în anii 1907-1909, în 1911 i se intentează un alt proces, fiind condamnat şi deţinut în închisoarea din Seghedin (1912), unde îl vizitează I. L. Caragiale. După eliberare trece în Regat şi este cooptat în comitetul Ligii Culturale. între 1914 şi 1916 ţine numeroase conferinţe şi cuvântări, pledând pentru intrarea României în război alături de Antantă, în vederea dezrobirii Transilvaniei. Când ţara noastră intră în război, se înrolează voluntar, ceea ce va face mai târziu şi fratele său mai
mic, Eugen Goga. La solicitarea generalului Prezan vine în Moldova, la Cartierul General, şi are o contribuţie importantă la redactarea ziarului „România" (1917-1918). După semnarea Păcii de la Bucureşti-Buftea, pleacă la Paris şi Londra, ca membru al Consiliului Naţional Român, care lupta pentru realizarea Unirii. Când aceasta se înfăptuieşte prin Marea Adunare de la Alba Iulia, e numit membru al Consiliului Dirigent. Angajat din ce în ce mai mult în politică, în 1919-1920 va fi ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, portofoliu pe care îl va deţine şi în alt guvern, în 1920-1921. Scriitorul, a cărui activitate se diminuează treptat, e ales membru activ al Academiei Române în 1919 şi distins cu Premiul Naţional de poezie în 1924. De aici încolo se afirmă aproape exclusiv ca om politic, fiind vicepreşedinte (1928), ulterior membru exclus din Partidul Poporului al generalului Alexandru Averescu şi întemeind în 1932 Partidul Naţional Agrar. Acesta fuzionează în 1935 cu partidul lui A. C. Cuza, Liga Apărării Naţional-Creştine, sub denumirea Partidul Naţional Creştin, de orientare ultranaţionalistă. în urma alegerilor din 1937, deşi partidul Goga-Cuza nu obţinuse decât 9,5 la sută din sufragii, G. e chemat să formeze guvernul. Va fi prim-ministru pentru câteva luni, la 10 februarie 1938 regele cerându-i demisia. Era actul final al unei activităţi politice care începuse sub semnul unui ardent patriotism, dar degenerase într-o formulă nefastă, înrudită cu diversele totalitarisme de extremă dreaptă ale epocii. G. se va stinge din viaţă curând, la numai 57 de ani. Militantul neobosit pentru unirea Transilvaniei cu ţara publicase încă înainte de război o serie de volume conţinând
3 71 Dicţionarul general al literaturii române
articole politice: 0 seamă de cuvinte (1908), însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală (1915). Următoarele, Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930) şi Discursuri, publicat postum (1942), vor reflecta curba descendentă a orientării sale ideologice din ultimii ani de viaţă. Comentând acest aspect, G. Călinescu îl caracterizează pe G. astfel: „foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic." Şi: „Ideile lui sunt naţionaliste, tradiţionaliste, în general foarte juste. Antisemit moderat."
G. este cel mai popular poet român de la începutul secolului al XX-lea, individualizându-se printr-un mesianism de poeta vates. Poemul Rugăciune, „unic în literatura noastră prin caracterul lui religios-profetic, prin fermitatea-i învăluitoare" (Ion Negoiţescu), îi rezumă crezul estetic: „în pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapă. / / Din valul lumii lor mă smulge / Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, / In veci spre cei rămaşi în urmă, / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă." Născut în mijlocul plugarilor, al clăcaşilor, poetul s-a afirmat dintru început ca un inspirat cântăreţ al lor, al satului ardelean, supus robiei naţionale şi sociale. Prin cel mai bun volum al său, acela de debut, asimilând influenţe ale înaintaşilor (G. Coşbuc, St. O. Iosif), dar mai ales înrâurirea lui Eminescu, G. e în substanţă un romantic, ce nu va rămâne indiferent, mai târziu, nici faţă de valul contemporan simbolist. Incomparabil rapsod, el îşi sprijină „cântarea pătimirii noastre" pe structuri dintre cele mai originale şi mai profunde. Lirica sa se cristalizează în jurul câtorva nuclee bipolare, legate printr-un foarte fin sistem de vase comunicante. O permanentă alternanţă între umbră şi lumină, dragoste şi ură, dor şi nemângâiere tensionează reţeaua poetică. O alternanţă de câmpuri semantice opuse, evidenţiind o dată mai mult alcătuirea internă a acestei poezii. Ca şi Coşbuc, G. a intenţionat să scrie o monografie a satului. Aşezare străveche, către care se simte mereu atras, satul constituie la nivelul expresiei un prim termen-pivot, semnificativ atât din punct de vedere tipologic, cât şi din perspectiva arhitecturii structurilor lirice. Satul „de sub munte" e înconjurat de livezi şi grădini, de poiene cu otavă, de lanuri, holde şi mirişti. Matricea lui este „milostiva glie", din care cresc „spicele grele", „spicele de aur". Oamenii satului sunt plugari şi cosaşi, moşnegi „cu genele tremurătoare", dar şi feciori ce „strâng prăseaua cuţitului din cingătoare". Ei au cultul străbunilor şi al legii, adică al religiei şi al tradiţiei („cinstita şi curata noastră lege"), joacă hora, merg la cârciumă, unde cântă Laie chiorul, dar mai cu seamă zic doina de jale: „Din casa voastră, unde-n umbră / Plâng doinele şi râde hora." Sensul şi formula artistică a poeziei apar şi mai limpede, insistând asupra altui cuvânt recurent înrudit cu primul: casă, termen ce comunică de fapt sentimentul dezrădăcinării, al trecerii timpului dizolvant, generator de nostalgii, în pofida presupoziţiilor comune de siguranţă, stabilitate, permanenţă. Privind înjur, poetul vede cum cade pradă ruinării gospodăria patriarhală. Familia semantică a cuvântului sat e mult mai
Goga
Octavian Goga, prim-ministru, împreună cu patriarhul Miron Cristea (1938)
bogată, conţinând, în afara vecinătăţilor imediate, tipurile umane reprezentative („apostolul", dascălul, dăscăliţa), rudele (cuscri şi cumetri), obiceiurile, anotimpurile, lucrările câmpului, numite cu vocabule puternic marcate de folclor şi textele liturgice. Satul se opune ca entitate oraşului, ceea ce dă măsura viziunii antitetice care structurează lirismul lui G. Dar opoziţiile sunt de căutat şi dincolo de antagonismul supralicitat rural-urban. Semnul major sub care evoluează poezia celui ce a scris Noi este al jalei şi al nădejdii, ipostaze fundamentale ce reflectă, pe de o parte, o calitate obiectivă a satului, a „plugarilor" şi „clăcaşilor" aflaţi în robie străină şi visând la scuturarea jugului milenar şi, pe de alta, una subiectivă, a poetului, care a vorbit cel mai adesea în numele alor săi, la persoana întâi plural. Tribun al unei comunităţi etno-sociale, s-a confundat cu ea, a devenit exponentul ei. Jalea lui e a unei „lumi", a unui „neam", a unei „pătimiri", a unei suferinţe străvechi, ce nu se măsoară decât cu măsura istoriei: „Vreme lungă câtă jale / Scrisă-n sufletele noastre" (La groapa lui Laie). Sentimentul este atât de adânc, încât poetul simte nevoia unui parangon de natură specială, reluând nu acelaşi cuvânt cu altă formă flexionară, ci aceeaşi idee printr-o sintagmă foarte apropiată, ca în invocaţia: „Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele" (Rugăciune). Termenul
VIAŢA
OPERA
1881
1890-1900
1897
1897-1904
martie 20 Se naşte la Răşinari Octavian Goga, primul dintre cei cinci copii ai Aureliei (n. Bratu) şi al lui losif Goga, preot.
După ce învăţase primele cinci clase în Răşinari, urmează liceul la Sibiu şi la Braşov.
1900-1904
1904-1906
1905
1906
1907
1908
1909
1911
1911-1912
1913
1914
1914-1916
Face studii la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta.
Beneficiază de o bursă oferită de Astra din Sibiu şi îşi continuă studiile la Berlin.
Este ales secretar II al Astrei. decembrie 24 Moare tatăl său.
Este numit secretar literar al Astrei, în locul lui Corneliu Diaconovici (funcţie din care va demisiona în 1914).
Se căsătoreşte cu Hortensia Cosma.
decembrie Este arestat şi închis opt zile sub acuzaţia că ar fi încercat să plece din ţară, cu toate că avea mai multe procese de presă.
Autorităţile austro-ungare îi intentează un proces de presă din cauza atitudinii sale militante în favoarea românilor din Imperiul habsburgic şi este închis la Seghedin, unde îl vizitează I.L. Caragiale.
Face parte din delegaţia Partidului Naţional Român, care duce tratative cu guvernul ungar cu privire la drepturile românilor din Transilvania.
mai 29 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Trece munţii în România, rămânând la Bucureşti în perioada de neutralitate a ţării.
Este membru în comitetul Ligii Culturale, condusă de N. lorga, şi desfăşoară o activitate intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă.
Se înrolează voluntar.
1915
1916
1917
1918
în refugiu la laşi, participă la formarea unui Comitet Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria.
Este mobilizat de generalul Prezan la Biroul de Propagandă al Armatei şi are un rol important în redacţia ziarului „România". După încheierea războiului şi semnarea Păcii de la Bucureşti-Buftea, ca membru al Consiliului Naţional Român, activează la Paris şi Londra în favoarea intereselor României şi pentru unirea Transilvaniei cu patria-mamă.
decembrie Debutează cu poezia Atunci şi acum în revista „Tribuna" din Sibiu.
Colaborează cu poezii la „Tribuna", „Tribuna literară", „Familia", „Revista ilustrată", „Luceafărul" (la care e şi redactor, iar mai târziu director până în 1909, cu o scurtă revenire în 1912).
Apare la Budapesta, în editura revistei „Luceafărul", volumul Poezii] pe copertă este imprimat anul 1906.
Volumul este încununat cu Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române, în urma raportului elogios semnat de Titu Maiorescu.
Apare la Sibiu revista „Ţara noastră", pe care o conduce un timp. Scrie la „Viaţa românească".
Publică volumul O seamă de cuvinte, o selecţie din publicistica
susţinută în revista „Ţara noastră".
lese de sub tipar volumul de poezii Ne cheamă pământul.
Apare volumul însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi, „un mănuchi" din articolele publicate în special în „Ţara noastră" şi în „Tribuna".
Publică Din umbra zidurilor, o nouă carte de poezii.
Are loc premiera dramei Domnul notar pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, piesa fiind editată şi în volum.
octombrie Scoate ziarul „Ardealul".
Se editează Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală. Apare volumul de versuri Cântece fără ţară.
decembrie 2 Este numit membru în Consiliul Dirigent constituit după Marea Adunare de la Alba lulia.
1919	iunie 4 Este ales membru al Academiei Române.
1919-1921 Deţine portofoliul Instrucţiunii şi Cultelor în guvernul Alexandru Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920).
Abandonează Partidul Naţional Român şi devine ministru de stat în guvernul Alexandru Averescu (martie-iunie 1920).
I	se încredinţează Ministerul Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern Averescu (iunie 1920-decembrie 1921).
Divorţează de Hortensia Goga; se va căsători cu Veturia Triteanu.
1923	mai 30 Rosteşte un admirabil discurs de recepţie la Academia Română, dedicat predecesorului său, G. Coşbuc.
1924
1926-1927 Deţine portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Averescu (martie 1926-iunie 1927).
1927
1928	Este ales vicepreşedinte al Partidului Poporului.
1929-1932 Este ales vicepreşedinte al Academiei Române.
1930
1931	Cu prilejul împlinirii vârstei de cincizeci de ani este sărbătorit de instituţiile culturale şi politice ale ţării.
1932	februarie 16 Universitatea din Cluj îi decernează titlul de	doctor
honoris causa, iar municipalitatea clujeană îl declară cetăţean de onoare.
aprilie Exclus din Partidul Poporului, îşi întemeiază propria formaţiune politică, Partidul Naţional Agrar.
1934
1934-1937 Este deputat în Cameră.
1935	iulie Partidul Naţional Agrar fuzionează cu Liga Apărării Naţio-
nal-Creştine, sub conducerea O. Goga-A. C. Cuza. Noua formaţiune se va numi Partidul Naţional Creştin şi va fi situat la extrema dreaptă a eşichierului politic.
1937	decembrie 28 Regele Carol II îl însărcinează cu formarea noului cabinet.
1938	februarie 10 Demisionează din funcţia de prim-ministru. Petrece o scurtă perioadă la Viena pentru refacerea sănătăţii, mai 6 Octavian Goga moare la reşedinţa sa de la Ciucea, în urma unei congestii cerebrale.
Este înhumat cu funeralii naţionale la cimitirul Bellu din Bucureşti şi
—	după câteva luni — reînhumat în cripta castelului de la Ciucea.
La Editura Cultura Naţională din Bucureşti îi apare volumul Poezii, o antologie reunind versurile din cărţile anterioare. Este distins cu Premiul Naţional pentru poezie.
La Teatrul Naţional din Bucureşti este reprezentată piesa Meşterul Manole (va fi publicată în anul următor).
Mustul care fierbe reuneşte un nou ciclu de 67 articole apărute în „Ţara noastră*.
lese de sub tipar cartea de evocări întitulată Precursori.
îi apare traducerea în versuri a poemului dramatic Tragedia omului de Madâch Imre, din care începuse să publice încă din anul 1903 în „Luceafărul".
1939
La Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă se editează volumul Din larg.
Goga
Dicţionarul general al literaturii române 3 74
Desen de Marcel lancu
iniţial îşi formează o adevărată constelaţie de echivalenţi, uneori sinonimici, alteori foarte înrudiţi ca sens. Jalea se traduce atunci cu „amarul" sau cu „necazul", ea este provocată de durere, de pătimiri, de trudă, de povară, de chin şi obidă; clăcaşii, numiţi adesea prin perifraze, „oştenii fără nume", „cei osândiţi să plângă şi să tacă", „mucenicii nerăsplătiţi ai pâinii", cu trupuri istovite şi zâmbete neputincioase, sunt învăluiţi în umbră, negură şi întuneric, semn al tragediei ce le-a fost sortită. Clăcaşii au umeri gârboviţi de poveri, dar parcă şi mai sugestive sunt mâinile lor, „cinstite mâini de soare arse", ei au „palme aspre de plugari" pe care stă „rezemată lumea toată". Poezia mâinilor, a „mâinilor nerăsplătite", surprinde un detaliu dintre cele mai elocvente şi sintetizatoare. Sporind expresivitatea portretului, ca în studiile marilor maeştri, ele capătă valoare de simbol al muncii, al caznei, al jertfei. Cu alte cuvinte, al jalei, care, la rândul ei, stârneşte geamătul, şi, fireşte, lacrimile, vocabulă de o mare frecvenţă, încât G. poate fi numit nu numai un „poet al mâinilor", dar şi „poet al lacrimii". Se observă totodată că poezia lacrimii e poezia lacrimii tremurate, căci plânsoarea, genele sunt la autorul Clăcaşilor de obicei tremurătoare, cum sunt cuvintele gâtuite de emoţie. Mişcarea aceasta sacadată, pâlpâitoare, caracteristică şi naturii („în oftat se-ndoaie fagii / Tremură în crâng alunii"; „Primăvară, primăvară, / Tremură luna bălaşe..."), recurge la o veritabilă tehnică impresionistă. Pătimirea seculară adânceşte în suflete iubirea de glie, de trecut, de libertate, dar şi ura contra opresorului. „Sunt rodul dragostei şi-al urii" — spune poetul, întorcându-se la sursa reacţiilor care, fără să excludă sentimentul de jale, îl depăşesc cel puţin printr-o nuanţă. Plânsul se împleteşte cu blestemul, chinul nu mai poate fi răbdat, vrea să se facă ştiut,
rostind „cuvântul strigărilor noastre", adică al tânguirilor şi al protestelor. Amarul, jalea se prefac în mânie, în răzbunare, în răzvrătire, văzută când ca o forţă demonică, ivită din ceţuri şi întuneric („Simt duhul răzvrătirii negre"), când ca o năprasnică prăvălire de ape, ca în poezia Oltul: „Tu, frate plânsetelor noaste / Şi răzvrătirii noastre frate, / Urlai tăriilor amarul / Mâniei tale-nfricoşate." Răzvrătirea îşi trimite ramificaţii către sinonime ca „flacără", „văpaie", „furtună" şi mai ales „vifor", termenul care colorează cel mai bine expresia în construcţii perifrastice, capabile să substituie mai plastic şi sugestiv cuvântul de bază, totuşi abstract şi uzat: „Ci-n pacea obidirii noastre, / Ca-ntr-un întins de mare, / Trăieşte-nfrico-şatul vifor / Al vremilor răzbunătoare" (Plugarii). Dacă din suferinţă se naşte ura şi din ea revolta, aceasta din urmă se leagă de un alt sentiment fundamental (pe care uneori îl şi generează), nădejdea, noţiune constituind al doilea nucleu al bipolarităţii amintite. „O nădejde luminează feţele nemângâiate", robii continuă un „drum al nădejdilor" şi în suflet cresc „mugurii nădejdii". Profetismul devine explicit: „Din geana zorilor albastre / Eu văd cum tremură şi-nvie / Nădejdea visurilor noastre" (în codru). Idealul ca obiect al nădejdii ar fi dor, noroc, sărbătoare sau, în clipa (ipotetică) a realizării, stea: „Ni s-ar stinge-atunci necazul / Ce de mult ne petrecea; / între stelele de pază / Am avea şi noi o stea" (La groapa lui Laie). Un simbol al speranţei îl întruchipează dimineaţa („Tu, suflete întunecat de gânduri, / Tu simţi prelung fiorul dimineţii"), altă dată, zorii, ca vestitori ai libertăţii îndelung aşteptate. Poetul e doar un sol, un drumeţ, un călător, un cântăreţ, nu o dată pribeag, termeni ce introduc într-o altă constelaţie, încât, dacă ar fi reprezentaţi grafic, s-ar obţine un adevărat arbore al structurilor lirice. începând cu volumul Din umbra zidurilor; se vor resimţi în poezia lui tot mai accentuat influenţe simboliste, cu motivele specifice curentului: toamnele, parcurile, culorile, drumurile, trenurile, spleenul, starea maladivă, ca în Apus, în noapte, Citind pe Baudelaire, Trenurile ş.a. Ca dramaturg, autorul nu a vădit o mare vocaţie. Domnul notar înfăţişează luptele electorale din vechiul Ardeal, iar în Meşterul Manole, eroul, un sculptor, se vindecă de pasiune prin creaţie. O menţiune specială merită volumul Precursori (1930), unde poetul apare în postură de evocator liric şi uneori patetic al unor mari figuri ale trecutului românesc, precum Avram lancu, Iosif Vulcan, V. Alecsandri, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Aurel Vlaicu. G. a publicat prin reviste traduceri din Petofi Sândor şi Ady Endre, din Schiller, Lenau ş.a., tipărind în volum (1934) numai tălmăcirea poemului dramatic Tragedia omului de Madâch Imre.
Patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie. Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru, când într-o parte a poeziilor sale reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa.
Titu Maiorescu
375 Dicţionarul general al literaturii române
Gogea
Tara pe care o înfăţişează această poezie are un vădit aer hermetic. E un Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale; în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putere nerelevabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale. [...] Mişcarea poeziei este dantescă şi jalea a rămas pură, desfăcută de conţinutul politic [...] După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricei lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu.
G. Călinescu
SCRIERI: Poezii, Budapesta, 1905; ed. Bucureşti, 1907; ed. Sibiu, 1910; ed. Bucureşti, 1916; O seamă de cuvinte, Sibiu, 1908; Ne cheamă pământul, Bucureşti, 1909; însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi, Arad, 1911; Din umbra zidurilor, Bucureşti, 1913; Domnul notar, Bucureşti, 1914; Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală, Bucureşti, 1915; Poezii alese, Bucureşti, 1915; Cântece jură ţară, Bucureşti, 1916; Două morminte, Bucureşti, 1916; Poezii, Bucureşti, 1924; Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927; ed. îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1992; Meşterul Manole, Bucureşti, 1928; Precursori, cu un portret de Camil Ressu, Bucureşti, 1930; ed. îngr. şi introd. I. D. Bălan, Bucureşti, 1989; Din larg, Bucureşti, 1939; Poezii, Bucureşti, 1941; Discursuri, Bucureşti, 1942; Versuri, introd. Mihai Beniuc, 1957; Poezii, îngr. şi pref.
I.	D. Bălan, Bucureşti, 1963; Opere, I-III, îngr. şi introd. I. D. Bălan, Bucureşti, 1967-1972; Poezii inedite, îngr. DanSmântânescu, Bucureşti, 1973; O. Goga în corespondenţă, I, îngr. Daniela Poenaru, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1975, II, îngr. Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny, Bucureşti, 1983; Poezii - Poesie, ed. bilingvă, tr. Paolo Soldaţi, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1978; Pagini publicistice, îngr. şi pref. Silvia Urdea, Cluj-Napoca, 1981; Poezii - Poems, ed. bilingvă, tr. Leon Leviţchi, pref. I. D. Bălan, Bucureşti, 1982; Mausoleul iubirii, îngr. şi pref. Gh.I. Bodea, Bucureşti, 1997; Opere, I—II, îngr. Ion Dodu Bălan, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2001. Traduceri: Madăch Imre, Tragedia omului, pref. trad., Bucureşti, 1934; ed. pref. Ion Ianoşi, 1978.
Repere bibliografice: Iorga, O luptă (1979), I, 243-246; Maiorescu, Critice, III, 297-310; Chendi, Impresii, 193-205', Trivale, Cronici, 117-123; G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Iaşi, 1920, 85-100; Constantinescu, Scrieri, III, 77-88; Lovinescu, Critice, 1,109-161, III, 37-69, IV, 280-293, V, 141-199, VI, 75-85; Aderca, Contribuţii, 1,70-81; Vianu, Opere, III, 136-143,504-508, V, 252-254; Munteano, Panorama, 130-133; Cioculescu, Aspecte, 104-112; lancu Constantinescu, Octavian Goga, Bucureşti, 1939; O. C. Tăslăoanu, Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoria revistei „Luceafărul", Bucureşti, 1939; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 535-542, Ist. Ut. (1982), 605-612; C. Doicescu, Viaţa lui Oct. Goga, Bucureşti, 1942; Ovidiu Papadima, Neam, sat, oraş în poezia lui Oct. Goga, Bucureşti, 1942; Oarcăsu, Oglinzi, 49-53; Martin, Poeţi, I, 1-11; Tomuş, 15 poeţi, 90-97; Baconsky, Marginalii, 229-295; Felea, Reflexii, 14-22; Călinescu, Ulysse, 214-218; Ciopraga, Ut. rom., 218-233; Micu, început, 249-274; Zaciu, Glose, 71-76; Vârgolici, Retrospective, 236-255; Streinu, Pagini, IV, 19-29; I.D. Bălan, Octavian Goga, Bucureşti, 1971; Piru, Varia, I, 244-248, II, 214-217; Zaciu, Ordinea, 40-50; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 111-118; O. Goga interpretat de..., îngr. şi pref. I.D. Bălan, Bucureşti, 1974; Zaciu, Lecturi, 147-153; Fanache, întâlniri, 97-115; Zaciu, Alte lecturi, 70-79, 80-93; Cioculescu, Itinerar, III, 188-192; Brădăţeanu, Istoria, II, 85-88; Râpeanu, Cultură, 1,165-172; Păcurariu, Scriitori, I, 153-157; Mircea Popa, O. Goga între colectivitate şi solitudine, Cluj-Napoca, 1981; Mânu, Sensuri, 15-59; Iorgulescu, Ceara, 72-78; Fănuş Băileşteanu, Eseuri, Bucureşti, 1982, 162-178; Săndulescu, Portrete, 187-197; Simuţ, Diferenţa, 19-26; Şerban Cioculescu, Poeţi
români, Bucureşti, 1982, 205-235; Munteanu, Jurnal, III, 55-66; Trandafir, Dinamica, 30-47; Pop, Lecturi, 6-12; Zaciu, Viaticum, 208-233; Cubleşan, Civic-etic, 108-112; Scarlat, Ist. poeziei, II, 32-34,
158-160,173-181,188-190; Mareea, Atitudini, 129-133; Drăgan, Clasici, 233-236; Ilie Guţan, Octavian Goga. Argumentul operei, I, Bucureşti, 1987; Elena Indrieş, Dimensiuni ale poeziei române modeme, Bucureşti, 1989, 70-136; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 211-218; Raicu, Descoperirea, 114-134; Mircea Goga, Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga, Bucureşti, 1989; Fanache, Vârstele poeziei, 46-62; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,141-143; Ţepelea, Rememorări, 162-167; Pop, Recapitulări, 6-11; Popa, Convergenţe, 101-110; Popa, Estuar, 59-64; Nicolae Manolescu, Actualitatea lui Goga, RL, 1996,12; Petrescu, Studii transilvane, 227-236; Locatarii de la Ciucea. Album Veturia şi Octavian Goga, Cluj-Napoca, 1998; Dicţ. esenţial, 345-350; Ghiţulescu, Istoria, 151-152; Dicţ. analitic, III, 380-381, IV, 60-61; Eugen Simion, Introducere la Octavian Goga, Opere, I, îngr. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 2001; Mircea Goga, Octavian Goga. Geografie intimă, Cluj-Napoca, 2001; Ilie Guţan, Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Sibiu, 2002.	Al.	S.
GOGEA, Vasile (7.VIII.1953, Sighetu Marmaţiei), prozator, poet şi eseist. Este fiul Elenei (n. Caraman) şi al lui Gavril Gogea, mecanic auto. Frecventează şcoala generală la Făgăraş (1960-1968), timp de doi ani este elev al Liceului Militar „Dimitrie Cantemir" din Breaza, apoi al Liceului „Radu Negru" din Făgăraş, pe care îl va absolvi în 1972. Student al Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1974-1979), participă la cenaclurile literare „Echinox" şi „Napoca universitară". înainte şi după licenţă practică diverse meserii, iar după ce se stabileşte în Braşov, este dispecer de producţie la Nivea, referent literar la Teatrul Dramatic, redactor la revista „Astra", instructor cultural-sportiv. Frecventează Cercul literar 19 din Braşov (alături de Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Al. Ţion, Ovidiu Moceanu, Paul Grigore ş.a.). Martor al revoltei anticomuniste a muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987, le vorbeşte ziariştilor francezi Michel Labro şi Alexandra Lavastine despre mişcare. Reportajul apare în „L'Evenement de jeudi" (ianuarie 1988). între 1990 şi 1993 este redactor-şef al revistei „Astra", apoi referent la Biblioteca Judeţeană „Gh. Bariţiu", redactor la posturi de radio braşovene, profesor-asociat la Universitatea „Transilvania" din Braşov. în aceeaşi perioadă călătoreşte în Franţa (1990) ca bursier al Fundaţiei pentru întrajutorare Intelectuală Europeană şi participă la conferinţe internaţionale în Elveţia, Ungaria, Cehia, Ucraina, Republica Moldova, SUA. Din 1997 trăieşte la Cluj-Napoca, lucrând ca redactor-şef la Editura Ginta. în presă începe să scrie în 1976, aproape simultan, la „Vatra", „Echinox" şi „Napoca universitară". Colaborează la „Astra", „Tribuna", „Vatra", „Amfiteatru", „Opinia studenţească", „Contrapunct", „22", „Convorbiri literare", „Poesis", „Euphorion", „Calende" ş.a. în 1988 este prezent în antologia Doisprezece prozatori, cuprinzând debuturi în proza scurtă, iar primul volum individual este Scene din viaţa lui Anselmus (1990; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov).
Debutând editorial în formula impusă în anii '80, G. a fost obligat, asemenea altor colegi de generaţie, la proba constrângătoare a „debutului colectiv". Volumul său Nu vă aplecaţi în afară, pregătit încă din 1984 s-a pierdut în periplul dintre
Goia
Dicţionarul general al literaturii române 3 76
editurile Dacia şi Albatros. Ulterior, G. recuperează o parte a prozelor, incluzându-le, alături de jurnalele anilor 1975-1989 şi de secvenţe eseistice şi publistice, în cartea intitulată Fragmente salvate (1975-1989) (1996). După o lungă aşteptare, culegerea iniţială este (aproape) integral reconstituită în Logodnica mecanicului Gavrilov (2002; Premiul Filialei Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor). De obicei concise, concepute riguros şi auster până la rigiditate, naraţiunile „lucrează cu imagini «anamorfozate»" (Ioan Holban). Autorul, observator atent al cotidianului, mizează pe sugestiile simbolice ale unor întâmplări mărunte dezvoltate fie în cheie lirică, poematică, fie în manieră ironic-fantezistă. Protagonistul povestirilor este, în mod obişnuit, un tânăr, un adolescent (fără nume ori cu numele Trică sau Anselmus), tip de singuratic vagant, inadaptat, uneori pradă reveriilor, alteori în conflict cu lumea (cu banalitatea urâtului, cu răul), mai mult, hipersensibil, nevrotic decât un revoltat furios. Prozatorul construieşte parabole delicate care traduc stările (acţiunile) personajului, ca în Fluturele alb, sau înscenează „comediile" inocente (care sfârşesc adesea rău) ale acestuia, ca în Mera Maria, Oameni de iarnă, Logodnica mecanicului Gavrilov. Tema singurătăţii, a inadaptării şi a universului compensator este reluată în microromanul Scene din viaţa lui Anselmus, compoziţie migăloasă, în trepte, executată cu fineţe. Naraţiunea, mai mult o suită de scene, înfăţişează o lume stranie, reprezentată prin personaje care par a nu mai avea nimic uman, un fel de marionete, simboluri, ipostaze caricaturale ale alienării şi degradării omenescului. Eroii se conturează prin prisma observaţiei lui Anselmus, care se autodefineşte ca „un ciudat spion al destinului", „hermeneut pedestru al fragmentelor, al segmentelor de destine individuale". Locatari ai aceluiaşi bloc de garsoniere, administratorul Mangolewski, ciungul Sabaca, orbul Gomila, piticul Eugen Monks, colonelul în retragere Coco Epaminonda, „scriitorul" Adriano Zapis, colecţionarul de ape marine şi oceanice Cabidan, toţi aceştia sunt, fiecare în felul său, nişte „naufragiaţi" ai omenescului, oferind meditaţiei lui Anselmus „cazuri de singurătate". „Peripatetician vertical", lui Anselmus îndeosebi ideile despre ecuaţia om-singu-rătate i se cristalizează în timp ce urcă scările blocului până la ultimul etaj, unde se află încăperea sa („acceleratorul de idei", „reactorul"), „gândurile", observaţiile pe marginea existenţei cotidiene fiind „depuse" în caiete speciale. Perspectiva înscenării epice, întemeiată pe o stilizare ludică, este vădit (auto)ironică şi parodică, fără a părăsi însă tonalitatea gravă, a unei disperări comprimate. Jurnalul şi documentele recuperate în Fragmente salvate (1975-1989), eseurile în formulă epigramatică din aceeaşi carte, din (Re-)citindu-l pe Eminescu. în umbra Timpului (2000) şi din OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea lancu (2002), poemele din Propoieziţii (1998) desemnează în G., după expresia lui Gheorghe Crăciun, „un personaj camilpetrescian".
SCRIERI: Doisprezece prozatori (volum colectiv), Cluj-Napoca, 1988; Scene din viaţa lui Anselmus, Bucureşti, 1990; Fragmente salvate (1975-1989), pref. Vladimir Tismăneanu, Iaşi, 1996; Propoieziţii, Satu Mare, 1998; Exerciţii de tragere cu puşca de soc, Piteşti, 1998; (Re-)citindu-l pe Eminescu. în umbra Timpului, Bistriţa, 2000; OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea lancu, postfaţă Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2002;
Logodnica mecanicului Gavrilov, Cluj-Napoca, 2002. Antologii: Şase basme minunate toate într-o singură carte..., [Braşov], 1989; Repere ale gândirii româneşti, pref. Alexandru Surdu, Cluj-Napoca, 2003 (în colaborare).
Repere bibliografice: Alexandru Muşina, Braşov. „Cercul literar 19", TR,
1982,	28; Liviu Petrescu, Debuturi în proza scurtă, ST, 1988, 8; Dan Grădinaru, „Doisprezece prozatori", RL, 1988,38; Ioan Holban, O privire către cei care vin, CRC, 1988,42; Gheorghe Crăciun, Alibi pentru un prieten, ECH, 1989, 1; Val Condurache, Privind oraşul furnicar, RL, 1991, 14; Cornel Ungureanu, Dumnezeu s-a născut în provincie, 0,1991,16; Mihaela Ursa, „Scene din viaţa lui Anselmus", ST, 1991, 4; Mihai Dragolea, Colecţionarul din blocul pensionarilor, VTRA, 1991, 7; Sanda Cordoş, Despre singurătate, TR, 1991,36; [Al. Th. Ionescu], Scurte note subiective la cartea unui însingurat prieten, „Calende", 1996,4; A.I. Brumam, Competiţia sinelui cu eul, AST, 1996,4-6; Gheorghe Grigurcu, La umbra libertăţilor în floare, RL, 1997,10; Virgil Podoabă, Fragmente pentru un fragmentarium, VTRA, 1998, 1; Poantă, Dicţ. poeţi, 92-93; Em. Galaicu-Păun, Asceza scrisului, VTRA, 1999, 1; Arina Petrovici, Libertatea conştiinţei şi alte neajunsuri, „Paralela 45", 1999,1-2; Lefter, Scriit. rom. '80-90, II, 35-37; Constantin Cubleşan, „în umbra timpului", ST, 2002,1; Iulia Alexa, Prozele vechi şi noi, RL, 2002,48.	C. H.
GOIA, Vistian (15.IX.1935, Roşia de Secaş, j. Alba), istoric literar. Este fiul Măriei (n. Bicher) şi al lui Dumitru Goia, ţărani. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-istorie, a Universităţii din Cluj. Va fi cadru didactic, parcurgând toate treptele didactice până la aceea de profesor titular al cursurilor de metodica limbii şi literaturii române, la Facultatea de Litere, şi de literatură pentru copii la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „Limbă şi literatură", „Revista de pedagogie", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Perspective" ş.a.
V. A. Urechia (1979) reprezintă prima monografie despre contestatul cărturar moldovean, atacat de Titu Maiorescu în pamfletele Observări polemice şi Beţia de cuvinte. Cu bune capitole despre animatorul culturii şi învăţământului, despre gazetar şi polemist, despre rolul său de tribun, cartea are meritul de a sublinia că paginile usturătoare ale lui Maiorescu au însemnat o adevărată trezire pentru V.A. Urechia, care va deveni mai riguros în lucrările ulterioare. Cealaltă carte a lui G., B.P. Hasdeu şi discipolii săi (1987), conturează profilul unei familii de spirite, şi anume gruparea din jurul lui B. P. Hasdeu, alcătuită din G. I. Ionnescu-Gion, Lazăr Şăineanu, Gr. G. Tocilescu, Anghel Demetriescu, N. I. Apostolescu, N. Scurtescu, G. Dem. Teodorescu, Ilie Bărbulescu, M. Gaster, S. FI. Marian ş.a., pivotul întregii grupări fiind Societatea Românismul şi foaia pe care aceasta o scotea. După ce, în 1985, a tipărit antologia de texte Oratori şi elocinţă românească, cu multe pagini mutilate de cenzura epocii, G. a revenit asupra acestui gen de literatură în Elocinţă şi parlamentarism (1997).
SCRIERI: V. A. Urechia, Bucureşti, 1979; B. P. Hasdeu şi discipolii săi, Bucureşti, 1987; Antologii: Oratori şi elocinţă românească, pref. edit., Bucureşti, 1985; Elocinţă şi parlamentarism, Cluj-Napoca, 1997; Ipostazele învăţării, Cluj-Napoca, 1999; Literatura pentru copii şi tineret, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: G. I. Ionnescu-Gion, Portrete şi evocări istorice, pref. edit., Bucureşti, 1986.
377 Dicţionarul general al literaturii române
Golescu
Repere bibliografice: Alexandru George, V. A. Urechia în monografie, VR, 1979, 7; Ion Buzaşi, Monografia V. A. Urechia, T, 1979, 9; Doina Uricariu, Redeschiderea unui dosar, LCF, 1979, 39; Mihai Ungheanu, „B. P. Hasdeu şi discipolii săi", LCF, 1987,27; Iuliu Pârvu, „B. P. Hasdeu şi discipolii săi", TR, 1987, 44; Georgeta Munteanu, Elocinţă - artă a cuvântului, TR, 1998,16-18.	I. D.
GOLESCU, Dinicu [Constantin] (7.II.1777, Goleşti, j. Argeş -5.X.1830, Bucureşti), memorialist. Vlăstar al unei vechi familii boiereşti, fiu al Zoiţei, fiică a clucerului Constantin Florescu, şi al banului Radu Golescu, G. a primit, împreună cu fratele său, Iordache, o educaţie îngrijită, acasă şi la Academia Domnească din Bucureşti. Destinat prin obârşie înaltelor demnităţi publice, a fost, pe rând, ispravnic, vel agă, hatman, iar din 1821, mare logofăt al Ţării de Jos. Cei patru fii pe care i-a avut, Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu, vor deveni personaje cu un rol important în viaţa politică a epocii. în zilele tulburi ale mişcării din 1821 se refugiază, ca mulţi alţi boieri munteni, la Braşov, unde rămâne un timp, aflându-se printre iniţiatorii unei societăţi al cărei program viza, de fapt, o reformă mai largă, politică şi culturală. G., care se pare că mai călătorise înainte de 1821 şi la Paris, ca observator al unei misiuni pe lângă Napoleon Bonaparte, pleacă în 1823 cu o ambasadă politică în Rusia. în anii următori face alte trei voiajuri, în Europa Centrală şi de Apus, vizitând Transilvania, Banatul, apoi Ungaria, Austria, nordul Italiei, precum şi provincii din Germania şi Elveţia. De aceste drumuri se leagă însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825,1826, lucrare apărută la Buda, în 1826. La întoarcerea în Ţara Românească, metamorfozat sau poate doar întărit în convingerile lui reformatoare, G. va fi, într-un răgaz de numai patru ani, un neobosit propovăduitor al luminării culturale, întemeiază la moşia din Goleşti o şcoală-internat cu două cursuri, „ghimnasticesc" şi „filosoficesc", chemându-i ca profesori (şi directori) pe Aaron Florian şi pe I. Heliade-Rădu-lescu. El însuşi alcătuieşte un manual de etică, Adunare de pilde bisericeşti şi filosofeşti, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri şi bune neravuri, de fapte istoriceşti şi anecdote (1826). Tot din raţiuni didactice traduce din greceşte o lucrare a lui Neofit Vamva, Elementuri de filosofie morală (1827). Fondează, la Bucureşti, Societatea Literară (1827), unde împreună cu Heliade a iniţiat multe din înfăptuirile culturale din epocă (învăţământ, presă, teatru). A sprijinit şi a subvenţionat apariţia primei gazete în limba română, „Fama Lipschii pentru Daţia" (1827), a impulsionat efortul lui Heliade şi a obţinut autorizaţia pentru „Curierul românesc" (1829), cea dintâi publicaţie periodică românească apărută în ţară. O Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăţie a Rusiii şi Nalta Poartă era tipărită în 1826, iar „Curierul românesc" îi anunţa în 1830 o lucrare statistică şi o hartă a Ţării Româneşti.
I	s-a atribuit şi o transpunere, din 1826, după o versiune franceză, a unui capitol despre Ţările Româneşti din The Present State of Turkey, cartea istoricului Thomas Thornton.
Călătoriile prin Europa au devenit un hotar în viaţa boierului-cărturar, iar jurnalul care le „însemnează" constituie
o patetică mărturie, morală în primul rând: în prezenţa unor forme de viaţă normale, o conştiinţă îşi descoperă treptat vinovăţia faţă de starea de înapoiere a propriei ţări. Deşi în însemnare a călătoriii mele... există mai multe planuri, toate sunt convergente într-o unică intenţie, aceea de a dezvălui, prin comparaţie, răul, inerţia, „scârboasa diplomatică", atot-stăpânitoare în ţară. Aspiraţia perseverentă, de natura luministă, de a trezi elanul regenerator, este implicită („cum puteam, ochi având, să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte, să nu aseamăn, asemănând, să nu judec binele şi răul şi să nu pohtesc a-1 face arătat compatrioţilor mei?"). Călătoria ajunge astfel un mod esenţial de revelare a identităţii în dublu sens: ţara şi propriul eu. în greoaiele lui veşminte orientale, hotărât să vadă tot ce ar fi demn de văzut, mereu avid de înţelegere şi învăţătură, G. caută şi găseşte pretutindeni exemple, modele. Asemenea unui edil, observă iscoditor, spre luare aminte, parcurile, străzile, casele, mijloacele de transport, spitalele, şcolile, teatrele, muzeele, ca elemente ale organizării vieţii comunitare. Nu neglijează nici felul cum se cultivă pământul sau cum îşi duc viaţa ţăranii. îl interesează mereu oamenii, relaţiile din interiorul unei comunităţi, apreciază energia, cultivarea demnităţii şi a grijii faţă de semeni. Şi arta o consideră doar o formă de confort social. De aceea, poate, interesul pentru diferite opere de artă, pentru peisaj se înscrie în fraze fără relief, strict informative, dar şi în naive şi entuziaste exclamaţii. Călător prin Europa începutului
Golescu
Dicţionarul general al literaturii române 3 78
de secol XIX, G. relatează, se uimeşte, dă seamă, este „împuns de cuget", se lamentează, socoteşte, se spovedeşte. Descoperă lumea mirat, dar se mişcă fără stinghereală, fără multe spaime şi nedumeriri, ceea ce ar putea trimite la sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun, european. întoarcerea spre stările din ţară este însă obsedantă. El spune lucrurilor pe nume, cu bun simţ şi mâhnire, neocolind vina lui şi a altora. Critica, acumulată treptat, vizează întreaga întocmire socială, de la domn, boier sau negustor până la ţăran. Nimeni până la G. nu înfăţişase cu atâta luciditate şi amărăciune traiul subuman al ţăranului român. Când dă la iveală umilitoarea înapoiere a ţării, tonalităţii blânde şi cumpătate îi ia locul vibraţia patetică, transmisă într-o frazare intens afectivă, aflată sub grifa durerii. Invectiva alternează cu ruga pioasă, duritatea cu exhortaţia creştinească sau cu apelul energic, mobilizator. Se schiţează, de altfel, şi un program de reformă morală, după paradigma luministă, în numele căreia G. şi-a croit activitatea. însemnare a călătoriii mele..., important document social, ideologic, etic şi psihologic al fazei de trecere spre modernitate, rămâne, în literatura română, cel dintâi jurnal de călătorie tipărit. Autorul, genuin, încă nu avea gustul pentru o informaţie cât mai precisă, vizibil mai târziu la N. Filimon, şi nici degajarea, mobilitatea lui I. Codru-Drăguşanu. Schiţată mai întâi în limba greacă, scrierea are în haina ei românească o stilistică a cărei frumuseţe provine mai cu seamă din curăţia şi claritatea gândului. Autorului îi sunt străine artificiile, iar pitorescul lexical ţine de vârsta limbii literare. Ilustrând o etapă de tranziţie, fraza cu aer de vechime a memorialistului include firesc neologismul, îndeobşte glosat, uneori asimilat cu bună intuiţie.
Golescu nu descoperă Europa, de care, ca membru instruit al protipendadei şi cititor de carte grecească, nu fusese niciodată străin, ci îşi descoperă propria-i vocaţie de luminător. Europa trebuia să fie aşa cum şi-o închipuise, aşa cum trăia, ca experienţă livrescă şi mit, în gândul tuturor oamenilor culţi din Principate; nou cu adevărat pentru Golescu va fi fost ricoşeul, proiecţia celor văzute pe ecranul lăuntric, aprecierea pe care de-aici înainte avea să şi-o dea sieşi şi ţării.
Paul Cornea
SCRIERI: însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825,1826, Buda, 1826; ed. îngr. şi introd. Nerva Hodoş, Bucureşti, 1910; ed. îngr. şi pref. P.V. Haneş, Bucureşti, 1915; ed. îngr. P. Panaitescu-Perpessicius, Bucureşti, 1952; ed. îngr. şi pref. G. Pienescu, Bucureşti, 1963; ed. îngr. şi pref. Gh. Popp, Bucureşti, 1964; ed. îngr. G. Pienescu, postfaţă Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1977; Scrieri, îngr. şi introd. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1990. Traduceri: Adunare de pilde bisericeşti şifilosofeşti, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri şi bune neravuri, de fapte istoriceşti şi anecdote, Buda, 1826; Neofit Vamva, Elementuri defilosofie morală, Bucureşti, 1827.
Repere bibliografice: Pompiliu Eliade, Histoire de Vesprit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle, ed. 2, Paris, 1905, 172-219, 360-368; Iorga, Ist. Ut. XIX, 1,87-100; Iorga, Oameni, 1,401-404; C. Stere, Scrieri, îngr. şi introd. Z. Ornea, Bucureşti, 1979, 39-56; Georges Bengesco, Une familie de boyards lettres roumains au dix-neuvieme siecle: Les Golesco, Paris, [1922], 103-150; Perpessicius, Opere, II, 68-76, IV, 278-282; Claudio Isopescu, II viaggiatore Dinicu Golescu in Italia, Roma, 1938;
Călinescu, Ist. Ut. (1941), 85-88, Ist. Ut. (1982), 79-83; Constantinescu, Scrieri, III, 89-94; Popovici, Studii, I, 349-364; Perpessicius, Menţiuni ist., 167-198; Piru, Ist. Ut., II, 238-242; Gh. Popp, Dinicu Golescu, Bucureşti, 1968; Zaciu, Colaje, 11-16; Cornea, Originile, 220-224; Duţu, Cărţile, 47-57; Zalis, Scriitori, 37-59; Iorgulescu, Firescul, 19-56; Dicţ. Ut. 1900, 403-405; Manolescu, Istoria, I, 157-158; Negoiţescu, Ist. Ut., I, 28-29; Faifer, Semnele, 561-567; Mircea Anghelescu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1996,13-52; Dicţ. analitic, II, 245-247; Dicţ. esenţial, 350-352; Simion, Ficţiunea, III, 36-42, passim.	G.	D.
GOLESCU, lordache (c. 1776, Bucureşti — 1848, Orşova), lexicograf, autor dramatic, culegător de folclor şi traducător. Vlăstar dintr-o veche şi ilustră familie boierească, lordache — hipocoristic de la Gheorghe —, este al doilea copil al banului Radu Golescu. Carte învaţă cu dascăli reputaţi ai vremii, precum Lambru Fotiade, Şt. Comită, Constantin Vardalah. Urmând cursurile Academiei Domneşti din Bucureşti, îşi formează o solidă cultură clasică. O sumedenie de îndeletniciri aveau să-l absoarbă, după absolvire. E mare vornic, după ce deţinuse pe rând dregătoriile de mare stolnic şi mare logofăt, în 1829 intră în Divanul Săvârşitor al Regulamentului Organic, iar după doi ani face parte din Obşteasca Extraordinară Adunare pentru revizuirea Regulamentului Organic. Cam tot de pe atunci este mare logofăt al Dreptăţii. în 1838 devine prezident al Sfatului Consultativ, în 1844 — membru al înaltului Divan. Destituit de domnitorul Gheorghe Bibescu,
379 Dicţionarul general al literaturii române
Golopenţia-Eretescu
injustiţia avea să se repare în 1847, când va fi numit membru la înalta Curte de Justiţie. Ca efor, participă la întocmirea regulamentului şcolilor şi se îngrijeşte de trimiterea în străinătate a primilor bursieri români. Refugiat la Braşov — ca şi fratele lui, Dinicu Golescu— după declanşarea mişcării lui Tudor Vladimirescu, el judecă lucid evenimentele în cronica dialogată Prescurta însemnare dă turburarea Ţării Rumâneşti. Bătrân şi cu sănătatea şubrezită, în timpul revoluţiei de la 1848 — la care fiul său, Al. G. Golescu, participă cu fervoare — se retrage înspre Mehadia şi se stinge pe drum, la Orşova, poate de holeră.
G. îşi elaborează primele scrieri în greceşte (mai cunoştea latina, franceza şi italiana). în 1817 avea pregătit, pentru a fi publicat, un volum cu traduceri, în această limbă, din literatura franceză. Preferinţele lui se îndreaptă spre Montesquieu şi Bernardin de Saint-Pierre, din care dă prima transpunere din literatura neogreacă a cărţii Paul et Virginie. Tălmăcirile din greceşte, Icoana lui Chevit şi Iliada, rămân neterminate. G. este primul traducător în româneşte al epopeii lui Homer (e drept că numai primele două sute de versuri). Interesant apare cărturarul în ipostaza de moralist. Spirit raţionalist, înrâurit de filosofia luministă, el probează reale aptitudini speculative atunci când ia în discuţie unele chestiuni de etică. în comentariile dialogate din Cărticică coprinzătoare dă cuvintele ce am auzit dă la însuş cugetul mieu (definitivată înainte de 1820), se străduieşte să lămurească relativitatea unor concepte, sugerând totodată o politică de guvernare întemeiată pe raţiune. Urmărit de ideea unificării lingvistice, întocmeşte o gramatică, Băgări de samă asupra canoanelor gramăticeşti (tipărită la 1840; un capitol de prozodie conţine şi o definiţie a metaforei, după Quintilian), precum şi un „dicsioner", Condica limbii româneşti (încheiat în 1832). Este o lucrare de proporţii monumentale, cu un caracter enciclopedic. Uriaşul material adunat aici e folosit pentru alcătuirea altor masive dicţionare, eleno-român şi româno-elen. G. este şi în folcloristică un precursor, prin culegerea Pilde, povăţuiri i cuvinte adăvărate şi poveşti (terminată prin 1845), apreciată şi de M. Eminescu. Moralistul, cu gustul observaţiei tipologice, şi amatorul de subtilităţi ale limbajului, savurând înţelepciunea şi umorul dintr-o vorbă de duh, se regăsesc aici. Temperament vindicativ, încercat poate şi de un sentiment de vinovăţie de clasă pentru starea de lucruri din ţară, G. abordează pamfletul politic, în veşmântul străveziu al satirei. Marele vornic era un pătimaş, cu un surplus de umoare neagră. Titlul general al scrierilor sale dramatice este Istoria Ţării Rumâneşti. Starea Ţârii Rumâneşti pă vremea streinilor şi a pământenilor. Comedia Starea Ţării Rumâneşti (scrisă prin 1831) are două compuneri anexe: Povestea huzmetarilor şi Obşteasca,, anafora a boierilor pentru prăvilele Măriei Sale. în jurul anului 1828, G. izvodeşte cea mai închegată şi mai dură dintre piesele lui, Barbut Văcărescul, vânzătorul ţării. Tânguirea şi blestemul norodului, din final, emană o forţă întunecată, ameninţătoare. Prin 1845 aşterne pe hârtie, în proză şi versuri (unele, de factură folclorică), Mavrodinada sau Divanul nevinovat şi defăimat sau Copiii sărmani nevârstriici şi năpăstuiţi, recurgând la personaje alegorice. Interesul acestor scrieri, cu o structură improprie, cam
i,	rămâne preponderent documentar. Despre alte vodeviluri şi comedii ale lui G. ştiri sigure nu sunt. O scenetă satirică, Tarafurile cele ce aşază domnia (1821) — publicată de
B.P. Hasdeu în 1872, în „Columna lui Traian" — dispune de o rezolvare de o uimitoare similitudine cu aceea din finalul piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.
SCRIERI: Băgări de samă asupra canoanelor gramăticeşti, Bucureşti, 1840; Tarafurile cele ce aşază domnia, în V.A. Urechia, Istoria românilor, VII, Bucureşti, 1894,360-365; Povăţuiri i cuvinte adăvărate (fragm.), în Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, VIII, Bucureşti, 1900; Asemănări, în Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, IX, Bucureşti, 1901, 7-211; Bucăţi alese din ineditele sale, în N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic lordache Golescu, Vălenii de Munte, 1910,109-286; Comedia ce să numeşte Barbul Văcărescul, vânzătorul ţârii, PND, 11-46; Proverbe comentate, îngr. şi pref. Gh. Paschia, Bucureşti, 1973; Povăţuiri pentru buna-cuviinţă, îngr. Gh. Paschia, pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1975; Scrieri alese, îngr. Mihai Moraru, pref. Al. Rosetti, Bucureşti, 1990. Traduceri: Homer, Iliada (cântul I), în N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic lordache Golescu, Vălenii de Munte, 1910,287-301.
Repere bibliografice: Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, ed. 2, Bucureşti, 1895,104-116; N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic lordache Golescu, Vălenii de Munte, 1910; Georges Bengesco, Une familie de boyards lettres roumains aux dix-neuvieme siecle: Les Golesco, Paris, [1922], 53-102; Călinescu, Ist. lit. (1941), 83-85, Ist. lit. (1982), 83-85; Perpessicius, Menţiuni ist., 199-269; Comea-Păcurariu, Ist. lit, 95-100; Piru, Ist. lit., II, 224-233; Brădăţeanu, Drama, 21-26; Brădăţeanu, Comedia, 36-39; Dicţ. lit. 1900,405-407; Mîndra, Ist. lit. dram., 1,87-91; Manolescu, Istoria, 1,158-161; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,298; Dicţ. scriit. rom.,II, 423-425.	'	'	F.F.
GOLOPENŢIA-ERETESCU, Sanda (2.III.1940, Bucureşti), eseistă. Este fiica Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, etnolog, şi a lui Anton Golopenţia, sociolog. După terminarea Liceului „Gheorghe Lazăr" (1953-1956), va absolvi Facultatea de
Goma
Dicţionarul general al literaturii române 380
Filologie a Universităţii din Bucureşti (1961), devenind bibliotecară şi documentaristă la Institutul de Folclor (1962-1963), apoi documentaristă (1963), cercetător ştiinţific (din 1969), cercetător ştiinţific principal (1971) la Institutul de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române, lector asociat la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1967-1972). Este doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Semantica transformaţională a limbii române (1968). în 1980 emigrează împreună cu soţul său, scriitorul Constantin Eretescu, în SUA şi se stabileşte în Providence (Rhode Island), unde este asistent (1982-1987), profesor asociat (din 1987) şi profesor titular (din 1990) la Catedra de studii franceze a Universităţii Brown. Editează împreună cu Constantin Eretescu, între anii 1983 şi 1992, versiunea revistei „Lupta" — „The Fight" pentru SUA şi Canada. în România a colaborat la „Revista de folclori', „Revista de etnografie şi folclor", „Studii şi cercetări lingvistice" ş.a.
Autoare a numeroase studii de stilistică şi poetică (în anii studenţiei s-a remarcat în cadrul Cercului de stilistică şi poetică de sub conducerea profesorului Al. Rosetti), de stilistică structurală, de gramatică transformaţională şi semiotică, de eseuri literare, G. are meritul de a fi contribuit la afirmarea cercetării semiotice a folclorului românesc. După 1980 se manifestă îndeosebi ca publicistă şi eseistă, articolele şi eseurile sale fiind cuprinse în cărţi precum Mitul pagubei
(1986), Cartea plecării (1995) şi America, America (1996). Sunt cărţi despre anii petrecuţi în România, reflecţii pe teme sociale şi politice, portrete, însemnări despre realităţile exilului. Mitul pagubei şi Cartea plecării evocă exilul de acasă, când „mâncarea n-avea gust, lumina era fără bucurie, somnul nediferit, singurătatea fără nădejde", întâlnirile dureroase cu o istorie, nemiloasă, apoi ruptura dramatică de România. Preocuparea, din România, pentru folclor nu va fi uitată când se stabileşte la Providence, o carte ca Vămile grave (1999) conţinând, spre exemplu, interesante relatări despre sărbătoarea Crăciunului în lume şi tulburătoare pagini despre uciderea de către bolşevici a etnologului basarabean Petre Ştefănucă. Antologia Deşire Machines. A Romanian Love Charms Database (1998) excelează deopotrivă prin studiul care o precedă, conţinând observaţii de fineţe despre descântecele populare româneşti, ca şi prin versiunile în engleză ale unor descântece, care i-au impus traducătoarei un îndelungat travaliu, menit a transpune formule şi mituri greu traductibile. Cartea cercetează şi „interesul pe care analiza farmecelor de dragoste l-ar putea prezenta pentru studiile feministe". „Create de femei — adaugă G. — farmecele româneşti de dragoste reflectă un univers semantic feminin centrat în jurul identităţii ocupaţiilor, valorilor şi acţiunilor feminine." Antologia de texte şi studiul introductiv nu pun accent pe latura magică a acestor creaţii, ci pe poezia lor, asupra căreia atrăsese atenţia încă N. Iorga, care spusese că un descântec se poate citi şi admira ca şi o doină. Cu devotament filial şi cu rigoare de cercetător, G. îngrijeşte şi publică scrierile părinţilor săi, Ştefania Cristescu-Golopenţia şi Anton Golopenţia.
SCRIERI: Le Singe â la porte. Vers une theorie de la parodie, New York-Berna, 1983; Mitul pagubei, Providence (SUA), 1986; Les Voies de
la pragmatique (în colaborare), Stanford (SUA), 1988; Cartea plecării, Bucureşti, 1995; America, America, Bucureşti, 1996; Vămile grave, Bucureşti, 1999; întermemoria. Studii de pragmatică şi antropologie, Cluj-Napoca, 2001; Chemarea mâinilor negative, Bucureşti, 2002. Ediţii, antologii: Ştefania Cristescu-Golopenţia, Descântece din Comova-Basa-rabia, pref. edit., Providence (SUA), 1984; ed. 2 (Descântatul în Comova-Basarabia), Bucureşti, 2003, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), pref. edit., Bucureşti, 2002; Deşire Machines. A Romanian Love Charms Database, Bucureşti, 1998; Anton Golopenţia, Ultima carte, pref. edit., Bucureşti, 2001, Opere complete, I, pref. Ştefan Costea, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Lovinescu, Unde scurte, IV, 318-323; Dorn Pop, „America (şi iar) America", ST, 1997, 7; Mihaela Mudure, O carte a exilului, TR, 1997, 43-44; Dicţ. scriit. rom., II, 425-427; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 74; Cornelia Ştefănescu, Sanda Golopenţia, JL, 2001,17-20; Raluca Alexandrescu, Fiecare întoarcere este tonică, OC, 2001,48; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 145-148; Manolescu, Enciclopedia, 356-357. I.D.
GOMA, Paul (2.X .1935, Mana-Orhei), prozator. Este fiul Măriei (n. Popescu) şi al lui Eufimie Goma, învăţători. începe şcoala primară în satul natal (1942), într-o perioadă în care, după cedarea Basarabiei, tatăl său este arestat şi deportat în Siberia (1941-1943). în 1944 întreaga familie se refugiază în România, reuşind, în cele din urmă, să scape de repatrierea forţată în Basarabia. în 1946 G. intră în clasa I a Şcolii Normale „Andrei Şaguna" din Sibiu, după care, între 1949 şi 1953, urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr" din acelaşi oraş. Este arestat în mai 1952, pentru un jurnal intim „codificat". în 1954 intră la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, dar în noiembrie 1956, după revoluţia din Ungaria, este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare, urmaţi de alţi cinci ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru agitaţie anticomunistă. După trei ani de la eliberare, timp în care lucrează ca zilier, îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A debutat cu proză scurtă în „Luceafărul" (1966). în 1968, entuziasmat de neparticiparea României la invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, se înscrie în rândurile Partidului Comunist. Tot acum devine redactor al revistei „România literară". înregimentarea sa politică durează însă prea puţin: în 1970, ca urmare a criticilor repetate aduse regimului, i se interzice să mai publice. Drept răspuns, autorul trimite manuscrisul romanului Ostinato în Occident, unde acesta apare în traducere germană în 1971, la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, ceea ce a prilejuit retragerea delegaţiei oficiale a României socialiste; se naşte „cazul Goma". în 1977 G. redactează o scrisoare adresată secretarului general al Partidului Comunist, Nicolae Ceauşescu, în care inventariază tarele sistemului şi cere o reformare a politicilor sociale şi culturale. Documentul nu va obţine semnăturile colegilor de breaslă, cu excepţia lui Ion Vianu şi Ion Negoiţescu. Este arestat, apoi obligat să se expatrieze, în toamna anului 1977, când ajunge în Franţa. După această dată desfăşoară o intensă activitate anticomunistă, prin nenumărate interviuri, articole şi scrisori deschise publicate în presa străină sau difuzate la
381 Dicţionarul general al literaturii române
Radio Europa Liberă. Tot la Europa Liberă sunt difuzate, în lectura autorului, fragmente ample din romanele Uşa... şi Gherla. în 1978 devine membru fondator al Comitetului Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor (CIEL), membru fondator al revistei ,,L'Alternative" şi membru în colegiul de onoare al revistei „Kontinent". Din 1980 este director al colecţiei „Est-Ouest" de la Editura Hachette şi apoi de la Albin Michel. între 1980 şi 1990 participă la diverse conferinţe şi colocvii anticomuniste, fiind, printre altele, membru fondator al Internaţionalei Rezistenţei, cu sediul la Paris; pentru toate acestea, este de mai multe ori ţinta unor atentate puse la cale de agenţi ai Securităţii de la Bucureşti. în 1986 i se conferă, de către ministrul Culturii al Franţei, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres.
Spirit justiţiar şi incisiv, susţinător fervent şi adeseori inflexibil al resortului etic al oricărui act creator, G. îşi construieşte romanele ca repere mnemotehnice pe drumul unei istorii existenţiale aflate sub semnul refugiului şi al exilului. A fi scriitor înseamnă, pentru G., nu doar a practica o simplă profesie — o activitate meşteşugărească —, ci, în acord cu mesianismul de sorginte romantică, a fi investit cu o misiune, al cărei fundament este conştiinţa morală. „A fi liber, pentru scriitor, înseamnă a spune şi a scrie adevărul (atunci când scrie şi vorbeşte despre realitatea-aşa-cum-este-ea) şi a
Goma
accepta adevărul spus, scris de altul, chiar dacă nu-i este cu totul favorabil acel adevăr. A fi scriitor înseamnă a nu minţi." Prin atitudinea sa, ca şi prin luciditatea necruţătoare cu care a denunţat ipocrizia colegilor de breaslă, profitori sau victime mute ale unui regim dictatorial menţinut la putere prin crimă şi delaţiune, G. a devenit un „personaj" incomod pentru toată lumea, un autoexilat căruia, după revoluţia din 1989, nu i-a rămas decât să constate cu amărăciune imposibilitatea întoarcerii într-o patrie care, spune el, nu mai este a lui, ci a „omului nou", modelat de deceniile de teroare comunistă. Jurnalele lui (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă, toate din 1997, Alte jurnale, 1998, Jurnalul unui jurnal, 1998, Jurnal de apocrif, 1999) se constituie într-un rechizitoriu lung şi lipsit de orice menajamente, îndreptat împotriva a ceea ce, în viziunea sa, este spiritul exagerat de conservare şi micimea sufletească a scriitorului român, resemnat cu anticipaţie şi incapabil de revoltă civică: „Ce fel de oameni suntem noi, românii? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să facem ceva prin noi înşine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul cel Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic... Şi, ca pe vremea fanarioţilor, numai cu binecuvântarea Porţii..." Degetul acuzator al autorului nu iartă pe nimeni, de la figurile de prim rang ale vieţii literare postbelice (Marin Preda, Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Al. Ivasiuc, Augustin Buzura), până la scriitorii şi criticii mai puţin importanţi, dar la fel de vinovaţi, în opinia sa, pentru dezastrul moral al României postbelice. Proza lui G. devine astfel o satiră înverşunată, intens-acidă şi nu de puţine ori răutăcioasă, în care umorul negru şi violenţa expresiei se împletesc cu talentul caricatural al autorului pentru a converti situaţiile reale în „scene" şi gesturile semnificative în „tablouri".
Scriitorul a debutat editorial în 1968 cu un volum neconvingător de proză scurtă, intitulat Camera de alături, singurul care avea să-i apară în ţară înainte de 1989. Scrisese însă, încă din 1966, romanul Ostinato, care va fi, în versiunea lui în limba germană, rampă de lansare a numelui lui G. în Occident. Ostinato abordează un subiect-tabu pentru ideologia oficială a vremii, care avea să-i aducă autorului faima unui „Soljeniţân român": lumea întunecată a închisorii comuniste. Personajul central al romanului, studentul la filologie Ilarie Langa, condamnat la şapte ani de închisoare pentru vina de a-şi fi ucis mama bolnavă de cancer — procedeu primitiv de eutanasiere —, devine, prin zelul anchetatorilor Securităţii, din deţinut de drept comun — deţinut politic. Nu e însă vorba de
o	confuzie absurdă, care să confere cărţii dimensiuni kafkiene, pentru că scopul lui G., aşa cum se va vădi odată cu Gherla (apărut la Paris în 1976), este tocmai abordarea literară a universului concentraţionar. „Alunecarea" către dimensiunea politică a problematicii închisorii este una atent studiată şi ea corespunde atitudinii iniţial precaute a prozatorului, care intenţiona, în momentul scrierii operei, să o publice în ţară. Adevărata miză a romanului este însă suficient de limpede conturată prin trimiteri indirecte, „oblice", de la figura pitorească a ţiganului Nicu Guliman, închis pentru un banc
Goma
Dicţionarul general al literaturii române 382
politic spus în Oborul bucureştean, până la agitaţia grotescă provocată de vestea morţii lui Stalin şi teroarea valului de arestări printre studenţi în urma înăbuşirii în sânge a revoluţiei ungare din 1956. Dimensiunea ultimă a acestor referinţe — miezul infernal, de nenumit, al sistemului penitenciar — este Piteştiul, locul celui mai sinistru experiment de „reeducare" a deţinuţilor politici, care va constitui tema uneia dintre scrierile exemplare ale lui G., Patimile după Piteşti (publicată iniţial în limba franceză, în 1981): „Taci! Nimeni n-are voie să rostească numele blestemat... — Tu i-ai binecuvântat blestemul. — Nu! N-a fost cum crezi. N-ai fost acolo, deci nu ştii. Numai cei care au trecut prin ce-au trecut pot să vorbească, iar ei nu pot să vorbească, au uitat, tac. Despre Piteşti se tace." Ostinato încearcă încă să respecte „regulile jocului" cenzurii oficiale, ilustrând, în acelaşi timp, căutările artistice ale scriitorului aflat la început de drum. Astfel, G. pune la încercare întreaga recuzită de procedee tehnice ale romanului modernist, de la amestecul dialogului cu monologul interior şi excursul eseistic la savantul montaj între realitate şi ficţiune, experimentul caligrafic şi chiar îndemnul adresat cititorului de a colabora la scrierea operei prin lăsarea în suspensie a anumitor pasaje. Chiar titlul romanului trimite la un experiment literar modernist — analogia dintre ritmurile fluxului epic şi desfăşurarea partiturilor muzicale: cuvântul „ostinato" provine din basso ostinato, termen tehnic muzical care se referă la tema de bază, repetată continuu, pe fundalul căreia se construiesc temele minore şi variaţiunile; pentru G., el reprezintă gesturile, exasperant aceleaşi, precum şi atitudinile comportamentale stereotipe ale vieţii de deţinut. în Gherla autocenzura — constantă psihologică a scriitorului român postbelic, mai activă şi mai perfidă decât cenzura oficială — cedează definitiv locul relatării deschise, autobiografice şi aproape docu-mentaristice a experienţei închisorii politice, pe fondul căreia societatea comunistă se conturează în tonuri alb-negre, ca o radiografie a ororii. Autorul se dovedeşte un „excepţional poet al cruzimii" (I. Negoiţescu), un martor a cărui privire intensă şi rece nu ocoleşte nimic din ceea ce oamenii obişnuiţi şi chiar foştii prizonieri preferă să nu spună, insistând cu „obstinaţie" asupra bestialităţii gardienilor, supliciilor izolării în zarcă, bătăilor sălbatice şi urletelor înfiorătoare ale deţinuţilor, amplificate de zidurile din beton, dar şi radiografiind degradarea morală absolută a „turnătorului" şi strania relaţie de complicitate şi chiar de solidaritate creată între victimă şi călău. Petre Goiciu, comandantul penitenciarului Gherla, un semianalfabet pentru care „duşmanii boborului" devin duşmanii lui personali, este un estet al sadismului, care, asemenea estetului din Renaşterea lui Walter Pater, „trăia din plin, cu toată fiinţa, misia lui de «reeducator», se dăruia total, ardea cu flacără înaltă pe altarul închisorii Gherla." Exemplară în acest sens este bătaia din finalul romanului, povestită pe câteva zeci de pagini, cu o aplicaţie şi o ştiinţă a detaliului demne de cel mai pasionat autor naturalist: descrierea căluşului folosit de anchetatori, îmbibat cu saliva tuturor deţinuţilor care trecuseră prin acelaşi supliciu, este un detaliu care poate impresiona chiar şi pe cel mai insensibil lector al
Gherlei. Este de la sine înţeles că poetica cruzimii exclude, de la bun început, tehnica literară savantă şi figura de stil: limbajul naraţiunii este unul direct, sacadat, în care tensiunea provocată de nerăbdarea „spunerii" a ceea ce nimeni nu îndrăzneşte să denunţe răbufneşte parcă furios în înjurătura neaoşă şi în expresiile obscene ale gardienilor şi comandanţilor — semne răsturnate ale unei lumi infernale. întors viu din această lume, naratorul are datoria sacră de a scrie: văzut ca o garanţie împotriva ştergerii, prin uitare, a unei istorii violente, actul rememorării în scris şi, prin extensie, opera literară sunt, în acelaşi timp, o probă de conştiinţă morală şi un act cathartic: „Şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor/ nu să mă răzbun, ci să nu-i uit/ şi mai ales, mai ales/ să NU-I TAC." Adâncind şi extinzând viziunea asupra închisorii ca paradigmă a întregului sistem utopic de extracţie marxist-leninistă, Patimile după Piteşti renunţă la experienţa personală în favoarea celei documentare, situând în centrul operei un „observator", un deţinut infirm (Vasile Pop) care, din patul său, asistă fără voie la desfăşurarea spectacolului bestialităţii şi cruzimii torţionarului Ţurcanu. Perspectiva literară astfel modificată revine, de data aceasta cu o matură stăpânire a mijloacelor artistice, la tehnici de creaţie ce amintesc de Ostinato: monologul interior, amestecul realităţii cu ficţiunea, schimbarea perspectivei naratoriale în funcţie de personaje. Procedeul specific modernist al interferenţelor dintre arta muzicală — o pasiune constantă a scriitorului — şi literatură îşi găseşte realizarea cea mai de seamă în Arta refugii (carte apărută mai întâi în limba franceză, în 1990), unde „mutarea" continuă a familiei Goma, urmărită de ameninţarea repatrierii forţate în Basarabia ocupată de ruşi, devine laitmotivul muzical al exilului în propria ţară şi, în acelaşi timp, nucleul unei proiectate arte poetice: „Dar şi mai artă e să re-fugi, ca noi, basarabenii. Nu chiar pe muzică — e-he, de-am avea un compozitor de-al nostru, basarabean, să compună el Arta refugii..." Acest compozitor va fi G. însuşi, care, ajuns la maturitate, retrăieşte prin ochii copilului sentimentul traumatizant de a fi „în-plus" în mijlocul celor de acelaşi neam. Finalul cărţii, în care copilul, devenit adolescent, îşi vizitează la Sighişoara părinţii închişi de proaspăt înfiinţata Securitate comunistă pentru simplul fapt de a fi români refugiaţi din Basarabia, proiectează opera la dimensiunile unui bildungsroman: romanul unei formări intense şi zbuciumate, în care istoria nefericirii unei familii se confundă cu istoria nefericirii unei ţări. Limanul imaginar al tuturor acestor vicisitudini, locul amniotic-izbăvitor, ferit de tirania şi anxietăţile istoriei-tăvălug, este „calidorul", veranda sau prispa casei părinteşti din Mana, satul copilăriei scriitorului. Roman liric, în care amintirile copilului se ancorează în istorie prin apelul la memoria adulţilor, Din calidor (cu o primă versiune publicată în limba franceză, în 1987) aduce în spaţiul scriiturii imaginea unei Basarabii idilice, atemporale, la care autorul va reveni fără încetare, re-construind-o metodic, ca utopie socială şi economică, în pagini răzleţe de jurnal. Acest ţinut paradisiac, dominat de imaginile prepeleacurilor strălucind în soare şi ale copiilor alergând goi prin vie este asediat însă de valurile unei istorii a
383 Dicţionarul general al literaturii române
Gong
cărei concreteţe nu aduce cu sine decât dezolare şi moarte: ocuparea Basarabiei de către ruşi în 1940, urmată de o prea scurtă revenire a autorităţilor româneşti şi de plecarea în exil a familiei îi prilejuişte naratorului, prin vocea învăţătorului Goma, excursuri istorico-eseistice ce amintesc de plânsul cronicarului, pe fundalul cărora ultimul Crăciun basarabean, cu colindele, bradul înalt cât şcoala şi miresmele de sobă încinsă şi tămâie, apare ca o ultimă lumină pe o hartă înghiţită treptat de întunericul istoriei.
Meritul artistic deosebit al lui Goma constă în capacitatea sa de a surprinde momentele cele mai acute şi intense ale criminalităţii sociale promovate de orânduirile marxist-utopice, spre a le reda cu o minuţie şi o exactitate proprii individualităţii El este un excepţional poet al cruzimii, întrucât există o corespunzătoare poezie, iar atitudinea sa faţă de cruzimea considerată în autonomia, în fenomenologia ei, garantează modernitatea operei sale, în măsura în care modernitatea în sine poate alcătui o valoare.
I. Negoiţescu
SCRIERI: Camera de alături, Bucureşti, 1968; Ostinato, tr. Marie-Therese Kerschbaumer, Frankfurt, 1971; ed. (La Cellule des liberables), tr. şi pref. Alain păruit, Paris, 1971; ed. (Ostinado) Bucureşti, 1992; Die Tur, tr. Marie-Therese Kerschbaumer, Frankfurt, 1972; ed. (Elles etaient quatre..), tr. Alain Păruit, Paris, 1974; ed. (Uşa noastră cea de toate zilele), Bucureşti, 1992; Gherla, tr. Şerban Cristovici, pref. Virgil Ierunca, Paris, 1976; ed. Bucureşti, 1990; Dans le Cercle, tr. Yvonne Krall, Paris, 1977; ed. (în cerc), Bucureşti, 1994; Garde inverse, tr. Şerban Cristovici, Paris, 1979; ed. (Gardă inversă), Bucureşti, 1997; Le Tremblement des hommes, Paris, 1979; ed. (Culorile curcubeului 77. Cutremurul oamenilor), Bucureşti, 1990; Les Chiens de mort. La Passion selon Piteşti, tr. Alain Păruit, postfaţă Virgil Ierunca, Paris, 1981; ed. (Patimile după Piteşti), Bucureşti, 1990; Chasse-croise, tr. Alain Păruit, Paris, 1983; ed. (Soldatul câinelui), Bucureşti, 1991; Bonifacia, tr. Alain Păruit, Paris, 1986; ed. Bucureşti, 1991; Le Calidor, tr. Alain Păruit, Paris, 1987; ed. (Din calidor. O copilărie basarabeană), Bucureşti, 1990; L'Art de la fugue, tr. Alain Păruit, Paris, 1990; ed. (Arta refugii. O copilărie transilvană), pref. Marta Petreu, Cluj-Napoca, 1991; Sabina, Cluj-Napoca, 1991; Astra, tr. Alain Păruit, Paris, 1992; ed. Cluj-Napoca, 1992; Amnezia la români, I-II, Bucureşti, 1993-1995; Amadeva, Iaşi, 1995; Justa, Bucureşti, 1995; Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Oradea, 1995; Jurnal, pref. Laszlo Alexandru, voi. I: Jurnal pe sărite, voi. II: Jurnal de căldură mare, voi. III: Jurnal de noapte lungă, Bucureşti, 1997; Alte jurnale (Jurnal de ziuă scurtă, Jurnal de aşteptare, Jurnal de expulzat, Jurnal de casă nouă), Cluj-Napoca, 1998; Jurnalul unui jurnal, Cluj-Napoca, 1998; Altina -grădina scufundată, Chişinău, 1998; Jurnal de apocrif, Cluj-Napoca, 1999; Roman intim, pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1999; Scrisori. 1972-1998, Bucureşti, 1999; Profil bas, tr. Helene Lenz, Paris, 2001; înfarctus, Paris, 2002; Basarabia, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Le Dossier Paul Goma. L'ecrivainface au socialisme du silence, îngr. Virgil Tănase, Paris, 1977; Ion Vartic, Un „poet" al închisorii, APF, 1990,3-4; Mihai Dragolea, Memoria şi umbreliştea, APF,
1990,	3-4; Marta Petreu, Istoria în eprubetă, APF, 1990, 3-4; Lucian Raicu, Violenţa răului la Paul Goma, „22", 1990,32; Ion Nedelcu, Martor vs. martir, R, 1990,11; Ovidiu Pecican, Seguritate şi gomplot, ST, 1990, 11-12; Traian Ştef, Graţiile, ţigara şi salata, F, 1990,12; Florin Ardelean, Timpul mărturisirii, F, 1990,12; I. Negoiţescu, în cunoştinţă de cauză,
Cluj-Napoca, 1990,13-19; Marta Petreu, Paul Goma între depoziţie şi fantasmare, RL, 1991, 3; Gabriel Dimisianu, Cărţi despre gulagul românesc, CC, 1991,1; Valeriu Cristea, Marele cutremur al românilor, CC, 1991, 1; Eugen Simion, Proza autobiografică, RL, 1991, 9; Florin Ardelean, Jocul cu briliante. „Din calidor" de Paul Goma, F, 1991, 3; Nicolae Oprea, Cărţile memoriei, VR, 1991,3; Ioan Holban, Patimile după Basarabia, CRC, 1991,11; Fevronia Novac, Literatura ca document, RL, 1991, 23; Florin Ardelean, Antropogonia-recurs, F, 1991, 6; Eugen Simion, Romanul autobiografic, CC, 1991,6-7; Marian Victor Buciu, Un chiriaş al istoriei, R, 1991, 7-8; Maria Cornelia Ocas, Literatură şi libertate, APF, 1991,9; Nicolae Baltă, „Omul politic" şi eul profund, VR, 1991,10; Romaniţa Constantinescu, Fatalitatea prezenţei celuilalt, RL, 1992,12; Monica Lovinescu, Paul Goma şi datoria memoriei, „22", 1992, 13; Maria Cornelia Ocas, în spatele uşii închise, RL, 1992, 27; Şerban Cristovici, „Uşa..." - roman de Paul Goma, F, 1992, 9; Monica Lovinescu, „Gardă inversă", „22", 1992,45; Ierunca, Subiect, 272-274; Lovinescu, Unde scurte, II, 147-149, 189-190,197-199, III, 70-73, VI, 219-224; Catherine Durandin, Parisul lui Paul Goma, LAI, 1993, 28; Tania Radu, „Amnezia la români", LAI, 1993,40; I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, 231-236; Simuţ, Incursiuni, 333-352; Caraion, Tristeţe, 57-59; Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1995,33-39; Ungureanu, La vest de Eden, I, 220-242; Gheorghe Grigurcu, „Complexul Goma" şi supărarea poetei, JL, 1996, 1-4; Andrei Grigor, „Justa", L, 1996, 27; Cosma, Romanul, II, 411-415; Valentin Protopopescu, Nudismul după Goma, JL, 1999,3-4; Faifer, Faldurile, 131-138; Dicţ. analitic, 1,300-302, III, 254-257; Glodeanu, Dimensiuni, 285-288; Dicţ. esenţial, 352-355; Behring, Scriit. rom. exil, 143-163, passim; Popa, Ist. lit., II, 726-731; Alex. Ştefănescu, Paul Goma, RL, 2002, 19, 21; Simion, Genurile, 122-127; Manolescu, Enciclopedia, 357-363.	L.H.
GONG, periodic apărut la Bucureşti, între 1980 şi 1990, ca almanah al revistei „Teatrul". La rubrica „Mică antologie de poezie", în primii ani, semnează versuri Dinu Ianculescu, Constantin Popa, Ioana Crăciunescu, Ştefan Radoff, iar proză Ştefan Berciu şi Mihai Berechet; în publicistică sunt de menţionat semnăturile lui Ionuţ Niculescu (Mic tratat de istoria teatrului în România), Şerban Cioculescu (Aforismele lui Victor Eftimiu), Laurenţiu Ulici (Cititorul de teatru), I.D. Sârbu, cu impresii din experienţa sa de secretar literar în teatrul de provincie. în anii următori Florica Ichim comentează „autografele" lui Camil Petrescu, Ştefan Cazimir scrie Cu eroii lui Caragiale prin Bucureşti, V. Moglescu realizează o scurtă biografie a lui Beaumarchais, iar Valentin Silvestru vorbeşte despre Actorul în memoria cronicarului. în fine, în 1989, Magdalena Boiangiu analizează Fenomenul Vâsoţki. Texte dramatice semnează Teodor Mazilu — Mobilă şi durere (1980), Alexandru Sever — farsa pseudoistorică Visul impostorului (1981), Iosif Naghiu, Dumitru Solomon, Tudor Popescu, Anda Boldur, Ion Băieşu, Matei Vişniec — schiţa dramatică în două secvenţe Omul care vorbeşte singur, Sorana Coroamă-Stanca, Eugenia Busuioceanu, Magdalena Boiangiu şi Bedros Horasangian — Unde dai şi unde crapă... La rubrica de evocări şi interviuri, Dan Deşliu rememorează trei întâlniri cu Lucia Sturdza Bulandra (1980), Dinu Kivu discută cu Marin Sorescu, în timp ce, cu prilejul centenarului naşterii lui Constantin Tănase, Elly Roman este intervievat de C. Paraschivescu
(1981). în 1984 Ionuţ Niculescu va sta de vorbă cu Kitty
Goran
Dicţionarul general al literaturii române 384
Muşatescu despre soţul acesteia, Tudor Muşatescu, iar I.D. Sârbu va publica O ultimă convorbire cu George Ciprian. Marian Popescu realizează un remember Romulus Guga (1985). în 1988 un material semnat de Victor Dumea readuce în atenţia cititorilor numele unui foarte activ om de cultură din perioada interbelică — Ion Anestin. Tot un interviu, cu Edward Bond, oferă în 1986 Andrei Bantaş. Compartimentul rezervat traducerilor este foarte dens. De reţinut câteva nume: Ioana şi Tudor Savu (din Sîawomir Mrozek), Mihai Rădulescu (din Harold Pinter), Angela Ion (din Aldo Nicolaj), Sanda Diaconescu (din Michel de Ghelderode, comedia dramatică intr-un act Trei actori, o dramă..., iar din poetul şi dramaturgul francez Jean Tardieu, comedia într-o noapte la castel...). Ioana Crăciun stăruie asupra dramaturgului Sean O'Casey şi a lui Friedrich Dlirrenmatt, a cărui piesă radiofonică, Ceas de seară într-o toamnă târzie o transpune (1983). în acelaşi an Alexandru Martin se arată interesat de William Saroyan, Eugen B. Marian de Tennessee Williams, în 1984 Aneta Dobre traduce relatarea întâlnirii Lili Palmer—Bernard Shaw, iar Angela Ion un interviu cu Dlirrenmatt. în 1988 se remarcă semnătura Masei Dinescu, care propune fragmente din Romanul teatral al lui Mihail Bulgakov, iar Alexandru Martin tălmăceşte ultima piesă de teatru scrisă de G.B. Shaw, la 93 de ani, comedia Ea de ce n-ar consimţi? Anul 1990 reţine atenţia prin traducerea lui Alexandru Baciu din Jean Cocteau — Vocea umană. Alte materiale: Valentin Silvestru, Jurnal de critic, Paul Everac, tableta Idila convertită sau cele două linii ale amorului. La rubrica „Documentar", Ionuţ Niculescu prezintă Reviste de teatru româneşti. Interesant de consultat este şi grupajul intitulat Actorul văzut de regizor. 7 regizori despre 77 de actori. Mihai Berechet publică Jurnal tardiv la „Comedia de modă veche". D.B.
GORAN, Constantin (8.XI.1902,Năeni, j. Buzău - 3.XII.1976, Bucureşti), poet. Viaţa şi traiectoria literară ale lui G. încep într-un sat pe care îl va părăsi după terminarea şcolii primare, pentru a frecventa cursurile Liceului „B. P. Hasdeu" din Buzău. Drumul său continuă către capitală, unde, credea el, îşi va găsi consacrarea. Distanţa dintre familia modestă de ţărani din care provenea şi mediul literar şi jurnalistic din care ar fi vrut să facă parte reprezenta un handicap pe care nu-1 va putea depăşi. Dacă debutul şi-l face în revista liceului, colaborările ulterioare îşi vor găsi loc în „Răsăritul" (Chişinău), „Convorbiri literare", „Fântâna darurilor", „Năzuinţa", „Graiul nostru" ş.a. Se pare însă că înclinaţia către literatură nu-i putea asigura traiul zilnic, aşa încât este nevoit să ocupe funcţii modeste, fiind, la un moment dat, secretar în cancelaria uneia dintre şcolile comerciale din Bucureşti. Confruntat cu neajunsurile unei existenţe mizere, G. iese din viaţa literară la fel de discret precum a trăit.
Cărţile sale de poezii reflectă o relaţie de tip special cu divinitatea. Candela veacului (1932), Lacrimi sub soare (1935), Veniţi la Isus (1935), Cântece în lumină (1937) cuprind versuri delicate, cu imagini de inspiraţie biblică, umbrite uneori de clişee. îşi încearcă puterile şi în lirica de orizont laic, ca în versurile adunate în volumul Poezii, publicat în 1939. Strigătul
lui Iov (1942) nu aduce nimic nou, ci doar aceeaşi imagine a unui versificator talentat al subiectelor de inspiraţie religioasă.
SCRIERI: Candela veacului, Bucureşti, 1932; Lacrimi sub soare, Bucureşti, 1935; Veniţi la Isus, Bucureşti, 1935; Cântece în lumină, Bucureşti, 1937; Poezii, Bucureşti, 1939; Strigătul lui Iov, Sibiu, 1942. Traduceri: Victor Hugo, La Villequier, Constanţa, 1947.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Curs de istoria literaturii române modeme, Iaşi, 1947, 801; Zaharia Stancu, Viaţă, poezie, proză, Bucureşti, 1975,44-54.	N.	Bc.
GORCEA, Petru Mihai (28.1.1942, Timişoara - 6.1.2005, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Margaretei (n. Fodor) şi al lui Mihai Gorcea, tâmplar. Absolvent al Liceului „Sf. Sava" (1959) şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1964), şi-a luat doctoratul în filologie în 1973, cu teza Problematica genurilor în proza secolului 20. între 1975 şi 1978 a fost lector de limba română în Finlanda, la universităţile din Turku şi Helsinki. A debutat în 1963, la „Gazeta literară". Colaborează sporadic la „Argeş", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", iar după 1989 la „Calende" şi „Dreptatea". în 1992 fondează, împreună cu un grup de profesori de liceu, editura şi revista „Cuget, simţire şi credinţă", destinată prioritar şcolii. După 1990 devine cadru didactic la Universitatea din Piteşti şi funcţionar superior în Ministerul Educaţiei şi învăţământului.
Nesomnul capodoperelor (1977), titlul cărţii de debut, e o sintagmă semnificativă pentru critica lui G., aplicată marilor creaţii spre a le descoperi identitatea ascunsă. Astfel, sub pojghiţa textuală de realism tip secolul al XlX-lea, se relevă la Mihail Sadoveanu mijloacele naraţiei arhaice, mitice, capodoperele lui Liviu Rebreanu (în rândul cărora criticul ţine să înscrie şi Ciuleandra) sunt abordate psihanalitic, în opera lui Tudor Arghezi se distinge complementaritatea „tensionatului" şi a „mântuitului", văzuţi - discutabil - nu sincron, ci ca două vârste succesive. Folosind eseistic strategii naratologice moderne şi îndeosebi schema tipologică a lui Northrop Frye, adaptată, G. încearcă în Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci" (1982) o sinteză, preocuparea lui cea mai insistentă rămânând aceea de a identifica miturile drapate în varii tipuri de scriitură modernă. Northrop Frye şi C.G. Jung sunt aplicaţi şi în interpretarea Luceafărului eminescian, din volumul Steaua din oglinda visului
(1983), cel mai amplu comentariu consacrat până acum poemului (300 de pagini). Cu sugestii importante din Marin Mincu („Luceafărul", 1978), care l-a şi acuzat public de plagiat pe G., Luceafărul/Hyperion e înţeles ca figură-proiecţie, prin oglindă şi vis, a inconştientului Cătălinei şi a celui colectiv, ca daimon (în sens platonician) al fetei, pe care însă aceasta nu-1 poate asuma. Eminescu ar ilustra astfel tentativa (eşuată) a veacului pozitivist de a (re)cuceri „mitul interiorităţii". Capodopera eminesciană e radiografiată în sine şi în contextul întregii opere, ca depozit de mituri şi de simboluri culturale, dar şi într-o reţea de analogii, uneori neaşteptate (de exemplu, cu Madame Bovary de Flaubert). Cartea a fost controversată,
385 Dicţionarul general al literaturii române
Gorjanu
comentariile pendulând între elogiu (N. Steinhardt) şi desfiinţare (George Munteanu). O interpretare inedită încearcă G. şi în cazul prozei lui Mateiu I. Caragiale, comentată ca organic „triptic de proze fantastice" (Mateiu L Caragiale, 1995). în personajele din Craii de Curtea- Veche eseistul vede „fantasmele unui suflet grav rănit", aflat „în exil". Ulterior, autorul se întoarce la Eminescu, proiectând o vastă lucrare, în patru volume, proclamată cam prezumţios „cel mai amplu efort interpretativ de la G. Călinescu încoace" şi intenţionând să dea „un nou Eminescu". Din ambiţiosul proiect au apărut doar primele două volume, cuprinzând eşafodajul teoretic şi o parte din descrierea operei. Instrumentarul terminologic cu care operează G. aici este de inspiraţie heideggeriană şi jungiană, cu unele adaosuri personale: conceptul de proiect (scris „pro-iect" = „aruncarea de sine înainte") este complinit de epiect („epi-iect" = „aruncare deasupra") prin care s-ar defini imaginea eminesciană despre trecut, „transfigurat" până la „invenţie". Demersul interpretativ, deşi nelipsit de intuiţii fertile, este pe alocuri fastidios.
SCRIERI: Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977; Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982; Steaua din oglinda visului, Bucureşti, 1983; Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, 1995; Eminescu, Bucureşti, 1998; Mihai Eminescu (texte literare comentate), Bucureşti, 1998; Eminescu, I—II, Piteşti-Braşov, 2001-2002.
Repere bibliografice: Culcer, Serii, 91-93; Nicolae Oprea, „Structură şi mit în proza contemporană", ARG, 1982,5; Ioan Holban, Altceva despre „Luceafărul", CRC, 1984, 2; Valeriu Cristea, O nouă călătorie a „Luceafărului", RL, 1984,16; Marin Mincu, Puţină eminescologie (Un plagiator: P. M. Gorcea), LCF, 1984,16-17; N. Steinhardt, O nouă interpretare a „Luceafărului", AST, 1984, 6; Piru, Critici, 58-61; George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Bucureşti, 1987, 10, 17-21, 29-33; Ulici, Lit rom., 1,532; Dicţ scriit. rom., II, 430-431.	N.M.
GORE, Paul [Pavel] (27.VII.1875, Chişinău - 8.XII.1927, Chişinău), prozator şi publicist. A făcut studii liceale clasice în oraşul Nikolaev-Herson (1895) şi a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg (1901). S-a manifestat activ pe tărâm social-cultural, fiind membru al Comitetului Zemstvei guberniale, preşedinte al Societăţii Culturale a Românilor din Basarabia şi al Comisiei Arhivelor Statului, director general al Crucii Roşii pentru Basarabia. în 1919 devine membru de onoare al Academiei Române.
Autor al lucrărilor Plebiscitul în Basarabia (1919), Populaţia Basarabiei pe naţionalităţi după izvoarele oficiale ruseşti (în colaborare cu P. Cazacu) (1920), Autoadministraţia şi Zemstva (1920), Basarabia (1926) ş.a., G. îşi încearcă puterile şi în literatură, cu câteva traduceri în limba rusă din nuvelistica lui Al. Vlahuţă (Valetul, Pierdut, Inconsolabilii) şi Carmen Sylva (Călugăriţa, Robii), publicate în cotidianul „Bassarabeţ" din Chişinău (1898). Aflându-se pe fronturile primului război mondial din partea Crucii Roşii, scrie amintirile Flămânzii, Fragment, Abisul, Rătăciri (Episod de război: Ruşii la Grozeşti), Moş Vrânceanu, Subt impresia focului. Un alt ciclu de povestiri (datând, probabil, din aceiaşi ani) se organizează narativ în
jurul personajului Ionel Năzuinţă: Dibuiri sentimentale, Amintiri din sat, Amintiri din oraş, Năiţă Vânturescu ş.a. Proza lui G. a fost scoasă la lumină postum, în revista „însemnări ieşene", între anii 1936 şi 1938.
SCRIERI: Crizantema de la frontieră, în Proză interbelică din Basarabia, îngr. şi pref. Veronica Bâtcă, Bucureşti, 1996,63-72.
Repere bibliografice: Sever Zotta, Paul Gore, Chişinău, 1928; Veronica Bâtcă, Paul Gore-ultimul cavaler al Basarabiei, „Ştiinţa" (Chişinău), 1992, 2; Gh. Bezviconi, Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, 1992,161-166; Colesnic, Basarabia, 1,104-111; Cimpoi, M lit Basarabia, 93-94.	S.P.
GORJANU, Ioan Gherasim (31.VII.1800, Bengeşti, j. Gorj -26.X.1857), traducător. Elev al lui Gh. Lazăr şi al lui I. Heliade-Rădulescu (a urmat cursurile şcolii de la „Sf. Sava" din Bucureşti, din 1818 până în 1825), G. a fost şi un inimos discipol al lor în activitatea didactică şi culturală. în 1832, odată cu înfiinţarea şcolii din Vălenii de Munte, el devine aici cel dintâi profesor, rămânând până în 1837, când este mutat la şcoala din Călăraşi. Pentru merite didactice, în 1838 primeşte rangul de pitar, iar din 1842 este numit la conducerea şcolii din Ploieşti. Deşi prefeţele manualelor sau cuvântările sale la serbările şcolare dezvăluie un apărător al tradiţiilor şi o fire evlavioasă şi blajină, se află, totuşi, printre participanţii la revoluţia din 1848, în Muntenia, ceea ce i-a adus şi o întemniţare de opt luni la Buzău. După ce a mai funcţionat, pentru scurt timp, ca preşedinte al Tribunalului din Ploieşti, G., bolnav şi sărac, se retrage din activităţile publice şi se dedică îndeletnicirilor sale cărturăreşti. Ca semn al prestigiului de care se bucura, a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc în 1857, dar a renunţat din cauza agravării unei boli de piept.
G. a scos, începând din 1825, mai multe calendare, dintre care îndeosebi ultimele, din 1850 şi 1855, cuprind sfaturi practice, istorioare morale sau patriotice, ca şi cunoştinţe de astronomie, pasiunea constantă a cărturarului. Tot cu intenţii moralizatoare şi pedagogice, a alcătuit manuale, în spiritul celor tipărite de Heliade şi Gr. Pleşoianu. Ele au în vedere educaţia religioasă (Manual creştinesc, 1836) sau morală (Şcolaru sătean sau Cărticică coprinzătoare de învăţături folositoare, 1840, Deprinderi asupra cetitului, 1840). G. a editat şi unul dintre primele manuale de limba franceză (Dascăl pentru limba franţozească, 1832), a cărei învăţare o recomanda pentru că este „rudă foarte de aproape cu limba noastră cea de obşte". Prin intermediul limbii franceze a tradus şi Halima sau Povestiri mitologhiceşti arabeşti (I-TV, 1835-1838), dând o versiune care a fost mult citită în vremea lui. Ca în tot ce a scris, limba lui G. e neaoşă, firească, lipsită de franţuzisme stridente. Interesante sunt şi notele, comentariile marginale, unde, ca şi într-o cuvântare funebră anexată tălmăcirii, G. face elogiul vieţii patriarhale de familie, îndeamnă la cumpătare şi la iubire de patrie, ajungând chiar să asemene vitejiile unor eroi din povestirile orientale cu faptele, la fel de minunate şi vrednice de admirat, ale lui Mircea cel Bătrân în luptele cu sultanul Baiazid. Nu se cunosc alte traduceri ale cărturarului, care
Gorovei
Dicţionarul general al literaturii române 386
susţinea totuşi, prin 1832, că ar mai avea în manuscris, printre altele, tălmăciri din Biblie, pagini din Lucian din Samosata, o antologie din poeţii greci antici, precum şi Numa Pompilie de Florian. Probabil că tot lui îi aparţine şi traducerea fragmentului intitulat Desfătările, după Fenelon, apărută în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1846) şi semnată Gherasim.
SCRIERI: Şcolaru sătean sau Cărticică coprinzătoare de învăţături folositoare, Bucureşti, 1840. Traduceri: Halima sau Povestiri mitologhiceşti arabeşti, I-IV, Bucureşti, 1835-1838; ed. Bucureşti, 1857; ed. Cluj, 1899.
Repere bibliografice: Iorga, Ist.lit. XIX, 1,143-144; Adamescu, Ist lit, 71-72, 346; Bogdan-Duică, Ist. lit, 223-225; C.M. Boncu, Şcoala praho-veană, Bucureşti, 1976, 160-166; Dicţ. lit 1900, 407; Firan, Profiluri, 376-377.	'	LV.
GOROVEI, Artur (19.11.1864, Fălticeni - 19.111.1951, Bucureşti), folclorist şi prozator. Este fiul Măriei (n. Borş) şi al lui Petru Gorovei, avocat. După şcoala primară făcută la Rădăuţi şi Fălticeni, urmează cursurile gimnaziale la Fălticeni şi pe cele liceale la Iaşi, apoi studii universitare de drept la Bucureşti (1886-1887) şi Iaşi (1887-1889). Este, succesiv, profesor secundar la Bârlad, ajutor de judecător şi judecător la Paşcani şi Broşteni, în judeţul Suceava, avocat la Fălticeni, procuror la Râmnicu Sărat, prefect al judeţului Suceava (1905), inspector agricol (1909-1911). Debutează semnificativ în 1884, cu cimilituri publicate în „Revista populară", iar editorial, cu volumul Cimiliturile românilor (1898). A fost membru corespondent (1915) şi membru de onoare (1940) al Academiei Române. Conduce revistele „Şezătoarea" (1892-1929), „Răvaşul
poporului" (1907-1909, împreună cu Mihail Sadoveanu) şi „Revista populară" (apărută în patru numere la Paris). Mai colaborează la „Adevărul de joi", „Adevărul literar şi artistic", „Analele Academiei Române", „Anuarul Arhivei de Folclor", „Arhivele Olteniei", „Arhiva românească", „Buletinul «Mihai Eminescu»", „Convorbiri critice", „Convorbiri literare", „Făt-Frumos", „Flacăra", „Gazeta săteanului", „Graiul nostru", „Izvoraşul", „însemnări literare", „Junimea literară", „Literatură şi artă română", „Lumea", „Lupta literară", „Noua revistă română", „Opinia", „Pagini literare", „Păstorul Tutovei", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista idealistă", „Revista literară", „Românul", „Steaua Dunării", „Viaţa românească" ş.a.
Prin „Şezătoarea" şi prin corpusurile pe care le-a întocmit (cimilituri, descântece), prin declanşarea unei veritabile mişcări de strângere a tradiţiilor populare, la care s-au raliat numeroşi aderenţi, G. s-a impus ca un nume de seamă în istoria etnologiei româneşti. A debutat colecţionând şi publicând cimilituri, influenţat de lectura unui studiu al lui Moses Gaster, Literatura populară română, şi ulterior, vreme de paisprezece ani, a adunat, cu multă trudă şi cheltuială, din publicaţii vechi şi contemporane, unele greu accesibile, prin anchete personale şi cu concursul folcloriştilor I. A. Zanne, G. Popescu, S. FI. Marian, V. Sala, Pericle Papahagi, M. T. Adameşteanu, N. Mateescu, I. T. Popovici, Mihail Lupescu, Al. Vasiliu, S. T. Kirileanu, P. Danilescu, P. Herescu şi S. Mihă-ilescu, un bogat fond de ghicitori, pe baza căruia publică Cimiliturile românilor, cel dintâi corpus de texte al acestei specii. Volumul cuprinde, clasificate în ordinea alfabetică a obiectelor „cimilite", 1960 de tipuri de ghicitori româneşti, însoţite de 756 de variante, precum şi de un mare număr (352) de variante europene, culese îndeosebi din aria culturală şi lingvistică romanică: aromâne, italiene, languedociene, valone, bretone, beameze, catalane, dar şi alsaciene, flamande, ruseşti, morave, maghiare, engleze, scoţiene, olandeze şi norvegiene. Textele sunt adnotate, autorul indicând uneori valorile polisemantice ale ghicitorilor. Deşi evaluări critice mai recente i-au obiectat lui G. amestecarea textelor autentice cu „cele întocmite de unii scriitori", cum simt ghicitorile din culegerile lui Anton Pann, de exemplu, precum şi „omiteri de ghicitori, schimbarea subiectului şi intervenţii în forma originalului" (Ovidiu Bârlea), colecţia Cimiliturile românilor rămâne una dintre lucrările fundamentale, ale folcloristicii româneşti. De o valoare asemănătoare este şi corpusul Descântecele românilor (1931), alcătuit prin consultarea a numeroase culegeri publicate în reviste şi în volume şi prin despuierea unor manuscrise datând din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Colecţia cuprinde 203 tipuri de descântece şi 220 de variante, clasificate după criteriul funcţional, în ordinea alfabetică a 203 boli, de la „albeaţă" la „zmeoaică", deşi autorul preconizase o sistematizare mai interesantă, după criterii literare. Studiul introductiv, de dimensiuni egale cu corpusul de texte, reprezintă o minuţioasă cercetare monografică, diacronică şi comparatistă, a speciei. Folcloristul întreprinde în prima parte un studiu al demonologiei populare, iar în partea a doua propune o interesantă tipologizare a incantaţiilor populare
387 Dicţionarul general al literaturii române
Gorovei
Şezătoare la Fălticeni. Sus: V. Tempeanu, Andronescu, I.M. Sadoveanu, Al.O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ovid Brădescu, Sorin Gorovei. Jos: Cezar Petrescu, Jenică Tatos, Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, George Stino, Vasile Ciurea
„după forma în care sunt îmbrăcate, după modul în care se practică". Potrivit acestui criteriu literar de clasificare, descântecele au următoarele tipuri: rugăminte, poruncă indirectă, blestem, comparaţie, enumeraţie, gradaţie, dialog, povestire. Alături de aceste două corpusuri de texte, merită a fi reţinută dintre numeroasele broşuri şi volume publicate de G., monografia etnografică Ouăle de Paşti (1937), prima lucrare, nu numai la noi, asupra încondeierii ouălor, interesantă şi azi prin observaţiile privitoare la cromatica şi motivele picturii populare. De asemenea, demnă de tot interesul este lucrarea Noţiuni de folclor (1933), în care G. îşi expune concepţia asupra domeniului, aduce numeroase informaţii (calitate esenţială a studiului) şi emite idei notabile: folclorul ca emanaţie a creatorilor populari de excepţie, tendinţa acestora de a ieşi din sfera generală a stilisticii supraindividuale, necesitatea metodologică de a studia folclorul în permanenta sa mutaţie, iar nu în „palida imagine" muzeală. Revista pe care a condus-o este atât de bogată în materiale preţioase, încât, scria Gheorghe Vrabie, „nu se poate face nici o cercetare" a vreunei probleme de etnografie fără consultarea ei. G. a publicat şi literatură memorialistică şi documentară, o literatură a faptului trăit, precum însemnările din lucrarea intitulată Cruzimi (1921), ce conţine pagini tulburătoare despre represiunea răscoalei ţărăneşti de la 1907. Cartea a fost apreciată de Mihail Sadoveanu ca una „dureroasă", „stăpânită de durerile şi năcazurile oamenilor". O serie de amintiri literare, apărute prin reviste
(unele, solicitate de G. Ibrăileanu, în „Viaţa românească"), au fost strânse în volumul Alte vremuri (1930), în care sunt evocaţi Nicolae Gane, George Diamandy, Ştefan Şoldănescu, Constantin Miile, Teodor Şerbănescu, Constantin Stamati, Titu Maiorescu, Teodor V. Ştefanelli, Neculai Istrati ş.a. G. i-a cunoscut fugitiv pe V. Alecsandri şi M. Eminescu, a fost prieten cu Ion Creangă, Nicolae Gane şi M. Sadoveanu. Amintirile sale inedite (rămase în manuscris) şi jurnalul, ţinut până în preziua morţii, reprezintă documente preţioase asupra vieţii culturale şi politice a vremii.
SCRIERI: Cimiliturile românilor, Bucureşti, 1898; ed. pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1972; După dragoste, Bucureşti, 1901; Instrucţiuni şi chestionar pentru culegerea materialului de folclor, Bucureşti, 1904; Datinile noastre la naştere, Bucureşti, 1909; Zmei şi zâne, Bucureşti, 1909; Datinile noastre la nuntă, Bucureşti, 1910; Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915; ed. introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1995; Botanica poporului român (în colaborare cu Mihail Lupescu), Fălticeni, 1915; Cruzimi, Iaşi, 1921; Monografia oraşului Botoşani, Fălticeni, 1926; Alte vremuri, Fălticeni, 1930; Descântecele românilor, Bucureşti, 1931; Indicele analitic şi alfabetic al celor 25 volume din revista „Şezătoarea", Fălticeni, 1931; Noţiuni de folclor, Bucureşti, 1933; Ouăle de Paşti, Bucureşti, 1937; ed. îngr. Antoaneta Olteanu, Bucureşti, 2001; Fălticeni. Cercetări istorice asupra oraşului, Fălticeni, 1938; Zbuciumul unui suflet nou. Jurnalul unei femei, Bucureşti, 1938; învăţători folclorişti, Bucureşti, 1940; Meşteşugul vopsitului cu buruieni, Bucureşti, 1943; Literatură populară, I—II, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1977-1985. Ediţii: Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele (Autobiografie din
Gorun
Dicţionarul general al literaturii române 388
1845), pref. edit., Râmnicu Sărat, 1893; Nicolae Gane, Novele, pref. edit., Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Angelo de Gubematis, Dictionnaire International du monde latin, Roma, 1905,752; Tudor Pamfile, Artur Gorovei, „Şezătoarea", „Ion Creangă" (Bârlad), 1912, 3; M. Lupescu, Artur Gorovei, „Calendarul revistei «Ion Creangă»", 1913, 49-51; Mihail Sadoveanu, Folticenii, VR, 1921, 1; I. Simionescu, Folticenii, „Viitorul", 1921, 3867; Mihail Sadoveanu, „Cruzimi", VR, 1922, 2; Izabela Sadoveanu, Artur Gorovei, ALA, 1930,498; Mario Ruffini, „Descântecele românilor", „Lares" (Florenţa), 1932,1; N. Iorga, „Noţiuni de folclor", RI, 1933,10-12; Aurel G. Stino, „Şezătoarea" de la Fălticeni, „Din trecutul nostru", 1937, 40-45; Arnold van Gennep, „Noţiuni de folclor", „Mercure de France", 1937, septembrie; G. Ursu, Folticenii literari, „înmuguriri" (Fălticeni), 1940, 5-6; Leca Morariu, Artur Gorovei, FF, 1941,3; Augustin Z. N. Pop, La aniversarea revistei „Şezătoarea", REF, 1958, V, I. Muşlea, La centenarul naşterii lui Artur Gorovei, AAF, 1961-1964; G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965, 388-389; Ştefan S. Gorovei, 75 de ani de la apariţia „Şezătorii", CRC, 1967, 11; Mihail Şerban, Amintiri literare, Bucureşti, 1968,139-181; Scrisori către Artur Gorovei, îngr. şi introd. Maria Luiza Ungureanu, Bucureşti, 1970; Iordan Datcu, Artur Gorovei în lumina amintirilor sale, REF, 1972, 1; Petru Ursache, „Şezătoarea" în contextul folcloristicii, Bucureşti, 1972; Bârlea, Ist.folcl, 327-332) G. T. Kirileanu, Corespondenţă, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1977,459-484; Ion Chelcea, Artur Gorovei (1864-1951). Cu privire la activitatea sa entografică şi folclorică, „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean ", 1981,493-508; Lucia Berdan, Artur Gorovei şi Academia Română, AC, 1991,11; Gheorghe Vrabie, Artur Gorovei la Cercul de studii folclorice în 1948, REF, 1995,4; Datcu, Dicţ. etnolog. 1,300-302; Dicţ scriit. rom., II, 431-435; Datcu, Repere, 60-103.	I. D.
GORUN, Ion (pseudonim al lui Alexandru I. Hodoş; 30.XII.1863, Roşia Montană, j. Alba — 30.111.1929, Bucureşti), prozator, gazetar şi traducător. Este fiul Anei Balint, fiica protopopului şi prefectului revoluţionar Simion Balint, şi al academicianului şi omului politic ardelean Iosif Hodoş. Enea Hodoş şi Nerva Hodoş sunt fraţii săi. Face primii ani de şcoală în satul natal şi îşi continuă studiile la Baia de Criş. Al. Papiu-Ilarian, unchiul său, îl aduce apoi la Pensionul „Schewitz" din Bucureşti, unde urmează două clase de liceu. Din 1874 este înscris la liceu în Braşov. Peste alţi doi ani, familia Hodoş se stabileşte la Sibiu, iar viitorul scriitor devine aici elev la Liceul Maghiar-German; din 1877 se transferă la Liceul Român Ortodox din Braşov. în iunie 1880 ia bacalaureatul, nu fără a se fi făcut remarcat pentru preocupările sale literare. Din toamna aceluiaşi an se află în Bucureşti, unde, timp de doi ani, urmează cursurile Facultăţii de Medicină. Le abandonează şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în 1888. In 1890 se căsătoreşte cu scriitoarea Constanţa Taloş, fosta soţie a lui Ioan Russu-Şirianu. Devine în 1891 membru al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, contribuţia sa în plan cultural fiind răsplătită în 1902 cu decoraţia Bene Merenti clasai. Din 1911 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, iar după trei ani este ales vicepreşedinte. După război funcţionează o vreme ca refe-rendar la Casa Şcoalelor şi i se acordă, în 1926, titlul de membru de onoare al Sindicatului Presei Româneşti din Ardeal şi Banat. Neputând să opteze pentru o carieră didactică
din motive de sănătate, G. se îndreaptă încă din studenţie spre îndeletnicirea de jurnalist. Poate că şi contactul intens al adolescentului cu periodicele româneşti ale vremii, care nu lipseau din casa părintească, l-a convins să-şi dedice mai bine de patru decenii din viaţă colaborării la diferite publicaţii, dar mai cu seamă activităţii de editare a lor. îşi face ucenicia ca reporter la ziarul „Poporul" (1881), apoi la „Naţiunea" (1882) şi continuă să publice, din 1884, la „Unitatea naţională", „Voinţa naţională" şi „Tribuna". Mărturisea însă că „debutul temeinic" şi l-a făcut în 1889 la „Convorbiri literare", unde şi-a semnat versurile cu pseudonimul I.A. Castor. La sfârşitul anului 1888 înfiinţase împreună cu Ulpiu şi Nerva Hodoş, fraţii săi, dar şi cu alţii, revista „Fântâna Blanduziei", ca un omagiu adus lui Mihai Eminescu. Prezenţa tânărului ardelean în viaţa publicistică a capitalei devine mai intensă din 1894, când câştigă, prin votul cititorilor, concursul pentru postul de secretar de redacţie la revista „Vieaţa" şi este din ce în ce mai solicitat în calitate de secretar de redacţie la „Vieaţa nouă", iar în 1899-1900 — ca redactor, împreună cu Artur Stavri, la hebdomadarul „Pagini literare". Din martie 1905, timp de doi ani, lucrează alături de soţia sa, Constanţa Hodoş, care întemeiase publicaţia bilunară „Revista nouă". în 1906 devine, împreună cu G. Coşbuc, director al revistei „Vieaţa literară", de care amândoi se despart un an mai târziu. între 1914 şi 1916 redactează în întregime revista „Războiul popoarelor", iar în 1915 întemeiază, în colaborare, publicaţia satirică „Mojicul". în aceeaşi perioadă i se oferă conducerea revistei-magazin „Astra", la care va scrie câţiva ani. De asemenea, se va afla la direcţia ziarelor sibiene „Dacia traiană" (1920-1921) şi „înălţarea" (1922). Colaborările sale nu se limitează la revistele şi ziarele proprii; versuri, schiţe, portrete literare, studii, recenzii ori traduceri îi apar şi în „Lumina", „România jună", „Sămănătorul", „Viitorul", „Luceafărul", „Flacăra", „Universul", „Românul", „Rampa", „Renaşterea", „Renaşterea română", „Calendarul «Lumea ilustrată»", „Minerva", „Cosinzeana", „Adevărul literar şi artistic", „Societatea de mâine", „Transilvania", „Sburătorul", „Ţara noastră" ş.a. A semnat uneori Alih, Cr., I. Gn., Gr., Nurog, Stroe.
Placheta Câteva versuri (1901) nu a putut convinge decât prin calităţile limbii şi ale versificaţiei. Predomină tonul elegiac şi se întrevăd germenii unei elementare filosofii a zădărniciei, compensată doar de tonalităţile revoltei şi de nota de mesianism. în proză G. are însă momente de virtuozitate. Sunt schiţe în volumul Alb şi negru (1902) în şirurile cărora fiecare cuvânt se aşază ca într-un mecanism detonator, în registru de pamflet, acuzând, în linie sămănătoristă, degradarea societăţii (Altă doină) şi nedreptăţile (Vaiet şi tăcere, Midas, Arhivarul, Fraţii ş.a.). Doar povestirea Mâna moartei, prezentând ordinea logică prin ochiul deformant al patologicului, găseşte cheia unui fantastic înrudit cu cel din proza lui I.L. Caragiale, subminat însă de perpetua desluşire realistă. Gradaţia psihologică subtilă şi meşteşugul stilistic constituie elemente de esenţă pentru romanul — ce se vrea doar o simplă povestire — Robinson în ţara românească (1904). Utopie sămănătoristă
389 Dicţionarul general al literaturii române
Gorunescu
în felul ei, scrierea, apropiată ca subiect de drama Năpasta a lui I.L. Caragiale, combină datele mitului justiţiar cu acţiunea eroului civilizator. Romanul nu este lipsit de farmec, dar declamaţia şi nota melodramatică destramă uneori epicul. în schiţele din Taina a şasea (1905) domină fondul înnegurat al vieţii de familie asupra căreia s-a abătut păcatul greu (iGrăuntele, Afişul) sau în care mezalianţa duce la o convieţuire insuportabilă (La jug). Odată cu Lume necăjită (1911), povestirile se concentrează asupra mediului funcţionăresc şi a periferiei oraşului, unde personajele îşi irosesc viaţa clădind vise zadarnice. Nedreptăţiţii soartei sunt priviţi cu simpatie şi se întâmplă să apară şi tonuri luminoase atunci când accentul cade pe sentimentul pur, pe bucuriile inocenţei (Ravica, La doi paşi, în căile firii). Mai adâncite psihologic, nuvelele de aici încearcă să instituie din nou fantasticul, pe căi diferite: fie că, odată construit, este invalidat prin explicaţie logică (Două lumi), fie că — izvorât din mintea tulburată a unui personaj — este echivalat cu o metaforă a morţii (Ursul). Memorabilă este povestirea Salcâmul. Sugestia morţii, ideea unui destin neiertător căruia personajul i se opune cu tărie dau fragmentului închegarea cuvenită. în broşura Fata cea frumoasă (1916), cele câteva povestiri cu intenţie didactică sunt marcate de reflexivitatea şi de programul persuasiv al jurnalistului. Şi în satirele din Obraze şi măşti (1922; Premiul Academiei Române) se recunoaşte şcoala clasicilor, îndeosebi elemente din proza lui I.L. Caragiale. Povestitorul priveşte necruţător actualitatea, portretizează sarcastic şi, aproape cu o tehnică de avangardă, lasă adesea actul narativ să se îrftoarcă asupră-şi. Personajele (Nae Bumbuleţ, Pripăşeanu, Ibriceanu, Tase Clipici) sunt cele câteva feţe ale unui Mitică funcţionar. Gustul pentru calambur şi colajul de anecdote potenţează sarcasmul, lăsând loc chiar absurdului (Cizmarul şi criticul său). Un personaj din Obraze şi măşti, Tase Clipici, revine în „schiţele glumeţe" din volumul Nu te supăra (1922), iar Premiul Naţional pentru proză, primit în 1926, a venit ca o recunoaştere a valorii scrierilor sale. Unele povestiri au fost traduse şi au apărut în diverse publicaţii din Praga, Viena, Roma ş.a. Preocupările scriitorului cu privire la critica literară se ilustrează în evocarea monografică A. Vlahuţâ, omul şi opera. O reprivire (1928), singura lucrare încheiată dintr-un proiect literar mai amplu, ce ar fi cuprins monografii despre I.L. Caragiale, B. Delavrancea şi G. Coşbuc.
G.	a publicat şi o broşură cu observaţii asupra limbii literare, Ştii româneşte ? (1911). Ca traducător, s-a dovedit foarte iscusit şi nu mai puţin activ, tălmăcirea capodoperei goetheene Faust, apărută în 1906, reeditată în 1914 şi în 1930, fiind cea mai bună versiune în româneşte înainte de traducerea lui Lucian Blaga. Pentru Teatrul Naţional din Bucureşti a transpus în 1911 piesa Stâlpii societăţii de H. Ibsen. A mai tradus Spre pacea eternă de Immanuel Kant în 1918, Contele de Monte Cristo de Al. Dumas-pere în 1922, Frânturi din viaţa omenirii de August Strindberg în 1924. în acelaşi an publică, în colaborare cu A. Toma, compilaţia Winetu, omul preriilor de Karl May, iar postum, în 1931, îi apare tălmăcirea scrierii lui Lewis Wallace, Ben Hur. în reviste au rămas numeroase texte traduse din
H.	Heine, Petofi, Jokai Mor, Prosper Merimee, Blasco-Ibânez, Carmen Sylva, Bram Stoker, Hugo Bettauer, A. Bayer, Oscar Jăger ş.a.
SCRIERI: Câteva versuri, Bucureşti, 1901; Alb şi negru, Bucureşti, 1902; Robinson în ţara românească, Bucureşti, 1904; Taina a şasea, Bucureşti, 1905; Lume necăjită, Bucureşti, 1911; Ştii româneşte?, Bucureşti, 1911; Fata cea frumoasă, Bucureşti, 1916; Nu te supăra, Bucureşti, 1922; Obraze şi măşti, Bucureşti, 1922; Sub pământ, Bucureşti, 1922; A. Vlahuţă, omul şi opera. O reprivire, Bucureşti, 1928; Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938; Scrieri alese, îngr. Lidia Munteanu şi Vasile Netea, pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1983. Traduceri: Oscar Jăger, Istoria romanilor, Bucureşti, 1885; Goethe, Faust, Bucureşti, 1906; H. Ibsen, Stâlpii societăţii, [Bucureşti], 1911; Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introd. trad., Bucureşti, 1918; Al. Dumas-pere, Contele de Monte Cristo, Bucureşti, 1922; August Strindberg, Frânturi din viaţa omenirii, Bucureşti, 1924; Karl May, Opere complete, voi. I: Winetu, omul preriilor, Bucureşti, 1924 (în colaborare cu A. Toma); Ivo Voinovici, Sirena, Bucureşti, 1925; Lewis Wallace, Ben Hur, Bucureşti, 1931.
Repere bibliografice: Chendi, Pagini, 128-134,328-330; Iorga, O luptă (1979), 1,177-177; Constantin Botez, Faust în româneşte, VR, 1907, 4; N. Quintescu, Raport despre „Faust", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906-1907; Călinescu, Ist. lit. (1941), 525, Ist. lit.
(1982), 592; Ciopraga, Lit. rom., 544-545; Ornea, Sămănătorismul, passim; Dicţ. scriit. rom., II, 435-436.	V. P. S.
GORUNESCU, Valeriu (12.11.1922, Silistra), poet şi prozator. Descendent al unei familii de ţărani din Giurgeni-Ialomiţa, G. a absolvit, târziu, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. A editat revista de literatură „Izvoare" (1947), iar între 1947 şi 1949 a fost redactor la publicaţia „Lupta Ardealului" din Cluj. După 1950 a funcţionat ca redactor la cotidianul „Viaţa nouă" din Galaţi (1950-1968) şi a fost director al Casei Centrale de Creaţie Populară (1968-1970).
După debutul în ziarul „Ancheta" din Brăila, cu un articol despre dramaturgul expresionist german Ernst Toller (1939), G. este prezent cu un grupaj de poeme în caietul Azur (Brăila, 1940). Volumele pe care le va publica începând din 1960, când îi apar versurile din placheta De-o vârstă cu ţara, evocă liric, în tonalitate convenţională, grandilocventă şi cu risipă de metafore, cu preţiozităţi naive chiar, de vreme ce se vor ermetice, ogorul, şantierul, munca etc., experienţe sufleteşti, erotice şi încearcă un fel de panoramare a timpului în univers ori, mai cuminte, a trecerii istorice. Păcatul fluviului (1,1975) este un roman autobiografic cu ecouri din Panait Istrati şi Maxim Gorki. Personajul principal, Tiberiu Posadu, bastard sensibil şi melancolic, evoluează în atmosfera socială a mahalalei brăilene. Inteligenţa nativă şi cultura în formare, dar îndeosebi trăirile sentimentale îl îndreaptă treptat spre asumarea unui destin de intelectual, dar drumul lui include aderarea la mişcarea comunistă, închisoare etc. Ţărmul fugar (1982), care urmează acelaşi tipar ideologic, ar fi putut fi un bun roman al mediilor sociale din satele şi oraşele de la Dunărea de Jos, iar Drumul spre zori (1988) nu este diferit ca abordare.
SCRIERI: De-o vârstă cu ţara, Bucureşti, 1960; Inima şi timpul, Bucureşti, 1962; Umbre de copil, Bucureşti, 1963; Chipuri în soare, Bucureşti,
Got
Dicţionarul general al literaturii române 390
1965; Orfeu trece punţile, Bucureşti, 1966; Apoca[ta]stază, Bucureşti, 1968; Rădvanele copilăriei, Bucureşti, 1969; Metope, Bucureşti, 1972; întoarcerea la Circe, Bucureşti, 1974; Plaiuri, Bucureşti, 1974; Sarea nesomnului, Bucureşti, 1975; Păcatul fluviului, I, Bucureşti, 1975; Rosturile străjii, Bucureşti, 1976; Mugurii vederii, Bucureşti, 1977; Rânduirea porţilor, Bucureşti, 1978; Osiile cuprinderii, Bucureşti, 1980; Bobuleţ mereu drumeţ, Bucureşti, 1981; Ţărmul fugar, Bucureşti, 1982; Tentaţia cheilor, Bucureşti, 1985; Drumul spre zori, Bucureşti, 1988; Beatificarea viesparelor, Bucureşti, 1995; Psalmii învierii noastre, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Teodor Vârgolici, „De-o vârstă cu ţara", VR, 1961,3; Eugen Agrigoroaiei, „Inima şi timpul", IL, 1963,3; Laurenţiu Bourceanu, Un volum de versuri, GL, 1963, 25; Haralambie Ţugui, „Inima şi timpul", O, 1963, 8; Laurenţiu Bourceanu, „Orfeu trece punţile", IL, 1968,2; Dumitru Micu, „Apoca[ta]stază", GL, 1968,40; C. Trandafir, Autobiografie şi ficţiune, VR, 1975,9; Piru, Poezia, 1,280-282; Ut. rom. cont., I, 268-270; Buculei, Prezenţe, 97; Dicţ. scriit. rom., II, 436-437; Popa, Ist lit, II,593.	M.DL
GOT, Petre (20.IX.1937, Deseşti, j. Maramureş), poet. Este fiul Ioanei (n. Sacalâş) şi al lui Gheorghe Got, ţărani. Urmează şcoala elementară la Deseşti, Şcoala Pedagogică Mixtă Română la Sighet (1952-1956), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1957-1962). Funcţionează ca profesor de română la Borşa şi la Satu Mare (1956-1967), metodist cultural la Satu Mare, Baia Mare şi Bucureşti, iar din 1972, ca redactor la Editura Eminescu. Din 1974 este redactor la revista „Viaţa românească". Debutează în 1966, cu versuri, la „Familia", iar editorial în 1969, cu volumul Cer înfrunzit. Colaborează la „Familia", „Steaua", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Tribuna", „Viaţa românească", „Literatura şi arta" (Chişinău) ş.a.
Volumul Cer înfrunzit evocă, într-o dicţiune simplă, stilizată, rădăcinile maramureşene ale lui G., anunţând un poet al tradiţiei ancestrale. „Trist şi fericit deodată", el retrăieşte universul paradisiac al copilăriei, recuperează vestigiile trecutului unor locuri şi motivele mitice şi artistice care le-au făcut faimoase (soarele din cioplitura porţilor, coloritul luminiscent al ţesăturilor, oraţiile etc.), fără însă a cădea în idilism. Acest univers e ameninţat de stihia vremurilor: „Au înţărcat oile de frig, / Ger subţire a coborât în grâu, / Copacii regretă mugurii ţâşniţi / Şi în mame tresar pruncii." Astfel, Cer înfrunzit fixează două dintre liniile axiale ale poeziei lui G.: celebrarea unei lumi mirifice şi sentimentul elegiac, adesea sumbru, al timpului devastator. Glas de ceara (1972) continuă evocarea cu prohodirea tatălui dispărut (prezenţă tutelară şi în alte cărţi), a mamei, a tuturor „rădăcinilor", într-un perpetuu balans între viaţa mirabilă, în armonie cu cosmosul, şi ameninţarea morţii. în Masa de mire (1975) predomină starea de comuniune cu universul: „A fi prieten cu un arbore, / Mirele unei flori. / A avea întâlniri secrete cu sorii." Poetul se „abureşte" de lună, umblă „meditabund" şi, îndrăgostit lilial, visează să fie cununat de astre. Ochii florilor (1976) exaltă „spaţiul pur" care e ochiul florilor, aşa cum roua e „sudoarea aştrilor", elogiază „aerul-lumină". Declarând „Eu nici un vis n-am ucis, / N-am lăsat repetent nici un râu", autorul
anticipează o temă ce va fi dezvoltată în toate celelalte volume: aceea a degradării cosmosului în lumea modernă, lume de care el ţine să se departajeze, nu o dată, în chip polemic. Dimineaţa cuvântului (1980) privilegiază valorile candorii, ale prospeţimii şi purităţii, într-o cromatică mereu maramureşeană, cu trimiteri etnofolclorice, dar şi cu metaforizări modeme: „Cerga toamnei" tăinuieşte „incendii de rodiri", „Fata care trece pe drum / E prelungirea razei de soare." Paralel, apare denunţarea „negrului de fum" (la propriu şi la figurat) care ameninţă planeta. Herald al luminii şi al albului (simboluri centrale), poetul încearcă totodată să restituie Cuvântul, glorificând harurile salvatoare ale poeziei. Paranteza Lunii (1985) continuă şi mai patetic această revoltă împotriva agresiunii răului şi absurdului, uneori cu primejdia discursivităţii şi a tezismului, şi tot astfel Stelele strigă (1988), unde logica naturii e instituită ca model: „Pildă să-ţi fie zorii / Care nu absentează nicicând, / Firul de iarbă / Cu legile lui." Ambivalenţa acestui univers e potenţată în Timp răstignit (1991), unde lira, „bolnavă pe veci de azur", este contrapusă „păsării cu ochi drăcesc" sau sensurilor cărora „li s-a strivit miezul": reiterată pendulare între „timpul răstignit" şi timpul necorupt. Cu acest volum, în poezia lui G. pătrunde o nouă tematică: cea religioasă. Dacă, aşa cum se spune în Inima lui septembrie (1996), existenţa este o vale a plângerii, Cuvântul încă se mai aude din cer, cutare peisaj originar încă mai aminteşte de Eminescu, învierea încă mai e posibilă: „Luminii ce o port în mine / Şi se căzneşte drumul să-şi slujească / I-ar trebui încă un trup / S-ajungă-n albia cerească. // I-ar trebui încă un crug, / Hăuri şi mlaştini să învingă; / Glasuri mă strigă din adânc, / Tânjeşte ora-ntr-o ferigă /[...] Bulbii aşteaptă sub zăpadă, / Aripi în vânt îşi frâng puterea — / Ajută, Doamne, să se vadă / Cum se repetă învierea", spune poetul în textul semnificativ intitulat Calvaria. Nu este vorba, la G., propriu-zis de un dialog cu divinitatea (ceea ce nu vrea să afirme că autorul denunţă arghezian tăcerea acesteia), ci exclusiv de o poezie psalmică întru slăvirea dumnezeirii şi de cutremurare în faţa puterilor şi harurilor sale mântuitoare. Asemenea teme reapar în Clipa dintre hotare (2001) şi în Vocale celeste (2001), acesta din urmă situându-se simetric faţă de volumul de debut, dar strângând în el experienţa din interval. Ultimele comentarii despre poet îl definesc ca pe un „neoclasic" (Octavian Soviany), rostind nesofisticat „cosmosul mirific" (Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă), într-un echilibru al tradiţiei şi modernităţii.
SCRIERI: Cer înfrunzit, Bucureşti, 1969; Glas de ceară, Bucureşti, 1972; Masa de mire, Bucureşti, 1975; Ochii florilor, Bucureşti, 1976; Dimineaţa cuvântului, Bucureşti, 1980; Paranteza Lunii, Bucureşti, 1985; Stelele strigă, Bucureşti, 1988; Timp răstignit, Bucureşti, 1991; Inima lui septembrie, Bucureşti, 1996; Poeme, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1997; Plâns de heruvim, postfaţă Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1999; Clipa dintre hotare, Bucureşti, 2001; Vocale celeste, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: FlorinManolescu, „Cerînfrunzit", RL, 1970,13; Victor Felea, „Cer înfrunzit", TR, 1970,17; Daniel Dimitriu, „Glas de ceară", CL, 1972,17; Zaharia Sângeorzan, „Glas de ceară", CRC, 1972, 44; Piru, Poezia, II, 335; Aurel Sasu, „Masa de mire", ST, 1976, 2; Gheorghe Grigurcu, între orgoliu şi inocenţă, VR, 1976, 3; Daniel
391 Dicţionarul general al literaturii române
Grai bun
Dimitriu, „Masa de mire". Candoare şi rafinament, CL, 1976,4; Zaharia Sângeorzan, Dimineaţa poeziei, RMB, 1980,14 noiembrie; Vasile Chifor, Un poet al luminii, VR, 1981, 2; Mircea Popa, Timpul suferinţei şi al revoltei, TR, 1992,15; Octavian Soviany, Bobul celest, CNT, 1997, 34; Alexandru Ruja, Jurnal de cărţi, O,1998,2; Al. Husar, „Mirele unei flori", VR, 1998, 1-2; Dicţ. scriit. rom., II, 437-438; Adrian Popescu, De la jubilaţie la elegie, ST, 2000,1; Mihai Cimpoi, Poezia unui nou început, CNT, 2000, 12; Octavian Soviany, Seceta şi rodirea, LCF, 2000, 33; Nicolae Oprea, Un poet din Ţara Maramureşului, ALA, 2000, 516; Tatiana Rădulescu, însemnele clarităţii, PSS, 2000,122-123; Ion Bălu, Mirajul vocalelor celeste, CL, 2001,6; Florin Mihăilescu, Două feluri de a fi modem, ST, 2001,5-6.	N. M.
GOVORA, N. S. (pseudonim al lui Nicolae Ştefănescu; 3.1.1912, Gohor, j. Galaţi - 1999), poet şi prozator. A absolvit Liceul Militar din Iaşi şi Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti, făcând apoi carieră ca ofiţer, mai întâi la Iaşi, unde va urma şi cursurile Facultăţii de Drept. Colaborează la „Curier ieşean", „însemnări ieşene", „Cetatea Moldovei" şi la „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu. Debutează editorial în 1936, cu un volum de versuri, Licurici, urmat în 1939 de un altul, Cântece din Maramureş, şi de o culegere de nuvele, Cocorii de atunci (1943). în calitate de căpitan, a făcut războiul pe frontul din est, ca şi pe cel din Vest, alături de armata germană. Imediat după terminarea războiului, rămâne în Occident. în exil desfăşoară o susţinută activitate publicistică şi literară. în
1949	fondează la Paris revista „Chemarea". în 1952 se stabileşte la Madrid şi este, din 1954, alături de Traian Popescu, redactor la revista „Carpaţii" a lui Aron Cotruş. Colaborează cu versuri şi proză la mai multe reviste ale exilului, mai ales la „înşir'te mărgărite", „Carpaţii" şi „Almanahul pribegilor români", fiind inclus într-o Mică antologie a poeziei româneşti în exil
(1959). în „Carpaţii" publică, de asemenea, numeroase comentarii critice la rubrica „Ecouri. Reviste" şi ia atitudine împotriva criticii practicate şi în Occident din perspectivă extraliterară, amendând opiniile ce stau sub semnul „prieteniilor şi urilor de clan politic" (Critică şi critici).
Prima carte publicată în Occident este un roman în limba franceză, Quelque part sur le Dniester (1949). Traduce apoi şi publică, în colecţia „Carpaţii", volumele I-IV din Istoria românilor din Dacia Traiană de A. D. Xenopol, operaţie încheiată în 1954. Tot în editura revistei „Carpaţii" îi apare culegerea de poeme Acolo şezum şi plânsem, inclusă, alături de Icoane de dor de Vasile Posteucă şi Catapetesme de Nicolae Novac, în volumul Poeme fără ţară (1954). „Poezia lui Ştefănescu-Govora ne aduce aproape ţara, cu toate suferinţele şi virtuţile ei", remarca Aron Cotruş în prefaţă. Versurile, de factură clasică, se distilează din durerea înstrăinării şi sunt încărcate de nostalgia celui lipsit de speranţa întoarcerii. Stau astfel alături un poem închinat mamei, altul fetei blonde „de departe" (Fata blondă), o Scrisoare tatălui, un Cântec pribeag, poezii despre dezrădăcinare şi deznădejde: „Viaţa curge pe lângă noi ca o apă,/ Anii îşi cern anotimpurile. [...] Speranţele nu deschid către noi nici o fereastră/ Trăim doar cu trecutul şi cu amintirile./ Străine ni-s toate aici, străine strălucirile/ stelelor, cerul şi marea albastră" (Deznădejde). în 1957 Editura Carpaţii din Madrid publică şi un
volum colectiv de nuvele, Povestiri fără ţară, reunind texte de Faust Brădescu, Nicolae Novac şi G., ale cărui contribuţii stau sub titlul generic Scrisorile unui exilat. Este o proză autenticistă, înregistrând cu precădere episoade din viaţa de front şi din primii ani ai exilului. Relatarea faptelor e realizată în registru contrastant. Povestirea Soldatul Mihai Cimbirică, evocând luptele de pe malul Prutului, de la începutul războiului, debutează cu întâmplări cazone, nu lipsite de haz, dar se încheie dramatic. Toţi participanţii la război — sergentul Bumbara, cel hotărât să strângă bani, locotenentul Corciu, cel îndrăgostit de doctoriţă, soldatul ţigan Cimbirică, inapt de orice, încercând să se strecoare cu naivitate printre ostilităţi —, devin veritabili luptători şi chiar eroi. Este o proză emoţionantă, plină de vibraţie, fără urmă de patetism. Ascunsă sub evenimentele cotidiene, esenţa tragică a momentului este prezentă şi în povestirea Lastovicika. Eroul narator trăieşte ultimul an de război în munţii Slovaciei, unde învăţătoarea Milada şi „partizanca" Nijnanska îi înseninează un anotimp duşmănos. Alături se consumă însă drama Lastovicikăi, tânăra de şaisprezece ani îndrăgostită de sergentul voluntar Iuliu Florea Cvetina, unul dintre ultimii români căzuţi în lupta contra „bolşevicilor" şi pe al cărui mormânt de la Pystyany, ca un omagiu, apare „din când în când... un buchet de flori primăvăratice". Corrida la Bucureşti este o savuroasă proză umoristică. Ideea diplomatului spaniol Don Luis Gonzălez de Vergara de a aduce corida la Bucureşti, cu sprijinul marelui actor Constantin Tănase, este pretextul în jurul căruia G. creează situaţii şi personaje de un comic admirabil. în 1979 a mai publicat o carte despre Transilvania şi o culegere de epigrame. Scriitorul anunţa în 1954 existenţa în manuscris a încă două lucrări literare: Prăbuşirea. Jurnalul unui ofiţer de infanterie şi romanul Tamara Cornaiev.
SCRIERI: Licurici, Sighet, 1936; Cântece din Maramureş, Iaşi, 1939; Cocorii de atunci, Iaşi, 1943; Quelque part sur le Dniester, Paris, 1949; Acolo şezum şi plânsem, în Poeme fără ţară, pref. Aron Cotruş, cu desene de Eugen Drăguţescu, Madrid, 1954; Scrisorile unui exilat, în Povestiri fară ţară, Madrid, 1957; Transilvania românească, Madrid, 1979; Relaţii româno-ruse, I-III, Madrid, 1979-1986; 81 epigrame, Madrid, 1979.
Repere bibliografice: Manolescu, Enciclopedia, 363-365.	M.P.-C.
GRAI BUN, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între
1	aprilie 1906 şi 1 decembrie 1907. Director este N. Batzaria, care figurează sub pseudonimul N. Macedoneanul, iar redactor Marcu Beza. Revista este consacrată în întregime aducerii în atenţia publică a vieţii comunităţilor aromâneşti din sudul Dunării, atât ca obiceiuri, cât şi ca istoric, limbă, mod de existenţă, aşa cum reiese şi din articolul-program Câteva cuvinte. Se insistă pe scoaterea la lumină a unor aspecte culturale autentice, vizând legăturile durabile cu românii de la nordul Dunării. în jurul revistei s-a constituit un grup devotat de colaboratori: Nuşi Tulliu şi Marcu Beza în poezie, N. Batzaria în proză, Pericle Papahagi şi Theodor Capidan în domeniul studiilor de limbă, istorie, tradiţii etnografice şi folclorice. în 1909 revista editează şi un „Calendar aromânescu". M.Pp.
Grai moldovenesc
Dicţionarul general al literaturii române 392
GRAI MOLDOVENESC, publicaţie literar-culturală apărută la Iaşi, lunar şi bilunar, între mai 1932 şi ianuarie 1937, sub direcţia lui A.G. Delafântânele, căruia, din 1936, i se alătură, în anumite intervale, Vasile G. Mândru. Lipsită de un program literar explicit, dar manifestând, prin ceea ce publică, o anume tendinţă tradiţionalistă, revista are o audienţă mai mult regională. De bun nivel general, ea se remarcă prin varietatea conţinutului, prin câteva colaborări de excepţie şi chiar printr-o anumită eleganţă grafică. în afara numeroaselor articole social-culturale pe teme de actualitate, în paginile ei apar versuri, proze, reportaje literare, comentarii şi note critice, unele texte fiind semnate de autori importanţi. Astfel, dintre poeţi, se distinge prezenţa lui Victor Eftimiu, Radu Gyr (Cântec de grădinar; Colindă tristă, Doliu alb), Zaharia Stancu (Rugă de vară), George Lesnea (Zăpezi). De asemenea, sunt reluate din alte publicaţii poeme ca Nocturnă de G. Bacovia (sub titlul Versuri) şi înălţarea de Ion Pillat, iar directorul revistei, A.G. Delafântânele, îşi plasează aici o bună parte din propria creaţie lirică. Deşi mai puţin numeroase, la fel de notabile sunt contribuţiile prozatorilor: în primul rând acelea ale lui Mihail Sadoveanu, căruia îi apar în G.m. povestirea istorică Dobrotici-Domn, povestirea de război Jertfele şi însemnările de călătorie intitulate Ecrene, apoi schiţele lui Al. Cazaban (Orele suplimentare ale unei funcţionare şi Pentru mântuirea sufletului). La acestea se adaugă notele de drum ale lui Nichifor Crainic (Pe Nistru) şi prozele unor autori mai puţin cunoscuţi, precum V. Cărăuşu, V.C. Rareş, Liviu Negură şi Vasile Taban, care semnează şi Savile Natba (cu fragmente din romanul Epitrafir). Cu toate că îşi fac loc, sporadic, în rubrici ca „Pe marginea cărţilor", „Revista revistelor" şi „Cărţi, reviste, ziare", textele de critică literară sunt destul de rare şi se situează sub valoarea poeziei şi prozei. Demnă de semnalat este inserarea unor meritorii încercări de transpunere în germană a unor poeme eminesciene (Luna codrii îi pătrunde, Pe un album, Stau în cerdacul tău, Sonet), traducătorul fiind Ioan Longhin Nicolau, şi a două interviuri cu scriitorii I.A. Bassarabescu şi Cezar Petrescu.	I.M.
GRAI Şl SUFLET, periodic apărut la Bucureşti, anual, între 1923 şi 1934, apoi în 1937, sub direcţia lui Ovid Densusianu, cu subtitlul „Revista Institutului de Filologie şi Folklor". Având un caracter academic şi un nivel ştiinţific cu adevărat remarcabil, revista publică rezultatele unor cercetări din diverse ramuri ale filologiei şi ale folclorului: istoria limbii, romanistică, dialectologie, lingvistică comparată, semantică, etnografie, literatură populară. Sunt prezenţi în mod constant, cu studii ample şi temeinice, specialişti de renume din aceste domenii: Ovid Densusianu (Orientări nouă în cercetările filologice, Ir ano-romanice, Semantism anterior despărţitei dialectelor, Cuvinte latine cu semantism păstoresc, Limba descântecelor), Tache Papahagi (O problemă de romanitate sud-ilirică, Din epoca de formaţiune a limbii române, Cercetări în Munţii Apuseni, Creaţiunea poetică populară), I.-A. Candrea (Viaţa păstorească la megleniţi, Constatări în domeniul dialectologiei, Texte meglenite),
GRAI ŞI SUFLET
REVISTA «INSTITUTULUI DE FILOLOGIE Şi FOLKLOR*
PUBLICATĂ
de
Ovm DENSUSIANU
VI
BUCUREŞTI Âteiiewîk* SOCEC & €«., 5. A. 1933-1934
Al. Rosetti (Catehismul Marţian, „Filioque" din Psaltirea Scheiană, Cercetări asupra graiului românilor din Albania), Constantin Brăiloiu (Bocete din Oaş). La rubrica „însemnări şi rectificări" se dezbat chestiuni controversate privind îndeosebi etimologia şi semantismul unor cuvinte româneşti, iar rubricile intitulate „Dări de seamă" şi „Indicaţii bibliografice" fac dovada autenticei deschideri europene a publicaţiei, în ele fiind recenzate sau cel puţin consemnate lucrările recent apărute ale unor savanţi străini de prestigiu (Carlo Tagliavini, Amold van Gennep, Antoine Meillet, Leo Spitzer, Georges Dumezil, Alf Lombard ş.a.). Alţi colaboratori: I. Gh. Brătianu, M. Gregorian, Vasile Bogrea, Sextil Puşcariu, I.I. Stoian, G.G. Alexici, Alexandrina Istrătescu, P. S. Coculesco (Pius Servien), Ion Diaconu, Elena Moroianu, Al. Graur, Al. Vasiliu, F. Brânzeu, Luca Preda.	I.M.
GRAIUL, publicaţie social-culturală apărută la Bucureşti, neregulat, între 1 februarie 1932 şi 21 ianuarie 1933, cu subtitlul „Organ al Societăţii Studenţilor Macedo-Români", sub conducerea unui comitet. Redactor responsabil: I. Caranica. De la numărul 2/1932 redactor responsabil devine I. Ghiţea, iar de la numărul 7/1932, Manoil Stamate. Aşa cum se arată, pe un ton ferm, în articolul-program, principala dorinţă a revistei este de a atrage atenţia asupra situaţiei dificile a românilor sud-dunăreni, a căror identitate etnică şi culturală era în
393 Dicţionarul general al literaturii române
Graiul românesc
pericol. în acest scop, G. publică numeroase articole pe teme de actualitate, însemnări, informaţii, extrase din conferinţele unor politicieni importanţi (Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod), dar şi texte despre istoria, tradiţiile, limba şi literatura aromânilor: George Murnu, Românii din Peninsula Balcanică, Theodor Capidan, Românii nomazi şi Coborârea oilor la şes, I. Goschin, Din spiritul graiului aromânesc. Ultimul recenzează, de asemenea, volumul Bair de cântiţi aromâneşti al lui George Murnu şi comentează anecdotele lui N. Batzaria, iar Dumitru Pariza publică însemnările intitulate Poeţii Z. Araia şi T. Caciona, cu ocazia apariţiei unei antologii alcătuite de Tache Papahagi. In revistă mai sunt incluse periodic versuri în dialect aromân semnate de George Murnu, Ion Foti, Nuşi Tulliu, Cuşan D. Araia ş.a. sau în română (este reprodus un fragment din poemul Iisus al lui Panait Cema), ca şi proză scurtă (N. Batzaria, Că a venit un om acasă). în numărul 8/1932 pot fi citite în traducere două fragmente din proza religioasă a lui Giovanni Papini. Alţi colaboratori: Vasile Hristu, C. I. Papanace.	I.M.
GRAIUL DE DUMINICĂ, periodic cultural apărut la Baia Mare, săptămânal sau bilunar, între 18 februarie şi 9 septembrie 1990, ca „ediţie specială a ziarului «Graiul Maramureşului»". Redactor-şef este Augustin Cozmuţa, iar coordonatori — V.R. Ghenceanu, Gheorghe Pârja, Alee Portase. Intenţionând să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare a vieţii culturale maramureşene, publicaţia abundă în note şi comentarii teatrale, muzicale, plastice, dar nu neglijează nici literatura. în paginile ei apar grupaje de versuri, însoţite de bune prezentări, ale unor poeţi ca Gheorghe Chivu, Ion Iuga, Ioan Dragoş, Ion Baiaş, Ion Bumar, Ioana Dinulescu, parodii de Gheorghe Roman, proze scurte de Ştefan Jurcă, Nicolae Goja ş.a., cronici literare de Augustin Cozmuţa, traduceri din Andrei Platonov şi Gerard Bayo. Ocazional, cu articole pe teme social-politice sau morale, au colaborat câţiva scriitori cunoscuţi, între care Ioan Groşan, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, T eohar Mihadaş.	/. M.
GRAIUL MARAMUREŞULUI, revistă social-literară apărută la Sighet, săptămânal, între 1 martie 1932 şi 28 aprilie 1940, sub conducerea unui comitet. De la numărul 12 până la numărul 25/1933 se precizează că G.M. e organ al Asociaţiei Presei din Maramureş, director fiind Tănase Puşcă, iar secretar de redacţie, Mihail Bologa, cărora le-au urmat I.Gr. Marin-Slujeru ca secretar de redacţie şi V. Rusu ca redactor responsabil. Publicaţia are în primul rând un caracter social, dar nu lipsesc nici rubrici literare precum „Colţul vesel", „Biblioteca noastră" şi „Vitrina cărţilor", unde apar versuri satirice (de Toma Murgoi-Jiboteanu, N. Lebedi, C.S. Anderco) şi diverse recenzii (de M. Iosifaş şi Ion Berinde). Totuşi, de remarcat sunt mai degrabă câteva texte republicate în afara acestor rubrici, şi anume două poezii de Aron Cotruş (Maramureşul, Transilvania), ca şi o serie de poeme în proză ale lui Pavel Al. Macedonski. De reţinut e, de asemenea, spaţiul larg acordat creaţiei unor poeţi-ţărani.	I.M.
GRAIUL NOSTRU, periodic apărut la Bârlad, lunar, între aprilie 1925 şi decembrie 1927, purtând subtitlul „Revistă de literatură". De la numărul 7-8 iese sub conducerea unui comitet. De la numărul al doilea, subtitlul devine „Litera-tură-cultură", pentru ca din iulie 1926 să se revină la subtitlul iniţial. Articolul cu care se deschide primul număr este de fapt un elogiu adus limbii şi literaturii române de poetul George Tutoveanu, care declară totodată orientarea tradiţionalistă a publicaţiei. Fără a depăşi nivelul mediu al unei reviste de provincie, G.n. se remarcă totuşi prin varietatea textelor, prin rubrici destul de diverse şi, de asemenea, prin colaborări notabile. Astfel, dintre poeţi se distinge prezenţa lui G. Bacovia (Toamnă), Aron Cotruş (Copilărie, alb pridvor părăsit...), Victor Ion Popa (M-a cunoscut), Al. T. Stamatiad (Spre alte înălţimi). De menţionat şi două postume, Cântec şi Prorocie de Al. Vlahuţă. Tot cu versuri sunt prezenţi G. Tutoveanu, Agatha Grigorescu, Cincinat Pavelescu şi o seamă de alţi autori mai puţin cunoscuţi: Sylvia Pan, Virgil Duiculescu, Zoe G. Frasin (Zoe G. Tutoveanu), Const. Goran ş.a. Deşi abundentă, proza publicată în G.n. este inferioară poeziei. Se pot semnala câteva povestiri de Artur Gorovei (Viaţa, un vis, Talentul ş.a.), un fragment din romanul Vipera de G. M. Vlădescu şi câteva texte de Tudor Pamfile, Mihail Lungianu şi Maria Grigorescu. Critica literară, fără a fi un punct forte, e ilustrată de câteva contribuţii meritorii: un comentariu mai vechi, din 1916, al lui Pamfil Şeicaru despre poezia lui G. Tutoveanu, o serie de însemnări comemorative despre Jokai Mor, scrise de Carol Szocs, editorialele lui Paul I. Papadopol, în care se stăruie asupra ideii de valoare şi necesităţii unei critici obiective, ca şi numeroasele recenzii semnate G. Rosetti, M. S. Negură, Const. R. Crişan, Liana Luncă, D. Valentin. De menţionat că aici sunt inserate şi amintirile despre Titu Maiorescu ale lui D. Nanu, precum şi două articole aparţinând unor autori importanţi: Nichifor Crainic (în slujba păcii evanghelice) şi Gala Galaction (Care ar trebui să fie lectura noastră zilnică). Traducerile intră rar în sumarul revistei. Apar versiuni româneşti ale unor scrieri de Giovanni Papini (Iisus pe cruce), Charles Baudelaire (Cugetări şi paradoxe), Heinrich Heine (De pe stâncă). Alţi colaboratori: George Nedelea, Ciprian Doicescu, Radu Miu, A. Mândru, George Ursu, Ion Sân-Georgiu, G. Dem. Mihăilescu, Leca Morariu, G. Pallady, Petru T. Gâdei.	I.M.
GRAIUL ROMÂNESC, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între ianuarie 1927 şi decembrie 1934, ca organ al societăţii omonime, cu specificarea: „Iese lunar pentru cercetarea problemei românilor din afară de hotare şi a românilor minoritari." Scopul revistei, care este condusă de un comitet, va fi precizat şi într-o notă intitulată Ce urmăreşte „Graiul românesc"?: „Toate crâmpeiele de români din străinătate vor apărea cu nevoile şi speranţele lor, precum şi toate acele regiuni unde românii au suferit pierderi de pe urma apăsărilor politice ale trecutului." Se subliniază însă că materialele ce urmează a fi publicate „vor fi scrise cu toată nepărtinirea" şi, într-adevăr, G.r. reuşeşte să evite accentele naţionaliste şi
Graiul satului
Dicţionarul general al literaturii române 394
partizanatul neîntemeiat pe fapte. Cu un caracter în primul rând ştiinţific şi documentar, revista cuprinde studii, statistici, reportaje, recenzii, însemnări pe teme istorice, lingvistice, etnografico-folclorice, demografice, culturale, încercând să dea o imagine pe cât posibil exactă a situaţiei diferitelor comunităţi româneşti din afara ţării sau din unele regiuni unde românii erau minoritari. Textele sunt însoţite adesea de ilustraţii şi hărţi şi sunt rezumate în limbile franceză, italiană, germană, engleză. Printre semnatari se numără Sextil Puşcariu (Românii din Istria, Romanitatea limbii române), Theodor Capidan (Românii din Macedonia), Ioan Nistor, Ioan Lupaş, P.P. Panai-tescu, D. Caracostea ş.a. Principalul recenzent al publicaţiei a fost mult timp Emanoil Bucuţa. Alţi colaboratori: N. Batzaria, Grigore Nandriş, Vasile N. Christu, Ştefan Ciobanu, Leca Morariu, Ion Ordeanu, Victor Papacostea, Simion C. Mân-drescu, G. Vâlsan, Valeriu Papahagi, Nicolae Petrescu.	I. M.
GRAIUL SATULUI, periodic apărut la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1931 până în 15 aprilie 1932, cu subtitlul „Revistă de cultură şi îndrumare pentru popor", sub îngrijirea unui comitet condus de V. Dobrescu şi I. Niculescu-Vătăsoiu. Aşa cum se precizează în Cuvinte pentru cititori, revista se adresează în primul rând sătenilor, propunându-şi să acorde atenţie trecutului „bogat în atâtea obiceiuri, datini şi credinţe", să contribuie la „păstrarea prin scris a graiului românesc curat" şi la „răspândirea culturii şi îndrumarea pe calea cea bună, dreaptă şi sănătoasă a poporului". Urmându-şi programul, G.s. publică versuri, proză, articole privind lumea satului, scrise într-un stil adecvat, accesibil. în ce priveşte poezia, în afara reproducerii unui text de Ion Pillat (Ilie Baciu), nu se pot înregistra alţi autori însemnaţi. Dacă proza este, de asemenea, slab reprezentată prin tipărirea (sau reluarea) unor schiţe şi povestiri ale lui Al. Cazaban, Ion Micuţ şi G.D. Grigorescu, publicistica este în schimb mai abundentă şi mai diversă. Apar mici portrete ale unor scriitori apropiaţi de tradiţiile populare (Ion Creangă, O. Goga, Al. Vlahuţă), articole despre anumite obiceiuri şi datini (la rubrica „Din viaţa satelor") şi articole cu subiect religios (la rubrica „Cuvinte creştineşti"), iar editorialele, foarte combative, dezbat stăruitor problemele satului românesc. Mai colaborează G. Nicolescu, N. Dimitriu Fotin,
S.	Irimescu, Marin C.A. Tudoran ş.a.	I.M.
GRAMA, Alexandru (8.1.1850, Blaj-12.VI.1896, Blaj), scriitor religios şi publicist. După ce studiază teologia la Blaj şi filosofia la Viena, e hirotonit preot (1873). în 1877 obţinea titlul de doctor în teologie la Viena, fiind apoi numit profesor de istoria Bisericii şi drept canonic la Seminarul Teologic din Blaj. Publică articole de specialitate în „Foaia bisericească", precum şi volumele Istoria universală a Bisericii de la începutul ei până în zilele noastre (1881), Explicarea mecanică modernă a naturei şi credinţa în Dumnezeu (1881), Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma, de la începutul creştinismului până în zilele noastre (1884) ş.a. Folosindu-se de anumite împrejurări concrete, G., spirit pozitivist şi limitat, moralist înverşunat şi lipsit de simţ estetic, se ridică violent împotriva lui M. Eminescu, a poeziei sale şi a
curentului eminescian. După ce în ziarul „Unirea" semnează o serie de articole în care constată indignat excesele „pesimismului" în rândurile versificatorilor şi îşi propune să demonstreze lipsa de valoare filosofică, morală şi artistică a lui Eminescu, el publică în 1891 „studiul critic" Mihail Eminescu. Folosindu-se de la o afirmaţie a lui Titu Maiorescu (despre blazarea şi genialitatea lui Eminescu), autorul susţine că poetul era un bolnav inapt pentru o viaţă socială normală, un versificator cu o influenţă dăunătoare prin imaginile ilogice, triviale din poezia sa. Condiţii speciale (viaţa, boala, moartea), interese de grup (ale Junimii) ar fi dus la decretarea ca geniu a unui „biet comediant", „nice geniu, nice barem poet", simplu propagator al ideilor funeste ale lui Schopenhauer. Critica lui G. păcătuieşte prin lipsa totală de înţelegere, printr-o rea-voinţă vecină cu ura violentă, printr-un subiectivism care merge până la negarea oarbă a evidenţelor.
SCRIERI: Elemente de istorie bisericească universală şi particulară a românilor, Blaj, 1879; Istoria universală a Bisericii de la începutul ei până în zilele noastre, Blaj, 1881; Explicarea mecanică modernă a naturei şi credinţa în Dumnezeu, Blaj, 1881; Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma, de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Blaj, 1884; Mihail Eminescu. Studiu critic, Blaj, 1891, republ. în Detractorii lui Eminescu, îngr. şi pref. Al. Dobrescu, Iaşi, 2002, 36-188; Instituţiunile calvineşti în Biserica Românească din Ardeal, fazele lor în trecut şi valoarea în prezent, Blaj, 1895.
Repere bibliografice: Al. Vlahuţă, Scrieri, II, îngr. şi introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1963,383-397; Al. Ciura, Geneza unei critici, LU, 1909,13; Călinescu, Ist. lit. (1941), 480, Ist. lit. (1982), 543; Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj, 1973,268-272; Dicţ. lit 1900,407-408.	'	C.T.
GRAMATOPOL, Mihai (14.11.1937, Sibiu - 31.111.1998, Braşov), eseist şi traducător. Este fiul Ioanei (n. Maican) şi al lui Panait Gramatopol. A urmat liceul la Bucureşti, absolvind în 1954. Licenţiat al Facultăţii de Limbi Clasice a Universităţii bucureştene (1959), se specializează în domeniul istoriei lumii greco-romane, remarcându-se de-a lungul anilor printr-o activitate susţinută în studierea civilizaţiei clasice, în particular în ceea ce priveşte cultura şi artele. A devenit doctor în ştiinţe istorice, în 1977, cu teza Pietrele gravate din colecţia Cabinetului Numismatic al Academiei R.S. România. Urmează o carieră în domeniul muzeistic şi al cercetării vestigiilor arheologice: şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa în 1961-1962, ulterior cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu", iar din 1975 cercetător în cadrul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional, până la desfiinţarea acesteia, în
1977.	Cu dârzenia şi tenacitatea ce îl caracterizau, continuă să scrie şi să traducă. Din 1990 lucrează din nou în calitate de cercetător la Institutul de Istoria Artei. Contribuţiile lui vizează uneori discipline hiperspecializate — numismatică, epigrafie, gliptică ş.a. —, dar au o perspectivă amplă, culturală, antropologică şi filosofică. Dintre scrierile sale, două interesează studiul literaturii: cartea de debut, Moira, mythos, drama (1969), un remarcabil eseu critic de factură academică, şi, tangenţial, Civilizaţia elenistică (1974). Volumul postum de eseuri Antichitate şi modernitate (2000) reuneşte texte cu tematică diversă, din care nu puţine au în atenţie literatura şi gândirea
395 Dicţionarul general al literaturii române
Grandea
umanistă. G. a tradus şi prefaţat romanul Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor).
Moira, mythos, drama, sinteză complexă despre tragedia antică greacă, e o carte de erudiţie şi interpretare, bine scrisă şi rezistentă în timp, care îl acreditează pe G. ca pe un intelectual de ţinută, din şcoala unui Aram Frenkian ori, sub alte raporturi, a unui Edgar Papu. Eseistul acordă atenţie tuturor aspectelor temei alese, tragedia (text, motive, reprezentarea ca spectacol, mesaj, fundamente filosofice), dar orizontul în care îşi realizează proiectul fac ca studiul să fie nu (doar) o monografie despre tragedia antică, ci un eseu asupra tragicului, concept urmărit în toate epocile. Conformă exigenţelor elaborării ştiinţifice (astfel, de pildă, în capitolul Originea tragediei şi exegeza modernă chestiunea abordată e examinată cu infinite precauţii de precizie ştiinţifică şi istorico-literară), îndrăzneaţă pentru epoca în care a apărut (de pildă, în acelaşi capitol sunt prezentate concepţia lui Friedrich Nietzsche despre tragedia greacă şi ecourile teoriei nietzscheene la diferiţi exegeţi), lucrarea lui G. e cu deosebire interesantă şi prin ultimele capitole, unde se face referire la contemporaneitate şi la teatrul modern, într-o viziune cu largă deschidere filosofică şi antropologică. Eseistul schiţează o paralelă între condiţia omului în Antichitatea greacă şi condiţia omului modern, susţinându-şi demonstraţia prin referiri detaliate la actualitatea reprezentărilor teatrale din România epocii în care apare cartea (moment de efervescenţă creatoare în materie de înnoire a artei spectacolului), dar şi la dramaturgia universală din secolul al XX-lea, care a reluat motivele tragediilor antice (Cocteau, Gide, Anouilh, Giraudoux, Sartre ş.a.) sau a abordat modern problematica tragicului, mai bine zis a echivalentului acestuia în modernitate. Capitolul Valenţele moderne ale tragedieigreceşti este, de fapt, un excelent eseu de prezentare a „teatrului absurdului", aflat pe atunci în plifvproces de „descoperire" de către cititorii şi spectatorii de teatru din România. Volumul de eseuri Antichitate şi modernitate cuprinde texte din care câteva privesc direct literatura (de pildă, Romanul istoric şi farsa lui Umberto Eco), iar majoritatea comportă semnificaţii importante pentru întreaga sferă a culturii, nefiind limitate la domeniile specializate ale cercetării istorice şi de istoria artei, care fac obiectul altor cărţi ale autorului. De fapt, erudiţia, deschiderea către filosofie, istoria ideilor, teoria civilizaţiilor, culturologie sunt însuşiri prezente pretutindeni la G., chiar şi în scrierile aşa-zis de specialitate, care oferă o lectură agreabilă şi utilă şi „nespecialiştilor" cultivaţi.
SCRIERI: Moira, mythos, drama, Bucureşti, 1969; Civilizaţia elenistică, Bucureşti, 1974; Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii, Bucureşti, 1982; Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982; Enciclopedia civilizaţiei romane (în colaborare), Bucureşti, 1982; Ariw imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984; Portretul roman în România, Bucureşti, 1985; Antichitate şi modernitate, Braşov, 2000; Arta romană în România, Bucureşti, 2000. Traduceri: Robert Flaceliere, Istoria literară a Greciei antice, Bucureşti, 1970; Richard Brilliant, Arta romană de la Republică la Constantin, pref. trad., Bucureşti, 1979; Clark Kenneth, Revolta romantică. Arta romantică în opoziţie cu cea clasică, pref. trad., Bucureşti, 1981; Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, pref. trad., Bucureşti, 1983; Frangois Chamoux, Civilizaţia greacă în epocile
arhaică şi clasică, I—n, pref. trad., Bucureşti, 1985; Albert Thibaudet, Acropole, pref. trad., Bucureşti, 1986; Niels Hannestad, Monumentele publice ale artei romane. Program iconografic şi mesaj, I—II, postfaţa trad., Bucureşti, 1989; A. M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, pref. trad., Bucureşti, 1994; Jean-Pierre Vemant, Mit şi religie în Grecia antică, pref. trad., Bucureşti, 1994; Michael Crawford, Roma republicană, pref. trad., Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, „Moira, mythos, drama", RL, 1969,40; Ion Bălu, Fascinaţia Antichităţii, VR, 1970,1; Vasile Constantinescu, „Moira, mythos, drama", IL, 1970, 1; Viorica I. Constantinescu, Două studii despre tragedia attică, ATN, 1970, 12; Adelina Piatkovski, „Moira, mythos, drama", SC, 1972; Mircea Iorgulescu, Profil Mihai Gramatopol, LCF, 1975, 15; Ion Maxim, „Civilizaţia elenistică", VR, 1976, 8; Iorgulescu, Scriitori, 299-302; Nicolae Manolescu, Cum să privim un tablou, RMB, 1980,11 038; Vlad Russo, Diptic istoric, VR, 1981, 11; Nicolae Manolescu, Educarea ochiului, RMB, 1981,11380; Dan Grigorescu, Revolta romantică, CNT, 1981, 37; Dinu C. Giurescu, Artă şi arheologie, RL, 1982, 49; Zaharia Sângeorzan, „Memoriile lui Hadrian", CRC, 1984, 6; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatură şi istorie, CNT, 1984, 9; Ilieş Câmpeanu, „Arta imperială a epocii lui Traian", RL, 1984,25; Grigore Arbore, Centrul şi periferia, AFT, 1985, V, Mircea Scarlat, O carte la care revii, AFT, 1987, 7; Dicţ scriit rom., II, 438-440.	N.Br.
GRANDEA, Grigore H.[aralamb] (26.X.1843, Ţăndărei, j. Ialomiţa — 8.XI.1897, Bacău), poet, prozator, traducător şi gazetar. Dintr-o familie de negustori (bunicul, un macedonean, venise în ţară din Costopolis), G. era fiul Măriei (n. Baldovin) şi al lui Haralamb Grandea. învaţă la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie a doctorului Carol Davila, terminând, în cele din urmă, şi liceul. Subchirurg, medic de batalion, profesor de ştiinţe naturale, secretar al Comisiei Documentate, trece, după o perioadă de studii la Facultatea de Filologie şi Litere din Liege, prin tot felul de slujbe, mai toate provizorii; fără atestate (nu-şi luase licenţa), este funcţionar, profesor la şcoala
Grădina hesperidelor
Dicţionarul general al literaturii române 396
macedo-română din Bucureşti, redactor la „Monitorul oficial", bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, revizor şcolar în Mehedinţi şi Gorj, în sfârşit, profesor suplinitor la Craiova şi Bacău. Debutează cu versuri în 1859, la „Dâmboviţa", încurajat şi elogiat de D. Bolintineanu. Continuă să publice în foarte multe periodice („Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Concordia", „Amicul poporului", „Buciumul", „Familia", „Reforma", „Trompeta Carpaţilor", „Românul", „Columna lui Traian", „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", „Voinţa naţională", „Universul literar", „Revista literară"), lucrează în redacţia altora („Amicul familiei", „Amicul ştiinţei", „Dâmboviţa", „Pressa", „Curierul Bucureştilor", „Timpul", „Resboiul"). Jurnalist mânat de ambiţii, editează el însuşi o serie de gazete:„Albina Pindului" (1868-1871, 1875-1876), „Liceul român" (1870), „Steaua Daciei" (1871), „Tribuna" (1873), „Bucegiu" (1879), „Noua bibliotecă populară" (1889-1891). Scoate în 1884 mai multe foi, toate efemere („Ciocoiul", „Ciomagul", „Conservatorul", „Griviţa", „Işlicarul", „Opincarul", „Opiniunea ţărei", „Stindardul", „Topuzul" şi „Toroipanul"), iar în 1887 — „Sentinela". Cu o cultură cuprinzătoare, pasionat de varii domenii, eclectic, tumultuos, crezând cu ingenuitate că poate aduce lumini epocii, publicistul compilează spornic şi popularizează, util, cunoştinţe filosofice, istorice, estetice, literare. îndeosebi la „Albina Pindului", revistă cu profil literar, scrie zelos şi entuziast, reuşind totodată să adune aici mulţi colaboratori şi să organizeze, împreună cu I.S. Bădescu, societatea literară „Orientul", patronată de D. Bolintineanu şi din care a făcut parte la un moment dat Mihai Eminescu.
Ca poet, G. este un romantic postpaşoptist care, în absenţa unei vocaţii viguroase, încă primeşte, ca şi alţii, înrâuriri venind dinspre mai vechii I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri şi D. Bolintineanu. Afişează o pasiune aparte pentru Byron şi poezia lui, afinitate pe care şi-o motivează printr-o legătură de sânge, înrudire fantezistă, ridiculizată de contemporani. Volumele Preludele (1862), Miosotis (1865), Poezii noue (1,1873), Nostalgia (1885) relevă un autor inegal, cu pâlpâiri de poezie bună, departe însă de ceea ce prevestiseră la debut D. Bolintineanu, Gh. Sion şi G. Creţeanu. G. scrie versuri patriotice emfatice, prolixe, compune lungi balade istorice ori fantastice, legende de factură populară. Era, de altfel, un neistovit culegător de folclor. Cu toate că adesea poezia lui are aspectul unei naraţiuni dezlânate, unde lirismul se revarsă necenzurat, în imagini grandilocvente, există şi câteva semne de trecere spre o altă etapă, diferită de romantismul paşoptist ca „fenomen de generaţie", cum îl definea Pompiliu Constantinescu. G. îşi plânge singurătatea, tristeţea, amorurile neîmplinite, cugetă la trecerea vremii, cultivă motive noi, ce ţin de exotism, demonism ori macabru (Emirii, Danţul morţii ş.a.). El a fost cu siguranţă un bun traducător, dornic să transpună în româneşte, ca altădată Heliade, din marii poeţi ai lumii (Anacreon, Horaţiu, Ovidiu, Dante, Hafiz, Shakespeare, Biirger, Klopstock, Schiller, Goethe, Byron, Uhland, Lamartine, Puşkin, Mickiewicz). Pe lângă poezie, scrie şi multă proză, însă doar două romane au fost tipărite: Fulga (1872, intitulat apoi Fulga sau Ideal şi real şi circulând în numeroase ediţii) şi Vlâsia
sau Ciocoii noi (1887). In Fulga, pare-se inspirat după un roman al lui Alphonse Karr, se încropeşte o poveste de dragoste, cu personaje fantomatice, convenţionale, frizând ridicolul prin patetismul lor, pe când în Vlâsia sau Ciocoii noi autorul încearcă, pe urmele lui N. Filimon, o frescă satirică în care ţara este imaginată ca o „vlăsie" aflată la discreţia profitorilor politici. Deoarece procedeele de compoziţie se amestecă, iar personajele mai interesante sunt abandonate pe rând, epicul se dispersează şi romanul cedează manierei foiletonistice, urmărind încurcăturile unui aprins june revoluţionar, îndrăgostit deznădăjduit de fiica unui boier. Al treilea roman, Misterele românilor (publicat în foileton la „Bucegiu", în 1879, varianta ultimă găsindu-se, sub titlul Din altă lume. Amintiri din războiul turco-român, în „Universul literar", 1889), ia ca model Misterele poporului de Eugene Sue, unde înscenarea este axată pe metempsihoză. în jurul eroului, vlăstar al unei vechi familii ţărăneşti din Munţii Bucegi, se ţese o mişcare epică încâlcită, cu multe elemente fantastice, onirice, ducând până la începuturile daco-romane. Ceva din viziunea eminesciană a etnogenezei ori din atmosfera sadoveniană prezentă în Creanga de aur pare, totuşi, prefigurat în acest roman. Note de drum în munţii Moldovei, alte naraţiuni fantastice, care urmau să alcătuiască volumele Legende şi novele sau Carpaţii şi Balcanii, se află în periodice, ca şi prelucrările după romane aparţinând lui Emile Zola şi Jules Verne. De la G., scriitor fecund, cu suficientă imaginaţie, dar cu exigenţă minimă în definitivarea paginii scrise, au rămas şi încercări de dramă istorică (Fanarioţii, Fiii lui Alexandru cel Bun), iar în manuscris, o dramă despre Horea şi o epopee intitulată Daciada.
SCRIERI: Preludele, pref. Gh. Sion, Bucureşti, 1862; Miosotis, pref. Gh. Sion, Bucureşti, 1865; Fulga, Turnu Severin, 1872; ed. (Fulga sau Ideal şi real, Bucureşti, 1885); Eroii Pindului, Bucureşti, 1872; Poezii noue, I, Bucureşti, 1873; Nostalgia, Bucureşti, 1885; Vlâsia sau Ciocoii noi, Bucureşti, 1887; Danţul morţii, Bucureşti, 1918; Scrieri, îngr. şi pref. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, 1,164-167; Alexandru I. Şonţu, Grigore H. Grandea, Bucureşti, 1902; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 13, 79-80; Călinescu, Ist. lit. (1941), 316-320, Ist. lit. (1982), 364-370; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 288-324, 389-390; Pavel Ţugui, Grigore H. Grandea, Craiova, 1977; Dicţ. lit. 1900,408-409; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981,168-170,179-181; Scarlat, Ist. poeziei, 1,398-399; Dicţ. scriit. rom., II, 440-442.	G.	D.
GRĂDINA HESPERIDELOR, publicaţie literară apărută la Bucureşti în 4 aprilie 1912, cu menţiunea „Manuscrisele se trimit d-lui Al.T. Stamatiad". Din cuprinsul numărului unic al revistei fac parte o serie de poeme de factură postsimbolistă sau postparnasiană, aparţinând unor autori ca Al.T. Stamatiad, Şerban Bascovici, I.M. Raşcu, Iuliu Cezar Săvescu, Mihail Cruceanu, Ştefan Petică (Serenade demonice, inedite), câteva proze lirice ale lui Dimitrie Anghel, Mihail Eliescu, Alfred I. Solacolu şi două recenzii elogioase scrise de Ovid Densusianu şi de Ilarie Chendi la volumul de versuri Din trâmbiţe de aur al lui AL T. Stamatiad.	I.M.
397 Dicţionarul general al literaturii române
Grădişteanu
GRĂDINARII, Dan (18.07.1951, Pucioasa, j. Dâmboviţa), prozator şi istoric literar. Este fiul Varvarei (n. Cioromela) şi al lui Vasile Grădinaru, funcţionar. A urmat şcoala primară şi gimnazială la Bucureşti şi a absolvit tot aici Liceul „Aurel Vlaicu" în 1970. Este absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1976) şi al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca
(1987). Şi-a luat, în 1999, doctoratul la Universitatea din Bucureşti. A funcţionat ca profesor de limba română şi franceză la Baia Mare (1976-1985) şi apoi la Bucureşti. A debutat cu un articol despre Ion Creangă în „Steaua" (1982), editorial fiind prezent în volumul Patru povestiri (1984), pe care îl împarte, potrivit practicii editoriale pentru debutanţi în epocă, cu un prozator de o cu totul altă factură, Vasile Caia.
în povestirile din 1984, „un debut remarcabil" (Valeriu Cristea), şi în cele care i-au urmat, Povestiri cu oameni şi sălbăticiuni (1991), G. propune formula unei proze fantastice şi parabolice necomplicate, scrisă alert, cu dezinvoltură, într-un stil colocvial, apropiat uneori de atmosfera basmului cult sau popular. Naraţiunile sunt construite, în general, pe tehnica mozaicului, a asamblării de fragmente eteroclite, ceea ce conduce la un joc şi la o metamorfoză continue ale „lumilor" ficţionale. Cartea de debut conţine povestiri parabolice (prima, Voltaire şi Ignaţiu de Loyola, va fi reluată ulterior) care fixează deja profilul prozatorului: ritm narativ precipitat, personaje şi dialoguri vii, ironie (cu multe conotaţii livreşti), umor spumos în întâmplări odesene, naraţiune dublă cu final neşteptat în Moartea lui Moliere, povestire cinematografică şi basm horror în Antoku. Al doilea volum se deschide cu Divertisment cu Hamilkar Gabler — naraţiune istoriografică fantastică, articulată pe tema diavolului şi a „istoriei", de unde o sumă de reve-laţii-evenimente contrafăcute. Voltaire şi Ignaţiu de Loyola e o nuvelă de salon franţuzesc despre conflictul dintre scepticismul raţionalist şi militantismul greoi al doctrinei salvării, conflict tratat burlesc şi rezolvat în aceeaşi manieră a ambiguităţii de semnificaţie. într-o povestire pe o faimoasă temă iudaică, Golem, care reia motivul clasic în cheie parodică, dar şi cu puseuri de poezie, într-o atmosferă de magie marqueziană, se reinterpretează legenda biblică a Facerii. Celelalte texte se apropie, stilistic şi tematic, într-un registru compozit (de parodie livrescă binevoitoare), de feeria shakespeariană (Kagemusha, împărăteasa fluturilor repovesteşte în stilul unui basm optzecist Furtuna), de parabola orwelliană sau de cea cantemirescă în Imago. Imaginea Egiptului nostru (poveste alegorică despre idila unui profesor de liceu cu o elevă) şi în Templul poeziei (poveste-parabolă despre lumea scriitorilor). Alteori „stilul" se apropie, cu umor livresc, de cel al naraţiunii picareşti, în întâmplări pe drumul mătăsii, basm despre o călătorie iniţiatică pe exoticul drum al mătăsii. Farmecul povestirilor fantastice ale lui G. rezidă, de cele mai multe ori, în ambiguitatea semnificaţiei, în umorul şi ironia, savuroase, ale dialogurilor şi în prospeţimea (re)interpretărilor şi (recombinărilor tematice şi stilistice. Un roman postmodernist, totodată situat în descendenţa Şcolii de la Târgovişte, este Spiriduş sau August 1999 sau Sfârşitul lumii (2001), burlesc şi ingenios construit, care exploatează ludic tema „milenaristă",
oarecum la modă în proza momentului. Monografia Ion Creangă (2002) are calităţile unei cărţi cu o documentaţie serioasă, în care intră şi informaţii şi trimiteri comparatiste. G. propune un discurs critic dezinhibat, de o imaginaţie epică savuroasă, cu atât mai mult cu cât cititorul este implicat direct prin diverse artificii oratorice în acest discurs. Autorul reuşeşte astfel să readucă la viaţă un gen critic şi să reîmprospăteze lectura unui mare clasic.
SCRIERI: Patru povestiri (în colaborare cu Vasile Caia), Cluj-Napoca, 1984; Povestiri cu oameni şi sălbăticiuni, Bucureşti, 1991; Spiriduş sau August 1999 sau Sfârşitul lumii, f.L, 2001; Ion Creangă, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Daniel Cristea-Enache, Marca lui Creangă, ALA, 2002,628-630,631, Lucian Gruia, „Patru povestiri", ST, 1985,1; Ştefan Ion Ghilimescu, Minunatele „povestiri" ale lui Dan Grădinaru, LCF, 1992,22; Mariana Codruţ, Povestiri din sertar, CNT, 1992,13; Cristea, A scrie, 222-226; Diana Adamek, Provocarea realului, TR, 1992, 39; Daniel Cristea-Enache, Masca lui Creangă, ALA, 2002,628,630,631.	R. D.
GRĂDIŞTEANU, Grigore (14.IX.1816, Bucureşti - 28.11.1893, Bucureşti), traducător. Fost elev al Colegiului „Sf. Sava", devenit, în 1835, inginer topograf, apoi „cap de masă" la Cancelaria Domnească (după 1840), G. era unul dintre tinerii intelectuali care, grupaţi în jurul lui I. Heliade-Rădulescu, au participat la iniţiativele culturale ale acestuia. Pentru crearea repertoriului trupei româneşti de teatru, înfiinţată de Societatea Filarmonică, a tradus şi tipărit în 1836 Domnul Pursoniac de Moliere. Din acelaşi autor, tot în tălmăcirea lui, s-au reprezentat George Dandin sau Bărbatul comat în părere şi Bolnavul imaginar. Ultima comedie era anunţată ca aflându-se sub
Grădişteanu
Dicţionarul general al literaturii române 398
tipar în tipografia lui Heliade (1836). Aflat printre protagoniştii revoluţiei de la 1848 din Muntenia, G. este numit de Guvernul Provizoriu director al Ministerului din Năuntru. în timpul exilului s-a stabilit la Paris, unde a rămas până în 1858. După întoarcere, mai ia parte la viaţa politică (a fost un militant pentru Unirea Principatelor) până în 1863, când se retrage definitiv. I-au fost atribuite câteva însemnări interesante din zilele revoluţiei, apărute în 1880, în „Amicul familiei", sub titlul România în anul 1848. Amintiri şi episoade de călătorie.
Traduceri: Moliere, Domnul Pursoniac, Bucureşti, 1836.
Repere bibliografice: Gr. Zossima, Biografii politice ale oamenilor mişcării naţionali din Muntenia la 1848, ed. 2, Bucureşti, 1884; Iorga, Ist lit. XIX, 1,101,137; Massoff, Teatr. rom., 1,172; Emil Mânu, Un scriitor paşoptist necunoscut, RL, 1973,25; Dicţ. lit. 1900,409-410. L. V.
GRĂDIŞTEANU, Petru (24.11.1839 - 28.IX.1921, Bucureşti), publicist şi autor dramatic. Licenţiat în drept la Paris, G. a fost, la întoarcerea în ţară, procuror la Tribunalul de Ilfov, apoi, timp de mai mulţi ani, avocat şi, în 1889, decan al corpului avocaţilor. Activ ca om politic, conservator mai întâi, ulterior liberal, l-a susţinut pe Al. I. Cuza şi a colaborat cu C. A. Rosetti. Deputat şi senator, având reputaţia de bun orator, autor al unor broşuri politice, el a iniţiat câteva proiecte de legi, printre care şi legea privind organizarea şi administrarea teatrelor,
votată în 1877. Pentru merite mai mult culturale şi politice decât literare, a fost ales membru onorific al Academiei Române (1883) şi preşedinte al Ligii Culturale. în publicistică s-a făcut cunoscut odată cu apariţia „Revistei contimporane" (1873), din al cărei comitet de conducere făcea parte, dar preocupările sale literare sunt anterioare. încă în 1857 publicase O noapte pe ruinele Târgoviştei sau Umbra lui Mihai Viteazul, „tablou" într-un act, un fel de alegorie, neizbutită, pe tema Unirii Principatelor. Succesul în teatru l-a obţinut cu Revizorul general (1874), localizare a piesei lui Gogol, după versiunea franceză a lui Prosper Merimee. Este prima transpunere în româneşte, iar reprezentarea ei, cu deosebit succes, la Iaşi şi la Bucureşti, cu un ecou favorabil în presa vremii (Cezar Bolliac, Mihai Eminescu), a constituit un eveniment de seamă în istoria teatrului românesc. G. a autohtonizat personajele, dându-le şi nume româneşti, a introdus numeroase elemente de critică socială care vizau realităţile politice româneşti din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Pentru teatru, de care s-a simţit foarte atras, a realizat, în colaborare cu M. Zamphirescu, Ciru Oeconomu, N. Ţincu ş.a., spectacolul de revistă Cer cuvântul (1874), primul de acest gen în dramaturgia românească. în publicistica literară G. s-a făcut cunoscut prin polemica purtată cu Titu Maiorescu şi cu societatea Junimea. La Beţia de cuvinte (1873), articol în care Maiorescu ridiculiza stilul bombastic al colaboratorilor „Revistei contimporane", va răspunde cu o lungă pledoarie, în care încearcă zadarnic să-i reabiliteze pe cei vizaţi în studiul maiorescian. Răspunsul cuprinde o violentă contestare a poeziei lui Eminescu, ca şi a întregii mişcări junimiste, acuzată de cosmopolitism şi „admiraţiune mutuală". în „Revista contimporană" a publicat şi un studiu (O cronică inedită) despre cronica versificată a lui Zilot Românul.
SCRIERI: O noapte pe ruinele Târgoviştei sau Umbra lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1857; „Convorbiri literare" şi „Revista contimporană", [Bucureşti], [1873]. Traduceri: N.V. Gogol, Revizorul general, Bucureşti, 1874.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1, 179-180, 278-292; Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, îngr. D. Irimia, Iaşi, 1970, 165-170; Rosetti, Dicţ. cont., 91; Panu, Junimea (1943), II, 31,39-46; Iorga, Ist.lit.cont. (1986), 1,29,62,123,207,213,243,290,407,420; Tatiana Nicolescu, Opera lui Gogol în România, Bucureşti, 1959, 29-39; G. Călinescu, Material documentar, RITL, 1961, 2; Massoff, Teatr. rom., II, 311-313; Paleologu, Spiritul, 18; Mîndra, Clasicism, 186-187; Dicţ. lit 1900,410.	L.	V.
GRĂMADĂ, Ion (3.1.1886, Zahareşti, j. Suceava-27. VIII.1917, Cireşoaia, j. Bacău), prozator. Este fiul lui Costan al lui Niţurcă Grămadă, ţăran. Va absolvi liceul la Suceava, urmând, între 1906 şi 1910, cursurile Universităţii din Cernăuţi, secţia istorie-geografie. în 1908 are prilejul să cutreiere Italia, consemnându-şi impresiile în câteva pagini de literatură. Schiţa Grota din Adelsberg aparţine acestei perioade. La îndemnul lui N. Iorga îşi completează studiile la Viena (1910-1912), unde desfăşoară o entuziastă activitate în cadrul Societăţii România Jună. Ales preşedinte al secţiei literare a societăţii, alcătuieşte monografia Societatea Academică Socială Literară „România Jună" din Viena (1912), lucrare importantă
399 Dicţionarul general al literaturii române
Grămescu
prin caracterul ei istoric şi istorico-literar. Doi ani mai târziu, în baza unor minuţioase cercetări, scrie un studiu despre M. Eminescu în perioada lui vieneză (Mihail Eminescu, 1914). Luându-şi doctoratul în litere în 1913, G. va funcţiona ca profesor la un liceu din Cernăuţi. în august 1914, după declanşarea primului război mondial, trece în Regat, unde se află în tabăra militanţilor pentru intrarea României în război de partea Antantei. Ca profesor, predă germana la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, dar solicită plecarea pe front, unde va cădea eroic la numai 31 de ani.
Atras de timpuriu de literatură, G. debutează în 1904 cu proză la „Junimea literară" din Cernăuţi, semnând cu pseudonimul Nicu Nalbă. îşi continuă activitatea publicistică în perioada studenţiei, lucrând ca redactor la revistele cernăuţene „Deşteptarea" şi „Viaţa nouă", precum şi la „Românul" din Arad. Mai colaborează în paralel şi la alte periodice („Tribuna", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „Glasul Bucovinei", „Neamul românesc") cu articole, versuri şi proză. Sfârşitul prematur l-a împiedicat să-şi adune scrierile în volum, acestea fiind editate postum, în 1924, de Constantin Loghin. în timpul vieţii i-a apărut broşura Din Bucovina de altădată (1911), cuprinzând câteva schiţe şi povestiri. G. a compus naraţiuni istorice fluente, cu parfum arhaic (Nunta domniţei Maria cu lanuş Radziwill, Nunta domniţei Ruxanda), precum şi altele, cu tentă sămănătoristă, avându-şi punctul de plecare în viaţa satului bucovinean (în ajunul despărţirii, Reîntoarcerea, Serafim Cărăşel). Scriitor în formare, autorului nu-i lipsesc vioiciunea spiritului, sensibilitatea (vizibilă îndeosebi în descrierea naturii), un anume umor antrenant şi, mai ales, priceperea de a valorifica resursele graiului popular. Lucrarea despre Eminescu, subintitulată Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, umple câteva lacune, îmbogăţind substanţial bibliografia cercetărilor în domeniu. G. a tradus proză de Henryk Sienkiewicz, Paul Heyse, Peter Rosegger, Bjornstjieme Bjornson, Laza Lazarevic, Vladimir Korolenko.
SCRIERI: Din Bucovina de altădată, Bucureşti, 1911; Societatea Academică Socială Literară „România Jună" din Viena, Arad, 1912; Mihail Eminescu, Heidelberg, 1914; Die Rumănen bei der Belagerung Wiens im Jahre 1683, Bucureşti, 1915; Scrieri literare, îngr. şi pref. Constantin Loghin, Cernăuţi, 1924; Cartea sângelui, Suceava, 2002.
Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit. Bucov., 245-253; Perpessicius, Opere, VIII, 154, XII, 495-496; Aderca, Contribuţii, II, 401-402; Ciopraga, Lit rom., 589; Bucur, Istoriografia, 204-205; L. Kalustian, Facsimile, Bucureşti, 1975,81-89; Satco-Pânzar, Dicţionar, 88-89.	C.Bz.
GRĂMESCU, H.[aralambie] (18.1.1926, Pleniţa, j. Dolj -2003), poet şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Odinescu) şi al lui Ionel Grămescu, ţărani. Frecventează Facultatea de Medicină la Cluj (1945-1949), Şcoala de Literatură „M. Eminescu" la Bucureşti (1950-1952) şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene (1964-1965). între 1950 şi 1972 este, pe rând, referent la Uniunea Scriitorilor, redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, „Gazeta literară" şi „Luceafărul", lector la Editura Minerva. Debutează încă din 1949 în ziarul „Lupta Ardealului", dar prima carte îi apare abia în 1969, în Elegii şi egloge afirmându-se ca un poet matur în expresie şi viziune.
G. urmează o linie neoclasică şi parnasiană în formă, dar s-ar spune că e mai degrabă atras de experienţa simbolistă prin apetenţa pentru inefabil şi esenţe. Multe poeme sunt concepute ca parodii şi se intitulează Bacovia, Baudelaire, Rilke, Goethe, Apollinaire, Emil Botta, Nichita Stănescu. Sugerând tonalitatea specifică unui poet sau altuia, nu se uită pe sine, timbrul, spiritul personal al autorului rămânând în fiecare dintre texte. Parodia e doar un simulacru, în realitate numele de poeţi sunt ipostazieri — e drept, nu altfel decât le păstrează orice cititor — ale Poetului care tinde spre ideal, dar resimte dureros incapacitatea de a evada din propria individualitate. în Don Quijote se regăseşte aceeaşi imagine a spiritului lansat într-un efort spre absolut, care se trezeşte într-o postură ilară, luptând cu morile de vânt. în Goethe apare motivul romantic al geniului dezrădăcinat, care, asemeni lui Faust, îşi vinde sufletul lui Mefisto, dar nu pentru a-şi potoli setea de cunoaştere, ci în schimbul unui sărut. Ipostaza, până la un punct, este a lui Hyperion din Luceafărul. Multe poezii sunt peisaje şi pasteluri în manieră pillatiană, altele sunt dedicate erosului, totdeauna tragic, neîmplinit. Norul lui Magellan (1972) face pereche cu piesele din primul volum, în tehnica versului, ca şi în formula poetică, tipic intelectualistă, la care adesea se adaugă ironia, o ironie tristă, provocată de imperfecţiunile speţei umane. A tradus din Balzac şi, îndeosebi, din literatura maghiară.
SCRIERI: Elegii şi egloge, Bucureşti, 1969; Norul lui Magellan, Bucureşti, 1972; Prin vântul toamnei, Bucureşti, 1987; Pactul cu diavolul, Pleniţa, 1994; Adaptarea la mediu, Craiova, 1997; Năzdrăvăniile lui Făt-Frumos, Craiova, 1997; Palatul fermecat; Craiova, 1997. Traduceri: Pavel Antokolski, Versuri alese, Bucureşti, 1955; Erik Majtenyi, Versuri alese, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu N. Teică); Arany Jânos, Versuri alese, introd. trad., Bucureşti, 1957, Mustaţa, Bucureşti, 1966; Balade populare maghiare din R.P.R., pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1960; V. Bill-Belo-ţerkovski, O cursă înverşunată, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu
I.	Dumbravă şi G. Voropanov); K. Simonov, Fumul patriei, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu E. Silaghi); Valeri Briusov, Eu am crescut în vremea surdă, introd. Victor Kembach, Bucureşti, 1961; Salamon Erno, Cântec pentru urmaşi, pref. Szâsz Jânos, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Virgil Teodorescu şi Veronica Porumbacu); H. Ibsen, Pretendenţii la coroană, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Maria-Alice Botez), Brand, în
H.	Ibsen, Teatru, I, Bucureşti, 1966, Raţa sălbatică, în H. Ibsen, Teatru, III, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu N. Filipovici); Maria Teresa Leon, Când trecutul se numeşte ea, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Dan Nicolescu); Mikszâth Kâlmân, Umbrela sfântului Petru, pref. N. Balotă, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Lucia Nasta); Honore de Balzac, istoria celor treisprezece. 1. Ferragus. 2. Ducesa de Langeais. 3. Fata cu ochii de aur, Bucureşti, 1969, Şuanii (Scene din viaţa militară), Bucureşti, 1971, Femeia de treizeci de ani, pref. Al. Paleologu, Bucureşti, 1971, Beatrix (Scene din viaţa particulară), Bucureşti, 1972, Beatrix. Eugenie Grandet, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Cezar Petrescu), Ducesa de Langeais, Craiova, 1992, Femeia de treizeci de ani. Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau, Chişinău, 1993 (în colaborare cu Theodosia Ioachimescu); Kânyâdi Sândor, Cai verticali, pref. A.E. Baconsky, Bucureşti, 1969; întrecerea florilor. Poezii din folclorul naţionalităţilor conlocuitoare, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971; Szekely Jânos, Turnul tăcerii, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1973; Tompa Lâszlo, Lampa lui Diogene, pref. trad., Bucureşti, 1975; Cartea celor o mie şi una de nopţi, I—III, Bucureşti, 1978-1982; Antologie de poezie armeană clasică şi contemporană, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica); Cele
Grămescu
Dicţionarul general al literaturii române 400
şapte călătorii ale lui Sinbad marinarul, Bucureşti, 1977; Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, pref. Simeon Hadjikosev, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Victor Tulbure); Aladin şi lampa fermecată, Bucureşti, 1991; Sclava ursitei. Poeţi din 1001 de nopţi, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Elegii şi egloge", RL, 1969, 18; Horia Bădescu, „Elegii şi egloge", ST, 1969,6; Constantin Crişan, Poeţi fără zgomot, ATN, 1971,6; Aureliu Goci, „Norul lui Magellan", RL, 1972,30; Mircea Iorgulescu, „Norul lui Magellan", LCF, 1972, 36; Dan Culeer, „Norul lui Magellan", VTRA, 1973,1; Petre Got, „Norul lui Magellan", VR, 1973,1; Firan, Macedonski-Arghezi, 227-228; Lit. rom. cont., 1,518; Firan, Profiluri, 382-384; Dicţ. scriit. rom., II, 442-443.	M. Vs.
GRĂMESCU, Mihail (16.11 .1951, Bucureşti), prozator, poet şi eseist. Este fiul scriitorului H. Grămescu. Debutează cu poezie în „Luceafărul", în 1967. Debutul editorial se produce în 1981, cu volumul de proză SF Aporisticon. Colaborează la majoritatea publicaţiilor culturale din ţară — specializate sau nu în science-fiction — cu povestiri, articole de critică literară, eseuri, poezii. Figurează în numeroase antologii şi volume colective apărute în România sau în străinătate.
G. a devenit în deceniul '80-'90 una din referinţele curente invocate de critică în privinţa „noului val" autohton de prozatori SF. Spre deosebire de majoritatea congenerilor săi, lipsa formaţiei ştiinţifice nu îi permite să se adecveze rigorilor presupuse de codul caracteristic genului. Interesul autorului înclină către strategiile de expunere a unei lumi ficţionale şi nu către construcţia narativă în interiorul acelei lumi. Se remarcă frenezia poetică a discursului, preferinţa pentru frazările ample, pentru improvizaţiile lexicale, gustul accentuat pentru vag, neprecizat, obscur sau abscons. Invenţia epică este cel mai adesea minimă, iar ideile se reduc în bună parte la jocuri de limbaj cu efect discutabil. Reuşitele certe, destul de rare, apar în paginile de factură poetică în care capacitatea reală de sugestie, de proiectare a ficţiunii pe o pânză neclară nu întâlneşte limbajul tehnico-ştiinţific strident şi preţios, folosit frecvent de G. cu efecte de ilaritate involuntare. Aporisticon, subintitulat Glosar de civilizaţii imaginare, este compus din texte scurte care, sub pretextul unor poveşti vagi sau absente, execută adevărate exerciţii compoziţionale. Se remarcă Fenotipul de ceaţă şi picăturile de nimic, naraţiune despre o jucărie de serie mare, capabilă să capteze imaginea miniaturală a unei persoane şi care se hrăneşte cu sufletul acesteia, putându-i provoca, prin exces de utilizare, moartea. Deşi publicat în 1994, Săritorii în gol e alcătuit din texte scrise anterior, publicate de-a lungul timpului în reviste, culegeri şi antologii de gen. Volumul conţine piesa cea mai cunoscută a lui G., Cântecul libelungilor, fantezie poetizant-melancolică pe tema invaziei unor fiinţe ce par să aibă atributele unor divinităţi mitologice necanonice. Povestirile din această culegere fixează şi detaliază mai coerent premisele unor trame narative, ordonate de regulă modular, în cheia impreciziei intenţionate. Phreeria (1991) dovedeşte că prozatorul nu este pregătit pentru construcţia amplă presupusă de un roman. Ticurile sale cele mai supărătoare (derivate lingvistice şi semantice, nesiguranţă şi incoerenţă epică, poetizări necontrolate), asociate cu o lipsă marcată de
originalitate, capătă amploare (măcar cantitativ) şi duc la ratarea aproape totală a cărţii. Literatura ulterioară a lui G. — romane, povestiri, poezie — este neconvingătoare. Rolul autorului se limitează la contextul mişcării SF din anii '80.
SCRIERI: Aporisticon, Bucureşti, 1981; Moara de apă, Bucureşti, 1989; Phreeria, Galaţi, 1991; Săritorii în gol, Bucureşti, 1994; Pleniţa memoriei noastre, Craiova, 1997; Cioburi de înger, Bucureşti, 1999; Ildiko, Bucureşti, 2001; Răzbunarea Yvonei, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Mihai Coman, întâlnire de gradul III cu literatura SF, SLAST, 1984,10; Voicu Bugariu, Tineri prozatori, SLAST, 1986,11; Cornel Robu, Timpul este umbra noastră, Cluj-Napoca, 1991,308-310; Dan Perşa, Vitrina cărţii SF, TMS, 1993,8-9; Dicţionar SF, coordonator Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, 1999,116-117; Cosma, Romanul, II, 234-235; Oprită, Anticipaţia, 288-294.	M. I.
GRĂNESCU, Adrian (4.II.1949, Cluj), prozator şi poet. Este fiul Elenei (n. Şufană), profesoară, şi al lui Mircea Adrian Grănescu, medic. A frecventat şcoala generală şi liceul la Cluj. După bacalaureat a urmat Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai". Participă la activităţile cenaclului revistei „Echinox" încă de la înfiinţarea acestuia, iar în anii 1971 şi 1972 este şi redactor al publicaţiei. Din 1972, când obţine licenţa, lucrează în Cluj ca metodist la Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare, documentarist, redactor la Editura Dacia până în 1992, când se transferă la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga". A debutat cu o proză (Distinsule Domn X) în revista „Tribuna" (1969). A mai colaborat, cu proză şi publicistică la „Echinox", „Viaţa studenţească", „Amfiteatru", „Tribuna", „Steaua", „Vatra", „Apostrof", „Discobolul" ş.a. Prima lui carte este romanul O dragoste ca oricare alta (1988), premiat la concursul pentru debut al Editurii Dacia.
O dragoste ca oricare alta are modelul mărturisit în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul lui Camil Petrescu, din care autorul valorifică sugestii privind îndeosebi tehnica de construcţie. G. compune într-o formulă lirico-epică, dar cu tentă reflexivă, povestea pierderii şi recâştigării iubirii, desfăşurată ca un proces al regăsirii de sine: părăsit inexplicabil de Marina, Andrei încearcă să înţeleagă misteriosul ei gest şi să-şi explice eşecul romanticei lor iubiri. Rememorând, cu ajutorul jurnalului intim şi al caietelor speciale dedicate fetei, secvenţele poveştii de dragoste, Andrei constată că trecutul se transformă continuu, pe măsură ce se îndepărtează. Astfel se produce o a doua despărţire, locul Marinei este luat, treptat, în sufletul lui Andrei de o altă iubire, romanul devenind astfel povestea unei visate descătuşări. în subtext, aici este şi un roman al formaţiei. A doua carte, Un altfel de sfârşit (1998), conţine patru nuvele, care pot fi şi capitolele unui roman organizat contrapunctic. Personajul lor comun, Andrei, face legătura cu romanul precedent şi accentuează latura autobiografică a prozei lui G. Remarcabilă este nuvela titulară, un veritabil poem în proză: într-un moment de criză, Andrei se întoarce în casa bunicilor şi descoperă într-o ladă costumele de miri ale acestora;
401 Dicţionarul general al literaturii române
Grăsoiu
îmbrăcând hainele mirelui de odinioară, tânărul crede că o are alături pe Marina, care îmbracă şi ea rochia miresei, şi amândoi se înalţă într-un zbor chagallian spre munţii din zare. Trecerea în ficţiune simbolică, provocată de reverie şi de rememorare, este chiar axul naraţiunii. Substanţa ei este apropiată de a poemelor din volumele Lecturile mele particulare (2000) şi însemnare a lecturilor mele particulare (2002), în care înzestrarea lirică a lui G. îşi manifestă originalitatea într-o fină orchestraţie tematică şi stilistică.
SCRIERI: O dragoste ca oricare alta, Cluj-Napoca, 1988; Un altfel de sfârşit, pref. Mircea Popa, Târgu Mureş, 1998; Lecturile mele particulare, pref. Mircea Petean, Cluj-Napoca, 2000; însemnare a lecturilor mele particulare, pref. Gheorghe Perian, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Mircea Popa, Dragoste studenţească, LCF, 1988,47; G. Nistor, Personajele memoriei şi memoria ca personaj, TR, 1988,49; Matei Gavril, Condiţia debutului, LCF, 1989,7; Irina Petraş, Un debut romanesc, T, 1989,3; Ion Lungu, Un roman de debut, RL, 1989,32; Corina Găman, Adrian Grănescu, ECH, 1994,1-3; Viorel Chirilă, Quartet nuvelistic, F,
1999,	11-12; Anca Noje, „Un altfel de sfârşit", ST, 2000, 1; Nicoleta Sălcudeanu, Vestibul, „Discobolul", 2000, 26-27; Vasile Sav, Estetul, „Monitorul de Cluj", 2000,105; Lucia Grogoncea, Lectura mea particulară, VTRA, 2002,5-6; Anamaria Dinu, Fişele memoriei, VTRA, 2002,5-6; Irina Şipeţean, Scriitura de sine, VTRA, 2002,5-6; Mircea Petean, Dinspre epic înspre poematic, VTRA, 2002, 5-6; Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau Despre echilibru, Cluj-Napoca, 2003, 148; Nicolae Oprea, Literatura „Echinoxului", I, Cluj-Napoca, 2003,102-106.	C.H.
GRĂSOIU, Dorina (15.X.1945, Bucureşti), istoric literar. Este fiica Măriei (n. Furculescu), soră medicală, şi a lui Titus Colţea, funcţionar. E căsătorită cu Liviu Grăsoiu, critic şi istoric literar. Urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1963-1968), după absolvire fiind repartizată la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1980, cu o teză despre Tudor Arghezi. A debutat în „România literară" (1968) şi a colaborat la „Revista de istorie şi teorie literară", „Limbă şi literatură română" ş.a.
Cercetările întreprinse de G. au vizat în special literatura română interbelică, fără a exclude „străpungeri" către scriitori importanţi ai secolului al XlX-lea sau către literatura postbelică şi nici abordările de sociologie literară. „Bătălia" Arghezi (1984), cartea sa de debut, la origine teză de doctorat, urmăreşte riguros şi documentat receptarea unui autor situat „veşnic împotriva curentului". Analiza depăşeşte „cazul" Arghezi, indicând o bună cunoaştere a întregii opere şi luând în calcul factori diverşi, uneori imponderabili, care au dus la fenomenul atât de spectaculos-contradictoriu al receptării scriitorului: spiritul lui nonconformist, violent rebel, impactul negativ al biografiei asupra (lecturii) operei, activitatea pamfletarului, debutul editorial tardiv al poetului, discrepanţele dintre receptarea de către poeţi şi receptarea de către critici, relaţia cerere-ofertă, evoluţia gustului/modei literare, conflictul dintre generaţii. Mihail Sebastian sau Ironia unui destin (1986) este, deopotrivă, o carte despre un autor, despre o operă şi despre o generaţie, îmbinând perspectiva monografică şi aceea
asupra ideologiilor. „Ironia" destinului lui Sebastian vine dintr-o suită de neconcordanţe: între aspiraţie şi realizare, vocaţie şi succes, spirit genuin raţionalist şi lirism al creaţiei. Cercetarea aplicată, bazată pe despuieri de periodice şi documentări în arhive, îşi găseşte o nouă ilustrare în volumul Caragiale în presa vremii (2002), contribuţie documentară şi exegetică pe care caragealogia nu o va putea ocoli. G. studiază atent „Telegraful român", „Evenimentul" din Iaşi, „Conservatorul" şi „Dimineaţa" din Bucureşti, „Vocea Prahovei", materialul identificat aici corectând şi nuanţând sensibil teme supuse multă vreme controversei sau încă aflate pe rol. Astfel, autoarea demonstrează că teza lovinesciană a inactualităţii comediilor era larg răspândită în epocă, analizează impactul „trădărilor" politice ale scriitorului asupra receptării operei, luminează relaţiile lui constant bune cu laşul (mai ales cu ziarul liberal „Evenimentul"), aduce clarificări ale obscurului interval 1904-1908 (atenţia cu care „Dimineaţa" lui C. Miile urmăreşte noile creaţii ale scriitorului), (re)discută legende precum „lenea" lui Caragiale ş.a.m.d. Comentariul dens, exact, echilibrat este decupat de citate bogate din aceste gazete, cele mai importante fiind, desigur, cele extrase din scrisorile lui Caragiale, nu puţine, neincluse încă în ediţiile existente (ca şi traducerea studiului lui E. Rod despre Giosue Carducci, din „Constituţionalul", şi pe care G. o atribuie scriitorului). Contribuţiile la Dicţionar cronologic. Literatura română (1979), Literatura română contemporană, volumul I: Poezia (1980), LiteraturRumăniens. 1944 bis 1980 (1983), Atitudini şi polemici în presa literară interbelică (1984), Bibliografia I.L. Caragiale în periodice. 1852-1912 (I—II, 1997) şi articolele micromonografice despre scriitori interbelici şi ai generaţiei '60 din Dicţionarul general al literaturii române întregesc portretul unui istoric literar care refuză să se limiteze la o epocă anume.
SCRIERI: „Bătălia" Arghezi, Cluj-Napoca, 1984; Mihail Sebastian sau Ironia unui destin, Bucureşti, 1986; Caragiale în presa vremii, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Alexandru George, „«Bătălia» Arghezi", RL, 1984,32; Al. Piru, Receptarea lui Tudor Arghezi, FLC, 1984,35; Traian Ungureanu, Victoria de la Arghezi, AFT, 1984, 12; Nae Antonescu, O luptă de durată. „«Bătălia» Arghezi", VR, 1985, 1; Pavel Ţugui, „«Bătălia» Arghezi", VR, 1985,1; D. Micu, „«Bătălia» Arghezi", LL, 1985,1; Traian Ungureanu, Sebastian, oximoronicul, AFT, 1986,12; Dan C. Mihăilescu, O monografie Mihail Sebastian, ST, 1987, 1; Valeriu Râpeanu, Ironia unui destin, FLC, 1987,17; Nae Antonescu, „Mihail Sebastian", T,1987, 6; Emil Mânu, „Mihail Sebastian sau Ironia unui destin", CNT, 1987,31; Constantin Teodorovici, „«Bătălia» Arghezi»", ALIL, 1985-1987, 244-247; Grigurcu, Peisaj, II, 293-300; Dicţ. scriit. rom., II, 443-444; Al. Săndulescu, „Caragiale în presa vremii", ALA, 2003, 653; Raluca Dună, „Caragiale în presa vremii", LCF, 2003, 4; Cornelia Ştefănescu, Citirea periodicelor vechi, RL, 2003, 10; Sergiu Ailenei, Caragiale în oglinda presei, CL, 2003,5.	N.M.
GRĂSOIU, Liviu (26.V.1943, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Graziellei (n. Gheorghiu), medic, şi al lui Nicolae Grăsoiu, ofiţer. Este căsătorit cu Dorina Grăsoiu, istoric literar. Urmează studiile liceale la Bucureşti, apoi, tot aici, Facultatea de Limba şi Literatura Română (licenţiat în 1968). Lucrează ca
Grecea
Dicţionarul general al literaturii române 402
redactor de emisiuni literare la Televiziune (1968—1985) şi ulterior la Radiodifuziunea Română, unde între 1990 şi 1996 este redactor-şef al departamentului Literatură, iar din 1996, redactor-şef adjunct. începe să semneze pagini de critică în „Ateneu" (1970), colaborează la „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Orizont", „Steaua", „Tomis", „Tribuna", „Viaţa românească" ş.a. Editorial debutează în 1977, cu volumul Poezia lui Vasile Voiculescu.
Cartea dedicată lui V. Voiculescu dezvoltă o pledoarie pasională şi polemică pentru cunoaşterea şi mai dreapta preţuire a liricii voiculesciene, „citită" atât în tabloul liricii româneşti moderne, cât şi în interiorul creaţiei scriitorului. Fervoarea justiţiară, uneori patetică, a autorului vizează (re)considerarea reliefurilor ocultate de comentatorii anteriori. Demersul critic, îmbinând abordarea cronologică şi analiza temelor, cercetarea şi evaluarea internă (a poeziei în cadrul operei) cu raportarea la ceilalţi mari poeţi români interbelici, urmăreşte să identifice constantele tematice ale întregului liricii lui Voiculescu (uneori relevate încă în primele ei manifestări) şi evoluţia expresiei către forme progresiv concentrate, esenţializate. Pledoaria lui G. continuă în studiile introductive la ediţiile Poezii (I—II, 1983) şi Poezii alese (1996), îndeosebi aceasta din urmă recuperând o parte notabilă din lirica religioasă scrisă de V. Voiculescu după 1944. St O. Iosif. Doinirea ca vocaţie şi destin (1985) revizuieşte, într-o tonalitate polemică proprie criticului, opinii tradiţionale şi mai ales poncife provenite din definirea poetului „prin ceea ce nu are el şi au ceilalţi". Miezul demonstraţiei stă în interpretarea doinei ca pattem al întregii creaţii şi în decelarea deschiderilor către modernitate induse de reinterpretarea, ca tematică şi muzicalitate, a modelului folcloric de către un poet considerat de exeget mult mai modern decât s-a crezut. Recitirea altui poet de început de veac, în cartea inspirat intitulată G. Topîrceanu sau Chiriaşul grăbit al literaturii române (1999), are în vedere „partea de perenitate" a unei opere pentru mulţi desuetă şi rediscutarea ei din perspectiva anului 2000. Trăsătura dominantă a liricii lui Topîrceanu e găsită în „imposibilitatea de a se fixa", aşadar de a persevera acolo unde se află înzestrarea lui reală, adică în umor, de unde peregrinarea soldată, după opinia criticului, cu un greu tribut plătit facilităţii, versurilor uşoare, gustate de publicul larg. Analiza apasă, îndreptăţit, pe valoarea parodiilor şi a prozei. Critica lui G. este una a revizuirilor, fără a face caz de vreun program în acest sens, şi a recuperărilor. Recuperatorie pe termen lung este şi rubrica sa radiofonică „Scriitori la microfon", pe care o susţine de aproape două decenii.
SCRIERI: Poezia lui Vasile Voiculescu, Cluj-Napoca, 1977; St O. Iosif. Doinirea ca vocaţie şi destin, Bucureşti, 1985; G. Topîrceanu sau Chiriaşul grăbit al literaturii române, Bucureşti, 1999. Ediţii: V. Voiculescu, Poezii, I—II, introd. edit., Bucureşti, 1983, Poezii alese, introd. edit., Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Emil Mânu, „Poezia lui Vasile Voiculescu", SPM, 1977,363; Al. Piru, Critică şi exaltare, LCF, 1977,40; Constantin Călin, „Poezia lui Vasile Voiculescu", ATN, 1978,2; George Muntean, Doina ca ideal estetic, CNT, 1986,27; Rodica Florea, Un act de restituire, RL, 1986,
51; Roxana Sorescu, Un unghi de vedere, LCF, 1996,30; Dicţ. scriit rom.,
II,	444-445; Roxana Sorescu, Un alt Topîrceanu, LCF, 2000,10; Ioana Diaconescu, Cazul Topîrceanu, RL, 2000, 12; Nicolae Mecu, G. Topîrceanu reevaluat critic, VR, 2000, 5-6; Constantin Cubleşan, „Chiriaşul grăbit al literaturii române", „Curierul", 2000,261. N.M.
GRECEA, Florian (11.IV.1924, Turnu Severin), prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Şandru) şi al lui Iulian Grecea, sudor, şi frate geamăn cu scriitorul Ion Grecea. Face studii gimnaziale (1931-1934) şi liceale (1935-1943) în localitatea natală, luându-şi bacalaureatul la Craiova. în 1955 a absolvit Şcoala de Literatură „M. Eminescu", iar în 1959 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Funcţionează ca ofiţer, ajungând la gradul de colonel, fiind, concomitent, prim-redactor la revista „Pentru patrie", redactor-şef la revista „La Cooperation en Roumanie" (1960-1963) şi apoi redactor la Studioul Cinematografic al Armatei (1969-1981). Debutează cu o schiţă în „Caietul literar" (1951), obţinând în 1952 şi un premiu al revistei „Tânărul scriitor", după care va colabora la „Apărarea patriei", „Viaţa militară", „Albina", „Urzica".
Scrierile lui G. dintr-o primă etapă se mulează perfect pe şablonul literaturii de spionaj şi aventuri, combinat cu acela al „oglindirii" moralist-pedagogice a trecutului şi a prezentului armatei. Cartea de început, Candidat la însurătoare (1958), include schiţe şi se vrea o satiră modernă a „păcatelor" sociale, ironizând, mai mult sau mai puţin iscusit, probleme conjugale, birocraţia la toate nivelurile, lăudăroşenia, egoismul, oportunismul, parvenitismul etc. Cea mai izbutită dintre proze este Dosarul Urecheatu, în care autorul manevrează un reuşit umor de limbaj şi de situaţie, pe modelul caragialesc al „telegramelor". Tot în 1958 îi apare volumul Noaptea albă, urmat de Născut a doua oară (1960), unde autorul, schimbând registrul şi trecând la mediul ostăşesc, se simte mai în voie. Va încerca ulterior varianta comercială a romanului poliţist, în această formulă vandabilă fiind compuse Enigma de la frontieră (1968), Profesorul de dans (1974) şi Dans la Colorado (1991). A mai publicat Santinela din schimbul doi (1962), o culegere de schiţe şi povestiri, şi modestul roman însemnările unui adolescent (1967), la care se adaugă câteva scenarii de film de scurtmetraj pentru Studioul Armatei, şi un lungmetraj, destul de izbutit, în colaborare cu Elefterie Voiculescu (Fata morganaj 1981). Atunci când uită să fie obedient faţă de comandamentele ideologice, G. dovedeşte că are talent, pe care ştie să-l pună la lucru în romane alerte, de divertisment, Profesorul de dans fiind, între acestea, cel mai reuşit.
SCRIERI: Candidat la însurătoare, Bucureşti, 1958; Noaptea albă, Bucureşti, 1958; Născut a doua oară, Bucureşti, 1960; Santinela din schimbul doi, Bucureşti, 1962; însemnările unui adolescent, Bucureşti, 1967; Enigma de la frontieră, Bucureşti, 1968; Profesorul de dans, Bucureşti, 1974; Dans la Colorado, Galaţi, 1991.
Repere bibliografice: Valeriu Râpeanu, „Născut a doua oară", LCF, 1960,15; Valeriu Râpeanu, Două volume de proză în „ Cartea ostaşului", „Viaţa militară", 1963,4; Grigore Zanc, „însemnările unui adolescent", TR, 1967, 50; Al. Chiriacescu, „Enigma de la frontieră", „Femeia", 1968,6; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Bucureşti, 1980, 167-170; Firan, Profiluri,
384-386; Micu, Scurtă ist., III, 109; Popa, Ist lit, 1,1038.	A.	Ml.
403 Dicţionarul general al literaturii române
Greceanu
GRECEA, Ion (11.IV.1924, Turnu Severin — 6.IV.1999, Bucureşti), prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Şandru) şi al lui Iulian Grecea, sudor, şi frate geamăn cu scriitorul Florian Grecea. Face studii gimnaziale (1931-1934) şi liceale (1935-1943) în Turnu Severin, luându-şi bacalaureatul la Craiova, apoi este student al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, până în 1955. Va absolvi în 1959 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, frecventând şi Facultatea de Istorie. La Editura Militară din Bucureşti este redactor-şef între 1956 şi 1981, urmând concomitent şi o carieră de ofiţer (ajunge la gradul de colonel), calitate în care iniţiază şi conduce Pro Patria, cenaclul literar al scriitorilor militari. Debutează în 1956 la „Gazeta literară", unde publică o serie de schiţe şi povestiri sub îndrumarea lui Eusebiu Camilar, iar editorial în acelaşi an, cu romanul Răzbunarea. Colaborează la „Viaţa militară", „Pentru patrie", „Gazeta literară", „Luceafărul" ş.a.
Romanul Bogăţia unui sărac (1961) reprezintă un fel de panoramă (a deşertăciunilor) societăţii româneşti, asamblată prin prisma clişeelor din controversaţii ani ai dogmatismului ideologic. Protagonistul este un „altfel" de Nicolae Moromete. Fiu de ţăran, el vrea să devină medic, dar este mai puţin conturat şi personalizat decât tatăl său, Vasile Burcuş, sătean din Sărăcime. Rămâne de aceea doar un martor nesemnificativ, o copie palidă a timpului pe care îl traversează, autorul prezentându-1 schematic şi fals, ca pe „omul nou, crescut sub soarele socialist". Şi volumul de schiţe întoarcerea la viaţă (1962) pierde din consistenţă datorită pedalării pe considerente educative prea apăsate. Evocând un moment din al doilea război mondial, romanul La porţile Severinului (1964) relatează aspecte ale „insurecţiei naţionale antifasciste şi antiimpe-rialiste" şi se vrea cea mai importantă scriere de până atunci a lui G. Actul de la 23 august 1944 este, evident, atribuit în exclusivitate comuniştilor şi uteciştilor, reprezentanţii partidelor istorice şi ai monarhiei fiind minimalizaţi şi caricaturizaţi, potrivit reţetarului epocii. Ulterior, autorul trece relativ fără sincope la naraţuni decente, abil conduse, precum Talida (1976), cea mai bună carte a sa, construită pe schema romanului poliţist. începând de la Moartea lebedei (1969), romancierul se exersează într-o literatură „uşoară", de aventuri şi spionaj, de divertisment şi consum, pentru copii şi tineret. Evidente devin buna structurare a unor personaje, dramatismul atent dozat al acţiunii, plasticitatea tridimensională a unor scene de masă şi conturarea adecvată a psihologiei colective.
SCRIERI: Răzbunarea, Bucureşti, 1956; Dom' majur în alegeri, Bucureşti, 1957; Bogăţia unui sărac, Bucureşti, 1961; întoarcerea la viaţă, Bucureşti, 1962; Scrisoarea, Bucureşti, 1962; La cumpăna nopţii, Bucureşti, 1964; La porţile Severinului, Bucureşti, 1964; Moartea lebedei, Bucureşti, 1969; Necunoscuta, Bucureşti, 1971; Fata morgana, Bucureşti, 1973; Prizonier la nouă ani, Bucureşti, 1973; Viaţa nu iartă, Craiova, 1974; Ei doi şi Pipo, Bucureşti, 1975; Şoferi în uniformă, Bucureşti, 1976; Talida, Bucureşti, 1976; într-o singură oră, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: H. Zalis, Debutul unui prozator, GL, 1956, 29; Valeriu Râpeanu, „Bogăţia unui sărac", LCF, 1961,18; D. Micu, Un
roman „cronică", GL, 1964, 41; Mircea Iorgulescu, „La porţile Severinului", LCF, 1972,34; Mircea Iorgulescu, „Fata morgana", LCF, 1974,7; Martin, Pro Patria, 175-178; George Mirea, „ Viaţa nu iartă", R, 1975, 5; Dan Mutaşcu, „Talida", „Pentru patrie", 1977, 2; Alex. Ştefănescu, Duioşii periculoase, FLC, 1977,32; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Bucureşti, 1980,171-178; Firan, Profiluri, 386-389; Popa, Ist. lit., I, 1038; Florea Firan, Prozatorii Florian şi Ion Grecea. Evocări, „Caligraf", 2003,24.	'	A.MI.
GRECEANU, Radu (c.1655 — c.1725), cronicar, poet şi traducător. Este un cărturar care vine „de jos" (părinţii lui erau proprietari de pământ în satul Greci, pe atunci în ţinutul Vlaşca), dar pătrunde în aristocraţia munteană a spiritului, fiind unul dintre cărturarii ce au transformat deceniile brâncoveneşti într-o mare „monarhie culturală", şi în rândul boierimii, prin căsătoria, în 1691, cu Catrina, fiica marelui boier Ivaşco Băleanu. învaţă — ca şi fratele său Şerban — multă carte: stăpânea la fel de bine elina şi neogreaca şi avea un bagaj bogat de informaţii culturale. Tradiţia spune că nu i-ar fi plăcut prim-planul agitat, rămânând toată viaţa un „smerit" logofăt în cancelaria domnească, dar o pictură din anul 1689 îl arată a fi fost vel logofăt.
Greceanu
Dicţionarul general al literaturii române 404
Când Constantin Brâncoveanu l-a ales prin 1693 să-i fie istoric oficial, G. avea o avere literară impresionantă. Luase parte, împreună cu fratele său Şerban, la realizarea primei ediţii integrale în româneşte a Bibliei, imprimată la Bucureşti în 1688. în 1691 Antim Ivireanul tipăreşte la Bucureşti Mărgăritarele lui Ioan Chrisostom (cu titlul Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust), colecţie de omilii tălmăcite din greacă de fraţii Greceanu. Cei doi adaugă cărţii două predoslovii şi versuri heraldice. Tot în 1691, la Buzău, se va da la lumină Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă în traducerea lui G., cărturarul român tălmăcind textul aprobat la Sinodul de la Iaşi din 1642 şi confirmat apoi de cei patru patriarhi ai Răsăritului, text în care Meletie Syrigos introdusese câteva modificări şi care fusese apoi imprimat, în 1667, în greceşte — tălmăcire datorată tot lui Syrigos — în Olanda. Deschizând şirul de tomuri ce cuprind mineiele traduse de G. şi imprimate la Buzău în 1698-1699, mitropolitul Theodosie Veştemeanu îl roagă pe cititor să ierte greşelile, tipograful vorbeşte despre cadenţa tensionată a muncii, despre lucrul noaptea, despre corecturi făcute în pripă („graba citirii la prube") etc. Iertare îşi cere şi traducătorul G.: „De ar şi cunoaşte niscare greşală, să nu defaime, că cu greu iaste a tălmăci neştine singur, ales despre limba elinească spre cea rumânească", mai cu seamă că există „cuvinte elineşti şi vorbe despre locuri carele unele nici la lexicoane nu se află, altele, de să şi află şi să înţeleg, iară pentru îngustarea limbii rumâneşti nu pot veni la tălmăcit. Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvânt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti." „Nevoinţa" pusă de acest scriitor de bună ţinută s-a materializat în texte fluente. Vieţile şi istoriile tuturor sfinţilor traduse, cum spune el însuşi, de G., reprezintă secvenţa cea mai consistentă a colecţiei (în româneşte mai sunt transpuse doar indicaţiile de tipic, restul fiind păstrat în slavonă). Contactul traducătorului, cărturar rafinat, ştiutor de elinie şi de carte grecească, cu sinaxarele lui Maximos Margunios este neîndoielnic. La fel de adevărat este că istoricul de curte al lui Constantin Brâncoveanu a transpus după versiunea lui Margunios doar atunci când în Viaţa şi petrecerea svinţilor a lui Dosoftei (care i-a stat sub ochi neîncetat) nu dădea peste „vieţi" în redacţie completă. în cele mai multe cazuri, cel care a făcut ca proloagele de la Iaşi „să intre" din nou în mineie l-a „îndireptat" doar pe Dosoftei. Deceniile brâncoveneşti ale literaturii române au avut în G. şi un productiv autor de versuri. A scris „stihuri heraldice", „versuri la stemă" pretinse de protocolul baroc al cărţilor în a căror apariţie a fost implicat. Primul grupaj — Stihuri 8 asupra stemei prealuminatului şi înălţatului domn Ioan Şărban C[antacuzino] B[asarab] voevod — a fost tipărit în Biblia de la 1688 şi convoacă, encomiastic, toate „modelele" importante ale emblemei („soarele, luna, gripsorul şi corbul împreună, /încă şi spata cu buzduganul"), dând elogiului oarecare pretenţie şi ajutându-1 să evite, fericit, făgaşul devenit — de la Udrişte Năsturel încoace - tradiţional. Stirpea basarabească a voievodului aflat în deplină legitimitate la tron („în scaunul strămoşilor în care acuma
domneşti, /Al celor ce-s în laudă vechilor Băsărăbeşti") — elogiată în Mărgăritarele lui Ioan Chrisostom — va fi subliniată cu nedisimulată mândrie pentru trecutul plin de glorie al ţării şi în stihurile din Pravoslavnica mărturisire şi în cele din Mineiele buzoiene. G. se arată a fi poet de cursă lungă în tălmăcirea, din greceşte, a primei povestiri în versuri (o lamentaţie, în fapt) din literatura română — Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postelnic al Ţării Rumâneşti, scrisă de un necunoscut, ins instruit, în stare să se vaite pe tonuri înalte şi să acuze violent, poate un român care ştia să versifice şi în greceşte —, tipărită la Veneţia. Tălmăcirea e dedicată Stancăi Cantacuzino, fiică a postelnicului ucis şi mamă a lui Constantin Brâncoveanu, ceea ce înseamnă că traducerea e făcută până în 1699, căci în februarie 1699 Stanca răposa. „Pedepsit" în carte elinească, G. găseşte nu fără oarecari opinteli o haină românească stihului lung, iambic, grecesc şi ritmului elegiac, ştiind să păstreze numărul de silabe (14-16) şi să aşeze bine cezurile. Şi-a imprimat şi el textul cândva, între 1696 şi 1699, poate la Snagov — o spune Dumitru Logofătul sin Anastase Şufariul: „însă scoasă după tipar şi scrisă cu mâna de....", care o copia în 1735 —, dar tipăritura s-a pierdut, iar copiei îi lipseşte sfârşitul. Postelnicul Constantin Cantacuzino, uns la Snagov din porunca lui Grigore I Ghica, „obiect" al panegiricului, bun, generos, prudent, pios, priceput în ale politicii şi furnizor al unor sfaturi pline de înţelepciune, „pedepsit" în ştiinţe şi preferând zbuciumului de la curte liniştea conacului său, unde medita şi „scriia", este transformat într-o „efigie" pilduitoare ce trebuie impusă viitorimii. Oamenii, regnul vegetal şi cel mineral, slujitorii lui Dumnezeu, ţara sunt îndemnaţi să deplângă dispariţia acestui mare bărbat: „Zic, dară, şi voi pietrilor şi liamnelor, să plângeţi, / Şi tuturor săracilor, de jale să vă stingeţi! / Şi toată ticăloasa Ţară aciasta Rumânească, / Cu toate mănăstirile împreună, să jelească / Pre Constantin postialnicul, pre Cantacozinescul, / Pre marele acela omu, şi prea înţeleptul!" .
In legătură cu personalitatea lui G. şi cu scrierea sa cea mai cunoscută, începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţărâi Rumâneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta, în zilele Măriei sale, s-au întâmplat, există afirmaţii contradictorii. Una dintre ele caută să convingă că toate atitudinile, opiniile şi luările de poziţie pe care G. le inserează în text aparţin de fapt lui Constantin Brâncoveanu, voievodul — personaj, patron, inspirator şi cenzor, prezent mereu în preajma scribului însărcinat cu redactarea „jurnalului de curte". Mai mult, a fost evocată şi participarea directă a stolnicului Constantin Cantacuzino, în dubla ipostază de revizor al concepţiei generale şi de stilizator al formulării. O altă constatare a fixat imaginea unui text amalgamat, eteroclit, producţie a unui „inscriptor" a cărui supremă preocupare ar fi fost aceea de a nu omite cumva din înregistrarea sa docilă vreo „preumblare", „nuntă" sau „târnosanie" ce implicau pe voievod sau pe altcineva din preajma sa. Formulările sunt mult prea drastice. Personalitatea autorului, însumabilă din „portretul
405 Dicţionarul general al literaturii romane
Greceanu
scriitorului" şi din „portretul cronicarului", poate fi desluşită în textul pe care el îl redactează, începând, se pare, de prin 1693 şi până în 1714 (când ştirile despre logofătul lui Brâncoveanu dispar). „Scriitorul" domină, se află permanent în avantaj, infuzându-se în zone ce ar fi aparţinut de drept cronicarului. Căci G. nu scrie de fapt „istorie". Ca şi cel care va fi scris Anonimul brâncovenesc, el filmează o „viaţă" (primul compune un roman, autorul celălalt scrie o biografie), este cronicar doar într-un sens foarte apropiat epocilor mai noi, de inscriptor şi comentator al unor evenimente. „Istoria" se retrage, la el, în sâmburele său esenţial, redevine „eveniment", iar înlănţuirile acestor „evenimente", cercetate cu atenţie spre descoperirea unor înţelesuri ce îl privesc direct sau ar putea să îl intereseze pe „eroul" principal, nu înseamnă „devenire". Parte a istoriei, viaţa lui Constantin Brâncoveanu se sustrage de fapt acesteia, constituindu-se într-o „lume" particulară, omogenă prin stabilitatea caracteristicilor fundamentale. Este „lumea" lui Brâncoveanu, cu prieteni şi inamici, cu clipe de tihnă şi momente de tensiune, cu „zidiri" şi traversări răvăşitoare, vegheată de o divinitate justiţiară, aflată mereu în postura de aliată a voievodului, pe care îl scapă şi de nişte adversari sâcâitori şi neobosiţi. G. este un spirit pe care lecturile l-au rafinat cu prisosinţă. Demonstraţia întreprinsă în predoslovia scrisă pe la 1699 (când ajunsese cu „istoria" „până la al zecilea an den domnie" şi voievodul a socotit că cele patruzeci şi trei de capitole isprăvite pot fi date la lumină) este extrem de convingătoare. Encomionul consacrat lui Brâncoveanu propune cititorilor (şi viitorimii) un model voievodal, un construct atent elaborat, atins de aripa perfecţiunii. Faptele selectate — tipăriturile, şcoala, lăcaşul de cult — aparţin ctitoriei spirituale şi se supun prestaţiei spre „folosul de obşte". Calităţile incluse în obligatoriul portret („Căci Măriia-ta eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit de această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă priveghere, în atâta blândeţe şi răbdare, pornită din sufletească dragoste ce li porţi, încă eu poci să dau chezăşie că politiia luminată şi plină de bunătate a înălţimei-tale este în adevărată asemănare cu înţelepciunea lui Democrite, care în învăţăturile sale zice: «stăpânii noroadelor şi povăţuitorii lor trebuie să aibă în toţi timpii îngrijirea către vrăjmaşii ţărei, iar către supuşii lor, iubitori şi blânzi»") se adună covârşitor, mereu fortificate de temeiurile furnizate de înţelepţii Antichităţii, întru definirea virtuţii, ce are ca formă de concretizare — în disertaţia aristotelică susţinută de G. — fapta cea bună. Apoftegmatica îi este familiară. Pentru definirea patriotismului şi a loialităţii i se par potrivite concluziile unui „istornic grecescu", pe care îl citează în original şi în tălmăcire. Lamentaţiile sale sunt patetice, cuvintele gradând o ascensiune dibace a „tensiunii", bunăoară când vorbeşte despre turci, împotriva cărora cârteşte necontenit, dacă nu protestează chiar vehement. Şfichiuirea alternează cu sarcasmul ucigător, celebră devenind descrierea manierei osmanlâilor de a face politică pe picior mare. Curtean desăvârşit, G. agreează şi descrie ceremoniile, vădind un ochi atent şi o pană capabilă să reţină şi să transmită sugestii vizuale. Nu mereu şi nu în toate cazurile. Dacă descrierea
unora dintre ctitoriile brâncoveneşti nu îi reclamă decât întrebuinţarea unor calificative globale („lucru foarte iscusit", „foarte ciudat"), secvenţele luptelor — şi în cronică nu sunt deloc puţine (refăcute, cel mai adesea, după relatările unor martori, căci logofătul a fost, probabil, prin apropierea voievodului doar în războiul de la Zărneşti) — acordă cititorului doritele compensaţii. Dezastrul ruşilor în lupta de la Stănileşti (tablou amplu, contemplat parcă de pe o înălţime) este comprimat într-o frază care adună toate erorile comise pentru a le transforma într-o imagine cu trăsături de prăbuşire apocaliptică: „în cea mai după urmă însă, văzând moscalii mulţimea turcilor şi strâmtoarea locului unde ei erau tăbărâţi şi flămânzia, atât a cailor, cât şi a lor, dă vreme ce caii ajunsese dă-şi mânca coadele şi coamele şi rodea polocoşurile după la cară, şi într-o parte le murea caii, într-altă parte slujitorimea, unde să făcuse şi putoare foarte groaznică şi nesuferită de mortăciuni, care aceste nevoi toate moscalii văzând şi pierzarea lor înaintea ochilor având-o, o minune! dân netemerea ceia ce mai înainte dă turci avea, la groaznică înfricoşare ticăloşii au venit." G. nu pare înclinat să ia în considerare semnele supranaturale, cărora predecesorii le acordaseră virtuţi premonitorii. Un trăsnet loveşte „clopotniţa cea domnească den Bucureşti" şi o distruge pentru că fusese transformată în pulberărie „den nesocotinţă". „La ghenarie 26 dni leat 7217 la 10 ceasuri den zi", prin părţile Buzăului au căzut nişte resturi meteoritice. Intuind parcă nesăţioasa curiozitate a urmaşilor, G. datează exact evenimentul, senzaţional şi înfricoşător totodată („cât oamenii şi dobitoacele au căzut la pământ"), încearcă să îl descrie - „Pietri mari bucăţi şi negre ca zgura care nu au căzut peste tot locul, ci numai în două locuri, şi puţine, nu multe" — şi se abţine de la orice predicţiuni, adăugând doar o propoziţie neutră. Cronicarul se arată priceput şi în a descifra rosturile raporturilor diplomatice, fiind un ager observator al împrejurărilor politice în necurmată schimbare. Sigur că, în unele cazuri, concluziile lui reprezintă rezultatul analizelor întreprinse în cancelaria voievodală, dar cel care se rosteşte, în text, este neîndoielnic autorul, insistent şi ironic, partizan şi vehement, urmărind persuasiunea în tot ce scrie, un autor al cărui portret se recompune cu relativă uşurinţă şi pentru care sintagma „supt umbra Mării-tale", scrisă undeva în predoslavia cronicii, rămâne doar o reuşită a penei, nefiind nicidecum sublimarea — fie şi retorică — a unui destin. Coeziunea discursului la acest autor, învinuit adesea de a fi aşternut pe hârtie (la fel ca patronul său, care ţinea un registru de venituri şi cheltuieli) o înşiruire plictisitoare de fapte nesemnificative, trebuie definită în termenii specifici acestui text, care este o compoziţie memorialistică, în prima sa treime, şi notaţie de jurnal în rest, chiar dacă pentru intervalul 1699-1707 G. va scrie şi o a doua redacţie, revizuită, a unui şir întreg de capitole, numită de unii - fără temei — „istorie secretă", poruncită de un Brâncoveanu care se certase cu unchii săi Cantacuzini. Pe fondul unei epicităţi generale, ce izvorăşte din înseşi faptele povestite, în cronică pot fi individualizate povestiri autonome şi secvenţele interludiu,
Greceanu
Dicţionarul general al literaturii române 406
vide sub raportul epicităţii, formalizate prin reluări şi transformate în intervale de repaus. Scriind sub presiunea sarcinii sale, ce impunea „zidirea" laudei, G. nu poate alege, spre săvârşirea ţelului, decât o structură dihotomică, ai cărei termeni simt construcţia (elogiul avându-1 mereu ca obiect pe Brâncoveanu) şi discreditarea (în pagini care — literar — salvează scrierea). Cronicarul luptă plin de osârdie cu adversarii periculoşi (pretendentul Constantin Bălăceanu, Ceachi Laslo, austriacul Donat Heissler), cu duşmanii potenţiali (Cantemireştii — Constantin, Antioh, Dimitrie), cu profesioniştii uneltirii (Staicu paharnicul şi ceata lui sau Dumitraşcu Corbeanu) şi cu marii ingraţi (ungurul Emerich Thokoly, Toma Cantacuzino, Ghinea ceauşul, braşoveanul Teodor Corbea, mitropolitul Antim Ivireanul). Tipologic, inepuizabilii inamici ai Brâncoveanului manifestă şi unele „calităţi". G. nu osteneşte totuşi a-i veşteji, lasă obişnuita sa parcimonie de-o parte şi denunţă virulent, anticipează pedepse, moralizează şi comentează în duh „învăţător" abaterile. Cu totul izbutită se înfăţişează „nuvela" ce descrie „visul de mărire" al lui Constantin Bălăceanu, fantastul hrănitor de „vânturi" şi „nebunii". „Clipa" ce se scurge între ascensiune şi prăbuşire este disecată cu incontestabil meşteşug. Autorul scrie cu pasiune, investighează circumstanţe, coboară în suflete, analizează porniri şi atitudini, operează deschideri în spaţiile politice apropiate, schiţează portrete, rosteşte discursuri, comentează, face — în fine — aproape tot ce este necesar pentru reconstruirea unei lumi dominate de nelinişte. Bunăoară, acei „mestecători" care, ca paharnicul Staicu, împovăraţi de o extracţie socială modestă, sunt proiectaţi şi în categoria parveniţilor. Mecanismul acestui tip de „denunţare" funcţionează fără greş. Doi dintre complicii lui Toma Cantacuzino — cel care fuge la ruşi, ameninţând fatal echilibrul cu greu menţinut de Brâncoveanu —, nişte „marghioli blestemaţi şi de minte striini, cu carii viaţa lui îşi petrecea", Ghinea ceauşul şi Toderaşcu, „brat David ceauşul", sunt, primul - „marghiol, curvariu, becisnic, dă neam mojic şi foarte om spurcat", iar cel de-al doilea — „neam foarte ciocoiu, şcheau, varvar şi plin de răotate". Absenţa „blagorodniciei" — şi ca atare lipsa de acces către gândul şi fapta nobile — este deconspirată (cu plăceri ascunse) într-o formulare memorabilă menită să îl discrediteze pe bătrânul Constantin Cantemir. Ajuns voievod al Moldovei printr-o mare îngăduinţă („parahorisis") divină — „poate fi pentru păcatele creştinilor acelui pământ", se rosteşte „candid" G. —, duşmanul lui Constantin Brâncoveanu fusese întâi „herghelegiu", „apoi lefeciu, apoi şi ceauş la steagul spătărescu aici în ţară". Demersurile acestor inepuizabili agenţi ai răului sfârşesc lamentabil în eşecuri pilduitoare. Ţinta lor, voievodul, descris şi proiectat fără şovăire în spaţiul de lumină emanând de la preceptul ordonator al întregii „istorii", îi aruncă ireversibil într-un con de umbră. Iar Brâncoveanu are, la sfârşitul lecturii, o biografie. Domnitorul, departe de a fi o întrupare monotonă şi obositoare a seriilor de virtuţi ce îi sunt adjudecate în predoslovie, „trăieşte" în ipostaze succesive care nu sunt ferite de momente de indecizie, asprime, insatisfacţie, durere
ori abdicare de la normele de conduită proclamate de cronicar drept exemplare. Din atât de criticatul „vălmăşag" de fapte al cronicii lui G. cresc chipul unui mare voievod şi, fireşte, imaginea unei domnii ce cu greu îşi poate găsi egalul în istoria veche a ţării. Cunoscută, măcar parţial în epocă (în compilaţia poruncită de Ştefan Cantacuzino vor fi transcrise doar primele patruzeci şi opt de capitole, în care nu erau aprecieri negative la adresa Cantacuzinilor) şi mai târziu (aceleaşi capitole vor intra şi în corpusul alcătuit la porunca lui Nicolae Mavrocordat), păstrată cu grijă de descendenţii voievodului ucis de turci, ca şi de cei ai cronicarului, copiată în numeroase rânduri (s-au conservat douăzeci şi două de manuscrise ale începăturii istoriii...), tradusă (Johann Filtsch din Braşov va tălmăci în nemţeşte optzeci de capitole, pe care le va utiliza târziu istoricul Johann Christian Engel), cronica lui G. va fi tipărită „pe părţi". în 1846 N. Bălcescu a editat patruzeci şi opt de capitole în „Magazin istoric pentru Dacia". Versiunea în optzeci de capitole a fost tipărită de Ştefan D. Greceanu în 1906. Versiunea integrală a cronicii (restituită, se zice, de acel manuscris copiat prin 1730-1740 de serdarul Grigore Greceanu) va fi imprimată în 1961 de Mihail Gregorian, în ediţia Cronicari munteni.
SCRIERI: Istoria Ţării Româneşti de la 1689-1700 (publ. N. Bălcescu), „Magazin istoric pentru Dacia", II, 1846, 129-176, 193-228, 321-354, reed. în Cronicarii Ţării Româneşti, II, Bucureşti, 1847,1-116, în Istoria Moldo-României, II, Bucureşti, 1859,166-278; Viaţa lui Constantin vodă Brâncoveanu, îngr. Ştefan D. Greceanu, Bucureşti, 1906; începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţărâi Rumâneşti, Io Constandin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta, în zilele Măriei-sale s-au întîmplat, în Cronicari munteni, II, îngr. Mihail
407 Dicţionarul general al literaturii române
Greceanu
Gregorian, introd. Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961,5-272, în Cronici brâncoveneşti, îngr. şi postfaţă Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1988, 5-237; Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), îngr. şi introd. Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970; Stihuri 8 asupra stemei prealuminatului şi înălţatului Domn Ioan Şârban C.B. Voievod, în Biblia, Bucureşti, 1688, reed. în BRV, 1,283; Versuri politice 8 asupra stemelor prea luminatului şi înălţatului Domn Io Constantin Băsărab VoievodPrea luminatului, înălţatului şi slăvitului Io Constandin Basarabă Voievod, den mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitori a toată Ţara Rumânească şi Cătră de bine voitoriul cititori (în colaborare cu Şerban Greceanu), în Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, Bucureşti, 1691, reed. în BRV, I, 316-321; Versuri politice 8 asupra stemei prea luminatului şi înălţatului Domn Io Costandin Băsărab Voievod, Prea luminatului, prea înălţatului şi prea slăvitului, den mila lui Dumnezău Domn şi oblăduitori toatei Ţărâi Rumâneşti Ioan Constandin B. Basarab Voievod şi Cătră cititoriul pravoslavnic, în Petru Movilă, Pravoslavnica mărturisire a soborniceştii şi apostoleştii beserecii Răsăritului, Buzău, 1691, reed. în BRV, I, 322-324; Stihuri politice 10 asupra stemei prea luminatului, slăvitului şi blagocestivului Io Constantin B. Basarabă Voievoda, în [Mineie], Buzău, 1698-1699, reed. în BRV, I, 366. Traduceri: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688 (în colaborare); Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, Bucureşti, 1691 (în colaborare cu Şerban Greceanu); ed. 2, Bucureşti, 1746, reed. fragm. în Crestomatia seau Analecte literarie, îngr. Timotei Cipariu, Blaj, 1858, 195-203, în CHRM, I, 290-294; [Mineie], Buzău, 1698-1699; Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Constantin Cantacuzino, marelui postelnic al Ţării Rumâneşti, în Emil Vârtosu, O povestire inedită în versuri despre sfârşitul postelnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1940, reed. în CPV, 37-48.
Repere bibliografice: N. Iorga, Cronicele muntene, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1898-1899; Iorga, Ist. lit XVIII, I, 32, 60, II, 505-513; Puşcariu, Ist. lit., 117-118; Const. Solomon, Biblia de la Bucureşti (1688), Tecuci, 1932; Ioan C. Filitti, Cine erau fraţii cărturari Radu şi Şerban Greceanu, RIR, 1934,65-70; Cartojan, Cărţile pop., II, 132; N. Iorga, La „Biblia lui Şerban Vodă", RI, 1938,7-9; Cartojan, Ist. lit., III (1945), 214-219, 232-233, 250-254; Ciobanu, Ist. lit. (1947), 306-310; Piru, Ist lit, I, 212-216,248,282-286; Eugen Stănescu, Valoarea istorică şi literară a cronicelor muntene, în Cronicari munteni, I, îngr. Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, V-CXXVI; Lucian Predescu, O controversă literară religioasă. Contribuţia fraţilor Radu şi Şerban Greceanu la cultura religioasă şi laică, „Glasul Bisericii", 1962,5-6; Virgil Cândea, Nicolae Milescu şi începutul traducerilor umaniste în limba română, LL, 1963; Virgil Cândea, Semnificaţia politică a unui act de cultură feudală, STD, 1963,3; Virgil Cândea, O epigramă grecească tradusă de N. Milescu, LR, 1963, 3; Virgil Cândea, Nicolae Milescu şi începuturile traducerilor umaniste în limba română, LL, 1963; Lăudat, Ist. lit, II, 44-57; Ist. lit., I, 418-423, 524-530; Dan Simonescu, Poveste de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino (20 decembrie 1663), CPV, 35-37; Ivaşcu, Ist lit., 1,221-222,224,233-235; Aurora Ilieş, Studiu introductiv la Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Bucureşti, 1970; Paul Cemovodeanu, Radu logofătul Greceanu, „Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714)", STD, 1970, 5; Eugen Negriei, O variantă a cronicii lui Radu Greceanu, R, 1971, 7; Alexandru Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti, 1974,83, 96-100,112, 122,185; Cătălina Velculescu, Un manuscris cu fragmente din cronica lui Radu Greceanu, RITL, 1974,4; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976,139,147-150; Dan Horia
Mazilu, Cronicarii munteni, Bucureşti, 1978,147-228; Negriei, Figura, 165-182; Dicţ. lit 1900, 410-414; Mazilu, Proza, 117-121; Velculescu, Scriere, 66-75; Dicţ. scriit. rom., II, 445-448.	D.H.M.
GRECEANU, Şerban (? - c. 1710), cărturar, traducător şi autor de versuri. Este de fel — ca şi fratele său, cronicarul Radu Greceanu — din satul Greci, aparţinând ţinutului Vlaşca. I se mai zicea şi Dragomirescu, după numele satului dâmboviţean unde a ctitorit o biserică. Ilinca, prima lui nevastă, era fiica marelui vistier Papa Greceanu şi se trăgea dintr-un sat ilfovean ce se numea tot Greci. Tatăl soţiei a fost socotit de unii cercetători drept părinte al cărturarului. Este vorba doar de o coincidenţă de nume, căci părintele Grecenilor era, se pare, un obscur proprietar de pământ. Un om „de jos" care şi-a dat băieţii la carte (ca şi fratele său, G. ştia greceşte şi se descurca în limbile clasice) şi le-a insuflat dorinţa de ascensiune. G. a avut chiar vocaţia prim-planului politic, căci şi-a însurat un fiu — îl chema tot Şerban — cu o fată a voievodului Constantin Brâncoveanu şi a făcut el însuşi o carieră dregătorească deosebită: logofăt în 1678, sub Şerban Cantacuzino, i-a fost sol lui Brâncoveanu, în 1689, la austrieci, tot Brâncoveanu l-a făcut mare vistier (rang pe care l-a deţinut din 1694 până în 1703), i-a încredinţat în două rânduri (în 1695 şi în 1700) isprăvnicia scaunului Bucureştilor, înălţându-1, în fine, în 1704, în funcţia de mare logofăt. După 1710 nu mai apare în documente.
G. a fost unul dintre acei mari boieri cărturari care, împreună cu oameni ai Bisericii, au zidit faima culturală a deceniilor brâncoveneşti. Ei „făceau" cultură dintr-o superioară plăcere, fiind în acelaşi timp convinşi de utilitatea demersurilor lor pentru propensiunea spirituală a lumii româneşti. Lucrând adesea în tandem cu Radu Greceanu, fratele său, G. s-a aflat printre cărturarii care au participat la apariţia Bibliei în 1688. Editorii acestei cărţi fundamentale s-au aplecat, în privinţa Vechiului Testament, pe un text tălmăcit de Nicolae Milescu, text ce suferise cel puţin o îndreptare însemnată. Vor supune acest „text revizuit" propriei lor „revizii", confruntându-1 iarăşi cu originalul grecesc şi, poate, cu versiunea păstrată în manuscrisul 4389 de la Biblioteca Academiei Române, renunţând, în bună parte, la impresionantul aparat critic al manuscrisului 45 de la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, ce venea mai ales dintr-o ediţie („sixtină") pornită din spiritul catolic. Revizorii şi editorii bucureşteni (fraţii Greceanu, bănuitul lor „consilier" Constantin Cantacuzino stolnicul, Ghermanos Nyssis, Mitrofan, fostul episcop de Huşi, alţi „dascăli") s-au „repliat" lângă Septuaginta de la Frankfurt şi — lăsând deoparte unele rigori filologice — au produs o reducţie de o remarcabilă fluenţă. Biblia de la Bucureşti, o carte zămislită în bună măsură de cărturari laici, a putut da expresie schimbărilor petrecute în spiritualitatea românească şi a fost capabilă să adune în jurul ei forţe intelectuale din toate marile secvenţe de cugetare ale lumii româneşti şi ale Sud-Estului european. Semnăturile celor doi fraţi se află şi pe tălmăcirea, din greceşte, a unei culegeri de omilii ale lui Ioan Chrisostom, dascălul de retorică practică al
Grecescu
Dicţionarul general al literaturii române 408
tuturor oratorilor ortodoxiei (între ei şi al autorilor români de predici), cel care a prezidat „banchetul" elocinţei de amvon în literatura română veche. Pentru Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, carte apărută la Bucureşti în 1691, fraţii Greceanu au compus şi predosloviile: Prea luminatului, înălţatului şi slăvitului Io Constandin Basarab Voievod, de mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitori a toată Ţara Rumânească, „o prefaţă-dedicaţie" către domnul protector, şi una, Cătră de bine voitoriul cititori, text în care satisfacţiile lumii pământeşti — între ele şi întocmirile politice — sunt asemuite unor „mirodii" care „numai ceriului gurii dau pre scurt gust şi plăcere", ele ascunzând însă, vremelnic şi înşelător, o deşertăciune funciară. Doar cele spirituale sunt veşnice — după cum destinate ţinerii minte se înfăţişează şi iniţiativele menite „folosului de obşte", concept drag umaniştilor epocii brâncoveneşti —, celelalte „ca umbra şi fumul trec", marcate de neîntrerupta schimbare căreia îi este supusă şi existenţa omenească, precară, fatal şi ineluctabil datată. Pentru Evanghelia greco-română imprimată de Antim Ivireanul la Bucureşti în 1693, G. scrie şi o „epigramă" (sub stema Basarabilor), nelipsită de militantism, şi o prefaţă, în care lauda adusă voievodului Brâncoveanu nu e absentă, cum nu lipsesc nici alte referiri, familiare cărturarilor acelor decenii, privind valoarea cărţii sau trimiterile purtătoare de nobleţe la întruchipările puse în circulaţie de scriitorii cei vechi greci şi latini. Cu un an înainte, în 1692, G. scrisese în greceşte prefaţa la Slujbele Sfintei Paraschiva celei Nouă şi a Sfântului Grigorie Decapolitul
SCRIERI: Prea luminatului, înălţatului şi slăvitului Io Constandin Basarabă Voievod, den mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitori a toată Ţara Rumânească şi Cătră de bine voitoriul cititori (în colaborare cu Radu Greceanu), în Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, Bucureşti, 1691, reed. în BRV, 1,316-321; Stihuri politiceşti 8, asupra stemii a prea luminatului şi blagocistivului domn Ioan Constantin B. B. voievod şi Tuturor celor ce s-or întâmpla a ceti, pravoslavnicilor şi ai noştri fraţi întru Domnul, bucurie, în Evanghelia greco-română, Bucureşti, 1693, reed. în BRV, I, 331-335. Traduceri: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688 (în colaborare); Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, Bucureşti, 1691 (în colaborare cu Radu Greceanu); ed. 2, Bucureşti, 1746, reed. fragm. în Crestomatia seau Analecte literarie, îngr. Timotei Cipariu, Blaj, 1858,195- 203, în CHRM, 1,290-294.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit XVIII, 1,31, 60; Const. Solomon, Biblia de la Bucureşti (1688), Tecuci, 1932; Ioan C. Filitti, Cine erau fraţii cărturari Radu şi Şerban Greceanu, RIR, 1934,65-70; N. Iorga, Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XVI, 1934-1935; Cartojan, Ist. lit, III (1945), 214-219; Ciobanu, Ist lit (1947), 299-310; Piru, Ist. lit, 1,212-216; Lucian Predescu, O controversă literară religioasă. Contribuţia fraţilor Radu şi Şerban Greceanu la cultura bisericească şi laică, „Glasul Bisericii", 1962,5-6; Virgil Cândea, Semnificaţia politică a unui act de cultură feudală, STD, 1963,3; Ist Ut, 1,418-423,525; Ivaşcu, Ist. lit., I, 221-222, 224; Haneş, Studii ist. lit., 74-131; Dicţ. lit. 1900,414.	D.H.M.
GRECESCU, Constant (17.X.1900, Greceşti, j. Dolj -
6.VI.1959, Bucureşti), editor şi istoric literar. Urmează cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1927 şi îşi susţine doctoratul în istorie în anul 1945. Lucrează la Arhivele Statului din Bucureşti (1926-1928), apoi este cadru didactic la Facultatea de Istorie a Universităţii bucureştene (1928-1943) şi la Şcoala Superioară de Arhivistică (1943-1949). în această perioadă ţine prelegeri de istoria literaturii române vechi la Facultatea de Litere şi Filosofie. îşi continuă activitatea la Institutul de Istorie al Academiei (1949-1959). întreaga viaţă şi-o consacră identificării, ordonării şi clasificării numeroaselor manuscrise ale celor mai controversate şi dificile cronici din Ţara Românească. Ediţiile pe care le întocmeşte G., singur sau în colaborare, sunt foarte importante pentru înţelegerea şi cercetarea istoriografiei româneşti anterioare secolului al XlX-lea.
Ediţii: Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, introd. edit., pref. DanSimonescu, Bucureşti, 1959; Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, introd. edit., Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Dan Simonescu); Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, introd. edit. şi Eugen Stănescu, Bucureşti, 1963.
S.Mr.
GREGORI, llina (28.VI.1943, Galaţi), critic şi istoric literar, eseist. Este fiica Guerrinei (n. Borsatti), profesoară, şi a lui Gheorghe Clondescu, inginer. Absolventă a Liceului „I.L. Caragiale" (1961) şi a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1966), G. a fost redactor la „Scânteia tineretului" (1966-1968) şi la „Luceafărul" (1968-1970). S-a stabilit în 1970 în Germania, unde şi-a continuat studiile. între 1970 şi 1976 a urmat la Universitatea Tehnică din Aachen studii de filosofie (specializare în fenomenologie), romanistică şi comparatistică. Din 1976 este lector şi cercetător la Universitatea Liberă din Berlin, în cadrul Institutului de Filologie Romanică, unde predă limba şi literatura română şi literatură comparată. în 1977 şi-a susţinut doctoratul la Heidel-berg, sub îndrumarea lui Walter Biemel, cu teza Merleau-Pontys Phănomenologie der Sprache. Principalele preocupări se îndreaptă spre cercetarea fantasticului, a avangardei şi a suprarealismului, a legăturii dintre naratologie şi interpretarea literară a autobiograficului, iar în domeniul istoriei literaturii române — spre eminescologie. Contribuie cu prezentări ale scriitorilor români la Brockhaus Enzyklopădie şi la Kindlers Neues Literaturlexikon, este prezentă în reviste academice şi în volume de sinteză apărute în Germania, Olanda, Franţa cu o serie de studii şi eseuri despre Mihai Eminescu, I. L. Caragiale (cu o interesantă încercare de analiză psihocritică a piesei O noapte furtunoasă), Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, iar dintre scriitorii contemporani, despre Ştefan Bănulescu, Dumitru Ţepeneag, Ana Blandiana, Radu Petrescu, Mircea Cărtărescu.
Caracteristica studiilor publicate de G. este perfecta stăpânire a metodelor moderne de cercetare aplicate unui text literar, care îşi revelează astfel posibilităţi semantice nebănuite.
409 Dicţionarul general al literaturii romane
Gregorian
Sinteza dintre erudiţie şi originalitate, scriitura de o fineţe intelectuală şi stilistică deosebită au făcut din fiecare lucrare a ei un eveniment intelectual, lucru observat chiar şi de critica românească, mai ales după apariţia studiilor consacrate lui Eminescu. Cartea „Singura literatură esenţială". Povestirea fantastică (1996) propune o redefinire a dualităţii tipice fantasticului, considerat în lumina discuţiilor de genealogie modeme. Subminarea discursului realist prin intruziunea „straniului neliniştitor", raporturile dintre fantastic şi poezie, alegorie, miraculos, straniu, necesitatea recitirii (a „meta-lecturii") textului dublu canonizat (o „istorie miraculoasă" povestită realist), rolul fantasticului, al inconştientului în procesul de textualizare şi de deconstruire a semnificaţiilor sunt analizate pe rând şi aplicate în foarte subtile analize comparative ale unor povestiri de Balzac, Villiers de risle-Adam, Pieyre de Mandiargues, discuţiile incluzând şi fantasticul postmodern. Preocupările de „fantasticologie" se prelungesc în cartea următoare, Studii literare (2002), în analiza operei literare şi ştiinţifice a lui Mircea Eliade. G., care a tradus, în colaborare, din limba franceză în limba germană Amintirile lui Mircea Eliade (apărute la Frankfurt, în 1987), aplică psihanaliza în decodarea semnificaţiilor romanului Domnişoara Christina şi ale Jurnalului, demonstrând profunda legătură dintre simbolismul visului şi metaforica exilului. O revelaţie pentru eminescologia contemporană a constituit-o studiul Eminescu la Berlin, inclus în acelaşi volum. Autoarea a verificat întreaga informaţie literară cunoscută, i-a demonstrat precaritatea, a refăcut traseele şi lecturile poetului în perioada berlineză şi a oferit un nou portret interior, deosebit de cele obişnuite, al tânărului în formare, ale cărui trăiri sunt proiectate pe o minuţioasă reconstituire istorică a vieţii sociale şi intelectuale berlineze din anii 1870-1880. Studiu de sinteză, în care se îmbină o cantitate impresionantă de informaţie istorico-literară inedită cu o capacitate deosebită de corelare a biografismului şi a deconstruirii semnificaţiilor textuale, acesta pune accentul pe influenţa lui Schopenhauer asupra configurării psihicului eminescian, recitind texte ale filosofului neluate în discuţie până astăzi, dar binecunoscute lui Eminescu. Universul oniric şi fantastic descris în raport cu întemeierea principiilor realist-politice oferă o bază de interpretare întregii opere a scriitorului. Studiul a fost considerat de critica românească deschizător de drum în eminescologia modernă.
SCRIERI: Merleau-Pontys Phănomenologie der Sprache, Heidelberg, 1977; „Singura literatură esenţială". Povestirea fantastică, Bucureşti, 1996; Studii literare, pref. Mircea Martin, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: C. Rogozanu, Despre Eminescu, aşa cum trebuie, RL, 2002,33; Mircea Iorgulescu, Moment revoluţionar în eminescologie, „22", 2002,33-34; Doina Curticăpeanu, Apropierea de Eminescu, F, 2002,9,10; Irina Petraş, Eminescu la Berlin, CNT, 2002,48-52; Manolescu, Enciclopedia, 365-366. '	R.S.
GREGORIAN, Alexandru (5.III.1909, Bârla, j. Argeş -9.VII.1987, Jaca, Spania), poet, eseist şi jurnalist. Licenţiat şi doctor în litere şi în drept al Universităţii din Bucureşti, G. a
lucrat ca redactor la ziarele „Mişcarea" (1930-1932) şi „Calendarul" (1932-1933) şi a înfiinţat împreună cu Nichifor Crainic, în 1935, revista „Sfarmă-Piatră", al cărei director va fi până în 1939. între 1937 şi 1940 funcţionează ca prim-redactor al ziarului „Universul". Colaborează de asemenea la „Gândirea", cu eseuri precum Ce este Europa? sau Germania lui Tacit (1943). Este numit în 1940 consilier cultural şi de presă la Legaţia României din Roma. Tipăreşte în 1942 volumul Ţara Demiurgului, conţinând articole pe care le publicase în „Sfarmă-Piatră" în intervalul 1938-1942. în 1943 îi apare placheta Poeme pentru cruciaţi, rezultat al experienţei de pe frontul românesc din Crimeea, poetul luând parte la luptele de la Sevastopol. Cel care visase europenizarea Asiei văzuse cu ochii lui cum „vin cu Uralii în spinare: Asiile!" După evenimentele din august 1944, G., deşi rechemat în ţară, alege exilul şi rămâne în Italia. Lucrează ca jurnalist la „II Giomale d'Italia", „L'Osservatore romano", „II Quotidiano" ş.a., devenind şi colaborator permanent, din 1945 şi până în 1950, al secţiei române a postului Radio Roma. în aprilie 1949 face să apară publicaţia lunară în limba română „Ţara", „tribună a românilor liberi", cu un profund caracter anticomunist, ceea ce a contat, probabil, în mare măsură, la numirea sa ca director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă, chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1950, la Mlinchen. în „Ţara" au apărut documente revelatorii privind procesele intentate de comunişti, în 1949, luptătorilor din munţi, cu un deosebit impact asupra receptării acestor realităţi în Occidentul european al momentului. în 1953 G. îşi publică la Miinchen cea de-a doua carte de poezii, Poeme pentru fraţii mei. Versurile vibrează de sentimentul înstrăinării şi al rătăcirii într-un alt spaţiu decât cel părăsit acasă, mereu actualizat. Activitatea culturală a lui G. cunoaşte după 1957, anul când devine secretar general al Societăţii Academice Române de la Roma, o efervescenţă deosebită. în aceeaşi perioadă colaborează la Radio Vatican, secţia română. De asemenea, este prezent cu oarecare regularitate în paginile „Stindardului" munchenez. în 1959 emigrează în SUA, stabilindu-se la Philadelphia, unde înfiinţează şi conduce câţiva ani săptămânalul „The Italian-American Herald". Concomitent colaborează la „Evening Bulletin" din Philadelphia sau la „The Catolic News" din New York. între 1965 şi 1972 funcţionează ca profesor de limba şi istoria civilizaţiei franceze la Colegiul Saint Francisc of Assisi din Loretto, Pennsylvania, fiind totodată comentator de politică internaţională al postului de radio al colegiului. Revine în Europa în 1980, stabilindu-se în Spania, la Mălaga, unde îşi trăieşte ultimii ani. Acum îi apar la Editura Asociaţiei Culturale Hispano-Române din Salamanca, coordonată de Aureliu Răuţă, trei noi volume de versuri în limba română: Pete de lumină (1980), Coasta soarelui (1982), în creştetul luminii
(1984), şi o carte de poeme în limba spaniolă, El Encanto Andaluz (1985).
Poetul cultivă în Pete de lumină revolta neputinţei în faţa ravagiilor istoriei, complinită de tema reconstituirii nostalgice a universului românesc tradiţional. „Un pumn de bărăgan dinţară" îl determină să exclame: „Ne regăsim — la câtă
Gregorian
Dicţionarul general al literaturii române 410
depărtare — / De rădăcina sfântă, de izvoare!", căci invocând „Pământul străbun din ţarine umile" el cheamă imaginea trudnică a celui care „Te-a-ntors în brazde şi în moine", chiar dacă „Poate a murit de mult cu răstignite doine" (Regăsire). Coasta soarelui prelungeşte ecourile şi motivaţia lirică din Pete de lumină. în Cuvânt înainte, autorul specifică: „închin aceste noi stanţe însorite memoriei maestrului meu Nichifor Crainic şi celorlalţi scriitori din gruparea revistelor «Gândirea» şi «Sfarmă-Piatră», care au fost ucişi de un regim barbar la marginile civilizaţiei europene." în cuprinsul cărţii, pe lângă dedicaţiile pentru Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, D. C. Amzăr, G. face o serie de trimiteri şi la I. V. Emilian, Aureliu Răuţă, Eugen Lozovan, Remus Radina şi la „românii din exil", ceea ce configurează un univers românesc alcătuit în spaţiul andaluz, oarecum mulat pe dimensiunile psihologice şi trăirile existenţiale ale celui care ştie că nu se va mai întoarce niciodată în tărâmul obârşiilor: „Când o să vâslesc în lumină, pe ape / Sihastre, albastre, / Să-mi pui pădurile tale sub pleoape, / Să le răsfrâng undeva-n curcubeu, / Umbrar la coverga lui Dumnezeu. // Şi târziu, barem în somn pe sub lună / Să le mai aud foşnirea, doinirea / în «limba» română..." (România). Recursul la latinitate, izvorând dinspre Geţia spre Italia, reface drumul spre originile împăratului Traian şi tranşează la nivelul cuvintelor cele mai adânci semnificaţii ale trăirilor româneşti; poetul remarcă în da-ul slavon şi nu-ul latin deosebirile fundamentale de atitudine istorică: „Tu, deci, să ştii că — acest slavon da, moale / L-am fost rostit plecaţi umili din şale. / în el e un trecut zăcut ca o lingoare, / Şi rădăcina lui încă mă doare. // Dar tot mai fulgeră
—	Parâng — iarăşi să ştii / — Destin cu creştet sus ne-nfrânt de vitregii — / Străbunul nu, prin oarbele potrivnicii. / Cu el, drum vă croiţi spre aspre culmi, spre soare." Versurile din volumul în creştetul luminii adâncesc treptat nota elegiacă, ca şi referinţa simbolică la un univers tradiţional de mult părăsit, în vremuri de crâncenă istorie, şi regăsit la vremea amurgului, într-o solaritate patetică, de dincolo de lume. Aici încărcătura biblică a poeziei atinge notele ei cele mai profunde: „Totul va fi o mistică nuntire, / şi-n naos de cleştar, la mănăstire, / vom veşnici în geamănă tulpină, / de-a pururea-n stihare de lumină. // Şi când şi când ne-om apleca-mpreună / cătând încolo, dincolo de lună. / Şi poate-aşa afla-vom că în Ţară / S-a-ntors Cristos, şi-ai noştri-n padini ară." Cartea se încheie cu imul dintre poemele cele mai semnificative, Dor, al cărui mesaj, ultim cuvânt, se impune premonitoriu: „Simt singur şi dibui orbeşte. / Doamne, / şi România — pe unde mai este?" Evoluţia poeziei lui G. conturează un itinerar metafizic care, ca şi la Tudor Arghezi sau la V. Voiculescu, devine esenţial la vremea senectuţii.
SCRIERI: Ţara Demiurgului, Bucureşti, 1942; Poeme pentru cruciaţi, Bucureşti, 1943; Poeme pentru fraţii mei, Munchen, 1953; Pete de lumină, Salamanca, 1980; Coasta soarelui, Salamanca, 1982; în creştetul luminii, Salamanca, 1984; El Encanto Andaluz, Madrid, 1985.
Repere critice: Nichifor Crainic, Al Gregorian, poet al războiului, G, 1943, 4; Eugen Lozovan, Poezia lui Alexandru Gregorian, „Stindardul" (Munchen), 1980,143; Vintilă Horia, „Pete de lumină", „Revista scriitorilor
români" (Munchen), 1981,18; Ioan I. Mirea, Despre poezie cu Alexandru Gregorian, „Revista scriitorilor români" (Munchen), 1983,20; Dumitru Ichim, „în creştetul luminii", „Cuvântul românesc" (Hamilton, Canada), 1985, septembrie; Românii, 173-174; Popa, Ist.lit, I, 637-638; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003, 182-192; Manolescu, Enciclopedia, 366-368.	N.FI.
GREGORIAN, George (pseudonim al lui George Ionescu Bruciu; 23.111.1886, Sinaia — 24.XI.1962, Bucureşti), poet. Fiu al lui Grigore Negrea Bruciu, profesor, G. face parţial studiile liceale la Brăila şi îşi va da foarte târziu bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, dar nu a absolvit-o. în 1910 a debutat cu versuri la „Convorbiri critice". A colaborat tot cu versuri şi, sporadic, cu articole diverse la „Flacăra", „Rampa", „Contimporanul", „Mişcarea literară", „Calendarul", „Porunca vremii", „Universul" ş.a. O vreme a fost director la „Gazeta refugiaţilor" (1940-1942) şi la „Rampa teatrală şi cinematografică" (1941-1944). A mai folosit pseudonimele George Anonimu, Ionescu-Brăila, Ionescu-Filaret. Debutul editorial şi-l face în 1921 cu volumul Poezii, urmat de Ţării mele (1925), La poarta din urmă (1934), Săracă ţară bogată (1936), Lumini de seară (1936), Două fete dintr-un neam (1941). A obţinut câteva premii pentru poezie patriotică, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumele Poezii şi Săracă ţară bogată. Va fi exclus din Societatea Scriitorilor Români în 1944, din motive politice.
Debutul în „Convorbiri critice" îi atrage elogiul lui Mihail Dragomirescu. Poemele care au reţinut atenţia criticului, Pe Golgota, în Sahara, Omul, sunt de ample dimensiuni (amintind, întrucâtva, de construcţiile romantice). Cu un pronunţat caracter didacticist, versurile dezvoltă tema relaţiei dintre om şi Creatorul Suprem ori narează, în stil macedonskian, o călătorie iniţiatică spre moarte. G. revine mereu la ideea sfârşitului, adevărat laitmotiv al liricii sale: „Şi grei deasupră-mi stropii bat/Cu degete din infinit/Lovind ca-ntr-un coşciug uitat/în care mortul s-a trezit/Să moară cu adevărat" (Noapte de toamnă). O altă ipostază lirică e nutrită de sarcasmul provocat de prozaismul vieţii cotidiene, de banalitatea existenţei, de absenţa idealurilor. Poezia se caracterizează de fapt printr-o mare diversitate de teme şi modalităţi artistice, autorul trecând cu uşurinţă de la meditaţia asupra vieţii şi a morţii la lirismul sensibil al evocării vieţuitoarelor mărunte (Şopârla, Balada broaştei, Vrabia). Cultivă şi pamfletul în versuri, cu adresă bine precizată, poezia sa socială fiind de cele mai multe ori una a invectivei, dar cuvintele triviale sunt adesea, ca şi la Tudor Arghezi, înnobilate artistic. Dacă prima carte conţinea in nuce toate posibilităţile lirice ale lui G., poemele din La poarta din urmă atestă o maturitate remarcată de multe voci ale criticii literare a vremii. Fiorul metafizic predomină aici, puterea implacabilă a autorităţii divine este deopotrivă contestată şi acceptată, atracţia şi opoziţia contrariilor există atât la nivelul umanului, cât şi în celesta entitate definită generic cu numele divinităţii: „Sunt doi, cei doi/Din visul şi bătrânul meu gunoi/Din anii mei ce desfrunziră toamne/ Ca şi cei doi, din tine, Doamne" (Cei doi). Trecerea ineluctabilă a timpului,
411 Dicţionarul general al literaturii române
Grigor
succesiunea vârstelor omului, a anotimpurilor şi a ciclurilor istoriei constituie tot atâtea motive de meditaţie, de regret, dar şi de împăcare, de acceptare a fatalităţii morţii (.Peste un veac sau zece). Versurile din volumele Ţării mele, Săracă ţară bogată şi Două fete dintr-un neam sunt compuse pe o canava patriotică. Se dă glas, cu un retorism viguros, protestului social, dar apar şi incitări naţionaliste, şovine, fiorul liric se pierde, făcând loc unor adevărate pagini-manifest, aglomerate de imprecaţii lipsite de suport estetic.
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1921; Ţării mele, Bucureşti, 1925; Lapoarta din urmă, Bucureşti, 1934; Săracă ţară bogată, Bucureşti, 1936; Lumini de seară, Bucureşti, 1936; Două fete dintr-un neam, Bucureşti, 1941.
Repere bibliografice: Dragomirescu, Scrieri, 263; Constantinescu, Scrieri, III, 95-104; Octav Şuluţiu, „La poarta din urmă", F, 1934, 4; Cioculescu, Aspecte, 144-146; Papadima, Creatorii, 411-423; Camil Baltazar, Destinul poeziei lui George Gregorian, F, 1936, 7-8; Streinu, Pagini, I, 71-74; Lovinescu, Scrieri, VI, 105-106; Călinescu, Ist. lit. (1941), 580-581, Ist. lit (1982), 657-658; Dicţ. scriit. rom., II, 448-449.
0.1.
GRIGOR, Andrei (pseudonim al lui Nicolae Ioana; 24.V.1953, Moreni), critic literar şi prozator. Este fiul Ilenei şi al lui Vasile Ioana, muncitori. Urmează şcoala elementară şi liceul în oraşul natal, absolvind în 1972, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1978. Este doctor în filologie din 1995, cu o teză despre Marin Preda. Lucrează ca profesor în diferite şcoli din judeţul Dâmboviţa (1978-1990), ca redactor la „Caiete critice" (1990-1997) şi în paralel, de la înfiinţarea noii serii a revistei, la „Literatorul", unde timp de doi ani îndeplineşte şi funcţia de secretar general de redacţie. Din 1998 este conferenţiar la Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi. A debutat cu proză scurtă în „Vatra" (1983), iar editorial, în volumul colectiv Debut '86. Prima carte personală de proză este Cazarma cu ficţiuni, apărută în 1993. Colaborează la revistele „Vatra", „Interval", „Adevărul literar şi artistic", „Caiete critice", „Contrapunct", „Literatorul", „Feţele culturii" (supliment literar-artistic al ziarului „Azi"), „Antares", „Porto-Franco". Se remarcă atât ca un comentator avizat al actualităţii literare, cât şi ca un polemist de talent, pledând cu vigoare — dar într-un limbaj de o perfectă urbanitate — împotriva revizuirilor abuzive, pe temeiuri politice, ale tabloului de valori al literaturii din anii totalitarismului.
Ca prozator, G. este, în pofida apariţiei târzii a cărţii sale de debut, un optzecist tipic, asemănător, de pildă, cu Mircea Nedelciu ori cu Gheorghe Crăciun. Scriitura lui este dotată totuşi cu o dicţie şi o „tactică" proprii, care o individualizează. Pătrunsă de un discret umor sec, autoreflexiv, caracteristic distanţării ironice, prozei îi lipsesc atât frenezia carnavalescă ori ludică, cât şi grandilocvenţa ori exploziile sumbre. G. cultivă un anumit patos auster, implicit, aproape criptat: cel al cotidianului prozaic, observat cu autenticitate, într-o viziune predominant „rece", uşor înflorită de o undă de romantism şi sentimentalism. Textualismul practicat rezidă în deconspirarea
intermitentă a iluziei referenţiale, în autocomentariu, în desfacerea la vedere a maşinăriei textuale, operată cu graţie şi precizie, ingeniozitate, iscusinţă. Textul nu e însă ludic-auto-distructiv şi ar putea fi afiliat mai degrabă extremului modernism decât postmodernismului. Naraţiunea şi scriitura amintesc de Noul Roman francez, de „şcoala privirii". Naratorul practică o „observare" neomniscientă, fragmentată şi dispersată, orchestrând secvenţe epice sau descriptive răzleţe, face salturi în timp şi în spaţiu, citează texte preexistente, neliterare (bunăoară, un ghid turistic al Munţilor Retezat) şi comentează „tehnicist" chiar enunţarea textului aflat sub ochii cititorului. Consideraţiile asupra raportului ficţiune-realitate sunt cât se poate de „serioase" şi se poate spune că ele sunt principalul factor de unitate a ansamblului, că susţin întreaga carte. Jargonul tehnic al naratologiei e utilizat cu umor, cu ostentaţie ghiduşă — dar fără exagerare —, pentru a dezvălui articulaţiile textului, configurarea viziunii şi a scriiturii. Sub raport tematic, textele din Cazarma cu ficţiuni (în aparenţă o culegere de proze scurte, acestea alcătuind însă, de fapt, o unică operă, aproape un mic roman lax) vehiculează motivele curente în proza optzeciştilor, aparţinătoare biografismului minimalist, cotidianului prozaic (viaţa particulară a tânărului profesor din mediul rural, stagiul militar, erotismul juvenil, practica studenţească, excursia la munte, tema părinţilor şi, în legătură cu aceasta, ecouri din problematica „obsedantului deceniu"ş.a.). Nu anecdotica e importantă, ci tratarea ei. Poziţia auctorială e flegmatică, aparent
Grigore
Dicţionarul general al literaturii române 412
expurgată de afectivitate, „obiectivistă". De sub cenuşiul nespectaculosului răzbat totuşi, semnificate implicit, zbateri sufleteşti şi combustii intelectuale pentru care scriitura „măiestrită" se dovedeşte a fi un revelator eficace. Marin Preda-incomodul (1996) e o monografie neconvenţională şi lipsită de pedanterie, o carte de critică hermeneutică, cu materia organizată tematic, dar fără rigiditate, şi cu excursuri substanţiale în biografia intelectuală a scriitorului examinat. Formaţia intelectuală şi culturală a lui Marin Preda, profilul moral al prozatorului, natura raporturilor sale cu experienţa nemijlocită a existenţei şi cu literatura, cultura universală, în fine, configurarea conştiinţei de scriitor sunt investigate în tuşe rapide, aerate, fără detalieri fastidioase, dar cu observaţii revelatoare şi convingătoare. Interesante sunt glosările despre „complexul insignifianţei", esenţial pentru o întreagă familie de personaje ale lui Preda, dar, în general, subestimat ori ignorat de comentatori. Un întreg capitol detaliază chestiunea feminităţii şi a relaţiilor erotice în opera scriitorului, un altul (intitulat în numele Tatălui) dezbate relaţia naratorului/personajului auctorial cu Tatăl, în termenii complexului oedipian. G. combate cu energie acuzaţiile de „colaboraţionism" (cu regimul comunist) care au fost formulate la adresa lui Marin Preda începând din 1990. Acuzaţiile sunt demontate metodic, analiza şi comentariul vizând succesiv teme, motive şi pasaje „incriminate" din opera prozatorului. Studiul mai cuprinde pertinente investigări critice cu privire la tema „dispariţiei ţărănimii" şi la romanul Cel mai iubit dintre pământeni (cu focalizarea comentariului asupra protagonistului acestuia, Victor Petrini), interpretat ca fiind nu doar un „roman despre obsedantul deceniu", ci o operă cu o tematică ontologică, cognitivă şi morală care transcende prin semnificaţiile sale momentul social-istoric vizat în primă instanţă, un roman existenţial, cu dimensiune metafizică, cu trimitere la chestiuni dintre cele mai neliniştitoare pentru condiţia umană. Volumele Fănuş Neagu şi Eugen Simion - ambele editate în 2001 - sunt consistente micromonografii critice cu destinaţie didactică, întocmite conform uzanţelor impuse editorial. în Căruţa lui Moromete (2001) sunt adunate texte critice (cronici, articole) apărute în presa literară.
SCRIERI: Cazarma cu ficţiuni, Bucureşti, 1993; Marin Preda -incomodul, Galaţi, 1996; Fănuş Neagu, Braşov, 2001; Eugen Simion, Braşov, 2001; Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Cristina Necula, Ficţiunea, o variantă dictatorială a visului privirii, CC, 1994, 4-5; Simion, Fragmente, I, 150-155; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, I, Petroşani, 2001, 204-206; Eugen Simion, Oamenii mei, CC, 2002,11-12.	N.	Br.
GRIGORE, Alexandru (1.IX.1940, Fâlfani, j. Argeş -30.VI.1981, Bucureşti), poet. Este fiul Constanţei (n. Vasilescu) şi al lui Ioan Grigore. După studii liceale la Piteşti, terminate în 1957, urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1965. A debutat cu versuri în „Luceafărul" (1968) şi editorial, cu volumul Tăgade, apărut în 1970. A colaborat la „Viaţa românească", „Luceafărul",
„România literară" ş.a. A tradus în periodice din Ana Ahmatova, Aleksandr Blok, Valeri Briusov, Evgheni Evtuşenko.
în versurile din prima sa carte, poetul, bântuit de angoase, proiectează un univers morbid, un univers în descompunere, unde, „de-atâta ploaie şi ploaie, îţi pot creşte gheare şi rugineşte iarba în gura morţilor". Ca laitmotive apar ploaia, zăpada, gerul, cu aceeaşi semnificaţie: izolarea totală. Pe bună dreptate, Mircea Scarlat l-a numit pe G. „avatarul lui Bacovia" şi nu simplu urmaş, fiindcă apropierile ce se pot face dovedesc „nu o tradiţională influenţă literară, ci exploatarea independentă a aceluiaşi filon liric". Cuvintele care revin obsesiv — cenuşă, cranii, tămâie, morminte, lacrimi — nu fac decât să sugereze un sentiment de teamă în faţa necunoscutului, a imensului gol existenţial, dar nu o teamă paralizantă, ci mai degrabă una resemnată. în Ceremoniile (1978), ultima carte antumă, presentimentul morţii este atât de pregnant, încât totul pare un legat. De data aceasta, frecvenţa unor sintagme precum somnul, singurătatea, prea multa noapte, alăturate de nesomn, neodihnă, dincolo de o posibilă apropiere de Lucian Blaga sau Nichita Stănescu, nu semnifică atât o influenţă livrescă, cât o trăire trecută în cuvânt, în ultimele cuvinte înainte de „ceremonia ceremoniilor": „să mori / aşa cum numai vulturii / îşi îngroapă singurătatea în aripi." Antologia La marginea împărăţiei (1983) cuprinde, pe lângă poeziile din cele două volume anterioare, şi câteva postume, definitivate pentru tipar de autor, texte care surprind prin grija pentru formă, rima şi ritmul, ignorate până acum, fiind riguros respectate. Fără să piardă nimic din profunzime, din încărcătura ideatică, poezia devine astfel o incantaţie plină de dramatism.
SCRIERI: Tăgade, Bucureşti, 1970; Ceremoniile, Bucureşti, 1978; La marginea împărăţiei, postfaţă Mircea Scarlat, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Ilie Constantin, „Tăgade", RL, 1970,43; Nicolae Baltag, „Tăgade", „Scânteia tineretului", 1970, 6671; Dan Laurenţiu, „Tăgade", LCF, 1971,8; Adrian Popescu, „Tăgade", TR, 1971, 8; Horia Bădescu, „Tăgade", ST, 1971,2; Florenţa Albu, Ceremonie pentru cuvinte, VR, 1979,10; Eugenia Tudor-Anton, Cavalerul blândelor amiezi, RL, 1983, 15; Scarlat, Ist poeziei, IV, 191-197; Dicţ. scriit. rom., II, 449-450; Popa, Ist lit, II, 535-536.	D.Gr.
GRIGORE RÂMNICEANU (c. 1763-1828), cărturar şi traducător. G. a îmbinat viaţa monahală cu preocupările culturale proprii centrului de la Râmnic. Ştia limba greacă, avea cunoştinţe de astronomie şi matematică, de istorie şi geografie şi era interesat de Enciclopedia franceză. Ierodiacon la Episcopia Râmnicului de la şaptesprezece ani, este ieromonah din 1787 şi, adus de mitropolitul Filaret la Bucureşti, în 1793 devine arhimandrit. A fost în acelaşi timp conducătorul şcolii de grămătici de pe lângă Mitropolie, iar mai târziu dascăl la „Sf. Sava". Egumen al mănăstirii Vieroşi de lângă Piteşti, în 1822 este numit episcop de Argeş cu sprijinul domnitorului Grigore D. Ghica.
Activitatea lui G. uneşte deopotrivă munca de diortositor (corector) şi copist, de traducător şi autor al unor importante prefeţe. în primii ani de viaţă monahală el transcrie o serie de manuscrise. Au rămas, din 1780, două miscelanee teologice şi
413 Dicţionarul general al literaturii române
Grigorescu
o copie după tipăritura lui Antim Ivireanul, Floarea darurilor, două copii, din 1781 şi 1784, după Varlaam şi Ioasafşi alte două, din 1783 şi 1784, după Oglinda bogosloviei, traducere a Dioptrei lui Filip Solitarul. Lui G. i-au aparţinut şi două manuscrise de uz didactic, o aritmetică şi o trigonometrie. Ca diortositor, el contribuie la tipărirea a numeroase cărţi de cult (aproape douăzeci), atât la Râmnic, cât şi la Bucureşti. Corectează în 1783 un volum de Pildefilosofeşti, în care introduce maxime originale compuse de el. Din cele şase prefeţe ale lui G., cele de mai mică importanţă însoţesc un Catavasier (1784) — unde autorul aduce elogii marilor dascăli ai creştinătăţii —, apoi ediţia de Cazanii din 1792 şi Pravoslovnică învăţătură (1794). Interesante prin ideile culturale şi de filosofia istoriei, de inspiraţie iluministă, rămân textele ce prefaţează un Antologhion (1786), un Triodion (1798) şi o Loghică (1826). Prefaţa la Antologhion conţine un scurt istoric, în stil hagiografic, al cărturarilor luminaţi - Damaschin, Chesarie, Filaret - din centrul cultu-ral-teologal de la Râmnic. Prefaţa la Triodion dezvăluie idei legate de specificul culturii româneşti: în descendenţa culturii „romane" de Răsărit, aceasta evoluează pe un traiect distinct în
Ioan Damaschinul, Loghică, tr. Grigore Râmniceanu, Bucureşti, 1826
In , k*
f
____	4. Ammti
r Itf4f*HHiÎY#A\?n MnrrnM *	* *?	* .. *
IIT t A iSlTfOMAţitn
t ■ K Y*	r	? ?	^	||
i 5«Af*t c«m «piAHHHotthtfn m*
•	■ '^00-	ţa
•t-itrf t i-# .&-if rfî'iî r .	,	g
r H K 4	& 6 p r. 0 /, ,	^
tj£rfix	*n sa &mmtn MtfimtAt.
lai Mi "nrft*|*T MATyÂAd KB«TOJ»Al5n
A*«*5*y	4A â0mţh$n
s ir t v t k i .. • » ,
j|i w^iAf im «»	»
•#. ’S H £ f	,
C^HTtn jâlfiTforiojin ,
| A*:
. 4 O X
cadrul civilizaţiei europene. Progresul însuşi este pentru clericul G. nu atât produsul raţiunii, cât darul providenţei pentru oameni. Sunt evidente reacţia antiturcească şi încercarea de a-i îngloba pe români între neamurile luminate ale Europei. Tendinţa cărturarului este de a îmbina concepţiile desprinse din tradiţia poporului român cu ideile vehiculate de iluminism. „Patria" şi obştea sunt concepte ce îşi fac loc în gândirea lui G. Cunoscător al trecutului, el citează în sprijinul ideilor sale documente istorice şi letopiseţe româneşti. Prefaţa la Loghică aduce, de altfel, o caracterizare a poporului român, blând şi înţelept prin experienţa dobândită în timp din „cartea" vieţii. Stilul prefeţelor este sentenţios şi colorat, modelând trecerea de la retorismul teologal-bizantin la supleţea şi patosul naţional al epocii moderne. Traducând din limba greacă Loghică lui Ioan Damaschinul, G. îşi aduce contribuţia la crearea terminologiei filosofice în limba română. Tot din limba greacă traduce în 1793 Cămara dreptei credinţe a lui Teofil, episcopul Campaniei, scriere tipărită la Veneţia în 1780. Monah învăţat şi episcop filosof, G. leagă preocupările iluministe ale cărturarilor de la Râmnic de renaşterea naţională propovăduită de Gh. Lazăr.
SCRIERI: [Prefaţă] la Antologhion, Bucureşti, 1786; [Prefaţă] la Cazanii, Râmnic, 1792; [Prefaţă] la Pravoslavnică învăţătură, Bucureşti, 1794; [Prefaţă] la Triodion, Bucureşti, 1798; [Prefaţă] la Ioan Damaschinul, Loghică, Bucureşti, 1826; Traduceri: Teofil, Cămara dreptei credinţe, Bucureşti, 1793; Ioan Damaschinul, Loghică, Bucureşti, 1826.
Repere bibliografice: Gh.I. Moisescu, Viaţa şi activitatea episcopului de Argeş Grigore Râmniceanu (1822-1828), Bucureşti, 1930; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 303-304; D. Alexandru, O figură luminoasă de monah cărturar: Grigore Râmniceanu, MO, 1957,9-10; Duţu, Coordonate, 155-164; Dicţ. lit. 1900,415-416.	A.Sm.
GRIGORESCU, Dan (13.V .1931, Bucureşti), critic şi istoric literar, comparatist şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Tomescu) şi al lui Vasile Grigorescu, funcţionar. Urmează Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti (1942-1950), apoi secţia de filologie germanică a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, obţinând diploma în limba şi literatura engleză în 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1954-1958), muzeograf la Muzeul de Artă al R. S. România (1960-1963) şi ca redactor-şef la Editura Meridiane (1963-1968). în 1968 este numit director al Direcţiei Artelor în Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. în paralel, încă din anul 1961, predă la Catedra de literatură universală şi comparată a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, unde va fi titularizat profesor în 1990, fiind şi şef de catedră între anii 1980 şi 1984 şi după 1990. în acest răstimp, în 1969, îşi susţine doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. în 1970-1971 este detaşat ca lector în SUA, unde ţine cursuri de istoria şi cultura României şi de literatură comparată la universităţile din Seattle, Portland şi Los Angeles, iar între 1971 şi 1974 este director al Bibliotecii Române din New York. însemnările din aceşti ani, meditaţii asupra tradiţiilor culturale, moravurilor şi mentalităţilor contemporane americane,
Grigorescu
Dicţionarul general al literaturii române 414
vor fi reunite în Marile canioane (1977). Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din 1965, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Istoria Culturii din 1974 şi membru corespondent al Academiei Române din 1990.1 s-au conferit distincţiile Ordinul Muncii (clasa a Il-a,
1964, clasa a Il-a, 1966), Meritul Cultural (clasa a IlI-a, 1968),
Premiul pentru critică al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1969), Premiul Emerson, acordat de Asociaţia Americană de Istoria Culturii (1973), Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române (1980) şi Ordinul Naţional „Pentru Merit" în grad de Cavaler (2002).
împărţindu-şi eforturile interpretative între fenomenul literar şi artele plastice, G. debutează ca istoric al literaturii engleze, prima sa carte, monografia Shelley, apărută în 1962, prefigurând coordonate ale lucrărilor viitoare — aspiraţia spre cuprinderile închegate, orizontul vast al documentării şi rigorile analizei. Posibilităţile criticii socio- şi psihobiografice relevă în viaţa şi opera poetului avut în vedere un nonconformism constant, un romantism militant şi o concepţie raţionalistă, înrâurită de gândirea lui Rousseau, Montesquieu,
William Godwin şi mai puţin de socialiştii utopici. Sensurile moral-filosofice, încifrate în legendele prelucrate de Shelley — englezeşti, italiene, greceşti şi orientale — ori în poemele fantastice, sunt degajate constant, fără a fi neglijate, fireşte, izbutirile estetice. In spaţiul relaţiilor şi interferenţelor literaturii engleze cu alte literaturi se plasează şi lucrarea Shakespeare în cultura română modernă (1971). Urmărind istorist efectele catalitice ale capodoperelor „divinului brit" în România — de la primele menţiuni, recenzii, articole şi reprezentaţii până la studii, traduceri şi inserţii tematice în scrierile literaţilor noştri —, autorul subliniază mai ales specificitatea contactelor, pentru a pune în lumină modul irepetabil în care cultura română s-a integrat celei europene, Shakespeare fiind secolul al XlX-lea, direcţionându-şi expunerea asupra unuia unul dintre marile spirite care au pregătit comuniunea dintre constituenţii tradiţionali ai structurii epice — culturală. Concomitent, preocupările anglistului se împlinesc personajul. Căutătorul de adevăr, arivistul, sceleratul, avarul şi în zonele literaturii americane: 13 scriitori americani (1968), spre inocentul — iată câteva tipuri care, exemplificate cu nume din exemplu, selectează vârfuri ale literaturii moderne din Lumea romane celebre, aparţinând literaturilor engleză, franceză, Nouă. Ordonate cronologic, cele treisprezece portrete rusă, germană, română ş.a., schiţează câteva orientări sugerează procesualitatea fenomenului literar american din concludente. Cercetările de literatură comparată se lărgesc epoca modernă, pe care G. a înfăţişat-o şi în Dicţionar considerabil în Direcţii în poezia secolului XX (1975). Dificultăţile cronologic. Literatura americană (1977). Vrând să desluşească întâmpinate — complexitatea şi numărul mare al grupărilor şi trasee, orientări şi să puncteze generativ momentele cheie, al tendinţelor poetice, fie ele statornice, în curs de a se defini specialistul semnalează o mulţime de date, deliberat nu toate sau cu totul efemere, imposibilitatea „înrămării" talentelor, importante, referitoare la opere, scriitori şi curente, de istorie şi aria de relaţionare acoperind mai multe continente — şi de sociologie a literaturii, pe care le completează cu informaţii soluţiile pentru care optează indică măsura intelectuală a despre celelalte arte şi discipline pozitive, pentru a închega în istoricului literar şi a comparatistului. Nepropunându-şi să final un impresionant tablou al culturii americane. însuşirile elaboreze o istorie a poeziei, G. se opreşte mai mult asupra distincte — militantismul polemic, dinamismul şi pragma- acelor creaţii care ies în afara poeticilor declarate, tismul — se detaşează încă din perioada de constituire a acestei impulsionând căutările spre alte orizonturi. Autorul reface culturi. Ele s-au menţinut şi au înflorit îndeosebi după 1837, astfel circuitul ideilor care hotărăsc constantele liricii din când filosoful R.W. Emerson formulează o adevărată decla- secolul al XX-lea şi, implicit, legăturile ei cu sfera realităţii, raţie de independenţă intelectuală. Aspiraţia spre sinteză a lui Investigaţiile comparatiste aplicate vor fi fundamentate G. este certificată şi de lucrarea Romanul realist în secolul al teoretic de Introducere în literatura comparată, lucrare deschisă
XlX-lea (1971), scrisă în colaborare cu Sorin Alexandrescu, de volumul Teoria (1991). Deziderat conceptual şi metodologic acesta semnând secvenţa despre realismul critic. Sistematizat evident şi în Direcţii în poezia secolului XX, stabilirea cu rigoare, studiul acoperă devenirea prozei romaneşti în corespondenţelor active între formele de exprimare artistică
415 Dicţionarul general al literaturii române
Grigorescu
impune studierea comparată şi sistematică a verigilor care alcătuiesc fenomenul de cultură. Finalitatea epistemologică explică şi preocupările de istoria artei în activitatea lui G. Şi de această dată este limpede preferinţa pentru viziunile globale, de amploare. Alături de alţi specialişti, va contribui la întocmirea unei istorii a picturii româneşti (Pictura românească, 1977). Va investi eforturi considerabile în elaborarea lucrării de sinteză Arta americană (1973), în care prezintă istoric şi critic evoluţia picturii, a sculpturii şi a arhitecturii din Lumea Nouă, de la începuturi până în vremea noastră. Expunerea mişcărilor artistice învederează convertirea expresiei de sorginte europeană în forme originale care să reflecte particularităţile şi aspiraţiile americane autohtone. La fel va proceda eseistul şi mai târziu, în Arta engleză (1989). Barierele naţionale vor fi depăşite şi în cărţile consacrate unor curente de largă audienţă în artele plastice din secolul al XX-lea, istoricul de artă, asemenea celui literar, preferând în comentariu imaginea amplă, proiecţia deschisă. Mai totdeauna el îşi alege personalităţi şi direcţii cu substanţial aport înnoitor în epoci de dramatică efervescenţă culturală. Expresionismul în literatură şi artă (1969), Cubismul (1972), Pop Art (1975), Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii (1980) ş.a. sunt exegeze ale unor manifestări de şoc, ce violentează vechile estetici, afirmând poetici noi, născute din atitudini negatoare faţă de realitate, aria preocupându-1 şi în Dicţionarul avangardelor (2003). O demonstraţie aplicată, cu suporturi teoretice pertinente, va conţine Constelaţia gemenilor (1977). Expresii distinct originale ale unei realităţi existenţiale unitare, pictura şi literatura sunt convocate, alături de celelalte faţete ale frumosului creat de sensibilitatea umană, într-un „sistem al artelor" cu sferă bine delimitată în istoria culturii. Din acest unghi este întreprinsă analiza comparată a celor două arte, G. ambiţionând descoperirea unor stiluri comune şi deosebirea categorialului peren de istoricitatea imediată. Revelatoare pe fundalul artei universale, rezultatele cercetării îndreptăţesc intenţia completării tabloului comparativ înăuntrul artelor româneşti. Ideea unui sistem al artelor modeme reverberând în spaţiul filosofiei culturii relevă coerenţa şi orizontul unui proiect pe care G. îl susţine prin cuprinzătoare, temerare itinerarii. Formulările, mai totdeauna prudente şi sobre, evită tonul apodictic. Strădania îndreptată spre acurateţe şi eleganţă defineşte şi traducerile anglistului.
Cu o biografie culturală impecabilă - a fost redactor şi apoi director de prestigioase edituri, muzeograf într-un important lăcaş al artelor, diriguitor al unei Biblioteci Române de peste Ocean, dascăl la Universitatea bucureşteană şi la universităţi din Statele Unite -, profesorul Dan Grigorescu a editat mari predecesori - de la Alice Voinescu la Petru Comarnescu - şi, mai ales, a scris despre subiecte pe cât de variate, pe atât de profesionist studiate interdisciplinar: opera lui Byron şi cea a lui Shelley, creaţia pictorilor români paşoptişti, curente ale veacului al XX-lea precum expresionismul şi cubismul, istoria artei engleze„şi a celei americane - sunt doar câteva dintre piscurile unui parcurs de o jumătate de veac, care se cuvine omagiat şi recomandat generaţiilor mai tinere.
Răzvan Theodorescu
SCRIERI: Shelley, Bucureşti, 1962; Trei pictori români de la 1848, Bucureşti, 1968; 13 scriitori americani, Bucureşti, 1968; Expresionismul în literatură şi artă, Bucureşti, 1969; Romanul realist în secolul al XlX-lea (în colaborare cu Sorin Alexandrescu), Bucureşti, 1971; Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, 1971; Cubismul, Bucureşti, 1972; Arta americană, Bucureşti, 1973; Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, 1974; Pop Art, Bucureşti, 1975; Pictura lui Ion Pacea, Bucureşti, 1976; Literatura americană. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1977; Marile canioane, Bucureşti, 1977; Michaela Eleutheriade, Bucureşti, 1978; Pictura lui Ion Gheorghiu, Bucureşti, 1979; Constelaţia gemenilor, Bucureşti, 1979; Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, 1980; Brâncuşi, Bucureşti, 1981; Ion Sălişteanu, Bucureşti, 1981; Vasile Celmare, Bucureşti, 1982; Aventura imaginii, Bucureşti, 1982; Eugen Popa, Bucureşti, 1983; Grafica lui William Blake, Bucureşti, 1983; Brăduţ Covaliu, Bucureşti, 1984; Gh. Şaru, Bucureşti, 1984; Realitate, mit, simbol: un portret al lui James Joyce, Bucureşti, 1984; La nord de Rio Grande, Bucureşti, 1985; înainte şi după Columb, Bucureşti, 1986; Cuminţenia pământului, Bucureşti, 1987; Vasile Kazar, Bucureşti, 1988; Arta engleză, Bucureşti, 1989; A History of Romanian Art (în colaborare cu Vasile Drăguţ), Bucureşti, 1990; Introducere în literatura comparată, voi. I: Teoria, Bucureşti, 1992; Neliniştile istoriei culturii, Bucureşti, 1992; între cucută şi coca-cola, Bucureşti, 1993; Călătoriile domnului Rubens, Bucureşti, 1994; Columb şi insulele zburătoare, Bucureşti, 1994; Necunoscutul de la Ambasada Franţei. Un episod al biografiei lui Giordano Bruno, Bucureşti, 1995; Dicţionar alfabetic al literaturii americane, Bucureşti, 1996; Pietrele de la Stonehenge tac, Bucureşti, 1997; Brâncuşi şi arta secolului XX, Bucureşti, 1998; Romanul american al secolului XX, Bucureşti, 1999; Jocul cu oglinzile, Bucureşti, 2000; Civilizaţii enigmatice din Nordul Americii, Bucureşti, 2001; Povestea artelor surori. Introducere în ekphrastică, Bucureşti, 2001; Brâncuşi şi arta modernă, Bucureşti, 2001; Istoria literaturii americane în date, Bucureşti, 2002; Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003. Ediţii: Alice Voinescu, întâlniri cu eroi din literatură şi teatru, Bucureşti, 1983; Petru Comarnescu, Kalokagathon, introd. edit., Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Florin Toma); Byron, Opere, I-IV, introd. edit., Bucureşti, 1985-1990 (în colaborare cu Lia-Maria Pop); Dragoş Protopopescu, Fenomenul englez, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1996-2003 (în colaborare cu Horia Florian Popescu). Traduceri: Bemard Shaw, Teatru, IV, Bucureşti, 1956; W. Shakespeare, Zadarnicele chinuri ale dragostei, în W. Shakespeare, Opere,
III,	Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ion Frunzetti), Henric al VUI-lea, în W. Shakespeare, Opere, XI, Bucureşti, 1963, Visul unei nopţi de vară, în W. Shakespeare, Teatm, Bucureşti, 1964, Poeme, Bucureşti, 1975, Poveste de iamă,mVJ. Shakespeare, Opere complete, VIII, Bucureşti, 1990; Rudyard Kipling, Cartea junglei, ed. 2, I—H, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihnea Gheorghiu); Cântecul bizonului Din literatura pieilor roşii, introd. trad., Bucureşti, 1978; Casa cu multe ferestre. Critici marxişti americani, pref. trad., Bucureşti, 1981; Puiul de ren, Basme eschimose, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Vlad, Convergenţe, 45-46; George, Sfârşitul, I, 56-60; Cornel Moraru, „Direcţii în poezia secolului XX", FLC, 1976, 8; Artur Silvestri, „Direcţii în poezia secolului XX", LCF, 1976, 22; Grigurcu, între critici, 168-171; Nicolescu, Starea, II, 175-179; Mareea, Atitudini, 220-223; Velea, Universalişti, 224-234; Dicţ. scriit. rom., II, 450-452; Manolescu, Lista, III, 215-217; Omagiu. Profesorul Dan Grigorescu la 70 de ani, Constanţa, 2002.	St.V.
Grigorescu
Dicţionarul general al literaturii române 416
GRIGORESCU, Dinu (4.VI.1938, Ploieşti), dramaturg şi poet. Este fiul Ioanei şi al lui Paul Grigorescu, avocat. După ce face cursurile elementare şi gimnaziale la Sinaia (1944-1952), urmează la Bucureşti Liceul de Băieţi nr. 1, iar în 1954 se înscrie la studii fără frecvenţă la Facultatea de Ştiinţe Juridice, obţinând diploma de jurist (1959). Lucrează, pe rând, ca muncitor pe şantiere, funcţionar, şef de birou şi şef de serviciu la secretariatul Primăriei Capitalei, şef al sectorului administraţie locală, secretar general al Primăriei Municipiului Bucureşti, consilier al primului ministru, subprefect de Bucureşti, după 1990 devenind consilier guvernamental. Este fondator, împreună cu regizorul Tudor Mărăscu, al Societăţii culturale şi al publicaţiei „Scorpionul", director al primului teatru privat postdecembrist cu acelaşi nume. Desfăşoară o susţinută activitate publicistică la „Informaţia Bucureştiului", „Contemporanul", „Teatru", „Ateneu". I se acordă Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru dramaturgie (1994) şi Ordinul „Francisco Miranda", conferit de preşedintele Republicii Venezuela, pentru merite culturale şi relaţii de colaborare cu ţările Americii Latine. Piesele i-au fost jucate, chiar înainte de publicarea lor, la Teatrul de Comedie sau la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti şi la teatrele din Braşov, Piatra Neamţ, Bârlad, Reşiţa.
Cartea de debut în dramaturgie a lui G., Ciripit de păsărele. Fluturi de noapte (1988), se deschide cu o justificare amplă a autorului asupra materiei „domestice" a pieselor, prelucrată într-o cheie metaforică — a privirii — izvorâtă din obsesiile picturale ale lui Ion Ţuculescu. Personajele din prima piesă, cu onomastică transparentă, ajung să se constituie într-un parlament al păsărilor domestice care pun în scenă toate aberaţiile de limbaj, însoţind astfel uzura inevitabilă a unei. căsnicii. Primele cronici ale spectacolului cu această comedie subliniau influenţa lui Teodor Mazilu. Cealaltă comedie, Fluturi de noapte, continuă să pastişeze poncifele, satirizând abuzurile şi corupţia din sistemul construcţiilor de locuinţe, printr-un joc ambiguu între realitatea absurdă şi fantezia caricaturală. Satira Balul lebedelor (1994), subintitulată „comedie satanică în patru infemuri", demontează mecanismele monstruoase ale realităţii de ultimă oră: un primar de târg cu suita sa grotescă (escroci, demnitari dubioşi, vampe, dezmoşteniţi ai soartei), caricaturizaţi în forfota dezvelirii unui monument închinat libertăţii recent dobândite — care devine justificarea viciilor fiecăruia. Comedia Regele broaştelor (1995) fixează stilul fantastic şi halucinator al dramaturgului, care alegorizează cu instrumentele unui bestiar modem spectacolul lingvistic al deformării şi aberaţiei din realitatea contemporană (în lumea îmbogăţiţilor din anii '90, stăpân la Snagov este Regele broaştelor, Gino, care face afaceri prin Mormoloc Bank). Pe lângă Ciripit de păsărele şi Fluturi de noapte, comediile care l-au consacrat pe G., volumul Iadul vesel (1997) cuprinde piesa omonimă („comedie onirică"), montată în 1996, parabolă a puterii care depersonalizează prin fascinaţie şi descompune moral indivizii dependenţi de ea până la a-i transforma în fantoşe, Miss... Tranziţia (comedie a unei lumi uşuratice, fără sens şi motivaţie), Jaguar Party („comedie stranie" a unor destine de fapt tragice în absurdul lor) şi Valsul lebedelor. Cinci
comedii inedite alcătuiesc culegerea Estul sălbatic (1997): Demolarea Sfântului Duh, „apocalipsă comică", pune în scenă personaje ale sacralităţii creştine, prinse în jocul absurd al răsturnării demonice şi al demolării valorilor sub comunism (biserici, cartiere, valori morale); Ruleta americană, cu acelaşi substrat tragic, este o comedie macabră a setei infernale de bani; Şarpele boa incriminează industria erotică ilicită, încercând să evite vulgaritatea de circumstanţă prin alerteţea dialogurilor; Bunica la Istanbul, satiră nostalgică, descrie indiferenţa în care se dispersează ultimele resturi de conştiinţă, iar Estul sălbatic, poate cea mai realizată dintre piese, cel puţin la nivelul jocurilor de cuvinte, îşi bizuie conflictul pe maşinaţiile sinistre puse la cale într-un cimitir (parabolă morbidă a tranzacţiilor şi a traficului de influenţă). Cinci noi comedii sunt cuprinse în volumul Teatru. Schimbare de sex (2001). Sunt satire şi farse burleşti ale prăbuşirii societăţii româneşti, o lume ce continuă să se dezagrege şi după ieşirea din totalitarism. Promiscuitatea sinistră a „tranziţiei" întregeşte panorama alegorică pe care autorul o construieşte, travestind realitatea în fantezie şi reuşind să-i anuleze spectatorului (cititorului) orice iluzie legată de aceste forme degradate. Teatru. Comedii la microfon (2001) reia trei piese mai vechi, difuzate între timp radiofonic. Adunând în placheta Acvariul cu rechini (1992) fantezii şi mirări genuine, ironice şi autoironice, poetul G. îşi dramatizează cu vădită plăcere rimele alerte, aşa cum în piesele sale frenezia logoreică a personajelor îi trădează temperamentul de poet care, cu uşurinţă şi luciditate ludică, gesticulează retoric în mijlocul jocului de cuvinte. Mici evenimente ale cotidianului, dar şi întâmplări onirice, impresii de călătorie (geografie sentimentală), reverii şi melancolii autoironice, vag moralizatoare — sunt câteva din temele acestei lirici. Cu Poeme scrise pe un geamantan (1995) se defineşte mai pronunţat un stil: „O atmosferă ireală — / De bal, / Un carnaval / Senzaţional! / Al măştilor, / Cuvintelor — / Şi-un claun adus / Cu mari eforturi din Apus. / Cuvinte fără dop — / Limbajul pop." Prozodia alertă, adecvată, care nu ocoleşte zonele „pop" ale vieţii, face ca această poezie să pară o şaradă copilărească, cu un scenariu sentimental şi ironic.
SCRIERI: Ciripit de pasarele. Fluturi de noapte, Bucureşti, 1988; Acvariul cu rechini, Bucureşti, 1992; Balul lebedelor, Bucureşti, 1994; Ciripit de păsărele, Bucureşti, 1995; Regele broaştelor, Bucureşti, 1995; Valsul lebedelor, Bucureşti, 1995; Poeme scrise pe un geamantan, Bucureşti, 1995; Iadul vesel, pref. Valeriu Râpeanu, postfaţă Mircea Ghiţulescu, Bucureşti, 1997; Estul sălbatic, Bucureşti, 1997; Teatru. Schimbare de sex, pref. Mircea Ghiţulescu, postfaţă Ileana Berlogea, Bucureşti, 2001; Teatru. Comedii la microfon, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Valentin Silvestru, Comedia inteligentă, RL, 1983,24; Ion Cocora, Realitate şi simbol, TR, 1986,3; Valentin Silvestru, Plimbare cu telescaunul, RL, 1987, 2; Florin Faifer, între domestic şi fantastic, CRC, 1989,33; Ion Cocora, „Jaguar Party", „Rampa şi ecranul", 1993,5; Jana Morărescu, Comedia mizeriei sociale, „Azi", 1994,9; Ileana Berlogea, O premieră absolută, „Rampa şi ecranul", 1997,5-6; Margareta Bărbuţă, Sunetul actualităţii, TTR, 1997,11; Mircea Ghiţulescu, Valsul sau Ciuleandra, „Azi", 1997,56; Ion Toboşaru, Arta teatrului contemporan, Bucureşti, 1999,156; Ghiţulescu, Istoria, 362-364.	E.	M.
417 Dicţionarul general al literaturii române
Grigorescu
GRIGORESCU, Ioan (20.X.1930, Ploieşti), prozator şi publicist. Este fiul Victoriei (n. Popişteriu) şi al lui Ion Grigorescu, petrolist. învaţă la Liceul „Spiru Haret" din Ploieşti, absolvit în 1948. Va urma cursurile Institutului de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1950-1955), avându-1 ca dascăl pe prozatorul Konstantin Paustovski. Face o specializare la Institutul Internaţional de Jurnalistică de la Strasbourg (1959-1960) şi o alta în Statele Unite ale Americii (1984). îşi începe cariera ca reporter la „România liberă" (1950-1956), va fi corespondent Agerpres în Polonia (1956-1958), redactor-şef al redacţiei de scenarii din Studioul Cinematografic Bucureşti (1960-1962), redactor-şef al revistelor „Cinema" (1963) şi „Contemporanul" (1964-1966). Ocupă funcţia de vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române (1966-1970), este corespondent special în Franţa (1970-1971), reporter la „Almanahul «Scânteia»" (1970-1980), vicepreşedinte al Asociaţiei Cineaştilor (1974-1990), ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Varşovia (1993-1999). Debutează la „Flamura Prahovei" (1948), cu un grupaj de schiţe şi povestiri, iar editorial, cu volumul de reportaje Scrisoare din Moscova (1954). Este distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1973), cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1981,1983). I se acordă Premiul „Italia" (1968), Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Profesioniştilor din Teatru şi Radioteleviziune (2000), Premiul
Academiei Române (2001). A fost numit Cavaler al Meritului Republicii Italiene (1978) şi Comandor al Meritului Republicii Polone (1999).
Nuvelistica şi reportajul literar reprezintă în scrierile lui G. două direcţii relativ distincte, cu toate că o serie de caracteristici le sunt comune (caracterologia convenţională, plantată pe corpul unei anecdotici colorate sumar, perspectivarea etică în funcţie de dezideratele ideologice ale momentului). Oricum, cert e că notorietatea autorului derivă din reportaje. Reporterul a cutreierat planeta şi pe baza acestei ocupaţii de observator activ şi mobil a produs nenumărate relatări concretizate în volume structurate monografic sau caleidoscopic, ca „spectacol al lumii". Dincolo de inerenţa unor informaţii de ghid turistic ori a popasurilor în zona unui exotism atractiv pentru cititor, se observă capacitatea autorului de a stăpâni jurnalistic materialul furnizat de observaţia directă, care devine pe unele porţiuni cvasiomologabil ficţional. Rutina călătorului reuşeşte să se disimuleze şi să creeze sentimentul de inedit în desfăşurare, fie şi prin tranzitivitatea declaraţiei emoţionale, care invită cititorul la coparticipare. Montajele pe marginea realităţilor întâlnite au o dublă motivaţie: pe de o parte, livrarea de informaţii noi, antrenante şi utile, pe de altă parte, valorizarea acestora în funcţie de canoanele unei etici conotate ideologic. Referinţa constantă de-a lungul diverselor peripluri rămâne acel „acasă"-centru, printre ale cărui calităţi s-ar număra, nu în ultimul rând, valorile socialist-comuniste, pe care reporterul le împărtăşeşte patetic. O profesiune de credinţă, relevantă în primul rând stilistic, poate fi citită într-unul din volumele care compun Spectacolul lumii: „De la firava potecă a primilor paşi într-o natură virgină la scobiturile adânci săpate în blocurile de piatră ale drumurilor Histriei şi ale Pompeiului de către roţile carelor antice; de la scara pisicii căţărată pe Pamir — Acoperişul lumii — şi prin văile de gheaţă ale Himalaiei la străvechiul şi enigmaticul drum al mătăsii presărat cu basme orientale şi fire de borangic; de la calea de piatră care lega Ulpia Traiana de Porolissum, prin Apulum, Potaissa şi Napoca, la autostrăzile de azi puse să străbată de-a lungul şi de-a latul continentele Terrei — fiecare drum este o legendă, o mână întinsă între oameni, un simbol. Sunt în lume milioane de kilometri de drumuri şi când ne gândim că atât de puţine putem străbate ni se pare că săvârşim, fără să vrem, o trădare a naturii umane. Căci drumuri care duc nicăieri, nu există. Planeta pare cuprinsă în pânza unui păianjen constructor care ţese în piatră şi în asfalt, iar drumurile, drepte sau întortocheate, nu duc omenirea decât către ea însăşi." Nuvelistica lui G., mai restrânsă cantitativ, nu este inferioară cărţilor de reportaje. Anecdotica e de cele mai multe ori un simplu pretext pentru concluzia de ordin moral. Personajele se reduc adesea la platitudini identitare, fiind fantoşe ale unor dezbateri cu final dinainte ştiut. Cinema Madagascar (1957) şi Unde vântul miroase a petrol (1961) sunt nuvele în care intruziunea ideologicului este cel mai acut vizibilă. Autorul exploatează, sub aparenţa caleidoscopică a inspiraţiei, clişeele prozei din epocă, începând cu tensiunea dintre exploataţi şi exploatatori şi terminând cu detaliile dramatizate care dau un
Grigorescu-Bacovia
Dicţionarul general al literaturii române 418
colorit caracteristic lumii reprezentate aici. Totuşi, Cinema Madagascar este imul dintre textele cele mai bune ale lui G., prin maniera în care sunt evocate un vechi cinematograf din Pantelimon şi jocurile pe care copiii din cartier le leagă în jurul filmelor cu indieni şi cow-boys. Mai pot fi amintite Comoara lui Montezuma (variantă a temei „unchiul din America") sau Mastodontul (1975), poveste tragicomică inspirată din lumea petrolului. Naraţiunile din Obsesia (1960) ar fi un exemplu de ficţionalizare pe marginea unor surse documentare, lagărul de la Auschwitz reprezentând planul de coagulare al textelor. în nuvela Obsesia, un pictor polonez, fost deţinut, îşi consumă steril trauma, încercând să capteze fantasma unei victime pe pânza care se încăpăţânează să rămână albă. Jurnalul nescris al Annei Frank reconstituie, la limita dintre document şi ficţiune, paginile incomplete ale manuscrisului real. Evrikal imaginează istoria sinistră a descoperirii gazului Cyklon „B" ca instrument eficient pentru „soluţia finală". în Ringul (text care va fi rescris complet în ediţia din 1968) un deţinut îşi reîntâlneşte torţionarul, după terminarea războiului, sub chipul adversarului din cadrul unei gale de box: o antiteză explicită. Preferinţa pentru nuvela-fabulă nu se pierde în Lupta cu somnul (1968), dimpotrivă, se acutizează: în Vulturul pleşuv morala este că o pasăre ţinută prea mult în colivie uită să zboare, în Acvariul, că perioada postbelică pune societatea pe baze noi, unanim dezirabile, iar Orgoliu duce cu sine ideea că originile nu trebuie uitate, cu atât mai mult atunci când sunt rurale. în fine, Bine aţi venit în infern! (1995) reconstituie, sub forma unui docufiction, bombardamentele americane asupra oraşului Ploieşti, din timpul celui de-al doilea război mondial.
SCRIERI: Scrisoare din Moscova, Bucureşti, 1954; învinsul Terek, Bucureşti, 1956; Cinema Madagascar, Bucureşti, 1957; Obsesia, Bucureşti, 1960; ed. 2, Bucureşti, 1965; Pasărea Fenix, Bucureşti, 1961; Unde vântul miroase a petrol, Bucureşti, 1961; Cocteil-Babilon, Bucureşti, 1963; Zigzag pe mapamond, Bucureşti, 1964; Lupta cu somnul, Bucureşti, 1969; Fenix inflamabil, Bucureşti, 1970; Cealaltă moarte, Bucureşti, 1970; Spectacolul lumii, voi. I, Bucureşti, 1973, voi. II: Dilema americană, Bucureşti, 1981, voi. III: Al cincilea punct cardinal, Bucureşti, 1983; Paradisul murdar, Bucureşti, 1974; Afirm!, Bucureşti, 1974; Ucideţi petrolul, I, Bucureşti, 1993; Bine aţi venit în infern!, Bucureşti, 1995. Traduceri: Pierre Leprehon, Charles Chaplin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Maria Herberescu).
Repere critice: Radu Popescu, „Obsesia", CNT, 1960, 48; Sorin Alexandrescu, „Unde vântul miroase a petrol", LCF, 1961, 24; Valeriu Râpeanu, „ Unde vântul miroase a petrol", LCF, 1962, 5; Ciobanu, Nuvela, 227-234; Magdalena Popescu, „Fenix inflamabil", CNT, 1971,7; Mircea Iorgulescu, „Spectacolul lumii", LCF, 1973, 32; Ardeleanu, Opinii, 57-61; Laurenţiu Ulici, Dilema călătorului: Ioan Grigorescu, „ Dilema americană", CNT, 1981,48; Dicţ. scriit. rom., II, 452-453. M. I.
GRIGORESCU-BACOVIA, Agatha (8.III.1895, Mizil -12.X.1981, Bucureşti), poetă şi memorialistă. Este al cincilea şi ultimul copil al Măriei (n. Atanasiu) şi al lui Şerban Grigorescu, comerciant. După absolvirea şcolii primare în oraşul natal, îşi continuă studiile la Institutul de Educaţie Integrală din Bucureşti, pe care îl părăseşte în 1915, pentru a se angaja
funcţionară la Societatea de Asigurare „Agricola", apoi la Creditul Funciar Urban şi la Casa de Export-Import. în 1923 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea limba română, unde în 1926 îşi susţine examenul de licenţă, primind menţiunea magna cum laude. Debutează în revista „Scena" (1918), sub semnătura Agatha Gr., cu poemul în proză Când n-oi mai fi, şi editorial, cu volumul de versuri Armonii crepusculare (1923). Desfăşoară o îndelungată carieră didactică (1927-1950), printre instituţiile de învăţământ la care a predat numărându-se Şcoala Normală „Elena Doamna", liceele „Carmen Sylva", „Regina Maria", „Gheorghe Şincai", toate din Bucureşti. Colaborează la revistele „Cultura poporului" (Cluj), „Ateneul cultural" (Bacău), „Răsăritul", „Viaţa nouă", „Steaua", „România literară" ş.a. în 1926 se află printre scriitoarele care o susţin pe Adela Xenopol, sora istoricului A.D. Xenopol, să editeze „Revista scriitoarelor". în 1928 se căsătoreşte cu poetul George Bacovia, iar după moartea acestuia, în 1957, va conduce Cenaclul „George Bacovia" de la Bacău şi Muzeul Memorial „George Bacovia" din Bucureşti.
Numeroasele cărţi de poezie publicate de G.-B. — Armonii crepusculare (1923), Muguri cenuşii (1926), Pe culmi de gând
(1934), Lumină (1965), Cu tine, noaptea (1969), Efluvii (1977), Şoaptele iubirii (1979) — exprimă o personalitate lirică definită de un simbolism delicat, eteric şi temperat, aflat la confluenţa poeziei meditative cu cea de tip intimist. Consecventă formulei lirice alese, autoarea, pentru care interioritatea ritmează întregul curs al timpului obiectiv, se străduieşte să depăşească
419 Dicţionarul general al literaturii române
Grigoriu
monotonia, creând variaţii la nivelul temelor: primele poezii privilegiază proiecţiile simboliste în peisaj, Pe culmi de gând consemnează „ceasurile chinuite" ale interogaţiilor ce îi invadează existenţa, iar versurile din celelalte cărţi refac traseul iubirii şi al unei biografii zbuciumate. G.-B. reuşeşte uneori să se desprindă de influenţa bacoviană, iar voluptatea imagistică, tropii proliferând ameţitor capătă un caracter definitoriu: „Slove de azur, în spaţii, / Scriu arpegiul primăverii, / Simfonii înmănunchiate / Peste apele durerii,y Cântec cu nădejdi furate / Din azur..."; „Iubirea, / Mistuită/ în cuibul de sânge/ Al inimii, / Nu mai poate fi / URĂ.// Sângele anilor, / Sângele / Iubirii, / Sângele urii / / Pulsaţii / Ascunse / în cenuşa / Umană..." Aceeaşi pasiune pentru stil se regăseşte în descrierile din Terase albe (1938), relatare a unei vacanţe petrecute la Balcic în compania sculptoriţei Cecilia Storck. Intr-o atmosferă crepuscular-orientală oarecum clişeizată, „tablourile" de aici dobândesc valoarea unor poeme în proză tocmai prin ornamentaţia retorică. Dedicată în întregime memoriei soţului ei, autoarea alcătuieşte, sub titlul Poezie sau destin, un notabil ciclu memorialistic: Bacovia. Viaţa poetului (1962), Viaţa poetei (1971), George Bacovia. Ultimii săi ani (1981), conţinând date importante referitoare la viaţa literară din perioada interbelică şi din anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial.
SCRIERI: Armonii crepusculare, Bucureşti, 1923; Muguri cenuşii, Bucureşti, 1926; Pe culmi de gând, Bucureşti, 1934; Terase albe, Bucureşti, 1938; Bacovia. Viaţa poetului, Bucureşti, 1962; ed. 2 (Bacovia. Poezie sau destin), Bucureşti, 1972; Lumină, Bucureşti, 1965; Poezie şi proză, pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1967; Cu tine, noaptea, Bucureşti, 1969; Versuri, Bucureşti, 1970; Poezie sau destin. Viaţa poetei, Bucureşti, 1971; Efluvii, Bucureşti, 1977; Şoaptele iubirii, Bucureşti, 1979; Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 281-286, 526; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 309, 313; Al. Botez, „Bacovia. Viaţa poetului", ST, 1963, 1; Camil Baltazar, „Bacovia. Viaţa poetului", VR, 1963, 1; Ion Apetroaie, „Bacovia. Viaţa poetului", IL, 1963, 5; Ion R. Victor, „Lumină", CNT, 1965, 18; Teodor Vârgolici, „Lumină", GL, 1965,20; Eugeniu Sperantia, Buchetul pasiunii, TR, 1965,52; Al. Buliga, „Poezie şi proză", VR, 1968, 2; Radu Cârneci, „Poezie şi proză", ATN, 1968, 4; Baconsky, Marginalii, 179-183; Ciopraga, Lit. rom., 130,
385-386; Micu, început, 450; Nicolae Balotă, „Poezie sau destin. Viaţa poetului", RL, 1971,37; Radu Voinea, „Şoaptele iubirii", 0,1980,17; Dicţ scriit. rom., II, 454-455.	C.M.B.
GRIGORIE, Toma (5.V.1940, Golenţi, j. Dolj), poet şi istoric literar. Este fiul Elenei (n. Pârvu) şi al lui Nicolae Grigorie, muncitor ceferist. Studiile universitare de filologie le-a început la Timişoara şi le-a încheiat la Bucureşti în 1966. A fost profesor la Ciupercenii Vechi şi Calafat, iar din 1974 este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova. Şi-a susţinut doctoratul în 1983, la Universitatea din Bucureşti. A predat la Institutul de Filologie Romanică al Universităţii „Adam Mickiewicz" din Poznaii, Polonia (1996-1997). în 1997 devine secretar ştiinţific al Cursurilor de vară „Constantin Brâncuşi" ale Universităţii din Craiova.
încă din cartea de debut, Visele cuvintelor (1981), se conturează profilul unui liric elegiac, reflexiv, de o seninătate
apolinică, cu o scriitură de factură blagiană, recurgând frecvent la metafore revelatorii. Discursul poetic apare tot mai interiorizat în Trăiri (1987), în care se remarcă o mai mare siguranţă a experienţei lirice şi unde este valorificat/încă din titlu, conceptul diltheyan Erlebnis. în viziunea autorului poezia este, înainte de toate, „trăire", cea mai sigură garanţie a autenticităţii. în Seva lucrurilor (1990), ancorarea în concretul fenomenologic este mai apăsată. Un adevărat ritual al tăcerii, în stil blagian, desfăşoară poetul în versurile din cartea cu titlul oximoronic Dezlănţuind tăcerea (1994), pentru ca în placheta Calea de întoarcere (1998) să se menţină ca o dominantă lirismul senin, echilibrat, de împăcare cu sine şi de armonie cu lumea înconjurătoare. Incursiuni în literatura română (1995) conţine eseuri şi consideraţii despre autori clasici şi contemporani, scrise, în cea mai mare parte, în maniera didactică tradiţională, dar şi cu deschidere spre limbajul criticii moderne. O altă carte, Eseuri subsidiare la „Adio, Europa/" de Ion D. Sârbu (1999), se compune din cinci secţiuni — Transparenţe autobiografice, Radiografii social-politice, Apetitul pentru digresiunea eseistică, Sub semnul filosofiei, Cu biciul stilului rafinat — şi se încheie cu o sinteză: Ion D. Sârbu - un scriitor român din exilul intern. Autorul îşi intitulează volumul Eseuri subsidiare..., deoarece nu-şi propune să-şi domine neapărat obiectul, ci să gloseze cu măsură în umbra lui, înscriindu-se în campania de reabilitare postumă a unui scriitor ignorat multă vreme, supralicitat, poate, azi.
SCRIERI: Visele cuvintelor, Craiova, 1981; Trăiri, Bucureşti, 1987; Seva lucrurilor, Bucureşti, 1990; Dezlănţuind tăcerea, Craiova, 1994; Incursiuni în literatura română, Craiova, 1995; „înstrăinarea" limbii române, Craiova, 1997; Calea de întoarcere, Bucureşti, 1998; Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!" de Ion D. Sârbu, Bucureşti, 1999; Catedrala de sub stern, Craiova, 2002.
Repere bibliografice: Ovidiu Ghidirmic, Corespondenţă „Ramuri", R, 1968, 9; Ovidiu Ghidirmic, Cenaclul literar din Calafat, R, 1969, 5; Laurenţiu Ulici, Prima verba, RL, 1981,40; Voicu Bugariu, Două cărţi de la Scrisul Românesc, LCF, 1982,10; Dan Lupescu, Limpezind zarea unei fântâni, R, 1982,3; Firan, Profiluri, 390; Ion Bogdan Lefter, Vitrina, RL, 1987, 10; Horia Gârbea, Cărţile săptămânii, LCF, 1990, 23; Alex. Ştefănescu, Cartea de poezie, RL, 1990,26; Bucur Demetrian, Personalitatea discursului poetic, R, 1994,6-8; Dan Ionescu, Un punct de vedere, R, 1999,4; Ştefan Cucu, Mierea cuvintelor, TMS, 1999,5.	O. G.
GRIGORIU, Paul (6.III.1945, Bacău), prozator. Este fiul Aureliei (n. Dima) şi al lui Ioan Grigoriu, profesor. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi liceale la Bacău, absolvind în 1963 Liceul „George Bacovia". începe studii superioare tehnice la Institutul Politehnic din Braşov, însă renunţă după un an şi devine, din toamna anului 1964, student al Universităţii din Bucureşti, la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, terminată în 1969 (specialitatea franceză — spaniolă). Este angajat la Radiodifuziunea Română, unde a îndeplinit, succesiv, diferite funcţii; în anii '70-'80 a lucrat în cadrul redacţiei emisiunilor pentru străinătate, legându-şi numele — în calitate de francofon — şi de funcţionarea postului sezonier Radio-Vacanţa, iar după decembrie 1989, în condiţiile libertăţii de exprimare în presă, s-a afirmat în cadrul emisiunilor în limba
Grigoriu
Dicţionarul general al literaturii române 420
română ale postului naţional Radio România-Actualităţi, devenind imul dintre cei mai buni gazetari radiofonici ai ţării; o vreme, a fost director general adjunct al Societăţii Române de Radiodifuziune. A debutat cu poezie în revista „Amfiteatru", în 1967. Prima sa carte e Anatomia unei străzi, apărută în 1992.
Proza din volumul de debut al lui G. aparţine, în sens larg, genului memorialistic, deşi se poate observa că nu e vorba de memorialistică propriu-zisă, ci, mai degrabă, de o autoficţiune relativ obiectivată, enunţată cu oarecare detaşare şi cu grijă preponderent pentru aspectul estetic. Termenii de comparaţie — dintre operele „clasice" ale genului — ar fi Amintiri din copilărie de Ion Creangă şi Cântecul şi hronicul vârstelor de Lucian Blaga, scriitorul procedând, efectiv, la depănarea unor „amintiri din copilărie". Vatra natală e, la prima vedere, banală şi nespectaculoasă: e vorba de Bacăul de la jumătatea secolului al
XX-lea, orăşel încă patriarhal şi nemodemizat, mai mult târg mare decât cetate. Totuşi urbea comportă un pitoresc şi o bogăţie de figuri şi situaţii inteligent exploatate de memorialist. Humuleştii personali nu coincid, de fapt, cu întreg Bacăul, ci se reduc la strada copilăriei, Strada Armenească (rebotezată, în epoca evocată, „I. V. Stalin"), a cărei „anatomie"autorul şi-a propus s-o reconstituie. Portretele „riveranilor" sunt fixate cu umor, uneori cu blândă maliţie, dar şi cu o caldă compasiune, aparent din fuga condeiului, de fapt cu percutantă pregnanţă. Galeria de personaje e pestriţă şi pitorească (inclusiv onomastic: Mardirosian, avocatul Zadic, generalul Macoviţă, inginerul Riksakievici, domnul Goilav şi doamna Repsime, cizmarul de lux Botezatu, sărmanul Naftuli Blecher, lucrător la fabrica Filderman ş.a.). „Semnele epocii" nu lipsesc din micul univers al străzii provinciale, iar unele dintre ele sunt grave, zguduitoare chiar pentru percepţia copilului, cu toate că, în principiu, aceasta e oarecum ocrotită de impactul prea dur al realului printr-un dublu filtru, al inocenţei vârstei şi al ostenelii adulţilor. Farmecul prozelor memorialistice ale lui G. provine dintr-un anumit mod de a tăia, cu graţie, firul în patru, dintr-un exces analitic aparent gratuit şi dintr-o calofilie cu pecete personală. Atuurile prozatorului, îndemânatic exploatate, sunt adresarea plină de amenitate, recursul la tonul blând şi sfătos, opţiunea pentru registrul stilistic al colocvialitătii îneriiite. nronriii conversaţiei
clădită prin „vorba măiestrită", de o calofilie neconvenţională şi deloc găunoasă, fiind ţesută cu idei relevante şi imagini uneori memorabile. O „urmare" — sau o întregire — a acestor pagini, cu aceeaşi recuzită şi în parte cam cu aceleaşi personaje, este Moştenirea tinichigiului (2000), unde sunt incluse povestiri în care încărcătura epică este mai consistentă şi mai diversă, iar figura personajului-narator (în ipostaza lui de copil şi adolescent) mai reliefată. Aceeaşi scriitură — de data aceasta îmbogăţită cu instrumentarul publicistului de idei, dar şi cu un indubitabil caracter beletristic, evoluând pe tărâmul memorialului eseistic sau al reportajului literar de calitate — se întâlneşte în Vara franceză (1999), culegere de texte scrise cu prilejul prezenţei lui G. în Franţa, în vederea „acoperirii" jurnalistice a campionatului mondial de fotbal din 1998, dar care nu vizează, de fapt, evenimentul sportiv amintit, ci consemnează observaţii,
meditaţii şi consideraţii demne de interes. Radio grafii 1969-1989 (2000) este un volum de memorialistică referitor la cele pe care le-a putut trăi şi observa autorul de la începuturile activităţii lui în Radio până în anul schimbării de regim politic.
SCRIERI: Anatomia unei străzi, Bucureşti, 1992; Vara franceză, Bucureşti, 1999; Radio grafii 1969-1989, Bucureşti, 2000; Moştenirea tinichigiului, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Nicolae Bârna, „Anatomia unei străzi", CC, 1993, 7-9; Simion, Fragmente, I, 289-291; Valeriu Râpeanu, Prefaţă la Paul Grigoriu, Moştenirea tinichigiului, Bucureşti, 2000.	N.Br.
GRIGORIU, Petru V. (1.V.1855, Iaşi - 29.XI. 1903, Iaşi), poet şi traducător. Fiu al lui Vasile Grigoriu, slujbaş la Curtea domnească din Iaşi, G. se înrudea, prin mamă, cu Gh. Asachi. A fost trimis la Paris, unde a urmat Liceul „Louis-le-Grand", bucurându-se de protecţia lui Edgar Quinet, ginere al lui Gh. Asachi. După terminarea liceului, a urmat un timp cursurile Facultăţii de Drept de la Sorbona. în 1875 s-a stabilit la Iaşi, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Pentru meritele sale în dezvoltarea relaţiilor româno-franceze a fost distins cu Legiunea de Onoare. A debutat în 1875 cu un articol despre literatură în ziarul „Pressa", publicând apoi un timp în „Trompeta Carpaţilor". Vreme de un deceniu a colaborat la „Familia" lui Iosif Vulcan, unde i-a apărut Wagnerismul (1879), unul dintre primele articole de popularizare a muzicii lui Wagner în România. Din 1877 a intrat la Junimea, tipărind numeroase traduceri în „Convorbiri literare". A fost unul dintre statornicii prieteni şi mai ales convivi ai lui Mihai Eminescu, legând strânse prietenii şi cu V. Conta şi C. Scheletti, compozitorul care i-a pus pe muzică una dintre poezii. L-a urmat pe G. Panu în diverse redacţii, ducând o existenţă boemă. A condus, împreună cu N. A. Bogdan, publicaţia „Bomba", iar în ultimii ani ai vieţii a colaborat la revista „Arhiva".
A început să scrie poezii fiind încă elev, dar versurile sunt reci şi convenţionale. S-a remarcat mai ales în specia imnului eroic. G. poate fi considerat, în epocă, unul dintre cei mai buni traducători. Autorii către care şi-a îndreptat atenţia au fost Victor Hugo şi Alfred de Musset, din care a tălmăcit
precum Rolla, Noaptea din octombrie şi Noaptea din mai. Toate s-au bucurat de aprecieri favorabile, cunoscând o mare răspândire. Ceea ce distinge tălmăcirile sale este cursivitatea deosebită, rezultată nu numai din fraza echilibrată, ci şi din utilizarea curentă a ingambamentului. Fără a respecta întotdeauna fidel originalul, traducerile sale sunt făcute într-o limbă îngrijită, lăsând impresia spontaneităţii. Nu cu aceeaşi îndemânare, G. a mai transpus din Andre Chenier, Lamartine, Beranger, H. Moreau, Victorien Sardou ş.a.
SCRIERI: Vox clamantis in deserto, [f.l., f.a.]; Lui Ştefan cel Mare, pref.
I.	Grigoriu-Havas, Iaşi, 1904. Traduceri: Alfred de Musset, Rolla, Iaşi, 1879; Poezii Traduse după cei mai celebri autori, pref. I. Râul, Piatra Neamţ, 1905.
Repere bibliografice: Dafin, Figuri, I, 47-49; Panu, Junimea (1943), I, 334-342; Ciorănescu, Teatr. rom., 199-212; Dicţ. lit. 1900,416-417. D.M.
421 Dicţionarul general al literaturii române
Grigorovitza
GRIGOROVITZA, Emanuil (15.11.1857, Rădăuţi - -6.xn.1915, Bucureşti), prozator. Este fiul Alexandrei (n. Pintilie) şi al lui Vasile Grigorovici, învăţător, „scriitor" la primărie, „tâlmaci" la judecătorie şi cântăreţ bisericesc. Urmează clasele primare la Storojineţ, iar din 1866 devine elev al Gimnaziului Superior din Cernăuţi. Tot aici va absolvi şi Pedagogiul Statului. Este numit profesor la şcoala civilă din Hotzemplatz, în Silezia austriacă. Intre 1877 şi 1879 audiază cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi. Trece în România, la Paşcani, fiind profesor la şcoala Companiei de Cale Ferată Lemberg-Cernăuţi-Iaşi, apoi şef al biroului de traduceri din Iaşi al Companiei. în aceşti ani frecventează ca audient Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, bucurându-se de aprecierea lui A.D. Xenopol. Tot acum îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Mihai Eminescu. Din 1888 este profesor la diferite şcoli (Şcoala Fiilor de Militari, Liceul Naţional), iar în iulie 1889 se transferă la Şcoala Normală de învăţători din Bucureşti. în 1891, la Berna, obţine bacalaureatul şi, cu dispensă de stagiu, titlul de doctor în filosofie, având drept specializare slavistica şi limbile germană şi franceză. îşi continuă cariera didactică în Bucureşti, la Liceul „Sf. Sava", apoi, ca titular, la Liceul „Matei Basarab", la Seminarul „Nifon" şi la Şcoala de Război. Obţinând un concediu de studii, urmează, din 1897, timp de şase semestre, cursuri de filosofie şi filologie germană la Universitatea din Berlin. în 1901 este „promovat" doctor în filosofie cu teza Die Quellen von CI Brentanos „Griindung der Stadt Prag", cercetare temeinică a surselor literare cehe utilizate de poetul german. O încercare de a deveni profesor la Catedra de limba şi literatura germană de la Universitatea din Bucureşti este sortită eşecului. In 1907, ca o compensaţie, va fi numit conferenţiar la Universitatea din Iaşi, dar refuză postul şi rămâne profesor de liceu. Nemulţumiri profunde, legate de nereuşitele sale profesionale şi literare, la care se vor adăuga unele neplăceri financiare, îl împing la sinucidere.
Contribuţiile ştiinţifice ale lui G., începând cu Beitrâge zum Studium der Frage des Beieinanderwirkens von Mythus und Geschichte in der Volkspoesie (1892), dedicată rolului miturilor şi al tradiţiei istorice în poezia populară, se înscriu în sfera germanisticii. A colaborat cu studii şi articole, alături de schiţe, povestiri şi traduceri în limba germană, cele mai multe din poeziile lui M. Eminescu, dar şi cu altele în româneşte din nuvelele lui N.V. Gogol şi H. Sienkiewicz la „Romănischr Revue", „Vatra", „Familia", „Literatură şi artă română", „Patria", „Conservatorul", „Rumănischer Lloyd", „Junimea literară", „Die Karpathen", „Luceafărul", „Flacăra" ş.a. Prima carte de proză, Chipuri şi graiuri din vesela grădină..., tipărită la Berlin în 1900, va fi reluată, cu modificări nesemnificative, sub titlurile Chipuri şi graiuri din Bucovina (1905) sau Cucoana Raluca (1924). îi vor urma alte şapte cărţi, toate culegeri care strâng scrieri apărute, mare parte, şi în reviste. Schitul Cerebucului (1908) şi Piatra muierii (1911), subintitulate romane, sunt mai curând nuvele extinse, în care nucleul epic, bazat pe evenimente din istoria Moldovei, este artificial amplificat prin adaosul de întâmplări nerelevante şi împovărat de banalitate, de lipsa de substanţă a relatării. Prozatorul se află mult mai aproape de reuşită atunci când îşi propune, influenţat vizibil
de Amintirile... lui Ion Creangă, să refacă atmosfera locurilor unde a copilărit, să readucă din ceaţa timpului chipuri şi peripeţii care, într-un fel sau altul, i-au marcat existenţa. în schiţele Cum era să mă fac catolic, Jupânul Toiba, Badea Huştiuluc ş.a. sau în volumul Cum a fost odată (1911), el încearcă reconstrucţii narative ale unui spaţiu multietnic, acela al Bucovinei de Nord. Sunt evocate vechi sate răzeşeşti (Horodnic), târguri pitoreşti (Rădăuţi, Storojineţ) sau oraşul Cernăuţi, toate localităţi însufleţite de amestecul populaţiilor, în care românii majoritari şi, împreună cu ei, şvabi, polonezi, ruteni, evrei, veniţi după 1775, trăiau în bună înţelegere. Din şirul oamenilor întâlniţi în peregrinările lui sau despre care a auzit povestindu-se, locuitori ai unui tărâm ce adesea se confundă cu acela al basmului, se desprind „chipuri" insolite, precum harabagiul Cărăşel, Ivan Muscalul, Şmil Meremurate, cel urmărit de un destin tragicomic, jupânul Toiba sau Caleb Şoil. Li se alătură, într-o rememorare plină de căldură, de sensibilitate, cu atenţie pentru ceea ce au particular, personaje ale unui involuntar bildungsroman, părinţii lui G., profesorii şi colegii de la şcolile din Cernăuţi sau prietenii întâlniţi la Viena (Constantin Flondor, Ilarion Munteanu) şi la Iaşi (Mihai Eminescu). Izbutită este şi conturarea, cu o peniţă ascuţită, a mediului răzeşilor bucovineni, mai ales a „cucoanelor" care vieţuiesc înrobite tabieturilor şi prefirându-şi amintirile, uitate de vreme, în conacele lor (Duduia Pulheria, Cucoana Raluca), sau reconstituirea plină de compasiune a unor existenţe de oameni necăjiţi, peste care tăvălugul istoriei a trecut fără milă (Căprarul Bicu, Dezertorul). Confruntarea mentalităţilor, văzute cu ochii
Grigurcu
Dicţionarul general al literaturii române 422
învăţatului obişnuit să compare şi să evalueze metodic, descrierea adesea aplicată, exactă, irigată însă de emoţie, a obiceiurilor şi a locurilor, creionarea sigură a unor portrete, susţinută de adevărul observaţiei, de înţelegere, se constituie în calităţi ale unei proze care îşi păstrează, în parte, interesul.
SCRIERI: Beitrăge zum Studium der Frage des Beieinanderwirkens von Mythus und Geschichte in der Volkspoesie; Bucureşti—Leipzig, 1892; Beitrăge zum Studium deutscher Handsschriften. Das Erdmannsdorfersche Manuscript zu Kleists Drama „Prinz von Homburg" und Baracks Handschrift zur altdeutschen Sequenz „Memento mori", Berlin, 1900; Chipuri şi graiuri din vesela grădină..., Berlin, 1900; ed. 2 (Chipuri şi graiuri din Bucovina), Bucureşti, 1905; ed. 3 (Cucoana Raluca. Chipuri şi graiuri din Bucovina), Bucureşti, 1924; Die Quellen von CI. Brentanos „Grilndung der Stadt Prag", Berlin, 1901; Kritik undQuellenuntersuchung zu Clemens Brentanos Drama „Die Grilndung der Stadt Prag", Berlin, 1901; Libussa in der deutschen Litteratur, Bucureşti, Berlin, 1901; Românii în monumentele literare germane medievale, Bucureşti, 1901; Grave Fritz von Zolre, der Oettinger als Heldengestalt in mittelalterlichen Chroniken und Liedem, Bucureşti-Leipzig, 1901; Faust. Studii la geneza, dezvoltarea şi analiza critică a operei lui Goethe, Bucureşti, 1903; „Suferinţele tânărului Werther". Reflexiuni la romanul lui Goethe, Bucureşti, 1903; Curentele principale la Schiller, Bucureşti, 1905; Studii germaniste, Bucureşti, 1905; De la hotare, Bucureşti, 1905; Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908; Poveşti răzleţe, Bucureşti, 1908; Schitul Cerebucului, Bucureşti, 1908; Negru Vodă, Bucureşti, [1910]; Cum a fost odată, Bucureşti, 1911; Piatra muierii, Arad, 1911; Din cartea vitejilor, Bucureşti, 1911; Amintiri... schiţe, Bucureşti, 1912; Vers l'Egypte, en traversant la Roumanie, Bucureşti, [1913]; Povestiri din Bucovina, Bucureşti, 1914; Duduia Pulheria, Bucureşti, 1922. Traduceri: Deutsche Uebertragungen aus den auserleseneren Dichtungen des verstorbenen rumănischen Poeten Michail Eminescu, Bucureşti, 1892; ed., Berlin, 1901; N.V. Gogol, Oameni vechi, Bucureşti, [1908].	ţ
Repere bibliografice: Eminescu în limba germană, TR, 1892,167; Simion
C.	Mândrescu, Dare de seamă critică asupra lucrării d-lui dr. Em. Grigoroviţă „Românii în monumentele literare medievale germane", Bucureşti, 1902; Loghin, Ist. lit. Bucov., 199-204; Iorga, Ist. lit. cont. 1,361, II, 119; Călinescu, Ist. lit. (1941),—, Ist. lit. (1982), 640; Leca Morariu, De-ale lui Emanuil Grigorovitza, GT, 1944, 36; Erich Beck, Der grosse Erzăhler Emanuil Grigorovitza, „Der Siidostdeutsche", 1963, 20; Traian Cantemir, Semnificaţia prozei lui Em. Grigorovitza, „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean", 1979-1980, 197-198; Mircea Grigoroviţă, Un bucovinean de altădată: Emanuil Grigorovitza, „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean", 1983, 769-778; Dumitru Teodorescu, Em. Grigorovitza. Viaţa. Opera, Rădăuţi, 1995; Dicţ. scriit. rom., II, 455-456.	RZ.
GRIGURCU, Gheorghe (16.IV.1936, Soroca), critic literar şi poet. Este fiul Alexandrei (n. Glogovschi) şi al lui Valentin Grigurcu, inginer agronom şi profesor. Urmează Liceul „Emanoil Gojdu" din Oradea, între 1950 şi 1954. Este, timp de un an, cursant al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti, de unde este exmatriculat fiindcă a făcut vizite lui Tudor Arghezi şi la fostul sediu al cenaclului Sburătorul. îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. îndeplineşte, după absolvirea facultăţii în 1958, funcţia de secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice din Oradea, apoi, între 1959 şi 1965, profesează în învăţământul preuniversitar, la şcoli de diferite grade din acelaşi oraş. între
anii 1965 şi 1974 este redactor la revista „Familia". Şi-a luat doctoratul în 1975 la Universitatea din Bucureşti. Debutează ca elev, în 1952, la ziarul „Crişana", revenind în presă după mai bine de un deceniu, la „Familia". Mai colaborează cu versuri, dar îndeosebi cu articole şi cronici literare la „Steaua", „Vatra", „Tribuna", „Viaţa românească" (aici fiind o vreme, după 1990, redactor), „Contemporanul — Ideea europeană", „România literară", „Jurnalul literar", „Calende" ş.a.
Sedus de ideea existenţei unei „a cincea generaţii postmaioresciene", G. se autoinclude aici alături de Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Sorin Alexandrescu, Liviu Petrescu, Livius Ciocârlie, nume importante ale criticii româneşti actuale, pe care le citează adesea, omiţând voluntar altele, cel puţin tot atât de importante. în propria sa definire, clasa spirituală din care face parte s-ar caracteriza prin „ţinuta stilistică, meditaţia pe marginea statutului teoretic al disciplinei, disponibilitatea polemică şi [...] demnitatea posturii morale". Trăsăturile astfel identificate reprezintă tot atâtea aspiraţii, în sensul cărora, cu destule şi deloc nesemnificative inconsecvenţe, G. încearcă a-şi orienta demersul critic şi a-şi constitui identitatea. Calofil, în declarată descendenţă lovinesciană şi călinesciană, el îşi exprimă în numeroase rânduri „devoţiunea faţă de arta expresivă a criticului" şi numeşte modelele tutelare care i-au „dezvoltat satisfacţia stilistică": Gaston Bachelard, Albert Thibaudet,
423 Dicţionarul general al literaturii române
Grigurcu
Perpessicius şi Vladimir Streinu, cărora le apreciază „verbul somptuos". Ca rezultat, fraza sa critică se află mereu în căutarea unor cadenţe ale eleganţei şi ale amplitudinii, voluptuos permeabilă la metaforizări, sintagme de efect şi cuvinte rare. Se simte uneori artificiul care ia locul spontaneităţii, aspiraţia stilistică putând fi înşelată de excese şi preţiozităţi. Bombasticismul liric caracterizează, în astfel de cazuri, unele enunţuri: „Critica se îmbată de robusteţea mirosurilor florale, de coloritul fascinant al poeziei, care corespunde sevelor telurice pulsând în ospitaliera geometrie vegetală." Alteori, ostentaţia erudiţiei lexicale conduce la stridenţe: „nucleu uberos", „vânt vernal", „verb domptat", „sicitate ironică", „luciditate elansată", „sublim flamboaiant" etc. Pregnanţa discursului critic scade considerabil în atare circumstanţe, sufocată fie de umbra densă a călinescia-nismului, fie de o irepresibilă ispită narcisistă. „Meditaţia pe marginea statutului teoretic al disciplinei" nu se constituie la G. într-un sistem solid edificat, luând, dimpotrivă, forme publicistice fulgurante. Principii teoretice justificative sunt cuprinse deseori în cronicile sale literare, ca modalitate de susţinere a opţiunilor şi a judecăţilor. Alteori sunt dezvoltări eseistice sau precizări ocazionate de interviuri. Scoase de sub povara opulenţelor stilistice în care sunt învăluite, reperele teoretice ale criticului se arată a fi simple şi clare. Ele vin dinspre Jean-Pierre Richard, Jean Starobinski, Benedetto Croce, Georges Poulet sau Gaetan Picon şi se pot rezuma în câteva enunţuri sumare. Critica este parte constitutivă a literaturii şi „devine mai opulentă şi ramificată rodind din sevele extrase din literatură." Oficiul critic este deschis „impregnării poetice", căci „expansiunea duhului intelectual este echilibrată de infuzia lirică". G. pledează, pe urmele lui E. Lovinescu, pentru critica „spontană", întemeiată pe intuiţie şi spirit simpatetic. Fără a le respinge cu totul, criticul nu agreează excesul de pozitivism al metodelor critice mai noi, care ameninţă să atragă actul exegetic în capcana sterilităţii, îndepărtându-1 de obiectul său, şi care pun între paranteze identitatea criticului, supunând-o unui proces de depersonalizare: „Coeficientul personal al aplicării metodelor [...] rămâne însă mai important decât folosirea unor prefabricate de gândire, a unor iluzorii aparate de stabilit valoarea şi de captat emoţia." Critica structuralistă (care se îndepărtează de creaţie în dauna esteticului), tematică, existenţialistă, sociologică, psihocritica nu sunt respinse în principiu, dacă se grefează pe şi simt acceptate de corpul operei, fără a o văduvi de calitatea estetică. Alarmat de riscul dezumanizării, conţinut în metodele „formalizante" dirijate spre aspectele transindividuale ale creaţiei, G. optează pentru eficacitatea unei „critici imanente", apărându-i virtuţile impresioniste de desconsiderările la care o supun metodele pozitiviste. Opera, ca produs al individualităţii, solicită criticului identificarea cu creatorul ei, aptitudinea deplină a sinelui de a se vida pentru a se lăsa „ocupat de o conştiinţă străină". Pe de altă parte, se ia distanţă faţă de proiectul utopic al „criticii totale" şi este acuzată inexistenţa unei critici de direcţie în fenomenul literar românesc actual. Disponibilitatea polemică reprezintă, poate, trăsătura sa cea mai intens şi mai voluptuos valorificată. Criticul se propune de multe ori ca un necruţător floretist care îi provoacă pe marii
Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Breban
campioni la „meciul secolului", preocupat regizoral de numărul spectatorilor care îi ar putea să-i aclame bravura. Când ei sunt puţini sau reacţionează contrar aşteptărilor, criticul se simte bine în ipostaza persecutatului. Ceea ce îl irită în primul rând este statura marilor scriitori, pe care se străduieşte să îi doboare de pe soclurile pe care i-a aşezat tradiţia critică. Idealul său, declarat orgolios prin interviuri, este o carte cu titlul înactualitatea lor, adică a lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu ş.a. Nonconformismul pătimaş şi încrâncenat ajunge să îi descalifice atitudinile critice care vizează, de pildă, „mediocritatea" lui Nichita Stănescu, dar se constituie laudativ la adresa unor poeţi cu operă nesemnificativă. în primul caz, demonstraţia se construieşte în jurul unor exemple culese de la periferia valorică a poeziei analizate, în cel de-al doilea, rarele izbânzi sunt căutate cu sârguinţă şi supuse unui comentariu de multe ori supralicitant. Poetul G-, aflat într-o relaţie concurenţială cu confraţii întru poezie, îl subminează astfel pe criticul G., punându-i sub semnul îndoielii probitatea şi gustul estetic. După 1989, gestul critic nonconformist se transformă în campanie susţinută împotriva unor scriitori pe care îi pune sub acuzaţie cu judecăţi aflate în afara literaturii şi trădând mai degrabă complexe individuale decât intenţii clarificatoare. Marin Preda, D. R. Popescu, Eugen Simion şi din nou Nichita Stănescu sunt ţintele sale preferate. Esteticul este situat într-o inadecvată relaţie de dependenţă faţă de etic şi de politic, criteriile amestecându-se până la anulare. Argumentele sunt precare, demonstraţiile fragile. Criticul se lasă acum complet pradă visului de a-şi confecţiona o imagine eroică, justiţiară şi dramatic persecutată, considerând că e democratic a acuza, dar complet nedemocratic a i se replica. In cazul din urmă, uită de regulile polemicii şi ale dreptului la opinie şi îşi expediază „adversarii" cu calificativele inversate ale anilor '50. Maiorescianismul şi lovinescianismul, trăsături care îi caracterizează în bună măsură prestaţiile critice anterioare, se estompează până spre dispariţie în aceşti ani, când criticul devine procuror moral-politic, aducând în boxa acuzaţilor biografii şi lăsând în
Grigurcu
Dicţionarul general al literaturii române 424
completă uitare literatura. De altfel, se pare că neputinţa de a se detaşa de antipatiile, declarate sau subînţelese, faţă de anumiţi scriitori l-a împiedicat pe G. să-şi organizeze rezultatele observaţiei critice în sinteze. Volumele sale juxtapun cronici publicate în periodicele literare. în varii ocazii teoretizează justificativ asupra criticii foiletonistice, considerând cronica literară „una dintre cele mai importante întrupări ale spiritului critic, dornic de a se legitima legitimând [...]. O formulă memorabilă, o metaforă pot fi desăvârşite sinteze critice." Dezideratul nu primeşte prea des concretizări pe măsură, metafora dovedindu-se mai slabă decât clişeele. O carte dedicată lui Mateiu I. Caragiale este, de pildă, „una dintre cele mai valoroase ofrande din câte i s-au adus până acum". Un critic se agită „pentru a epuiza toate punctele înscrise în agenda sa încărcată". Cutare poet „denotă un condei extrem de avizat" ş.a.m.d. Faptul nu eclipsează însă dramatic demonstraţiile acestui critic care suplineşte intuiţia cu ambiţiile stilistice circumscrise de multe ori unor judecăţi pertinente. Câteva dintre comentariile cuprinse în volumul De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş (1989) vădesc o lectură aplicată şi o observaţie pătrunzătoare, chiar dacă nu toate numele cărora li se dedică analize sunt reprezentative valoric pentru un interval de timp atât de dens al poeziei româneşti.
Poetul-critic nu este atât de paradoxal pe cât se arată criticul-poet. Şi e greu de spus dacă îşi alcătuieşte producţia lirică grijuliu faţă de propria grilă de pretenţii. Referirile la propria-i creaţie sunt puţine şi, chiar dacă se îmbracă în haina modestiei, vădesc orgoliul unicităţii. G. a început cu compoziţii conformate docil şi poate sincer la tematica proletcultistă. Lenin şi „glorioasele tancuri sovietice" sunt motive dezvoltate în imagini de o emoţionalitate artificial-convenţională. Judecat în circumstanţa anilor '50, faptul nu e incriminant, chiar dacă, detectat la alţi scriitori, îl mână pe criticul de azi la ample tirade demascatoare. Depăşindu-şi (şi uitându-şi) începuturile, poetul îşi caută identitatea într-o lirică puternic cerebralizată, fără a ajunge la o superioară intelectualizare a emoţiei. Deşi în multe versuri vorbeşte despre poezie, poet, cuvânt, o „artă poetică" e greu de reconstituit din expozeurile lirice reduse deseori la ipostaza decorativităţii. Poetul e „atent la ultima scânteie a pasiunii pe-o perdea neagră" şi ţinteşte „cuvântul primordial", trăind insatisfacţia de a fi nevoit să se folosească de „cuvinte adânci cuvinte reci ca o suprafaţă calmă / cuvinte care se suprimă pe tăcute / cuvinte entuziaste ca insectele / cuvinte albe ca varul aşezate pe catafalc / cuvinte fotogenice de cum se crapă de ziuă / cuvinte înţepătoare ca urzicile". O poetică a discursivităţii simplu-enumerative împiedică parcă insatisfacţia să ia proporţiile unei autentice drame a creaţiei. Se pare că o atare eventualitate nici nu îl ispiteşte pe autor, care e mult mai atent să-şi caute şi să-şi confecţioneze un sistem imagistic personal reliefat decât să transfigureze o gravă problematică a fiinţei. E adevărat că mijloacele expresive sunt astfel mobilizate, încât par a sugera un mesaj adânc afundat în faldurile criptice ale limbajului. Impresia este însă că acestea au venit în poezie executând disciplinate un ordin de concentrare, şi nu urmând o autentică şi impetuoasă chemare lăuntrică. Efortul decriptării, solicitat intens pentru a depăşi dificultăţile unui discurs exagerat eliptic, nu este decât rareori compensat
de o satisfacţie estetică pe măsură. Mai des senzaţia este de limbaj scăpat de sub control şi în căutarea nu foarte abilă a unui înţeles: „Labirint desfăcut / întins ca sfoara dintr-un ghem / / truc / de purtat în servietă"; „Pământul uitat într-un astru / coboară coboară coboară / prin lentilele cele mai groase / prin ochii de ceară." Undeva, poetul încearcă a-şi pune versul sub semnul tentativei de a izola, dincolo de fenomenal, sensul pur, adevărul ultim al lucrurilor: „Prin parametrii severi ai lucrurilor / iată sensul lucios / intimul sens ca o zăpadă / sensul pur şi deplin / flecărind." Tentativa e amânată însă de multe ori de fascinaţia formulărilor surprinzătoare, care întorc poemul din drumul către semnificaţii, pentru a-1 antura pur şi simplu decorativ. Chiar şi atunci când poezia ia forma concentrată a unor panseuri asupra existenţei, intenţia reflexivă este deseori uzurpată de aceeaşi ispită a imaginii rare. Pare că o anume incapacitate de relativizare a conştiinţei de sine îngreunează accesul lui G. la o critică relevantă şi la o poezie substanţială.
SCRIERI: Un trandafir învaţă matematica, Bucureşti, 1968; Trei nori, Bucureşti, 1969; Miron Pompiliu şi Junimea, Oradea, 1969; Râul incinerat, Cluj, 1971; Salută viaţa, Bucureşti, 1972; Teritoriu liric, Bucureşti, 1972; înflorirea lucrurilor, Timişoara, 1973; Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973; Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, 1974; Apologii, Cluj-Napoca, 1975; Rigoarea văzduhului, Cluj-Napoca, 1978; Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979; Critici români de azi, Bucureşti, 1981; între critici, Cluj-Napoca, 1983; Contemplaţii, Bucureşti, 1984; Cotidiene, Bucureşti, 1986; Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986; De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989; Oglinda şi vidul, Piteşti, 1993; Peisaj critic, I-III, Bucureşti, 1993-1999; Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului, Oradea 1996; A doua viaţă, Bucureşti, 1997; Cum am devenit stalinist, Iaşi, 1997; E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori, postfaţă Monica Lovinescu, Bucureşti, 1997; Nimic n-ar trebui să cadă, Iaşi, 1997; Amarul târg, Bucureşti, 1998; Imposibila neutralitate, pref. Gabriel Dimisianu, Iaşi, 1998; Amurgul idolilor, Bucureşti, 1999; Dealul purtat de scripeţi, Botoşani, 1999; Dialoguri crude şi insolite realizate de Grigore Scarlat, Iaşi, 1999; Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000; Spaţiul dintre corole, Bucureşti, 2000; în răspăr, Cluj-Napoca, 2001; Acul şi steaua, Bistriţa, 2001; De unde până unde, Botoşani, 2002; în jurul libertăţii, Iaşi, 2002; în pădurea de metafore; Piteşti, 2003; Jocul literaturii şi al sorţii, Cluj-Napoca, 2003; Natură moartă şi vie, Cluj-Napoca, 2003; Post-texte, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Doinaş, Diogene, 144-145; Bugariu, Incursiuni, 74-77; Negoiţescu, Lampa, 235-238; Caraion, Duelul, 56-58; Poantă, Modalităţi, 165-166; Cristea, Un an, 256-258; Barbu, O ist., 220-221; Ungureanu, La umbra cărţilor, 58-60; Iorgulescu, Al doilea rond, 154-163; Culcer, Citind, 41-48; Raicu, Practica scrisului, 364-369; Iorgulescu, Scriitori, 302-304; Ruja, Valori, 109-111; Alboiu, Un poet, 160-161; Mihăilescu, Conceptul, II, 143-146; Cristea, Faptul, 338-343; Negoiţescu, Alte însemnări, 142-145; Felea, Aspecte, II, 90-93; Iorgulescu, Critică, 228-232; Gheorghiu, Reflexe, 110-113; Dobrescu, Foiletoane, III, 173-181; Sorescu, Uşor cu pianul, 131-142; Iorgulescu, Prezent, 287-290; Martin, Singura critică, 201-215; Ştefănescu, Prim-plan, 254-261; Radu, Pagini, 86-88; Piru, Critici, 268-271; Dan C. Mihăilescu, Critica şi ludicul sensibil, VR, 1990,2; Lucian Alexiu, Fizica şi metafizica poeziei, O,1990,20; Ion Simuţ, „De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş", F, 1990,6; Regman, Nu numai, 160-173,328-338; Ierunca, Subiect, 197-200; IoanMoldovan, „Oglinda şi vidul", F, 1994,2; Adrian Popescu, Poezia maturităţii artistice, ST, 1994, 7-8; Simuţ, Incursiuni, 206-214; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 196-201; Alex. Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, RL, 1996, 14; Barbu Cioculescu, Predominanţa contemplaţiei, JL, 1997,5-12; Paul Goma, „Blasfemiile" grigurciene, JL, 1997, 5-12; Pop, Pagini, 107-115;
425 Dicţionarul general al literaturii române
Grindea
Dicţ. analitic, I, 222-223; Călin Teutişan, Revizuitorul, ST, 1999, 2; Grigore Scarlat, Zodia reculului moral, CL, 1999,8; Dimisianu, Lumea, 326-333; Dicţ. esenţial, 355-357; Regman, Ultime explorări, 44-49; Manolescu, Lista, III, 266-278; Petraş, Panorama, 324-327; Popa, Ist. lit.,
11,1117-1118.	'	A.G.
GRIMM, Petre (10.11.1881, Bucureşti - 3.XII.1944, Sibiu), istoric literar şi traducător. Născut dintr-un tată german, Frederick Grimm, originar din Alsacia, şi o mamă franţuzoaică, Leontina (n. Leclerc), G. şi-a făcut studiile în oraşul natal, unde a absolvit Universitatea în 1904. Se va specializa în germanistică şi anglistică în Marea Britanie, Franţa, Germania şi Austria. întors în ţară, este profesor la Târgu Jiu, Turnu Severin şi Târgovişte, de aici detaşat în 1919 la Universitatea din Cluj, unde conduce Catedra de limba engleză, fiind titularizat profesor în 1925. Stimulat de mediul familial, a început să se apropie timpuriu de literatură şi este posibil să fi debutat ca traducător în 1894, cu o tălmăcire din Th. Hales, apărută în „Biblioteca familiei". Va colabora apoi la „Timişoara", „Convorbiri literare", „Lumea universitară" (Cluj), „Transilvania", „Dacoromania", „Gândirea", „Naţiunea" (Cluj), „Junimea literară", „Datina", „Societatea de mâine", „Conştiinţa românească" (Cluj), „Patria" (Cluj), „Hyperion" (Cluj), „Făt-Frumos" ş.a.
In special după numirea la Cluj, G. a fost unul dintre cei mai diligenţi traducători ai literaturii engleze. Din Shakespeare, scriitor preferat, a tălmăcit, pe lângă un sonet (1937), piesa Cum vă place (1942) şi a revăzut (într-o ediţie ce a apărut postum) versiunea lui St. O. Iosif după Romeo şi Julieta (1945); de asemenea, a tradus, în 1924, Poveşti după Shakespeare de Charles şi Mary Lamb. Tot în volum a dat versiuni corecte, adesea inspirate, după versurile lui Robert Burns, după Cain de Byron (1925) şi după Dora de Alfred Tennyson. S-a încumetat să traducă din Chaucer (1922), poposind apoi asupra unor scriitori din secolul al XVII-lea, ca Robert Herrick, al XVIII-lea, precum Oliver Goldsmith, J. Gary, Jonathan Swift, şi din secolul al XlX-lea, precum Walter Scott, James Thomson, Elisabeth Barrett-Browning, Thomas Percy, William Wordsworth şi Samuel Taylor Coleridge, Algernon Charles Swinbume, John Keats (1921, în colaborare cu Teodor A. Naum). A tălmăcit şi din John Milton. Din literatura americană, s-a aplecat asupra lui Benjamin Franklin şi Henry Longfellow. Volumul Poems (1938), selecţie din lirica lui Mihai Eminescu, a fost bine primit în epocă. Oprindu-se asupra literaturii germane, G. a dat o versiune, din Eduard Morike. Traducerile l-au ajutat să aprofundeze specificul literaturii engleze, despre care a conferenţiat în câteva rânduri. A fost printre cei dintâi care au studiat modul în care literatura engleză a fost receptată în România prin traduceri. De asemenea, într-un studiu de literatură comparată din 1924 a analizat cele dintâi „traduceri şi imitaţiuni" poetice româneşti după literatura engleză.
SCRIERI: Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, Cluj, 1924; Robert Burns, poetul ţărănimei, Cluj, 1925; Comemorarea centenarului introducerei limbei franceze în învăţământul public românesc, Cluj, 1931; Glosarul lui Creangă, Sibiu, 1943. Traduceri: Alfred Tennyson, Dora, Brăila, 1923; Charles şi Mary Lamb, Poveşti după Shakespeare,
Bucureşti, 1924; William Cowper, John Gilpin, Brăila, 1924; Robert Burns, Poezii, Cluj, 1925; Byron, Cain, Bucureşti, 1925; Mihai Eminescu, Poems, Cluj, 1938; Shakespeare, Cum vă place, Bucureşti, 1942.
Repere bibliografice: Dragoş Protopopescu, „Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză", „Junimea literară", 1925, 1-3;
D.	Popovici, Petre Grimm, DR, 1948; George Hanganu, Petre Grimm -traducător în engleză, ST, 1983,1; Dicţ. scriit.rom., II, 459.	D.M.
GRINDEA, Miron (pseudonim al lui Moritz Mandy Griinberg; 31.1.1909, Târgu Ocna - 18.XI.1995, Londra), publicist şi traducător. Aflat încă pe băncile liceului, G. iscăleşte în 1924 câteva cronici dramatice în gazeta ieşeană „Comedia" şi în „Rampa", iar ulterior trimite revistei bucureştene „Comedia ilustrată" o suită de corespondenţe referitoare la spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi. Acum mai colaborează cu note, recenzii, cronici literare şi muzicale şi cu numeroase tălmăciri (din Jean Cocteau, Walt Whitman, Maxim Gorki, Guillaume Apollinaire, Andre Gide, Oscar Wilde, Friedrich Nietzsche, Peter Altenberg, Romain Rolland ş.a.) la „Politica", „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Viaţa literară", „Orizontul", „Bilete de papagal" ş.a. După terminarea liceului vine în Bucureşti. îşi adună o parte dintre texte în volumul Notaţii critice (1928), apărut la „editura" lui Tudor Arghezi. Cu acest modest bagaj este admis, de probă, în redacţiile ziarelor „Cuvântul" şi „Dreptatea", fiind angajat în cele din urmă la cotidianul „Lupta", unde rămâne până în 1932. Aici scrie articole pe diverse teme social-politice (semnalând, de pildă, primejdia hitlerismului) şi îndeosebi culturale, reportaje, interviuri şi anchete, însemnări de călătorie. între 1933 şi 1937 este redactor la „Adevărul" şi „Dimineaţa", semnând totodată (G. Miron ori cu iniţiale) în alte periodice, precum „Cronicarul", „Zodiac", „Umanitatea", „Săptămâna literară", „Cuvântul liber". La sfârşitul anului 1936, împreună cu I. Cohn, preia de la I. Ludo revista „ Adam", al cărei „director-proprietar" devine în 1939. Peste un an, nemaiobţinând autorizaţia de a o tipări, emigrează în Marea Britanie, unde o editează, din 1941, într-o formulă nouă, de magazin literar scris în engleză şi în franceză, sub titlul „Adam International Review", câteva din cele cinci sute de numere apărute până în 1991 fiind consacrate unor personalităţi ale culturii române. A realizat în 1952, în colaborare cu soţia sa, Carola Grindea, un album referitor la dansurile româneşti şi a editat scrierile lui Urmuz. Bogata sa arhivă se păstrează la King's College din Londra.
Textele strânse în Notaţii critice au, aşa cum mărturisea autorul într-un cuvânt înainte, o „impetuozitate tinerească", apelând masiv la ironie şi sarcasm. Cum însă ţinta lor - de exemplu, prezumţiozitatea unor diletanţi - este facilă, comentariile constituie mai degrabă un exerciţiu de virtuozitate. Ulterior G. renunţă la critică, mulţumindu-se să prezinte onest cărţi de valoare recunoscută, adeseori din literatura universală. Pasionat cu adevărat de muzică, ajunge cu timpul să scrie cronici de o remarcabilă competenţă. Dar adevărata lui vocaţie este o sociabilitate extraordinară, căreia i se datorează un număr mare de interviuri luate unor personalităţi din ţară şi de peste hotare (N. N. Tonitza, George Enescu, Valeriu Marcu, Serghei
Gromov
Dicţionarul general al literaturii române 426
Prokofiev, Wemer Sombart, Georges Duhamel, Sigmund Freud, Eduard Benes, Thomas Mann, Bruno Walter, Schalom Asch, Ştefan Zweig ş.a.). Tot aşa se explică faptul că „spiriduşul de la Brighton", cum a fost numit, a obţinut pentru noua serie a magazinului „Adam" colaborarea unora dintre somităţile culturale din epoca postbelică.
SCRIERI: Notaţii critice, Bucureşti, 1928. Ediţii: Urmuz, Complete Works, Londra, 1967.
Repere bibliografice: Perpessicus, „Notaţii critice" de Miron Grindea, CU, 1928,1304; I. Plug [Ion Pas], Pe marginea cărţilor, „Lupta", 1928, 2135; în vizită la redacţie. Publicistul Miron Grindea, TBR, 1974, 49; Distincţie pentru „Adam", RCM, 1977, 382; Radu Lupan, Miron Grindea-70, RL, 1979,20; Maia Cristea, Miron Grindea sau Spiriduşul de la Brighton, R, 1981, 6; Felicia Antip, Miron Grindea la 75 de ani, TBR, 1984,261; Petre Solomon, Miron Grindea şi revista „Adam", RL, 1984,6; Florin Popa-Micşan, Un român la Londra, „Dimineaţa", 1990, 205; Miron Grindea-80, RCM, 1992, 745; Vanessa L. Davies, „Adam International Review" (1941-1991). A Short Publishing History, Londra, 1992; Mircea Popa, George Enescu în memoriile Marucăi Cantacuzino, LCF, 1998, 12; Viorel Cosma, Muzicieni din România, III, Bucureşti,
2000,255-256; Manolescu, Enciclopedia, 368.	V.	D.
GROMOV, Alexandru (22.IV.1925, Ismail), prozator. Este fiul lui Iacob Gromov. A învăţat la Liceul „Sf. Andrei" din Bucureşti, terminând aici doar cursul inferior. După război, în 1953, a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău. A lucrat ca şef de redacţie la Editura Cartea Moldovenească, la revista „Moldova", apoi ca redactor-şef la bilunarul de cultură şi arte „Lanterna magică", din 1995 fiind redactor-şef la revista „Intellectus".
G. debutează în 1957 (în colaborare cu T. Malinovski) cu povestirea fantastică Taina Luceafărului. în aceeaşi cheie au fost scrise şi povestirile Expediţia „Penelopa" (1964), Avanpostul aşteptărilor (1983) ş.a. Tot tinerilor cititori le sunt adresate scrierile de „ştiinţă romanţată" Povestea celor şapte voinici
(1960), Călătorii în necunoscut (1968), Continentul enigmelor (1980), care au în centru figuri de savanţi şi inventatori basarabeni. Mutaţiile psihologice traversate de copiii strămutaţi din sat în mediul urban sunt explorate în povestirile Lăstarii răzbat primăvara (1959), Ştefan de pe linia 22 (1965), Culorile începutului (1985). Perioadei 1940-1941 şi primelor crime săvârşite de ocupanţii sovietici în Basarabia, la care un adolescent este martor, îi este consacrat ciclul de proze Anul bezmetic, publicat în reviste.
SCRIERI: Taina Luceafărului (în colaborare cu T. Malinovski), Chişinău, 1957; Aventurile lui Şurubaş cel poznaş (în colaborare cu A. Cunună), Chişinău, 1959; Era sputnicului, Chişinău, 1959; Lăstarii răzbat primăvara, Chişinău, 1959; Povestea celor şapte voinici, Chişinău, 1960; Cheiţa fermecată, Chişinău, 1962; O vacanţă în cosmos, Chişinău, 1962; ... Şi unul pentru toţi, Chişinău, 1963; în ospeţie la vrăjitori, Chişinău, 1963; Expediţia „Penelopa", Chişinău, 1964; Ştefan de pe linia 22, Chişinău, 1965; Ascensiune, Chişinău, 1967; Noi trei şi atotvăzătorul, Chişinău, 1967; Călătorii în necunoscut, Chişinău, 1968; Sâmburii adevărului, Chişinău 1969; Itinerare, Chişinău, 1971; Prietenii lui meşter Micron, Chişinău, 1972; Naufragiu pe Teogra, Chişinău, 1974; Copii dinainte de război, Chişinău, 1975; Secolul vitezei, Chişinău, 1976; Noi, nerăbdătorii..., Chişinău, 1977; Continentul enigmelor, Chişinău, 1980;
Alba, culoarea înţelepciunii, Chişinău, 1983; Avanpostul aşteptărilor, Chişinău, 1983; Culorile începutului, Chişinău, 1985.
Repere bibliografice: Ion Şpac, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 142-147; Dumitru Coval, în numele triumfului raţiunii, LA, 1983, 13 octombrie; Ioan Mânăscurtă, Un spirit în neodihnă, LA, 1995,27 aprilie.
S.P.
GRONOV-MARINESCU, Elena (28.11.1944, Bucureşti), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Elenei (n. Bratovici), maro-chineră, şi a lui Gheorghe Gronov, electrician. în 1961 termină Liceul „Mihail Sadoveanu", iar în 1966 — Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Din 1966 lucrează ca redactor la Editura Militară. Debutează în „Luceafărul" (1967) cu versuri, iar în volum, cu monografia Mihail Săulescu (1970), urmată de o ediţie din opera literară a acestuia (Versuri. Proză. Teatru, 1974). O primă perioadă poetică va fi abandonată în favoarea unei abundente producţii romaneşti.
Versurile sale cântă în stanţe corecte patria, pământul românesc, pacea, devotamentul femeilor-ostaşi sau, atunci când e vorba de o tematică mai personalizată, mama care apără/veghează somnul copilului, îndrăgostita care îşi descoperă vârsta. Romanele semnate de G.-M. impun în primul rând prin darul povestirii, firească, adesea captivantă. Scriitoarea imaginează situaţii foarte aproape de realitate, creează realist-mimetic un fundal al cotidianului lesne recognoscibil, pe care proiectează mici drame sentimentale care mobilizează atenţia unui cititor nepretenţios, obosit ori mai degrabă indiferent faţă de prea numeroasele complicaţii moderne ale narativităţii. Condiţia femeii, în toate ipostazele — adolescentă, matură, prea matură, îndrăgostită, înşelată, dezamăgită, resemnată, în curs de reconstruire a speranţei, mamă, mătuşă, soţie mai mult sau mai puţin adaptată situaţiei —, reprezintă, firesc, motivul obsedant, la care se adaugă situaţii-tip, recurente: întâlnirea iubiţilor / soţilor despărţiţi „apres vingt ans", confruntarea cu o limită, nu absolută, de obicei boala, bărbatul de sprijin fiind cel mai des medic, dacă se poate chiar fost iubit, pentru accentuarea tensiunii (narative), cadrilul cuplurilor. întrebarea care structurează din profunzime textele este: cum îşi construieşte / descoperă / manifestă o femeie personalitatea autentică într-o lume necruţătoare. Regăsire (1975), romanul de debut, se ocupă de o femeie care se regăseşte pe sine după ce se încadrează într-o şcoală de ofiţeri, părăsind facultatea şi fugind dintr-o căsnicie eşuată. Atentă la psihologia femeii care se vede înşelată, autoarea află soluţia în educarea tăriei morale prin disciplina, asprimile, dar şi frumuseţea vieţii militare. Interviul (1998) povesteşte viaţa cotidiană a Suzanei, de patruzeci de ani, asistentă de farmacie, care are o legătură cu un bărbat însurat, deloc dispus să-şi schimbe statutul. Femeia cunoaşte la mare un Flaviu înţelegător, dar e abandonată pe loc când în zonă apare o tânără şi tentantă Iulie, amanta doctorului Spiru, căsătorit cu prietena Suzanei, Daria. Cele două femei trebuie să facă faţă coliziunii cu descoperirea înşelăciunii şi, în fond, a singurătăţii lor iremediabile. Ideea (creştină) a speranţei este soluţia romanului
427 Dicţionarul general al literaturii romane
Grossu
Dincolo de adevăr (1993), centrat pe figura unui chirurg care operează cazuri extreme. în intervalul dintre primul şi ultimul roman, în perioada de mare productivitate a scriitoarei se situează variaţiuni narative pe motivul „a trăi înseamnă a înţelege" (prima treaptă spre „a spera") şi pe motivul confruntării cu ameninţarea morţii. Capacitatea de a povesti fluent întâmplări curente, de a sugera psihologia personajului printr-o replică, de a da senzaţia autenticităţii fac din aceste naraţiuni care proiectează problemele sentimentale pe fond social lecturi agreabile pentru un public numeros.
SCRIERI: Mihail Săulescu, Bucureşti, 1970; Iubire de ţară, Bucureşti, 1974; Regăsire, Bucureşti, 1975; La porţile lumii, Bucureşti, 1977; La Porolissum, Bucureşti, 1978; Preţul nemărturisit al zilelor, Bucureşti, 1978; La ţărmul visului, Bucureşti, 1979; Aşteptare, Bucureşti, 1980; Somnul freziilor, Bucureşti, 1981; Recurs pentru memorie, Bucureşti, 1982; Oglinzi, Bucureşti, 1983; Toamna târziu, Bucureşti, 1984; Orele târzii ale speranţei, Bucureşti, 1987; Cerul a coborât pe pământ, Bucureşti, 1988; Strigătul mării, Bucureşti, 1992; între viaţă şi moarte, Bucureşti, 1992; Dincolo de adevăr, Bucureşti, 1993; Preţul lucidităţii, Bucureşti, 1996; Interviul, Bucureşti, 1998. Ediţii: Mihail Săulescu, Versuri. Proză. Teatru, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Radu Şt. Mihail, „Regăsire", CRC, 1975,38; Dan Mutaşcu, O carte de notaţie, SPM, 1975, 234; Emil Mânu, „La porţile luminii", „Viaţa militară", 1977,1; Dan Mutaşcu, De ţară, SPM, 1977,351; Emil Mânu, Romanul unor biografii contemporane, „Viaţa militară", 1981, 12; Grigore Smeu, „Somnul freziilor", RL, 1982,14; Emil Vasilescu, Un roman-dezbatere morală, „Apărarea patriei", 1982,14 aprilie; Emil Mânu, Sinceritatea dialogului, RL, 1984,29; Mircea Iorgulescu, Cărţi şi autori, RL, 1986,9; Emil Mânu, Pasiunea zborului, RL, 1989,19; Constantin Ciopraga, Un roman-simpozion: „Interviul", VR, 1998,7-8.	R. S.
GROSSU, Sergiu (14.XI.1920, Cubolta, j. Bălţi), poet şi gazetar. Este fiul Măriei şi al lui Ion Grosu, descendenţi ai unei familii de răzeşi înstăriţi. Urmează clasele primare şi liceul la Bălţi, unde este coleg de clasă cu Eugen Coşeriu, viitorul lingvist, începe activitatea publicistică în 1938, când scoate, într-un singur număr, revista „Flori de stepă". în 19401. E. Torouţiu îi tipăreşte la Editura Bucovina volumul de epigrame Muştar. între 1941 şi 1943, ca redactor la Direcţia Presei din Ministerul Propagandei, se ocupă de periodicele „Basarabia" şi „Trans-nistria". Concomitent publică versuri în revistele „Iconar", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Chemarea vremii", „Familia", „Dacia rediviva", „Gazeta cărţilor", „Viaţa Basarabiei", „Basarabia literară", „Roza", „Gândirea", în al cărei ultim număr, din iulie 1944, G. încheie, cu Balada omului însingurat, prima etapă a creaţiei sale literare. în perioada preelectorală din 1946 semnează în „Dreptatea", cu pseudonimul Zadig, poezii satirice. Licenţiat în filosofie şi filologie modernă al Universităţii din Bucureşti (1948), urmează, o vreme, cursurile Institutului Teologic din capitală şi activează în organizaţia ortodoxă Oastea Domnului, care urmărea, în condiţiile noului regim, să menţină spiritul religios al românilor. Organizaţia fiind desfiinţată oficial în 1949, G. este, ca şi ceilalţi membri, hărţuit de Securitate. în 1959 este arestat, anchetat şi condamnat la doisprezece ani de temniţă
grea pentru activitate religioasă interzisă şi subversiune anticomunistă. După Malmaison şi Jilava, internat în lagărul Strâmba din Deltă, face muncă forţată la stuf, în bălţile Dunării, în 1962, beneficiind de amnistie, este eliberat şi vreme de şapte ani lucrează pe diverse şantiere şi în fabrică. în 1969 obţine un paşaport turistic şi împreună cu soţia sa (autoare, mai târziu, a unui roman memorialistic, Benie sois-tu, prison, semnat Nicole-Valery Grossu), pleacă şi rămâne în Franţa ca exilat politic. Curând îşi începe activitatea publicistică cu editarea revistei „Catacombes" (1971-1992), consacrată cauzei creştinilor din lumea comunistă, indiferent de confesiune sau etnie. Prin intermediul acestui „mesager" al speranţei, prin cărţile publicate în Franţa, prin conferinţe şi emisiuni radiofonice, duce o lungă şi neobosită campanie de unire a energiilor în lupta anticomunistă. Evenimentele din 1989 nu pun capăt stării de lucruri care marcase două decenii din viaţa scriitorului. în 1992, după încetarea apariţiei revistei „Catacombes", înfiinţează la Paris (împreună cu Nicoleta Valeria Grossu şi la sugestia acesteia) asociaţia „Le Devoir de souvenir" şi editează, din 1996, o publicaţie trimestrială cu acelaşi titlu, al cărei prim editorial, Amintirea indispensabilă, este o pledoarie pentru păstrarea în memorie a ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă încă în ţările fostului lagăr comunist. în exil, preocupările literare ale lui G. se manifestă în continuare în limba română: publică poeme religioase în „Buna Vestire" din Roma, „Revista
Grosu
Dicţionarul general al literaturii române 428
scriitorilor români" (Munchen) ş.a., apoi, sub pseudonimul Simon Cubolta, tipăreşte în RF Germania volumul Pietre de aducere aminte (1971).
Frumoase în simplitatea expresiei şi cutremurătoare prin metafora vizionară, poemele lui G. se înscriu în cea mai bună tradiţie a poeziei româneşti de inspiraţie religioasă. Versurile relevă dintru început sensul demersului liric al autorului: „Dă-mi putere, Doamne, să mă dărui / prăbuşitelor, din noi, altare. / De obida vieţii te îndură. // Sufletul mi-1 arde şi mi-1 spală. / Umple-mi darnic, cu furtuni, etacul / meu de dor şi de singurătate. / Vreau în luptă să mă mistui. Poate / voi găsi, pe treapta triumfală, / zborul vast, minunile şi leacul." Lirica sa dă expresie întoarcerii spre sine a fiinţei ce renaşte. Urmând calea christică, poetul redescoperă „valenţele de lumină lină ale cuvântului" (Vasile Posteucă): „Cu obraji de ceară, / tot privind în sus, / am intrat spre seară / calfă la Iisus. // Izbăvit de vină, / n-ai dori să fii, / suflete, lumină, steag de bucurii, / ciutură, să-ncapă / un crâmpei de cer?..." (Ucenicie). în 1994 revenit în România, scriitorul publică două cărţi de versuri — una, Univers simfonic, cuprinzând exclusiv poezii din detenţie „dictate de Cineva", poeme orale, scrise din memorie după eliberare. „Aceste poeme — spune autorul într-un Cuvânt explicativ — poartă amprenta propriei mele însângerări, a dragostei de libertate, a idealului creştin de luptă întru făurirea unei lumi izbăvite pentru totdeauna de tiranie şi de lupta de clasă, prin triumful Luminii asupra puterii întunericului." Cel de-al doilea volum, Inscripţii pe un vas de lut, antologhează în patru secvenţe scrieri din mai multe etape. întoarcerea la „cuminţenia poeziei, la rostul ei iniţial de transfigurare, de primenire a văgăunilor din noi şi a beznelor lumii în care trăim" este intenţia declarată şi realizată a autorului. în 1998, la Bucureşti, G. înfiinţează Editura Duh şi Adevăr şi, doi ani mai târziu, revista „Areopagul luminii", la Bucureşti şi Chişinău întemeind şi câteva fundaţii.
SCRIERI: Muştar, Bucureşti, 1940; Pietre de aducere aminte, f.L, 1971; ed., Sibiu, 2002; La Chaîne, Paris, 1971; Un Rayon de soleil, Paris, 1971; Nous attendons une Nouvelle Terre, Paris, 1971; ed. (în aşteptarea unui nou pământ), Bucureşti, 1998; Derriere le rideau de bambou (deMao Tse-Toung â Fidel Castro), Paris, 1975; The Church in Today's Catacombs, USA, 1975; Au fond de l'abîme, Paris, 1976; Vania Moisseiejf (Le Jeune martyr de Volontirovka), Paris, 1976; ed. Vania Moiseev (Tânărul martir din Volintiri), Chişinău, 2000; Les Enfants du goulag (Chronique de Venfance opprimee en URSS), Paris, 1979; ed. (Copiii Gulagului), tr. Mioara Izvema, Bucureşti, 2000; Le Calvaire de la Roumanie chretienne, Paris, 1987; ed. (Calvarul României creştine), Iaşi, 1992; Maîtresse, Dieu existe, Paris, 1988; Univers simfonic, Bucureşti, 1994; Inscripţii pe un vas de lut, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1994; în şfichiul ironiei, Bucureşti, 1996; L'Homme interieur, Paris, 1997; ed. (Chipul omului dinlăuntru), Bucureşti, 1999; Apocalipsiada, Bucureşti, 1999; Peripeţiile lui Ţumpi, Chişinău, 2000; Fiul cel pierdut, Bucureşti, 2000; Banul, Bucureşti, 2000; îmi bate inima la Bug, Chişinău, 2000; Roada anilor tineri, Chişinău, 2000; Evanghelia exilului, Bucureşti, 2001; Mai tare ca moartea, Bucureşti, 2002; L'Eglise persecuţie, Lausanne, 2002; Apărând adevărul, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Vasile Posteucă, „Pietre de aducere aminte", „America", 1971, 22 august; Iurie Colesnic, Un poet român: Sergiu Grossu, „Basarabia", 1995,2-3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 314; Popa, Ist. lit., II, 323; Manolescu, Enciclopedia, 368-370.	M.	P.-C.
GROSU, Gurie [Gheorghe] (l.I.1877,Nimoreni,j. Chişinău — 14.XI.1943, Bucureşti), cărturar. Născut în familia unui cântăreţ bisericesc, G. învaţă la mănăstirea Curchi, urmând apoi Şcoala Spirituală şi Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl continuă la Academia Teologică din Kiev (1898-1902). Se călugăreşte în 1902 la mănăstirea Noul Neamţ din judeţul Tighina, sub numele monahal Gurie. Ca misionar eparhial, activează în mişcarea pentru punerea în drepturile sale a limbii române în Basarabia. Este unul dintre redactorii revistei bisericeşti „Luminătorul", care apare la Chişinău din 1908, alcătuieşte şi editează pe banii săi manuale de limba şi literatura română. îndepărtat de autorităţile ţariste şi exilat în regiunea Smolensk, apoi în ţinutul Hersonului, revine în Basarabia în toiul evenimentelor revoluţionare din anul 1917 şi se încadrează în activitatea de naţionalizare a învăţământului public. La 4 iulie 1918 arhimandritul a fost hirotonit vicar al Mitropoliei Moldovei, cu atribuţii de membru al Sfântului Sinod Român. Din 1918 vremelnic, iar din 1919 permanent, conduce Eparhia Chişinăului şi Hotinului (ales titular în acest post de Congresul General al Eparhiei Basarabiei în februarie 1920). G. a jucat un rol de frunte în realizarea unirii Basarabiei cu România, la fondarea în 1926 la Chişinău a Facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii din Iaşi, la restaurarea în 1928 a Mitropoliei Basarabiei, fiind ales primul ei mitropolit. Anii săi de arhipăstorie au constituit o etapă importantă de integrare a vieţii bisericeşti de pe ambele maluri ale Prutului, în 1936 G. a fost înlăturat din scaunul mitropolitan în urma unui conflict, expus cu lux de amănunte în cartea Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic (1937). Ultimii ani de viaţă i-a trăit la mănăstirea Cernica, unde şi este înmormântat.
SCRIERI: Carte de învăţătură despre legea lui Dumnezeu, Chişinău, 1908; Bucoavnă moldovenească, Chişinău, 1909; Carte de cetire cu ştiinţe din gramatica moldovenească, Chişinău, 1910; Istoria Novo Neameţkogo sveatovozneseskogo monastâria [Istoria mănăstirii Noul Neamţ cu hramul Sfintei înălţări], Chişinău, 1911; Despre post. Taina nunţei sau a cununiei, Chişinău, 1923; Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament, ed. 4, Chişinău, 1925; Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Gh. Cunescu, Mitropolitul Gurie al Basarabiei -iubitor al cărţii româneşti, „Telegraful român", 1992, 45-48; Păcurariu, Dicţ. teolog., 193-194; Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997,236. V.C.
GROSU, Jean (31.XII.1919, Botoşani), traducător. Urmează şcoala primară şi Liceul „A. T. Laurian" din Botoşani. între anii 1946 şi 1948 a fost student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Cunoscător din familie al limbilor franceză şi germană, învaţă şi limba cehă în urmaunui concurs organizat de o fabrică din Zlin (Cehoslovacia), care dorea să deschidă o întreprindere chimică în România. Frecventează astfel, vreme de şase luni, un curs intensiv de limba cehă şi apoi studiază chimia industrială la şcoala „T. G. Masaryk" din Zlin. în timpul petrecut în Cehoslovacia a citit romanul lui Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial şi a început să
429 Dicţionarul general al literaturii române
Grosu
se familiarizeze cu literatura cehă. A fost secretar de redacţie la „Contemporanul" (1946-1953), apoi ca redactor la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", între 1953 şi 1963 a lucrat la secţia culturală a Ambasadei Cehoslovaciei la Bucureşti. Debutează publicistic în „Contemporanul" şi colaborează la „Tânărul scriitor", „Teatrul", „Gazeta literară", „Secolul 20", „Tribuna", „Magazin", „Urzica", „Almanahul literar", „Viaţa românească", „Magazin istoric". A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (de patru ori), Premiul Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia (1968), Premiul Ministerului Culturii (Praga, 1976), Medalia „Karel Capek" a Uniunii Scriitorilor Cehi (1990), Medalia de aur a Societăţii pentru Relaţiile cu Străinătatea (1991), Premiul de Excelenţă „Fidelitas" al Editurii Univers (1999), Marele Premiu Bohemica (2000).
G. are o contribuţie fundamentală la traducerea literaturii cehe şi slovace în limba română. Dacă înaintea demersului său erau cunoscuţi în versiuni româneşti doar Karel Capek (romanul Mama) şi Frantisek Langer (Cămila prin urechile acului), iar romanul Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial de Jaroslav Hasek apăruse într-o ediţie abreviată, de doar o sută de pagini şi cu titlul Păţaniile unui tâmpit, G. avea să traducă în mod sistematic, urmând un adevărat program, din opera scriitorilor cehi şi slovaci Văclav Havel, Bohumil Hrabal, Peter Karvas, Milan Kundera, Jir! Marek, Ladislav Mnacko, Jan
Otcenâsek, Ladislav îazky, Natasa Tanskâ. El face parte dintre acei traducători pentru care transpunerea unei pagini literare într-o altă limbă înseamnă totodată interpretare. Romanul lui Hasek, carte care i-a schimbat destinul, a cunoscut, prin G., care a colaborat la traducerea din 1956 cu Al. O. Teodoreanu, o tălmăcire atât de reuşită încât — observă Sorin Titel, „vorbele lui Svejk sună atât de viu în traducere, încât putem spune fără să greşim că bravul soldat Svejk a învăţat, de fapt, să vorbească româneşte". Unele scrieri i-au pus probleme deosebite de transpunere, ca literatura lui Hrabal, al cărei stil, scrie traducătorul, este feroce pentru cine se încumetă să o abordeze: „fraze de câte două-trei pagini sau povestiri într-o singură frază!" Pentru că unii scriitori, din a căror operă a tradus, precum Văclav Havel, Milan Kundera şi Bohumil Hrabal, erau atunci interzişi în ţara lor, însuşi traducătorul a devenit acolo persona non grata.
Traduceri: Jan Drda, Baricada mută, Bucureşti, 1949, Nuvele, Bucureşti, 1951; Mărie Majerovâ, Sirena, Bucureşti, 1950, Balada minerilor, Bucureşti, 1965; Jifi Marek, Vorbeşte mama, Bucureşti, 1953, Ţara de sub ecuator, Bucureşti, 1960, Panoptic de vechi întâmplări criminalistice, Bucureşti, 1973, Panoptic de oameni păcătoşi, Bucureşti, 1977, Unchiul meu Ulise, Bucureşti, 1978, Panoptic praghez, Bucureşti, 1983, Tristan sau Reflecţii despre iubire, Bucureşti, 1987; Alena Bemâskovâ, Drum deschis, Bucureşti, 1954; Bozena Nemcovâ, Bunicuţa, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Alice Gabrielescu); Turek Svatopluk, Fără patron, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu V. Bănăţeanu şi Marcel Gafton); Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, I—II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Al. O. Teodoreanu), Abecedarul umorului, Bucureşti, 1963, Să râdem cu Jaroslav Hasek, Bucureşti, 1973, Supliment vesel duminical, Bucureşti, 1984; Jan Otcenâsek, Copiii noştri, Bucureşti, 1958, Romeo, Julieta şi întunericul, Bucureşti, 1961, Pe când în rai ploua, Bucureşti, 1974; Peter Karvas, Diplomaţii, Bucureşti, 1959, Jumbo, elefantul alb, Bucureşti, 1959, Liturghia de la miezul nopţii, Bucureşti, 1960, Antigona şi ceilalţi, Bucureşti, 1962, Peruca cea mare, Bucureşti, 1965, De ochii noştri frumoşi, Bucureşti, 1968; L. Askenazy, Oaspetele, Bucureşti, 1961; B. Bf ezovski, Vârsta primejdioasă, Bucureşti, 1961; B. Blazer, Prea mult pentru o seară, Bucureşti, 1962; Ladislav Mnacko, Moartea se numeşte Engelchen, Bucureşti, 1962; Pavel Kohout, A treia soră, Bucureşti, 1963; Vâclav Havel, Garden Party, Bucureşti, 1965, Ispita, Bucureşti, 1991, Viaţa în adevăr, Bucureşti, 1997, Opera calicilor (Caruselul), Bucureşti, 2000; Alena Vastrâ, Cine sapă groapa altuia, Bucureşti, 1965; Karel Capek, Krakatit, Bucureşti, 1967, Fabrica de absolut, Bucureşti, 1969, Echipa întâi, Bucureşti, 1974; L. Smocek, Labirintul, Bucureşti, 1967; Josef Toman, După noi, potopul!, Bucureşti, 1968, Don Juan. Viaţa şi moartea lui Don Miguel de Manara, Bucureşti, 1970, Socrate: în căutarea beatitudinii (în colaborare cu Miroslava Tomanovâ), Bucureşti, 1980; I. Klima, Castelul, Bucureşti, 1970; Ladislav îazky, Amenmaria. Soldaţi unul şi unul, Bucureşti, 1970; Jan Burian, Bohumila Mouchovâ, Misterioşii etrusci, pref. Radu Florescu, Bucureşti, 1973; Klâra Jarunkovâ, Singură la părinţi, Bucureşti, 1973; Jarmila Loukotkovâ, Sânge pentru ce?, Bucureşti, 1974; Miroslav Stingi, Aventura marilor căpetenii indiene, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Margareta Grosu); Jan Kozak, Mariana, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Margareta Grosu), Vânător în taiga, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Sanda Apostolescu), Adam şi Eva, Bucureşti, 1985, Samurul negru. Ursul cafeniu, Bucureşti, 1985; J. Voskovec, J. Werich, Nord contra Sud, Bucureşti, 1976; Donât Sajner, Amintirile unui ştrengar, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Margareta Grosu); Johanna Spiry, Heidi, fetiţa
Grosu
Dicţionarul general al literaturii române 430
munţilor, Bucureşti, 1978; J. Solovic, Aventura păgubaşilor, Bucureşti, 1979; Franz Caspar, Fridolin, Bucureşti, 1980; Proză scurtă elveţiană, Bucureşti, 1981; Jan Smid, Bucuriile curate ale vieţii mele, Bucureşti, 1981; J. K. Benes, Viaţă jurată, Bucureşti, 1982; Natasa Tanskâ, Duelul, Bucureşti, 1984, Scrisoarea, Bucureşti, 1984, Scrisori cu postscriptum, Bucureşti, 1989; Jacob Streit, Martin şi albinele, Bucureşti, 1984; Antologie lirică elveţiană, Bucureşti, 1985; Bohumil Hrabal, O minune în fiecare zi, Bucureşti, 1986, L-am servit pe regele Angliei, Bucureşti, 2000; Odette Renaud Vemet, Xannt, Bucureşti, 1987; Roman Râz, Vânzătorul de umor, Bucureşti, 1991; Milan Kundera, Ridicole iubiri, Bucureşti,
1991,	Gluma, Bucureşti, 1992, Viaţa e în altă parte, Bucureşti, 1995, Valsul de adio, Bucureşti, 1996, Cartea râsului şi a uitării, Bucureşti, 1998, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Bucureşti, 1999, Nemurirea, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Prefaţă la Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, ed. 7, Bucureşti, 1997; Dicţ. scriit. rom., II, 459-461; Elisabeta Lăsconi, Jean Grosu, „Am tradus scriitori interzişi în ţara lor", ALA, 2003,688.	/. D.
GROSU, Valeria (Valentina) (22.VI.1950, Sofia, j. Soroca), poetă. Este fiica Zinoviei şi a lui Ion Grosu. A studiat, între 1968 şi 1971, la Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău şi, între 1974 şi 1979, la Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki" din Moscova. A fost redactor la „Tinerimea Moldovei", „Columna", „Sud-Est", iar în 1994 şi 1995, coordonator de programe la Fundaţia Soros. -Â debutat în culegerea colectivă Dintre sute de catarge (1975). G. cultivă o formulă lirică de jurnal reflexiv-interogativ, încercând să transfigureze timpul în curgerea lui lentă. Este un timp al sufletului călător „dintr-o fiinţă în altă fiinţă", materializat metaforic în toposul ninsorilor domoale şi al ninsorilor cu privighetori (Chip şi suflet, 1979, Ninsori şi privighetori, 1988)., Versurile din volumul Schimbarea la faţă (1990) propun o viziune spiritualizată, care se traduce — arghezian — în rugă, epifanie, imn şi psalm.
SCRIERI: Chip şi suflet, Chişinău, 1979; Căsuţa de miere, Chişinău, 1982; Ninsori şi privighetori, Chişinău, 1988; Schimbarea la faţă, Chişinău, 1990; Kapkanî pameati [Capcanele memoriei], Moscova, 1991; Miere eretică, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Adriana Uiescu, O retorică a sufletului, „Columna", 1992,6-7; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,119-126; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 227-228.	M.C.
GROŞ AN, Ioan (3.X.1954, Satulung, j. Maramureş), prozator, eseist şi dramaturg. Este fiul Adelinei (n. Lupean), învăţătoare, şi al lui Gheorghe Groşan, funcţionar. A absolvit în 1973 Liceul „Gh. Şincai" din Baia Mare, iar în 1978, Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca, cu o lucrare de licenţă având un titlu premonitoriu pentru viitoarea sa formulă de proză: Filmul şi literatura română. A făcut parte din grupul de scriitori tineri şcoliţi de revista „Echinox" (al cărei secretar de redacţie a fost între 1974 şi 1978) şi s-a recomandat constant drept echinoxist, deşi a mai trecut şi prin Cenaclul de Luni sau prin cel al revistei bucureştene „Amfiteatru". A fost, de asemenea, membru al grupului literar experimental Ars Amatoria. începând din 1978 a funcţionat ca profesor de limba şi
literatura română în Bucureşti şi ca referent la Uniunea Artiştilor Plastici. După 1989 a lucrat ca redactor-şef adjunct la revista „Contrapunct", redactor la „Academia Caţavencu", referent la Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii, jurnalist în redacţia ziarului „Ziua" etc. Debutează în presa literară în timpul studenţiei (1974, colaborând sistematic la „Echinox"), în special cu articole de critică. în 1985 tipăreşte volumul de povestiri Caravana cinematografică, fiind distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. G. nu este un autor prolific şi a doua carte, tot de proză scurtă, Trenul de noapte, urmează abia în 1989. După 1990 se afirmă în genul dramatic, publică romanul O sută de ani de zile la porţile Orientului (1992) şi devine un eseist de presă productiv, incisiv şi temut.
Deşi a compus piese de teatru, a scris roman, a semnat o suită substanţială de eseuri şi o serie de texte greu clasabile generic, G. este, prin excelenţă autorul de proză scurtă al generaţiei '80. O opţiune dictată în primul rând de vocaţie, cum demonstrează volumul de debut — o proză echilibrată şi matură, înzestrată cu o neobişnuită energie de fixaţie. Pe de o parte, ea enunţă supratema întregii creaţii — raportul de forţe dintre literatură şi viaţă (indiferent în ce parte înclină temporar balanţa). Pe de alta, deconspiră şi ilustrează fibra cinematografică a înzestrării imaginative, ca şi a tehnicii lui G. El s-a bucurat de o primire excelentă încă din start, deşi a rămas multă vreme — printre colegii mult mai prolifici de
431 Dicţionarul general al literaturii române
Groşan
generaţie —, autorul unei singure cărţi. O carte de care etichetele critice (ca de pildă, textualismul) s-au lipit grăbit şi, uneori, ireversibil. Prozele din Caravana cinematografică demarează, de regulă, dintr-un fel de răscruce, de unde autorul îşi propulsează personajele, silindu-le să facă naveta între text şi viaţă, să etaloneze distanţe şi să traseze perimetre. Dincolo de orice nuanţe, este ceea ce se petrece în istorisiri precum Marea amărăciune, O dimineaţă minunată pentru proza scurtă sau Caravana cinematografică, bucata eponimă a volumului. O poziţie privilegiată ocupă povestirea Insula, al cărei narator acoperă funcţional întreaga zonă a conştiinţei auctoriale. De aceea, tocmai lui i se rezervă misiunea strategică de a formula alternativa fondatoare a literaturii, ca ipostază a scrisului. Conform lui G., la unul dintre poli „stăm pe o carte", pe când la celălalt, facem excavaţii metodice şi răbdătoare în viaţă, „căutând lucruri remarcabile, din care să se poată scoate oricând câteva pagini corecte, curgătoare". în Trenul de noapte (1989) balanţa înclină vizibil către viaţă. Trei dintre cele patru povestiri, de dimensiuni variabile, cantonează în satul ardelenesc postbelic. O lume care păstrează aderenţe intertextuale vizibile, coborând în timp până la Ioan Slavici. De mai mari proporţii — aproape o nuvelă —, Spovedania are în centru un destin epic de tip romanesc. în acest text autorul dovedeşte că a trecut pe la şcoala de proză ardelenească a schiţelor lui Liviu Rebreanu şi a nuvelelor lui Ion Agârbiceanu. Dar şi că este un autor familiarizat în egală măsură cu tăietura frazei şi cu articulaţiile gândirii narative din romanele lui William Faulkner (unul dintre prozatorii lui preferaţi). Nimic din romanul social festivist nu există în proza densă, economic croită şi minuţios şlefuită. Spovedania, Adolescent sau OZN au ca decor lumea măruntă, periferică, ternă a celorlalţi optzecişti, unde totul fierbe la foc mocnit, cu flacără mică. Este lumea mizeră, sordidă, lipsită de orizont, adeseori abrutizată a satului transilvan postbelic, unde se macină destine de intelectuali blazaţi. O deviere notabilă în raport cu norma epică de acum este bucata care dă şi titlul volumului, Trenul de noapte, apropiindu-1 pe G. de aceia dintre comilitonii săi care (în special în ultimii ani ai decadei) au trecut în tabăra „fabulanţilor". Căzând în sfera insolitului, povestirea se depărtează radical de reţeta transmisiilor reportericeşti în direct - de tip Mircea Nedelciu -, virând în direcţia contrară, într-o gară de provincie uitată de lume evoluează două personaje anonime — un acar şi un şef de staţie bovaric. Harul narativ al prozatorului îi surprinde pe ambii în succesiunea bine ritmată a câtorva scene, derulate cinematografic. Metronomul existenţei lor se mişcă leneş, aproape imperceptibil, în ritmul celor două trenuri (un personal şi un marf ar) care trec zilnic prin staţie. într-un asemenea calm plat, cu orizontul obturat din toate direcţiile, unica notă de culoare o procură amintirea trenului misterios care — la ora trei şi şapte minute în fiecare noapte — trecea ca o nălucă prin gara (cu o oarecare importanţă) de unde şeful a fost cândva exilat. Tot eşafodajul de normalitate cotidiană a personajelor se sfărâmă în ţăndări în momentul în care trenul-fantomă îşi face intempestiv apariţia la acest capăt de lume, ademenind pe unul dintre cei doi protagonişti (acarul) în lumea „de dincolo".
La fel ca în prozele lui Mircea Eliade, insolitul se camuflează în chiar inima realului, ale cărui norme — întruchipate solemn pentru şeful de gară de mersul trenurilor şi de regulamentul de funcţionare al căilor ferate — trenul-fantomă le sfidează şi le încalcă suveran. Prin echilibrul instaurat între contrarii, ca şi prin economia de mijloace, G. dă una dintre cele mai izbutite scrieri ale sale. Dacă tehnica narativă a majorităţii optzeciştilor rămâne predominant acustică (transmisia directă, înregistrarea pe bandă ş.a.m.d.) el este un autor la care vizualitatea triumfă. In Caravana cinematografică şi în Trenul de noapte mijloacele predilecte simt prim-planul şi, respectiv, stop-cadrul, decupate expert şi prelucrate cu minuţie. O artă remarcabilă a montajului reţine în schimb atenţia în O sută de ani de zile la porţile Orientului — în mod neaşteptat, un roman. O supratemă a memoriei epice adună şi împleteşte abil firele — la alţi autori disparate — ale fabulaţiei, metaliteraturii, istoriografiei, actualităţii politice şi livrescului în textura uneia dintre puţinele cărţi optzeciste care validează cotitura postmodernistă târzie şi mai curând anemică a literaturii române. Două lucruri sunt cu adevărat notabile în acest roman, imposibil de povestit sau de rezumat. Mai întâi regia repertoriului cultural exploatat şi tehnica impecabilă a punerii sale în scenă. (O artă similară a montajului — de data aceasta poetic — este folosită şi în Levantul lui Mircea Cărtărescu.) Iar după aceea, priza la real — şi mai ales la realitatea politică — a artificiului livresc. Autorul inventează o formulă proprie de sudură, graţie căreia aventura unei povestiri (căci asta este romanul în punctul său de pornire) se transformă, pe nesimţite, în povestirea unei aventuri captivante. Nu întâmplător, autorul decide să exploateze resursele consacrate ale eposului de călătorie şi ale taifasului de popas, care — în istoria literaturilor europene, cu precădere în secolul al XVIII-ea — oferiseră pretexte generoase fraternizării dintre proza de observaţie şi metaliteratură.
Groşan este printre puţinii creatori de şcoală nouă care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice, asimilând, cu o complicitate matură, atât experienţa intertextualităţii, cât şi stilul perifrastic faulknerian ori minuţia cehoviană în descrierea platitudinii existenţiale. Convergenţa aceasta nu e câtuşi de puţin stridentă, fiindcă nu eclectismul defineşte prozele acestui autor, ci predispoziţia, savant întreţinută, de a amesteca în pasta perfidă a ironiei cele mai diverse maniere.
RaduG.Ţeposu
SCRIERI: Caravana cinematografică, Bucureşti, 1985; Trenul de noapte, Bucureşti, 1989; Şcoala ludică, Bucureşti, 1990; Planeta mediocrilor, Bucureşti, 1991; ed. (Planeta mediocrilor precedată de Epopeea spaţială 2084), Braşov, 2002; O sută de ani de zile la porţile Orientului, Bucureşti, 1992; ed. 2, Braşov, 2002; Jurnal de bordel, Bucureşti, 1995; Nutzi, spaima Constituţii (jurnal de Cotroceni), Craiova, 1998; Povestiri alese, Bucureşti, 1999; Judeţul Vaslui în NATO, Braşov, 2002.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, Stăm pe o carte, RL, 1985,50; Dan Grădinaru, Actualitate şi istorii la noii prozatori, RL, 1986, 26; Monica Spiridon, Viaţa, da!, RL, 1987,8; N. Băciuţ, „ Un prozator se şi face în timp, nu numai se naşte" (interviu cu Ioan Groşan), VTRA, 1987, 8; Alexandru Condeescu, Setea de autentic, LCF, 1987,11; Ion Mureşan, Ispita scriitorului, TR, 1987,30; Ioan Simuţ, O nouă şcoală a lui Caragiale,
Grozdan
Dicţionarul general al literaturii române 432
F, 1989,7; Simion, Scriitori, IV, 653-657; Mircea Mihăieş, Formula unu, 0,1990,4; Ioan Holban, Personajul ca hermeneut, CRC, 1990,5; Dan C. Mihăilescu, Contul Groşan, T, 1990, 3; Papahagi, Cumpănă, 358-361; Ovidiu Pecican, Foiletoanele neatârnării, ST, 1992,10; Monica Spiridon, Trece caravana povestitorului, RL, 1993, 17; Ţeposu, Istoria, 23-24; Lovinescu, Unde scurte, IV, 198-202; Petraş, Lit rom., 157-159; Borbely, Xenograme, 84-87; Dicţ. scriit rom., II, 461-463; Cărtărescu, Postmodemismul, 427-429, 431-433; Anca Noje, O retrospectivă Ioan Groşan, ST, 2000,5-6; Dimisianu, Lumea, 428-435; Nicoleta Cliveţ, Ioan Groşan, Braşov, 2001; Manolescu, Lista, II, 291-295; Cristea-Enache, Concert, 212-222; Popa, Ist lit, II, 920-921.	M.S.
GROZDAN, Dorian [Rusalin] (2.XI.1912, Gherteniş, j. Caraş-Severin — 19.1.1991, Timişoara), poet şi publicist. Este fiul Măriei şi al lui Iulius Grozdan, ţărani. Urmează şcoala elementară în satul natal (1919-1926) şi Seminarul Pedagogic din Arad (1926-1933). Din 1933 a fost profesor şi apoi inspector şcolar (1947-1949) în Timişoara. Face parte din Comitetul de conducere al asociaţiei literare Altarul cărţii, devenită ulterior Asociaţia Scriitorilor din Banat. Este secretar de redacţie la revista „Luceafărul" din Timişoara (1935-1942), fiind apoi prezent în redacţia publicaţiilor „Dacia" (1942-1944), „Viaţa bănăţeană" (1944-1945), „Românul" (1945-1948). între 1935 şi 1937 scoate împreună cu Marius Bucătură revista pentru copii „Prichindelul". Este membru al Grupării învăţătorilor Scriitori din România. Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Aradul", „Colţ de ţară" (Timişoara), „Gazeta învăţătorilor" (Arad), „Fruncea", „Luceafărul", „Reşiţa", „Societatea de mâine", „Vestul", „Scrisul bănăţean" („Orizont") ş.a. în 1942 a obţinut un premiu oferit de Gruparea învăţătorilor Scriitori din România. A debutat cu elegia Cad frunzele la „Adevărul literar şi artistic", în 1930. Continuă ca dramaturg, publicând în anii '30 mai multe piese de teatru, moralizatoare, didactice, bazate mai mult pe anecdotă. Primul volum de versuri, Brazde păgâne
(1935), este întâmpinat favorabil de critica vremii.
Stihurile „bolovănoase" ale lui G., cu accente de duioasă melancolie şi susţinute de un angrenaj imagistic bogat, au fost alăturate direcţiilor moderniste, mai ales datorită stilului. Lirismul sentimental, tonul elegiac şi motivele, între care domină nostalgia locurilor natale, îl plasează printre tradiţionaliştii moderaţi, postsămănătorişti: „Luna-şi despleteşte peste zări argintul / inima mi-e-n noaptea asta iască / cerul somnoros o geană-şi / unde a-nceput să crape, greu, pământul" (Luna, peste zări). Publicarea cvasiintegrală a poeziilor în volumul retrospectiv Umbre de cleştar (1974), cu o prezentare de Eugen Todoran, pune în evidenţă capacitatea autorului de a asimila, fără ostentaţie, principalele orientări ale liricii româneşti din prima jumătate a veacului al XX-lea. în placheta Anotimpuri aprinse (1982) apare mai pregnantă apartenenţa sa la tipologia poeţilor „meridionali", dornici de soare, angajaţi afectiv: „Urcă seva din pământuri, clocot verde, crud, / plesnesc la soare mugurii-n băgrini şi-n dud. / Ce păienjenişuri toarce cerul peste vii, / destrămare lentă, fulgi de păpădii ?" (Clopotul din mine cântă). Comparat adesea cu Aron Cotruş, G. este un poet important în devenirea literară a Banatului. în Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare (1979) autorul reconstituie obiectiv, cu numeroase date şi mărturii,
personalitatea sculptorului, precum şi atmosfera de efervescenţă cultural-artistică a cenaclului închegat în jurul acestuia, în localul binecunoscutului restaurant „Spieluhr" din Timişoara. Efortul, mai mult decât meritoriu, îi va fi răsplătit cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.
SCRIERI: Trei nopţi de râs, Cluj, 1930; Cucoana din tren, Cluj, 1930; Omul şi beţia, Cluj, 1930; Când găina cântă, Cluj, f.a.; Mă bate nevasta, Cluj, 1932; Două scrisori, Cluj, 1932; Surd şi chior, Cluj, 1932; Brazde păgâne, Timişoara, 1935; Cioplituri în lemn, Timişoara, 1936; Porţi închise, Bucureşti, 1942; Umbre de cleştar, pref. Eugen Todoran, Timişoara, 1974; Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare, Timişoara, 1979; Anotimpuri aprinse, pref. Cornel Ungureanu, Timişoara, 1982.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 465; Aurel Cosma, Poetul Dorian Grozdan la 60 de ani, 0,1972,27; Lucian Alexiu, „ Umbre de cleştar", 0,1974, 22; G. Nistor, „ Umbre de cleştar", T, 1974, 7; Ţirioi, Premise, 79-80; Mircea Şerbănescu, Prezenţe literare: Dorian Grozdan, O, 1979, 14; Dan Mutaşcu, O lume cuprinzătoare, SPM, 1980, 519; Ion Tătaru, „Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare", CNT, 1980, 38; Ungureanu, Imediata, 1,176-181; Brânduşa Armanca, Dorian Grozdan faţă cu lumea lui Romul Ladea, 0,1981,2; Vasile Radu, „Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare", ST, 1981, 3; Ion Arieşanu, Un car cu fân înmiresmat, 0,1982,43; Dan Mutaşcu, Portret al poetului la 70 de ani, SPM, 1982, 616; Al. Jebeleanu, Toamnele poetului Dorian Grozdan, O, 1985,49; Ruja, Parte, 1,39-44; Mihnea Şerbănescu, Dorian Grozdan -primăvara şi toamna, „Reflex" (Reşiţa), 2002,10-12.	O.B.
GRUBER, Eduard (2.IV.1861, Iaşi - 28.111.1896, Bucureşti), critic literar şi estetician. Este fiul arhitectului german Iosef
433 Dicţionarul general al literaturii române
Gruia
Gruber. Urmează liceul la Iaşi, înscriindu-se, tot acolo, la Facultatea de Litere, pe care o termină în 1884. în 1886 pleacă la Paris, unde timp de un an urmează cursuri de filologie la Ecole des Hautes Etudes, la Ecole des Chartres, la College de France şi la Ecole des Langues Orientales. Inteligenţă vie, dar nedisciplinată, G. este preocupat pe rând de limbile romanice, de limbile slave şi de filologie, concurând chiar pentru un post la Catedra de filosofie a Universităţii ieşene. Se opreşte, în cele din urmă, la studierea psihologiei. Cu sprijinul efectiv al lui Titu Maiorescu, în anul 1889 obţine o bursă de studii în străinătate. La Leipzig lucrează timp de doi ani în laboratorul de psihologie experimentală a lui Wilhelm Wundt şi participă la congresele internaţionale de psihologie de la Paris (1889) şi Londra (1892), unde lucrările sale despre fenomenul „audiţiei colorate" sunt bine primite. Se căsătoreşte cu Virginia, fiica Veronicăi Micle. în 1893 îşi ia doctoratul în psihologie experimentală la Leipzig şi în anul următor se întoarce în ţară, unde i se oferă un post la Catedra de psihologie a Universităţii din Iaşi. Inaugurează aici un curs de psihologie experimentală, înfiinţează şi un laborator de psihologie experimentală — primul din România —, ţine conferinţe pe această temă, participă la un congres de specialitate la Roma (1894). Frecventa atât şedinţele secţiei literare a Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, cât şi pe acelea ale cercurilor de orientare socialistă. Bolnav de nervi, moare încă tânăr.
Pasionat de rezultatele obţinute de psihologia contemporană, influenţat de cercetările întreprinse în Franţa de Frederic Paulhan, G. publică studiul Stil şi gândire (1888). în intenţia sa, critica literară urma să devină „o psihologie literară" care să cerceteze „anatomia şi fiziologia intelectuală a scriitorilor". Opera literară juca rolul de simplu document psihologic, pierzându-şi caracterul specific, pe care autorul studiului îl lăsa pe seama aprecierilor subiective şi a gustului artistic al celui ce o cerceta. Urmând, în linii generale, „tipologia psihologică" a lui Jean Charcot, el cercetează stilul câtorva scriitori români, între care, în primul rând, stilul lui Mihai Eminescu, căruia îi analizează imaginile vizuale, auditive etc. G. se numără printre primii cercetători ai prozei eminesciene.
SCRIERI: Stil şi gândire (încercare de psihologie literară), Iaşi, 1888; ed. Iaşi, 1894.	i
Repere bibliografice: D. A. Teodora, Psihologia literară şi dl Ed. Gruber, „Contemporanul", 1889-1890, 5-7; Artur Gorovei, Alte vremuri, Fălticeni, 1930,103-117; Dicţ. lit 1900,418.	D.M.
GRUIA, Bazil [Vasile] (5.1.1909, Cisteiu de Mureş, j. Alba -
7.X.1995, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Altiţei (n. Timar) şi al lui Vasile Gruia, preot. Face liceul la Turda (1919-1922) şi Aiud (1922-1927), apoi urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1927-1932). Profesează avocatura la Ocna Mureşului, Huedin şi Cluj. Debutează cu versuri în revista liceului din Aiud, „Ghionoaia", şi editorial cu volumul în ţara toamnei (1929). A colaborat la „Fire de tort" (Turda), „Unirea" (Blaj), „Patria" (Cluj), „Tribuna", „Reacţiunea literară" (Bucureşti).
Debutul lui G., remarcat şi de G. Călinescu în „Viaţa literară", a însemnat doar un exerciţiu de digitaţie pentru cel care, peste aproape patru decenii, îşi va schimba şi stilul, şi maniera, dar mai ales tonul. După o pauză autoimpusă, poetul revine cu volumul Arderea etapelor (1968), succedat la intervale scurte de alte noi cărţi de versuri. Nimic (sau aproape) nu mai aminteşte de romanticul întârziat de odinioară, poetul dovedind odată cu înaintarea în vârstă nu doar o vitalitate (uneori exacerbată), dar şi capacitatea de adaptare la noile formule poetice, ceea ce i-a determinat pe comentatori să îl considere fie un „neoromantic orientat spre expresionism" (D. Micu), fie un exponent al „neobarocului, cu similitudini în poezia marelui Gongora" (Ion Lungu). Relaţiile apropiate cu Lucian Blaga (căruia, de altfel, i-a şi dedicat câteva culegeri de documente biobibliografice) ar fi presupus şi o influenţă a acestuia. Dar nu poate fi depistat în lirica lui G. (nici în cea erotică, nici în cea de meditaţie) fiorul metafizic specific creaţiei blagiene. Câteva sunt coordonatele poeziei sale, adevărate laitmotive depistabile în mai toate cărţile: credinţa numai în viaţa de acum (adică în timp, nu în eternitate), încrederea în harul său, de unde şi totala dependenţă de poezie („Ştiu, fără poezie aş păli"). Insidios, gândul morţii îl face să implore patetic amânarea sentinţei definitive: „Aş plăti Eternităţii tribut pentru cât îmi mai îngăduie / din timpul de dincolo să mai rămân aici" (Fast cronologic). Dacă în volumul Efigiile riscului (1978), mai mult decât în cele anterioare,
Desen de A. Demian
Gruia
Dicţionarul general al literaturii române 434
„puseurile" patriotice, fără valoare estetică, îşi găsesc locul într-un fel de proză mai mult sau mai puţin rimată (Baba Novac, Cap de răscoală, Vlad, Coşbuc şi 1907), în schimb, în Copacul ascuns (1994), pe lângă pregnantul presentiment al morţii (Capăt de drum), este invocată „Unica Bobi, Alfa şi Omega iubirii mele", trecută în lumea umbrelor, dar prezentă dureros de viu în amintirea poetului. Sunt versuri delicate, care întregesc profilul unui artist sensibil, grav, încrezător în steaua sa, dar şi temător în faţa necunoscutului. Volumele de documente referitoare la viaţa şi opera lui Lucian Blaga (scrisori, mărturii, amintiri ale unor apropiaţi ai poetului) constituie un util instrument de lucru pentru specialişti şi un interesant dosar de existenţă pentru publicul larg.
SCRIERI: în ţara toamnei, Cluj, 1929; Arderea etapelor, Bucureşti, 1968; Obsesia verii, Cluj, 1972; Lucian Blaga inedit Amintiri şi documente, Cluj-Napoca, 1974; Patima albă, pref. Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1976; Efigiile riscului, Cluj-Napoca, 1978; Blaga inedit Efigii documentare, I-II, Cluj-Napoca, 1981; Inscripţii pe tăbliţe de aer, Cluj-Napoca, 1983; Miraculoşii Alter Ego, Cluj-Napoca, 1985; Infinitul de fiecare zi, Cluj-Napoca, 1987; A patra dimensiune, pref. Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1989; Pelerin la Curtea Miracolelor, Cluj-Napoca, 1991; Copacul ascuns, Cluj-Napoca, 1994; Mixaje în timp, Bucureşti, 1995; Recviem pentru o iluzie, Cluj-Napoca, 1995.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Arderea etapelor", GL, 1968,24; Şerban Cioculescu, Poezia de dragoste, RL, 1972,27; Nicolae Manolescu, Versuri, RL, 1972, 26; Teodor Tihan, „Obsesia verii", ST, 1972,8; Iosif Pervain, O nouă carte despre Lucian Blaga, TR, 1975, 7; Şerban Cioculescu, Lucian Blaga inedit, RL, 1975,14; Dumitru Micu, Lucian Blaga în amintiri şi documente, LCF, 1975, 16; Dan Mutaşcu, Lebăda vorbitoare, SPM, 1975, 218; Valentin Taşcu, „Lucian Blaga inedit", F, 1975, 6; D. Vatamaniuc, „Lucian Blaga inedit", RITL, 1975,3; Serafim Duicu, „Lucian Blaga inedit Amintiri şi documente", VTRA, 1976, 5; Constantin Cubleşan, „Patima albă", TR, 1976, 28; Dan Laurenţiu, Modul optativ, LCF, 1976,31; Dumitru Micu, „Aur în floare de suflet", CNT, 1976,37; Radu G. Ţeposu, Renaşterea poetului, ECH, 1976,9-10; Poantă, Radiografii, I, 214-216, II, 181-184; Dumitru Micu, Sfidarea ruginii, RL, 1979,3; Aurel Sasu, Bazil Gruia sau Poezia riscului lucid, O, 1979,5; Lit rom. cont., 1,132-133; Mircea Vaida, O sută de poeme, TR, 1983, 20; Irina Petraş, „Inscripţii pe tăbliţe de aer", T, 1983,12; Taşcu, Poezia, 126-132; Petru Poantă, „Miraculoşii Alter Ego", ST, 1986, 1; Mircea Popa, Poezia lui Bazil Gruia, TR, 1991, 27; Poantă, Dicţ. poeţi, 95-97; Dicţ scriit. rom., II, 463-464.	D.	Gr.
GRUIA, Călin (pseudonim al lui Chirii Gurduz; 21.111.1915, Trifeşti, j. Orhei - 9.VII.1989, Bucureşti), prozator şi poet. Este fiul Alexandrei (n. Galbură) şi al lui Vartolomeu Gurduz, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal şi termină apoi Şcoala Normală din Orhei (1936). Un timp lucrează ca învăţător în Tvardiţa, din judeţul Tighina, şi la Umbrăreşti. Concentrat ca ofiţer în rezervă, este trimis pe frontul de Răsărit (1941-1944) şi cade prizonier, rămânând în lagăr până în 1948. Din 1951 devine redactor al emisiunilor literare pentru copii din cadrul Radiodifuziunii Române. Debutează cu versuri în 1938, la revista „Speranţa" (Orhei), iar prima carte, placheta Litanii de seară, îi apare în 1942. A colaborat la reviste din Chişinău, „Basarabia literară", „Roza", şi la cele pentru copii din Bucureşti: „Luminiţa", „Arici Pogonici", „Cutezătorii" ş.a.
Cu toate că începuturile literare ale lui G. se leagă de poezie, când revine în viaţa literară se va dedica scrisului pentru copii, prima lui culegere de poveşti fiind Nucul lui Toderiţă, tipărită în 1952. Harul basmelor, odată descoperit, se va revărsa necontenit într-o mulţime de snoave, poveşti, basme, legende, poeme versificate, toate alcătuind o lume fermecată, care atrage
—	dacă nu acaparează — publicul mai tânăr sau mai vârstnic, prin amestecul reuşit de pitoresc, umor şi fantezie. Fie că e vorba de prelucrări ale unor vechi motive populare de basm (Ciuboţelele ogarului, Nuieluşa de alun, Izvorul fermecat, Domniţa de rouă ş.a.), fie că e vorba de întâmplări rememorate din propria copilărie (Pânzele mamei) sau din primul şi al doilea război mondial (Onică, De-a visele...), G. se dovedeşte un neobosit povestitor, sfătos şi fantezist, care a cultivat în scrierile sale frumosul şi plasticul, oricare din poveştile sale, „clasice" de-acum, putând fi calificată drept poem în proză. De altfel, către sfârşitul vieţii, în 1988, a revenit la preocuparea pentru propria poezie şi a publicat un volum de versuri, Călătorii, cuprinzând poeme scrise între 1940 şi 1970. Autorul şi-a încercat mâna şi în scenariul de film (Măriuca) sau de teatru, fără să exceleze, aşa cum a făcut-o în literatura pentru copii.
SCRIERI: Litanii de seară, Bucureşti, 1942; Nucul lui Toderiţă, Bucureşti, 1952; Ciuboţelele ogarului,Bucureşti, 1954; Nuieluşa de alun, Bucureşti, 1954; Poveste mică pentru cei mici, Bucureşti, 1954; Povestea lăcrămioarelor, Bucureşti, 1955; Profesorul cel nou, Bucureşti, 1955; Izvorul fermecat, Bucureşti, 1956; Minunata-mpărăţie cu palate de hârtie, Bucureşti, 1957; La „Drumurile lumii", Bucureşti, 1959; Poiana lunii, Bucureşti, 1960; Onică, Bucureşti, 1962; Vineri la amiază..., Bucureşti, 1962; Drumul spune poveşti, Bucureşti, 1963; Di-Di-Ri, Bucureşti, 1964; Ograda, Bucureşti, 1965; De-a visele..., Bucureşti, 1965; Ospăţul, Bucureşti, 1966; Poveşti, Bucureşti, 1967; Jucăuşul, Bucureşti, 1967; Domniţa-de-Rouă, Bucureşti, 1969; Măriuca, Bucureşti, 1970; Vântură-lume, Bucureşti, 1971; Cu ochii ca iarba..., Bucureşti, 1972; Acolo, colinele ard, Bucureşti, 1974; Ramura de măr înflorit, Bucureşti, 1974; Peretele de lut, Bucureşti, 1975; Scrisori pentru fluturi şi pietre, Bucureşti, 1976; Prinţul de hârtie, Bucureşti, 1977; Moara lui Elisei, Iaşi, 1979; Prietena mea Cateluţa, Bucureşti, 1979; în norii ce vin şi se duc..., Bucureşti, 1980; La „ Valsul dimineţii", Bucureşti, 1981; Poiana de argint, Bucureşti, 1982; Pânzele mamei, Bucureşti, 1984; Nălucile nopţii, Bucureşti, 1985; Pădurea Mărgăritei, Bucureşti, 1987; Călătorii, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit (1971), 280-281; Grigore Mureşan, „Moara lui Elisei", CNT, 1980,22; Radu G. Ţeposu, „în norii ce vin şi se duc...", RL, 1981,16; Haralambie Ţugui, „Pânzele mamei", CRC, 1985, 2; Cândroveanu, Lit. rom., 142-145; Dicţ. scriit. rom., II, 464-465.	C.Br.
GRUIA, Stelian (pseudonim al lui Stelian Iaţentiuc; 16.IV.1933, Arbore, j. Suceava - 16.X.1996, Bucureşti), prozator şi poet. G., care se trage dintr-o familie de ţărani, a absolvit Liceul Comercial din Suceava (1952), iar după trei ani urmaţi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1952-1955) a făcut, ca bursier, studii de slavistică (1955-1959) la Universitatea „Taras Şevcenko" din Kiev. Lector la Catedra de literatură ucraineană a Facultăţii de Limbi Slave a Universităţii bucureştene, este autorul unui curs de istoria literaturii ucrainene (1975) şi traducător al dumelor în limba română. A
435 Dicţionarul general al literaturii române
Gruparea criticilor literari români
transpus, de asemenea, în ucraineană poezii de Mihai Eminescu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu şi proză de Ion Creangă, Geo Bogza, popularizând, prin traduceri şi studii publicate în revistele literare din Ucraina, literatura română. Scrie la şaptesprezece ani în ziarul „Zori noi" din Suceava, dar adevăratul său debut are loc mai târziu, în 1963, când publică în revista „Luceafărul" povestirea Roata. Cea dintâi carte, culegerea de povestiri Sâmbăta morţilor, îi apare în 1968.
Predilecţia autorului pentru proza scurtă se relevă de la început, păstrându-se în Roata (1968), Ciobanul şi cireşul sălbatic (1973) şi chiar în construcţia romanelor ce vor urma, compuse din fragmente ce pot exista şi independent. Lumea satului bucovinean, întâmplări din timpul războiului şi din anii imediat următori, ritualuri vechi şi obiceiuri mai noi alcătuiesc universul scrierilor lui G. Multe texte, mai ales în volumul de debut, au un caracter memorialistic evident. Astfel, se poate înţelege, din evocările prilejuite de moartea tatălui (Pâinea, Sfat de seară, Plata), că numele real al scriitorului se trage de la strămoşii săi huţuli: „Eu, trăgându-mă din ei şi cunoscându-i bine, îi socot moţii Moldovei." Calul negru, care a dat titlul unui roman apărut în 1983, propune un simbol al morţii pe care personajele o simt în preajmă şi, uneori, reuşesc să o evite. Este cazul tânărului profesor Ion Ulma, mutat disciplinar ca învăţător la Valea Seacă, când urmările războiului, tifosul şi seceta făceau ravagii în Moldova. Acţiunea romanului începe în primăvara lui 1946, an în care avea să se abată asupra „răzeşimii" şi noua ordine socială, căreia îi va cădea victimă Ilarion Ulma, tatăl profesorului. Perspectiva diferită a celor doi, tatăl şi fiul, asupra evoluţiei societăţii româneşti le marchează destinul. Tânărul, cu vederi comuniste, susţinut moral de figura exemplară a lui Onofrei Holbură, mit local care îl bântuie în momentele cruciale, evoluează în lumea „prefacerilor", populată de reprezentanţii a două tabere. El adoptă poziţia celor buni: Mihai Ostran, Ilie Vasilisa, Gheghe fierarul, Gheorghe Buliga, „rotarul", „tâmplarul", „grăjdarii", tineri şi mai vârstnici combatanţi reveniţi de pe front, foşti membri ai celulelor de partid, acum secretari de judeţeană, voluntari la Salva-Vişeu, ingineri, directori ş.a.m.d. Personajele negative, schematice, sunt Lela vechilul, colonelul moşier Vindieru, Alfred Schlechter, neamţul odios azvârlit fără milă în prăpastie de Gheorghe Buliga, Domiţian Cojoc, fost ofiţer de jandarmi ajuns pontator, dar şi Şoriciu, activist de partid provenit dintr-un ţăran sărăcit din propria-i nechibzuinţă şi bucuros acum, la reforma agrară, să facă rău semenilor săi. „Cum poate un om să urască până-ntr-atâta lumea din care a ieşit?", se întreabă Ilarion Ulma, „răzeşul" care presimte sfârşitul clasei sale: „Cine ştie ce-i rău şi ce-i bine? Om trăi şi-om vedea. Destul că ce-a fost piere." Răzeşul moare şi el, fără răspuns, întrebându-şi necontenit fiul: „Cu noi cum rămâne, Ioane?" Ca şi în romanul următor, Un an, o viaţă (1986), autorul reconstituie, în jurul evenimentelor contemporane, spaţiul arhaic al Bucovinei din ritualuri străvechi, tradiţii şi datini care îi sunt familiare şi pe care le reînvie cu autentic talent. Versurile din volumul Baladele Arborei (1977) şi Nord (1979), de manieră tradiţională, îşi extrag substanţa din acelaşi spaţiu predilect, la care G. revine mereu cu nostalgie.
SCRIERI: Eminescu în versuri ucrainene, Bucureşti, 1958; Roata, Bucureşti, 1968; Sâmbăta morţilor, Bucureşti, 1968; Ciobanul şi cireşul
sălbatic, Bucureşti, 1973; Curs de istoria literaturii ucrainene, partea I: A doua jumătate a secolului XIX, Bucureşti, 1975; Baladele Arborei, Bucureşti, 1977; Nord, Bucureşti, 1979; Calul negru, Bucureşti, 1983; Un an, o viaţă, Bucureşti, 1986; Măgăruşul năzdrăvan, Bucureşti, 1991; Poet pe Golgota Basarabiei (Grigore Vieru), Bucureşti, 1995; Prinţul Constantin, Bucureşti, 1995. Traduceri: Dume, Bucureşti, 1974; Balada locului. Poezie ucraineană din România, Bucureşti, 1975; Nebănuitul vers din umbra lunii. Poezii din Belarus, Estonia, Gruzia, Letonia, Lituania, Ucraina, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Magdalena Popescu, „Sâmbăta morţilor, GL, 1968,40; Stanca Fotino, „Sâmbăta morţilor", AFT, 1968,32; Vlad Sorianu, Balade arborene, ATN, 1978,1; Paul Dugneanu, „Baladele Arborei", CNT,
1978,	14; Augustin Pop, „Baladele Arborei" RL, 1978, 35; Mircea Iorgulescu, Un poet vitalist, LCF, 1980, 5; Pompiliu Mareea, Poetul Stelian Gruia, SPM, 1980,584; Gheorghe Pituţ, Flori de miazănoapte, LCF, 1980,24; Marian Popa, „Nord", CNT, 1980,26; Mihai Ungheanu, „Calul negru", LCF, 1983, 28; Mihail lordache, „Calul negru", CL, 1983, 9; Laurenţiu Ulici, Moldovenii (XXIV), RL, 1986,18; Paul Dugneanu, Un poet vitalist, LCF, 1987,5; Mihai Ungheanu, „ Un an, o viaţă", LCF, 1987, 15; Satco-Pânzar, Dicţionar, 92; Rachieru, Poeţi Bucovina, 195-200; Dicţ. scriit. rom., II, 465-466; Popa, Ist. lit, II, 292.	M.P.-C.
GRUPAREA CRITICILOR LITERARI ROMÂNI (GCLR),
asociaţie înfiinţată la Bucureşti în octombrie 1936. Este gândită ca o formă de solidaritate a breslei într-o perioadă când se înmulţiseră atacurile şi acuzele de pornografie la adresa unor scriitori. Geo Bogza şi H. Bonciu erau vizaţi în primul rând, dar şi E. Lovinescu fusese mustrat de N. Iorga pentru că în romanul Bălăuca descrisese într-o manieră licenţioasă întâlnirea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Un campion al acestei campanii de „asanare" a literaturii era I. Al. Brătescu-Voineşti, de-a dreptul înverşunat împotriva lui E. Lovinescu. Cu un verb înfierbântat, N. Iorga susţine în „Cuget clar" o adevărată ofensivă prin care anatemizează literatura „nesănătoasă" şi în genere „groaznica dezordine intelectuală în morala de astăzi". Ca o reacţie la această stare de lucruri, se naşte o grupare a criticilor tineri aflaţi în slujba principiilor estetice în aprecierea literaturii. Asociaţia era sub preşedinţia lui Perpessicius şi avea ca membri pe Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Ion Biberi şi Octav Şuluţiu, iar ca secretar, pe Pompiliu Constantinescu. Gruparea urmărea — scrie Şuluţiu în articolul Libertatea literaturii din „Adevărul" (31 ianuarie 1937) — „solidaritatea criticei tinere pe o poziţie spirituală şi estetică şi împărtăşirea unor credinţe în libertatea şi în demnitatea scrisului". în pofida bunelor intenţii, gruparea nu a funcţionat: „Din păcate — remarca Şerban Cioculescu — , afară de activitatea individuală a fiecăruia din cei şapte critici, ei nu şi-au putut organiza o acţiune de grup, nici să redacteze o revistă, cu tot sprijinul oferit de Al. Rosetti." Revista „Critica" nu a putut să apară „din cauza interdicţiei oficiale". Gruparea a fost primită cu iritare atât de N. Iorga, cât şi de E. Lovinescu, care dezaproba însă numai caracterul ei limitat.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975,
226-228; E. Lovinescu, Memorii. Acjua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998,658-662.	I.D.
Guga
Dicţionarul general al literaturii române 436
GUGA, Romulus (2.VI.1939, Oradea - 17.X.1983, Târgu Mureş), poet, prozator, dramaturg, publicist şi traducător. Este fiul Şarlotei (n. Ercsey) şi al lui Ioan Guga, medic. A început şcoala la Oradea în 1946, fiind elev al Liceului „Emanoil Gojdu". Rămas orfan de mamă, îşi urmează tatăl la Cluj, unde frecventează, timp de doi ani (1951-1953), Liceul „Gh. Bariţiu", continuând învăţătura la liceul din Gherla (1953-1955). Angajat ca funcţionar la Gherla, trece, în clasa a X-a, la secţia fără frecvenţă a liceului din Dej. în toamna anului 1957 devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. începe să scrie şi să publice poezii. Cunoaşte personalităţi ale vieţii universitare şi literare din oraş (Iosif Pervain, A.E. Baconsky, Leon Baconsky, D. R. Popescu ş.a.) De asemenea, îi întâlneşte pe Ion Agârbiceanu şi pe Lucian Blaga. Debutează în revista „Tribuna" (1958), cu o poezie. Se formează literar în ambianţa revistei „Steaua". După licenţă (1962) lucrează ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală din Măcicaşu (judeţul Cluj) şi ca organizator cultural la Casa Universitarilor din Cluj (1963-1967). în 1967 este angajat secretar literar la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, unde, un an mai târziu, realizează (scenariul şi regia) un spectacol Blaga. Tot în 1968 îi apare volumul de poeme Bărci părăsite. La începutul anului 1971 este numit redactor-şef al revistei „Vatra", reînfiinţată la Târgu Mureş, noua serie fiind condusă de G. timp de treisprezece ani, până în octombrie 1983. Iniţiativele sale publicistice individualizează revista în cadrul presei literare româneşti. Astfel, înfiinţează, în 1972, pe lângă „Vatra", un cerc de traducători, a cărui activitate se concretizează în tălmăcirile tipărite într-o secţiune specială a revistei şi în câteva cărţi apărute la editurile Dacia din Cluj-Napoca şi Kriterion din Bucureşti. El însuşi a tradus, publicând mai întâi fragmente în reviste, din Siito Andrâs, Jurek Becker, Giinter Grass, Willi Meinck. Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „Echinox", „Teatrul", „Luceafărul", „Orizont", „România literară", „Familia", „Steaua roşie" (Târgu Mureş), „Flacăra" ş.a. După ce îi este editat primul roman, Nebunul şi floarea (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor), debutează ca dramaturg cu piesa Speranţa nu moare în zori, a cărei premieră a avut loc la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, secţia română, în 1973. Din 1976 a făcut parte din Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A fost distins cu ordine şi medalii, între care Ordinul Meritul Cultural (1981). Romanele şi unele dintre piesele sale de teatru au fost traduse în limba maghiară, iar un grupaj de poezii i-a apărut, la propunerea Rosei Del Conte, în „II Giornale dei poeţi" (1960).
Ordinea apariţiei cărţilor lui G. reproduce parţial şi ordinea în care scriitorul a abordat genurile literare fundamentale. Faţă de momentul debutului în genul liric, la nouăsprezece ani, atracţia pentru scrisul în genul dramatic se manifestă, de asemenea, destul de timpuriu: laboratorul scriitorului înregistrează astfel de încercări încă din anul 1960, una dintre ele (Moartea domnului Platfus), rămasă inedită, fiind inclusă, parţial, în romanul Adio, Arizona (1974), iar alta (.Elefanţii), fragmentar, în alt roman, Nebunul şi floarea. în aceeaşi perioadă, şi îndeosebi după 1966, G. scrie şi publică, în ziare şi reviste clujene, cronici dramatice, organizează spectacole de poezie, încearcă o dramatizare după Dostoievski şi
citeşte intens studii de teatrologie, apoi lucrează în teatrul din Târgu Mureş. Receptarea scrisului său face vizibilă o situaţie uşor explicabilă: imaginea poetului („un poet împlinit", cum va afirma Ştefan Aug. Doinaş), după două volume, va fi întrucâtva estompată de aceea a romancierului (îndeosebi prin Nebunul şi floarea), iar aceasta, la rândul ei, de afirmarea dramaturgului, confirmată prin succesul spectacolelor şi premiile obţinute. Cele două culegeri de versuri, Bărci părăsite şi Totem (1970), nu cuprind întreaga creaţie a lui G., după cum se poate constata din ediţia postumă de Poezii (1986). în aceeaşi situaţie se află creaţia romancierului: pe lângă scrierile publicate, arhiva sa păstrează, în diferite stadii de elaborare, alte trei romane, Autopsie sentimentală, Străbunicul din cămară şi Prinţul incinerat. Dramaturgia, editată postum în volumul Evul Mediu întâmplător (1984), cuprinde şi două piese nepuse în scenă, pe lângă cele care i-au creat reputaţia, fiind jucate de numeroase teatre din ţară. Viziunea operei sale este fundamental poetică, în sensul în care liricul, epicul şi dramaticul îşi împrumută firesc atributele şi mijloacele de configurare a reprezentării literare pentru a comunica intuiţii, stări, idei, sensuri spirituale majore, unificatoare. Poetul liric din Bărci părăsite şi Totem nu dramatizează stări, situaţii lirice, perspectiva sa este însă implicit dramatică prin coexistenţa şi fuziunea contrariilor ireductibile ale condiţiei umane. Poetul
437 Dicţionarul general al literaturii române
Guillermou
percepe „singurătatea lumii-n care piere", dar intuieşte şi un spaţiu mitic regenerator. în acelaşi sens, în epica sa, îndeosebi în romanul Nebunul şi floarea, ca şi în dramaturgie, autorul rămâne „un transfigurator liric al suferinţei morale şi al regenerării sufleteşti" (Mircea Iorgulescu). Dimensiunea poematică şi alegorică se asociază unor modalităţi de dislocare a epicului prin componente marcate liric şi dramatic. Scriitorul experimentează în fiecare carte o „nouă formulă narativă" (D. Micu), dar întreg traseul creaţiei sale este marcat de predilecţia pentru reprezentarea unor situaţii-limită existenţiale, eroii romanelor şi ai dramelor fiind plasaţi în locuri care figurează spaţiul închis, ospiciul (în Nebunul şi floarea), azilul (în Paradisul pentru o mie de ani, 1974), cafeneaua (Adio, Arizona), în fond imagini-simbol ale unei lumi răsturnate, aflate în criză. Acestea servesc de „model probant" (Dan Culcer) al parabolei configurate în romane sau în drame. Acţiunea, istoria în accepţia consacrată lipsesc, dinamica evenimentelor include falii, dislocări şi discontinuităţi. Romanele şi dramele sunt astfel mai degrabă meditaţii, confesiuni, dezbateri despre viaţă şi moarte, demnitate, singurătate, puritate morală. Deseori „eroii nu mai au nume", devin funcţii, roluri, ca în cea mai bună dintre scrierile lui G., Nebunul şi floarea, un „generos text-matcă" (Const. Ciopraga) pentru majoritatea celorlalte.
Romulus Guga nu este, în literatura dramatică de astăzi, un manufacturier, ci un autor de unicate. Nişte unicate dificile, sibilinice uneori, pentru că autorul a preferat totdeauna realismului neted parabola inteligentă şi eliptică. Opera lui dramatică restrânsă, dar densă, va fi reţinută fără îndoială ca o viziune originală asupra unui autentic teatru politic contemporan.
Mircea Ghiţulescu
SCRIERI: Bărci părăsite, Bucureşti, 1968; Totem, Bucureşti, 1970; Nebunul şi floarea, Cluj, 1970; ed. 2, Târgu Mureş, 1991; Viaţa post-mortem, Bucureşti, 1972; Sărbători fericite, Bucureşti, 1973; Adio, Arizona (Spovedania unui naiv făcută în faţa unui autor din provincie), Cluj-Napoca, 1974; Paradisul pentru o mie de ani, Bucureşti, 1974; Evul Mediu întâmplător, îngr. Voica Foişoreanu-Guga, Bucureşti, 1984; Poezii, îngr. Romulus Vulpescu, introd. Ştefan Aug. Doinaş, Cluj-Napoca, 1986. Traduceri: Siito Andrăs, Un leagăn pe cer. Pagini de jurnal, pref. Titus Popovici, Bucureşti, 1972; Jurek Becker, Iacob mincinosul, Cluj-Napoca, 1974 (în colaborare cu Iva Paraschiv); Willi Meinck, Uluitoarele aventuri ale lui Marco Polo, I-II, Cluj-Napoca, 1986 (în colaborare cu Ileana Foişoreanu).
Repere bibliografice: Constantin, Despre poeţi, 211-213; Ciobanu, Panoramic, 203-205; Felea, Secţiuni, 208-210, 376-381; Iorgulescu, Rondul, 143-147; Cristea, Domeniul, 336-340; Ungheanu, Arhipelag, 162-166; Culcer, Citind, 162-165,193-195; Regman, Colocvial, 51-60; Tudor-Anton, Ipostaze, 35-37, 83-89; Iorgulescu, Scriitori, 206-209; Romulus Diaconescu, Spaţii teatrale, Craiova, 1979, 283-286; Băileş-teanu, Refracţii, 221-230; Lit. rom. cont., 1,476-477; Sângeorzan, Conversaţii, 244-255; Nicolae Băciuţ, „Pentru Clujul anilor tinereţii mele ar fi trebuit să se nască din nou Bacovia" (interviu cu Romulus Guga), ECH, 1981, 4-5; Moraru, Semnele, 190-192; Gorcea, Structură, 119-123, 161-164; Ileana Berlogea, Un dramaturg de mare originalitate, CNT, 1983, 43; Paul Dugneanu, Polivalenţa creatorului, CNT, 1983,43; Diaconescu, Dramaturgi, 224-227; Valentin Silvestru, Ora 19:30, Bucureşti, 1983,
227-232, 442-446; Felea, Aspecte, III, 74-78; Ghiţulescu, O panoramă, 244-249; Const. Ciopraga, Simfonie neterminată, VR, 1986,12; Grigurcu,
Existenţa, 317-323; Măciucă, Motive, 166-202; Rotaru, O ist., EI, 925-927; Holban, Profiluri, 259-264; Cosma, Romanul, 1,261-266; Lucian Alexiu, întoarcerea poetului, 0,1990,41; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 163-167; Micu, Scurtă ist, III, 384-385; Dicţ. scriit. rom., II, 466-469; Ghiţulescu, Istoria, 318-322; Dicţ. analitic, III, 118-122; Popa, Ist lit., II, 854-855. C.H.
GUILLERMOU, Alain (10.1.1913, Toulon, Franţa - 24.1.1998, Paris), romanist şi traducător francez. Şi-a făcut studiile la Aix-en-Provence şi la Paris, unde a intrat, în 1933, la Ecole Normale Superieure. Vizitează România cu un grup de studenţi, intenţionând să cunoască monumentul de la Adamclisi în vederea unei lucrări asupra trofeelor romane. Se decide apoi să se consacre studierii limbii şi literaturii române cu romanistul Mario Roques, care îl recomandă pentru o bursă la Institutul Francez din Bucureşti. Aici a lucrat câţiva ani la redactarea tezei Influenţa franceză asupra nuvelei româneşti în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, adunând şi material pentru întocmirea unei gramatici a limbii române. Obţine prin concurs, în 1937, titlul de agregat universitar. Va fi profesor la Nisa, unde în 1943, împreună cu Elena Văcărescu şi Eugen Ionescu, pune bazele unei Catedre Eminescu. După război, la Paris, a funcţionat ca asistent, apoi ca urmaş al lui Jean Boutiere la Ecole Naţionale des Langues Orientales şi profesor de română la Sorbona, unde i s-a asociat Emil Turdeanu. Ani la rând şi-a pregătit teza de doctorat La Genese interieure des poesies d'Eminescu, publicată în 1963, la Paris. Paralel cu munca didactică şi ştiinţifică, G. a făcut traduceri din literatura română modernă: Răscoala lui Rebreanu, Maitreyi şi Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. A organizat simpozioane cu teme româneşti, cel mai important fiind cel organizat în 1975, Eminescu după Eminescu. A iniţiat şi condus, trei decenii, Bienalele Limbii Franceze, la care a mobilizat o importantă participare românească, el însuşi abordând frecvent teme de folclor, literatură şi limbă română, a condus revistele „Vie et langage" şi „Foi et langage", la care au colaborat şi cercetători români. în seria „Guides bleus" a Editurii Hachette a îngrijit volumul Roumanie (1981), prefaţat cu o sinteză asupra spiritualităţii româneşti. Vădind un interes aparte pentru individualitatea unei limbi, a folclorului, a literaturii vechi şi clasice, propune colaboratorilor săi tineri cercetări precum Spiritul popoarelor oglindit în vorbele lor de spirit. A publicat şi o antologie de texte româneşti comentate pentru a înlesni cunoaşterea specificului romanic al limbii noastre. A fost membru de onoare al Academiei Române.
La Genese interieure des poesies d'Eminescu este un studiu care conţine repere noi pentru înţelegerea procesului creaţiei eminesciene, punând pe primul plan personalitatea puternică a lui Eminescu, cu adâncimea meditaţiei sale lirice şi forţa expresivă a talentului artistic. Exegetul consideră influenţele străine, despre care s-a vorbit adesea, ca fiind marginale. G. îşi prezintă explicit preocuparea: „să descoperim, scrutând manuscrisele lui Eminescu, cum, prin ce efort de creaţie şi coacere internă s-au născut poeziile sale"; „vom înţelege mai bine
—	odată circumscris domeniul aportului străin — prin ce Eminescu însuşi aduce o nouă bogăţie originală la fondul comun al literaturii europene." Fiecare poem e analizat, după ediţia
Gujel
Dicţionarul general al literaturii române 438
Perpessicius, într-o micromonografie, investigaţia mergând de la primele nuclee lirice până la forma definitivă şi ilustrând astfel evoluţia viziunii şi a expresiei în etapele succesive consemnate în variante. Analizele de detaliu, cu citarea în traducere franceză a fragmentelor lirice constitutive, sunt relevante pentru exigenţa şi capacitatea lui Eminescu de a-şi modela arta la nivelul capodoperelor lirice universale. Cercetarea atentă a poeziilor configurează o imagine a procesului creator, marcând şi evoluţia în timp a tematicii şi a artei expresive eminesciene.
SCRIERI: La Genese interieure des poesies d'Eminescu, Paris, 1963; ed. (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), tr. Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, pref. Gh. Bulgăr, Iaşi, 1977. Traduceri: Mircea Eliade, La Nuit bengali [Maitreyi], Paris, 1950; La Foret interdite [Noaptea de Sânziene], Paris, 1955; Liviu Rebreanu, L 'Insurrection [Răscoala], Paris, 1966.	Gh. B.
GUJEL, Anatol (6.IV.1922, Iaşi), poet şi publicist. A absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău (1945). A început să publice poezii în revista „Licurici" (1940). Din
1950	lucrează în redacţia gazetei „Tinerimea Moldovei" din Chişinău, iar între 1966 şi 1983 funcţionează ca redactor-şef adjunct al revistei „Moldova", devenind şi animatorul unor cenacluri literare. Primul volum, Generaţia mea, apărut în 1951, a fost urmat de numeroase alte culegeri de versuri. G. cultivă o poezie lirică prin excelenţă, surprinzând stări emotive aflate la frontiera dintre vis şi realitate. Versurile, încărcate de o imagistică barocă, poartă amprenta unui spirit rafinat, expri-mându-se într-un lirism de natură intimistă. Atât poemele, cât şi glosele şi rondelurile atestă o tensiune înaltă a trăirilor sufleteşti şi o reflecţie gravă asupra vieţii. A scris numeroase cărţi de versuri pentru copii. A publicat, de asemenea, proză, publicistică şi eseuri, care cuprind creionări de portrete, evocări, note de călătorie.
SCRIERI: Generaţia mea, Chişinău, 1951; Schimbul nostru, Chişinău, 1952; Povestea gorunului, Chişinău, 1954; Fereastra cu trei muşcate, Chişinău, 1956; Nistrule, pe malul tău..., Chişinău, 1956; Poezii şi poeme, Chişinău, 1959; Vânt de april, Chişinău, 1959; Pe-un picior de plai..., Chişinău, 1960; Eu, Anicuţa şi Radu, Chişinău, 1962; Ostroave verzi, Chişinău, 1962; Visătorii, Chişinău, 1963; Când liniştea cuvântă, Chişinău, 1964; Flota mea, Chişinău, 1964; Sonata lunii, Chişinău, 1965; Versuri, Chişinău, 1967; Cutia de rezonanţă, Chişinău, 1968; Scoica sarmatică, Chişinău, 1969; Versuri, Chişinău, 1970; Bradul şi steaua, Chişinău, 1972; Lumi de cleştar, Chişinău, 1972; Caietul cu scoarţe de chihlimbar, Chişinău, 1975; Drumeţie. Oameni şi lucruri, Chişinău, 1975; Lanterna magică, Chişinău, 1978; Adio, Ciocoi, Chişinău, 1979; înşiră-te, mărgărite, Chişinău, 1979; Crug, Chişinău, 1982; Har, Chişinău, 1982; Ştiubeiul cu poveşti, Chişinău, 1982; Cartea plaiului, Chişinău, 1986; Preapitorescul „La Castel", Chişinău, 1986; Fântâna soarelui, Chişinău, 1987; Numărătoarea inversă, Chişinău, 1988; Cântecul lebedei, Chişinău, 1993; Post-scriptum, Chişinău, 1998.
Repere bibliografice: H. Corbu, Individualitate poetică şi varietate artistică, „Nistru", 1960,1; Vitalie Tulnic, Bucuria întâlnirilor, Chişinău, 1967,52-57; Alexandru Cosmescu, Maiştri şi învăţăcei, Chişinău, 1979, 91-92; Valeriu Senic, Imagini şi catarsis, LA, 1982,29 aprilie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 187.	A.B.
GULI, Costa (21.11.1916, Livezi, Grecia - 9.VII.1985, Bucureşti), poet. învaţă carte în limba română, la şcoala primară din sat. în 1926 familia sa imigrează în România, stabilindu-se la Silistra, în Cadrilaterul dobrogean. Viitorul poet îşi face studiile medii la Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa, unde îl are profesor pe Pericle Papahagi. La Bucureşti studiază literele, filosofia şi dreptul.
în timpul vieţii G. publică foarte puţin în reviste cultu-ral-literare, fiind cuprins şi în unele antologii (Un veac de poezie aromână, 1985, Ecou de cântec aromânesc, 1985). Postum, îi apare în SUA volumul intitulat Sonete (1990). Scrie o poezie hieratică, în forma fixă a sonetului, vădind o limpede aspiraţie spre clasicitate. Versul este strict din punct de vedere prozodic, nu apelează excesiv la metaforă, poetul cultivând programat armonia, eufonia, cadenţele ritmice perfecte şi rime pe cât posibil fără cusur. Dar îşi încarcă stilul, adesea împovărându-1 cu fonetisme regionale, la care se adaugă şi o pronunţată ruralizare a graiului, deoarece pare a socoti reprezentativ doar idiomul din localitatea natală. Talentul învinge însă aceste tendinţe de provincializare, mai cu seamă în sonete, G. fiind unul dintre sonetiştii remarcabili din scrisul aromân, alături de Nida Boga şi Atanasie Nasta. Lirica lui, mai totdeauna în dublă expresie (în aromână, dar şi în limba română comună, unde reuşita e mai mare), exprimă aspiraţia continuă spre împlinire
—	împlinirea însemnând la el şi perseverenta şlefuire a stihului, închinat de obicei iubitei sau iubirii. Socotind iubirea un sentiment divin, el este probabil cel mai profund poet erotic în grai aromân. A îngrijit şi expresive transpuneri în aromână din Mihai Eminescu, Ion Barbu şi Lucian Blaga.
SCRIERI: Sonete, Syracuse (SUA), 1990.
Repere bibliografice: Costa Guli, UVPA, 412-413; Atanasie Nasta, Ecou de cântec aromânesc, Bucureşti, 1985,112; Cândroveanu, Aromânii, 131-133.	'	Hr.C.
GULIAN, Emil (15.V.1907, Giurgiu - 20.XI.1942), poet, publicist şi traducător. Părinţii, Elena şi Iulian Ionescu-Gulian, erau intelectuali, profesând în învăţământ şi, respectiv, în magistratură; fratele mai mic, Constantin-Henri, va fi profesor de filosofie şi academician. în perioada când a urmat cursurile Liceului „I. Maiorescu" din oraşul natal, G. a făcut parte din societatea culturală a elevilor, în a cărei revistă, „Sufletul nostru", a dat la iveală în 1924 poezii şi recenzii. Tot atunci se va fi apropiat şi de concitadinul său Ion Barbu. După trecerea bacalaureatului în 1926, se va înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1932. Anul următor obţine şi licenţa în filosofie, dar va opta pentru cariera de avocat. Chiar în anul sosirii în capitală vizitează cenaclul Sburătorul, pentru ca apoi să se ataşeze de gruparea condusă de Camil Petrescu, care îi publică, în 1927 şi 1928, poezii, traduceri şi note critice în „Universul literar". Anterior, iscălise câteva articole în ziarul „Dreptatea". Mai colaborează la „Sinteza", „Vitrina literară", „Contimporanul", „Tiparniţa literară", „Radical", „Excelsior", „Cuvântul", „Clopotul", „România literară" (la care e, timp de un an, cronicar literar), „Azi", „Reporter", „Herald",
439 Dicţionarul general al literaturii române
Gujel
„Progresul social", „Vremea", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Studio", „Lumea românească", „Viaţa românească", „Universul literar", „Pământul românesc", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" ş.a. Relativ târziu îşi adună poeziile şi traducerile în placheta Duh de hasm (1934), distinsă de Societatea Scriitorilor Români cu Premiul pentru debut editorial. Ulterior s-a ocupat mai mult de tălmăciri. A tipărit volumul Poemele lui Edgar A. Poe (1938), premiat şi acesta, şi a dat la lumină, în „Revista Fundaţiilor Regale", versiunea românească a tragediei Mitridate de Jean Racine. Sporadic a mai publicat câteva poezii. Mobilizat la începutul războiului, a dispărut pe front, în campania din Răsărit.
în 1935 G. mărturisea că scrie „din inaptitudinea de a trăi", aceasta însemnând, de fapt, prezenţa „sentimentului tragic al vieţii", trăirea lucidă, introspecţia necontenită, înfruntarea continuă a morţii şi a neantului. Cu o asemenea structură sufletească, la maturitate criticul respinge atât „hermetismul muzicalo-cristalin", în care include şi „poezia pură", cât şi direcţia care abuzează de stil şi vulgarităţi a unui N. Crevedia, în favoarea unei poezii „de substanţă sufletească", aptă să ajungă la „totul organic". Aceasta ar fi reprezentată de Mihail Celarianu, Andrei Tudor, C.I. Şiclovanu, citaţi ca exemple ad-hoc, dar şi de poeţii apreciaţi de el în cronicile literare: Camil Petrescu, Perpessicius, Camil Baltazar, Eugen Ionescu, Zaharia Stancu, Emil Botta ş.a. „Substanţă sufletească" este cerută şi prozei, condiţia fiind satisfăcută, dintre străini, de Andre Gide, Marcel Proust, Frangois Mauriac, iar dintre
români, de Mircea Eliade, Camil Petrescu, G.M. Zamfirescu, Mihail Sebastian. Orientarea către „viaţa interioară adevărată" este evidentă în Duh de basm. Autorul a subliniat în repetate rânduri că poemele şi traducerile cuprinse aici datează din anii 1925-1929, iar la sfârşitul plachetei dă ordinea lor cronologică, sugerând astfel o evoluţie, deci momente depăşite. Unul dintre ele este influenţa barbiană, negată cu obstinaţie, evidentă însă în câteva expresii şi în maxima concizie. O adevărată oroare faţă de retoric şi decorativ face ca peisajele să ia aspectul unor stampe din Extremul Orient. La fel, în portretul iubitei sunt reţinute numai detalii - ochii „vechi" şi „părul lipit de urechi" (Sbor nesigur) — ori alura — „Madonă tristă printre lumini de bal" (Bal) —, dar acestea au ceva din forţa obsesiei. Concretul devine predominant şi în latura lui repulsiv-fiziologică doar într-un poem ca Vlad Ţepeş şi în expresia angoasei în faţa morţii (Declin). în ciclul Basme, inspiraţia pare să se autohtonizeze, însă motivele, reduse la chintesenţă, sunt simple pretexte pentru exprimarea aceloraşi obsesii interioare. Conţinând versuri notabile, placheta nu constituie totuşi, cum s-a afirmat, un eveniment în lirica vremii. G. a mai publicat unele poeme disparate şi, în 1939, un grupaj ce relevă o tentativă de înnoire, năzuind să se instaleze în zona de confluenţă a visului şi realităţii. Tălmăcirile strânse în Duh de basm, din Paul Claudel, Jules Supervielle, Frangois Mauriac, Georges Duhamel şi Leon-Paul Fargue, precum şi cele rămase în periodice, din Philippe Soupault, Valery Larbaud, Maurice Maeterlinck, Guillaume Apollinaire, marchează afinităţile cu unele voci din poezia contemporană. Firesc, traducătorul le va căuta şi în secolul al XlX-lea, poposind mai îndelung la poemele lui E.A. Poe, din care va transpune, aspirând să păstreze nu doar sensul, ci şi ritmul şi construcţia originale. Versiunea editată în volum e prefaţată de un studiu asupra liricii romanticului american, care poate fi văzut şi ca un eseu asupra actului traducerii (o „postfaţă" va apărea ulterior, în „Revista Fundaţiilor Regale"). Neaşteptată este abordarea tragediei raciniene, atât de depărtată de lirica modernă. împlinirea promisiunilor suscitate de poezia şi critica lui G. la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut a fost mai întâi întârziată, apoi a devenit imposibilă din pricina sfârşitului său prematur.
SCRIERI: Duh de basm, Bucureşti, 1934. Traduceri: Poemele lui Edgar Poe, introd. trad., Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Mihail Sebastian, Despre numai trei poeţi, CU, 1932,2591; Mircea Eliade, Glose pentru scriitori tineri, CU, 1932, 2592; C. I. Şicloveanu, „Duh de basm", ADV, 1934, 15 448; Perpessicius, Opere, VII, 18-21; Al. Robot, Poezia nouă: „Duh de basm", RP, 1934,4917; Pompiliu Constantinescu, „Duh de basm", VRA, 1934, 341; Octav Şuluţiu, „Duh de basm", „Reporter", 1934,27; Mihail Sebastian, „Duh de basm", „Azi", 1934,4; Boz, Cartea, 141-144; Streinu, Pagini, 1,351-367; Ionescu, Război, 1,317-319; Călinescu, Ulysse, 373-378; C. Fântâneru, „Poemele lui Edgar Poe", UVR, 1938,5; Predescu, EncicL, 382; Călinescu, Ist. lit. (1941), 821, Ist. lit. (1982), 906; Manolescu, Metamorfozele, 109-110; Ciopraga, Amfiteatru, 461-464; Acterian, Privilegiaţi, 89-90; Dicţ. scriit. rom., II, 469-470.	V.D.
Gura satului
Dicţionarul general al literaturii române 440
GURA SATULUI, revistă satirică săptămânală scoasă la Pesta de la 5 ianuarie 1867, de Iosif Vulcan. Este, de fapt, numele sub care îşi continuă apariţia revista „Umoristul". După mai bine de patru ani, la 7 martie 1871 — odată cu retragerea lui Iosif Vulcan de la conducere —, îşi mută sediul la Arad, unde trece sub direcţia lui M.V. Stănescu-Arădanul. Opt ani mai târziu, în octombrie 1879, revista a reapărut la Gherla unde, după trei ani, la 10 martie 1881, avea să şi dispară. O serie nouă apare între 1901 şi 1903. Păstrând întru totul orientarea programatică a „Umoristului", mai ales în perioada când apărea la Pesta,
G.S. publică scrieri în proză, poezii şi piese de teatru cu caracter satiric, cele mai multe nesemnate ori semnate cu pseudonime sub care se ghiceşte adesea numele lui Iosif Vulcan. în genere, literatura apărută în coloanele ei, purtând uneori semnătura unor B. Petricu, I. Tripa, S. Ştefănescu şi chiar
I.	Pop-Reteganul sau Gh. Tăutu, este de un nivel artistic scăzut. A încercat unele schimbări, dar fără izbândă, Ioan Slavici, aflat o vreme printre redactori. Se acordă un spaţiu larg creaţiilor folclorice, fapt datorat, în bună măsură, colaborării constante a lui I. Pop-Reteganul. Au apărut aici doine şi hore din Transilvania şi Banat, strigături satirice, cimilituri, snoave, legende şi poveşti. începând cu anul 1901, revista reapare la Arad, sub îngrijirea lui I. Russu-Şirianu şi I. Suciu. Comparată cu „Umoristul", de la care preia nu numai programul, ci şi modul de prezentare, G.S., deşi a apărut o perioadă îndelungată, rămâne o publicaţie de mai mică însemnătate.	l.H.C.
GURĂU, Apostol (27.XI.1941, Independenţa, j. Galaţi), prozator şi eseist. G. (al cărui prenume la naştere era Apostu) este fiul Ioanei (n. Soare) şi al lui Dumitrache Gurău, ţărani. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, după care a funcţionat ca profesor în Galaţi. Debutează cu povestirea Ispita mării verzi în „Luceafărul" (1969), semnând Constantin Ucuta. Debutul editorial, recomandat de Marin Preda, îl reprezintă volumul de povestiri începutul verii astronomice (1978). Colaborează cu proză scurtă şi fragmente de roman în „Luceafărul", „Ateneu", „Pagini dunărene", „Porto Franco" ş.a. între 22 şi 25 decembrie 1989 este preşedintele primului comitet revoluţionar din Galaţi.
Alternând cărţile de proză scurtă (schiţe, povestiri) cu romanul, G. şi-a amplificat aria tematică, dar a rămas fidel normelor interioare ale exerciţiului literar pe care îl practică. Atât în prozele concentrate, cât şi în desfăşurările epice largi, ritmul narativ este energic, iar desenul psihologiilor se dezvoltă surprinzător. Observaţia penetrantă, plină de nerv, incisivă trece firesc în evocarea tabloului de epocă, prin racursiuri ironice, sau în fantastic şi poematic. Personajele malefice, demonice, groteşti, şi întâmplările lor, plasate într-un „loc" fabulos (un oraş-port la Dunăre, nenumit însă, sau imaginarele Defonia, Para de Loess), simbolic dimensionat, atestă o lume proprie şi o viziune specifică scriitorului. Romanul Defonia (1981; Premiul Comitetului Central al UTC) e o „saga ţărănească a anilor '50" (Marian Papahagi), o cronică a dispariţiei dramatice a lumii vechi, lumea ţărănească, ilustrată prin povestea familiei Orza. Colectivitatea apare, în viziunea romancierului, ca o formă devastatoare de agresiune a istoriei
asupra individului. Prin proiectarea în fabulos, tema scapă şabloanelor. Un alt roman, Sâmbure înflorit (1990), continuă căutările din Defonia, asociindu-şi dimensiuni ale unui poem geologic, iar nuvelele din Agent TFP: Omul nopţii (1997) complinesc tematic şi ca tehnică epică („arta învierii") univesul din Ispita mării verzi (1986). G. se vădeşte în Celălalt (2000) şi Brofft-Moft (2003) un eseist pătrunzător.
SCRIERI: începutul verii astronomice, Bucureşti, 1978; Defonia, Bucureşti, 1981; Ispita mării verzi, Bucureşti, 1986; Sâmbure înflorit, Bucureşti, 1990; Agent TFP: Omul nopţii, Galaţi, 1997; Celălalt, Galaţi, 2000; Brojft-Moft, Galaţi, 2003.
Repere bibliografice: Piru, Debuturi, 128-130; Valentin F. Mihăescu, „Defonia", LCF, 1981,23; Dan Alexandru Condeescu, Farmecul unei lumi, LCF, 1981, 26, 28; Constantin Trandafir, Cota superioară a realismului fabulos, ST, 1982,11; Lucian Chişu, Lumea „Defoniei", LCF, 1985,38; Mihai Ungheanu, „Ispita mării vezi", LCF, 1986,50; Mircea Mihăieş, în aşteptare,
0,1987,6; Diana Adamek, Miracolul înfloririi, TR, 1990,35; Regman, Nu numai, 222-229; Ulici, Prima verba, III, 183-184; Papahagi, Interpretări, 167-170; Cosma, Romanul, II, 106; Popa, Istoria, II, 832.	C.H.
GURGHIANU, Aurel (11.V.1924, Iclănzel, j. Mureş -28.IX.1987, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Rozaliei (n. Oltean) şi al lui George Gurghianu, ţărani. Absolvent, în anul 1945, al Şcolii Normale din Blaj, lucrează trei ani ca învăţător în satul natal, iar între 1948 şi 1952 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Din 1959 până la moartea sa, este redactor-şef adjunct la revista „Steaua", unde, mai ales în deceniul şapte, alături de A.E. Baconsky, Victor Felea şi Aurel Rău, duce o semnificativă bătălie pentru recuperarea criteriului estetic în evaluarea literaturii, precum şi pentru reabilitarea lirismului în poezie. Debutează cu versuri în suplimentul literar al ziarului clujean „Lupta Ardealului" (1949), iar editorial, cu volumul Drumuri, apărut în 1954.
în istoria poeziei ardeleneşti de după al doilea război mondial, G. reprezintă explicit fenomenul desprinderii de tradiţia sămănătoristă a ruralismului şi orientarea spre modernismul de esenţă citadină. în intervalul unui deceniu, metamorfoza poetului e spectaculoasă, atât în modul de înţelegere a poeticului, cât şi la nivelul constituirii imaginarului. Primele două plachete, Drumuri şi Zilele care cântă (1957), conţin aproape integral versificări modeste, cu motive şi ecouri ritmice din V. Alecsandri, G. Coşbuc sau I. Pillat, compuneri tematice specifice proletcultului, în care prevalează reportajul „liric" şi satira. Referentul dominant rămâne natura tratată de regulă în manieră convenţional bucolică şi, totuşi, apar câteodată imagini de-a dreptul gongorice, de rafinate preţiozităţi: „Zăpada e roşie de sângele / Amurgului / Ca o brazdă, cosită, de maci." Treptat, discursul accede la o solemnitate studiată a rostirii, lirismul prinde consistenţă în reveriile peisagistice şi erotice, în evocările melancolice ale obârşiilor, în sentimentul de panică al timpului trecător. Predomină confesiunea, în varianta biografismului chiar, într-o retorică îndeosebi solemnă, maiestuos-melodică. Schimbarea de profunzime se produce începând cu Poarta cu săgeţi şi Temperatura cuvintelor, volume publicate în 1972 şi distinse cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. Descoperirea oraşului nu a provocat sentimentul dezrădăcinării, atât
441 Dicţionarul general al literaturii române
Gurghianu
de acut în lirica ardelenească, de la O. Goga până la Lucian Blaga. Mai mult, are loc o răsturnare dramatică a perspectivei asupra rusticului şi a naturii în genere. Gheorghe Grigurcu a înţeles corect acest fenomen, identificând în lirica lui G. de după 1972 semnele unei dezrădăcinări inverse, „tradusă într-o alienare faţă de toposul rural". Peisajele se obiectivează acum, devin reprezentări ale unui eu aflat în dizarmonie cu ele. Natura nu se mai oferă drept un spaţiu paradiziac şi ocrotitor. Dimpotrivă, este neliniştitoare, în sens expresionist, criptic-fantomatică uneori, adversă în solitudinea ei rece, primordială. Pe scurt, e o natură de o vitalitate depresivă, surprinsă în imagini de o expresivitate abruptă, sticloasă. Ostilităţii acestei lumi, poetul îi substituie spaţiul citadin, în al cărui confort îşi regăseşte intimitatea pierdută. Oraşul nu constituie însă „conţinutul" ca atare al poeziei, ci un mediu difuz, parcă hipnotic, care afirmă disponibilitatea autorului pentru straniu, pentru absurdul graţios sau fantasticul cotidian. Este o aparenţă fantomatică, abstrasă în spaţiul cvasioniric al poemelor. Imaginarul, preponderent nocturn, îşi apropriază de-a valma „personaje" ale străzii, fragmente de realitate banală, obiecte domestice, supunându-le de regulă unei alchimii după logica bizarului sau unor proiecţii în registrul ludic. Scriitura e adeseori „albă", prozaică şi sincopată, iar altădată înţesată de imagini expresive, de o
preţiozitate enigmatică ori de subtile referinţe livreşti. Citadinismul de substanţă al lui G. se relevă tocmai în dezinvoltura jovial-uimită cu care este asimilat, ca sensibilitate, un univers ciudat, dar nu agresiv. Lexicul însuşi se civilizează, neologismul, expansiv, se încorporează firesc într-un limbaj desprins definitiv de stereotipiile tradiţionalismului. Există, apoi, o încântare ironică în descoperirea celeilalte sensibilităţi, precum în această ingenioasă reificare a idealităţii, o poezie simptomatică atât pentru înclinaţia spre ludic a autorului, cât şi pentru modelul de percepere dereglată a realului: „Umbrela mare şi neagră, umbrela mică şi roză / umblară un timp suprapuse / Apoi umbrela roză rămase locului / urmând a urca nişte trepte, / în timp ce umbrela neagră / trecu de cealaltă parte a oraşului / Era aproape de ziuă / Se descărcau la poartă butelii de lapte / Umbrela neagră se duse în bucătărie / şi deschise-o sticlă de whisky" (Nocturnă). La extrema cealaltă se manifestă o imaginaţie terifiantă, halucinări ale realului, reprezentări groteşti ale degradării organicului, stări de delir provocat („scrisul meu e mâncat de o fabuloasă gânganie / cu elitre de albastru alcool"; „fereastra mârâie obnubilată"; „Mie însumi mi s-a părut / în momentele acelea de spaimă / că sunt un fluture / cap de mort / venit la termele lui Caracalla"; „femurul mi-e spart / şi din şira spinării mi-au apărut / cocoloaşe / pe care felinele blonde le-au lins / miorlăind"). Lumea reală, pe care aparent o transcrie lirica lui G-, este în fond fisurată, şi de aceea ea încetează să mai fie reală. Prin cărţile sale de rezistenţă din anii '70-80 poetul aparţine modernismului târziu, ca, de altfel, toţi colegii săi din prima promoţie a revistei „Steaua",
SCRIERI: Drumuri, Bucureşti, 1954; Zilele care cântă, Bucureşti, 1957; Liniştea creaţiei, Bucureşti, 1962; Biografii sentimentale, Bucureşti, 1965; Strada vântului, Bucureşti, 1968; Ascult strada, Bucureşti, 1969; Poarta cu săgeţi, Bucureşti, 1972; Temperatura cuvintelor, Cluj, 1972; Curenţii de seară, Cluj-Napoca, 1976; Terasa şi alte confesiuni, Cluj-Napoca, 1978; Orele şi umbra, Bucureşti, 1980; Carnet. însemnări, crochiuri,, mărturisiri, Cluj-Napoca, 1981; Număraţi caii amurgului, Bucureşti, 1982; Diagnosticul străzii, Cluj-Napoca, 1985; Anotimpurile cetăţii, Cluj-Napoca, 1988; Călăreţul din somn, pref. Petru Poantă, postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1991; Strofe prin timp, Cluj-Napoca, 1991; Mistuitoarele ruguri, îngr. Cornelia Gurghianu, Cluj-Napoca, 2000. T raduceri: Kostas Vamalis, Versuri, Bucureşti, 1969.
Repere bibliografice: Georgescu, încercări, II, 143-149; Petroveanu, Pagini, 47-51; Felea, Dialoguri, 146-163; Martin, Poeţi, I, 154-160; Baconsky, Marginalii, 114-125; Felea, Reflexii, 80-83; Felea, Poezie, 77-82; Poantă, Modalităţi, 56-62; Tomuş, Istorie, 194-198; Petroveanu, Traiectorii, 186-193; Piru, Poezia, I, 374-378; Caraion, Pălărierul, 161-167; Felea, Aspecte, I, 113-117, III, 39-43; Poantă, Radiografii, I, 138-141, II, 69-76; Dimisianu, Opinii, 84-88; Grigurcu, Poeţi, 173-176; Ruja, Valori, 87-90; Raicu, Contemporani, 107-110; Simion, Scriitori, III,
169-178; Taşcu, Poezia, 133-140; Grigurcu, Existenţa, 312-316; Micu, Limbaje, 235-248; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 433-436; Bedros Horasangian, Dl. Aurel Gurghianu, ST, 1994, 4-5; Valentin Taşcu, A plecat să nu audă, ST, 1994,4-5; Simuţ, Incursiuni, 81-85; Negoiţă Irimie, Sufletul locului, ST, 1995, 4-5; Mircea Popa, Aurel Gurghianu în posteritate, TR, 1996,25; Dicţ. scriit. rom., II, 470-472; Poantă, Dicţ. poeţi,
97-100; Anca Noje, Recuperări lirici, ST, 2001, 5-6; Popa, Ist. lit., I, 929-930.	P.P.
Gurian
Dicţionarul general al literaturii române 442
GURIAN, Sorana (pseudonim al Sarei Gurfinchel; 18.XI.1913, Comrat, j. Tighina - 10.VI.1956, Paris), prozatoare, traducătoare şi publicistă. Părinţii, Ghitlea şi Isac Gurfinchel, erau destul de înstăriţi, astfel încât G-, cea mai mare dintre cele trei fiice ale lor, se pregăteşte acasă cu guvernante străine şi îşi începe învăţătura în particular, intrând direct în clasa a IlI-a a ciclului secundar la Liceul „Principesa Ileana" din Tighina, unde îşi ia bacalaureatul în 1931. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, se mută la Iaşi, dar nu izbuteşte să-şi finalizeze studiile. Debutează cu o tabletă în 1937, la ziarul ieşean „Lumea", unde i se încredinţează şi o rubrică. La sfârşitul aceluiaşi an îi prezintă lui E. Lovinescu un roman (Fuga după soare) şi câteva nuvele. Devenind o frecventatoare asiduă a cenaclului Sburătorul, G., „ovreicuţă de la Iaşi, cu picioarele rupte" — cum o caracterizează E. Lovinescu la prima lor întâlnire — stârneşte entuziasmul criticului, care mizează în termeni superlativi pe talentul ei epic. Colaborează cu proză, articole literare, recenzii şi note diverse la „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", „Revista Fundaţiilor Regale". Din iunie 1938 se află în Franţa, unde îşi îngrijeşte sănătatea, luând totodată contact cu viaţa literară pariziană. Acum îi cunoaşte pe Andre Gide, Jean Cocteau, Max Jacob, Anaîs Nin ş.a. Scrie şi la revista „Charpentes", căreia îi încredinţează un eseu despre doină, ce naşte o neaşteptată polemică între „însemnări ieşene" (prin N. I. Popa) şi E. Lovinescu, care se simte dator să ia apărarea autoarei, pe nedrept minimalizată. Merge la Berck-sur-Mer, pentru un tratament anticoxalgic. Din camera de sanatoriu a lui M. Blecher îi scrie lui E. Lovinescu o epistolă impresionantă, în care îi spune cât de gravă e boala care o macină. De altfel, într-un interviu acordat mai târziu, în anii '50, Jeanninei Delpech, pentru presa franceză, G. mărturiseşte că încă din adolescenţă fusese „condamnată la trei ani de imobilitate la Berck", unde începuse să scrie: „Am fost marcată de timpul petrecut într-un mediu în care fiinţele robuste, valide, păreau anormale, aproape monstruoase." Revenită în ţară după aproximativ un an, răstimp în care, prin intermediul lui Dan Petraşincu, trimisese la „Sburătorul" majoritatea nuvelelor ce aveau să alcătuiască volumul întâmplări dintre amurg şi noapte (1946), G. încearcă să se specializeze în regia tehnică şi în montajul de film, dar contactul cu cinematografia, ca şi preocupările dramaturgice sunt de scurtă durată şi fără urmări.
Proza de început semnată de G. pare direct influenţată de modelul epic al Hortensiei Papadat-Bengescu (Vladimir Streinu), dar psihologia eroinelor din Episod, Medalionul sau Caişii în floare, dezvăluind un mecanism al senzualităţii nesatisfăcute, al neîmplinirilor devastatoare şi al defulărilor nezăgăzuite, depăşeşte orice limită a convenienţelor. în Vila Myosotis, imaginarul acaparează realitatea şi o transfigurează, dincolo de prezenţa bolii, într-o poveste de dragoste cu accente dramatice exploatând o stare morbidă constantă, o perspectivă a tragicului permanent conştientizat. în această perioadă, G., sub directa influenţă a monseniorului Vladimir Ghika, se converteşte la creştinism. Intră, totodată, în legătură cu cercurile comuniste şi cu opoziţia democratică românească din timpul războiului, ceea ce — conform declaraţiilor ei de mai
târziu —, determină, prin 1942, Gestapoul „să se intereseze" de ea, bănuind-o a fi „spioană sovietică". Trăind vreme de doi ani în clandestinitate, cu sprijinul Legaţiei Franţei la Bucureşti, G. iese la lumină după august 1944, când colaborează la „Democraţia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Adevărul", „Lumea", „Bis", „Realitatea ilustrată", „Femeia şi căminul", „Universul" (pe care îl şi conduce un timp, după arestarea lui I. Lugoşanu, fiind numită de Comisia Aliată de Control, pe lângă care funcţionase ca translator de limba rusă imediat ce armata sovietică a ocupat Bucureştiul), şi la alte ziare şi reviste ale epocii, precum şi la Radiodifuziunea Română, unde semnează adaptări după numeroase piese de teatru traduse din limba rusă sau din franceză. Dându-şi seama de aservirea totală a României faţă de Rusia sovietică, G., suspectată acum că ar fi lucrat pentru serviciile secrete franceze şi britanice (ceea ce nu este exclus), reuşeşte în 1949 să treacă în Occident contractând o căsătorie de convenienţă cu un cetăţean italian. Divorţează şi, după câteva luni petrecute în Palestina, unde îşi câştigă existenţa ca funcţionară umilă („corectând texte pentru tipar"), se refugiază la Paris. Aici intră în legătură cu exilul românesc anticomunist, colaborează la unele reviste şi publicaţii, precum la „Buletin de informaţii al românilor din exil", dar şi la presa franceză de dreapta, denunţând regimul de teroare instaurat în România. în ţară publicase traduceri din literatura rusă (A. E. Griboedov, Seghei Esenin), unele în colaborare cu Zaharia Stancu, şi largi comentarii despre literatura sovietică atât în volume separate, cât şi în paginile „Revistei Fundaţiilor Regale". Prin intermediul limbii franceze, tradusese din J. B. Priestley şi din Hans Prager. în 1945 îi apărea la Editura Forum romanul Zilele nu se întorc niciodată. Cartea se bizuia pe o largă proiecţie autobiografică, dar tocmai natura confesivă a naraţiunii îndepărtează mult fresca epică de punctul ei de pornire. Undeva, într-un oraş de provincie din Europa, Şeful — medic şi director al unui sanatoriu — îşi trăieşte aventurile erotice şi experienţele matrimoniale, oscilând între iubirea „narcotică" pentru Vivian (personaj care, prin origine, cum remarca sarcastic Al. Piru, împleteşte aporturile mai multor naţionalităţi, de la cea franceză şi spaniolă până la cea anglo-norvegiană şi italo-creolă) şi atracţia carnală pentru „nevrotica", planturoasa Olga Slugariu. Cuplările sexuale domină spaţiul epic. Dacă în prima relaţie insatisfacţia din planul fizic face din iubire, prin compensaţie, o perfectă comuniune de spirit, în cea de-a doua împlinirea erotică este mereu anulată de diferenţele de temperament şi nesincronizările psihologice. Şeful moare, ros de cancer şi de maladiile sale lăuntrice, Vivian, deşi aparent stabilizată într-o căsnicie, destul de echivocă, lângă îngăduitorul Edy, după ce consumase şi alte iubiri „vinovate", se sinucide, în vreme ce Olga îşi satisface rosturile feminităţii dezlănţuite născând un copil pe care nu-1 poate iubi. în fine, adolescenta Ann, fiica Şefului, personajul-martor al romanului, ce are multe trăsături în comun cu autoarea, suferă un accident de călărie şi, internată într-o clinică de coxalgici, asistă la moartea unui prieten, semn că moartea îi este şi ei predestinată într-un viitor apropiat. Romanul indică încă din titlu banalitatea stranie a unor vieţi debusolate, trăită doar la
443 Dicţionarul general al literaturii române
nivelul senzaţiilor, epidermic; o continuă obsesie a ratării domină cadrul apăsător erotic al intrigii. Zilele nu se întorc niciodată s-a bucurat de un considerabil succes de public şi de aprecieri măgulitoare din partea criticii. Vladimir Streinu vedea aici un reflex târziu al romanului englez modem, dar erotismul intens şi mai ales miza pe absurdul existenţial şi pe relaţia eros-thanatos în actul gratuit conduce mai degrabă spre
o	filieră franceză (experienţa gidiană interbelică). In 1950, la Editura Calmann-Levy, G. publică volumul Les Mailles du filet definindu-1 „jurnalul meu din România", ţinut în perioada decembrie 1947—mai 1949. Cartea trece aproape neobservată în presa franceză, dominată în acea etapă de tendinţele stângii politice şi de propaganda cominternistă, întrucât autoarea îşi relatează experienţa de viaţă în plină comunizare a României, descriind cruzimea, absurditatea regimului instaurat. într-o largă însumare de destine şi fragmente existenţiale, jurnalul surprinde momentele de cumpănă ale suprimării libertăţilor într-o societate debusolată, dezarmată şi terorizată până la a travesti monstruozitatea gulagului pe cale de instaurare în deziderat politic naţional. în spiritul autenticist al vremii, prozatoarea tratează materia epică, surprinsă pe viu, după regulile naraţiunii romaneşti, investind notaţia personală cu semnificaţii estetice. Mai mult decât proza, jurnalul face dovada unei excepţionale vocaţii scriitoriceşti. Les Mailles du filet este, ca şi Au Commencement etait la fin, cartea Adrianei Georgescu-Cosmovici, printre cele mai substanţiale imagini ale instaurării comunismului în România. în 1952, la Editura Julliard, apare versiunea franceză a romanului Zilele nu se întorc niciodată. Un an mai târziu, aceeaşi editură publică romanul Les Amours impitoyables, volumul al doilea din ciclul narativ Zilele nu se întorc niciodată, trilogie pe care autoarea o anunţase de la apariţia primului volum. Cartea descrie o altă vârstă a eroinei-martor, Ann, înfăţişând experienţele erotice ale studentei pierdute într-un mare oraş, probabil Bucureştiul, de dinaintea celui de-al doilea război mondial, proiectat însă printr-o localizare incertă într-un burg al Guvernatorului, „fiinţă misterioasă şi atotputernică". Alunecarea spre parabolic este de această dată mult mai evidentă decât în primul roman. Din păcate, Les Amours impitoyables recurge la o complicare poliţistă a intrigii, sporind senzaţionalul. Totuşi, prozatoarea ştie să recreeze atmosfera încărcată de suspans şi de mister a vechilor palate, a interioarelor somptuoase dintr-un burg ce pare filtrat prin luminile unui amurg prelungit. G. şi-a câştigat repede un statut aparte în viaţa intelectuală a exilului românesc. Colaborează săptămânal, o bună perioadă, la postul de radio Europa Liberă — şi încearcă să organizeze viaţa culturală românească la Paris. în locuinţa sa fiinţează un cenaclu literar, frecventat de majoritatea scriitorilor români refugiaţi la Paris, de la Mircea Eliade şi Emil Cioran la Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi Constantin Amăriuţei. Figura cu totul remarcabilă a acestui cerc literar va fi Paul Celan, invitat să adopte pentru prima dată o atitudine anticomunistă şi tot pentru prima dată intrat, prin intermediul amfitrioanei, în contact cu cei mai de seamă reprezentanţi intelectuali ai exilului românesc "din Franţa. Tot din iniţiativa scriitoarei, căreia i s-au alăturat Mircea Eliade, Emil Cioran şi Jeanne
Gurian
Nicolesco, s-a realizat în 1952 un număr special (supliment) al revistei „Preuves", „publicaţie a congreselor pentru libertatea culturii", intitulat „Terre roumaine". G. a semnat aici un articol despre „trădarea" lui Mihail Sadoveanu, căruia tocmai
i	se decernase Premiul Stalin pentru literatură. Construit ca un comentariu-mărturisire, articolul, consacrat cărţii Adrianei Georgesc-Cosmovici, Au Commencement etait la fin, reprezintă în acelaşi timp o adevărată mea culpa a prozatoarei pentru anii petrecuţi de ea în serviciul propagandei comuniste din România. Din 1952 starea sănătăţii i se deteriorează considerabil, iar medicii o suspectează de un cancer osos cu evoluţie galopantă. în clinica experimentală a Institutului Curie din Paris, G. începe să-şi redacteze ultima carte, Recit d'un combat, exploatând literar, prin intermediul unui personaj imaginar, observarea lucidă a propriei boli. Recit d'un combat, publicată chiar în anul morţii scriitoarei, este până la urmă o radiografie a agoniei, o frescă a unei lumi condamnate, alcătuită mozaicat din însemnări succinte şi note cu caracter de jurnal, în care esenţială rămâne încercarea de a desfăşura un dialog cu sine însăşi, cu neliniştea şi întrebările fundamentale. Atotstăpânitoare aici se dovedeşte iubirea de viaţă, asumată integral, Recit d'un combat transformându-se dintr-un itinerar al morţii, într-un omagiu adus vieţii.
SCRIERI: Zilele nu se întorc niciodată, Bucureşti, 1945; ed. (Les Jours ne reviennent jamais), Paris, 1952; întâmplări dintre amurg şi noapte, Bucureşti, 1946; Les Mailles du filet, Paris, 1950; ed. (Ochiurile reţelei), tr. Cornelia Ştefănescu, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2002; Les Amours impitoyables, Paris, 1953; Recit d'un combat, Paris, 1956. Traduceri: AS. Griboedov, Prea multă minte strică, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Zaharia Stancu); J.B. Priestley, Lumina dragostei, Bucureşti, 1946; Hans Prager, L'Hopital des mersfroides, Paris, 1954; F.L. Neher, Mars aller-retour; pref. Wemer von Braun, Paris, 1955.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, III, 226-270; NI Popa,
„Dama", IIŞ, 1938,10; N.I.P. [N.I. Popa], O scrisoare a d-lui E. Lovinescu, IIŞ, 1938, 12; Sanda Movilă, Două scriitoare, TIL, 1938, 559; Dan Petraşincu, Femeile în literatura română, RML, 1939, 8; O năpârcă primejdioasă: Sorana Gurian, „Luptătorul", 1944, 9; N. Papatanasiu, „Zilele nu se întorc niciodată", „Drapelul", 1946, 318; G.D.P* [George Demetru Pan], „Zilele nu se întorc niciodată", „Spectator", 1946,20; O.C. [Ovidiu Constantinescu], „Zilele nu se întorc niciodată", RFR, 1946,2; Perpessicius, Opere, XI, 274-291; Streinu, Pagini, II, 230-234; Ovid S. Crohmălniceanu, „întâmplări dintre amurg şi noapte", CNT, 1947, 22; Aderca, Contribuţii, II, 536-539; Al. A. Philippide, „întâmplări dintre amurg şi noapte", „Semnalul", 1947,1481; Jeannine Delpech,lnstantane Soriana Gurian, „Les Nouvelles Litteraires", 1953,3 septembrie; Piru, Panorama, 396-399; Cella Serghi, Pe firul de paianjen al memoriei, Bucureşti, 1977,280-295; Leon, Umbre, IV, 108-111; Negoiţescu, Ist.lit,
1,	261-262; Dicţ. scriit. rom., II, 472-473; Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Bucureşti, 1999, passim; Virgil Ierunca, Trecut-au anii..., Bucureşti, 2000, passim; Lovinescu, Sburătorul, V-VI, passim; Nicolae Florescu, Un necesar, chiar obligatoriu punct pe i, JL, 2001, 17-20; Nicolae Florescu, Regăsirea Soranei Gurian, JL, 2002, 5-10; Gabriel Dimisianu, Momentul literar 1945-1948. Sorana Gurian, RL, 2002, 34; Manolescu, Enciclopedia, 370-371; Victor Dumea Misterioasa viaţă a Soranei Gurian, RL, 2003,20,21; Teodor Vârgolici, Sorana Gurian - o enigmă?, ALA, 2003,686.	N.Ft., V.D.
Guşti
Dicţionarul general al literaturii române 444
GUŞTI, Dimitrie (24.X.1818, Iaşi - 26.ni.1887, Iaşi), cronicar dramatic, poet, prozator şi publicist. Este fiul lui Ştefan Constantin Guşti, comerciant. îşi face studiile în oraşul natal, la Academia Mihăileană, absolvind, în 1837, clasa de filosofie a lui Eftimie Murgu. în acelaşi an este numit profesor pentru clasele începătoare. în 1845 i se încredinţează Catedra de filosofie de la Academia Mihăileană, urmând să mai predea filologia română, retorica, poetica şi mitologia. Partizan al reformelor moderate, nu participă la mişcarea revoluţionară de la 1848. G., care a fost, din 1849, cel dintâi bibliotecar al Academiei Mihăilene, a mai îndeplinit funcţiile de inspector, director al Departamentului I al şcolilor din Ministerul Cultelor, iar în 1867-1868, pe aceea de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. De mai multe ori primar al Iaşilor, deputat şi senator în câteva legislaturi, vicepreşedinte al Camerei şi al Senatului, G. a mai fost desemnat preşedinte de onoare al Societăţii pentru Abolirea Sclaviei Negrilor (Paris). Emul al lui Gh. Asachi, scrie asiduu la „Albina românească", semnătura lui fiind întâlnită şi în calendare şi almanahuri („Almanah pentru români", „Almanah de învăţătură şi petrecere"). Proprietar de tipografie, devine el însuşi întemeietor de gazete. Astfel, împreună cu Al. Fotino şi Teodor Codrescu scoate ziarul „Zimbrul" şi suplimentul acestuia, „Foiletonul Zimbrului" (1855-1856), iar în 1856 contribuie la apariţia revistei „L'Etoile du Danube"; a redactat, de asemenea, gazeta „Ştafeta". Mai publică în „Curierul de Iaşi", în „Buciumul român", dar cea mai intensă colaborare rămâne aceea susţinută la „Albina românească". Aici este prezent, uneori numere de-a rândul, cu poezii, proză, traduceri, cronici teatrale.
G.	poate fi socotit un pionier al cronicii dramatice naţionale. Fostul actor diletant de pe vremea Conservatorului Filarmonico-Dramatic din Iaşi este un critic avizat, al cărui demers e strunit de un obstinat rigorism etic. în analizele lui amănunţite el caută să desprindă ideea morală dintr-o piesă sau alta, dezavuând totodată îndepărtarea de la dreapta măsură. S-a ocupat şi de scenografie, contribuind prin observaţii şi sugestii la dezvoltarea ei. Lipsit de nerv polemic, pierde disputa pe care o are cu Alecu Russo în jurul piesei acestuia (nepăstrată), Băcălia ambiţioasă. Atribuit multă vreme lui M. Eminescu, poemul închinare lui Ştefan Vodă (Poemul Putnei, cum i s-a mai spus) reprezintă vârful creaţiei lui G. Dacă nu va fi intervenit în text Eminescu însuşi, care l-a citit cu prilejul serbării de la Putna (1871), înseamnă că G. a fost beneficiarul unei stări de graţie cu care nu s-a mai întâlnit. Căci, altfel, nu este decât un poet tern, un versificator ocazional, uneori îndemânatic, cel mai adesea convenţional şi festiv (în 1855 alcătuieşte culegerea Buchetul poetic, dedicată domnitorului Grigore Al. Ghica „la onomastica sa din 25 ianuarie"). Banalitatea şi monotonia domnesc peste stihuri, fie că e vorba de poezii erotice, elegii sau sonete, imnuri şi balade, fie de versificări în formă populară. înclinaţia spre filosofare nu face mai profundă această poezie. O temă importantă este cea patriotică. G., care nu rezistă tentaţiei de a da lecţii în critică, dar şi prin intermediul literaturii, găseşte în fabulă un teren prielnic. în proză nu a perseverat, deşi o înzestrare, firavă, nu
i-a lipsit. A scris povestiri, schiţe cu caracter de meditaţie, schiţe satirice. Reportajele şi articolele lui rămân, până la urmă, simple compilaţii. Religia, morala, istoria fac obiectul preocupărilor sale gazetăreşti. A publicat în „Albina românească" şi „Spicuitorul moldo-român" traduceri din Lamartine, Jan Olof Wallin, Adele Hommaire de Hell, precum şi din Ponson du Terrail (Pelerinagiu de lainici, 1851). Pentru teatru, transpune piesa Mărie de Beaumarchais de R. Bauhberg şi O. Cardiez. Din necesităţi didactice, elaborează, singur sau în tovărăşie cu Teodor Codrescu, manuale şcolare, abecedare, cărţi de religie, de istoria românilor, de geografie şi algebră. O lucrare utilă şi în felul ei ambiţioasă este Ritorică română pentru tinerime (1852), retipărită — cu corectări şi adăugiri — în 1875 (Ritorică pentru tinerimea studioasă). E o compilaţie, probabil din franceză, cu exemplificări copioase din scriitori şi oratori greci, români, francezi, dar şi din literatura română. Examinând procedeele poetice, figurile de stil, autorul întreprinde implicit şi o critică a poeziei româneşti: opţiunile, însă, nu sunt totdeauna inspirate. Despre romanul istoric se spune aici că ar fi o alcătuire bastardă, de istorie şi ficţiune. Privit printr-o grilă morală, romanul, în genere, e socotit a fi „un mijloc ţintitoriu la învăţătura spiritelor şi la îndreptarea moravurilor". Istoriei literare i se cere ca, în urma unui studiu judicios şi nepărtinitor, să caute a stabili timbrul particular, calitatea dominantă a fiecărui autor. Aportul cultural al lui G. precumpăneşte evident asupra celui beletristic.
SCRIERI: Ritorică română pentru tinerime, Iaşi, 1852; ed. 2 (Ritorică pentru tinerimea studioasă), Iaşi, 1875; ed. îngr. şi introd. Mircea Frânculescu, Bucureşti, 1984; Buchetul poetic pentru principile domnitoriu Grigorie A. Ghica V.V., Iaşi, 1855. Traduceri: Ponson du Terrail, Pelerinagiu de lainici, Iaşi, 1851.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, I, 199-202; Perpessicius, Alte menţiuni, 1,122-123; Ist lit, II, 587-589; Trifu, Cronica, 204, passim; Sasu, Retorica, 164-173; Dicţ lit 1900,419-420.	F.F.
GUŞTI, Paul (4.III.1859, Bucureşti - 16.X.1944, Făgăraş), traducător. Este fiul Anei Engelbrecht şi al lui Gustav Schindzielasz. A învăţat la Bucureşti, la Şcoala Bărăţiei, apoi la Şcoala Evanghelică şi la „Sf. Sava". Atras de teatru, se angajează copist de roluri şi, la nevoie, actor în trupa lui Mihail Pascaly. La Teatrul Naţional din Bucureşti va fi pe rând copist (1882), sufleor (1883-1884), ajutor de regizor pe lângă
A.	Gatineau, prim-regizor (1885), director de scenă (1895). In 1907 Al. Davila îl desemnează director de scenă definitiv. Numit, în 1908, subdirector al Teatrului Naţional, girează, pentru foarte scurtă vreme, direcţia generală a teatrelor, după care îşi reia vechea funcţie de director de scenă.
Ctitor al şcolii româneşti de regie, primul nostru regizor profesionist, G. a fost un meşteşugar destoinic, metodic şi riguros. Bun pedagog, atent la rostirea scenică, s-a străduit să dezbare jocul actorului român de retorism şi teatralitate, îndemnându-1 spre o interpretare realistă. A publicat prin ziare evocări despre Grigore Manolescu, Matei Millo, Ştefan Iulian, Mihail Pascaly. Inspirat de practica şi teoriile unor regizori
445 Dicţionarul general al literaturii române
Guţan
nemţi (cum ar fi Max Reinhardt, Otto Brahm), avea să adere, pe de altă parte, şi la principiile lui K.S. Stanislavski. Ca traducător, face apel la repertoriul german şi la acela francez. A transpus în româneşte drame şi comedii (de Victor Hugo, AL Dumas-fiul, Otto Ernst, H. Sudermann, Karl Gutzkow, Molnâr Ferenc, Alexandre Bisson, Menyhert Lengyel, Bernard Shaw, Ad. L'Arrouge, Alfred Capus, Fr. Forster, Ludwig Fulda, E. Grenet-Dancourt, Eugene Labiche, Gustave Lemoine, Paul Lindau, Bernard Lopez ş.a.), librete de operă şi operetă (semnate de Henri Chivot, Henri-Alfred Duru, Henri Meilhac,
A.	Millaud ş.a.), a localizat numeroase piese (după Alexandre Bisson, Fr. Schonthan, O. Blumenthal, G. Kadelburg, G. Moser). împreună cu I.L. Caragiale localizează piesa La ofiţerul stării civile. în teatrul românesc, G. a însemnat o întreagă epocă.
Traduceri: Ferenc Molnâr, Diavolul, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: Victor Bumbeşti, Paul Gusty, Bucureşti, 1964; Massoff, Teatr. rom., III, passim, IV, passim; Ist. teatr. Rom., II, 396-402, 515-520, passim; Dicţ. lit. 1900,420.	F.F.
GUTINUL, publicaţie periodică, socială şi literară care a apărut la Baia Mare, săptămânal, de la 5 martie 1889 până la 14 martie 1890. La 5 martie 1889 se publică un număr de probă. Gavril Szabo este redactor răspunzător al acestui periodic, pe care îl editează Mihai Molnar. Ambii se străduiesc să concentreze intelectualii români din nordul Transilvaniei, pentru a scoate o revistă care să oglindească mişcarea socială şi culturală naţională din această regiune. G. nu a putut adopta o atitudine politică limpede, din cauza asprimii cenzurii austro-ungare. Totuşi, se poate desprinde o linie politică implicită, şi anume protestul împotriva încercărilor repetate ale autorităţilor de a înăbuşi orice element de cultură naţională, de a împiedica dezvoltarea învăţământului în limba maternă. Periodicul se adresa, în primul rând, ţăranilor şi intelectualilor maramureşeni, dar, prin literatura publicată, prin calitatea traducerilor şi prin problemele discutate de colaboratori, interesa întreaga populaţie românească din Transilvania. O atenţie deosebită se acordă folclorului. Aici a colaborat un grup de culegători de literatură populară din Maramureş, din Banat şi din alte părţi ale Transilvaniei. Dintre ei se desprind Ion Pop-Reteganul şi Petre Dulfu, amândoi autori de texte în care îndemnau învăţătorii şi preoţii să culeagă şi să publice folclor literar. S-au publicat articole privind neologismele („străinismele"), descrierea graiului din Sălaj (studiu însoţit de un glosar) ş.a. Contribuţiile literare nu aparţin unor scriitori consacraţi, redacţia urmărind în primul rând stimularea talentelor locale. Proză publică I. Pop-Reteganul, D. Bran, P. Petrişor. Versurile aparţin lui P. Dulfu, N. Nilvan, N. Ţincu, E. Bran, I.P. Coman, Traian H. Pop, A. Băliban, A. Papp şi Iosif Vulcan. S-a tradus din Puşkin (Dama de pică, Viscolul, transpuneri de I.P. Coman), Turgheniev (A. Băliban şi V. Pop), J.-J. Rousseau (A. Cosma), Alphonse Daudet (Tit Bud), Herder ş.a. G. a constituit un moment de vie activitate patriotică şi culturală într-o zonă a Transilvaniei în care, până la apariţia acestei reviste, nu se tipărise nici un periodic în limba română.	R.Z.
GUŢAN, Ilie (20.VII.1939, Beneşti, j. Dolj), critic şi istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Dobre) şi al lui Dumitru Guţan, ţărani. Urmează şcoala primară în comuna natală (1946-1953), liceul la Balş (1953-1956), iar cursurile universitare la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Limba şi Literatura Română (1958-1963). în 1979 devine doctor în filologie, cu teza Simbolurile operei lui Tudor Arghezi. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la liceul din Tălmaciu (1963-1968) şi la Liceul „Octavian Goga" din Sibiu (1968-1971). Ulterior este asistent universitar şi lector la Facultatea de Filologie din Sibiu (1971-1987), iar după desfiinţarea acesteia funcţionează ca profesor de gimnaziu. După 1990 este conferenţiar şi profesor (din 1995) la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga" din Sibiu (între 1994 şi 1996, şef de catedră, iar din 1996, secretar ştiinţific al Facultăţii). Debutează cu un articol despre Mihail Sadoveanu în „Gazeta literară" (1965). Colaborează la „Transilvania", „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Contemporanul", „Limbă şi literatură", „Arcade", „Euphorion", „Saeculum", „Rostirea românească", „Sibiul universitar", „Tribuna" (Sibiu), „Rondul de Sibiu", „Tribuna învăţământului", „Colocvii" ş.a.
Studiul din volumul de debut, Tudor Arghezi. Imaginarul erotic (1980), construcţie critică pe cât de solidă, pe atât de suplă, face perceptibilă — într-o contradicţie totală cu opiniile anterioare — prezenţa permanentă şi complexă a erosului în opera argheziană, ca ferment şi simbol iradiant, dar şi ca factor structurant arhetipal. Distingând în creaţia poetului trei ipostaze ale iubitei, sugerate prin metafora miresei (virtuală, reală şi metafizică), G. le urmăreşte prezenţa de-a lungul întregii opere, cu necesare raportări la elementele biografice, judecându-le însă în principal ca întruchipări ale imaginarului. Autorul receptează erosul arghezian ca „un spaţiu imaginar, având o configuraţie complexă şi, fireşte, contradictorie, guvernat de o dialectică imprevizibilă, precum şi, totodată, ca o invitaţie la explorarea unui teritoriu afectiv şi spiritual a cărui contribuţie la desluşirea creatorului său se va dovedi a fi printre cele hotărâtoare". Nutrit de asimilarea profundă a direcţiilor criticii europene de ultimă oră, studiul se constituie într-o cercetare deschizătoare de drumuri. Interesantă se relevă şi tentativa de abordare „din interior" a operei lui Octavian Goga, în volumele Octavian Goga. Argumentul operei (1, 1987) şi Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai (2002, formă restructurată a părţii a doua a lucrării, anunţată încă din 1987). Demonstrând complexitatea creaţiei (prima parte) şi a trăirilor sufleteşti (partea a doua), studiul evidenţiază drama poetului şi a „omului politic, „balansând" între „afirmarea de sine şi jertfirea de sine", între „introvertire şi extravertire, între sine şi ceilalţi, între reverie şi acţiune". Alături de versurile mobilizatoare, pline de optimism, tulburător patriotice, exegetul descoperă filonul reflexiv al creaţiei lui Goga, propunând o înţelegere echilibrată a întregului şi rejudecarea ansamblului, atât din perspectiva poeziei, cât şi din aceea a publicisticii, considerată de comentator cel puţin egală valoric producţiei artistice propriu-zise. Legat de Sibiu, G. îşi dedică o parte a demersurilor Cercului Literar din anii '40 şi activităţii
Guţia
Dicţionarul general al literaturii române 446
„cerchiştilor" de prestigiu. Cercul Literar de la Sibiu. Semnificaţie şi destin (1995) înmănunchează o suită de comunicări şi cronici scrise şi, în cea mai mare parte, publicate în presă între 1973 şi
1995.	Alte cronici şi recenzii dedicate unor cărţi de critică şi istorie literară simt reunite în volumele Critica şi actul lecturii (1999; Premiul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor) şi Caleidoscop (2003).
SCRIERI: Tudor Arghezi. Imaginarul erotic, Bucureşti, 1980; Octavian Goga. Argumentul operei, I, Bucureşti, 1987; Cercul Literar de la Sibiu. Semnificaţie şi destin, Sibiu, 1995; Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999; Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Sibiu, 2002; Caleidoscop, Sibiu, 2003. Ediţii: Tudor Arghezi, Ars poetica, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974, Poeme în proză, postfaţa edit., Bucureşti, 1985; Octavian Goga, în împărăţia firii, pref. edit., Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Cioculescu, Itinerar, II, 361-365; Ion Dur, Biruinţa criticului, „Saeculum", 1995, 3-4; Mircea Tomuş, Ilie Guţan, „Rostirea românească", 1997,1-3; Ioan Mariş, „ Critica şi actul lecturii", „Rostirea românească", 1997,1-3; Daniel Deleanu, La judecata criticilor, „Rostirea românească", 1997, 1-3; Ramona Samson, „Critica şi actul lecturii", „Rostirea românească", 1997,1-3; Dicţ. scriit. rom., II, 473-474; Daniel Deleanu, Intransigenţa criticii asupra criticii, VR, 2000, 1-2; Petraş, Panorama, 327-328.	I.	O.
GUŢIA, Ioan (11.11.1917, Sebeş — 1.1.1998, Roma), eseist. Este fiul Rafilei şi al lui Iosif Guţia. Licenţiat al Universităţii din Cluj
(1940), G. se specializează în filologie modernă în Italia, la Universitatea din Cagliari (1941) şi la Roma (1942-1945). Este membru al Şcolii Române din Roma şi profesor de limba română la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „La Sapienza" din Roma (1958-1987). A condus colecţia de limbi moderne a Editurii Goliardica din capitala italiană, în cadrul căreia a îngrijit volumul colectiv Contatti linguistici e mass-media
(1981). A fost decorat de preşedintele Republicii Italiene cu Medalia de Aur pentru merite în domeniul şcolii, culturii şi artei.
Romanist, fondator al învăţământului limbii române la Universitatea „La Sapienza", G. se remarcă prin studiile sale despre Eminescu, printr-o sinteză asupra literaturii române şi prin cercetări de lingvistică. în Introduzione alia letteratura romena (1971), la origine curs universitar, încearcă să clarifice şi să fixeze coordonatele epocilor mai însemnate ale literaturii române, tendinţele ei esenţiale, raportate la factorii politici, economici şi sociali care le-au condiţionat. După capitolele introductive despre formarea poporului român şi a limbii (romanizarea Daciei şi romanitatea limbii române), urmează capitolele despre literatură, de la origini până la iluminism, care marchează pragul vârstei modeme, apoi sunt tratate sămănătorismul, poporanismul şi simbolismul, poezia şi proza din perioada interbelică, tradiţionalismul, existenţialismul, un scurt capitol ocupându-se de literatura de după 1944 până la scriitori ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. Cartea cuprinde şi un bogat capitol de texte din Alecsandri, Eminescu, I.L. Caragiale, Macedonski, Slavici, Goga, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Ben-gescu, Camil Petrescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. G. contribuie, alături de romanişti şi eminescologi italieni cum au fost Carlo Tagliavini, Ramiro
Ortiz, Giulio Bertoni, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Rosa Del Conte şi Mario Ruffini, la cunoaşterea operei lui Eminescu în Italia. în studiul Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu (1957), autorul porneşte de la ideea că Eminescu „are un sentiment al timpului foarte adânc — mai rari poeţi pentru care timpul să fie atât de perceptibil minţii şi asimilabil gândirii —, sentiment care face ca viziunea sa să fie organică". Această percepere specială a timpului dobândeşte înfăţişări particulare în O, rămâi, expresie a unui timp paradisiac, în Afară-i toamnă („timpul încărcat de tristeţe şi fatalitate"), în vreme ce în Epigonii sentimentul dominant este al disoluţiei lucrurilor, al unui timp trecând inexorabil. Progresiv, poetul „a răsturnat perspectiva timpului, întorcând ochii (de la viitor) spre trecut, unde a stabilit plenitudinea lucrurilor cari în prezent trec, se duc, se destramă şi mor". G. a tradus o selecţie din poezia lui Ion Caraion, apărută sub titlul Lacrime perpendicolari (1994). A publicat remarcabile studii despre poeţi italieni: Linguaggio di Ungaretti (1959), La mess'in scena in Montale (1959) şi II tempo mitico di Quasimodo, studiu pe care cel comentat aici l-a considerat contribuţia „cea mai inteligentă şi profundă dintre cele încercate asupra dependenţei timp-spaţiu în poezia mea".
SCRIERI: Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu, Roma, 1957; Linguaggio di Ungaretti, Florenţa, 1959; La mess'in scena in Montale, Roma, 1959; II tempo mitico di Quasimodo, Roma; Introduzione alia letteratura romena, Roma, 1971; Storia del nome Dracula e di altre parole d'oggi, Roma, 1976; Significato della Madonna di Raffaello nella poesia di Eminescu, Roma, 1982; Le traduzioni d'opere letterarie romene in italiano. 1900-1989 (în colaborare cu Ion Chiriţă), Roma, 1990; Studi di lingua e letteratura romena, Roma, 1992. Traduceri: Ion Caraion, Lacrime perpendicolari, Roma, 1994.
Repere bibliografice: George Muntean, „Storia del nome Dracula e di altre parole d'oggi", RITL, 1976, 4; Gheorghe Carageani, Testamentul unui romanist, RL, 1998,9; Manolescu, Enciclopedia, 371-372. I.D.
GUŢU, Gheorghe (15.IV.1906, Galaţi - 15.XII.1994, Bucureşti), istoric literar şi traducător. Obţine licenţa magna cum laude la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1928 şi predă apoi limba latină la licee din Târgovişte, Cluj şi Bucureşti. Conferenţiar la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" din capitală, desfăşoară aici o activitate didactică meritorie, pentru care în 1966 este distins cu medalia Meritul Ştiinţific.
în monografia Lucius Annaeus Seneca. Viaţa, timpul şi opera morală (1944), G. aşază biografia şi creaţia filosofului latin sub semnul aceluiaşi conflict tragic: cugetul sesizează contradicţiile din existenţa predicatorului virtuţii, ajuns consilier al tiranului Nero, dar şi aparentele inconsecvenţe din tratatele de morală, în care idei riguroase şi chiar rigide ale doctrinei stoice se atenuează şi capătă accente de umană înţelegere. Erudiţie şi totodată reală capacitate de empatie cu autorul studiat dovedeşte clasicistul şi în Publius Vergilius Maro (1970), cea dintâi monografie românească consacrată poetului antic, lucrare pe cât de precisă, pe atât de vie, menită să îl apropie pe cititorul actual de o figură emblematică a clasicismului latin. Autorul se arată interesat cu deosebire de coerenţa internă a
447 Dicţionarul general al literaturii române
Gyr
variatei opere vergiliene, pe care o decodează ca încercare progresivă de restabilire a echilibrului în epoca tulbure de trecere convulsivă de la Republică la Principat: refugierea în armoniosul univers arcadic (Bucolice) este urmată în chip firesc de reconcilierea cu natura prin travaliul asiduu (Georgice) şi, mai târziu, de împăcarea cu istoria prin regăsirea originii latinilor şi descoperirea sensului destinului civilizator al Romei (Eneida). In bogata sa activitate de traducător, G. se distinge prin rigoare şi acribie filologică, dar şi prin simţ al nuanţelor, intuiţie lingvistică şi capacitate de a transpune adecvat spiritul originalului într-o limbă română suplă şi firească, oferind astfel versiuni convingătoare din scrierile unor autori atât de diferiţi cum sunt Seneca, Tacit, Iuvenal sau Dimitrie Cantemir. Clasicistul mai alcătuieşte manuale şcolare şi culegeri de texte latine, îngrijeşte cele trei volume ale ediţiei Opere alese din scrierile lui Cicero (1973) şi elaborează cel mai amplu Dicţionar latin-român publicat în România
(1983), lucrare lexicografică de referinţă, care înglobează materialul din ediţiile anterioare mai restrânse (1966,1969 şi 1973).
SCRIERI: Lucius Annaeus Seneca. Viaţa, timpul şi opera morală, Bucureşti, 1944; Publius VergiliusMaro, Bucureşti, 1970. Ediţii: Marcus Tullius Cicero, Opere alese, I—HI, pref. edit., Bucureşti, 1973. Traduceri: Lucius Annaeus Seneca, Scrisori către Lucilius, introd. Isac Davidsohn, Bucureşti, 1967; Arte poetice. Antichitatea, îngr. D.M. Pippidi, Bucureşti, 1970 (în colaborare); Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, introd. Maria Holban, comentariu istoric Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973; Iuvenal, Satire, pref. trad., Bucureşti, 1986; Cornelius Tacitus, Anale, introd. trad., Bucureşti, 1995.
Referinţe critice: Edgar Papu, O monografie Vergilius, RL, 1970, 33; Dragoş Vrânceanu, Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei", CNT, 1973,44.	AC.
„Tinerimea şcolară" îi publică versuri. Adevăratul debut are loc în 1922, când îi apare în „Rampa" o cronică rimată, semnată Radu Gyr. Pseudonimul era anagrama toponimului musce-lean Grui, folosit şi acesta anterior, pentru a nu contraveni regulamentelor şcolare. Gazeta bucureşteană îi găzduieşte în continuare poezii, note şi o suită de „icoane craiovene", iar în 1923 „Adevărul literar şi artistic" (aflat sub conducerea lui
A.	de Herz) îi deschide şi el coloanele. Cu prestigiul acestor începuturi, liceanul se impune şi în cercurile literare craiovene, îndeosebi în acela al Elenei Farago. Scrie astfel la „Năzuinţa" şi la „Suflet românesc", ce fuzionează nu peste multă vreme în „Năzuinţa românească", şi la „Flamura", unde, după trecerea bacalaureatului, este cooptat în redacţie. Poezii ale sale mai apar în „Gândul nostru" de la Iaşi, „Mioriţa" de la Galaţi şi „Cele trei Crişuri" de la Oradea, ai căror redactori aveau strânse legături cu cercurile oltene. Fără multă zăbavă, G. îşi strânge versurile în placheta Linişti de schituri (1924). înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti nu întrerupe colaborarea la revistele craiovene. Concomitent, iscăleşte folosind şi pseudonimul Ioachim Puşcaşul, în „Clipa" (al cărei secretar de redacţie este timp de câteva luni), „Universul literar", „Ritmul vremii", „Viaţa literară" (o serie de şapte cronici rimate fiind semnate Tartacot) şi „Falanga", aceasta condusă de Mihail Dragomirescu, profesorul de care studentul se ataşează cel mai mult. Peste tot, poeziile sunt
GYR, Radu (pseudonim al lui Radu Şt. Demetrescu; 15.111.1905, Câmpulung — 29.IV.1975, Bucureşti), poet şi publicist. Tatăl lui G., Ştefan Demetrescu, era fiul unei ardelence din Şcheii Braşovului şi al unui aromân, pe nume Dumitru Muşica. Actor de profesie, acesta cutreieră un timp prin ţară cu diverse trupe şi, curând după căsătoria cu Eugenia Gherghel (soră a poetului Alexandru Gherghel), Coco Demetrescu (noul prenume i l-a adus primul său rol) se stabileşte la Craiova, devenind societar al Teatrului Naţional din localitate, în casă ori la teatru, fiul său cunoaşte de la o vârstă fragedă numeroşi literaţi şi oameni ai scenei, precum Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, D. Anghel, A. de Herz ş.a., unii dintre aceştia încurajându-i întâile încercări poetice. Trecerea în ciclul secundar, la Liceul „Carol I", coincide cu intrarea României în războiul mondial. Deşi nu împlinise doisprezece ani, G., fiind cercetaş, este afectat unui spital şi, însoţind o ambulanţă pe câmpul de luptă, e surprins de un bombardament din care scapă doar cu o fractură a braţului. Rana, uşoară, îi împiedică totuşi familia să se refugieze în Moldova. Primăvara următoare, elevul îşi reia studiile. Preocuparea sa pentru literatură se intensifică treptat, astfel încât, chiar înainte de retragerea ocupanţilor, compune un poem dramatic intitulat în munţi, ce va fi pus în scenă de colegii săi în iunie 1919. Tot atunci, revista
Gyr
Dicţionarul general al literaturii române 448
însoţite de recenzii, note, însemnări şi articole, uneori cu puternice accente polemice. Un premiu pentru sonet, ce i se acordă în 1926, precum şi apariţia altor două plachete - Plânge Strâmbă-Lemne (1927) şi Cerbul de lumină (1928; Premiul Societăţii Scriitorilor Români) — îi consolidează reputaţia poetică. Mai scrisese între timp, împreună cu N. Milcu, poemele dramatice Floarea lui Sânzien şi Căciuliţa roşie, acesta din urmă reprezentat de Teatrul Naţional din Craiova în 1925, apoi şi pe alte scene, şi tradusese piesa George Dandin de Moliere. După absolvirea facultăţii, G. este profesor şi subdirector la Liceul „M. Eminescu" din Bucureşti, apoi e numit asistent la Catedra fostului său magistru, M. Drago-mirescu. în anii următori activitatea sa publicistică este la fel de intensă şi variată. Colaborează mai mult sau mai puţin asiduu la „Pleiada", „Universul", „Grai moldovenesc", „Gând românesc", „Gândirea" (o poezie îi apăruse aici încă în 1926), „Secolul", „Linia nouă", „Generaţia nouă", „Abecedar", „Herald", „Vremea", „Familia", „Litere", „Luceafărul literar şi critic", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Convorbiri literare", „Pământul", „Presa", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Opţiunile sale politice, în speţă angajarea (timpurie) în mişcarea legionară, ceea ce îi aduce arestarea în iama anului 1933 şi internarea într-un lagăr, l-au împiedicat un timp să-şi editeze noile creaţii, excepţie făcând doar placheta Stele pentru leagăn, tipărită în 1936. în 1937-1938 colaborarea la periodicele de extrema dreaptă — „Curentul", „Porunca vremii", „Buna-Vestire", „Rânduiala", „Iconar", „Ideea liberă" ş.a., substanţială, şi calitatea de poet oarecum „oficial" al mişcării legionare îi aduc condamnarea la domiciliu forţat, apoi din nou internarea în lagăre (Vaslui, Miercurea Ciuc, Râmnicu Sărat). Izbutea totuşi, acum, să dea la iveală volumele Cununi uscate (1938; Premiul Academiei Române) şi Corabia cu tufănici (1939). în septembrie 1940, când partidul din care face parte ajunge la putere, G., ieşit din închisoare, e numit la Direcţia Generală a Teatrelor. Anunţa acum tipărirea unui volum de „poeme interzise", ce ar fi cuprins, pe lângă Sfântă tinereţe legionară, Imnul de slavă al eroilor Moţa-Marin, Mormântul Căpitanului, Rugă din temniţă pentru Arhanghel, şi „poeme scrise în lagăr", mai toate republicate frecvent în periodice de mare tiraj. In timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ţine un discurs, îndemnând la luptă, în piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, fapt pentru care va fi arestat şi condamnat, împreună cu alţi 85 de camarazi, la doisprezece ani de închisoare. Pedeapsa îi va fi modificată peste câteva luni, fiind trimis pe front, unde în 1942 este rănit grav. Anterior i se permisese să-şi reia activitatea publicistică, la „Gazeta refugiaţilor" şi la alte periodice pentru soldaţi. După întoarcerea în ţară, colaborează la „Viaţa", „Capitala", „Dacia rediviva", „Săptămâna CFR" ş.a. Tipăreşte, de asemenea, povestea în versuri Muţu Cotoşmanu şi alte cărticele pentru copii, precum şi volumele Poeme de război (1942) şi Balade (1943). Imediat după 23 august 1944, este epurat din presă şi din învăţământ, arestat şi judecat câteva luni mai târziu, în cadrul celui de-al doilea „lot de criminali de război". Condamnat la doisprezece ani de detenţie severă, va fi eliberat
în decembrie 1955. în 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru instigare contra regimului pentru poezia Ridică-te, Gheorghe; ridică-te, Ioane. Sentinţa va fi comutată după un an în detenţie pe viaţă. Graţiat în 1963, i se impune să publice în „Glasul patriei", organ de propagandă destinat românilor aflaţi în afara ţării. Scriitorul nu izbuteşte să pătrundă şi în alte reviste literare, iar o antologie alcătuită de Nicolae Manolescu în care simt cuprinse şi câteva dintre poeziile sale antebelice este retrasă, în 1968, din librării. Abia după decembrie 1989, se editează Poezii (I—III, 1992-1994), Anotimpul umbrelor (1993), Ultimele poeme (1994), Calendarul meu (1996), conţinând pagini memorialistice, ş.a.
Mediul familial a făcut ca G. să-şi descopere şi să-şi cultive vocaţia lirică de la o vârstă fragedă, încât, înainte de a fi împlinit douăzeci de ani, el îşi vede reprezentat un poem dramatic şi tipărită o plachetă. în munţi dădea glas avânturilor patriotice induse adolescentului de circumstanţele în care trăia, într-o formă mult îndatorată literaturii acestei perioade. Linişti de schituri, care apare peste cinci ani, relevă o modificare esenţială, ca urmare a frecventării cercului Elenei Farago. Aceasta l-a îndrumat spre Maurice Maeterlinck, Fernand Gregh, Paul Verlaine, Francis Jammes (din ultimii doi G. traduce acum câteva bucăţi) şi spre unii dintre poeţii români mai noi. Nerăbdător, tânărul şi-a publicat prima carte înainte de a fi pătruns esenţa poeziei de care se apropiase. Ca la majoritatea poeţilor ce i-au fost recomandaţi, climatul sufletesc e dominat de o tristeţe adâncă, metafizică, întreruptă din când în când de elanuri vitaliste. Dar expresia e stângace: în loc de simboluri, există echivalenţe a căror aglomerare mecanică sfârşeşte adesea în simplă alegorie. Şi peisajele, preponderent autumnale, conţin multe clişee: parcuri şi grădini publice sub ploaie, uliţe de oraş provincial, cu flaşnetari şi cortegii funebre. Se poate distinge şi maniera minulesciană (Disertaţie despre mine), agrementată cu elemente din panoplia poeţilor „blestemaţi". Ulterior, autorul şi-a repudiat volumul de debut, reţinând doar câteva poezii — Melodie simplă, Silvicultorul, Heidelbergul de altădată, Domnişoara Lisetta. Mai mult decât Linişti de schituri, întru găsirea propriului drum un rol l-a avut înrâurirea grupului craiovean de la „Năzuinţa" şi „Flamura", care, de la început, promovează un neotradiţionalism opus în egală măsură sămănătorismului, cultivat de „Ramuri", şi curentelor moderniste. Sâmburele acestuia ar fi „regionalismul cultural", propus de S. Mehedinţi chiar în primul număr al „Năzuinţei". în această direcţie merge şi G. după 1924, primul rezultat fiind volumul Plânge Strâmbă-Lemne. Acesta se deschide cu ciclul Poetul, de sine stătător, dar având şi rol de prefaţă care ilustra ideea unei veşnice reîntoarceri a cântăreţului în epoci succesive. Celelalte piese sunt discursuri ale unor eroi de basm, precum Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Zmeul, Cosânzeana, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Păcală, la care se adaugă şi Sfântul Petre. Se întrevăd aici precursori de seamă, precum V. Alecsandri ori autorii unor poeme dramatice (Zaharia Bârsan, Victor Eftimiu), dar, dacă procedeul nu e nou, rezultatul se sustrage epigonismului. Autorul lui Plânge Strâmbă-Lemne se proiectează perfect în eroul său, pe care îl
449 Dicţionarul general al literaturii române
Gyr
recreează, îi dă viaţă. Trecerea de la „chiot" la „geamăt" de uriaş, apoi la „scâncet" de pitic, la lamentoul de Cosânzeană sau la discursul raţional-vindicativ al Zmeului vădeşte o largă comprehensiune, posibilităţi de schimbare a registrului şi o ştiinţă a versificării ce dă uneori texte de adevărată poezie pură. Toate aceste însuşiri se regăsesc şi în Cerbul âe lumină. Scrisă în mare parte concomitent cu Plânge Strâmbă-Lemne, noua carte reuneşte patru cicluri — Chilimuri, Povestea vrejului, Şarpele din scorbură şi Robinson Crusoe. Variate ca modalitate şi registru, ele au drept numitor comun o expresie mai directă a trăirilor eului liric. într-un fel, Chilimuri constituie transpunerea artistică a programului grupului din care face parte
G., program pe care poetul îl va reformula în eseul Sufletul oltenesc în artă (1936). Există o similitudine între Chilimuri şi Pastelurile lui Alecsandri şi Pe Argeş în sus al lui Ion Pillat, locul Mirceştilor sau al Floricăi fiind luat de un spaţiu delimitat de Amaradia şi Olt, văzut şi acesta sub rotirea anotimpurilor. Pitorescul este însă mai acuzat, coloritul mai intens, mai crud. Strângând, parţial, creaţiile unui deceniu (1928-1938), volumul Cununi uscate nu putea pretinde a fi unitar. Cel dintâi ciclu, intitulat Grădini, şi parţial următoarele două relevă o nouă ipostază, prefigurată întrucâtva în versurile din cartea precedentă, aceea de poet al florilor. El se prezintă astfel drept „Radu, cneazul gândacilor crăieşti, / Gyr, prinţul trist şi leneş domnind prin busuioc, / Măria Sa Voivodul albastrelor răzoare". Grădina nu e însă aici spaţiul efuziunilor olfactive ori coloristice, precum la D. Anghel. GeiWoasă, ea îi oferă mai degrabă un material lexical susceptibil a fi prelucrat în arabescuri metaforice şi melodii suave. Intenţia ludică persistă şi în al doilea ciclu, ce dă titlul volumului. Ajuns „la o margine de tinereţe" sau într-un „amurg de zeu", poetul contemplă trecutul conservat în „cununi uscate", dar şi viitorul, sumbru, indicat de hârca găsită în lut (Taină) sau de o agonie individuală (Murea un om) ori colectivă (Molimă). O lirică erotică de mare discreţie conţine ciclul Bal, în timp ce Creion adună descripţii veriste ale unui spaţiu citadin, nu fără trimiteri şi la estetica urâtului. Experimentarea unor modalităţi lirice noi, de la maniera minulesciană la factura suprarealistă, expurgată însă de excese, precum şi abordarea unor motive exotice caracterizează ciclul Program cotidian. Tot aici intră Celula de decembrie - expresie a experienţei dure a întemniţării, precum şi noi încercări de a circumscrie propria artă poetică şi propria personalitate (Poetul, Biografie). Reluarea lor în ultimul ciclu — Cioplitorul de azur - aduce o abundenţă de imagini strălucitoare şi de versuri de o muzicalitate desăvârşită, peste care planează când şi când umbra manierismului. Acelaşi lucru se întâmplă în poemul dramatic Corabia cu tufănici, „comedie vegetală" de o calofilie ce sfârşeşte prin a provoca efecte contrare. Conştient de pericolul ce îl ameninţă, G. caută soluţii concomitent în mai multe direcţii. Cea mai importantă dintre tentative, mergând spre baladă, nu şi-a găsit totuşi loc în culegerea Cununi uscate. Aceasta va continua, în fond, o alta mai veche, pe aceea din Strâmbă-Lemne, acum fiind însă explorat nu fabulosul folcloric, ci eposul eroic. în 1934 G. publica în periodice primele sale balade. Preocuparea e vădită şi de studierea eposului iugoslav sau a celui albanez. Mai
târziu, ideile simt dezvoltate în eseurile Baladă şi eroism (1938) şi Balada şi sufletul naţional (1942). între timp, numărul creaţiilor proprii în acest gen îi îngăduie să anunţe în 1937 apariţia lor în volum, dar intenţia nu se va concretiza, din cauza împrejurărilor, decât în 1943. Intitulat Balade, acesta conţine şi piese lirice. în fapt, primul ciclu, Fuga lupului, cuprinde două poeme epice şi câteva „inscripţii", în nota acelora din Cerbul de lumină şi din Cununi uscate. Cel de-al doilea ciclu, Ţară, adună cincisprezece „cântece", scrise în tipar folcloric, rafinat la Extrem şi îmbogăţit de nota personală, ceea ce conduce la o realizare artistică deosebită. Şi ciclul următor se distinge astfel, deşi autorul reia ideea mai veche, pusă în aplicare şi de St.O. Iosif ori de Mateiu I. Caragiale, de a alcătui o galerie de figuri reprezentative, chintesenţă a istoriei poporului român. în stil propriu, sunt zugrăvite câteva tipuri („dacul", „descălecătorul", „ctitorul de mănăstiri", „tipăritorul de bucoavne", „moţul") şi câteva personalităţi (Ştefan Vodă, Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit, Ion Neculce, Gheorghe Şincai ş.a.). Ultimele două cicluri sunt constituite în majoritate din balade. Pe temelia sigură a folclorului, care furnizează matricea speciei şi o seamă de subiecte, baladele relevă o organizare savantă, ce alternează epicul pur cu tabloul de epocă, într-o sugestivă culoare locală, ori cu fragmentul liric, când într-o notă discretă şi suavă, când învolburat şi patetic. Volumul în totalitate, dar mai ales ciclurile de cântece şi balade constituie capodopera lui
G.	Dar evitarea alunecării în manierism şi în pură caligrafie nu se produce numai premeditat, în acelaşi sens acţionând firesc şi experienţele-limită, şi anume închisoarea şi apoi războiul. Celula de decembrie, cuprinsă în Cununi uscate, şi „poemele scrise în lagăr", rămase în periodice, relevă dincolo de suprafaţa cizelată cu meşteşug profunzimea unei trăiri autentice. Aceasta e încă mai puternică în Poeme de război, fapt ce conferă cărţii un loc proeminent în literatura pe această temă. Fruntaş recunoscut al generaţiei sale, cu numeroşi emuli încă de la începutul anilor '40, G. ajunge prin ceea ce scrie şi publică în 1942-1943 la o maturitate artistică aptă de a da şi alte creaţii de maximă valoare. Circumstanţele istorice i-au fost însă potrivnice. Poetul a continuat să scrie în cei douăzeci de ani de detenţie dură şi, îndeosebi, după eliberarea sa, încât după 1989 i s-au putut tipări mai multe volume, structurate în ample cicluri. Sângele temniţei este o dezvoltare a celor şapte „poeme scrise în lagăr" datând din 1940. Expresia suferinţelor îndurate în bolgiile penitenciare este mai simplă şi mai directă. Prezentarea lor recurge inevitabil şi la cuvântul „nepoetic", trivial ori aparţinând argoului, amintind astfel şi arghezienele „flori de mucigai". Documentul uman, zguduitor, prevalează totuşi, iar înălţarea în plan metafizic este în genere rară. Ea se produce mai des în ciclul Stigmate, scris probabil după ieşirea din temniţă, dar nu într-o deplină libertate de creaţie. „Stigmatul" personal, efect al vinei, devine echivalent al condiţiei umane, câştigând astfel în altitudine, nu fără a-şi pierde din specificitate. Recursul la metaforă este încă mare, cu toate că, în raport cu profuziunea de dinainte de 1940, se poate vorbi de o „dezbrăcare a veşmintelor". Expresia tinde spre esenţializare, însă datorită unor reluări (poate iniţial simple variante), ciclul suferă de o anume diluţie. întrucâtva şi cele
Gyr
Dicţionarul general al literaturii române 450
şapte balade noi prezintă lungimi, totuşi virtuozitatea poetului atinge aici cota cea mai înaltă. Utilizarea versului scurt, de cinci-şapte silabe, determină o economie a mijloacelor artistice, iar muzicalitatea, potenţată de laitmotive bine plasate, este impresionantă. Şi în planul subiectelor se înregistrează un progres, poetul brodând dezvoltări semnificative pe canavaua din Mioriţa (Balada unui plai de munte) ori din legenda Meşterului Manole (Balada iconarului de lângă rai) şi a lui lancu Jianu (Balada codrului fără haiduc). Poeziile din culegerea Anotimpul umbrelor arată un meşteşug desăvârşit în utilizarea formelor fixe (rondel, sonet), dar şi o anumită reţinere, o auto-cenzură, o evitare a ceea ce ar contraveni ideologiei la putere. Mai liber se dovedeşte autorul în cele trei cicluri (Vioara din pod, Cuprindere şi Pragul de piatră) ce vor intra în volumul, de asemenea postum, Ultimele poeme. Creaţiile lui G. de după 1945 nu relevă o fizionomie lirică nouă, diferită de cea precedentă, şi nici nu-i schimbă poziţia în constelaţia valorilor literare româneşti. Subintitulată Prietenii, momente şi atitudini literare, cartea de memorii Calendarul meu aduce mărturisiri interesante, care, din păcate, sunt curmate în pragul deceniului al cincilea şi, atât cât sunt, trec multe lucruri sub tăcere.
Ceea ce-l situează pe poetul Liniştilor de schituri în tradiţie e atât peisagiul local, în specie oltean, cât şi relativa lui interiorizare în monotone cantilene elegiace, pline de ploaie, de tristeţi şi de aspectele umile ale orăşelului provincial, în care surprindem mai rar influenţa bacoviană, dar mai consistentă înrâurirea lui Francis Jammes. [...] Dintre tinerii regionalişti olteni, d. Gyr e singurul care, expu-nându-şi în versuri programatice crezul artistic, a reuşit să-l şi exprime, uneori, cu mijloace demne de a fi luate în consideraţie.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Linişti de schituri, Craiova, 1924; Căciuliţa roşie, Bucureşti, 1926 (în colaborare cu N. Milcu); ed. Bucureşti, 1937; Floarea lui Sânzien, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu N. Milcu); „învierea" de Tolstoi, Bucureşti, 1927; Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova, 1927; Cerbul de lumină, Bucureşti, 1928; Eposul popular iugoslav (în colaborare cu Anton Balotă), Bucureşti, 1935; Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea, 1936; Cununi uscate, Bucureşti, 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Muţu Cotoşmanu, Bucureşti, 1942; Poeme de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943; Poezii, I—III, îngr. Simona Popa, Timişoara, 1992-1994; Anotimpul umbrelor, îngr. şi postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1993; Ultimele poeme, îngr. şi postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994; ed. (Pragul de piatră), îngr. şi postfaţă Barbu
Cioculescu, Bucureşti, 1998; Calendarul meu, îngr. şi pref. Ion Popişteanu, Constanţa, 1996; Crucea din stepă, îngr. Ion Popişteanu, pref. Barbu Cioculescu, Constanţa, 1998; Balade, îngr. Ion Popişteanu, postfaţă Adrian Popescu, Constanţa, 1999; Sângele temniţei. Stigmate, Bucureşti, 2003. Traduceri: Joseph Kessel, Păpuşa, Bucureşti, f.a.; Jack London, Când şi-aduce omul aminte..., Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Gr. Veja, O nădejde: Radu Gyr, „Clipa", 1924,79; Radu Boureanu, „Plânge Strâmbă-Lemne", „Comedia", 1927, 39;
A.	Bădăuţă, Doi poeţi tradiţionalişti: Zaharia Stancu şi Radu Gyr, G, 1927, 12; Constantinescu, Scrieri, III, 105-115; Râul Teodorescu, „Plânge Strâmbă-Lemne", „Falanga", 1928, 32; C. I. Şiclovanu, „Cerbul de lumină", UVR, 1928,44; Râul Teodorescu, Poetul Radu Gyr, în Omagiu lui Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1928,553-559; A. Bădăuţă, „Ceriul de lumină" de Radu Gyr, „Săptămâna literară", 1929,1; G. Murnu, Poetul Radu Gyr, „Ritmul vremii", 1929, 6-7; Lovinescu, Scrieri, VI, 95-96; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), III, 317-319, passsim; Boz, Cartea, 185-189; Metzulescu, Literile, I, 68-72; Octav Şuluţiu, „Stele pentru leagăn", F, 1936,2; N. Crevedia, „Stelepentru leagăn", „Paginibasarabene", 1936, 2; Augustin Pop, Radu Gyr, CL, 1936,1-3; Constantin Stelian, „Stele pentru leagăn", CL, 1936, 1-3; I. Chinezu, „Stele pentru leagăn", GR, 1936,5; Papadima, Creatorii, 483-492; Gabriel Bălănescu, Domnul din rouă, „Buna Vestire", 1937, 107; Dragoş Vrânceanu, „Corabia cu tufanici", CML, 1940,47; Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Bucureşti, 1942, 251-253; Constantin Fântâneru, Cruciada umbrelor, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Piteşti, 2001, 22-25; Predescu, EncicL, 384; Alexandru C. Ionescu, Poezia lirică română contemporană, Bucureşti, 1941, 57-72; Călinescu, Ist. lit (1941), 784, îst.lit. (1982), 868; Mihail Chirnoagă, „Poeme de războiu", VAA, 1942, 804; Pompiliu Constantinescu, Radu Gyr, „Poeme de războiu", VRA, 1943,705; Traian Chelariu, „Poeme de războiu", UVR, 1943, 17; Pericle Martinescu, „ Poeme de războiu ", „Dacia rediviva", 1943,6; Ion Şugariu, Viaţa poeziei, Timişoara, 1999,156-157, 221-228; Lucian Valea, „Balade", GT, 1943, 977; Traian Chelariu, „Balade", UVR, 1944, 4; Pericle Martinescu, „Balade", „Dacia rediviva", 1944,1; Manolescu, Metamorfozele, 33-34; Micu, „Gândirea", 570-579; Ornea, Tradiţionalism, passim; Virgil Ierunca, Saşa Pană, F, 1990, 8; Scarlat, Ist poeziei, IV, 59-63; Paul Dugneanu, Redescoperirea unui poet, „Universul cărţii", 1993,11; Ion Buzaşi, Radu Gyr la prima reeditare, TR, 1993,19; Gheorghe Grigurcu, Poezia târzie a lui Radu Gyr, VR, 1994,2; Valeriu Anania, Câţiva poeţi ai curentului ortodoxist, TR, 1994,21-24; Adrian Popescu, Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, Bucureşti, 1995; Ioan Pop, Poetul citind poezia, VTRA, 1997,5; Ioan Opriş, Radu Gyr între vină şi pătimire, DL, 1998,30; M. S. Rădulescu, Radu Gyr, ALA, 1999, 487; Munteanu, Jurnal, V, 85-89; Rotaru, O ist., IV, 139-141; Ovidiu Papadima, Evocări, postfaţă Pan M. Vizirescu, Iaşi, 1997,73-75; Dicţ. esenţial, 357-358; Popa, Ist. lit.,
1,955-956.	'	'	V.D.
453 Dicţionarul general al literaturii române
Hagiu
HADÂRCĂ, Ion (7.VIII.1949, Sângereii Vechi, j. Bălţi), poet şi eseist. Este fiul Ninei şi al lui Dumitru Hadârcă. Studiază la Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1970-1974), devenind apoi aspirant la Academia de Ştiinţe a Moldovei. A fost redactor la Editura Literatura Artistică, consultant şi secretar al organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1989 este deputat al poporului din URSS, iar din 1991, prim-vicepreşedinte al Parlamentului Moldovei. Din 1994 reprezintă Blocul Intelectualilor şi Ţăranilor din Moldova.
Poezia de început a lui H. poartă pecetea ocazionalului (Zilele, 1977), dar şi a unei tendinţe învederate spre reflecţie filosofică pe marginea condiţiei umane şi a timpului, transpusă în forme fixe clasiciste, predominant fiind sonetul. H. adoptă postura de poet-copil care priveşte la lume nu atât prin copilăria maturului, cât prin maturitatea copilului încercat deja de asprimile timpului şi ale secolului. De aceea, hamletizează în sens modern. Formula fixează implicarea, participarea şi risipa, consumul uman. în Lut ars (1984) şi Darul vorbirii (1985), perdeaua tainei se aşază peste lucruri, făcându-1 pe poet să „se petreacă" în ele, să lunece în neantul lor cu chip amăgitor: „Mă tot petrec în lucruri mai nou şi mai departe". Se fac
evidente semnele textualizării modeme. Participant activ la renaşterea basarabeană, a îmbrăţişat şi formula mesianică, a scris şi poezii sociologizante pe temele zilei, dar în Ambasadorul Atlantidei (1996), unde domină umoarea neagră, sarcastică, lirica sa adoptă o turnură existenţialistă, valorificând strategiile mitopoetice postmoderniste.
SCRIERI: Zilele, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1977; Baciul mieilor chirilici, Chişinău, 1981; Lut ars, Chişinău, 1984; Darul vorbirii, Chişinău, 1985; Noiţele, Chişinău, 1985; Ambasadorul Atlantidei, Iaşi, 1996; Două imperii, Chişinău, 1998; Helenice, Chişinău, 1998; Cetăţile Albe, Bucureşti, 1998; A fi în timp, Timişoara, 1999; Arena cu iluzii, Chişinău, 1999; Duminica Mare, Timişoara, 1999; Povestea cerbului divin, Chişinău, 2000; Bunicuţa zburătoare, Chişinău, 2002; De ce-i mare soarele?, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Liviu Damian, Despre poezia tânără, LA, 1978,5 ianuarie; Ion Vatamanu, Viaţa cuvântului, Chişinău, 1980,176-178; Ion Ciocanu, Refuzul pastişei, „Nistru", 1982, 4; Andrei Ţurcanu, Martor ocular, Chişinău, 1983,196-204; Mihail Dolgan, Poezia: adevăr artistic şi angajare socială, Chişinău, 1988,288-293; Ioan Holban, „Ambasadorul Atlantidei", CL, 1997,1; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 232; Mircea A. Diaconu, Ion Hadârcă. Poezia mesianică, CL, 2000,12; Popa, Ist. lit., II, 1191-1192; Const. Ciopraga, Sonetele lui Ion Hadârcă, CL, 2002,12.	M.	C.
HAGIU, Grigore (27.IX.1933, Târgu Bujor - 13.11.1985, Bucureşti), poet. Fiu de ţărani, termină liceul în localitatea natală. în 1952 intră la Institutul de Teatru din Bucureşti, de unde este exmatriculat după un an, urmând apoi cursurile Facultăţii de Filologie. După absolvire lucrează mai întâi în redacţia ziarului „Drum nou" din Galaţi. în fine, devine redactor la „Gazeta literară" şi la „Luceafărul". Ca poet, a debutat în 1950, în revista „Tânărul scriitor".
Prima carte, Autoportret în august, apărută în 1962, anunţă o coordonată stabilă în creaţia sa, aşa-numita lirică militantă, nutrită de ceea ce Matei Călinescu numeşte în prefaţa volumului „adeziunea la ideile sublime ale comunismului". Se regăseşte aici un motiv din poezia lui N. Labiş, copilăria agresată de război (Amintiri din război), dar, dincolo de clişee şi în opoziţie cu acestea, se remarcă puternica expresivitate imagistică, susţinută de un discurs liric dinamic. în Continentele ascunse (1965), confesiunea patetică este dublată de un egotism liric insistent, uneori excesiv. în erotică, impregnată de acelaşi patetism, spiritul romantic se confundă cu cel romanţios. Lirismul civic revine în forţă în De dragoste de ţară (1967), unde steaguri fâlfâie deasupra şantierelor în „lumina lunii August" şi se aude „Cântarea României Socialiste". Titlul unui poem de aici va deveni titlul volumului următor, Sfera gânditoare (1967), care reprezintă un moment crucial în evoluţia liricii lui H. Unei sensibilităţi expansive ce se risipea într-o retorică entuziastă, obedientă uneori faţă de modelul poetic al proletcultului, i se opune acum spiritul reflexiv „al reîntoarcerii în sine", al retragerii, „al prăbuşirii în sine însuşi". Atracţia lumilor subterane, a „spaţiului absorbit", motivul seminţei, al germinaţiei structurează o viziune lirică nouă; tensiunile lăuntrice ale unui imaginar bulversat sunt transferate într-un imagism extins pe
Hagiu
Dicţionarul general al literaturii române 454
spaţii ample, dar, în acelaşi timp, controlat cu discreţie. Acest lirism pulsatoriu, pendulând între lăuntric şi exterioritate, porneşte de la dezvăluirea unei relaţii indisociabile între spirit şi trup. în viziunea lui H. trupul este doar aparenţă schimbătoare şi pieritoare, iar spiritul, neschimbat şi etern. Ca şi la Nichita Stănescu, sfera şi oul sunt asociate perfecţiunii şi, respectiv, genezei. Balansul între un lirism interiorizat, uneori remarcabil de profund, şi unul exterior, ostentativ, este prezent la nivelul întregii creaţii şi prin alternanţa între confesiunea tensionată şi patetismul diluat în convenţii, alternanţă ce se regăseşte în prima lui antologie, Poezii (1968). Prin Spaţiile somnului (1969), poetul revine la răvăşitele lumi interioare, la introspecţie, dar şi la prospectare, la ceea ce el numeşte „adâncul obscur", „izvoarele somnului", visul „haotic şi nemărginit". Reapar motivul germinaţiei secrete, „sfera născătoare", metaforă care atestă faptul că de astă dată geneza şi perfecţiunea se confundă. Cu mai multă insistenţă, realitatea interioară este proiectată pe ecranul reprezentărilor onirice, reprezentări activate la început cu discreţie, apoi cu ostentaţie chiar. Astfel, în Nostalgica triadă (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor) continuă incursiunile în „spaţiile somnului", viselor, care şi-au făcut „biserică în carnea trupului". Căile de
acces sunt fântânile, iar „oglinzile întunecate" captează ceva din aceste lumi tainice, amplificându-le misterele şi tensiunile. Exteriorizarea brutală a forţelor obscure ar trimite la un expresionism care mizează puternic pe efect. Prin Cântece de stemă (1971) se revine la superficia lucrurilor, la lirismul civic, însă acum mai discret, mai bine controlat, o confirmare în acest sens fiind turnarea materialului liric în matriţa sonetului. Intervine o nouă pendulare, între spontaneitate şi virtuozitate. Aceleaşi lumi onirice captate într-un imagism puternic se regăsesc în Miazănoaptea miresmelor (1973), lumi deschise însă spre alte spaţii, simetrice, ale cosmosului. Volumele Zenit de anotimpuri (1974) şi Sărbătorile anului (1975) reiau alternanţa introspecţie - expansiune, ceea ce confirmă, într-un fel, că pendularea a devenit manieră. Un lirism mai sobru, sever chiar, se distinge în Descântece de gravitaţie (1977), care evită ceea ce anterior fusese verbiaj nebulos, uneori chiar balast strălucitor. Accentele expresioniste nu lipsesc, dar experienţa poetului face ca stridenţele să fie evitate. Cele două cicluri ale volumului — Orfice şi Starea de dor — semnalează chiar prin titlu domeniile explorate: logosul şi erosul. în Sonete (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), meditaţia lirică, depăşind restricţiile formale, refuză din nou contemplaţia, fiind înviorată de evocarea unei naturi în expansiune, în care gravitaţia apare ca un impuls generator. Revin cele două spaţii complementare: exteriorul hiperbolizat şi interiorul care absoarbe ceea ce se pierde în afară. Ordonate pe cele patru cicluri calendaristice, aceste sonete nu evită incursiunea în timpul „profan", într-o istorie evocată uneori în spirit naiv-paşoptist. Fantastica pădure (1980), printr-un tipar strofic unic, de douăsprezece versuri, dar nu numai prin acesta, atestă un manierism auster. Se confirmă astfel existenţa unei alternanţe între exprimarea nesupravegheată şi cenzurarea riguroasă. în Alte sonete (1983), H. apelează din nou la forma fixă, încălcând însă regula la nivelul versului, diversificând metrica, oscilând între dodecasilab şi monosilab. în Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi (1985) revine motivul somnului, poetul retrăieşte acel „dor de spaţii închise", dar şi fascinaţia lumilor celeste, evocând cu o naivitate bine simulată lumea copilăriei. Antologia Poeme (1986) e tipărită postum. Intr-un ciclu de inedite, meditaţia asupra timpului necruţător se înfăţişează ca o premoniţie a trecerii în nefiinţă. Ciclul 1907
-	epopeea ţărănească nu se înscrie, cum pare a anunţa titlul, în lirica evenimentului, în prim-plan situându-se evocarea paseistă a civilizaţiei rurale a copilăriei. în 1991 apare Cristal de primăvară, volum de poeme inedite (cu o prefaţă de Gina Hagiu, sora poetului). Cele două cicluri — Constelaţie ciudată şi Răzvrătire în alb - refac în bună măsură un traseu liric sinuos, din care nu lipseşte nici „uliţa copilăriei", regăsită cândva într-o carte pentru copii, Desemne pe sticlă (1983) Spirit boem, H. a fost mai bine de trei decenii o figură pitorească în viaţa artistică a Bucureştiului. A iubit muzica, teatrul, artele frumoase, acest din urmă domeniu fiind, de altfel, abordat cu indiscutabilă competenţă de eseistul şi cronicarul plastic.
455 Dicţionarul general al literaturii române
Hagiu
N. Stoian, Gh. Pituţ, Grigore Hagiu, Matei Gavril, Valentin F. Mihăescu, Iulian Neacşu
Textele, tipărite iniţial în presă, au fost adunate în volumul Bucureştiul artistic (1984). Eseul Visul ca vis - visul în literatură (Jurnal 1959-1974) şi Memoriale s-au publicat postum, în „Luceafărul" (1995).
O lume bine întemeiată, bine fixată în rădăcinile ei, ce-i garantează stabilitatea atât de plăcută lui Grigore Hagiu, dar cutreierată în răstimpuri de mişcări ilogice, alarmante; o lume care, scăpând o clipă dinfrâiele gravitaţiei, se cutremură, îşi iese din solidele articulaţii, iată motivul cel mai neliniştitor pentru acelaşi poet, resimţit cu intensitate capabilă să stabilească legături surprinzătoare şi totuşi verosimile între lucruri greu de conceput împreună, în consecuţia lor, deodată posibilă.
Lucian Raicu
SCRIERI: Autoportret în august, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1962; Continentele ascunse, Bucureşti, 1965; De dragoste de ţară, Bucureşti, 1967; Sfera gânditoare, Bucureşti, 1967; Poezii, Bucureşti, 1968; Spaţiile somnului, Bucureşti, 1969; Nobleţe de stirpe, Bucureşti, 1969; Nostalgica triadă, Bucureşti, 1970; Cântece de stemă, Bucureşti, 1971; Poezii,
Bucureşti, 1973; Miazănoaptea miresmelor, Bucureşti, 1973; Zenit de anotimpuri, Bucureşti, 1974; Sărbătorile anului, Bucureşti, 1975; Descântece de gravitaţie, Bucureşti, 1977; Sonete, Bucureşti, 1978; Fantastica pădure, Bucureşti, 1980; Alte sonete, Bucureşti, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, Bucureşti, 1983; Bucureştiul artistic, Bucureşti, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, pref. Cezar Baltag, Bucureşti, 1985; Poeme, pref. Fănuş Neagu, Bucureşti, 1986; Cristal de primăvară, pref. Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, pref. Cezar Baltag, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Bălan, Condiţia, 94-99; Martin, Generaţie, 31-35; Cristea, Interpretări, 108-112; Regman, Cronicari, 110-123; Martin, Poeţi, II, 196-203; Poantă, Modalităţi, 168-173; Cândroveanu, Alfabet, 98-101; Martin, Pro Patria, 118-122; Mincu, Poezie, 41-48; Piru, Poezia,
II,	158-161; Laurenţiu, Eseuri, 114-124; Raicu, Critica, 263-268; Raicu, Practica scrisului, 326-329; Grigurcu, Poeţi, 316-319; Raicu, Contemporani, 119-121; Cristea, Faptul, 100-111; Dimitriu, Singurătatea, 135-151; Lit. rom. cont., I, 566-568; Ciobanu, Opera, 161-165; Felea, Aspecte, III, 71-74; Simion, Scriitori, IV, 181-188; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 456-458; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 204-207; Dicţ. scriit. rom., II, 477-479; Popa, Ist. lit., II, 431-436.	D.D.
Haiku
Dicţionarul general al literaturii române 456
HAIKU, publicaţie care apare la Bucureşti din 1990 de trei ori pe an, apoi din 1991 anual, cu subtitlul „Revistă de interferenţe culturale româno-japoneze". Redactor-şef este Florin Vasiliu, secretar responsabil de redacţie — Gabriel Stănescu, redactori
—	Angela Hondru, Mioara Gheorghe şi Silvia Mărgineanu. Din redacţie au făcut parte ulterior Lucia Vasiliu, Rodica Ştefănescu şi Vasile Moldovan. Revista are iniţial un colegiu de redacţie alcătuit din Ion Acsan, Mihail Diaconescu, Ştefan Aug. Doinaş, Aurel Rău, Marin Sorescu, cărora, de la al doilea număr, li se alătură Vasile Smărăndescu şi Nina Stănculescu. H. îşi propune să popularizeze haikuul, specie de poezie tradiţională japoneză care cunoaşte o mare vogă în toată lumea şi a cărei răspândire, se consideră, poate mijloci o autentică întâlnire între spiritualitatea românească şi aceea din Ţara Soarelui Răsare. într-un Cuvânt de început se arată că ţelul principal este acela de a contribui la crearea unui „veritabil haiku românesc". în puţinele numere ale H. au apărut traduceri din creaţia unor haijini niponi clasici, cum sunt Issa, Shado, Yaka, Yosa Buson, Baishitsu, Taigi, Mokudo, Obsuy, Takahama, Sokan şi Matsuo Basho. Ultimului, care este şi marele maestru al genului, i se acordă un spaţiu privilegiat şi i se consacră un număr omagial (9-10/1994), unde, între altele, poate fi citit un amplu şi documentat eseu al lui Rene Etiemble, interpretul său francez. Se publică, de asemenea, micropoeme ale unor importanţi poeţi contemporani: Giuseppe Ungaretti, Ghiorghios Seferis, Octavio Paz, Don Eulert şi se rezervă un loc aparte autorilor români, ale căror grupaje de haikuuri sunt însoţite de scurte prezentări şi de versiuni în limbile engleză şi franceză: AL T. Stamatiad, Ştefan Baciu şi Aurel Rău, Marin Sorescu şi Adrian Rogoz (1990), Toma George Maiorescu şi Romulus Bucur (1991), Titus Andronic (1992). Din sumarul revistei nu lipseşte nici proza: fragmente din romanul Admirabilul nebun de Shusaku Endo, capitole din Călătorie spre miazănoapte de Matsuo Basho, basmele japoneze Farsa lui Matazei şi Fântâna tinereţii, ca şi notele de drum ale lui Comeliu Filip, intitulate Pe meleaguri nipone. Demne de menţionat sunt eseurile lui Florin Vasiliu (Matsuo Basho — „sfântul haikuului", Poemul pillatian într-un vers şi haikuul japonez şi extrasele din volumul Japonia în 111 ideograme), cele câteva recenzii semnate de Virgil Bulat, Vasile Igna, Al. Chiriac, articolele lui Ştefan Doncea despre artele marţiale şi ale lui Mircea Luca despre shintoism şi buddhism, succintul curs de introducere în gramatica japoneză al Angelei Hondru. Un fapt notabil este că în jurul revistei au luat naştere cenacluri în mai multe oraşe din ţară. La H. au mai colaborat cu micropoeme Nicolae Alexandru-Vest, Gheorghe Grigurcu, Petre Stoica, Vasile Igna, Mircea Petean, Constantin Cubleşan, George Vultur eseu, Marian Arsene, Ştefan Doncea, Mioara Gheorghe, Alexandru Pintescu, Thea Tat, Duţu Niţu, Clelia Ifrim ş.a.	I.M.
HALEPLIU, Constantin (1816, Brăila - 29.XI.1873, Bucureşti), autor dramatic. învaţă mai întâi în oraşul natal, apoi la Bucureşti. Iuncher timp de câţiva ani, va ocupa în continuare diferite funcţii, în 1864 fiind numit, prin concurs, profesor. Vrăjmaş al revoluţiei, a cărei izbucnire o socotea funestă, avea
să rămână, după mişcarea de la 1848, cu trista faimă de delator. Actor nici rău, nici foarte bun, puţin cabotin, H., neobosit în iniţiative de tot felul, a fost un merituos animator teatral. După ce, la Iaşi, joacă în trupa lui Matei Millo, pleacă la Bucureşti, unde, împreună cu alţi actori moldoveni, înjghebează o „trupă naţională extraordinară". Reprezentaţiile vor dura două luni, bucurându-se de o entuziastă primire din partea publicului. Personaj vanitos, dacă nu grandoman, brăileanul îşi va face un titlu de onoare din a fi adus aici pe scenă, pentru prima oară, vodevilul naţional. în 1850 şi 1851 face parte din trupa lui Costache Caragiali. La Piteşti, în stagiunea 1852-1853, se ocupă de regia unor spectacole. Institutor la Ploieşti timp de mai mulţi ani, din 1869 dă şi aici un impuls teatrului de amatori.
Piesele lui, originale şi prelucrări, sunt compuneri limbute, cu un verbiaj adesea nesuferit, păcătuind prin afectare. Sunt evidente totuşi încercările de diferenţiere prin limbaj a personajelor, împărţite neapărat în bune şi rele. Temele care îl urmăresc pe H. sunt două. Cumplitul amăgit sau Izvorul demoralizaţia (1847) e o farsă în care zgârcenia îşi primeşte până la urmă pedeapsa. în Săracul cinstit (1851), cu reminiscenţe din Baba Hârca a lui Matei Millo, titlul vorbeşte de la sine. Dincolo de sentinţele morale, comedia conţine note de critică socială, începutul comediei-vodevil Ucenicul şarlatanului (1851), unde sunt puşi faţă în faţă un june franţuzit, abia întors din străinătate, cu ifose cosmopolite, şi bătrânul său părinte, păzitor al vechilor şi bunelor obiceiuri, aminteşte de Iorgu de la Sadagura a lui V. Alecsandri. H. este un antibonjurist convins, suspicios şi ricanator în faţa unor semne de înnoire. Un fel de cânticel comic ar fi Serdarul Iliuşu. Tombatera câne roşu (1871), unde, la fel ca la Alecsandri, sunt luate în răspăr falsul patriotism, demagogia, parlamentarismul. în teatrul istoric, rezultatele sunt deplorabile. în afară de anacronisme şi de absenţa unei atmosfere de epocă, limbajul e mereu inadecvat, înecat în discursivism. Şi în Moartea lui Mihai Viteazu la Torda (1854), şi în Don Sanji II, regele Portugaliii (1857), ca şi în Pustnicul sălbatecului munte (1853), unde abundă efectele de melodramă, se perorează despre patriotism, despre virtute şi fidelitate. Aceeaşi retorică umflată în „pastorala" închinată domnitorului Al. I. Cuza, Serbare naţională sau Visul fericirei (1859), în care se exaltă actul Unirii, folosindu-se mijloace naive de impresionare, din care nu lipseşte focul bengal.
SCRIERI: Cumplitul amăgit sau Izvorul demoralizaţiii, Bucureşti, 1847; Fragment de operetă a lui Ştefan Vodă, Iaşi, 1850; Săracul cinstit, Bucureşti, 1851; Ucenicul şarlatanului, Bucureşti, 1851; Pustnicul sălbatecului munte, Bucureşti, 1853; Moartea lui Mihai Viteazu la Torda, Bucureşti, 1854; Don Sanji II, regele Portugaliii, Bucureşti, 1857; Serbare naţională sau Visul fericitei, Bucureşti, 1859; Serdarul Iliuşu. Tombatera câne roşu, Bucureşti, 1871.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 292-293; Ion Horia Rădulescu, Contribuţiuni la istoria teatrului din Muntenia (1833-1853), Bucureşti, 1935, 74-82; Brădăţeanu, Drama, 56-58; Dicţ. lit. 1900,422. F.F.
HALICI, Mihail (19.X. 1643, Caransebeş — c. 1712), cărturar. Era fiul Anei (n. Magiar) şi al lui Mihail Halici, descendent al
457 Dicţionarul general al literaturii române
Halima
unor români calvinizaţi. Teolog cu preocupări literare — traduce pe la 1640 câţiva psalmi în româneşte —, tatăl lui H. era jurat în senatul Caransebeşului şi rector al şcolii calvine din oraş, unde fiul învaţă din 1651. H. urmează liceul reformat din Sibiu (1661-1664), împrietenindu-se aici cu Valentin Franck von Franckenstein, viitorul poet. Din toamna lui 1664 se află la Colegiul academic reformat din Aiud. Pregătirea dobândită îl recomandă pentru un rol important în învăţământul protestant din Ardeal. între 1667 şi 1669 va fi rector al Colegiului din Orăştie. Reîntors la Aiud, cultivă prietenia cu Francisc Păriz Pâpai, mai târziu lexicograf şi doctor în medicină la Basel.
H.	se simte atras, în acea perioadă, de puritanismul englez şi este printre primii ardeleni care învaţă limba engleză. Participă la disputele ideologice din cadrul colegiului aiudean, adoptând înnoirile raţionaliste, carteziene. Poziţia afirmată nu rămâne fără consecinţe, căci în 1674 este nevoit să se refugieze la Sibiu, unde avea legături cu saşii luterani. La 31 de ani H. face gestul definitiv al redactării testamentului, în limba română, cu gândul de a părăsi Transilvania. Va fi apoi student în Ţările de Jos, urmând dreptul la Leiden, din 1679. Mai târziu, în 1694, este descoperit de emigranţi ardeleni (şi de Mihail Bethlen, fiul cancelarului Transilvaniei) la Londra, unde activa în cadrul Foreign Office-ului pentru chestiuni orientale. Ultima oară, scrisul lui H. apare în 1712, pe un Tatăl nostru în latineşte şi ungureşte, păstrat într-un manuscris la British Museum. La acea dată i se deschidea în ţară testamentul, prin care lăsa prietenilor şi colegiului din Orăştie o substanţială bibliotecă, mărturie a preocupărilor sale clasiciste, scolastico-teologice, umaniste şi chiar ştiinţifice.
Primele încercări ale lui H. sunt 85 de poezii, în latină şi maghiară, exerciţii de versificaţie pe teme date; un grupaj semnificativ rămâne In Transilvaniam, despre durerile patriei, alături de prelucrări de maxime, epigrame, ode. H. scrie şi poezii ocazionale. în 1664 îi dedică prietenului său Franckenstein un Carmen, inspirat de o Cantio de amore, retălmăcit în Codicele Petrovay (1672). De la 1 iunie 1674 datează Oda lui H., moment de referinţă pentru istoria prozodiei româneşti. Este scrisă în româneşte, într-un limbaj dialectal, contorsionat fonetic, sintactic şi mai ales ortografic de influenţe maghiare şi săseşti. Versificaţia savantă, în metru cantitativ, preia hexametrul şi pentametrul antic, voind a demonstra, comparativ, virtuţile prozodice ale limbii române. Oda, împreună cu alte poezii gratulatorii în limbi străine, este tipărită în 1674 la Basel, într-un volum omagial, Vota solennia, dedicat lui Francisc Pâriz Pâpai. Lăudându-şi prietenul, H. afirmă şi latinitatea neamului său, conştiinţa originii nobile, romane. Pentru semnificaţia ei documentar-lingvistică, oda a fost reprodusă de numeroşi istorici, filologi şi literaţi, de la Aron Pumnul la G. Călinescu. Lui H. pare să-i aparţină o primă lucrare lexicografică, de pe la 1700, care alătură limbile română şi latină într-un Dictionarium valachico-latinum, descoperit de B.P. Hasdeu la Budapesta, în *1871. Lucrarea se asemăna cu un glosar latin-maghiar al lui Francisc Pâriz Pâpai. Fără a respecta riguros principii lexicografice — în ce priveşte ordinea strict alfabetică a vocabulelor, selectate nu din texte, ci din viu grai, păstrând coloritul dialectal bănăţean -, dicţionarul este important prin numărul
relativ mare al termenilor (5000), care includ, pe lângă nume comune, denumiri topografice şi o incipientă nomenclatură botanică şi medicală.
SCRIERI: Oda, CHRM, 1,216, LRM, 671-672.
Repere bibliografice: N. Drăganu, Mihail Halici. Contribuţie la istoria culturală românească din sec. XVII, DR, 1924-1926; Puşcariu, Ist. lit., 107-110; Cartojan, Ist. lit., II, 106-107; Musnai Lâszlo, Dani Jânos, Engel Kâroly, Date noi privitoare la Mihail Halici, Cluj, 1964; Streinu, Versificaţia, 123; Ist. lit., I, 438-440; Ivaşcu, Ist. lit., I, 238-239; Paul Cemovodeanu, Contactele umanistului Mihail Halici cu literatura engleză,
0,1969,12; Gâldi, Introducere, 93-94; Dicţ. lit. 1900,422-423; Dicţ. scriit. rom., II, 479; Cărtărescu, Postmodemismul, 233.	A.Sm.
HALIMA, carte populară. Sub acest titlu s-a răspândit în cultura românească traducerea din greacă a culegerii de basme orientale Aravicon Mithologhicon [Poveşti arabe], din 1757, o prelucrare şi o unificare a două cicluri epice de origine indiană
Foaie de titlu, Biblioteca Centrală Universitară din laşi, ms. V-15
mmm&m mmmpk
_______________________________________________________________________________________________________________________i
Halippa
Dicţionarul general al literaturii române 458
şi arabă, realizate în limba franceză între 1704 şi 1712. Este prima tălmăcire românească păstrată integral (în manuscrisul 2587 de la Biblioteca Academiei Române), datează din 1783 şi a fost atribuită monahului Rafail de la mănăstirea Hurezi. Revizuită după originalul grec şi prelucrată stilistic, această versiune a fost publicată la Bucureşti, în patru volume (1835-1838), de I. Gherasim Gorjanu, sub titlul Halima sau Povestiri mitologhiceşti arabeşti. într-o povestire-ramă sunt incluse, înlănţuindu-se şi determinându-se, numeroase basme, naraţiuni şi anecdote. înşelat de soţia sa, împăratul Aidin hotărăşte să se răzbune pe femei, ucigându-le după prima noapte petrecută împreună. Fiica unui vizir, Halima, izbuteşte să-şi amâne execuţia povestind nopţi la rând diferite „istorii", pe care le întrerupe într-un moment de suspans maxim. Cucerit de înţelepciunea şi talentul povestitoarei, Aidin renunţă la sângeroasa răzbunare. Istorisirile sunt de o mare frumuseţe şi bogăţie epică, cu întâmplări extraordinare şi eroi supranaturali. Spiritul şi morala sunt cele ale tuturor basmelor — biruinţa calităţilor umane fundamentale. Halima încorporează şi istoria filosofului Sindipa, într-o formă modificată. în cultura românească au circulat numeroase copii fragmentare concomitent cu variante orale, ceea ce a dus la o contaminare reciprocă. Unele motive au fost asimilate de folclor, dar şi povestirile din Halima au suferit o influenţă autohtonă. Aceste interferenţe au fost probate de numeroase texte din culegeri sau prelucrări folclorice aparţinând, printre alţii, lui Petre Ispirescu, Anton Pann, Petre Dulfu, Ovid Densusianu. în afară de manuscrisele şi reeditările integrale sau parţiale ale culegerii greceşti, s-au făcut numeroase traduceri şi după alte versiuni europene. Pe lângă mulţi anonimi, de transpunerea sau prelucrarea povestirilor arabe s-au ocupat şi Scarlat Barbu Tâmpeanu, Ioan Barac, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eusebiu Camilar ş.a. O traducere după o versiune franceză completă a fost începută de Petre Hossu şi continuată de D. Murăraşu şi de H. Grămescu în Cartea celor o mie şi una de nopţi.
Ediţii: Halima sau Povestiri mitologhiceşti arabeşti, I-IV, tr. I. Gherasim Gorjanu, Bucureşti, 1835-1838; ed. 2, Bucureşti, 1857; Aravicon Mithologhicon (Halima) (fragm.), CPL, 1,409-449, republ. în Halima şi alte cărţi populare, îngr. I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963,
291-342.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 92-103; Cartojan, Cărţile pop.,
II,	298-320; Piru, Ist. lit., 1,448-452; Lăudat, Ist. lit, II, 245-256; Ist.lit., I, 669-672; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul (secolele XVII-XIX), Bucureşti, 1975,52-61; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 307-334; Dicţ lit 1900,423-424.	C.	T.
HALIPPA, Pan[telimon] (l.VIII. 1883, Cubolta, j. Soroca — 30.IV.1979, Bucureşti), poet, memorialist şi gazetar. Fiu al dascălului bisericesc Nicolae Halipa, H. urmează Seminarul Teologic de la Chişinău, apoi, contaminat şi de febra revoluţionară a anilor 1905-1906, se dedică unei activităţi de militant social-naţional. Organizează Uniunea Ţăranilor şi se implică în apariţia primului periodic românesc tipărit dincolo de Prut, „Basarabia" (1906-1907), unde publică, semnând P. Basara-beanu (P.B.) şi Pintilie Cubolteanu (P.C.), articole în care
afirmă dreptul ţăranilor români de a avea învăţământ, religie şi cultură în limba naţională. Atitudinea critică faţă de stăpânirea rusească i-a adus o scurtă detenţie într-o închisoare din Moscova, după care H. va trece la Iaşi pentru a urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie (1908-1912). în această perioadă participă la şedinţele de redacţie ale „Vieţii româneşti", la care colaborează cu mai multe Scrisori din Basarabia. Ia parte la întocmirea unor calendare populare pentru folosul conaţionalilor şi debutează cu versuri în „Arhiva" (1912). Revenit la Chişinău, se află în fruntea mai multor iniţiative social-cultu-rale: organizarea primei şcoli româneşti, a mişcării cooperatiste, a unor manifestări artistice şi mai ales, fondarea editurii, revistei şi a ziarului „Cuvânt moldovenesc" (1913). Programele periodicelor al căror redactor era prevedeau ridicarea gradului de civilizaţie şi de cultură, reactivarea conştiinţei naţionale, stimularea şi promovarea scriitorilor locali şi a unei literaturi adecvate momentului şi locului. H. publică aici numeroase versuri şi articole în care critică stările existente, îndeamnă la acţiune şi se pronunţă răspicat pentru dreptul românilor de peste Prut de a avea şcoli, biserici, teatre în limba maternă, subliniind şi necesitatea păstrării tradiţiilor proprii. După evenimentele din 1917 devine unul dintre liderii politici ai românilor basarabeni. Ales vicepreşedinte al Sfatului Ţării de la Chişinău, contribuie decisiv la Unirea cu România, ca act concret, juridic şi istoric. întemeietor al Partidului Ţărănesc, apoi şef al organizaţiei locale a Partidului Naţional Ţărănesc, e în mai multe rânduri deputat, senator, ministru, militând mereu pentru drepturile basarabenilor, serios nesocotite şi de
459 Dicţionarul general al literaturii române
Halippa
noua administraţie, fapt care a determinat noi acţiuni punitive împotriva sa. între 1919 şi 1940 deţine şi postul de profesor de geografie şi limba română la Şcoala Normală din Chişinău. După 1932 H. s-a arătat a fi mai puţin activ politic, de-dicându-se acţiunilor culturale, înfiinţând revista „Viaţa Basarabiei" (1932-1944), cel mai important periodic interbelic din această parte a ţării, dublat din 1933 de ziarul cu acelaşi titlu. El a încercat aici să dea un exemplu de activitate multiplă, publicând versuri, proză şi articole în care îndemna la solidaritate naţională, la acţiuni şi atitudini utile, făcea evaluări de ansamblu asupra Basarabiei de după Unire, comenta evenimentele importante sau prezenta personalităţile basarabene în simple evocări ocazionale sau în adevărate studii de istorie literară (Alexie Mateevici, C. Stere, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Prinosul Basarabiei în literatura românească ş.a.). A fost redactor la revista literară „Itinerar" (Chişinău, 1938+-1940) şi a colaborat la numeroase alte periodice. Nevoit în 1940 să se stabilească la Bucureşti, nu a încetat să activeze în favoarea Basarabiei, cu excepţia perioadei 1950-1957, când a fost deţinut în închisori şi lagăre din ţară şi din Siberia. A continuat să scrie, versificând proverbe, esenţializându-şi experienţa în maxime şi cugetări, rememorându-şi în lungi spovedanii viaţa şi principalele evenimente la care a participat.
Volumul Flori de pârloagă (1921) include doar o parte din versurile apărute în periodice de-a lungul a peste trei decenii. Metafora titlului se referă atât la „solul necultivat" al poeziei
basarabene, cât şi la caracterul rustic, puţin elaborat al stihurilor, care, stilistic, amintesc uneori de epoca preeminesciană. Aflate sub semnul „datoriei" (Poezie-datorie) faţă de poporul ce trăia într-o „ceaţă de dureri nemăsurate", al necesităţii de a-1 lumina şi mobiliza, al dorinţei de a-i cânta virtuţile şi aspiraţiile, cele mai multe dintre versificări (din volum şi din periodice) au mai mult valoarea unui document despre om şi vremea sa. Atunci când reuşeşte să se sustragă imperativelor sociale, H. reiterează modest teme şi atitudini comune ale liricii — natura ca mediu al regenerării şi tonificării sufleteşti, năzuinţa spre săvârşirea binelui, spre lumină şi spre înălţimi etc. Cu timpul, poetul devine mai puţin optimist, are sentimentul zădărniciei luptei sale, al imposibilităţii de a salva „gloata bolnavă, bezmetică şi oarbă", îşi percepe propria viaţă ca fiind „crudă şi pustie, rătăcită în desişuri de mulţime", se simte tot mai blazat, mai descurajat. în versuri a realizat şi câteva traduceri din literatura rusă — Puşkin, Lermontov,
A.A. Fet ş.a. Proza lui H. a apărut în periodicele pe care le-a condus şi este, în genere, de natură memorialistică. Amintirile din copilărie, alerte, sentimentale urmăresc în special să pună în lumină diferite aspecte ale vieţii rurale, în conformitate cu direcţia culturală a publicaţiilor sale. Mai importante documentar sunt numeroasele evocări ale momentelor istorice în care s-a implicat, ale personalităţilor care au avut un rol deosebit în evenimentele unei perioade istorice de mari schimbări. Cea mai mare parte a memoriilor este scrisă după
Clădirea Sfatului Ţării din Chişinău
Han
Dicţionarul general al literaturii române 460
1957, multe texte cuprinzând şi relatări despre suferinţele sale ca deţinut. Unele s-au tipărit postum, după 1990, fie ca secvenţe memorialistice propriu-zise (Pan Halippa despre întâlnirea cu Lenin, pentru Basarabia, „Totuşi iubirea", 1992, Jurnal 13 aprilie 1958 - 17 oct 1960, „Manuscriptum", 1992), fie sub forma unor interviuri („Tineretul liber", 1992, „Manuscriptum", 1992). Câteva studii despre Basarabia s-au editat la Iaşi (1912), Chişinău (1914) şi Bucureşti (1941), iar o istorie amănunţită a evenimentelor din Basarabia anilor 1917-1918 este cuprinsă în Testament pentru urmaşi (în colaborare cu A. Moraru), publicată la Miinchen în 1967, republicată parţial la Chişinău, în 1991. O culegere de Pilde şi poveţe (1908), cu extrase din Lev Tolstoi,
I.	Heliade-Rădulescu, Al. Donici, C. Negruzzi, I. Creangă, Pintilie Cubolteanu (alias H.), câteva broşuri conţinând cuvântări sau proiecte parlamentare, învăţături agrotehnice întregesc o activitate susţinută, diversă. Este o operă care constă nu atât în texte (modeste sub raport literar), cât în fapte, remarcabilă în ansamblu, exemplară ca semnificaţie social-culturală.
SCRIERI: Flori de pârloagă, pref. Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1921; Bogdan Petriceicu Hasdeu, Chişinău, 1939; Cântare pământului, Chişinău, 1940; Testament pentru urmaşi (în colaborare cu A. Moraru), Miinchen, 1967; ed. Chişinău, 1991; Publicistică, îngr. Iuri Colesnic, Chişinău, 2001.
Repere bibliografice: Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, I, Cluj, 1926, passim; Iorga, Ist lit. cont., 1,157; Călinescu, Ist. lit (1941), 856, Ist. lit. (1982), 941; Gh. Cunescu, Pan Halippa şi al său pohod na Sibir, L, 1992,26-27; Vasile Badiu, Pantelimon Halippa scriitorul, LA, 1993, 2; Colesnic, Basarabia, I, 66-77; Iurie Colesnic, Dosarul nr. 6253, LA, 1993,8-34; Iurie Colesnic, Pan Halippa (110 ani de la naştere), LA, 1993,36; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 117-118; Dicţ scriit. rom., II, 479-481; Popa, Ist. lit., II, 282,1045.	C.	T.
HAN, Raymonde (13.XI.1892, Focşani — 1962, Bucureşti), poetă. Este fiica Zeliei (n. Tulea) şi a lui Edmond Hanard, inginer de origine belgiană. Apariţia unui volum de poezii, Cartea dimineţii (1939), aparţinând muzicienei H., soţia sculptorului O. Han, cu temeinice studii de pian la Berlin (unde a şi trăit multă vreme), a surprins, dacă nu a constituit de-a dreptul o revelaţie. înainte de a fi incluse într-o carte proprie, câteva dintre poeme sunt publicate de Zaharia Stancu în Antologia poeţilor tineri (1934). Autoarea este prezentă în paginile unor periodice ca „Viaţa românească", „Azi", „Viaţa literară", susţinând şi cronica muzicală la „Curentul". Formată în spiritul revistei „Gândirea", care îi găzduieşte de altfel debutul poetic, H. publică acest unic op, Cartea dimineţii, după care părăseşte spaţiul literar în favoarea muzicii.
Lirica sa este o reacţie antisămănătoristă. Citadină prin excelenţă, poeta are un alt fel de receptare a universului rural, după care tânjeşte, ca şi după copilăria pierdută. Satul reprezintă pentru H., la fel ca pentru feţi-frumoşii din basme, un adevărat izvor de apă vie, de redobândire a purităţii şi prospeţimii. Cultura fortifică, dă un alt înţeles legăturii cu natura, peisajul fiind animat de apariţia „fetei de primăvară", netulburată încă de Sburător, „şi-n gând nevinovată de tot". Personajul masculin, şi el foarte tânăr, care echilibrează, în aceeaşi cheie
aurorală, universul bucolic, este conturat într-un poem admirativ (Pentru un băietan), cu versuri apropiate parcă de Cântarea Cântărilor. Totul pare a fi la începuturi: anotimpurile, fenomenele naturii, viaţa însăşi; totul este suav şi limpede, ceea ce nu înseamnă că nu sunt intuite misterele adolescenţei ameninţate de iminenta pierdere a ingenuităţii. Deşi a publicat puţin, H. se impune ca o poetă matură, versurile ei făcând să transpară ecourile unei experienţe unice, consistente în plan literar.
SCRIERI: Cartea dimineţii, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: Zaharia Stancu, Antologia poeţilor tineri, Bucureşti, 1934, 109-114; Călinescu, Ist. lit. (1941), 847-848, Ist. lit (1982), 933; Nicolae Manolescu, Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta, I, Bucureşti, 1968,199-202; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 74-76; Ion Bălu, Metamorfozele poeziei modeme, APF, 1996,9; Dicţ. scriit. rom., II, 481-482; Viorel Cosma, Muzicieni din România, Bucureşti, 2001,22.	N.Bc.
HANDOCA, Mircea (12.IV.1929, Botoşani), istoric literar şi editor. Este fiul Marthei-Helene (n. Labin) şi al lui Constantin Handoca, farmacişti. După ce urmează Liceul Naţional din Iaşi (1939-1944) şi Liceul „Al. Ghica" din Alexandria (1944-1947), face studii la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1947-1951), devenind profesor la Bucşani, judeţul Dâmboviţa (1951-1955), Târgovişte (1955-1959), Pâclişa, judeţul Hunedoara (1959-1960) şi la Liceul „D. Bolintineanu" din Bucureşti (1960-1990). Debutează cu un articol în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" (1962). Colaborează la „Adevărul literar şi artistic", „Albina", „Arca", „Argeş", „Ateneu", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Convorbiri literare", „Criterion", „Cronica", „Curierul românesc", „Excel-sior", „Familia", „Jurnalul literar", „Limbă şi literatură", „Litere, arte, idei", „Manuscriptum", „Orizont", „Poesis", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Steaua", „Teatrul", „Transilvania", „Tribuna", „Vatra", „Viaţa românească" ş.a, precum şi la câteva publicaţii din străinătate.
De mai bine de un sfert de secol H. editează opera lui Mircea Eliade, romanele şi nuvelele, eseurile, studiile, memoriile, jurnalul, tratatele de istorie a religiilor, corespondenţa, ca şi textele referitoare la receptarea critică a operei, adunate sub titlul generic Dosarul Eliade (I—VIII, 1998-2003). Ca exeget a publicat cărţi precum Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice (1992), Pe urmele lui Mircea Eliade (1996), Pro Mircea Eliade (2000), Viaţa lui Mircea Eliade (2000), Eliade şi Noica (2002). Rezultatul cunoaşterii aprofundate a vieţii, operei şi receptării scrierilor lui Mircea Eliade în întreaga lume este şi o amplă biobibliografie (I—III, 1997-1999). Recunoscându-i-se meritele pentru acest vast demers, critica literară a remarcat că H. „s-a lăsat treptat, irevocabil şi complet acaparat de pasiunea lui eliadescă, ajungând la ora de faţă să fie aproape omologat drept cel mai complet cunoscător al vieţii maestrului său şi cel mai solicitat editor al operei acestuia, adeseori rămasă doar în manuscris, mai ales că are privilegiul de a dispune de arhiva din ţară a savantului" (Florin Mihăilescu). împrejurarea că l-a cunoscut personal pe Mircea Eliade, când l-a vizitat la Paris în
461 Dicţionarul general al literaturii române
Haneş
1985, şi că acesta i-a trimis peste şaizeci de scrisori, a contribuit la un mai profund ataşament faţă de autorul lui Maitreyi.
SCRIERI: Excursia literară, Bucureşti, 1971; Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Bucureşti, 1975; Mircea Eliade. Contribuţii bibliografice, Bucureşti, 1980; Pe urmele lui G. Topîrceanu, Bucureşti, 1983; Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Bucureşti, 1988; Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, Bucureşti, 1992; Mircea Eliade comentat de..., Bucureşti, 1993; Pe urmele doctorului Sârbu şi ale actriţei Tantzi Cocea, Bucureşti, 1996; Pe urmele lui Mircea Eliade, Târgu Mureş, 1996; Mircea Eliade. Biobibliografie, I—III, Bucureşti, 1997-1999; Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998; Viaţa lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2000; Pro Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2000; Eliade şi Noica, Cluj-Napoca,
2002.	Ediţii: Bucura Dumbravă, Cartea munţilor, pref. edit., Bucureşti, 1970; Bogdan Amaru, Goana după fluturi, pref. George Gibescu, Bucureşti, 1973; G. T. Kirileanu, Corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1977; Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, pref. edit., Bucureşti, 1979; Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, pref. edit., Iaşi, 1987, Romanul adolescentului miop, pref. edit., Bucureşti, 1988, Memorii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1991, Noaptea de Sânziene, I—II, pref. edit., Bucureşti, 1991, Nuvele inedite, pref. edit., Bucureşti, 1991, India, pref. edit., Bucureşti, 1991, Taina Indiei, postfaţă Horia Nicolescu, Bucureşti, 1991, Biblioteca Maharajahului, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1991, Nouăsprezece trandafiri, Bucureşti, 1991, Huliganii, pref. edit., Bucureşti, 1991, Şantier, pref. edit., Bucureşti, 1991, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992, întoarcerea din rai, Bucureşti, 1992, Jurnal, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1993, Morfologia religiilor. Prolegomene, pref. edit., Bucureşti, 1993, Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I-III, pref. edit., Bucureşti, 1993-2003, Isabel şi apele diavolului, Bucureşti, 1993, Maitreyi. La ţigănci, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1994, Erotica mistică în Bengal, pref.edit., cuvânt înainte Mircea Vulcănescu, Bucureşti, 1994, Opere, I-II, pref. Ion Bălu, Bucureşti, 1994-1997 (în colaborare cu Mihai Dascal), Jurnal de vacanţă, Bucureşti, 1995, Maddalena, postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Nicolae Florescu), Coloana nesfârşită. Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1996, Cum am găsit piatra filosofală. Scrieri de tinereţe. 1921-1925, pref. Constantin Noica, Bucureşti, 1996, Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe, Bucureşti, 1998, Viaţa nouă, pref. edit., Bucureşti, 1999, Europa, Asia, America... Corespondenţă, I, pref. edit., Bucureşti, 1999, Dubla existenţă a lui Spiridon V. Vădastra, pref. edit., postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 2000, Aristocraţia solilocvială a dialogului, pref. edit., Bucureşti, 2000, Textele „legionare" şi despre „românism", pref. edit., Cluj-Napoca, 2001, A vedea lumea ca în ziua dintâi a creaţiei. Pagini despre Brâncuşi, pref. edit., Bucureşti, 2001; Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, pref. edit, Bucureşti, 1988, Texte comentate, pref. edit., Bucureşti, 1994; Dosarul Eliade, I—VIII, pref. edit., Bucureşti, 1998-2003; Ionel Jianu, Brâncuşi, pref. edit., Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Iordan Datcu, Corespondenţa Kirileanu, RITL, 1977, 4; Adrian Fochi, Amintirea unui distins cărturar, ST, 1978, 2; Cristian Livescu, Corespondenţa ultimului junimist, CRC, 1978, 16; Dumitru Micu, G. T. Kirileanu, „Corespondenţa", CNT, 1978,22; Şerban Cioculescu, Literatura turistică, RL, 1979,8; Emil Mânu, Bibliografia lui Mircea Eliade, SPM, 1980,484; Gh. Bulgăr, O bibliografie românească a lui Mircea Eliade, ST, 1980,9; Al. Zub, „Mircea Eliade. Contribuţii bibliografice", AIX, t. XVIII, 1981; Vasile Netea, Din legăturile lui G. T. Kirileanu cu ardelenii şi maramureşenii, ST, 1982, 6; Şerban Cioculescu, Vă place Topîrceanu ?, R, 1984,6; Gh. Bulgăr, „Pe urmele lui G.Topîrceanu", F, 1984, 12; Nicolae Manolescu, Clasicii noştri, RL, 1987, 22; Liviu Petrescu, Primul Eliade, ST, 1988, 3; Cornel Ungureanu, Eminescu, Hasdeu, Eliade, O, 1988, 39; Cornel Ungureanu, Două romane, O, 1989, 19;
Gh. Glodeanu, O reconstituire necesară, TR, 1989, 26; Irina Petraş, Pe urmele lui Păstorel, ST, 1989,9; Horia Roman Patapievici, Mircea Eliade ca zeu, RL, 1992,24; Constantin Cubleşan, Mircea Eliade, ST, 1992,5-6; Gh. Glodeanu, Ipostazele unei personalităţi proteice, TR, 1992,44-45; Mac Linscott Ricketts, Câteva ipostaze, „The Society for Romanian Studies Newsletter", 1992,2; Z. Qmea, Publicistica din exil a lui Eliade, RL, 1993, 17; Z. Omea, Corespondenţa lui Mircea Eliade, RL, 1993, 23; Cristian Bădiliţă, Jurnalul unui „om împlinit", RL, 1993, 39-40; Mac Linscott Ricketts, Pentru Mircea Eliade din devoţiune, JL, 1993,45-48; Gh. Bulgăr, Mircea Handoca, „Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei activităţi profetice", LL, 1993; Al. Andriescu, Mircea Eliade, „Jurnalul", CL, 1994,7-8;
G.	Gibescu, Ipostazele personalităţii lui Mircea Eliade, VR, 1994,11-12; Mircea Muthu, Tânărul Mircea Eliade, TR, 1995,13; Teodor Vârgolici, Pe urmele lui Mircea Eliade, ALA, 1997, 354; C. Stănescu, „ Utopia" lui Mircea Handoca, ALA, 1997,358; Teodor Vârgolici, Bibliografia operei lui Mircea Eliade, ALA, 1998,405; Gheorghe Grigurcu, Ediţia critică Mircea Eliade, JL, 1998,1-2; Dan C. Mihăilescu, Dinspre Nobel spre soldăţeii de plumb, „22", 1998, 43; Z. Ornea, India lui Eliade, RL, 1999, 8; Dan C. Mihăilescu, Doi autori de Curtea-Veche, „22", 1999, 42; Nicolae Prelipceanu, Mircea Eliade, „Europa, Asia, America", RL, 1999, 29; Teodor Vârgolici, Corespondenţă Mircea Eliade, ALA, 2000, 504; Z. Ornea, Din epistolarul Mircea Eliade, RL, 2000, 6; Cornel Moraru, Repere biobibliografice, VTRA, 2000,6-7; Valeriu Râpeanu, Patru din cele (probabil) 25 de „dosare" Mircea Eliade, „Curierul naţional", 2001,359; Florin Mihăilescu, Fructele devoţiunii, VR, 2002, 7; Al. Săndulescu, „ Eliade şi Noica ", ALA, 2003,635.	I. D.
HANEŞ, Petre V. (7.XI.1879, Călăraşi - 17.IV.1966, Bucureşti), istoric literar şi editor. Este fiul Măriei (n. Leca) şi al lui Vasile Haneş. Se înscrie, după absolvirea în 1899 a Liceului „Matei Basarab" din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie. Pasionat, cu vocaţie de cercetător, studentul publică în „Revista universitară" şi în extras lucrarea „Cântarea României" (1900), urmată de încercarea monografică Alexandru Russo. O pagină ignorată din literatura română (1901), prefaţată de Ovid Densusianu. O altă lucrare, Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XlX-lea (1904), primeşte Premiul „Hillel" al Universităţii din Bucureşti. Articole, note şi comentarii îi apar şi în „Noua revistă română", „Convorbiri literare", „Epoca", „Literatură şi artă română". După obţinerea licenţei în 1903, H. activează ca profesor secundar la Calafat, de unde se transferă curând la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti. Colaborează în continuare la câteva dintre periodicele amintite, la care se adaugă „Conservatorul", „Revista idealistă", „Vieaţa nouă", „Săptămâna", „Buletinul Seminarului Pedagogic" ş.a. Scoate volumul Studii de literatură română (1910), precum şi numeroase ediţii din operele scriitorilor paşoptişti şi o suită de manuale şcolare. în 1911 este numit inspector pentru învăţământul secundar şi decorat cu ordinul Coroana României. Se pare că în 1918 a fost profesor la Universitatea din Chişinău, pentru ca în 1919-1920 să ţină la Universitatea din Bucureşti un curs liber, tipărit sub titlul Scriitorii basarabeni (1920). Tot atunci îşi lua şi doctoratul în litere, cu teza Un călător englez despre români (1920). în anul următor era secretar general la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor. Reîntors la catedra sa de la Liceul „Mihai Viteazul",
Haneş
Dicţionarul general al literaturii române 462
H.	dă la tipar Istoria literaturii româneşti (1924), apărută şi în traducere franceză la Paris, cu o prefaţă de Mario Roques (1934), Studii literare (1925), Studii şi cercetări (1928), Genuri literare (1933) şi Tinereţe... (1941). Iniţiator, în 1926, al Societăţii „Prietenii istoriei literare", publică frecvent în revista cu acelaşi nume (1931-1934), al cărei director este, şi în „Preocupări literare", pe care o conduce nu numai în intervalul 1936-1938, când figurează în caseta redacţională ca director. Mai colaborează la „Dreptatea", „Ţărănismul", „Deşteptarea", „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Jurnalul" (la acesta şi între anii 1944 şi 1947). Ulterior, i se publică foarte rar articole şi studii în „Limbă şi literatură", „Glasul Bisericii" şi „Biserica Ortodoxă Română". în anii 1964 şi 1965 îşi pregăteşte pentru tipar un volum ce selectează o parte din lucrările mai vechi, la care se adaugă noile contribuţii, dar acesta va fi editat postum: Studii de istorie literară (1970).
Lucrările elaborate în anii studenţiei relevă o temeinică pregătire ştiinţifică, dar şi ezitarea între filologie şi istorie literară; ulterior, H. optează pentru cea din urmă. într-un articol din 1906 asupra unei cărţi a lui Gh. Alexici, el punctează just problemele istoriei literaturii române, amintind în treacăt şi discuţiile privitoare la principiile şi metodele disciplinei. Mai târziu, exprimă elogii pentru Gustave Lanson, luat, se pare, ca model. Antrenat însă în activităţi numeroase şi variate, între
care a prevalat întotdeauna cea didactică, H. nu s-a realizat decât parţial ca istoric literar. Preocupat mereu de personalitatea lui Alecu Russo, el nu a izbutit să dea o ediţie definitivă, augmentată, a monografiei din 1901. La fel, deşi s-a oprit în repetate rânduri la unii dintre scriitorii paşoptişti, cu toate că a editat operele multora dintre aceştia, nu a finalizat studii monografice asupra lor. Pe de altă parte, Istoria literaturii româneşti reprezintă în fapt un compendiu, util mai cu seamă pregătirii bacalaureatului. O istorie a literaturii române din Basarabia este, în schimb, Scriitorii basarabeni, deficitară însă în ce priveşte informaţia; faptul a fost parţial remediat în ediţiile următoare, restructurate ca un dicţionar de autori. Meritele principale ale lui H. constau în readucerea la lumină a lui Alecu Russo, în repunerea în circulaţie a unor scrieri şi documente şi în intensificarea interesului pentru istoria literară, prin societatea „prietenilor" acesteia şi prin revista „Preocupări literare".
SCRIERI: „Cântarea României", Bucureşti, 1900; Alexandru Russo. O pagină ignorată din literatura română, pref. Ovid Densusianu, Bucureşti, 1901; Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1904; Literatura română modernă. Curs de limba română pentru învăţământul secundar, Bucureşti, 1904; Studii de literatură română, Bucureşti, 1910; Scriitorii basarabeni, Bucureşti, 1920; ed. 2, Bucureşti, 1942; Un călător englez despre români, Bucureşti, 1920; Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1924; ed. (Histoire de la litterature roumaine), pref. Mario Roques, Paris, 1934; Studii literare, Bucureşti, 1925; Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928; Genuri literare, Bucureşti, 1933; Istoria literară în călătorii, Bucureşti, 1933; Tinereţe..., Bucureşti, [1941]; Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970. Ediţii: Nicolae Bălcescu, Manualul bunului român, introd. edit., Bucureşti, 1903, Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 şi Puterea armată şi arta militară la români, pref. edit., Bucureşti, 1920; V. Alecsandri, Despot Vodă, Bucureşti, 1908, Scrisori către Ion Ghica, Bucureşti, 1911; Mihail Kogălniceanu, Acte, scrieri din tinereţe, Bucureşti, 1908, Autobiografie, Bucureşti, 1908, Scrisori (1834-1849), pref. edit., Bucureşti, 1913; C. Negruzzi, Poezii, Bucureşti, 1908, Nuvele, Bucureşti, 1918; Alecu Russo, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1908, Piatra Corbului. Soveja, tr. V. Alecsandri şi
A.	I. Odobescu, pref. edit., Bucureşti, 1908, Cântarea României, Bucureşti, 1909, Aduceri aminte, Bucureşti, 1911, Scrieri, introd. edit., Craiova, 1937, Scrieri postume, Craiova, 1940; A. I. Odobescu, Câteva ore la Snagov, Bucureşti, 1909, Doamna Chiajna, Bucureşti, 1916; Ion Ghica, Opere complete, I-IV, pref. edit., Bucureşti, 1914-1915; Antim Ivireanul, Predici, pref. edit., Bucureşti, 1915; Gh. Asachi, Nuvele istorice, introd. edit., Bucureşti, 1915; D. Bolintineanu, Călătorii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1915, Proză (Manoil. Elena), pref. edit., Bucureşti, 1915; Cezar Bolliac, Meditaţii şi poezii, pref. edit., Bucureşti, 1915; Const. Golescu, însemnare a călătoriei mele, pref. edit., Bucureşti, 1915, Călătorii, Bucureşti, 1934; G. Sion, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1915, Suvenire contimpurane, pref. edit., Bucureşti, 1915; I. Heliade-Rădulescu, Echilibrul între antiteze, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1916; Anton Pann, Din „Povestea vorbii", Iaşi, 1918; Al. Hâjdeu, Vechea slavă a Moldovei, Bucureşti, 1919; B.P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra, Bucureşti, 1919, Cărţile poporane, pref. edit., Bucureşti, 1936; Petre Ispirescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1924; Ioan Barac, Arghir şi Elena, Bucureşti, 1925; Grigore Alexandrescu, Fabule, pref. edit., Bucureşti, 1933, Meditaţii, epistole, satire, Bucureşti, 1943; Vasile Cârlova, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1936; G. I. Ionnescu-Gion, Cum vorbim, introd. edit., Bucureşti, 1936. Traduceri: Emil Ludwig, Germanii. Dubla istorie a unei naţiuni, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Grigore Olimp Ioan).
463 Dicţionarul general al literaturii române
Hangiu
Repere bibliografice: Iorga, O luptă, II, 158-159,172-173; G. Bogdan-Duică, „ Alexandru Russo. 0 pagină ignorată din istoria literaturii române", CL, 1901,7; Ovid Densusianu, „Literatura română modernă", „Revista bibliografică", 1904, 3-4; Sextil Puşcariu, „Scriitorii basarabeni", DR, 1920-1921, 428-434; Petre Grimm, „Un călător englez despre români", DR, 1920-1921, 502-505; G. Baiculescu, „Istoria literaturii româneşti", ALA, 1924, 210; G. Baiculescu, „Studii literare", ALA, 1925, 237; G. Baiculescu, „Studii şi cercetări", ALA, 1928,414; Predescu, Encicl., 388; Emil Mânu, Petre V. Haneş, TR, 1966, 29; M.I. Dragomirescu-Ulmeanu, Petre V. Haneş, VR, 1966,9; Flora Şuteu, Petre V. Haneş, SCL, 1967,5; Piru, Varia, 1,309-311; Al. Duţu, „Studii de istorie literară", VR, 1971,1; Mircea Braga, „Studii de istorie literară", TR, 1971,4; Constantin Marinescu, Interferenţe, III, Bucureşti, 1973,229-335; Bucur, Istoriografia, 208-210; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 137-138; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 269, passim; Dicţ. scriit. rom., II, 482-483.	V.D.
HANGIU, Ion (16.11 .1924, Horezu, j. Vâlcea), istoric literar. Este fiul Ioanei (n. Comănescu) şi al lui Dumitru Hangiu, ţărani. Absolvind şcoala primară la Horezu şi şcoala profesională la Drăgăşani (1937-1940), învaţă la Liceul „Al. Lahovari" din Râmnicu Vâlcea (primele două clase), completat la Sibiu (Liceul „Gh. Lazăr", 1942-1946), iar la Bucureşti urmează cursurile Facultăţii de Litere (1946-1949) şi ale Facultăţii de Drept (întrerupte în 1948). Funcţionează un an (1949-1950) la Horezu ca profesor de limba şi literatura română, apoi ca redactor la Editura Politică (şi profesor la licee bucureştene), redactor la Editura Didactică şi Pedagogică (1958-1966), expert şi secretar al Comisiei de Ştiinţe Sociale şi Umane la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (din 1966). între 1971 şi 1996 a fost secretar general al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România. înfiinţează, sub patronajul Societăţii, revista „Limbă şi literatură română pentru elevi", pe care o conduce până în
1996,	fiind în acelaşi timp şi redactor-şef al publicaţiilor „Limbă şi literatură" şi „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice". în 1968 îşi ia doctoratul în filologie cu teza Sămănătorismul (Geneză, ideologie, reprezentanţi). Colaborează, în afara publicaţiilor pe care le conduce, la „Ateneu", „Argeş", „Convorbiri literare", „Limba română", „România literară", „Tribuna învăţământului" ş.a. Debutează cu volumul De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul Poligrafic (1959), un scurt istoric al tipografiilor din România.
După o serie de studii dedicate clasicilor literaturii române, figurilor reprezentative ale culturii naţionale şi curentelor importante de idei, H. începe să cerceteze, aproape în exclusivitate, istoria presei literare româneşti. Vastei antologii în două volume Presa literară românească. 1789-1948 (1968), în care sunt selectate articolele-program ale principalelor periodice literare, de la „Curierul românesc" la „Viaţa românească", seria de până la 1948, însoţite de succinte prezentări de ansamblu ale publicaţiilor şi de ampli indici, îi urmează, peste zece ani, lucrarea Reviste şi curente în evoluţia literaturii române (1978), expunere sub formă de micromonografii a celor mai însemnate curente şi periodice literare din secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Contribuţia fundamentală avea s-o dea H. în 1987, prin Dicţionar al presei literare româneşti. 1790-1982, revizuit,
actualizat şi intitulat la a doua ediţie Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990 (1996; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române). Lucrare de informare indispensabilă, riguros alcătuită, Dicţionarul... reţine în corpul propriu-zis şi în addenda referinţe la peste două mii două sute de publicaţii, fie integral literare, fie conţinând pagini sau rubrici literare şi care, toate, au înrâurit într-un fel sau altul viaţa culturală românească. Articolele sunt alcătuite ca nişte micromonografii, cuprinzând date succinte despre istoricul periodicului, lista colaboratorilor principali şi a textelor esenţiale, aprecieri asupra orientării şi valorii publicaţiei în epocă şi în perspectiva timpului, precum şi, uneori, o bibliografie de referinţă. O atenţie deosebită este acordată debuturilor, astfel încât se punctează sistematic intrarea pe scena literară a multor scriitori. întrucâtva înrudite ca sferă de preocupări cu istoricul presei române simt şi lucrările Societăţi şi asociaţii în ştiinţa românească (1981) şi Centenarul concursurilor şcolare. De la „Tinerimea Română" la Concursul „M. Eminescu". 1885-1985 (1985).
SCRIERI: De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul Poligrafic, Bucureşti, 1959; Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste.
1789-1948, I-II, introd. D. Micu, Bucureşti, 1968; Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Bucureşti, 1978; Societăţi şi asociaţii în ştiinţa românească, Bucureşti, 1981; Centenarul concursurilor şcolare. De la „Tinerimea Română" la Concursul „M. Eminescu". 1885-1985, Bucureşti,
Hanţă
Dicţionarul general al literaturii române 464
1985; Dicţionar al presei literare româneşti. 1790-1982, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1987; ed. 2 (Dicţionarul presei literare româneşti.
1790-1990), Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, „Presa literară românească", LCF, 1969,16; Ov. S. Crohmălniceanu, „Presa literară românească", RL, 1969,18; Titus Moraru, „Presa literară românească", TR, 1969,19; Ion M. Negreanu, „Presa literară românească", R, 1969, 7; Nae Antonescu, Observaţii la o carte, ST, 1969,9; Iosif Pervain, Carenţele unei culegeri, TR, 1969,51; Şerban Cioculescu, O carte utilă, LCF, 1979,8; Dumitru Micu, Elogiu dicţionarului, RL, 1987,14; Şerban Cioculescu, „Dicţionar al presei literare româneşti", RL, 1987, 20; Şerban Cioculescu, Caragialeştii în „Dicţionar al presei româneşti", RL, 1987,21; M. N. Rusu, „Dicţionar al presei literare româneşti", SPM, 1987,23-26; Dumitru Micu, Un dicţionar al presei româneşti, RL, 1987,28; Neagu Udroiu, Clipe dense de viaţă, FLC, 1987,51; Teodor Vârgolici, Cărţi, oameni, fapte, VR, 1987,12; O carte în dezbatere: „Dicţionar al presei literare româneşti", RITL, 1988,3-4; Mircea Anghelescu, Dicţionare..., LCF, 1996,42; AL Săndulescu, „Dicţionarul presei literare româneşti", RL, 1997, 3; Săluc Horvat, Presa literară românească, TR, 1997,22; Gh. Bulgăr, Presa literară în istoria modernă a românilor, LCF, 1997,25,26; Iordan Datcu, Ion Hangiu şi presa literară, RL, 1999,8; Constantin Parfene, Un manager abil al presei literar-ştiinţifice, CL, 1999,7.	I.O.
HANŢĂ, Alee (16.IV.1931, Soveja, j. Vrancea), critic şi istoric literar. Este fiul Marinei (n. Oprea) şi al lui Nicolae Hanţă, ţărani. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955), devine preparator la Catedra de istoria literaturii române, promovând toate treptele didactice până la gradul de profesor universitar. în anul 1963 a efectuat un stagiu de specializare în domeniul literaturilor medievale la Universitatea din Rennes (Franţa), sub îndrumarea profesorului Charles Foulon. A funcţionat ca lector de limba, literatura, istoria şi civilizaţia poporului român în Franţa, la Toulouse (1964-1966) şi la Montpellier (1968-1969). în 1970 obţine titlul de doctor în filologie, cu teza Idei şi forme literare la români (până la Titu Maiorescu). A fost decan al Facultăţii de Limba şi Literatura Română de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în revista „Tânărul scriitor" (1956), colaborând, în continuare, la „Amfiteatru", „Analele Universităţii Bucureşti", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Limbă şi literatură", „Luceafărul", „Ramuri", „Revista de istorie şi teorie literară", „România literară", „Tomis", „Viaţa studenţească" ş.a.
Prima sa carte, apărută în 1976, este Ideea de patrie în literatura română, reprezentând întâia cercetare monografică, cu accentuat caracter didactic, a evoluţiei unei teme fundamentale pentru scrisul românesc. Amplul studiu „Contemporanul" (1881-1891). O revistă aşa cum a fost (1983; Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române) încearcă să stabilească locul şi rolul acestei publicaţii în mişcarea literară românească a veacului al XlX-lea, respingând atât exagerările, cât şi minimalizările nefondate. Cartea care îl consacră pe H. în domeniul istoriei literare este însă Idei şi forme literare (până la Titu Maiorescu) (1985), versiune revizuită a tezei de doctorat. Autorul investighează direct sursele, urmărind naşterea şi evoluţia gândirii literare româneşti de la începuturi până la mijlocul secolului al XlX-lea. H. a colaborat la mai multe volume
colective, a îngrijit şi a prefaţat numeroase ediţii din operele unor scriitori români.
SCRIERI: Ideea de patrie în literatura română, Bucureşti, 1976; „Contemporanul" (1881-1891). O revistă aşa cum a fost, Bucureşti, 1983; Idei şi forme literare (până la Titu Maiorescu), Bucureşti, 1985. Antologii: Mare farsor, mari gogomani. Literatură antimonarhică, pref. edit., Bucureşti, 1962; Modele de analize literare şi stilistice, pref. edit., Bucureşti, 1971; Auri sacra fames. Antologie de literatură română antimonarhică, pref. edit., Bucureşti, 1972. Ediţii: Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului. Moş Anghel, pref. edit., Bucureşti, 1972; Anton Pann, Povestea vorbii, pref. edit., Bucureşti, 1973; Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, pref. edit., Bucureşti, 1976; V. Alecsandri, Doine. Lăcrămioare. Suvenire. Mărgă-ritărele, postfaţa edit., Bucureşti, 1984; Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, postfaţa edit., Bucureşti, 1986; Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, postfaţa edit., Bucureşti, 1988; Ion Ghica, Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri, postfaţa edit., Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „Ideea de patrie în literatura română", RL, 1976,19; Mircea Popa, Permanenţa patriei, TR, 1976,19; Liviu Leonte, „Ideea de patrie în literatura română", CRC, 1977,3; Piru, Ist. lit., 548; Mihai Ungheanu, „«Contemporanul»(1881-1891). O revistă aşa cum a fost", LCF, 1984,15; Al. Piru, Discursul critic, Bucureşti, 1987, 93-97; Stănescu, Jurnal, III, 174-177; Piru, Critici, 16-21; Dicţ. scriit. rom., 11,484-485.	'	S.l.
HARASIMOWICZ, Irena (12.VIII.1933, Grudzişdz, Polonia), traducătoare poloneză. Născută într-o familie de jurişti, H. urmează Facultatea de Filologie la Universitatea „C. I. Parhon" din Bucureşti, ca bursieră a statului polon, trecându-şi examenul de diplomă în 1956, cu o lucrare de istorie a literaturii române. Angajată ca traducătoare-corespondentă la Agerpres, se înscrie la aspirantură, susţinând în 1963 teza de doctorat Literatura română din perioada interbelică. Din 1965 până în 1967 lucrează ca redactor şi consilier la Academia Polonă de Ştiinţe, funcţionând apoi, tot la Varşovia, în redacţia Literatura ţărilor de democraţie populară, ca specialist în literatura română, până în 1989 oficial, dar în fapt până în 1987, când pleacă în Canada.
Ca traducătoare din literatura română, H. debutează în 1969, într-un volum de proză tălmăcit în colaborare, Noce bez snu. Powiesc. Opowiadania [Nopţi fără somn. Roman. Povestiri], urmat, la intervale nu prea mari, de Smierc Ipu. Opowiadania rumunskie [Moartea lui Ipu. Povestiri româneşti] (1971, în colaborare), de Matei Călinescu, Zycie i opinie Zachariarza Lichtera [Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter] (1972) şi Dana Dumitriu, Biesiada lichwiarza [Masa zarafului] (1975). Deosebit de utile sunt transpunerile din poezia românească, preferinţele traducătoarei îndreptându-se spre perioada contemporană. Primul volum, Punkt widzenia [Unghi] (1970), o culegere din poezia lui Marin Sorescu, este însoţit de o prefaţă succintă dar densă, vădind familiarizarea îndelungată şi de profunzime cu opera autorului. Singurele carenţe pot fi considerate modificările prozodice, nu totdeauna inevitabile, şi înlocuirea ambiguităţii polisemice printr-o limpezime logică prea netă. Vrednică de subliniat este şi contribuţia sa fundamentală la alcătuirea unei masive antologii a poeziei româneşti, apărută în 1989.
465 Dicţionarul general al literaturii române
Haruiya
Temeinic susţinută documentar, prefaţa la secţiunea de poezie contemporană expune cu pertinenţă fazele şi diversele orientări care au marcat dezvoltarea creaţiei poetice româneşti de după cel de-al doilea război mondial. Tabloul de ansamblu, alcătuit din şaizeci şi cinci de poeţi, avansează o propunere viabilă, sugestivă. Toate generaţiile şi direcţiile poetice sunt ilustrate în versiunile polone realizate de H., la strădania meritorie a selecţiei adăugându-se aceea a translaţiei.
Traduceri: Noce bez snu. Powiesc. Opowiadania [Nopţifără somn. Roman. Povestiri], Varşovia, 1969; Marin Sorescu, Punktwidzenia [Unghi], pref. trad., Varşovia, 1970; Smierc Ipu. Opowiadania rumunskie [Moartea lui Ipu. Povestiri româneşti], Varşovia, 1971; Matei Călinescu, Zycie i opinie Zachariarza Lichtera [Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter], Varşovia, 1972; Dana Dumitriu, Biesiada lichwiarza [Masa zarafului], Varşovia, 1975.
Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 69-71; Velea, Plămada, 100-102.	StV.
SCRIERI: Mesianismul rusesc din sec. XV-XVI, Iaşi, 1927; Românii de peste Nistru, Bucureşti, 1943; Filosofia lui Tolstoi, Bucureşti, 1944; Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, îngr. şi pref. Vlad Bejan, Iaşi, 1995; Amintiri din primăvara reîntregirii (Din istoria amănunţită a Unirii Basarabiei), îngr. şi pref. Mihail Harea, Iaşi, 1998; Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh, îngr. Sorina Bălănescu, Iaşi, 1999. Traduceri: VI. Korolenko, Note de călătorie în România, Iaşi, 1921; Lev Tolstoi, Povestiri pentru popor, Bucureşti, 1927; N. Dobroliubov, Texte pedagogice alese, introd. trad., Bucureşti, 1962.
Repere bibliografice: Const. Bobeică, Un exilat din istorie: Vasile Harea, „Nistru", 1990, 6; Mihai Lozbă, Vasile Harea, ALIL, seria B, t. XXXII, 1988-1991; Titus Raveica, Memoria amfiteatrelor, I, Bucureşti, 1994,149-153; Sorina Bălănescu, Centenar Vasile Harea, CRC, 1995,6; Andrei Stratulat, „Basarabia pe drumul Unirii". Document despre nobleţea martorului, RR, 1995,2; Vlad Chiriac, Să nu părăsim făclia şi scutul care ne-au mai rămas: neamul, „Magazin bibliologic", 1995,1-2; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 187-189; Cimpoi, Ist. lit Basarabia, 153. VI.C.
HAREA, Vasile (13.VII.1895, Susleni, j. Orhei - 30.1.1987, Iaşi), istoric literar şi memorialist. A absolvit şcoala elementară şi Seminarul Teologic din Chişinău. Din 1916 colaborează la ziarul „Cuvânt moldovenesc", devenind mai târziu prim-re-dactor; publică aici prima variantă a poeziei Limba noastră a lui Al. Mateevici. Ulterior este redactor la „România nouă", ziar condus de Onisifor Ghibu. în toamna lui 1918 este ales deputat în Sfatul Ţării. După Unire studiază filosofia, pedagogia şi sociologia la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, obţinând licenţa în 1926. Fiind numit asistent de filosofie la Universitatea din Iaşi, i se acordă o bursă de studii la Paris, care îi permite să se perfecţioneze la Sorbona şi la Ecole Normale Superieure (1930-1932). în 1933 îşi reia activitatea la Universitatea din Iaşi, la Catedra de sociologie, condusă de Petre Andrei. Va fi profesor şi la Şcoala Normală „Vasile Lupu" (din 1933, director). Publică numeroase studii de istorie literară, filosofie şi pedagogie în revistele „Lamura", „Minerva", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa Basarabiei" ş.a., colaborează cu articole şi traduceri şi la „Viaţa românească". în 1936 se transferă la Chişinău (şef de catedră la Liceul „Alecu Donici", director la Liceul „B.P. Hasdeu", din 1939), iar în 1940 se refugiază la Bucureşti, unde este profesor la Liceul „Gh. Lazăr". In 1942 devine doctor (magna cum laude) în filosofie şi litere al Universităţii din Bucureşti, susţinând teza Filosofia lui Tolstoi, tipărită în 1944. Din 1947 e reîncadrat ca şef de lucrări, iar din 1949 şef al Catedrei de slavistică la Universitatea din Iaşi. Va fi înlăturat din învăţământ în 1952, sub acuzaţia de „naţionalism şovin", „reacţionarism" etc. în 1958 este rechemat la Universitate, unde predă istoria literaturii ruse. Este autorul unor studii despre Al. Mateevici, Antioh Cantemir, N. Dobroliubov, N. Cernâşevski, Lev Tolstoi, Alexei Tolstoi, Al. Puşkin, M. Şolohov, K. Fedin ş.a. A tradus din scrierile lui VI. Korolenko, Lev Tolstoi, N. Dobroliubov, Kuprin ş.a. Memoriile lui H., intitulate Basarabia pe drumul Unirii, au apărut postum, în 1995. Participant la evenimente, autorul scrie pagini în care informaţia, detaliul sunt concurate şi complinite de semnele unei implicări febrile.
HARUIYA, Sumiya (5.II.1931, prefectura Gunma, Japonia), traducător japonez. După ce în anul 1953 a obţinut licenţa în litere (literatură franceză) la Universitatea din Tokio, a fost, succesiv, redactor-şef la Gakken Shinseiki Encyclopedic Lexicon (1964-1968), lector de limba japoneză la Universitatea din Bucureşti (1987-1990) şi lector de limba română la The Foreign Studies Institute al Ministerului Afacerilor Externe din Japonia (1992-1996). Din anul 1975 vine de mai multe ori în România, iar din 1993 este director al Asociaţiei de Prietenie Japonia-România. Intrigat că în Japonia puţini se interesează de limba şi literatura română, H. a învăţat singur româneşte, folosindu-se iniţial de un volum cu traduceri în limbi străine ale baladei Mioriţa, volum însoţit şi de un disc cu două interpretări în limba română ale baladei, care l-a impresionat prin imaginea cosmică a morţii, comparată cu o nuntă. Prima carte de traduceri, realizată împreună cu profesorul şi prietenul său Naono, care a lucrat, de asemenea, la Universitatea din Bucureşti, cuprinde basme româneşti şi se intitulează Rumania no minwa (1978). în Japonia, unde Mircea Eliade este mai cunoscut şi tradus ca istoric al religiilor, H. s-a devotat tălmăcirii prozei literare a acestuia, dând la tipar, rând pe rând, Honigberger hakushi no himitsu [Secretul doctorului Honigberger]
(1982), Jukyuhon no bara [Nouăsprezece trandafiri] (1993), Reijo Christina [Domnişoara Christina] (1993), Yoseitachi tachi no yoru [Noaptea de Sânziene] (1996) şi Maitreyi (1999). L-a atras cu deosebire proza lui Mircea Eliade, pentru că, în opinia traducătorului, ea „se naşte la punctul de convergenţă dintre Est şi Vest, dintre Orient şi Occident". A transpus şi din proza lui Liviu Rebreanu: Daichi a no inori [Ion] (1985), versiune premiată de Asociaţia Traducătorilor din Japonia pentru „cea mai bună tălmăcire dintr-o limbă străină apărută în 1985 în Japonia", şi Shokei no mori [Pădurea spânzuraţilor] (1998). în Ion l-a impresionat nu drama protagonistului, ci a învăţătorului Herdelea, exclus din învăţământ pentru că îşi apăra limba strămoşească. în diverse periodice şi antologii a publicat traduceri din scrierile lui D. R. Popescu, Gib I. Mihăescu,
Hasdeu
Dicţionarul general al literaturii române 466
Urmuz, Ruxandra Niculescu, Adrian Rogoz, Horia Aramă, Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman.
Traduceri: Rumania no minwa [Antologie de basme româneşti], Tokio, 1978; Mircea Eliade, Honigberger hakushi no himitsu [Secretul doctorului Honigberger], Kyoto, 1982, Jukyuhon no bara [Nouăsprezece trandafiri], Tokio, 1993, Reijo Christina [Domnişoara Christina], Tokio, 1995, Yoseitachi tachi no yoru [Noaptea de Sânziene], Tokio, 1996, Maitreyi, Tokio, 1999; Liviu Rebreanu, Daichi a no inori [Ion], Tokio, 1985, Shokei no mori [Pădurea spânzuraţilor], Tokio, 1998; Zaharia Stancu, Jipusi no horobasha [Şatra], Tokio, 1998.
Repere bibliografice: Ioan Adam, „în Japonia, Mircea Eliade este cel mai cunoscut autor din România" (interviu cu Sumiya Haruiya), ALA, 2001, 554; George Muntean, Sumiya Haruiya - 25 de ani de activitate, RL, 2003,30.	I.D.
HASDEU, Bogdan Petriceicu (26.11.1838, Cristineşti-Hotin -25.VIII.1907, Câmpina), poet, prozator, dramaturg, jurnalist, folclorist şi filolog. Descendent al unei familii de boieri a cărei origine pare să se situeze dincolo de secolul al XVI-lea, H. este nepot al lui Tadeu Hâjdeu (cărturar, poet de limbă polonă) şi fiu al Elisabetei (n. Dauksza) şi al lui Alexandru Hâjdeu. Tadeu, numele de botez, a fost schimbat mai târziu în Bogdan, iar adaosul Petriceicu voia să indice înrudirea cu Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei în veacul al XVII-lea. Face şcoala mai întâi la Cameniţa, Viniţa şi Rovno, liceul la Chişinău, iar între 1855 şi 1857 urmează studii de drept, audiind, probabil, şi cursuri de filologie şi de istorie la Universitatea din Harkov, fără a obţine însă vreo diplomă. Intrat în armata rusă, traversează o perioadă trăită intens, consemnată într-un jurnal intim unde tânărul îşi etalează spiritul aventuros, teribilist, emfatic, dar şi marea febrilitate şi dezinvoltură intelectuală. îndrumat de tatăl său care, în cultul nobleţii cărturăreşti a familiei, îi propune lecturi dificile şi lucrul neîntrerupt la masa de scris, citeşte enorm şi proiectează îndrăzneţ lucrări despre mitologia dacică, despre limba şi literatura populară română, culege folclor. I se înrădăcinează, de pe acum, sentimentul că e purtătorul unei zestre spirituale unice, ca reprezentant al unei dinastii de cărturari şi literaţi ce trebuia, prin strălucire intelectuală, să-şi ia revanşa asupra „ursitei" ingrate ce făcuse din Hâjdei nişte pribegi. Cu o siguranţă explicabilă în primul rând prin continuitatea de preocupări de la o generaţie la alta, sunt prefigurate sferele de interes din anii maturităţii: istoria, filologia, folcloristica, literatura. Intre cele dintâi scrieri literare (unele în limba rusă), îndeobşte cu subiecte istorice, se află un fragment de roman şi o schiţă dramatică intitulate Arbore, fragmentul de dramă Domniţa Rosanda, poemul Domniţa Voichiţa, poeziile Sunt dac!, Sunt român! ş.a. H. părăseşte armata, trece Prutul şi soseşte la începutul anului 1857 în Iaşi. Judecător în 1858 la Cahul, destituit în scurtă vreme pentru inaderenţă la politica anti-unionistă a caimacamului Vogoride, revine la Iaşi. Scoate o serie de reviste cu un profil predominant istorico-filologic: „România" (1858-1859), „Foaie de storiă română" (1859), „Foiţa de istoriă şi literatură" (1860), „Din Moldova", intitulată
apoi „Lumina" (1862-1863). Publică în „Zimbrul şi vulturul", „Ateneul român", „Trecutul", „Tribuna română", „Dacia". Numit în 1859 custode al Bibliotecii Şcoalelor (căreia îi donează patru mii de volume) şi la începutul anului 1860 profesor de istorie, geografie şi statistică, este revocat în mai puţin de un an din cauza inimiciţiilor pe care începuse deja să le stârnească, înfiinţează un „institut privat de educaţiune" la care renunţă în
1862,	când îşi reia postul de bibliotecar şi pe cel de profesor (la Gimnaziul Central), fiind însă destituit în 1863, în urma unui proces de presă provocat de apariţia nuvelei Duduca Mamuca. Acuzat de imoralitate, H. se apără magistral şi obţine achitarea. Nu-i uită pe cei care l-au atacat, printre ei fiind Titu Maiorescu şi V. A. Urechia. Polemica neîntreruptă de mai târziu, susţinută cu un caustic spirit partizan, prin atacuri sarcastice, farse, hărţuieli, campanii de presă, îşi are sursa în întâmplările petrecute la Iaşi. în urma diligenţelor lui V. Alecsandri, este numit membru în Comisia moşiilor mănăstireşti şi, în vara lui
1863,	se mută la Bucureşti. Dacă perioada ieşeană dăltuieşte trăsăturile mari ale unui cărturar lipsit de inhibiţii, hotărât să rupă cu inerţia din jur, acum spectacolul personalităţii lui capătă anvergură, declanşând o receptare contradictorie, care merge de la adulaţie până la contestarea opacă. H. editează mai multe periodice: „Aghiuţă" (1863-1864), „Satyrul" (1866), „Traian" (1869-1870), „Columna lui Traian" (1870-1877, 1882-1883). Este director la „Foaia societăţii «Românismul»" (1870-1871) şi la „Revista literară şi ştiinţifică" (1876), colaborează la alte gazete ale vremii („Buciumul", „Familia", „Sentinela română", „Românul", „Perseverenţa", „Ghimpele" ş.a.). Chiar dacă treptat revistele lui H. vor fi orientate spre istorie, filologie, folcloristică, ele relevă un gazetar de o forţă puţin obişnuită, conştient de nevoia depăşirii diletantismului în publicistică şi capabil să facă acest pas pe cont propriu. Spirit independent, îşi exprimă clar atitudinea democratică, ideile despre destinul românilor în etapa de după Unire. Continua astfel gândirea paşoptistă, anticipând, în câteva rânduri, idei politice de întâlnit la Mihai Eminescu. Chiar dacă poziţia lui a fost schimbătoare — antidinastic (închis în 1870 la Văcăreşti), apoi monarhist —, explicaţia ţine mai curând de temperament, de mobilitatea, versatilitatea omului şi mai puţin de conjunctură şi interes politic conjunctural. Asemenea lui Heliade, pe care l-a văzut întotdeauna ca pe un predecesor, H. crede că are un cuvânt de spus în mai toate chestiunile: politică, viaţă socială, cultură, ştiinţă. Ca şi antecesorul său, mânuieşte un condei satiric de temut, are o vervă eruptivă, sclipitoare, o replică promptă şi întotdeauna originală, cărora puţini îndrăzneau să le riposteze. Dar, mai presus de orice, a avut conştiinţa unicităţii sale, acel complex genialoid care, bine întreţinut de confraţi români şi străini, nu-1 va părăsi până în clipa din urmă. Incomod, iritant şi sfidător, a obţinut mai greu recunoaşterea oficială, forţând-o prin ceea ce devenise de domeniul evidenţei — valoarea operei ştiinţifice. în 1864 i se încredinţează conducerea revistei „Arhiva istorică a României", în 1865 îşi tipăreşte monografia Ion Vodă cel Cumplit, iar în 1873-1875, Istoria critică a românilor. Din anul 1874 ţine un curs de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti (Principie de filologie
Hasdeu
comparativa ario-europea, publicat în 1875), apoi, din 1876 funcţionează şi ca director al Arhivelor Statului (până în 1900), iar în anul 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române (după ce în 1869 îi fusese respinsă candidatura). îşi editează principalele opere filologice: Cuvente den bătrâni (I—III, 1878-1881) şi Etymologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1898). Activitatea savantului („omul care ştia mai mult decât toţi românii laolaltă" — B. Delavrancea) justifică notorietatea în medii academice europene. Lăsase mult în urmă preocupările şi aspiraţiile literare. In 1867 se reprezentase drama Răzvan-Vodâ, în 1871-1872, comedia Orthonerozia, iar în 1873 apăruse volumul Poezie. Editată între 1887 şi 1895, „Revista nouă", publicaţie prestigioasă a timpului, ar fi trebuit să pună în lumină conjuncţia fericită a darurilor lui H. Dar zguduit de moartea, în 1888, a fiicei sale, Iulia, va trăi din ce în ce mai departe de lume, în credinţa comuniunii spiritiste cu fiinţa dispărută. încercarea de filosofie Sic cogito (1892), cu o pecete fantezistă indelebilă, multe din poeziile cuprinse în volumul Sarcasm şi ideal (1897) sunt mărturii ale unei dramatice măcinări lăuntrice. Se retrage la Câmpina, unde construise un castel bizar, al cărui proiect ar fi fost transmis de Iulia prin efluvii de natură mistică.
Dintre destinele Hâjdeilor, solidari în voinţa şi mândria de a crea, doar cel al lui H. s-a aflat sub o zodie norocoasă, în primul rând pentru că moştenirea primită a fost fructificată în interiorul culturii române, unde personalitatea lui proteică s-a manifestat complet, în plină lumină. Vocaţia universalităţii, ca sete de cunoaştere şi de creaţie, îi este caracteristică. O imensă
Dicţionarul general al literaturii române 468
nerăbdare şi o indicibilă voluptate a cuprinderii întregului nasc proiecte grandioase, gesturi intelectuale îndrăzneţe, primejduite însă de imposibilitatea estimării lucide a puterilor. H. întruchipează, prin participare firească, genetică, un tip de creator romantic care încearcă mereu să ridice un „edificiu", gândit „pe o scară colosală", cum îi plăcea să-şi autodefinească temerităţile. Spirit vizionar şi om de studiu aplicat, el caută pretutindeni elementul generator al lucrurilor, acel punct originar capabil să iradieze multiplu. Ca istoric, face posibilă coexistenţa factorului providenţial (H. Spencer, A.R. Wallace) cu explorarea pozitivistă (Aug. Comte, H. Buckle) sau cu interpretarea evoluţionistă de tip Charles Darwin. Erudit, poliglot, el pune în pagină o documentaţie uluitoare, exhaustivă, care, modelată prin analiză ori lăsată să prolifereze haotic, fabulos, se aşază ca fundament al unei construcţii ce tinde spre contururi imense, visată a fi de o perfecţiune sferică. Astfel, va deschide, la noi, calea disciplinei istorice moderne, chiar dacă, din moment ce se hazarda în ipoteze ingenioase şi ţesea imaginativ acolo unde informaţia lipsea, unul sau altul din rezultate a putut să fie infirmat de studii ulterioare. în Istoria critică a românilor, demersul ambiţiona să refacă istoria spiritualităţii româneşti. După o prezentare a formării statelor medievale româneşti, cercetarea se concentrează, dar se şi opreşte la vârstele dintâi ale neamului, circumscriind perioada dacică. La dimensiunile proiectate, lucrarea, din care au apărut numai două volume, nu putea fi terminată cu puterile unui singur om. însă înzestrarea lui H., „uvrier" şi „artist", se armonizează aici, ca şi în alte scrieri istorice, biografii ori studii în care sunt evocaţi Ion Vodă cel Cumplit, Petru Rareş, Luca Stroici, Vlad Ţepeş, Nicolae Milescu, Negru Vodă ş.a. Stilistica exaltată a lui N. Bălcescu e de regăsit în aceste pagini, în discuţie fiind nu atât înrâurirea, modelul, cât mai cu seamă afinitatea temperamentală. Cu o viziune care trimite întotdeauna la romantism, H. consideră că istoria, filologia, etno-psihologia, folcloristica sunt discipline congenere. Influenţat de Giambattista Vico, crede, ca şi N. Iorga şi G. Călinescu mai târziu, că toate aparţin unui singur domeniu, istoria generală, identificată ca studiu multidisciplinar al vieţii unui popor. Pentru că, în opinia lui, grifa spiritualităţii etnice are pregnanţă în primul rând în limbă, filologia este înţeleasă în sensul cel mai larg, de humanitas. Pornind de la studiul istoriei limbii române, de la editarea de documente, de texte vechi slave şi româneşti, ca instrumente în cercetarea istorică, H. va proceda la individualizarea filologiei şi a lingvisticii ca ştiinţe, fiind din nou deschizător de drumuri şi creator de şcoală. Când încearcă să restabilească în articulaţiile ei adevărate configuraţia istorică a limbii, el situează limba română în context indoeuropean şi în relaţii cu limbile popoarelor învecinate. De un studiu comparativ au parte toate compartimentele limbii, de la lexic la fonetică, morfologie şi sintaxă. Filologul aduce contribuţii în istoria limbii, îndeosebi în luminarea unei zone puţin cunoscute, privind elementele autohtone, dacice, de „substrat", sesizate încă de D. Cantemir şi care intră în atenţia a numeroşi lingvişti străini (J.B. Kopitar, P.J. Safarik, Fr. Miklosich, H. Schuchardt ş.a.). Deopotrivă romanist, slavist, orientalist,
VIAŢA
OPERA
1838
1848
1850
1851
1852
1853
1855
1856
1857
1858
1859
1860 1862
1863
februarie 26 Se naşte la Cristineşti, în ţinutul Hotin, Tadeu, fiul Elîsabetei (n. Dauksza) şi al lui Alexandru Hâjdeu; mai târziu îşi va schimba numele de botez în Bogdan.
ianuarie 14 îi moare mama.
toamna îşi începe învăţătura la Cameniţa; va învăţa ulterior la Viniţa şi Rovno.
septembrie Se transferă la Chişinău.
decembrie Abandonează şcoala.
Se înscrie ca student audient la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov.
Participă ca iuncher la războiul Crimeii.
martie Renunţă la cursurile de la Universitatea din Harkov. Trece Prutul şi ajunge la laşi; se angajează ca intendent al moşiilor prinţului C, D. Moruzi.
martie E numit judecător la Cahul.
Moare în închisorile Petrogradului fratele lui, Nicolae Hâjdeu. Revenit la laşi, donează Bibliotecii Şcoalelor un mare număr de cărţi şl manuscrise care aparţinuseră tatălui său.
E numit custode al Bibliotecii Şcoalelor.
ianuarie E titularizat profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Centrală din laşi.
mai Este destituit din învăţământ în urma acţiunilor unei grupări conduse de V. A. Urechia, Titu Maiorescu ş.a.; i se intentează un proces de presă, capul de acuzare fiind imoralitatea unor pasaje din nuvela Duduca Mamuca. iunie Se apără magistral şi obţine achitarea.
Se mută la Bucureşti, unde, cu sprijinul lui V. Alecsandri, fusese numit membru în Comisia moşiilor mănăstireşti.
ianuarie 11 Debutează cu o corespondenţă în ziarul „Odeskii vestnik".
august Elaborează poema Cântec popular moldovenesc.
Culege tradiţii folclorice româneşti şi începe să scrie mai multe studii despre mitologia folclorică (rămase în manuscris), octombrie 20 Publică poemul Constantin Stamati în revista „Severnaia pcela" din Sankt Petersburg.
Elaborează studiul de folclor Inelul şi năframa.
noiembrie 18 Scoate la laşi revista „România" (va apărea până la 26 ianuarie 1859).
Editează la laşi „Foaie de storiă română"
martie-iulie Apare „Foiţa de istoriă şi literatură", revistă pe care
o	scrie aproape în întregime.
Scoate revista „Din Moldova" (devenită „Lumina" de la numărul 10 din 1863). Aici editează texte vechi, publică studii, poezii, nuvela Duduca Mamuca, drama Răposatul postelnic şi articolul Mişcarea literelor în Ieşi.
noiembrie 3 Editează la Bucureşti revista umoristică „Aghiuţă" (suprimată în mai 1864).
1864
1865
1866
1867
1868
1869
1870
1871
1872
1873
1874
1875
1876
1877
1878
iunie Se căsătoreşte cu Iulia Faliciu, originară din Roşia Montană.
iulie-august întreprinde o călătorie de documentare în Transilvania.
ianuarie Parlamentul validează alegerea sa ca deputat de Bolgrad.
iulie-august Face o călătorie de studii în Serbia, Ungaria, Austria, Boemia, Bavaria şi Franţa.
noiembrie 2 Se naşte la Bucureşti Iulia, unicul său copil.
Este ales preşedinte al societăţii „Românismul".
august Din cauza atitudinii sale antidinastice, e întemniţat opt zile la Văcăreşti.
Devine membru al Academiei Regale Sârbe, noiembrie 9 Moare tatăl său, Alexandru Hâjdeu.
septembrie Este invitat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să ţină un curs de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti.
iunie Ministrul Titu Maiorescu îi suspendă cursul.
mai Este numit director al Arhivelor Statului.
Gheorghe Chiţu, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îl solicită să-şi reia cursul la Universitate, august-septembrie Face o călătorie de documentare în Polonia.
septembrie 13 Devine membru al Societăţii Academice Române.
iutie-august în foiletonul gazetei „Buciumul" publică fragmentul Copilăriele lui lancu Motoc, prima parte a romanului Vieaţa unui boier.
I	se încredinţează conducerea revistei,Arhiva istorică a României'*, Apar studiile Luca Stroici, părintele filologiei iatino-române şi Filosofia portretului lui Ţepeş, precum şi nuvela Micuţa.
Publică monografia Ion Vodă cei Cumplit
februarie 6 lese primul număr al revistei „Satyrur, pe care o conduce (apare până la 5 iunie).
ianuarie Are loc premiera piesei Domniţa Ruxandra. februarie Este pusă în scenă drama Răzvan-Vodă, care iese de sub tipar tot acum; de la ediţia a treia, din 1869, se va numi Răzvan şi Vidra.
aprilie 16 Sub redacţia sa, apare la Bucureşti gazeta „Traian“ (ultimul număr va ieşi la 14 februarie 1870).
martie 2 Editează revista „Columna lui Traian“ (apare până în decembrie 1883).
aprilie La iniţiativa sa, este editată „Foaia societăţii «Românismul»".
lese de sub tipar volumul Poezie.
Apare primul volum din Istoria critică a românilor (volumul al doilea este editat în 1875).
februarie 15 lese „Revista literară şi ştiinţifică", unde figurează ca director al părţii literare.
Se tipăreşte primul tom al lucrării Cuvente den bătrâni. Apare studiul Obiceiele juridice ale poporului român.
1879	vara	Studiază manuscrise şi cărţi româneşti la British Museum
din Londra.
1881
1882
1883
1884
1885
1886
1887
1888
1889-1890
februarie Devine membru al Societăţii de Lingvistică din Paris, martie Este desemnat, pentru o perioadă de trei ani, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
februarie E ales preşedinte al Societăţii Presei Române.
ianuarie Devine membru corespondent al Academiei Imperiale
de Ştiinţe din Sankt Petersburg.
noiembrie Intră în Parlament ca deputat de Craiova.
martie Este ales vicepreşedinte al Academiei Române.
martie Este pus în stăpânirea moşiei de la Cristineşti, lăsată prin testament de unchiul său, Boleslav Hâjdeu.
E ales prim-vicepreşedinte al Academiei Române.
septembrie 17 Se stinge din viaţă la Bucureşti fiica sa, Iulia Hasdeu.
1889-1893
1891
1892 1895
1897
1898 1900
1902
1907
septembrie începe să ţină un curs de etnopsihologie la Universitatea din Bucureşti.
Devine membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din New York.
Plenul Academiei Române sistează lucrările la Etymotogicum Magnum Romaniae.
aprilie Este înlăturat de la conducerea Arhivelor Statului.
La propunerea iui Grigore Tocilescu, Senatul îi acordă o pensie viageră.
îşi întrerupe cursul ţinut la Universitate.
iunie 19 Se stinge din viaţă la Câmpina Iulia Hasdeu, soţia sa.
august 25 Moare la Câmpina Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Va fi înmormântat ia cimitirul Bellu din Bucureşti în cavoul pe care îl construise pentru fiica sa.
ianuarie La Teatrul Naţional din Bucureşti are loc premiera piesei Trei crai de la răsărit, editată şi în volum.
Este publicat tomul al doilea din Cuvente den bătrâni, pentru care va fi distins cu Premiul „I. Heliade-Rădulescu“ al Academiei Române.
Pentru studiul Principie de lingvistică, i se acordă din nou
Premiul „I. Heliade-Rădulescu“.
lese tomul al treilea din Cuvente den bătrâni.
Academia Română îi încredinţează elaborarea unui mare dicţionar etimologic al limbii române.
Apare primul tom din Etymologicum Magnum Romaniae.
decembrie 15 lese primul număr din „Revista nouă“, publicaţie literară pe care o va conduce (apare până în septembrie 1895).
Editează scrierile fiicei sale, Iulia Hasdeu (Oeuvres posthumes, MII).
Se publică tomurile II şi UI din Etymologicum Magnum Romaniae. Apare încercarea filosofico-spiritistă Sic cogito.
Apare volumul Sarcasm şi ideal.
Este publicat ultimul tom din Etymologicum Magnum Romaniae.
Hasdeu
Dicţionarul general al literaturii române 472
indoeuropenist, cunoscut şi în medii ştiinţifice din Europa, H. deţine atuuri indispensabile unor construcţii teoretice de amploare. El realizează în Principie de lingvistică (1881) cea dintâi sinteză românească a disciplinei. Aceasta era şi corolarul unei lucrări importante, Cuvente den bătrâni, fiind inclusă în tomul al treilea, intitulat Istoria limbei române. Venind în descendenţa eforturilor lui T. Cipariu, editează în Cuvente den bătrâni texte din secolul al XVI-lea redactate în româneşte, ale căror caracteristici sunt semnalate şi studiate analitic, spre a servi la definirea diacronică a structurii lexico-gramaticale a limbii. Dacă în primul tom (Limba română vorbită între 1550-1600) publică şi comentează mai ales texte neliterare (zapise oficiale şi acte private), în cel de-al doilea, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, sunt editate sistematic, pentru prima oară la noi, mai multe cărţi populare. într-o cercetare comparativă care îşi păstrează şi astăzi interesul, sunt avute în vedere prototipuri, se stabilesc filiaţii, variante, paralelisme, este marcată înrâurirea cărţilor populare asupra literaturii populare şi a celei culte. Atât aici, cât şi în studiile despre baladă şi doină, folclorului i se confirmă valoarea de document istoric şi lingvistic, fără să fie ignorată analiza din perspectivă literară. Ca de obicei, mobilizându-şi competenţele multidisciplinare, H. dă cercetării propriu-zise deschidere teoretică. După el, cercetarea literaturii populare, parte a etnopsihologiei, intră ca o componentă care ar putea fi numită
„filologie poporană" în filologia comparată. Folclorul (pare-se că H. este printre primii care folosesc termenul la noi) este definit ca totalitate a culturii populare, ceea ce determină şi delimitarea disciplinei care îl studiază în relaţie cu etnografia, în felul acesta, este depăşită, ca şi la A.I. Odobescu, faza admiraţiei exclamative faţă de creaţia populară. Folclorist modern, H. formează o şcoală de prestigiu, din care fac parte
G.	Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu, S.F1. Marian ş.a.; între elevi se află şi culegători de folclor, iar în revistele pe care le conducea, apar unele dintre cele mai semnificative texte publicate în epocă. Totodată, el iniţiază metoda chestionarului indirect, reuşind să colecteze, prin răspunsurile la ancheta privind „obiceiele juridice" şi la chestionarul „limbistico-mito-logic", un preţios fond de informaţii, utilizabil şi în studiul istoriei şi al limbii. Căci, având iniţial o ţintă precisă, mai toate cercetările lui se extind în mai multe direcţii deodată. Este şi cazul lucrării Etymologicum Magnum Romaniae, care abandonează proiectul academic şi tiparul lui îngust. Cu o arhitectură impresionantă, gândită grandios, ca un tezaur de cunoştinţe, „o enciclopedie a traiului" poporului român, lucrarea nu putea fi terminată în câţiva ani. Sunt duse la capăt numai trei volume (până la cuvântul bărbat) şi introducerea la al patrulea volum. Printre teoriile expuse în introduceri se află câteva care s-au impus: teoria circulaţiei cuvintelor, teoria stratului şi substratului. Etymologicum..., scriere irepetabilă într-o cultură, fascinează prin acumularea de erudiţie, prin excursurile făcute în biografia şi semantica unui cuvânt, prin întinsa reţea de citate din literatura populară şi cultă. Cuvântul basm, de pildă, devine un studiu monografic de mare densitate (origini — cu opţiunea pentru izvorul oniric al basmului —, clasificare tipologică, analiză comparativă a stilului etc.).
Pentru H. scrisul este o modalitate de exprimare totală. Deopotrivă de înzestrat, creatorul de literatură, aflat într-un dialog lipsit de complexe cu modelele româneşti şi universale, este preocupat de ideea modernizării. Scrie poezie, proză, teatru, operele lui căpătând statutul de puncte de referinţă în evoluţia speciilor pe care le ilustrează. Foarte buna cunoaştere, preţuirea înaintaşilor, de la începuturi până în epoca paşoptistă, nu rămân la nivel declarativ, ci se transformă în studiu, în exegeză. Privindu-şi contemporanii, încearcă lucid, fără iluzii, dar nu întotdeauna obiectiv, să detecteze carenţe, să disocieze şi să definească valoarea şi nonvaloarea. Bunăoară, articolul Mişcarea literelor în Ieşi (1863) înglobează, normativ, un mic tratat de estetică a poeziei, analiza producţiilor din epocă fiind făcută cu referire la principii sine qua non. Şi ca strategie a demersului, H. prefigurează aici spiritul critic maiorescian. în repetate rânduri el comentează piesele de teatru istoric, reacţionează sarcastic la submediocritatea unei dramaturgii încremenite în literaturizări rudimentare. Cu o conştiinţă estetică evoluată, se crede dator să avertizeze asupra asfixiei provocate de o mentalitate perimată, provincială, fără orizont. Romantic incorigibil, stăpânit de un individualism exacerbat, H. e însă nu o dată nedrept şi excesiv. Nesocoteşte rolul lui Maiorescu, importanţa lui Eminescu şi a lui Caragiale, dar gratulează literaţi mărunţi, din preajma revistelor pe care
473 Dicţionarul general al literaturii române
Hasdeu
le conducea. Rar i se întâmplă să revină cu judecăţi mai echilibrate, elogiul poeziei eminesciene, rostit în 1889, fiind o astfel de excepţie. Poet el însuşi, profesează o artă a durităţii, susţinută de vâna satirică, pamfletară a temperamentului. Preferinţa pentru „o poezie neagră", „de granit", „mişcată de teroare şi palpitând de ură" (Viersul), aplecarea spre viziunea grotescă şi invectiva nestăpânită, fulminantă (Complotul bubei, Oda la ciocoi) îl plasează într-o familie căreia îi aparţin Heliade, Al. Macedonski, Tudor Arghezi ş.a. Târziu, vitalităţii fruste, deseori prolixă şi necenzurată, inflamată retoric, îi iau locul pâlpâiri tainice, o undă de melancolie dureroasă, crepusculară, orchestrată discret, fără gesticulaţia abundentă de odinioară. în Aşteptând, Gaudeamus, Table d'hote, Dumnezeu, care captează starea de răvăşire de după moartea Iuliei, registrul emotiv impune şi un efort de cizelare, de echilibrare a versului. în proză, scriitorul are realizări mai durabile. Nuvela Duduca Mamuca, reluată cu unele modificări în Micuţa (subintitulată Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui studinte, 1864), dar şi romanul istoric Ursita („Revista literară şi ştiinţifică", 1876), editat iniţial cu titlul Copilăriele lui lancu Motoc („Buciumul", 1864), sunt scrieri care depăşesc nivelul literar al epocii. Ele implică şi o atitudine polemică, uneori pusă în pagină aproape sfidător. H. vrea să se despartă de romantismul naiv, schematic, edulcorat, în care bună parte din proza românească întârzia încă. Şi, fragmentar, chiar reuşeşte. în nuvelă, lucrare caracterizată printr-o compoziţie inedită, un autor-narator pornit să demitizeze, să arunce în aer regulile îmbină ingenios ^tiparele romantice şi parodia lor într-un joc ironic, polisemantic, care trimite la procedee ale intertextualităţii din naraţiunea modernă. Eroul, un personaj byronian, apropiat ca structură şi de câteva personaje ale lui Puşkin şi Lermontov, practică îără scrupule, cu o voluptate cinică nedisimulată, un fel de experiment erotic menit să demonstreze nesăbuinţa, nerozi^ iluziilor sentimentale. Asemenea unui damnat mefiş^ofelic, libertinul seducător se simte superior mediului filistjn în care trăieşte, convenţiile sociale nu-i spun nimic, iar,mărimile vremii (sub numele cărora contemporanii lui H. au recunoscut personaje reale, de vreme ce nuvela este, întru totul, o auto-ficţiune) îi declanşează resortul sarcastic. De o cu totul altă factură, romanul Ursita evocă în culori aprinse, bine susţinute documentar, o secvenţă din istoria Moldovei în secolul al XVI-lea. Aici credinţa în ursită - articulaţie interioară esenţială în cazul lui H., identificabilă pretutindeni - dă temei drumului „ursit" al unui personaj malefic, lancu Moţoc, pe care naratorul îl descifrează fie şi numai din întâmplările copilăriei. Deşi neterminat, Ursita este unul din primele romane istorice româneşti izbutite, datorită maturităţii narative mai cu seamă. Vocaţia dramaturgică deţine un rol covârşitor în scrisul lui H., impunându-şi somptuos ubicuitatea. Ca autor de teatru propriu-zis, autorul tinde către performanţele marii arte şi citează modele celebre (Sofocle, Shakespeare). El vrea să dea personajelor şi conflictelor o semnificaţie simbolică, general umană, dincolo de determinarea primară, istorică. Intr-un şir de drame istorice — de menţionat Răposatul postelnic (1862) şi Domniţa Ruxandra (1867) —, numai Răzvan şi Vidra
este considerată o capodoperă. Totodată, în evoluţia dramei istorice româneşti, lucrarea se înscrie drept cea dintâi operă de valoare. Prezentată pe scenă şi publicată în 1867 cu titlul Răzvan- Vodă, iar din 1869 intitulată Răzvan şi Vidra şi redefinită ca „poemă dramatică", piesa explorează acelaşi secol al XVI-lea în Moldova, atât de frecventat în literatura română. Pe un fundal social larg, care integrează, în manieră paşoptistă, contradicţiile unei epoci dominate de nedreptate şi cruzime, se conturează destinul neobişnuit al unui rob ţigan eliberat, ajuns, în pofida ascendenţei umile, domn al ţării. Răzvan, „un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii" (G. Călinescu), îşi înfăptuieşte visul de mărire, trăieşte exaltarea înălţării şi amărăciunea prăbuşirii. Drum care s-ar motiva nu atât prin caracterul eroului, „om de voinţă şi de putere" (G. Călinescu), hotărât să iasă din limita la care îl constrângea condiţia iniţială şi înfrânt ulterior dintr-un lapsus al lucidităţii, cât printr-o decizie mai înaltă, de dincolo de individ, prin soarta „care ţese nevăzută toate lucrurile-n lume", cum spune chiar Răzvan. Ceea ce ar însemna că „piesa trebuie citită ca o tragedie a predestinării" (Nicolae Manolescu). Ca şi Ruy Blas al lui Victor Hugo, eroul este înzestrat cu însuşiri care îi atestă o nobleţe mai presus decât aceea a sângelui. Revoltat împotriva oprimării de orice fel, cu vorbă semeaţă, demnă, Răzvan, care va fi ameninţat cu moartea şi din nou cu robia, alege calea codrului. îi este dat să cunoască acum pe Vidra, nepoată a
s
Hasdeu
Dicţionarul general al literaturii române 474
boierului Motoc, născută sub zodia teribilelor ambiţii ale strămoşilor ei. Vidra desluşeşte în Răzvan, omul de care se îndrăgosteşte pe loc, o energie fără seamăn. Tot ea va fi cea dintâi care uită de prejudecăţi şi aşază în faţa lui o oglindă de care acesta avea atâta nevoie. Răzvan se vede astfel confirmat în credinţa-i secretă şi, depăşind la rândul lui prejudecăţi, descoperă în Vidra imboldul care să-i sprijine ascensiunea. Pentru că între ei există mai degrabă o asemănare de structură, amândoi vor să trăiască în plină lumină, în glorie. Mistuit de patima puterii, Răzvan trece când şi când prin momente de şovăială, depăşite cu ajutorul Vidrei, care îi reaminteşte, inteligent şi tenace, ţelul. Până la un punct de răscruce, când, surprinzător, Vidra ezită, are îndoieli şi produce avertismente. Numai Răzvan crede că momentul îi e prielnic, răstoarnă pe Aron-Vodă şi îi ia sceptrul. Visul fostului rob se spulberă însă repede: ca proaspăt domn, Răzvan moare apărându-şi tronul. Acuzele se pot îndrepta acum spre Vidra, văzută de cei din preajma lui Răzvan ca o femeie aprigă, vinovată de câte se întâmplaseră. în dramă, H. configurează, mai întâi, o frescă istorică şi socială cuprinzătoare. Boieri, ţărani, târgoveţi, haiduci, oşteni întreţin în jurul celor doi eroi un comentariu bine individualizat. Scrisă în versuri, drama alternează spectaculos impetuozitatea, retorismul tumultuos cu tonurile grave ori lirice, cu tentele comice, de sorginte populară. Există
însă în urzeala piesei o meditaţie tulburătoare asupra nestatorniciei sorţii, asupra zădărniciei atotstăpânitoare în răgazul pământesc. E un spor de profunzime reflexivă pe care drama istorică românească îl va recâştiga mult mai târziu. Ca urmaşi mai apropiaţi, V. Alecsandri, Al. Davila şi B. Delavrancea nu şi-au întrecut, din această perspectivă, modelul. în fine, H. încearcă şi genul comic, scriind Orthonerozia (1871-1872), intitulată apoi Trei crai de la răsărit (1879). Piesa, îndreptată împotriva snobilor şi a stricătorilor de limbă, se dezvoltă ca o reuşită comedie de moravuri, cu mijloace superioare celor din vodevilurile lui V. Alecsandri, anunţând trăsături care vor consacra excelenţa lui I.L. Caragiale.
Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe şantiere, şi foarte puţine monumente. Dar planurile acestor şantiere sunt suficiente să acorde semnificaţie istorică unei întregi epoci.
Mircea Eliade
SCRIERI: Luca Stroici, părintele filologiei latino-române, Bucureşti, 1864; Filosofia portretului lui Ţepeş, Bucureşti, 1864; Micuţa, Bucureşti, 1864; Trei ovrei: jupanul Shylock al lui Shakespeare, domnul Gobseck al lui Balzac şi jupanul Moise al lui Alecsandri, Bucureşti, 1865; Ion Vodă cel Cumplit, Bucureşti, 1865; ed. 2, Bucureşti, 1894; ed. îngr. şi pref. I.C. Chiţimia, Craiova, 1942; Răzvan-Vodă, ed. 2, Bucureşti, 1867; ed. 3 (Răzvan şi Vidra), Bucureşti, 1869; ed. 4, Bucureşti, 1895; Odă la boieri, Bucureşti, 1869; Ppezie, Bucureşti, 1873; Istoria critică a românilor, I—II, Bucureşti, 1873-1875; ed. îngr. şi introd. Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1999; Cuvente den bătrâni, t. I-III şi supl. la t. I, Bucureşti, 1878-1881; ed. fragm. îngr. şi pref. J. Byck, Bucureşti, 1937; ed. I-III, îngr. şi introd. G. îylihăilă, Bucureşti, 1983-1984; Obiceiele juridice ale poporului român, Bucureşti, 1878; Trei crai de la răsărit, Bucureşti, 1879; Etymologicum Magnum Romaniae, t. I-IV, Bucureşti, 1886-1898; ed. I—II, îngr. Andrei Rusu, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970; ed. I-III, îngr. şi introd. Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1972-1976; ed. îngr. şi introd. Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1998; Sic cogito, Bucureşti, 1892; ed. şi postfaţă Mihai Neagu Basarab, Bucureşti, 1990; ed. îngr. şi pref. Stancu Ilin, Bucureşti, 2000; Sarcasm şi ideal, Bucureşti, 1897; Ursita, pref. Iuliu Dragomirescu, Bucureşti, 1910; Scrieri literare, morale şi politice, I-II, îngr. şi introd. Mircea Eliade, Bucureşti, 1937; Scrieri literare, I-II, îngr. Andrei Rusu, pref. George Munteanu, Bucureşti, 1960; Articole şi studii literare, îngr. şi pref. C. Măciucă, Bucureşti, 1961; Scrieri alese, I, îngr. J. Byck, pref. George Munteanu, Bucureşti, 1968; Răzvan şi Vidra. Trei crai de la răsărit, pref. Mihai Drăgan, Bucureşti, 1973; Duduca Mamuca, îngr. şi pref. Ion Şeuleanu, Cluj, 1973; Sarcasm şi ideal, îngr. şi postfaţă Mircea Zaciu, Bucureşti, 1975; Corespondenţa B.P. Hasdeu - Iulia Hasdeu, publ. Paul Comea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Cornea, DML, III; Studii de folclor, îngr. Nicolae Bot, pref. Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, 1979; Teatru, pref. Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, 1982; Scrieri filosofice, îngr. şi introd. Vasile Vetişanu, Bucureşti, 1985; Opere, I, îngr. Stancu Ilin, introd. George Munteanu, Bucureşti, 1986, II—IV, îngr. Stancu Ilin şi I. Oprişan, Bucureşti, 1996-2003; Studii de lingvistică şi filologie, I-II, îngr. şi introd. Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1988; Scrieri literare, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1989; Istoria toleranţei religioase în România, îngr. şi pref. Stancu Ilin, Chişinău, 1992; Scrieri, I-II, îngr. şi introd. Stancu Ilin, Chişinău-Bucureşti, 1993-1997; Ursita, îngr. şi pref. C. Mohanu,
475 Dicţionarul general al literaturii române
Hasdeu
Bucureşti, 1994; Poezie; proză, dramaturgie, Chişinău, 1997; Răzvan şi Vidra, îngr. şi postfaţă C. Mohanu, Bucureşti, 1998; Scrieri alese, pref. Mihai Zamfir, Bucureşti, 1999; Protocoalele şedinţelor de spiritism, tr. Jenica Tabacu, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2000; Publicistica politică. 1869-1902, I-II, îngr. şi introd. I. Oprişan, Bucureşti, 2001; Publicistica politică. 1859-1868, îngr. şi pref. Stancu Ilin, Bucureşti, 2002; Studii şi articole de economie politică, I-II, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2002; Soarele şi Luna. Folclor tradiţional în versuri (Răspunsuri la chestionar), I-II, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2002; Arhiva spiritistă, I-III, tr. Jenica Tabacu, Bucureşti, 2002-2003; Folcloristica, I-II, îngr. şi introd. I. Oprişan, Bucureşti, 2003; Studii literare, filosofice şi culturale, îngr. Stancu Ilin, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Vulcan, Panteonul, 137-142; Maiorescu, Critice,
I,	177, III, 33-34, 38-41; Genealogia şi biografia d-lui B.P. Hasdeu, Craiova, 1884; B. Delavrancea, Opere, V, îngr. şi introd. Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1969,244-248; Petraşcu, Scriitori, 1-46; I.L. Cara-giale, Opere, III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1932,166-178; Iorga, Oameni, 1,211-214, IV, 149-150; D. Teleor, B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1908; Nicolae Gane, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Bucureşti, 1909; Apostolescu, Infl. romanţ, 336-358; Iorga, Ist. Ut. XIX, III, 296-300, 316-317; Iuliu Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, I, Bucureşti, 1913; Panu, Junimea (1943), 1,344-370, II, 290-344; N. Iorga, B.P. Hasdeu, Vălenii de Munte, 1927; Liviu Marian, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, 1928; Sextil Puşcariu, B.P. Hasdeu ca lingvist, Bucureşti, 1932; Constantinescu, Scrieri, III, 116-156; E. Dvoicenco, începuturile literare ale lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1936; Th. Capidan, Bogdan Petriceicu Hasdeu ca lingvist europenist şi filolog, Bucureşti, 1937; Barbu Lăzăreanu, Cu privire la..., Bucureşti, 1971,127-192,271-274; Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Iaşi, 1987,59-110; Vianu, Arta, 1,191-195; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 320-332, Ist. Ut. (1982), 370-381; Haneş, Scriitorii, 123-241; Cioculescu-Vianu-Streinu, Ist. lit., 124-132; Chiţimia, Folclorişti, 37-42; Macrea, Lingvişti, 81-104; Perpessicius, Menţiuni ist., 525-553; N. Romanenko, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Chişinău, 1957; Dima, Studii, 31-60; George Munteanu, B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1963; Mîndra, Incursiuni, 55-62; Brădăţeanu, Drama, 77-112; Studii şi materiale despre B.P. Hasdeu, Chişinău, 1966; E.M. Dvoicenko-Markova, Russko-rumânskie literatumâe sviazivperuoi polovine XIX veka, Moscova, 1966, 134-156; Brădăţeanu, Istoria, I, 275-297; Cornea, Oamenii, 202-248; Vrabie, Folcloristica, 183-199; Cicerone Poghirc, B.P. Hasdeu lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968; Seche, Schiţă, II, 9-34; Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Mihai Drăgan, B.P. Hasdeu, Iaşi, 1972; B.P. Hasdeu interpretat de..., îngr. Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1972; Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, Bucureşti, 1974; Bârlea, Ist.folc., 171-195; Dicţ. Ut. 1900,424-430; Zaciu, Viaticum, 94-120; Tacciu, Romanţ rom., 1,151-162; Cioculescu, Itinerar, V, 224-229; Piru, Ist. Ut, 112-117; B.P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, I-III, coordonator, introd. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1982-1984; Săndulescu, Portrete, 53-90; Studii şi materiale despre Alexandru şi Boleslav Hâjdeu, Chişinău, 1984, passim; Cornea, Itinerar, 151-195; Mîndra, Ist. lit. dram., 1,170-183, passim; Anton F. Komerzan, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Chişinău, 1986; Vistian Goia, B.P. Hasdeu şi discipolii săi, Bucureşti, 1987; Anghelescu, Textul, 166-173; Vasile Sandu, Viaţa lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1989; Cornea, Aproapele, 264-299; Manolescu, Istoria, 1,294-311; I. Oprişan, Romanul vieţii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, 1990; ed. (B.P. Hasdeu sau Setea de absolut), Bucureşti, 2001; Negoiţescu, Ist. lit., I, 95-98; B.P. Hasdeu. Mărturii, îngr. Lidia Brânceanu, Bucureşti, 1993; Micu, Scurtă ist, 1,208-216; Cimpoi, Ist Ut Basarabia, 62-67; Dicţ. analitic, I, 334-336, IV, 23-25; Dicţ. esenţial, 359-364; Gherasim Rusu-Togan,
B.P. Hasdeu şi universul culturii populare, Bucureşti, 2001; Vârgolici, Portrete, 101-106; Zamfirescu, Istorie, I, 67-108; Săndulescu, Memorialişti, 33-40; Ovidiu Pecican, Haşdeenii, Cluj-Napoca, 2003.	G. D.
HASDEU, Iulia (2.XI.1869, Bucureşti - 17.IX.1888, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Unicul vlăstar al Iuliei (n. Faliciu) şi al lui
B.P. Hasdeu, copil excepţional dotat, a parcurs neobişnuit de repede treptele şcolarităţii. La opt ani termina clasele primare, la unsprezece, cursul secundar al Liceului „Sf. Sava" din Bucureşti, iar la şaptesprezece, după ce urmase cursurile Colegiului Sevigne din Paris, îşi lua bacalaureatul în litere la Sorbona, înscriindu-se apoi la facultate şi frecventând, concomitent, Ecole des Hautes Etudes. Studia limbile clasice, literatura clasică şi modernă, istoria, filosofia. Lua lecţii de desen, pictură, muzică (făcuse armonie şi canto şi la Conservatorul din Bucureşti). Scria mult, de obicei în limba franceză, proiectele literare, conservate cu sfinţenie spre a fi desăvârşite şi date tiparului, impresionând prin precocitate, orizont, amploare şi varietate. Pe când îşi pregătea teza de licenţă (despre filosofia nescrisă a poporului român), ftizia, ale cărei semne apăruseră cu un an înainte, o obligă să-şi întrerupă studiile. Dusă pentru îngrijiri medicale în Elveţia şi ulterior în ţară, nu poate învinge boala şi se stinge înainte de a împlini nouăsprezece ani.
Opera literară îi este editată postum, sub îngrijirea lui
B.P. Hasdeu, devenit un fel de preot în templul fiicei sale. în
Hasnaş
Dicţionarul general al literaturii române 476
timpul vieţii îi fuseseră publicate numai patru poezii (Les Contes bleus, Larmes d'enţance, Dedain, Le Souhait d'une vilaine, în „L'Etoile roumaine", 1887). îşi alesese titlul Bourgeons d'avril pentru prima culegere de versuri, precum şi pseudonimul Camille Armând. Scriind în franceză, tălmăceşte rar în româneşte versiunea originală. Doar nuvela Sanda şi poezia România au fost, probabil, compuse direct în limba română, spre a fi tipărite în „Revista nouă". Apărute postum (1889), textele, de factură romantică, sunt destul de convenţionale şi fragile ca valoare. în nuvelă (mai curând o povestire) se simte modelul stilisticii din Sultănica lui B. Delavrancea, iar versurile, retorice, encomiastice, trimit la câteva tonalităţi din V. Alecsandri. Oeuvres posthumes (1889-1890), ediţie structurată în trei volume cu titluri semnificative — Bourgeons d'avril Fantaisies et reves; Chevalerie. Confidences et canevas; Theâtre. Legendes et contes -, includ poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri şi numeroase cugetări, dar şi pagini care o elogiază pe autoare, aparţinând lui Angelo de Gubernatis, Emile Boutroux şi Louis Leger. Ca legatară a unei copleşitoare moşteniri culturale de familie, H. îşi cultivă conştiinţa de sine, stimulată, desigur, şi de îndemnurile tatălui său, mentor nu o dată excesiv şi până în cele din urmă nefericit. Chiar neterminate, fragmentare sau simple crochiuri, scrierile trasează în primul rând un itinerar intelectual ieşit din comun şi o efervescenţă creatoare tulburătoare tocmai prin referinţă la viaţa atât de scurtă a autoarei lor, ceea ce va declanşa şi va întreţine mitul unei genialităţi cu aripile frânte tragic. Destinul pe care l-a avut H. a acaparat şi a substituit adesea scrisul ei, receptat sporadic de contemporani şi de posteritate. Un prim strat al acestor pagini ar fi dat de reîntoarcerea nostalgică la un timp auroral, copilăria încântată de basme şi legende, petrecută într-un peisaj fermecat. în versuri se ivesc deseori, prelucrate, stilizate, motive din poveştile, miturile, doinele şi cântecele de leagăn româneşti, după cum intervine, temperat, şi inspiraţia istorică. Aflată la anii lecturilor devoratoare, poeta conservă mai cu seamă ecourile livreşti: Dante, Petrarca, Tasso, Ariosto, trubadurii, poeţii Pleiadei, Shakespeare, iar mai aproape, Lamartine, Hugo, Sully Prudhomme. Sedusă de câte un model, absoarbe şi apoi dezvoltă, ca într-un foarte personal jurnal de lectură, substanţa unui vers celebru, a unui aforism. Versurile ei, desen liniştit, limpede, aproape caligrafic, închid însă mărturisiri, reflecţii şi glose care vin dintr-o zonă a căutării continue, neliniştite, înstrăinat, refractar şi dispreţuitor faţă de banalitate şi prozaism, eul se regăseşte pe sine într-un Ev Mediu idealizat. în multe reverii sentimentale este contemplată dragostea, trăire gravă, unică, însoţită de gesturi solemne sau eroice. Atunci când presentimentul morţii se intensifică, din voluptatea renunţării, a jertfei în numele iubirii închinate lui Dumnezeu, se naşte o beatitudine contemplativă specială. Versurile înscriu astfel şi un jurnal, document psihologic a cărui relevanţă este concurată numai de scrisorile bogate, dense, trimise de H. în special ilustrului său tată („un bildungsroman epistolar", cum le numeşte Paul Cornea). S-au păstrat, de asemenea, peste cincizeci de proiecte dramatice, planuri şi fragmente de comedii, de drame cu subiecte antice ori plecând de la istoria şi
mitologia românească (L'Ami de Trajan, Les Heiduques). Câteva eseuri şi însemnări vorbesc, cu o fină aplicaţie analitică, despre personaje din teatrul lui Shakespeare, Moliere, Racine şi Corneille. în afara acestora, de la H., care se gândise să compună şi câteva romane, au rămas două scrieri pentru copii, duioase, evanescente, fermecătoare şi astăzi: La Princesse Papillon („conte bleu") şi Mademoiselle Maussade, un roman miniatural, amintind de literatura lui Edmondo De Amicis.
SCRIERI: Oeuvres posthumes, I-III, pref. B.P. Hasdeu, Paris-Bucureşti, 1889-1890; Mademoiselle Maussade - Domnişoara Ursuză, tr. B.P. Hasdeu, îngr. Crina Decusară, Bucureşti, 1970; Prinţesa Fluture, îngr. Crina Decusară, Bucureşti, 1972; Corespondenţa B.P. Hasdeu - Iulia Hasdeu, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Cornea, DML, III; Versuri. Proză. Corespondenţă, îngr. şi pref. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1976; Scrieri alese, îngr. şi pref. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1988; Destăinuiri, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1992; Năzdrăvăniile Denisei, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1997; Fluieraşul de os, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1998; Muguri de aprilie, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 1999; Basme şi legende, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000; Bourgeons d'avril, ed. bilingvă, îngr. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000; 19 file de jurnal, îngr. şi pref. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2000; Eseuri literare şi reflecţii, îngr. şi pref. Crina Decusară-Bocşan, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: A.I. Odobescu, Poeziile domnişoarei Iulia B.P. Hasdeu, CL, 1889,1; G. I. Ionnescu-Gion, Portrete istorice, Bucureşti, 1894, 159-189; Delavrancea, Opere, V, 343-345; Apostolescu, Infl. romanţ., 359-397; Iorga, Oameni, IV, 257-276; Constantin Manolache, Scânteietoarea viaţă a luliei Hasdeu, Bucureşti, 1939; Ion Aurel Manolescu, Iulia Hasdeu, Bucureşti, 1939; I. Haşeganu, La France dans l'oeuvre des ecrivains roumains contemporains de langue frangaise, Paris, 1940,16-42; Ciprian Doicescu, Mia Hasdeu, Bucureşti, 1941; Crina Decusară-Bocşan, Camille Armând - pseudonimul luliei Hasdeu, Bucureşti, 1974; Dicţ. lit. 1900,431-432; Crina Decusară-Bocşan, Iubirile Miei Hasdeu, Bucureşti, 1992; Popa, Convergenţe, 12-18; Dicţ. scriit. rom., II, 493; Faifer, Pluta, 124-127.	'	'	G.D.
HASNAŞ, Spiru (21. VIII. 1873, Dumbrăviţa, j. Suceava — 25.V. 1958, Galaţi), poet şi autor dramatic. A absolvit literele şi dreptul la Bucureşti (1898). Funcţionează apoi ca magistrat în diferite localităţi (Roman, Iaşi, Bacău, Brăila), stabilindu-se în 1936 la Galaţi, ca procuror la Curtea de Apel. Debutează în „Revista Alexandri" (1891) şi colaborează cu versuri la „Acţiunea", „Arhiva", „Vatra", „Noua revistă română", „Să-mănătorul", „Adevărul literar şi artistic", „Revista vremii", „Revista literară", „Pământul", „Pagini dunărene" ş.a. Publică un volum de poezii intitulat Din chinuri (1933) şi câteva volume de teatru: Floarea păcatului (1935), Teatru (1936) şi Decebal (1938). Nu există indicii că piesele lui H. s-ar fi jucat. De altfel, nici nu erau potrivite pentru a fi puse în scenă. Le lipseşte intriga, subiectele abordate sunt banale, personajele neviabile şi, mai ales, au mari carenţe de tehnică dramatică. Totuşi, o anume vioiciune a dialogului, savoarea limbajului, precum şi unele tente umoristice reuşite (vizibile în drama Din bezna satelor sau în comedia Taina culiselor) atestă că autorul nu era lipsit de înzestrare. Lirica lui H., îndeosebi cea erotică, cultivată cu predilecţie, aparţine unui pesimist romantic în
477 Dicţionarul general al literaturii române
Hăulică
descendenţă eminesciană. Suferinţele iubirii, iluziile spulberate simt reluate obsesiv în acorduri destul de convenţionale. Câteva inflexiuni ies totuşi din tipar, făcându-se simţite atunci când poetul îşi împrospătează sursele de inspiraţie. Poeme ca Vânătoarea, Entuziasm, Răzvrătire se remarcă, astfel, prin dinamism şi vibraţie emotivă, după cum o configuraţie proprie au şi unele pasteluri (Marea,Toamna).
SCRIERI: Din chinuri, Brăila, 1933; Floarea păcatului, Brăila, 1935; Teatru, Brăila, 1936; Decebal, Brăila, 1938.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. cont., II, 39; [Spiru Hasnaş], RP, 1934,4905; Predescu, Encicl, 391; Teodor Iordache, Spiru Hasnaş, VRA, 1942, 634; Spiru Hasnaş, „Almanahul «Convorbiri literare»", 1982,77.	C.Bz.
HAUSER, Otto (22.VIII.1876, Dijanes, Croaţia - 26.V.1944, Blindendorf, Austria), istoric literar şi traducător austriac. H., descendent al unor germani din Ungaria stabiliţi în Croaţia, a frecventat şcoala la Zagreb, Modra şi Maribor, studiind apoi (fără a urmări obţinerea vreunei diplome) la Universitatea din Viena; frecventează mai ales cursurile de teologie protestantă şi de limbi orientale (îndeosebi persana şi araba). In timpul primului război mondial este mobilizat, fiind detaşat o vreme în redacţia periodicului „Belgrader Nachrichten". Activează, din 1900, ca scriitor liber profesionist în capitala Austriei, temporar şi la Weimar, publicând cărţi de versuri, povestiri şi romane. Traducerile sale din literatura universală uimesc prin aria lor lingvistică (peste treizeci de limbi, „prea multe limbi", obiectează istoricul literar Josef Nadler în Geschichte der deutschen Literatur, 1951) şi prin vasta extensie geografică (literatură beletristică din Europa şi din alte continente). Textele traduse şi, de regulă, comentate de H. sunt oferite publicului cititor în numeroase volume de sine stătătoare sau alcătuind cicluri, precum şi într-o colecţie pe care o iniţiază la Editura Alexander Duncker din Weimar, „Aus fremden Gărten", peste o sută de numere. Ca istoric literar este de asemenea productiv, realizând, pe lângă alte lucrări, o ambiţioasă istorie universală a literaturii (Weltgeschichte der Literatur, I-II, Leipzig-Viena, 1910).
Autor poliglot, capabil să citească textele abordate în original, H. se consideră competent să judece fenomenele culturale cele mai variate, cunoscute publicului larg sau doar specialiştilor. Nu ocoleşte aspectele exotice, se simte, datorită acestor premise, mereu tentat de a accentua, în comentariile sale despre limba şi literatura unui popor, legăturile, influenţele primite atât din vecinătate, cât şi din zone mai îndepărtate, în privinţa românilor, a limbii, a facturii sufleteşti şi a literaturii lor, scoate în relief mai ales componenta slavă. Tratând, în al doilea volum al istoriei universale a literaturii, scrierile româneşti, H. le plasează în cadrul literaturilor slave, situare pe care o justifică prin aportul considerabil al elementelor slave în limbă, prin influenţa exercitată de slavona cultului religios. Privirea panoramică rămâne, în ciuda informaţiei bogate (e drept, nu întotdeauna şi riguroasă), la suprafaţa problematicii; orizontul interpretării este marcat de sursele
recomandate: Geschichte der rumănischen Literatur a lui Gheorghe Alexici (Leipzig, 1906) şi o antologie a poeziei româneşti (Rumănische Dichtungen), publicată de Carmen Sylva (Leipzig, 1883). Şi în cartea Die Lyrik des Auslands seit 1800 (Leipzig, 1915), paragraful despre poezia română este încadrat în capitolul despre lirica slavă. H. este însă mai aproape de caracteristicile şi sensurile literaturii române atunci când se ocupă de opera unui scriitor anume (de pildă, Pastelurile lui V. Alecsandri) sau de creaţiile anonime în proză (basme) şi în versuri (balade), tinzând spre o mai mare autenticitate a judecăţii în comentariul critic şi spre exactitate în alcătuirea versiunii germane. Ca exemple de reuşită pot fi considerate traducerile baladelor Mănăstirea Argeşului, Erculean, Păunaşul Codrilor sau Bujor, preluate din culegerea de poezii populare publicată de Vasile Alecsandri.
SCRIERI: Weltgeschichte der Literatur, I-II, Leipzig-Viena, 1910; Die Lyrik des Auslands seit 1800, Leipzig, 1915. Traduceri: Rumănische Mărchen [Basme româneşti], introd. trad., Weimar, 1918; Rumănische Dichter [Poeţi români], introd. trad., Weimar, 1918; Rumănische Balladen [Balade româneşti], introd. trad., Weimar, 1921.
Repere bibliografice: Otto Hauser, Zwei Worte iiber mich selbst, „Von der Heide", 1912,5; Der Grofle Brockhaus, VIII, Leipzig, 1931,241; J.W. Nagl, J. Zeidler, E. Castle, Deutsch-dsterreichische Literatur geschichte, IV, Viena, 1937, 2222-2224; Georg Stadtmuller, Deutsche Ubertragungen rumănischer Dichtung, în Basil Munteanu, Geschichte der neueren rumănischen Literatur, Viena, 1943,281; Hans Giebisch, Gustav Gugitz, Bio-Bibliographisches Literaturlexikon Osterreichs, Viena, 1964, 143; Deutsches Literaturlexikon, Berna-Mimchen, VII, 1979,545-546; Heiner Schmidt, Quellenlexikon der Interpretationen und Textanalysen, III, Duisburg, 1985,276.	J.	W.
HAZUL, supliment umoristic al revistei „Vatra", apărut la Bucureşti, bilunar, în perioada ianuarie-aprilie 1895. Din această publicaţie satirică, de un bun nivel literar, au ieşit doar cinci numere, scrise aproape în întregime de Anton Bacalbaşa. Colaborau D. Teleor, Th.D. Speranţia şi este probabilă şi prezenţa unor scriitori de la „Vatra", greu însă de stabilit, din cauza pseudonimelor şi a iniţialelor sub care se ascund autorii. Anton Bacalbaşa a încercat să facă din H. o revistă deosebită de alte periodice satirice şi umoristice apărute în epocă, dând atenţie elementului literar, excluzând vulgarităţile şi atacurile personale. H. îşi propune să publice producţia umoristică a scriitorilor autohtoni cunoscuţi şi să popularizeze scriitorii de acelaşi gen, străini, prin traduceri şi localizări. în cronici umoristice, A. Bacalbaşa, cu verva specifică scrisului său, discută aspecte ale vieţii intelectuale şi literare: „modele" literare, mania imitaţiilor, neînţelegerile dintre diversele grupuri etc.	R.Z.
HĂULICĂ, Dan (7.II.1932, Iaşi), eseist. Este fiul Lucreţiei (n. Pascalide) şi al lui Nicolae Hăulică, funcţionar. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Iaşi, a făcut studii de istoria artei la Bucureşti, devenind cadru universitar la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti.
Hăulică
Dicţionarul general al literaturii române 478
Din 1971 este redactor-şef al revistei „Secolul 20". în 1981 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, iar între 1992 şi 2002 a fost ambasador al României la UNESCO. Din 1993 este membru corespondent al Academiei Române.
Afirmarea lui H. în peisajul intelectual contemporan, după debutul din „laşul literar" (1953), se face odată cu volumul de studii şi eseuri Critică şi cultură, apărut în 1967. Subliniind cu fervoare apartenenţa criticii la tradiţia umanistă a culturii europene, autorul îşi propune să răstoarne prejudecata conform căreia critica este „ruda săracă" a culturii; dimpotrivă, susţine el, folosind o sintagmă a lui Andre Malraux care va deveni laitmotivul întregii sale opere, critica este un fir al Ariadnei, ghidul indispensabil care călăuzeşte paşii prin coridoarele şi sălile „muzeului imaginar" al artei universale. Dignitatea actului critic vine din puterea sa coagulantă, din capacitatea de a ordona trecutul într-un întreg coerent, făcând astfel accesibil ceea ce altminteri s-ar pierde în infinite decupaje analitice; departe de fi un simplu sincretism, un inventar epigonic, sinteza critică este înţelegerea „fiinţei adânci a unei epoci", aşadar un act creator în adevăratul înţeles al cuvântului. Fără o atitudine de frondă ostentativă şi fără veleitate
contestatară, volumul pune în lumină un spirit eminamente clasic, H. situându-se în descendenţa spirituală a lui
G.	Călinescu. De altfel, ideile maestrului, prezente la tot pasul, se constituie în pietre de temelie ale celor mai importante eseuri, cele dedicate lui Brâncuşi şi istoriei picturii româneşti. Clasicismul esenţial al sculpturilor lui Brâncuşi — spune autorul —, provenit din straturile adânci ale spiritualităţii noastre, este acela al Greciei antice, cu care ne înrudim într-un fel mai profund decât toate celelalte popoare europene. Măsura acestui echilibru organic este ilustrată de ornamentica sever-geometrică a folclorului, aflată într-un contrast izbitor cu descriptivismul care domină folclorul popoarelor învecinate. De asemenea, eseul despre pictura românească este un prilej de reluare, după decenii de cenzură oficială, a preocupărilor interbelice de identificare şi definire a notelor caracteristice spiritualităţii româneşti. Scrisă în deceniul şapte, cartea lui H. poartă, pe de altă parte, amprenta acelui timp, amestecând, în secţiuni precum Ofensiva frumosului, subtilele teorii despre artă ale lui Baudelaire şi Valery cu citate din Marx şi ideile lui Malraux cu ideologia partidului unic. Volumul Geografii spirituale (1973) consacră pe deplin ideea de „muzeu imaginar" şi deschide, pentru prima oară în critica noastră, ample perspective asupra a ceea ce avea să poarte denumirea de postmodernism. Construite cu intenţia de realizare a unor conexiuni integratoare între cele mai variate perioade, stiluri şi epoci ale culturii universale, mergând de la diversele expresii ale goticului european până la compoziţia peisajului în grădinile japoneze, eseurile sunt o pledoarie pentru un nou mod de lectură, care, multiplicând nucleele de interes, evită monotonia şi linearitatea demersului critic tradiţional. „Semnul epocii noastre, scrie autorul, este o capacitate nouă, fără precedent, de a resuscita întregul acumulărilor umanităţii"; eliberat de obsesia originalităţii şi a frondei care a bântuit avangarda artistică până în anii '60, postmodernismul îmbrăţişează, fără deosebire, toate epocile culturale. Impresia generală este, în termenii eseistului, aceea de „proteism" şi „paradoxal eclectism", iar artiştii emblematici sunt Borges, T. S. Eliot şi Picasso. Spirit clasic, H. reduce paradoxul la o simplă sinteză şi proteismul la o privire integratoare: „dezarticularea" post-modernă a elementelor nu conduce la diseminare, la o proliferare infinită, ci la „o nouă sinteză", iar eclectismul nu este semnul unei „gândiri slabe", în sensul consacrat mai târziu de Vattimo, ci al unei „puteri noi", al unei „alianţe vaste cu istoria". Dincolo de structura sa teoretică, cartea apare ca un complex memorial de călătorie, în care peisajul, de la albastrul intens al apelor Mediteranei la statuile Romei şi palatele Parisului, este prilej de savuroase şi nu rareori savante călătorii spirituale prin cultura europeană şi universală, punând în valoare o admirabilă inteligenţă asociativă. Nostalgia sintezei
(1984)	şlefuieşte cu migală şi rafinament viziunea din volumele anterioare: titluri precum Grecia, un prezent perpetuu, între Septentrion şi Hellada sau Roma, implacabilă şi eternă vorbesc de la sine. Aflat în faţa ruinelor greceşti, estetul trăieşte cu maximă intensitate plăcerea privirii care alunecă peste „calcarul marin căruia Pausanias îi spunea poros", asumându-şi statuile,
479 Dicţionarul general al literaturii române
Hâjdeu
templele şi gândirea Antichităţii ca pe propriul trecut, într-un efort anamnetic de regăsire a sinelui. Limbajul descriptiv devine inevitabil unul intens metaforic, a cărui strălucire este dată de îmbinarea dintre concizia expresiei şi deschiderea teoretică pe care o provoacă neologismul savant; iată, de pildă, coloana de la Erehteion, care, „sfruntat sustrasă de pe Acropole de Lordul Elgin", „izbucneşte, descumpănind ca o mustrare, în gelidul, asepticul spaţiu de la British Museum". Măreţia artei greceşti, conchide cu satisfacţie nedisimulată neoclasicul H., nu poate fi umbrită nici de iconoclastele avangardisme ale lui Dali şi Man Ray, nici de publicitatea modernă care le foloseşte în scopuri comerciale. O menţiune specială merită eseul Corpul uman - „Defense et illustration", care, în spiritul umanismului tradiţional, trasează istoria imaginii corpului de-a lungul epocilor şi civilizaţiilor lumii: „Imaginea omului nu poate fi separată de întregul aspiraţiilor care definesc, istoric, o structură socială." Călătoria imaginară deschisă de această observaţie, în care se trece de la Tucidide la Michelangelo şi de la Leonardo la Dali şi Marcel Duchamp, culminează, firesc, cu scenele spectacolelor contemporane de balet ale lui Maurice Bejart. Spiritul clasic are însă, ca întotdeauna, ultimul cuvânt: „Trupul ca receptacol de înţelesuri filosofice îşi găseşte, poate, culminaţia cea mai amplă în marmorele Parthenonului
SCRIERI: Peintres roumains, I-II, Paris, 1965; Critică şi cultură, Bucureşti, 1967; Brâncuşi ou l'Anonymat du genie, Bucureşti, 1967; Geografii spirituale, Bucureşti, 1973; Nostalgia sintezei, Bucureşti, 1984; Dimensiuni ale artei modeme, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: AL Andriţoiu, O carte frumoasă despre frumos, RMB, 1968, 7270; Râpeanu, Interferenţe, 209-216; Valeriu Râpeanu, Interpretări şi înţelesuri, Iaşi, 1975,196-200; Streinu, Pagini, IV, 270-272; Mihăilescu, Conceptul, II, 50-51, 247-248; Lovinescu, Unde scurte, IV, 181-183; Dicţ. scriit. rom., II, 493-495; Popa, Ist lit., II, 1066. L.H.
HÂJDEU, Alexandru (30.XI.1811, Mişiurineţ-Kremeneţ — 9.XI. 1872, Hotin), cărturar, poet şi prozator. Cel mai mare dintre cei trei copii ai lui Tadeu Hâjdeu, dintr-o a doua căsătorie, cu o evreică, Valeria, învaţă mai întâi la pensionul fiilor de nobili de pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău. Urmează Facultatea de Ştiinţe Juridice la Harkov (1829-1832), făcând, în acelaşi timp, şi studii de ştiinţe ale naturii şi de litere. H. afirmă că ar fi audiat şi cursuri universitare la Miinchen şi Heidelberg. Oricum, în 1833 era funcţionar la Chişinău şi tot atunci încerca să obţină o slujbă la Iaşi. Până în 1840 practică avocatura, fiind şi efor al şcolilor din ţinutul Hotin. Din căsătoria cu Elisabeta Dauksza, fiica unui nobil lituanian şi a unei descendente din familia Morţun, i se nasc doi fii: Tadeu — viitorul savant şi scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu, şi Nicolae, care moare tânăr, probabil din cauza unei întemniţări politice. După ce un deceniu predă la liceele din Viniţa, Rovno şi Cameniţa, în 1850 revine în Basarabia, ca avocat la Chişinău şi apoi la Hotin. Vanitos şi sfidător, H. era privit ca un personaj iritant, turbulent, periculos chiar, de unde numeroase conflicte cu autorităţile, precum şi instabilitatea în slujbe. Nu îi putea fi trecută cu vederea nici mândria cu care îşi afirma obârşia
nobilă, tradiţia cărturărească a familiei şi propriile merite ori titluri. între intelectuali însă avea faima unui om cu preocupări enciclopedice, poliglot (cunoştea douăsprezece limbi), erudit în istoria românilor, deţinător al unei biblioteci de mare valoare. Cunoscut şi în ţară, este chemat să intre, în 1866, în Societatea Literară Română. Dar oficialităţile ruse îl împiedică să vină la Bucureşti. Se vede obligat să renunţe la calitatea de membru activ al forului, care îl alege, în 1870, membru onorific. Descurajat şi chinuit de însingurare, îşi trece ultimii ani cufundat în misticism, aşa cum se va întâmpla şi cu
B.	P. Hasdeu.
H.	poate fi considerat un cărturar în bună parte nerealizat, de vreme ce a publicat extrem de puţin şi răzleţ. Dar activitatea lui, în care se întrevăd posibilităţi ieşite din comun, reprezintă, şi în sensul cel mai propriu, un vast şantier, unde B.P. Hasdeu şi-a făcut ucenicia. Mii de file conţinând poezii, proză, studii pregătite pentru tipar sau doar eboşe, schiţe pentru tot felul de dicţionare şi mai cu seamă conspecte, însemnări, excerpte sunt aduse de fiul său în ţară, păstrate cu pioşenie şi nu o dată folosite. Moştenind şi transmiţând spiritul iscoditor, înflăcărat şi bizar, frenezia şi orgoliul creaţiei, obsesia celebrităţii, aplecarea spre exagerare şi mistificare, H. este un cărturar care explorează domenii variate — botanică, drept, filosofie, istorie,
■Sil
sz?-
■P
W/ÎS
, v-:.
Hâncu
Dicţionarul general al literaturii române 480
filologie, folcloristică, literatură —, fără a reuşi să-şi ducă la capăt proiectele. Majoritatea lucrărilor sunt scrise în limba rusă, dar izvorăsc din conştiinţa apartenenţei şi contribuţiei la cultura românească. Cea mai statornică preocupare este lectura, din diferite unghiuri, a istoriei şi a mitologiei istorice a românilor. Publică mai întâi zece poezii populare prelucrate în revistele „Vestnik Evropî" (1830), „Teleskop" (1833) şi „Molva"
(1835). Dintr-o devoţiune romantică faţă de spiritualitatea populară, tinde să amplifice valoarea textelor, punând la contribuţie improvizaţia şi fantezia mistificatoare. Interesul pentru individualitatea spirituală a unui popor este prezent şi în comentariile asupra ideilor filosofului ucrainean G.S. Skovoroda. Influenţa lui Skovoroda, definit ca un geniu socratic, este sesizabilă în mai multe studii publicate în presa rusă, H. preluând de la acesta ideea genezei divine a poeziei. Istoric prin vocaţie, el se angajează într-un fel de luare în posesie a trecutului şi a urmelor lui. Câteva discursuri ţinute la sfârşit de an şcolar, conturând vibraţia lirică şi intelectuală a acestui peregrin mesianic în istoria românească, au circulat şi dincoace de Prut: Cuvânt cătră elevii şcoalei ţinut. Hotinului, ruşi şi moldoveni, rostit în 1837, rămas în manuscris, editat numai în traducerea românească a lui C. Stamati („Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 1838) şi Suvenire de cele trecute, idee de cele de faţă şi arătare de cele viitoare a Moldovei, expus în 1840 şi publicat fragmentar de M. Kogălniceanu în „Dacia literară", în versiunea aceluiaşi C. Stamati. Animată de încrederea în unire ca act de continuitate firească în desfăşurarea istoriei naţionale, Epistola către români, apărută în 1859, în revista „România" a lui
B.P. Hasdeu, sub pseudonimul Alexandru Hotineanul, confirma solidaritatea cu idealurile generaţiei paşoptiste. Meditaţia statornică asupra istoriei şi a legităţii ei face din H. unul dintre primii cugetători români care îşi pun probleme de filo-sofie a istoriei. înţelegând istoria ca „motor al dezvoltării spiritului uman", el formulează în Problema timpului nostru, expunere publică din 1842, tipărită postum în româneşte (1938), câteva întrebări fundamentale pentru cunoaşterea istorică. înrâurit de kantianism şi cu precădere de hegelianism, de lecturile din Herder, Fichte, Schelling şi Gorres, autorul delimitează componentele evoluţiei istorice, face disocieri nuanţate privitoare la viaţa istorică, la comunitatea umană, se opreşte la însemnătatea spiritului naţional în existenţa statală, în cultură şi în limbă, vorbeşte despre relaţia personalitate-comunitate. Enunţă chiar ipoteza unei „legi a polarizaţiei" în istorie şi încearcă o temerară periodizare. Există mult eclectism în gândirea lui, dar, consacrându-se filosofiei istoriei, H. face pionierat în domeniu, prefigurând şi aici opera lui B.P. Hasdeu. Tot de la istorie pleacă în încercările literare, care complinesc, ca la toţi reprezentanţii familiei, cercetările în ştiinţă. I-au fost atribuite multă vreme câteva scrieri în proză care îi aparţin lui Boleslav Hâjdeu, fratele său. H. a publicat, în ruseşte, o singură naraţiune, Duca („Vestnik Evropî", 1830), păstrată şi în manuscris. Târziu, în „Columna lui Traian" (1871), apoi în volum (1872), a fost publicată sub numele său nuvela Domnia Arnăutului, după un text aflat de B.P. Hasdeu între manuscrisele de familie, tradus în limba română şi stilizat într-o manieră caracteristică de cel
care voia să-şi omagieze astfel părintele.Naraţiunea, compusă din materia a trei povestiri — Dabija şi Hâncul, tipărite de Boleslav Hâjdeu („Sân otecestva", 1838), şi Duca, publicată anterior de H. —, îşi are sursa în fondul de tradiţii istorice şi populare ale familiei, tezaurizat şi folosit în deplină libertate de toţi literaţii ei, începând cu Tadeu Hâjdeu, fără ca ideea paternităţii exclusive să-i fi preocupat vreodată. Un destin ingrat a avut segmentul literar care aparţine cert lui H., şi anume versurile lui, editate doar postum, după mai bine de un secol. Mai multe manuscrise în limba rusă, dintre care cel mai important poartă titlul Minutîvdohnovenia molodostiAleksandra Ghijdeu şi este datat 1829-1843, au fost încredinţate lui B.P. Hasdeu la venirea acestuia în Iaşi, desigur cu speranţa că vor fi tipărite. Cu rare excepţii, „clipele de inspiraţie ale tinereţii" lui H., în general apropiate de factura poeziei populare româneşti, au ca motiv fundamental iubirea faţă de Moldova şi istoria ei. Un ciclu de sonete evocă în ritmuri ample, vibrant romantice, locuri şi nume, fapte glorioase (Suceava, Mănăstirea Neamţ, Valea Albă, Ştefan cel Mare ş.a.). Despre Moldova vorbeşte autorul şi într-un credo patetic, cu rezonanţe incantatorii. Câteva parafraze ale unor motive întâlnite la Gh. Asachi, Ienăchiţă Văcărescu şi C. Conachi întăresc ideea afinităţii cu poeţi şi cu o poezie în interiorul căreia H. aspira, de fapt, să-i fie recunoscută prestaţia.
SCRIERI: Cuvânt către elevii şcoalei ţinut. Hotinului, ruşi şi moldoveni, tr.
C.	Stamati, Iaşi, 1855; ed. (Vechea slavă a Moldovei), îngr. P.V. Haneş, Bucureşti, 1919; Domnia Arnăutului, pref. Iosif Vulcan, Bucureşti, 1872; ed. îngr. şi pref. Liviu Marian, Chişinău, 1930; [Scrieri], în Julie B.P. Hasdeu, Oeuvres posthumes, II, Paris — Bucureşti, 1890, 262-280, în
B.P. Hasdeu, Opere, I, îngr. Stancu Ilin, introd. George Munteanu, Bucureşti, 1986,335-342; Un filosof mistic, tr. M. Majewski, pref. Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1930; Neizdannâia stihotvoreniia, Chişinău, 1930; Problema timpului nostru, tr. N. Covali, pref. Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1938; Izbrannoe, pref. I.S. Vasilenko, Chişinău, 1956; îzbrannoe, îngr. N.N. Romanenko, pref. P.T. Balmuş, Chişinău, 1986; Domnia Arnăutului. Proză, poezie, publicistică, Chişinău, 1987.
Repere bibliografice: Vulcan, Panteonul, 133-136; Pop, Conspect, II, 242-247; Iorga, Ist. lit. XIX, II, 41-42; P.V. Haneş, Scriitorii basarabeni, Bucureşti, 1920,159-191; Liviu Marian, Alexandru Hasdeu şi Academia Română, Bucureşti, 1932; E. Dvoicenco, Alexandru Hasdeu şi literatura română populară, Vălenii de Munte, 1936; Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, ed. 2, Bucureşti, 1941,319-323; Tr. Ionescu-Nişcov, Alexandru Hasdeu, Bucureşti, 1941; Bezviconi, Profiluri, 208-213; E. M. Dvoicenko-Markova, Russko-rumânskie literaturnâe sviazi v pervoi polovine XIX veka, Moscova, 1966, 99-133; Cornea, Oamenii, 318-320; Dicţ. lit. 1900, 438-440; Studii şi materiale despre Alexandru şi Boleslav Hâjdeu, Chişinău, 1984; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 279-280; I. Oprişan,
B.P. Hasdeu sau Setea de absolut, Bucureşti, 2001,51-80.	G.D.
HÂNCU, Agenor Bogdan (24.VI.1956, Bucureşti - 8.VIII.1991, Mangalia), clasicist. Este fiul Monicăi Hâncu (n. Bilţiu-Dăncuş), bibliotecară, şi al lui Radu Hâncu, clasicist. Licenţiat în limbi clasice al Universităţii din Bucureşti, H. a fost profesor de limba latină în comuna Ianca (judeţul Brăila), apoi la Bucureşti, în învăţământul preuniversitar. După 1990 va preda limba latină la Facultatea de Drept Ecologic. A debutat cu
481 Dicţionarul general al literaturii române
Hâncu
articolul Sofocle: „Antigona" în „Limbă şi literatură română pentru elevi" (1985), colaborând cu articole la revistele „Limbă şi literatură", „Limbile moderne în şcoală" şi „Studii clasice".
Şi-a dedicat opt ani din viaţă studierii, transcrierii, traducerii şi editării manuscrisului inedit al florilegiului de poezie latină Illustrium poetarum flores, realizat de Ioan Inocenţiu Micu-Klein în timpul exilului la Roma. Cu câteva luni înainte de a muri, H. a descoperit sursa-model a cărturarului român, lucrarea omonimă a umanistului italian Ottavio Fioravanti (secolul al XVI-lea), descoperire pe care a făcut-o publică în mai 1991, printr-o comunicare la Societatea de Studii Clasice. Lucrarea a fost publicată ulterior în revista „Studii clasice" şi valorificată în notele ediţiei pe care o pregătea şi pentru care a fost distins post-mortem, în 1994, cu Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu" al Academiei Române.
Ediţii: Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Carte de înţelepciune latină. îlustrium poetarum flores - Florile poeţilor iluştri, ed. bilingvă, tr. edit., introd. Florea Firan, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Ileana Mihăilă, în căutarea surselor antologiei „Illustrium poetarum flores" de Ioan Inocenţiu Micu-Klein, AC, 1992,11; Ileana Mihăilă-Hâncu, File din istoria unui manuscris: „Illustrium poetarum flores", CC, 1993,4; Radu Mârza, Ioan Inocenţiu Micu-Klein, „Carte de înţelepciune latină. Illustrium poetarum flores - Florile poeţilor iluştri", „Caietele David Prodan", 1994, V, [I. Fischer], Nota redacţiei la Bogdan Hâncu, Preluare şi prelucrare în antologia poetică a lui Ioan Inocenţiu Micu-Klein, SC, 1997.	II.	M.
HÂNCU, Andrei (3.VII.1929, Mateuţi, j. Orhei), folclorist. Este fiul Olimpiadei şi al lui Simion Hâncu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1957) şi a obţinut doctoratul în filologie (1962) cu teza Balada populară „Mioriţa". Din 1962 devine colaborator ştiinţific în secţia de folcloristică a Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Publică la „Limbă şi literatură moldovenească", „Revista de etnologie" ş.a. A făcut parte din colectivul care a realizat lucrarea Cât îi Maramureşul (1993; Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române). A înregistrat materiale etnografice şi folclorice în majoritatea localităţilor din Republica Moldova şi în cele româneşti din regiunile Cernăuţi, Odessa şi Nikolaev, din nordul Maramureşului (Ucraina). Participă la editarea corpusului Creaţia populară moldovenească (şaisprezece volume; îi aparţin două volume: Balada şi Folclorul obiceiurilor de iarnă, în colaborare cu V. Zelenciuc), a colecţiilor de folclor pe zone (şapte volume), Mărgăritare (cincisprezece culegeri; îi aparţin două cărţi). Are preocupări privind geneza speciilor şi genurilor folclorice, istoria baladelor, evoluţia obiceiurilor şi a poeziei de familie, istoria folcloristicii ş.a. A scris monografiile Balada populară „Mioriţa" (1967), Eposul baladic la moldoveni (1977), Probleme de geneză a creaţiei poetice populare moldoveneşti (1991). Publică studii şi articole despre S. FI. Marian, B.P. Hasdeu, T.T. Burada, P.V. Ştefănucă ş.a. Este autorul mai multor capitole în cursuri teoretice şi crestomaţii pentru instituţiile de învăţământ universitar: Schiţe de folclor moldovenesc (1965), Folclor moldovenesc.
Crestomaţie (1966), Creaţia populară. Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria şi Bucovina (1991).
SCRIERI: Balada populară „Mioriţa", Chişinău, 1967; Eposul baladic la moldoveni, Chişinău, 1977; Probleme de geneză a creaţiei poetice populare moldoveneşti, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 290; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,314-316; Calendarul bibliotecarului, Chişinău, 1998,163-166; Popa, Ist. lit, II, 1198.	'	N.B.
HÂNCU, Dumitru (5.V.1922, Botoşani), publicist, eseist şi traducător. Este fiul Perlei şi al lui Avram Hâncu, negustor. Urmează liceul la Botoşani, apoi cursurile Facultăţii de Istorie la Universitatea din Bucureşti. A lucrat la Agerpres, „Contemporanul", „Veac nou", în redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ca şef al redacţiei de literatură universală. Debutează în presă cu un articol despre Actualitatea lui Dickens, în revista „Apărarea" (1946), şi editorial, cu volumul Heinrich Heine, vestitor al timpurilor noi (1956). A colaborat cu eseuri, studii şi articole la „Contemporanul", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Arc" ş.a.
Heinrich Heine, vestitor al timpurilor noi şi Kogălniceanu (1960) sunt biografii care acordă o atenţie particulară, cu recurs la citate din opere şi la documente, evoluţiei intelectuale a celor două personalităţi. Conexiuni cu „Vrăjitorul" (1995), studiu erudit, dar totodată accesibil, despre receptarea operei lui Thomas Mann în România şi despre raporturile dintre scriitorul german şi spaţiul românesc, este „un eseu de structură jurnalistică, pentru că ştie să utilizeze, inteligent, elemente din senzaţionalul gazetăresc, sporind interesul lucrării" (Z. Ornea). Cartea „Noi" şi germanii „noştri". 1800-1914 (1998) este un studiu de imagologie, domeniu care l-a interesat pe H. şi atunci când a tradus una din lucrările lui Klaus Heitmann. A mai realizat câteva transpuneri din H. Heine, Thomas Mann ş.a., a redactat numeroase prefeţe sau studii introductive referitoare nu numai la scrieri traduse (sau antologate) de el însuşi. A întocmit o antologie de articole şi pamflete de Ion Vinea (1984).
SCRIERI: Heinrich Heine, vestitor al timpurilor noi, Bucureşti, 1956; Kogălniceanu, Bucureşti, 1960; Conexiuni cu „ Vrăjitorul" (Thomas Mann în România), Bucureşti, 1995; Un licăr în beznă, Bucureşti, 1997; „Noi" şi germanii „noştri". 1800-1904, Bucureşti, 1998; Excurs în timp, Bucureşti,
2003.	Antologii: Ion Vinea, Săgeata şi arabescul, introd. edit., Bucureşti, 1984; Mărturii: „Chestiunea evreiască", introd. edit., Bucureşti, 1996. Traduceri: Heinrich Heine, Opere alese, II, IV, Bucureşti, 1971,1975; Heinrich Mann, Ţara huzurului, Bucureşti, 1971; Alfred Andersch, Winterspelt, Bucureşti, 1980; Arthur Schnitzler, întoarcerea lui Casanova, introd. trad., Bucureşti, 1982, Nuvele, introd. trad., Bucureşti, 1984; Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german. 1775-1918. Un studiu imagologie, introd. trad., Bucureşti, 1995; Martha Bibescu, Jurnal berlinez '38, îngr. trad., Bucureşti, 2001; Werner Lutz, Pe urmele marelui fluviu, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Franz Hodjak).
Repere bibliografice: Geo Şerban, O „viaţă" a lui Kogălniceanu, TR, 1960, 22; Cornelia Maria Savu, Thomas Mann în România, „Curierul
Hâncu
Dicţionarul general al literaturii române 482
naţional", 1995,1229; Ioana Pârvulescu, De la Mann la Manolescu, RL, 1995,16; Z. Omea, Thomas Mann şi România, RL, 1995,33; Z. Omea, în spaţiul germanic, RL, 1996,1; Mariana Lăzărescu, Das Rumănienbild im deutschen Sprachraum, „Allgemeine deutsche Zeitung fur Rumănien", 1996,23 martie; I. Stanomir, „Germanii noştri", LCF, 1999,3; Z. Ornea, Un studiu imagologie, RL, 1999,3.	N. Br.
HÂNCU, Radu (1.V.1926, Bucureşti - 5.DC1993, Bucureşti), clasicist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Vasile) şi al lui Dumitru-Titu Hâncu, magistrat. Este tatăl lui Agenor Bogdan Hâncu. H., primul născut dintre patru copii, a beneficiat de o educaţie îngrijită (în perioada liceului îşi plăteşte lecţii particulare de latină şi elină din banii de buzunar). Va absolvi Liceul „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti în 1944 şi va urma în paralel dreptul şi literele, luându-şi licenţa în ambele domenii în 1948 (cu menţiunea magna cum laude pentru filologie clasică). Angajat în învăţământul universitar, din pricina originii sociale ca şi a atitudinii sale politice este dat afară din facultate în 1952, rămânând o vreme şomer. Spre sfârşitul anilor '50 va fi cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti, dar în urma unui denunţ cu privire la opiniile sale anticomuniste, în 1961 se vede implicat într-un proces politic, sub acuzaţia de „încercare de lovitură de stat"; împreună cu prietenul său Edgar Papu va fi condamnat la închisoare pe viaţă. Eliberat din detenţie în 1964, ulterior reabilitat, rămâne permanent în atenţia Securităţii. Angajat spre sfârşitul anilor '60 la Institutul de Istorie din Bucureşti, se va muta la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", unde va colabora la lucrarea colectivă Dicţionar de termeni literari (1976). în 1975, fiind trecut printre cei care urmau să fie scoşi din institut din motive de dosar, deşi i se propune transferarea la Institutul de Lingvistică, preferă să se pensioneze.
Traducător neobosit din latină şi greacă, H. debutează în 1945 la „Revista Fundaţiilor Regale", cu o traducere în metru original a Elegiei I. Bentru pace a lui Tibul. De-a lungul anilor '50 -'60 se va face cunoscut prin contribuţiile la Izvoare privind istoria României (I-II, 1964-1970) şi la Crestomaţie de texte privitoare la istoria antică (1961), pentru care realizează traduceri din Aristotel, Comelius Nepos, Eusebiu din Caesarea, Diogene Laerţiu, Herodot, Hesiod, Diodor din Sicilia, Dioscoride, Dio Cassius, Demostene, Polibiu, Pindar, Tucidide, Pausanias, Strabo, Xenofon ş.a. Va mai participa la traducerea lucrării Istoria Romei Războaiele civile de Appian şi va realiza în nume propriu sau în colaborare alte câteva volume de traduceri: Lucian din Samosata, Scrieri alese (1959), Homer, Iliada, traducere în proză (1981; Premiul Uniunii Scriitorilor), Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, împreună cu Vladimir Iliescu (1981).
Traduceri: Lucian din Samosata, Scrieri alese, pref. Petru Creţia, Bucureşti, 1959; ed. pref. Sanda Diamandescu, Bucureşti, 1983; Homer, Iliada, I-II, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Sanda Diamandescu); ed. pref. Ion Acsan, Bucureşti, 1999; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Vladimir Iliescu).
Repere bibliografice: Lascu, Clasicii, passim.	II.M.
HÂRLAV, Constantin (14.V.1950, Bilbor, j. Harghita), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Elenei (n. Tofan) şi al lui Gheorghe Hârlav, ţărani. După Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1965-1969), va absolvi Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1973). Este redactor la „Muguri", revista elevilor din Liceul „Andrei Şaguna", redactor şi secretar general de redacţie la revista „Echinox" (1971-1973), redactor-şef (1975-1977) şi secretar general de redacţie la „Napoca universitară". Devine, succesiv, metodist la Casa de Cultură a Studenţilor din acelaşi oraş (până în 1980), redactor la „Flamura Prahovei" (1980-1982), metodist la Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Prahova (1984-1989), la Comitetul de Cultură al judeţului Prahova şi la Casa Municipală de Cultură Ploieşti (1989-1990), redactor la „Interval" (1990-1993), profesor (din 1992) la liceele „I. L. Caragiale" şi „Spiru Haret" din Ploieşti, cercetător, din 1994, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române. Debutează în „Astra" (1969) şi colaborează la „Viaţa studenţească", „Amfiteatru", „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Orizont", „Caiete critice", „Interval", „Azi literar", „Buletinul Filialei Ploieşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice", „Anuarul Muzeului de Istorie al judeţului Prahova", „Revista de istorie şi teorie literară", „Accent", „Adevărul literar şi artistic", „Axioma", „Şcoala noastră".
într-un interviu dat în urmă cu trei decenii, Mircea Zaciu conturează, „fără ierarhii şi prejudecăţi", tabloul noii şcoli clujene de critică şi istorie literară, alcătuit din „autori mai tineri ori mai vârstnici, afirmaţi prin lucrări serioase", între care figura şi H., care scria cronică literară la „Echinox", în alternanţă cu Ion Marcoş şi Nicolae Oprea, primind, în 1974, premiul pentru critică literară al revistei „Tribuna". Şi-a asumat dificultăţile acestei forme de critică, afirmaţiile riscante intrând şi ele în regula jocului, şi a înţeles că acesta e „semnul de nobleţe, dar şi dramatismul condiţiei cronicarului". în anul 1976 îşi descoperea însă vocaţia de editor şi dădea la iveală jurnalul de călătorie din 1878 al lui Ioan Droc, Expozifiunea de la Paris, apărut în seria „Restituiri" a Editurii Dacia. Au urmat alte ediţii, toate din opera lui I. L. Caragiale: Teatru (1980), Cele mai frumoase scrisori (2000), Triptic pentru Eminescu (2000) şi, în fine, Opere (I-IV, 2000-2002), în colaborare cu Stancu Ilin şi Nicolae Bârna. Editorul nu l-a trecut în umbră pe criticul şi istoricul literar H.; dimpotrivă, în comentariul la jurnalul de călătorie al lui Ioan Droc a vădit, cum s-a observat, „nu doar spirit critic, ci şi capacitate de a retrăi o biografie, în felul ei ciudată, pe coordonatele istoriei literare" (Nicolae Oprea), iar în însemnările referitoare la teatrul lui I. L. Caragiale intitulate Fragmente pentru o „mitologie" caragialeană, a emis opinii pertinente privind dubla ipostază, „tragică şi parodică", a conului Leonida sau individualitatea personajelor din Năpasta. întreaga măsură a demersului de editor şi-o dă H. în realizarea seriei Opere de I. L. Caragiale, care a cerut îndelungi şi riguroase investigaţii şi confruntări cu sursele (manuscrise, ziare, reviste, volume). Reordonarea textelor ţine seama de modelul propus de Paul Zarifopol, compartimentarea în mai puţine secţiuni fiind explicabilă prin faptul că în cazul lui Caragiale graniţele
483 Dicţionarul general al literaturii române
Hedeşan
dintre proză şi publicistică nu sunt uşor de stabilit. Ediţia recuperează un număr mare de texte jurnalistice şi îmbogăţeşte cu aproape două sute de epistole noi capitolul corespondenţei. Notele şi comentariile sugerează un nou orizont de lectură al operei caragialiene. Se stăruie prioritar asupra circulaţiei textelor, asupra transferurilor de teme şi motive, asupra laboratorului de creaţie al scriitorului.
Ediţii: Ioan Droc, Expoziţiunea de la Paris, pref. edit., Cluj-Napoca, 1976; I. L. Caragiale, Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1980, Cele mai frumoase scrisori, pref. edit., Ploieşti, 2000, Triptic pentru Eminescu. în Nirvana, Ironie, Două note, Ploieşti, 2000, (în colaborare cu Nicolae Boaru), Opere, I-IV, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2000-2002 (în colaborare cu Stancu Ilin şi Nicolae Bârna).
Repere bibliografice: Radu Mareş, Constantin Hârlav, TR, 1975,4; Ion Marcoş, Ioan Droc, „Expoziţiunea de la Paris", TR, 1977,4; Teodor Tihan, Ioan Droc, „Expoziţiunea de la Paris", ST, 1977,12; Eugen Duca, Ioan Droc, „Expoziţiunea de la Paris", ECH, 1978, 2-3; Zaciu, Lancea, 299; Tudor Dumitru Savu, Rânduri la o postfaţă, TR, 1981, 5; Virgil Leon, Pentru o mitologie caragialeană, TR, 1985,35; Marius Pop, Caragiale într-o nouă interpretare critică, „Flamura Prahovei", 1985, 21 septembrie; Catagraf, Fragmente despre Caragiale, LCF, 1985, 27; Nicolae Oprea,
I.	L. Caragiale, „Teatru", ARG, 1985, 5; Anghelescu, Lectura, 11-19) Liviu Grăsoiu, Caragiale... mereu Caragiale, LCF, 2000, 26; Al. Săndulescu, Epistolierul Caragiale, ALA, 2000,531; Z. Ornea, Ediţia academică Caragiale, RL, 2002, 1; Calinic Argatu, Frumuseţea lumii văzute, Cluj-Napoca, 2002, 5-9; Lefter, Scriit rom. '80-90, II, 53-54; Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Viorica Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, Miercurea Ciuc, 2003, 470; Nicolae Oprea, Literatura „Echinoxului", Cluj-Napoca, 2003,118-121.	I.D.
HÂRSU, Lia (29.XII.1875, Băneasa, j. Teleorman - 8.II.1964, Bucureşti), prozatoare, autoare de piese de teatru şi traducătoare. Soţie a medicului şi publicistului Melchior Hârsu, Rozalia Măgură va semna Lia Măgură, Lia Măgură Hârsu, Lizzi Hârsu şi Lia Hârsu. A funcţionat, din 1911, ca institutoare de limba română în învăţământul primar. Debutează cu proză în ultimii ani ai secolului al XlX-lea la „Familia" lui Iosif Vulcan, continuând să trimită colaborări şi la „Dimineaţa", „Dimineaţa copiilor", „Helios", „Adevărul", „Literatorul", „Noi pagini literare", „Viaţa literară", „Revista copiilor şi a tinerimii", „Noua revistă română", „Universul literar" ş.a. în 1921 intră în Societatea Scriitorilor Români. H. a scris nuvele şi schiţe, dar mai ales basme şi teatru şcolar, a făcut numeroase traduceri şi localizări. Proza scurtă va forma substanţa volumelor Schiţe (1909), Un vis (1911), Fără noroc şi alte nuvele (1914), Suflete zbuciumate (1921) şi Scene banale (1927), iar A fost odată ca niciodată...(1922) şi împărăţia de zăpadă (1924) vor include poveşti. Tot poveşti cuprinde şi volumul antologic Flăcăul cel isteţ, apărut în 1956. De asemenea, la Editura Casa Şcoalelor, în 1925 şi 1927, au fost publicate în colecţia „Teatru şcolar" mai multe feerii pentru uzul serbărilor şcolare (Prinosul îngerilor, Slujnica Maicii Domnului, Steluţele de aur) şi basme sumar dramatizate (Domniţa adormită din palatul fermecat, Volbură-Vodă, Meşterul Papuc, Doftorul Ştie-Tot, Urciorul fermecat),
toate jucate cu succes în faţa micilor spectatori. Volumul Teatru şcolar (1936) va relua câteva dintre ele.
Schiţele şi nuvelele semnate de H. dezvăluie o sensibilitate aparte, vibrând în faţa existenţelor mărunte. Sunt cu adevărat „scene banale", dar semnificative şi încărcate de autenticitate. Căsnicii ratate, pierderea agoniselii de-o viaţă, lupta cu bolile, suferinţele materne sau deziluziile sentimentale ar fi numai câteva aspecte alături de multe altele, reconstituite cu spirit de observaţie, într-o relatare concisă şi plină de naturaleţe. Nu lipsesc unele căderi în patetic, tuşele moralizatoare, repetiţiile, dar în general nota de firesc rămâne dominantă. în basme, H. respectă, când şi când, linia tradiţională a poveştii populare, derulată în limbajul său specific, dar nu de puţine ori o modifică printr-o prelucrare liberă; unde apar şi excesive stilizări metaforice. Se simt influenţe din literatura unor autori străini, din care scriitoarea a tălmăcit (Fraţii Grimm ş.a.). Plusul de poezie sau pitoresc nu le face însă mai atractive pentru vârsta destinatarilor. Palmaresul traducerilor din limbile rusă, engleză, franceză, germană este deosebit de bogat şi cuprinde nume ca Alphonse Daudet, Maxim Gorki, Arkadi Avercenko, Edgar Wallace, Z. Grey, H.H. Evers, Charles de Richter, Henry Warren, Karl May ş.a.
SCRIERI: Schiţe, Bucureşti, 1909; Un vis, Bucureşti, 1911; Fără noroc şi alte nuvele, Bucureşti, [1914]; Suflete zbuciumate, Bucureşti, [1921]; A fost odată ca niciodată..., Bucureşti, 1922; împărăţia de zăpadă, Bucureşti, 1924; Domniţa adormită din palatul fermecat, Bucureşti, 1925; Prinosul îngerilor, Bucureşti, 1925; Slujnica Maicii Domnului, Bucureşti, 1925; Steluţele de aur, Bucureşti, 1925; Volbură-Vodă, Bucureşti, 1925; Doftorul Ştie-Tot, Bucureşti, 1927; Meşterul Papuc, Bucureşti, 1927; Urciorul fermecat, Bucureşti, 1927; Scene banale, Bucureşti, [1927]; Teatru şcolar, Bucureşti, 1936; Flăcăul cel isteţ, Bucureşti, 1956. Traduceri: Alphonse Daudet, Aventurile lui Tartarin din Tarascon, Bucureşti, 1908; Maxim Gorki, Nuvele, Bucureşti, [1908]; Fraţii Grimm, Poveşti, Bucureşti, 1909, Alte poveşti, Bucureşti, [1915], Poveşti pentru copii, Bucureşti, 1931; Carmen Sylva, Prinţul Codrului, Bucureşti, [1912], Poveştile unei regine, Bucureşti, [1914]; H.H. Evers, Andrea Woyland, Bucureşti, 1931; Z. Grey, Printre bandiţi, Bucureşti, 1932; S. Rohmer, Regele opiului, Bucureşti, 1932; Edgar Wallace, Uşa cu şapte broaşte, Bucureşti, 1932; Karl May, Pământul misterelor, Bucureşti, 1934, De pe tron la eşafod, Bucureşti, f.a.; Henry Warren, Aventurile submarinului Dox, fasc. 1-170, Bucureşti, 1934-1936; Jose Moselli, Regele boxeurilor, I-II, Bucureşti, ta.; Charles de Richter, Balaurul din Monte Carlo, Bucureşti, ta.
Repere bibliografice: M.D. [Mihail Dragomirescu], „Poveşti" adunate de Fraţii Grimm, traduse de Lia Hârsu, CVC, 1909, 9; D.C. Z. [D. C. Zavalide], „Un vis" de d-na Lia Hârsu, „Revista idealistă", 1911, 5; N.I. Russu, „A fost odată ca niciodată...", „Buletinul Institutului de Literatură", 1923,33: Perp.[Perpessicius], „Teatru şcolar", „Răsăritul", 1925, V, Constanţa Hodoş, „Scene banale" de Lia Hârsu, RVS, 1928, 3; Cristea, Teleorman, 315-316.	C.Bz.
HEDEŞAN, Otilia (20.VII.1962, Pecica, j. Arad), etnolog. Este fiica Vioarei (n. Dragoş) şi a lui Ioan Hedeşan, profesor. După studii liceale la Arad (1976-1980), face Facultatea de Filologie, secţia română-latină, la Timişoara (1980-1984), devenind profesoară de limba şi literatura română la Sânnicolau Mare (1984-1989) şi apoi cadru didactic la Catedra de literatură
Hefter
Dicţionarul general al literaturii române 484
română şi comparată a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii de Vest de la Timişoara, unde îşi susţine şi doctoratul cu teza Fenomenul povestitului astăzi (1996). Coordonează, de la volumul al optulea (1998), împreună cu Ioan Viorel Boldureanu, publicaţia academică „Folclor literar", devenită, din anul 2001, „Revista de etnologie".
în cărţile pe care H. le-a publicat se simte suflul înnoitor adus de formaţia şi lecturile noului val de etnologi români. Deloc intimidată de perspectiva senzaţionalistă, care a exploatat în Occident mitul vampirului şi al strigoiului, în Şapte eseuri despre strigoi (1998) autoarea procedează metodic, lucid, la alcătuirea unui dosar al credinţelor despre strigoi şi la comentarea lui. După ce examinează terminologia complexului mitologic românesc al strigoiului („strigă", „strigoaie", „moroi", „moroaie", „moroiniţă", „priculici", „vampir", acesta din urmă substituindu-i pe ceilalţi), evocă atestările despre vampiri datorate fie unor medici trimişi de Curtea vieneză, fie clerului ortodox român, care condamna credinţa ca fiind deşartă. Urmează examinarea răspunsurilor la chestionarele lui B.P. Hasdeu, a studiilor lui S. FI. Marian şi Tudor Pamfile. H. tratează chestiunea de pe poziţia etnologului interesat de reprezentările mitologice ale strigoilor vii şi ale celor morţi (acestei dihotomii îi alătură o alta, propusă de Marianne Mesnil: „strigoiul predestinat" şi „strigoiul din întâmplare"), de sistemele rituale tradiţionale, de riturile prefunerare, de complexul mitologic al strigoiului ca „parte integrantă a epicii fantastice tradiţionale", dând o clasificare a principalelor subiecte narative (cele mai multe găsite în Mitologie românească de Tudor Pamfile). în Pentru o mitologie difuză (2000), autoarea afirmă că reconstituirea mitologiei româneşti, alcătuită „din mici fragmente, adesea divergente şi, la prima vedere, de-semantizate", nu este o operaţiune facilă. în aceste numeroase fragmente, H. caută ceea ce este convergent despre subiecte precum Fata Pădurii, Sfânta Vineri, Caii lui Sântoader, Vâlva Lupilor. Mitologul trebuie să procedeze la o operaţiune de sudare a fragmentelor şi la o interpretare pertinentă a lor, să afle dominantele, spaţiile ocultate şi să descopere „pe unde se glisează dintr-un topos în altul". Problema mai veche a necesităţii scoaterii la lumină a importantelor documente depozitate în arhivele de etnografie şi folclor primeşte un răspuns original şi o rezolvare practică în cartea Folclorul. Ce facem cu el ? (2001), în care nevoia de ordine şi clasificare a documentelor de arhivă este exemplificată sugestiv prin publicarea unui amplu interviu luat de Vasile Tudor Creţu unei povestitoare din Banat. Textul prezintă o „experienţă trăită", relevantă pentru „felul în care omul comunităţii tradiţionale se raportează la propria sa comunitate culturală". Cercetare de caz, studiul este totodată şi o încercare de abordare diferită a folclorului, de redefinire a lui, între altele prin cuprinderea în raza de cercetare a relatărilor făcute de cei intervievaţi despre viaţa cotidiană. Pentru a afla alte opinii despre informatoarea care face obiectul dezbaterii şi despre noul mod de abordare a folclorului, H. i-a invitat să-şi exprime punctul de vedere pe folcloriştii Mihai Pop, Nicolae Bot şi Ioan Viorel Boldureanu, pe semioticiana Pia Brânzeu, pe hermeneutul Ilie Gyurcsik şi
pe lingvista Luminiţa Frenţiu, ale căror texte sunt incluse în carte.
SCRIERI: Şapte eseuri despre strigoi, Timişoara, 1998; Curs de folclor. Lecţii despre calendar, Timişoara, 1998; Pentru o mitologie difuză, Timişoara, 2000; Folclorul. Ce facem cu el?, Timişoara, 2001.
Repere bibliografice: Gyorfy-Deâk Gyorgy, Adevărul despre Drăculea, „Limes" (Zalău), 1998,4; Simona Constantinovici, Incursiuni în sacru şi profan, 0,1998, 7; Ion Şeuleanu, „Şapte eseuri despre strigoi", „Folclor literar", 1998-1999, 338-341; Nicolae Constantinscu, Tineri etnologi, ALA, 1999, 466; Claudiu Gaiu, Un etnolog pe urmele lui Bram Stoker, „Zestrea" (Bistriţa-Năsăud), 2000,2; Nicolae Constantinescu, Veşti din Vest, ALA, 2001, 567; Nicolae Constantinescu, Consistenţa mitologiei difuze, ALA, 2001,577; Petru Ursache, O carte adevărată despre întâmplări adevărate, CL, 2001,11; Datcu, Dicţ. etnolog., III, 83-85; Nicolae Constantinescu, „Folclorul. Ce facem cu el ?", ALA, 2002,610.	I. D.
HEFTER, A[lfred] (1.XII.1892, Iaşi - 17.XI.1957, Roma), publicist şi dramaturg. Este fiul Evei şi al lui Alexandru Hefter, supus străin, venit din Galiţia, om de afaceri şi fruntaş al comunităţii evreieşti din Iaşi. După ce a urmat cursurile Liceului Naţional, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la aceea de Drept ale Universităţii ieşene, încheindu-şi însă doar studiile de filosofie, în 1916, cu o teză de licenţă despre Spinoza. în a doua jumătate a anului 1911 H. se alătură grupului modernist de la revista „Versuri", devenită „Versuri şi proză". Contribuie băneşte la editarea ei şi, după un timp, îl va înlocui pe poetul I.M. Raşcu, cel care o iniţiase, la conducerea publicaţiei. Suita de schiţe lirice pe care le publică în „Versuri şi proză" în anii 1911 şi 1912 este reluată într-o plachetă, sub titlul Din umbră (1913). în Cuvinte despre oameni (1916) strânge mai multe portrete ale unor scriitori şi oameni politici, cu scopul de a realiza o „imagine" culturală a Iaşilor. Printre cei portretizaţi se numără G. Ibrăileanu, ale cărui cursuri de literatură le frecventase, M. Sadoveanu, profesorul de drept Matei Cantacuzino, Al. A. Bădărău. Ariana şi Miros de iarbă, două scrieri dramatice, au fost de asemenea publicate în volum, ambele în acelaşi an, 1915. Ar mai fi tipărit, prin 1910, împreună cu fratele său, ziaristul Jean (Iacob) Hefter, două broşuri, Pamflete sociale şi Filosofia marxistă. Din martie 1918 conduce la Iaşi gazeta „Arena", suspendată de cenzură, şi, din octombrie, cotidianul „Lumea". în 1926 şi 1927 este directorul unui alt ziar, „Politica", apărut în capitală. în 1933, la Geneva, scoate, sprijinit şi inspirat politiceşte de N. Titulescu, „Le Moment", în scopul susţinerii intereselor româneşti; ziarul continuă să se tipărească, din 1935 până în 1940, la Bucureşti.
H.	a mai colaborat cu versuri, proză, articole dedicate vieţii literare, mai ales mişcării simboliste, articole despre teatru, altele cu tematică socială sau politică la „Simbolul", „Grădina Hesperidelor", „Seara", „Gândul nostru", „Egalitatea", „Spectatorul", „Lupta", „Ziua", „Tribuna parlamentară" ş.a. A semnat frecvent cu pseudonimul Hidalgo, dar şi Ben Amura, Ciric, Vondra sau cu iniţiale. Părerile politice, mai ales pacifismul său, bazat pe idei care pot fi regăsite, între alţii, şi la Ştefan Zweig, i-au adus în anii primului război mondial, dar şi mai târziu, nesfârşite necazuri. Acuzaţia că „Arena", „Lumea",
485 Dicţionarul general al literaturii române
Heitmann
gazete conduse de el, au fost finanţate de Puterile Centrale este urmată, în 1918, de un proces şi de o condamnare la mai mulţi ani de recluziune. Regele Ferdinand îl va graţia însă în 1920, odată cu alţi ziarişti şi scriitori. El scapă astfel de ameninţarea executării pedepsei, dar nu şi de povara unei severe sentinţe morale. După 1940 a emigrat în Palestina, iar de acolo a plecat, probabil, în Italia.
Piesele lui H., scrise poate şi ca o ilustrare a teoriilor despre teatru susţinute de el şi de I.M. Raşcu şi dezbătute în cercul de la „Versuri şi proză", nu sunt lipsite de interes. „Tragedia legendară" Ariana, cu subiect din Antichitatea greacă, este o parabolă având drept punct de plecare raporturile dintre putere (Ilion, regele Naxosului) şi învăţaţii care o slujesc (vraciul şi filosoful Numidias). Drama Miros de iarbă îi oferă prilejul unei prefeţe, adevărat manifest de teatru modern, inovator, în care susţine specificitatea textului dramatic, insistând asupra capacităţii acestuia de „sugestiune şi de spontaneitate". H. glosează, de asemenea, în jurul menirii regizorului, imaginat ca un „cititor inteligent", care „întregeşte" ceea ce este doar schiţat în text. Dar piesa nu depăşeşte nivelul unei demonstraţii, cu personaje sacrificate tezei, lipsite de o evoluţie firească. Dialogul preţios, pe alocuri nesusţinut de idee, artificialitatea construcţiei covârşesc puţinele scene izbutite.
SCRIERI: Din umbră, Iaşi, 1913; Ariana, Iaşi, 1915; Miros de iarbă, Iaşi, 1915; Cuvinte despre oameni, Iaşi, 1916.
Repere bibliografice: Al.T. Stamatiad, „Din umbră", proză de Hidalgo, „Viitorul", 1913, 1800; Lovinescu, Scrieri, IV, 104-105; Jean Hefter, Condamnatul, „Lumea", 1919, 302-305; Theodor Răşcanu, „Promoţia 1907". Alfred Hefter, „Epoca", 1935, 2011-2012; Bote, Simbolismul,
98-99, passim; Raşcu, Amintiri, 125-127; Elena Zaharia, Ion Vinea, Bucureşti, 1972,47.	R.Z.
HEITMANN, Klaus (5.VII.1930, Miilheim an der Ruhr, Germania), românist german. După studii universitare, urmate, între anii 1950 şi 1955, la Koln, Freiburg şi Pisa, şi axate pe limbi romanice, filologie clasică şi istorie, H., discipol al romanistului Hugo Friedrich, şi-a susţinut în anul 1955, la Freiburg, teza de doctorat despre un tratat al lui Francesco Petrarca, De remediis utriusque fortunae (disertaţia a apărut sub titlul Fortuna und Virtus. Bine Studie zu Petrarcaş Lebensweisheit, 1958). îşi începe cariera didactică la Universitatea din Marburg (1956-1963). După un intermezzo la Universitatea Tehnică din Berlin (1964), revine la Marburg ca profesor de filologie romanică, stabilindu-se apoi la Heidelberg (1971). în decursul anilor de activitate la universităţile din Marburg şi Heidelberg (până la pensionare, 1998), H. aprofundează câteva teme preferate din literatura franceză veche (de exemplu, teatrul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea; publică astfel în 1970 volumul Dasfranzosische Theater des 16. und 17. Jahrhunderts) şi mai nouă (proza din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, de consemnat fiind mai ales cartea Der franzosische Realismus von Stendhal bis Flaubert, tipărită în 1979, apărută şi în versiune română: Realismul francez de la Stendhal la Flaubert, 1983). Acordă totodată mare atenţie demersurilor de adâncire şi propagare a cunoştinţelor
de limbă şi literatură română. Eforturile susţinute în cadrul Seminarului de romanistică la Universitatea din Heidelberg au fost răsplătite: i s-a acordat Marele Premiu al Academiei Franceze (1991), a obţinut titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, a fost ales membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România (1991) şi al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol" din Iaşi, a devenit membru de onoare al Academiei Române (2000). H. începe să arate interes faţă de cultura română la mijlocul anilor '50 ai secolului al XX-lea, în timp ce studia la Universitatea din Freiburg, când, aşa cum avea să spună în discursul de recepţie la Academia Română, România devenise „o ţară de dincolo de negură, un fel de terra incognita, care dispăruse până şi din orizontul romaniştilor" din universităţile germane. H. a luat pe cont propriu problema repunerii în drepturi a românei la Universitatea din Freiburg, a învăţat limba română după manualul lui Emst Erwin Lange Kowal, a citit multă literatură (nuvelele lui I.L. Caragiale, romanul Rusoaica de Gib I. Mihăescu, scrierile lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade) şi s-a străduit să contribuie la lărgirea în spaţiul germanofon a cunoştinţelor despre români şi cultura română. A scris, printre altele, studii despre chestiuni care erau tabu în România înainte de 1989. Se numără printre acei romanişti care au denunţat, încă din anii '60, falsul aşa-zisei limbi moldoveneşti,
Heliade
Dicţionarul general al literaturii române 486
opinie pentru care autorităţile politice de la Chişinău l-au taxat drept „trubadur al antisovietismului", „înverşunat antisovietist".
O	mare parte a scrierilor lui H. sunt dedicate interferenţelor culturale româno-germane. Astfel, s-a simţit îndemnat să supună analizei critice variatele relatări în limba germană despre români, luaţi ca indivizi — fizionomie, trăsături de caracter, comportament —, dar şi ca membri ai unui grup etnic. Acest vast material documentar este filtrat în Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german. 1775-1918. Un studiu imagologie (apărut în germană în 1985 şi în versiune română în 1995), „primul studiu despre imaginea românilor aşa cum a fost ea receptată, în cuprinsul unui lung interval de timp, într-o vastă arie lingvistică europeană", rezultatul unui efort „răbdător şi minuţios de a descoperi, în fiecare caz în parte şi punct cu punct, determinările politice, ideologice, religioase sau de altă natură ale imaginilor despre români şi România create în arealul lingvistic german", o „construcţie finită", dând impresia unui „lucru definitiv, căruia cu greu i s-ar mai putea adăuga fie şi un detaliu" (Dumitru Hâncu). Acestei analize, temati-zând aprecierea omului de rând şi caracteristicile populaţiei în general, i se alătură numeroase studii destinate unor personalităţi, selectate mai ales dintre cele receptive la confluenţele culturale româno-germane. Prin comentariul lui H. ies în evidenţă anumite aspecte din viaţa şi activitatea lui Sextil Puşcariu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu ş.a. Astfel de portrete au fost publicate în 1996, în culegerea de studii Oglinzi paralele (titlul sugerează identitatea acestei cărţi cu volumul Spiegelungen, apărut concomitent, în 1996, sumarul însă diferă, Spiegelungen conţinând nu numai referiri la relaţiile româno-ger-mane, ci şi la cele dintre Franţa, Italia şi Germania). Studii despre Mihai Eminescu (ca gânditor politic), despre Liviu Rebreanu, Eugen Ionescu şi alţi scriitori, lucrări despre soarta politică, limba şi literatura basarabenilor (articole grupate în volumul Limbă şi politică în Republica Moldova, 1998), contribuţii lexicografice şi nenumărate recenzii completează lista de publicaţii ale românistului H. în cartea Cercul Literar de la Sibiu. Influenţa catalitică a culturii germane (2000), scrisă în colaborare cu Ov. S. Crohmălniceanu, demonstrează, între altele, înrâurirea baladei germane (Goethe, Schiller ş.a.) asupra tipului nordic, cavaleresc de baladă cultivat de cerchişti. Apropierile unora dintre sibieni de unii poeţi germani este şi de altă natură, Radu Stanca având — scriu autorii cărţii — şi o „soartă similară în foarte multe privinţe cu cea a lui Cristoph Heinrich Holty", mort şi el foarte tânăr şi răpus tot de tuberculoză. Interesantă este şi observaţia că până şi baladele lui Ioanichie Olteanu, care au o notă aparte faţă de cele ale lui Radu Stanca ori ale lui Ştefan Aug. Doinaş, pot fi raportate la balada modernă germană (Wedekind, Brecht, Wolf Biermann). Consecvent cu angajamentul său de intermediar, H. a fost iniţiatorul unui simpozion vizând sfera relaţiilor spirituale, ţinut la Bucureşti în 1983, şi este totodată redactorul volumului de comunicări rezultat din colocviu, Rumănisch-deutsche Inter-ferenzen (1986).
SCRIERI: Das Rumănienbildim deutschen Sprachraum. 1775-1918. Eine imagologische Studie, Koln-Viena, 1985; ed. (Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german. 1775-1918. Un studiu imagologie), tr. şi introd. Dumitru Hâncu, Bucureşti, 1995; Spiegelungen. Romanistische Beitrăge zur Imagologie, Heidelberg, 1996; Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, tr. şi postfaţă Florin Manolescu, Bucureşti, 1996; Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, 1998; Cercul Literar de la Sibiu. Influenţa catalitică a culturii germane (în colaborare cu Ov. S. Crohmălniceanu), Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Mareea, Varietăţi, 340-342; DanMilcu, Un eminent romanist şi românist, L, 1991,13; Victor Dumea, Profesorul Klaus Heitmann şi Basarabia, CRC, 1992,4; Paul Cornea, Un mare romanist, un remarcabil „românist", RL, 1992, 6; Iordan Datcu, Un temeinic studiu despre Richard Kunisch, REF, 1992, 6; Grete Tartler, „Românii, popor de viitor", RL, 1995, 41; Alexandru George, între două popoare, LCF, 1996, 13; Daniel Cristea-Enache, O monografie „nemţească", ALA, 2000, 589; Ştefan Aug. Doinaş, Laudatio cu prilejul conferirii titlului de membru de onoare al Academiei Române d-lui Klaus Heitmann, AC, 2000,12.	J.W.J.D.
HELIADE-RĂDULESCU, Ion (6.1.1802, Târgovişte - 27.IV.1872, Bucureşti), poet, prozator, traducător, filolog şi îndrumător literar. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în Bucureşti. Mama, Eufrosina (n. Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti. H.-R. şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe, şi abia la zece ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a lui I. Barac, Istorie despre Arghir cel frumos şi Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă. Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti cu călugărul Naum (poate Râmni-ceanu), apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah,
H.-R. capătă primele noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel, Hugh Blair. Din şcoala grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme. în 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava", de curând înfiinţată de Gh. Lazăr. La numai optsprezece ani, predă, alături de Lazăr, aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţi-neanu, Grigore Pleşoianu, N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de şase ani lecţii de matematică, de gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf. Sava" în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale. La 1828 tipăreşte la Sibiu Gramatica românească,
487 Dicţionarul general al literaturii române
Heliade
prelucrată după un model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc", primul ziar apărut în Ţara Românească. Odată cu achiziţionarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui Eliad". Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui H.-R., Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. în 1833, împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură, declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentaţii teatrale în limba română. în sprijinul teatrului românesc a editat şi „Gazeta Teatrului Naţional" (1835-1836). Divergenţele politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat adversitatea dintre H.-R. şi ceilalţi reprezentanţi ai mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală. în aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător. îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie (1836). în publicaţiile sale, „Curierul românesc", „Muzeu naţional"
(1836), „Curier de ambe sexe" (1837), „Almanah literar pe anul 1839", semnează versuri originale şi traduceri, articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei „Biblioteci universale" prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. între 1843 şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti. în preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenenţei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian Tell. Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în ultimii ani, din nou la Paris. în anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil (Ion Ghica, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei politice. întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul românesc" (acum „Curierul român", 1859), urmat de un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român" (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de
aproape toţi foştii susţinători sau discipoli. Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice — Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface vechea înrâurire asupra contemporanilor.
H.-R. este, prin structură şi preocupări, un spirit enciclopedic, obsedat de proiecte grandioase. în toate iniţiativele, ca şi în opera sa, el îşi dezvăluie, cu o intensitate şi o consecvenţă neîntâlnite până atunci în cultura românească, vocaţia universalităţii. în filosofia iluministă şi în scrierile cărturarilor Şcolii Ardelene a aflat de la început impulsurile de care avea nevoie pentru a-şi descoperi menirea şi principala direcţie de acţiune: „luminarea" culturală a românilor, văzută ca singura cale pentru constituirea unei naţiuni civilizate şi independente. Sub influenţa directă a lui Gh. Lazăr şi a lui Dinicu Golescu, el şi-a dat seama că înnoirea şi modernizarea culturii, aşezarea ei pe temelii naţionale trebuie realizate simultan, urmărindu-se emanciparea prin unificarea limbii, prin cultură şi literatură. La baza procesului de renaştere naţională aşeza tradiţia istorică, religioasă, politică. înnoirile cu efect civilizator, de orice natură, nu puteau porni decât de la această tradiţie, printr-o adaptare firească. Dar pentru că rămânerea în urmă era alarmantă, acţiunea de culturalizare a fost iniţiată cu
489 Dicţionarul general al literaturii romane
Heliade
frenezie, într-un ritm care, pentru început, nu îngăduia o asimilare temeinică a formelor de cultură străine. Toate măsurile iniţiate de H.-R. sau la care el s-a alăturat numai dovedesc existenţa unui program complex, sistematic, pus în aplicare, în măsura posibilităţilor, punct cu punct. De aceea, el s-a impus printre contemporani în primul rând ca îndrumător şi deschizător de drumuri în cultură şi este, până în preajma revoluţiei de la 1848, cel mai însemnat ctitor în cultura românească. Izbânda întregului program cultural depindea în primul rând de crearea limbii literare. Prefaţa Gramaticii româneşti, studiul Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor (1832), scrisorile către C. Negruzzi (1836) reiau, cu argumente diferite, aceeaşi idee: poporul român, pentru a deveni o naţiune, are nevoie de o limbă unitară; aceasta trebuie să aibă ca bază limba populară şi pe cea a textelor bisericeşti, să se cultive şi să se mlădieze prin traduceri, să se îmbogăţească prin explorarea tuturor graiurilor vorbite de români şi prin cuvinte noi, împrumutate din latină sau din celelalte limbi romanice „surori", adaptate la formele morfologice ale limbii române. Ortografia, pe care o reduce la 28 de semne, era alcătuită, cu puţine excepţii, după principiul fonetic. Ideile lingvistice şi reformele propuse de H.-R. în spiritul evoluţiei fireşti a limbii române, susţinute de o amplă campanie prin presă, şcoală, traduceri (campanie la care au participat principalele forţe culturale din Ţara Românească şi Moldova), au avut un rol hotărâtor în procesul de formare şi de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendinţe puriste din concepţia sa lingvistică iau amploare, H.-R. devenind, de fapt, adversarul propriilor principii de la 1828 (Paralelism între limba română şi italiană, 1840, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc., 1847). Limba română literară — considerată acum operă a specialiştilor sau a unui geniu reformator — urma să fie „purificată" de toate cuvintele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele, de origine latină şi mai ales italiană. Bună parte din scrierile lui H.-R. se vor resimţi grav de inovaţiile şi fanteziile puriste şi italienizante. Rătăcirile lingvistice, greşelile politice, izolarea ostentativă a omului dornic numai să conducă, nu să şi colaboreze cu alţii, întunecă treptat imaginea mentorului cultural. în exil, sub influenţa socialiştilor utopici, preocupările sale sunt îndeosebi de natură filosofică şi religioasă. Ideile care îl preocupă acum (expuse în Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, 1858, şi în Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia, 1869) vădesc, în ciuda unor speculaţii confuze, aceeaşi înclinare spre o explicare unitară, dialectică a lumii. Esenţa vieţii se reduce la coexistenţa elementelor perechi — imul activ şi altul pasiv —, nu opuse, ca în dialectica hegeliană, ci complementare, elemente care se unesc într-o sinteză, alcătuind o „triadă" ce asigură armonia universului. Din această filosofie eclectică au ieşit liniile esenţiale ale gândirii lui H.-R. — cultul raţiunii care domină „materia" şi haosul, aspiraţia spre absolut şi spiritualitate —, cu efecte considerabile mai ales în poezia sa. Sinteza fenomenelor complementare, din natură şi din viaţa socială, în care a crezut de la început, a generat şi convingerea
în necesitatea îmbinării permanente a tradiţiei şi a inovaţiei şi, de asemenea, adoptarea unui „conservatorism progresist", în numele căruia, spre sfârşitul vieţii, va ataca deseori demagogia şi formele străine neasimilate. Pe măsură ce se înstrăinează de ceilalţi revoluţionari români exilaţi, cufundat în lectura Bibliei (pe care o traduce, parţial, şi o comentează), se consideră profetul neînţeles şi nerecunoscut de poporul pe care el l-a „mântuit". îndrumătorul a devenit un proroc îndurerat şi vindicativ, de o neobişnuită vehemenţă pamfletară la adresa prea numeroşilor săi duşmani. Firea sa egolatră şi dominatoare nu i-a îngăduit asocierea de lungă durată cu oamenii de valoare ai epocii, cu care a avut, nu o dată, idealuri comune.
Poezia lui H.-R., scrisă de-a lungul unei jumătăţi de secol, exprimă în gradul cel mai înalt structura complexă a unui creator foarte inegal, cu aspiraţii şi ambiţii care-i depăşesc posibilităţile, cu o bogăţie tematică fără pereche în lirica românească de până la Mihai Eminescu. Poetul a încercat toate speciile genului din dorinţa de a oferi „modele" şi de a stimula şi îndruma tinerele talente, dar şi pentru că se credea la fel de dotat pentru toate formele poetice. Prelucrările versificate ale lui I. Barac şi stihurile lui Athanasios Christopoulos au însemnat pentru el cea dintâi întâlnire cu poezia, dar adevăratul debut se produce sub puternica influenţă a lui Lamartine. Primele poezii sunt elegii, sonete şi ode care pornesc de la motive romantice comune şi celorlalţi poeţi munteni: curgerea timpului, deşertăciunea vieţii, ruinele ca simbol al trecutului, destinul poetului. Interesul acestor scrieri — versificaţii reuşite ale unui bun meşteşugar, lipsite însă de vibraţie lirică autentică — stă mai mult în câteva note inedite, care îl detaşează de poezia epocii. în lirica erotică, autorul, deloc sentimental sau tânguitor, trece repede peste clişeele elegiace şi idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsniciei. Singular în poezia românească din prima jumătate a secolului al XlX-lea este
H.-R. prin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii (Serafimul şi heruvimul, Visul). Odată cu primele înrâuriri ale creaţiei lui Victor Hugo, cu care avea puternice afinităţi, poetul român evoluează spre o gesticulaţie romantică, declamatorie, de tip mesianic, plină de grandilocvenţă, de simboluri şi de alegorii. Poemele capătă treptat o coloratură socială şi religioasă mai evidentă. Destinul omenirii şi îndeosebi locul poetului-profet în univers constituie acum teme dominante, încă de la 1836 se observă intenţia lui H.-R., acaparat de planuri vaste, de a-şi gândi opera ca „un tot", un unic şi uriaş poem, Umanitatea, compus din mai multe cicluri, realizate fragmentar în Căderea dracilor, Anatolida sau Omul şi forţele şi Sânta Cetate. Poemul Anatolida (care include şi Căderea dracilor într-o versiune revizuită), scris la mari intervale de timp şi neterminat, ambiţiona să fie o operă cu semnificaţie transcendentă, care urma să expună în versuri istoria omenirii, de la crearea şi „căderea" omului până la imaginea unei societăţi viitoare, utopica „Sânta Cetate", în care vor domni armonia, raţiunea, „spiritul", simbolizând „victoria omului asupra zeului Forţa". Este o încercare temerară, neizbutită, în care reminiscenţele din Biblie, din Paradisul pierdut al lui Milton, din Infernul şi Paradisul lui Dante, din Legenda secolelor a lui Victor Hugo şi din utopiile
Heliade
Dicţionarul general al literaturii române 490
PERIODUL *1
N* 24
19311(35 al
OE
AMBESEXE
JIHNAL UTF.KA&
A^easn foaie «se de do* or* pe	Preasmera^ia se
fo’ie in B**9rcamî ia Kedekgie, pela jKd<?tt« la W* Ofmmsm se* fa D0. Profesorii. Prtg*l pe #n an este sa galben
DOMNUL SABSAIL fc
AUTORUL
OcMBnaWi SarswilVi» intrai le mp - 6%*şi f«K* nsmel# n<?~ «tfcritor* *sta um tine $hw~ re le nemsrîre. He* mai *re~ Ine a*aw 4e **t a* se meask:* astor, şt ap$t r* sev f**% privitoare: dfcmneafcf-i asasine, dar durotiisa âk*»da~ \q*&% vorbeşte «jjteîe. - St* *«$&, şi $c g*a<festeK $* £%8~ defU si iar se mai guruteşte* Apei *ke: ~K* m tm fak #**tar$ irebae 0* d*« sargl Jh l*mro*t şi ilisd k* axtar #a* « g|*~*r*8e^« &** *r#~ »fc*« «1» S* fosseiil din şei-„ialgi pe tei li alai teţi
«,da$kaiu mei H a»tmâ hidei, „dar k^fregiî mdi d<* esteri mU wmmsk vUlgerî (*)
^ A*a mai %»ti« ăe tmUt tre~ *b»e r* fis f%r K*r*> «*px-
ka 51. tir* k*5*nt sic-w bod: în kas» kare vw* Hksj *trebse &% am 1s*te~ va K*r#i w t «se va p«teu în limM mai strei-n &«;ui K^mara mea* ** ktt va fi
*	mai aem*t*rat, ka a^ta o *1 #d*« *a ton k* prea pfcgia
gfrides* !a Iskrsrile #~
*	neatea trelciumr* se n*a« a »fa<te k$ aefa&rirea; daka am
treb*e r* le rax, „<iaka 8$ al», trebse s* le „las st» krea$K% din preţui» „jrsbzrbioara. Ki»«d «s afvrţ«> ^*a$*ro*K«n0ask*de de parate, irel>»0 p»l^ OKelarî!»
f| Şşr$elU)««larf
lui Jules Michelet şi Pierre Leroux nu se contopesc într-o creaţie unitară. Artificial şi discursiv, scris într-o limbă neologistică bizară, poemul impune, totuşi, prin amploarea viziunilor cosmice şi prin tendinţa de a reînvia mituri străvechi. Fade şi lipsite de culoare în descrierea tărâmurilor cereşti populate de îngeri şi heruvimi, versurile capătă energie şi pregnanţă în sugerarea marilor tulburări cosmice, provocate de căderea forţelor infernale. H.-R. este în literatura română primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică şi fără îndoială că unul din izvoarele marilor poeme eminesciene trebuie căutat şi în construcţiile poetice heliadeşti. Din aceeaşi viziune religioasă, romantică, aplicată de astă dată la istoria românilor, s-a născut şi „fragmentul epic" dintr-o proiectată epopee naţională, Michaida. Hiperbolizat în erou romantic, exponent al divinităţii, Mihai Viteazul (ca şi Mureşanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creştin şi social abstract. încercarea de epopee, retorică şi ceţoasă, este
salvată parţial de episoade realiste (sfatul boierilor, descripţia codrului, dialogurile), în care poetul se simţea mai stăpân pe mijloacele sale. Filonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui cu cel autohton, al mitologiei populare. Din acesta din urmă au izvorât câteva reuşite poetice depline, dintre care se detaşează capodopera sa, Zburătorul (1843). Neliniştea erotică a fetei, realizată într-o confesiune de mare autenticitate şi bogăţie a senzaţiilor, este plasată într-un spaţiu patriarhal, unde ritmurile firii şi ale lumii au dintotdeauna aceeaşi cadenţă şi acelaşi mister. Se sugerează astfel, cu mijloace lirice remarcabile, atmosfera de vrajă şi supranatural care însoţeşte ivirea sentimentului de dragoste. H.-R. s-a dovedit foarte înzestrat pentru poezia satirică şi fabulă, în care îşi putea desfăşura în voie temperamentul polemic, verva pamfletară, jovialitatea, limbajul viguros şi colorat. Poemele comice compuse în sprijinul unor campanii politice (O festă în comemoraţia zilei de 23 sept 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală şi Tândală sau Cavalerul şi scutierul) şi multe dintre fabulele sale (Măciaşul şi florile, Un muieroi şi o femeie, Muştele şi albinele) dezvăluie o mare slăbiciune pentru bufonerii lexicale, jocuri de cuvinte şi înşirări de vocabule fără sens, parodiind descântecul. Duritatea invectivelor este atenuată de impresia finală de gratuitate şi joc, de farmecul, spontaneitatea şi umorul dialogurilor. în alte satire (Ingratul, îndeosebi) înverşunarea polemică ia forma pamfletului şi a blestemelor clocotind de ură.
H.-R. a fost un prozator de mare talent, dar nici una din scrieri nu este pe măsura înzestrării sale. Fără să persevereze în vreo direcţie anume, el s-a dovedit la fel de dăruit pentru proza poematică (Imn către holeră), ca şi pentru cea satirică sau pentru memorialistică. Verva polemistului şi a povestitorului s-a exersat mai întâi în prefeţele volumelor originale sau traduse. Prefaţa la Gramatica românească cuprinde pagini antologice. Aici, scriitorul, în postura de pedagog al contemporanilor săi, foloseşte cu naturaleţe un ton sfătos, familiar, închipuindu-şi un auditoriu complice, care face haz de adversarii imaginari. Spirit satiric, observator de moravuri şi tipuri umane, autorul era un mare amator de „caractere" şi „fiziologii" de factură clasică. Cele câteva portrete realizate în Bată-te Dumnezeu! (Coconita Drăgana), Coconul Dragon, Domnul Sarsailă autorul şi numeroase altele răspândite prin scrierile politice sau memorialistice pun în valoare mijloace remarcabile: caricatura rapidă, umorul popular, bogăţia vocabularului, spontaneitatea replicii. „Fiziologistul" are un fel de jubilaţie răutăcioasă în contemplarea tipului social care, odată individualizat, este pus să susţină un adevărat recital pentru a-şi dezvălui ridicolul. Scriitorul adoptă întotdeauna poziţia omului de rând, plin de bun-simţ, care persiflează cu umor aerele superioare ale parvenitului, obtuzitatea unor demnitari, impostura autorilor „neînţeleşi". în scrierile politice şi filozofice (Memoires sur Vhistoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, 1851, Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia ş.a.), ca şi în scrisori, el vădeşte, de asemenea, mari însuşiri de prozator. Se întâlnesc aici, într-o alternare deseori surprinzătoare, oratorul solemn,
VIAŢA
OPERA
1802	ianuarie 6 Se naşte la Târgovişte Ion Rădulescu, fiul Eufrosinei
(n. Danielopol) şi al lui Iile Rădulescu, fost căpitan de poteră.
1812	învaţă carte grecească acasă, cu dascălul Alexe.
începe să citească şi româneşte.
1814	Intră ia Academia Domnească din Bucureşti.
Moare mama sa.
1818	Se înscrie la şcoala românească de la „Sf. Sava“, înfiinţată de
Gh. Lazăr; mai târziu va preda aici lecţii de matematică, gramatică, filosofie şi retorică, devenind, după retragerea lui Gh. Lazăr, şi conducător al şcolii.
1827	Chemat de Dinicu Golescu, va participa, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare.
1828
1829
1830	Cumpără, în asociaţie cu unchiul său N. Rădulescu, tipografia lui C. Caracaş.
Moare tatăl său.
1833	Iniţiază, împreună cu Ion Câmpineanu şi Costache Aristia, Societatea Filarmonică.
1834	ianuarie Se deschide Şcoala de literatură, declamaţie şi muzică vocală, pe care o va conduce şi unde va ţine cursuri de literatură şi estetică.
1835
1836
1837
1839
1840
1843-1848	Este director al Arhivei Ţării Româneşti.
1844
1846	octombrie-decembrie Călătoreşte la Viena, Praga şi Lipsea.
1847
în şedinţele Societăţii Literare îşi citeşte primele încercări literare, traduceri din Lamartine şi Boileau.
Este tipărită la Sibiu Gramatica românească.
aprilie 8 Apare la Bucureşti, sub conducerea sa, „Curierul românesc" (suspendat în aprilie 1848).
Editează „Adaos literar", supliment al gazetei „Curierul românesc".
Publică volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de Lamartin...
Actorii pe care îi pregătea joacă piesa Fanatismul de Voltaire, tradusă de el însuşi.
noiembrie 1 lese primul număr din „Gazeta Teatrului Naţional" (ultimul număr apare în decembrie 1836).
februarie 5 Apare „Muzeu naţional", un nou supliment al „Curierului românesc" (până în martie 1838).
Este editat volumul Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie.
lese de sub tipar „Curier de ambe sexe", care înlocuieşte „Gazeta Teatrului Naţional" (îşi va înceta apariţia în 1874).
Scoate „Almanah literar pe anul 1839".
Apare prima parte din Paralelism între limba română şi italiană.
Balada Zburătorul este publicată în „Curierul românesc". Lansează proiectul „Bibliotecă universală".
Este publicată în „Curier de ambe sexe" poema Mihaida (cântul I).
1848
1849
1850
1851
1854
1856
1857
1858
1859
1860
1861
1863
1864 1866
1867
iunie 9/21 Prezintă în adunarea de ia iziaz programul revoluţiei (cunoscut ulterior sub numele Proclamaţia de la Izlaz). iunie 14/26 Face parte din Guvernul Provizoriu, ca ministru al Cultelor.
iulie 28/august 9 Este ales, împreună cu Christian Tell şi Nicolae Golescu, în Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti.
septembrie Invazia ruso-turcă pune capăt revoluţiei.
Se află printre cei douăzeci şi doi de fruntaşi revoluţionari exilaţi prindecret.
Ajunge la Paris, după ce străbătuse Europa.
încearcă să organizeze emigraţia română şi să obţină sprijin
pentru împlinirea dezideratelor revoluţiei.
la parte la constituirea Societăţii Liga Popoarelor.
Scrie în „Le Temps“, „La Voix du peuple“, „Revue de la Ligue des Peuples" ş.a
Neînţelegerile cu ceilalţi emigranţi români sunt din ce în ce mai mari. Pleacă în insula Chios, unde se găsea familia sa.
Se întoarce la Bucureşti, fiind scurtă vreme secretar al lui Omer Paşa.
Revine la Paris.
Călătoreşte la Londra.
Spre sfârşitul anului se reîntoarce definitiv în ţară.
ianuarie la parte la acţiunile unioniste.
noiembrie Face o călătorie la Paris, probabil pentru a-şi rezolva chestiunile financiare legate de tipărirea cărţilor sale.
în Cameră se votează o pensie de merit, care i se acordă pentru activitatea culturală.
E ales deputat de Muscel.
Devine preşedinte al Ateneului Român.
iunie Este desemnat membru al Societăţii Literare Române, august Este ales preşedinte al forului academic român (va fi reales şi în 1868).
Scrie febril, pregătind pentru tipar mai multe cărţi.
Publică volumul Souvenirs et impressions d’un proscrit.
Apar volumele Memoires sur l’histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie şi Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române din 1848.
Este editată broşura Descrierea Europei după tractatul din Paris, în care este publicată şi poema Sânta cetate.
Apare, în traducerea sa, Biblia sacră ce coprinde Vechiul şi Noul Testament.
lese de sub tipar volumul Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei.
Apare „Curierul român" (suspendat după trei numere).
les de sub tipar mai multe scrieri sub titlul generic Diverse. decembrie 23 Scoate gazeta politică şi literară „Proprietarul român" (apare până la 19 aprilie 1862).
Publică Prescurtare de istoria românilor sau Dacia şi România.
aprilie 10 Fondează „Legalitatea", „foaie politică, religioasă, literară şi ştiinţifică".
1868
1869	decembrie îşi dă demisia din Academie şi din funcţiile publice.
1870	îi moare soţia.
Manifestările bolii de nervi devin din ce în ce mai frecvente.
1872	aprilie 27 Ion Heliade-Rădulescu se stinge din viaţă la
Bucureşti; i se face o înmormântare oficială.
începe să-şi publice scrierile în seria Curs întreg de poezie generală (ultima fasciculă apare în 1880).
Publică Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia.
Apare volumul de poezii Serafita şi Oda românilor.
stăpân pe mijloacele retoricii, poetul profet, copleşit de măreţia atribuţiilor sale divine, pamfletarul veninos şi sarcastic, povestitorul şi memorialistul plin de nerv, bârfitor şi familiar, iubitor de snoave şi pilde populare. De altfel, tonul biblic, de veneraţie divină şi elevată aspiraţie spre sublim şi frumuseţi abstracte, alături de invective şi blesteme, cu violenţe de expresie rar întâlnite, sunt caracteristice întregii sale opere. Numai la B.P. Hasdeu, Al. Macedonski şi Tudor Arghezi, cărora le este în multe privinţe precursor şi model, îmbinarea unor asemenea atitudini extreme va mai fi atât de accentuată.
Format în spiritul esteticii clasiciste, H.-R. a fost totuşi foarte receptiv la marile curente literare contemporane, iar crezul estetic, expus teoretic sau implicat în creaţia proprie, departe de a fi unitar, cuprinde tendinţe diferite, uneori opuse, într-o alăturare caracteristică spiritului său, dar şi perioadei de tranziţie în care se afla literatura română în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Din Arta poetică a lui Boileau şi din La Harpe a luat cultul perfecţiunii formale („clasic" la H.-R. înseamnă „perfect"), ideea necesităţii regulilor artistice şi preferinţa pentru oglindirea în artă a sentimentelor general umane. Din Marmontel (ale cărui Elemente de literatură le-a tradus şi folosit în cursurile de poetică şi stilistică) a preluat credinţa în misiunea moralizatoare a artei şi îndoiala asupra imuabilităţii valorilor. Multe dintre trăsăturile temperamentului său artistic, ca şi influenţa lui Hugo l-au îndreptat însă hotărâtor spre estetica romantică. îl atrăgeau mai ales rolul excepţional acordat poeziei şi poetului în viaţa socială, contestarea modelelor absolute şi cultivarea originalităţii, dorinţa de a reînvia epopeea, viziunile grandioase, poetico-reli-gioase asupra universului. Cultul Bibliei, văzută ca operă artistică desăvârşită, şi mesianismul socialiştilor utopici n-au făcut decât să-i întărească latura romantică. Spre romantism era atras şi prin obiectivele naţionale şi sociale ale întregii sale activităţi. De aceea, „obiceiurile veacului" şi „culoarea locală" pentru care pleda Hugo au fost imediat încorporate de scriitorul român în teoretizările asupra artei şi literaturii. în viziunea lui romantică şi utopică, poezia însemna încununarea tuturor virtuţilor creatoare ale omului, mijlocul prin care acesta se poate asemui cu creaţia — şi ea poetică — a divinităţii. La înaltele ţeluri morale ale poeziei, în concepţia sa s-a adăugat mesianismul lui Hugo, sporind şi aureolând imaginea poeziei ca nobilă armă de luptă pentru civilizare, emancipare naţională şi cultură. Poetul devenea un geniu profetic ce
păşeşte înaintea popoarelor „cu lira în mână", creator de limbă, de legi şi de religii. Mereu preocupat de îndrumarea vieţii artistice şi de educarea publicului, H.-R. a scris numeroase articole, prefeţe, prelegeri care cuprind expuneri de principii estetice sau de teorie literară, reguli de stil, de prozodie şi retorică. El are, în această perioadă, cea mai importantă contribuţie la constituirea teoriei literare româneşti. însoţind de multe ori teoretizările cu exemplificări din propria creaţie, ia în discuţie varietăţile stilului, unele chestiuni de versificaţie şi de metrică, genurile şi speciile literare, definite după normele clasiciste, dar exemplificate, de cele mai multe ori, cu opere romantice. Creaţia literară se confundă cu poezia şi, ca orice artă sau „meşteşug", îşi are „limba ei" — idee estetică modernă, pe care o enunţa în 1831 în prefaţa la Regulile sau gramatica poeziii, tradusă după Levizac şi Moysant. H.-R. a acordat criticii literare o atenţie redusă, deşi are şi în acest domeniu merite de precursor. A înţeles prin critică mai mult o analiză a poeziilor sub aspect stilistic şi prozodic, cum a şi făcut, pe un ton zeflemitor, în cazul versurilor lui Gr. Alexandrescu (Critica literară). Lui G. Bariţiu îi propunea, în 1838, o rubrică de
Heliade
Dicţionarul general al literaturii române 494
„analis" a poeziilor în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", în care critica să fie „frăţească, iar nu amară", în genere însă, ţinând seama de starea precară a literaturii naţionale în curs de formare, a negat oportunitatea criticii. Fiind o judecată care se întemeiază pe „pravili", critica trebuia să fie precedată de apariţia unui mare număr de opere, din care să se aleagă modelele de urmat, în numele cărora viitorii critici „judecători" vor avea îndreptăţirea să aprecieze valoarea unei lucrări (Asupra traducţiei lui Omer). Mai apropiată vederilor sale din tinereţe era o atitudine pedagogică, de îndrumare înţelegătoare a talentelor, de stimulare a unei activităţi constructive. A încurajat în egală măsură scrierile originale şi traducerile, ceea ce i-a adus critica justificată a lui M. Kogălniceanu. Abia după întoarcerea din exil a adoptat o netă atitudine critică faţă de literatura contemporană (este printre primii care semnalează „boala autorlâcului"), dar intervenţiile sale negatoare sunt provocate în bună parte de adversităţi personale sau politice (Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, uneori chiar V. Alecsandri). Cuvântul său îşi pierduse mult din
autoritate, căci atitudinea estetică şi culturală pe care o reprezenta începea să fie depăşită.
Ca traducător, H.-R. a manifestat de la început preferinţa pentru poezie şi epopee. în tinereţe a tradus fragmente, nepublicate, din poemele lui Hesiod (Operele şi zilele şi Theo-gonia) şi din lirica poetei Sappho. El are meritul de a fi introdus la noi, prin culegeri cuprinzătoare, poezia lui Lamartine şi Byron, deşi nu avea afinităţi cu lirismul delicat al primilor poeţi romantici. Din literatura clasică franceză şi din cea a Luminilor a ales opere reprezentative: Amfitrion de Moliere, Arta poetică a lui Boileau (tradusă parţial), tragediile lui Voltaire Fanatismul sau Mahomet prorocul şi Brutu, precum şi Iulia sau Nuoa Eloise de J.-J. Rousseau sau povestirile morale ale lui Marmontel. Din marile poeme pe care şi le-a luat ca model pentru creaţiile proprii a încercat câteva transpuneri, rămase neîncheiate: Gerusalemme liberata (cântul VII) de Torquato Tasso, Orland furiosul de Ariosto, Infernul de Dante, Fingal de Ossian. A tradus şi prelucrat numeroase fabule de La Fontaine, P. Lachambeaudie, J.-P. Viennet. După o versiune franceză a lui Florian a dat prima tălmăcire românească din Cervantes (Don Chişot de la Mancha, 1840). Dintre romancierii contemporani a ales pe Al. Dumas (Din Corricolo, Speronare) şi pe E. Sue (Crucea de argint). în „Curierul românesc" şi „Curier de ambe sexe" sunt răspândite articole, fragmente tălmăcite din numeroşi autori: Herodot (în manuscris au rămas şi primele două cărţi din Istorii), Xenofon, Vergiliu, Horaţiu, Goethe (Cântecul Margaretei din „Faust" şi pasaje din convorbirile cu Eckermann), La Bruyere, La Rochefoucauld, La Harpe, A. Karr, Saint Marc-Girardin,}. Joubert, George Sand, Chateaubriand, M-me de Genlis, Balzac, E. Legouve, E. Texier, E. Young, E. Bulwer-Lytton, W. Scott, Caroline Norton, Fr. Marryat,
G.B. Zappi. Traducerile, utile şi cu ecou considerabil în epocă, întreprinse cu scopul mărturisit de a contribui la mlădierea limbii române şi de a o face aptă pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor „înalte şi pline de patimă", nu sunt totuşi ale unui tălmăcitor de vocaţie, atent la redarea fidelă a originalului. A argumentat (Asupra traducţiei lui Omer) necesitatea „identificării" cu originalul, dar destul de des s-a abătut el însuşi de la acest principiu, îngăduindu-şi modificări şi adăugiri masive. H.-R. are meritul de a fi pus în circulaţie în cultura noastră un număr impresionant de autori şi opere din literatura universală. Orientările mai importante din poezia paşoptistă îşi au rădăcinile şi în bogata sa activitate de traducător. îndeosebi până la 1848 el a contribuit într-o măsură hotărâtoare prin iniţiativele editoriale şi publicistice, prin ideile estetice şi de teorie literară răspândite, prin exemplul propriei creaţii la constituirea literaturii române moderne şi la închegarea unei tradiţii culturale.
După D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în viaţă şi în artă.
G. Călinescu
495 Dicţionarul general al literaturii române
Heliade
Pentru Ion Heliade-Râdulescu a scrie înseamnă, în sensul cel mai plin, a crea, a face. Noţiunea de gratuitate (plăcere) nu intră în limbajul său. Nici aceea de angoasă, răspândită printre spiritele întemeietoare. Limpede, hotărât este la Heliade sentimentul datoriei. Literatura este o datorie, o politică („iată dar că adevărata literatură a unei naţiuni este adevărata ei politică") şi competenţa ei se întinde de la gramatică la ideea de divinitate. A scrie este, în aceste condiţii, un act politic fundamental: înainte de a fi o manifestare a eului, de a exprima un mod de a fi, poezia este conştiinţa unei naţii şi rolul ei este să formeze o limbă şi să creeze o mitologie naţională.
Eugen Simion
SCRIERI: Gramatica românească, Sibiu, 1828; ed. îngr. şi introd. Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, 1980; Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie, Bucureşti, 1836; ed. Bucureşti, 1836; Hristianismu la începutul său, Bucureşti, 1836; Asupra traducţiei lui Omer, Bucureşti, 1837; Căderea dracilor, Bucureşti, 1840; Mic curs de morală, Bucureşti, 1840; Paralelism între limba română şi italiană, partea I, Bucureşti, 1840; Paralelism între dialectele român şi italian sau Forma ori gramatica acestor două dialecte, Bucureşti, 1841; Michaiu, Bucureşti, 1848; Souvenirs et impressions d'un proscrit, Paris, 1850; Memoires sur l'histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, Paris, 1851; Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române din 1848, Paris, 1851; Ciclopele tristei figure. Tantalida sau Tândală şi Păcală, Paris, 1854; ed. 2, Bucureşti, 1860; Descrierea Europei după tratactul din Paris, Paris, 1856; Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, Paris, 1858; Literatura. Critica, I, Bucureşti, 1860; Diverse. Colecţie de brebenei şi viorele, Bucureşti, 1860; Diverse, II, Bucureşti, 1860; Diverse. Poezii inedite, Bucureşti, 1860; Proces general între două ordii şi naţie sau Spoiţii cu roşu şi spoiţii cu alb, Bucureşti, 1861; Prescurtare de istoria românilor sau Dacia şi România, Bucureşti, 1861; ed. 2 (Elemente de istoria românilor sau Dacia şi România), Bucureşti, 1869; La înmormântarea reposatului Ioan Văcărescul, Bucureşti, 1863; Curs întreg de poezie generală, I-IV, Bucureşti, 1868-1880; Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia, Bucureşti, 1869; ed. I-II, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1916; Imnul creaţiunii, Bucureşti, 1869; Serafita şi Oda românilor, Bucureşti, 1872; Curs de poezie generală. Satirele şi fabulele, Craiova, 1883; Scrisori din exil, publ. N.B. Locusteanu, Bucureşti, 1891; Istoria critică universală, I-II, Bucureşti, 1892-1893; Amintiri asupra istoriei regenerărei române sau Evenimentele de la 1848, Bucureşti, 1893; Amintirile şi impresiile unui proscris, tr. G.O. Gârbea, Bucureşti, [1916]; ed. (Suvenire şi impresii ale unui proscris), îngr. şi pref. Maria Protase, Cluj-Napoca, 1975; Acte şi scrisori, publ. Emil Vârtosu, Bucureşti, 1928; Scrieri literare, îngr. şi pref. George Baiculescu, Craiova, 1939; Scrieri politice, sociale şi linguistice, îngr. G. Baiculescu, Craiova, 1942; Opere, I-II, îngr. şi introd. D. Popovici, Bucureşti, 1939-1943; Opere, I, III, îngr. Vladimir Drimba, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1967, 1975; Scrieri alese, îngr. Vladimir Drimba, pref. C. Măciucă, Bucureşti, 1969; Versuri şi proză, îngr. Vladimir Drimba, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1972; Scrisori şi acte, îngr. George Potra, Nicolae Simache şi George G. Potra, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Scrieri lingvistice, îngr.
I.	Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973; Poezii. Proză, îngr. Marin Mincu, Bucureşti, 1977; Critica literară, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Bucureşti, 1979; Corespondenţă inedită, îngr. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1992; Opere, I-II, îngr. şi introd. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Lamartine, Meditaţii poetice dintr-ale lui..., Bucureşti, 1830; Voltaire, Fanatismul sau Măhomet prorocul, Bucureşti, 1831, Brutu, în Curs de poezie generală. Dramaticele, Bucureşti, 1878; Marmontel, Bărbatul bun, Bucureşti, 1832, Femeia bună, Bucureşti, 1832; Byron, Din
scrierile lui..., I-III, Bucureşti, 1834, Corsarul şi Lara, Bucureşti, 1837, Din operile lui..., I-III, Bucureşti, 1839, Don ]uan, Bucureşti, 1847; Moliere, Amfitrion, Bucureşti, 1835; J.-J. Rousseau, Iulia sau Nuoa Eloise ori Scrisori a doi amanţi locuitori într-o mică cetate la poalele Alpilor, I, pref. trad., Bucureşti, 1837; Cervantes, Don Chişot de la Mancha, I-II, Bucureşti, 1840; Felice Romani, Norma, Bucureşti, 1843; Al. Dumas, Din Corricolo, I-II, Bucureşti, 1846-1847, Speronare, I-III, Bucureşti, 1847-1848; Biblia sacră ce coprinde Vechiul şi Noul Testament, Paris, 1858; Eugene Sue, Crucea de argint, Bucureşti, 1858; Victor Hugo, Hemani, Bucureşti, 1863; [Dante, Ariosto, Tasso], în Curs de poezie generală, III, partea II, Bucureşti, 1870, IV, Bucureşti, 1880; [Traduceri], în Opere, II, IV, îngr. Vladimir Drimba, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1968,1985.
Repere bibliografice: Lazăr Şăineanu, Ioan Eliad Rădulescu ca gramatic şi filolog, Bucureşti, 1892; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,65-78,113-119,157-161, 256-268, II, 155-168, 201-211, III, 86-92; Apostolescu, Infl. romanţ., 65-92; G.D. Scraba, Ioan Heliade-Rădulescu. începuturile filosofiei şi sociologiei române, Bucureşti, 1921; Densusianu, Lit. rom., II, 131-211; Bogdan-Duică, Ist. lit., 39-229; D. Popovici, Santa Cetate. între utopie şi poezie, Bucureşti, 1935; D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935; Zarifopol, Pentru arta lit., II, 78-88; Gh. Comescu, Viaţa lui Ion Heliade-Rădulescu, Bucureşti, 1939; I. Creţu, Viaţa lui Eliade, Bucureşti, 1939; Vianu, Arta, 1,23-30; Călinescu, Ist. lit. (1941), 128-146, Ist. lit. (1982), 131-149; Popovici, Cercetări, 1-64; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit, 26-34; Popovici, Romanţ rom.,
170-219; N.A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade-Rădulescu, LR, 1961, 2; Massoff, Teatr. rom., 1, 149-166; Cornea, Studii, 153-218; G. Călinescu, I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966; Munteanu, Atitudini, 90-212; Streinu, Versificaţia, 115-174; Nicolae Manolescu, Heliade precursorul, AFT, 1967,23; Al. Rosetti, Ion Gheţie, Limba şi stilul lui Ion Heliade-Rădulescu, SILL, II, 7-37; Ivaşcu, Ist. lit., I, 397-406; Negoiţescu, însemnări, 31-40; Dimitrie Macrea, Studii de lingvistică română, Bucureşti, 1970, 133-153; Radu Tomoiagă, Ion Heliade-Rădulescu. Ideologia social-politică şi filosofică, Bucureşti, 1971; Zamfir, Proza poetică, 110-112,126-129; Gâldi, Introducere, 150-167; Păcurariu, Clas. rom., 81-90; Al. Piru, Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu, Bucureşti, 1971; Ovidiu Papadima, Eliade văzut de Eminescu, RITL, 1972,3; Bucur Ţincu, Heliade în conştiinţa Transilvaniei, RITL, 1972,3; Marin Bucur, Poezia conceptelor la I. Heliade-Rădulescu, RITL, 1972,3; Al. Bistriţeanu, Preocupare şi inspiraţie folclorică la I. Heliade Rădulescu, LL, 1972, 2; Şerban Cioculescu, „Poeta vates" vizionarul, RL, 1972, 17; Cornea, Originile, 442-443,547-550, 556-558, 561-563, 576-579; Săndulescu, Lit epistolară, 77-85,211-216; Titus Moraru, Fiziologia literară, Cluj, 1972,113-118,159-161; Mircea Anghelescu, I. Heliade Rădulescu: un clasic în haine romantice?, în I. Heliade-Rădulescu, Versuri şi proză, îngr. Vladimir Drimba, Bucureşti, 1972; Mircea Zaciu, Viaticum, VTRA, 1972,5-6; Ţepelea-Bulgăr, Momente, 152-158; Cornea, Oamenii, 84-98; Zaciu, Bivuac, 87-92; [I Heliade-Rădulescu], STRS, passim; Mircea Zaciu, Heliade la drumul jumătate, MS, 1976,2; Săndulescu, Continuităţi, 192-197; Radu Tomoiagă, Personalităţi şi tendinţe în perioada paşoptistă, îngr. şi postfaţă Vasile Vetişanu, Bucureşti, 1976,5-174; L. Volovici, Apariţia scriitorului în cultura românească, Iaşi, 1976, passim; Al. Bistriţeanu, Teorie şi inspiraţie foclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1977,154-193; Dicţ lit. 1900, 432-437; I. Rotaru, Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1979,196-213, 275-278, 414-420; I. Heliade-Rădulescu interpretat de..., îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1980; Simion, Dimineaţa, 62-109; Petrescu, Configuraţii, 112-131; Piru, Ist. lit, 53-59; Antoaneta Macovei, Meditaţia lirică românească. 1800-1850, Iaşi, 1982, 28-30, 65-68,104-107,115-129,139-143,209-211,219-223; Scarlat, Ist poeziei,
I,	289-306; Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade-Rădulescu şi
Helios
Dicţionarul general al literaturii române 496
Eminescu, Bucureşti, 1982; Grigore Ţugui, Ion Heliade-Rădulescu. îndrumătorul cultural şi scriitorul, Bucureşti, 1984; Mircea Anghelescu, Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului şi a operei, Bucureşti, 1986; ed. (Echilibrul între antiteze. Heliade - o biografie), Bucureşti, 2001; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989, 32-37; Sorin Antohi, La originile utopismului românesc, în Cultură şi societate, îngr. Al. Zub, Iaşi, 1991,210-220; Negoiţescu, Ist. lit., 1,60-64; Faifer, Semnele, 174-179; Cornea, Semnele, 84-90; Paul Dugneanu,
I.	Heliade-Rădulescu, un Atlas al poeziei, Bucureşti, 1995; Florin Faifer, Cordonul de argint, Iaşi, 1997,43-54; Dicţ. analitic, 1,38-40, 87-88, III, 222-223; Manolescu, Poeţi, 31-75; Dicţ. esenţial, 364-370; Al. Andriescu, Ion Heliade-Rădulescu. Pentru o poetică a psalmilor, DL, 2001,43; D. Micu, Ion Heliade-Rădulescu, L, 2003,3.	L.	V.
HELIOS, revistă apărută la Bucureşti, lunar, apoi bilunar, între
1	septembrie 1915 şi 1 mai 1916, sub redacţia lui Em. Cerbu. Deşi pe primul loc în această publicaţie-magazin se află chestiuni de astronomie, literatura nu lipseşte. Cu poezii colaborează Ion Pribeagu, Al.T. Stamatiad, H. G. Lecca, D. Karnabatt, Oreste, iar proza e semnată de V. Demetrius, I. Chiru-Nanov, Andrei Popovici, N. Pora, Ion Dragu, A. Mândru, Lia Hârsu. Revista mai tipăreşte comedia în versuri Bal mascat de Oreste şi traduceri din H. Sudermann, Ivan Vazov, Mark Twain, Victor Hugo ş.a.	M.Pp.
HERALD, revistă de literatură apărută la Bucureşti, lunar, în noiembrie şi decembrie 1933 şi în martie 1934 (trei numere), sub redacţia lui Neagu Rădulescu şi Miron Suru. într-o notă plasată discret în ultima pagină a primului număr şi intitulată In loc de cuvânt înainte, se spune: „Aşa cum apare, «Herald» nu vrea să fie decât un bazar de literatură tânără la ferestrele căruia să dea «bună ziua» talentul". Această intenţie se va realiza din plin. în scurta ei perioadă de apariţie, H. a reuşit să atragă printre colaboratori câţiva tineri scriitori talentaţi, dintre aceştia unii devenind nume de referinţă ale culturii române. Dintre poeţi se remarcă Horia Stamatu (Amintiri), Radu Gyr (Program cotidian, Bordel), Ilarie Voronca (Pregătiri de plecare), Radu Boureanu (Domniţa din lut), la care se adaugă şi alţii, mai puţin importanţi: N. Crevedia, Andrei Tudor, Dumitru Cosma, G. Şt. Cazacu, Ilariu Dobridor, Constantin Nisipeanu, Cicerone Theodorescu, Petre Vişineanu. Numeroase şi substanţiale sunt paginile de proză. Mircea Eliade publică aici povestirea Negru, Anton Holban colaborează cu un fragment din romanul Ioana şi tot un fragment de roman, Băiatul popii, semnează Tudor Teodorescu-Branişte. Se mai reţin proze scurte de Ion Călugăru (Din jurnalul unei femei), Emil Gulian (Tinere fete), Neagu Rădulescu (înmormântare la nr. 55, Republica femeilor) şi fragmente de roman de Sergiu Dan, George Acsinteanu, Ştefan Anton Cosma, Traian Mateescu. Destul de bogată este şi rubrica de critică literară a revistei. în cadrul ei, Octav Şuluţiu, Vlaicu Bârna, C. Panaitescu, I. Stancu scriu percutante articole polemice sau comentează cărţi nou apărute (între altele, volume de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza). Un loc aparte îl ocupă trei tineri autori, care vor ajunge personalităţi de prim
rang: Vasile Lovinescu, viitorul gânditor gnostic, publică articolul Socialism şi teorie, Constantin Noica este prezent cu eseul Curiozităţile d-lui Teste, iar Eugen Ionescu e semnatarul unui text intitulat Ex-critic. în H. apar puţine traduceri, notabile fiind doar acelea ale lui Eugen Jebeleanu (poeziile îngerii şi E un castel de Rilke şi Balada despre preotul sas Stephan Ludwig Roth de Adolf Menschendorf). Alţi colaboratori: Ştefan Stănescu, Iulian Vesper, George Drumur, Mihai Novac, Vasile Damaschin, Paul Daniel, Constantin Micu, Mircea Pavelescu.	/. M.
HERESCU, N.ficolae] I. (6.XII.1903, Turnu Severin — 19.VIII.1961, Ziirich), poet, prozator, traducător şi eseist. Este fiul Caterinei şi al lui Ion Herescu, ofiţer de carieră ajuns la gradul de general, care descindea din familia lui Udrişte Năsturel. A absolvit Liceul „Carol I" din Craiova şi secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea bucureşteană (1927). După studii de specializare la Paris (1927-1929), îşi ia doctoratul în litere la Bucureşti (1929), începându-şi tot aici cariera de profesor la Liceul „Gh. Lazăr" (1929-1931), apoi trecând ca asistent la Facultatea de Litere şi
N. I. HERESCU
CAETE CLASICE
CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS
497 Dicţionarul general al literaturii romane
Herescu
Filosofie. între 1935 şi 1945 este profesor universitar de istorie a literaturii latine, fondator şi director al Institutului Român de Studii Latine (1937), preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1939-1944), director al Fundaţiilor Culturale Regale (1940-1944). încă din vremea studenţiei, în 1925, împreună cu
C.S. Nicolăescu-Plopşor şi T. Păunescu-Ulmu lansează publicaţia „Sufletul românesc". în 1926 întemeiază la Craiova revista „Favonius", pe care în 1929, prin contopire cu „Orpheus", o transformă în „Revista clasică", mutând-o la Bucureşti. După ce scosese împreună cu T. Păunescu-Ulmu „Pleiada" (1927-1928), colaborează cu Ion Pillat şi V. Voicu-lescu la editarea unei noi serii a revistei, în 1934. Debutează ca poet în 1922 la revista craioveană „Năzuinţa", prezenţa sa în presa vremii, unde publică versuri, eseuri şi traduceri din literaturile clasice, mai ales din cea latină (Tibul, Vergiliu, Plaut, Horaţiu), fiind importantă („Adevărul literar şi artistic", „Flamura", „Năzuinţa", „Cele trei Crişuri", „Clipa", „Familia", „Gândirea", „Universul literar", „Pleiada", „România literară", „Ramuri", „Revista Fundaţiilor Regale", „Scrisul românesc", „Universul literar", „Viaţa" ş.a.). Aflat în Portugalia în timp ce în ţară se desfăşurau evenimentele din august 1944, H. hotărăşte să rămână în exil. Destituit in absentia din învăţământul românesc în 1945, funcţionează ca profesor de latină la Universitatea din Lisabona (1947-1948), stabilindu-se în cele din urmă în Franţa. Participă la editarea revistelor „Luceafărul" (1948-1949) şi „Uniunea română" (1948-1950).
Poetul H., autor a două volume de versuri — Basmul celor patru zodii (1926) şi Cartea cu lumină (1926) —, cultivă o poezie bucolică apropiată de viziunea ruralismului gândirist, de cea a lui Ion Pillat îndeosebi, cum au observat criticii chiar la debut, deşi nota caracteristică a bucolismului său are o substanţială dimensiune de extracţie clasică, mai ales latină. împreună cu Ion Pillat a tradus Poezii alese din Francis Jammes (1927), dar filonul esenţial al inspiraţiei sale se revendică adesea din idila horaţiană şi din motivul fecundităţii telurice, pe care îl exacerbează vital lirica latină. în exil, poezia lui H., deşi parcimonios răspândită prin reviste româneşti de pe diverse meridiane („Luceafărul", „Cuget românesc", „Vers", „Destin" ş.a.), dobândeşte şi un aer nostalgic, încărcat de dramatismul desţărării şi al pierderii în timp. Lirica sa devine acum nu doar una a amintirilor dureroase, dar şi un inedit calendar al sărbătorilor tradiţionale şi al conştiinţei româneşti ocultate de comunismul instaurat în ţară: „încă o dată, încă o dată, / Suferă ţară nevinovată // Pleacă streinul, vine streinul, / Altul e gâdele, imul e chinul // [...] Foametea seceră, molima bântuie / Nimeni nu spune vorba ce mântuie // Greu e şi lanţul pe trupul căzând / Mult mai greu este lanţul pe gât // Fuge prin codru pasărea-albastră, / Inima, Doamne, inima noastră. // Ţipă rănită sub negura zării / Inima, Doamne, inima Ţării." Arta poetică se simplifică acum considerabil, versurile fiind mai puţin solicitate de încărcăturile prozodice savante cultivate anterior, care lasă locul, nu de puţine ori, unei ritmicităţi populare, cu atenţie sporită acordată semnificaţiilor cuvântului. Publicistica politică a lui H. a izvorât în exil din confruntarea cu anomaliile instaurate de comunism. în fiecare caz
politic semnalat, publicistul caută sensurile, aspectele dominante, iar glosele sale au mereu rigoarea detaşării emoţionale, propunând o reinterpretare a faptelor într-o lumină etică, dar şi dintr-o perspectivă naţională ce are în vedere însăşi istoria latinităţii europene. Rezultatul imediat este unul stenic, căci moralistul rezumă întregul conglomerat al evenimentelor trăite la raporturile directe dintre civilizaţie şi barbarie, alertând încă o dată spiritul în faţa nimicitorului asediu al înfometatului la porţile unei „Cetăţi a Soarelui". Experienţa gazetarului a fructificat şi în cea mai importantă carte pe care
H.	a tipărit-o în exil, romanul L'Agonie sans mort, publicat în 1960 sub pseudonimul Ch. Severin. Expresie a unei tulburătoare confesiuni, cu accentele puse pe vibraţia interioară, pe notaţia amară, de jurnal, naraţiunea atestă refuzul de a transfigura sau de a edulcora realitatea surprinsă pe viu. Abil construită, trama epică se dezvoltă întretăind continuu două planuri: primul este cel social-politic, în care destinul exilatului se risipeşte în vorbe, în promisiuni de sprijin niciodată acordat, condiţia predominantă fiind trăirea improvizată, ce prelungeşte o agonie secătuitoare; al doilea este cel al vieţii intime, epuizată în legături erotice lipsite de şansa adevăratei iubiri, într-un univers sufocant, apăsat de nesiguranţă, brutalitate, incomunicare şi absurd. Radiografia socială este extrem de dură. Vidul sufletesc, absenţa idealităţii, pierderea contactului cu metafizicul, închistarea în interese meschine desfigurează personajele până la monstruos şi incită spiritul incriminatoriu al romancierului. Romanul „agoniei fără moarte" este o carte românească, chiar dacă a fost compusă şi publicată iniţial în franceză. El înfăţişează una dintre cele mai crude perspective asupra exilului românesc din a doua jumătate a veacului al XX-lea. Ultimele decenii ale vieţii lui H. reprezintă, de altfel, o dramatică experienţă de exilat. După ce câţiva ani a fost angajat alături de generalul Nicolae Rădescu în activitatea de la Liga Românilor Liberi sau a funcţionat ca redactor în cadrul departamentului românesc, condus de Marcel Fontaine, la Radio Paris, posibilităţile de subzistenţă i s-au diminuat considerabil, iar sfârşitul a venit ca o eliberare dintr-o precară situaţie materială şi o profundă deziluzie morală.
H.	a fost un eminent specialist în Antichitatea greco-latină, întreaga lui activitate în acest domeniu constituindu-se într-o pledoarie pentru clasicism, desfăşurată atât în ţară, cât şi în străinătate, în perioada exilului. în calitate de autor al studiilor Catullo (1943) sau La Poesie latine. Etude des structures phone-tiques (1960), ca şi al valoroaselor instrumente de lucru Bibliografia clasică în România (1928-1939) (1943, în colaborare) şi Bibliographie de la litterature latine (1943), el se adresează mai cu seamă specialiştilor, cunoscătorilor Antichităţii. în schimb, în calitate de director al publicaţiilor „Favonius" şi „Revista clasică" sau de fondator al Institutului Român de Studii Latine, ca autor de manuale, traducător din lirica şi teatrul latin sau ca autor al volumelor de eseuri Milliarium (I-II, 1936-1941), Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936 (1937) şi Caete clasice
(1941), el are în vedere şi un public mai larg, pe care caută să-l deprindă cu frumuseţile unei lumi vechi, dar nu apuse. Convins că disciplina clasică nu se reduce la dimensiunea ei
Hermes
Dicţionarul general al literaturii române 498
ştiinţifică, ci implică în egală măsură valenţe estetice, etice şi formative, fiind esenţială pentru alcătuirea unui spirit armonios, H. încearcă să remedieze ceea ce consideră a fi una dintre carenţele culturii române şi anume îndepărtarea ei de origini, de sursa de frumuseţe şi valori a latinităţii, importantă pentru afirmarea specificităţii naţionale într-o zonă preponderent slavă. Interesat cu precădere de valorile actuale ale clasicismului, de ecourile acestuia în conştiinţele moderne, eruditul sesizează în chip firesc legăturile dintre autorii latini şi cei de mai târziu, evidenţiind în studii comparatiste sursele antice ale unor scriitori români (Miron Costin, I. Budai-Deleanu,
I.	Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, M. Eminescu) sau străini (Goethe, Carducci, Francis Jammes). Unul dintre principalele instrumente la care recurge în impunerea valorilor clasice în lumea românească îl reprezintă traducerile, adecvate sensibilităţii şi limbii timpului său. într-o bogată activitate de traducător, prin care oferă unele dintre cele mai reuşite transpuneri în română ale unor opere reprezentative, mai cu seamă din lirica latină (Lirica lui Horaţiu, Lirica latina, Plaut, Militarul îngâmfat, Horaţiu, Arta poetică), H. aplică idei formulate explicit, uneori în texte polemice, cum ar fi acelea care îl vizează pe E. Lovinescu. Respingând tălmăcirile în proză care redau doar ideile, nu şi „sufletul" vechilor poeţi şi refuzând totodată versiunile româneşti în ritm antic ale lui Ştefan Bezdechi, traducătorul propune echivalări apte să transmită muzicalitatea originalului prin mijlocirea metrului modern.
SCRIERI: Basmul celor patru zodii, [Craiova], 1926; Cartea cu lumină, Craiova, 1926; însemnări literare (1924-1926), Arad, 1926; Milliarium, I-II, Bucureşti, 1936-1941; Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936, Craiova, 1937; Destinul împărătesc al poetului, Bucureşti, 1939; Caete clasice, Bucureşti, 1941; Catullo, Roma, 1943; Punţi di vista sulla lingua di Tito-Livio, Roma, 1943; Bibliographie de la litterature latine, Paris, 1943; Bibliografia clasică în România (1928-1939) (în colaborare cu Maria Marinescu-Himu şi C. E. Stoenescu), Bucureşti, 1943; Ovidiana. Recherches sur Ovide (în colaborare cu Dinu Adameşteanu, V. Cristea şi Eugen Lozovan), Paris, 1958; La Poesie latine. Etude des structures phonetiques, Paris, 1960; LAgonie sans mort, Paris, 1960; ed. (Agonie fară moarte), I-II, tr. Cornelia Ştefănescu, postfaţă Nicolae Florescu, Bucureşti, 1998-1999; Entretiens avec ]. Marouzeau, Catania, 1962; Style et hasard, Miinchen, 1963. Traduceri: Francis Jammes, Poezii alese, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu Ion Pillat); Lirica lui Horaţiu, introd. trad., Craiova, 1929; Plaut, Militarul îngâmfat, Bucureşti, 1941; Horaţiu, Arta poetică, Iaşi, 1943; Lirica latină, I, introd. trad., Bucureşti, [1937].
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 259-264,295-300, XII,
292-293; Tr. Mateescu, Note pe marginea actualei poezii, „Gânduri noi", 1927, 1; Mihai Ralea, „Cartea cu lumină", VR, 1927, 6-7; N. Ladmiss-Andreescu, N.I. Herescu, „Lanuri", 1937,5-6; Nicolae Roşu, N.I. Herescu, CRE, 1937, 3395; Dragoş Vrânceanu, Literatura română şi poezia lui Horaţiu, CRE, 1937,3429; Nichifor Crainic, Ortodoxism şi clasicism, G, 1937, 8; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 103; Radu Gyr, Traducerile lui N.I. Herescu, „Buna Vestire", 1938,271; Călinescu, Ist. lit. (1941), 483, Ist. lit. (1982), 946; George Sbârcea, Plaut în româneşte, VAA, 1942,(460; Un interviu cu poetul Herescu, VAA, 1943,619; [N.I. Herescu], „Tribuna poporului", 1944, 9,56,59; Marcel Fontaine, N. I. Herescu le proscrit. Miseres etgrandeurs de l'exil, „Românul", 1961/2-3; Mircea Eliade, In memoriam..., „Românul", 1961, 2-3; Virgil Ierunca, N. I. Herescu, „Românul", 1961, 2-3; Mircea Popescu, N. I. Herescu, un umanist de
omenie, „Destin", 1962,12; Eugen Lozovan, N.I. Herescu, „Acta Philo-logica", t. III, 1964; Eugen Lozovan, N. I. Herescu - un deceniu de la moarte, „Stindardul", 1971, 115-116; N.I. Herescu, DCL, I, 315-316; Bucur, Istoriografia, 307-308; Omea, Tradiţionalism, 114-115,441-442; Emil Dumitraşcu, N. I. Herescu, Craiova, 1984; Dicţ. scriit. rom., II, 503-505; Nicolae Florescu, O lecţie de viaţă, JL, 1999,1-2; Popa, Ist. lit.,
1,638-639; Manolescu, Enciclopedia, 372-377.	N. FI., A. C.
HERMES, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între mai şi iulie 1903, secretar de redacţie fiind Alexandru Petroff. H. este o revistă de orientare modernistă de tipul celor scoase de discipoli sau grupări promacedonskiene, numele poetului Nopţilor fiind menţionat în articolul-program, iar succesorii lui numiţi „talente de valoare, condeie serioase, genii". în Introducţiune, Al. Petroff pledează pentru o „poezie, idiomă necunoscută". Sunt prezenţi cu versuri Mircea Demetriade (Ditirambi), D. Kamabatt (Parfum damnat), Al. Petroff (Salut Boeţiii, Neron, Către L), iar cu articole, Al. Macedonski (Spre ocultism), Zoe Fialski, Nicolae Gregorian. Apare şi semnătura lui Gabriel Donna (Alte simboluri), ce se războieşte cu cei de la „Sămănătorul", iar Victor Anestin scrie despre romanul spaniol modern. Mai publică poezie Ion Petrovici (în toamnă), Ştefan Petică (Vara depărtată) ş.a.	M.Pp.
HEROVANU, Eugen (31.VIII.1874, Piatra Neamţ - 31.XII.1956, Bucureşti), gazetar, prozator şi memorialist. Este fiul Măriei (n. Champalbert), profesoară, originară dinNîmes (Franţa), şi al lui Nicolae Herovanu, funcţionar şi publicist. Urmează şcoala primară la Piatra Neamţ şi Roman. în 1885 intră la Liceul Naţional din Iaşi, unde va fi coleg cu Eugeniu P. Botez (Jean Bart), Mihai Carp şi Alexandru Cazaban. Motive de natură familială îl obligă să se retragă şi să urmeze clasa a IV-a la gimnaziul din Roman, apoi, cu examene susţinute în particular, la Liceul „Codreanu" din Bârlad şi din nou la Liceul Naţional din Iaşi, unde îşi ia bacalaureatul. Se înscrie în 1896 la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene, obţinând licenţa în iunie 1900. în toamna aceluiaşi an pleacă la Bruxelles; aici, în 1903, îşi susţine la Universitatea Liberă examenele de doctorat, întors în ţară profesează ca avocat, dar va opta, din 1905, când începe să suplinească, la Facultatea de Drept din Iaşi, cursul de procedură civilă, pentru o carieră universitară. Nu renunţă însă nici la avocatură, profesiune în care se impune, ajungând unul dintre fruntaşii baroului ieşean, al cărui decan va fi între anii 1918 şi 1928. încearcă totodată şi un contact cu viaţa politică. în 1912 este ales în Camera Deputaţilor, în 1923 e, pentru puţin timp, primar al laşului. Titular, din 1 noiembrie 1923, al Catedrei de procedură civilă, spre sfârşitul anului 1929 se transferă la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, de unde, profesor unanim apreciat şi avocat mereu solicitat ca specialist în speţe dintre cele mai dificile, se pensionează în anul 1939. Primele încercări literare şi publicistice ale lui H. sunt adăpostite în paginile unor reviste centigrafiate pe care, împreună cu B. Brănişteanu, colegul său de la gimnaziul din Roman, le scoate prin anii 1891-1892. Simpatia pentru ideile
499 Dicţionarul general al literaturii române
Herovanu
profesate de socialiştii vremii îl face să-şi înceapă adevărata activitate publicistică şi literară cu note şi versuri pe care le va tipări încă din perioada liceului, sub pseudonim, în gazetele „Adevărul" (1893), „Munca" şi „Lumea nouă". Din 1894 încep să-i fie găzduite articole culturale sau politice şi versuri, semnate de asemenea cu pseudonim, în cotidianul „Jurnal" din Iaşi. Student fiind, publică în „Seara" (1896), gazetă pe care o conduce alături de G.V. Botez-Gordon şi la care obţine colaborarea lui I.L. Caragiale. împreună cu Mihai Codreanu, coleg de facultate, cu Virgiliu N. Cişman şi G.V. Botez-Gordon editează cotidianul „Noutatea" (22 iunie 1897 — 1 ianuarie 1898). Gazetelor pe care le-a scos ori la care a fost redactor le va adăuga, după 1936, reiterând o experienţă a lui G. Panu (revista „Săptămâna"), o serie de „Caiete săptămânale" (1936-1937), care trimit prin modalitatea publicistică aleasă şi la un model francez, „Les Cahiers de la quinzaine", alcătuite de Charles Peguy, pe care le citise în tinereţe. La Bucureşti va edita o revistă dedicată studiului procedurii juridice, „Forma" (1938), precum şi o alta, culturală, „Falanga" (1941). A mai colaborat la „Adam", „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Adevărul literar şi artistic", „Arta", „Dimineaţa", „Egalitatea", „Evenimentul literar", „Gazeta", „îndrumarea", „însemnări ieşene", „Lumea", „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Liberalul", „Lupta" (1922), „Mişcarea", „Momentul", „Renaşterea română", „Timpul" (1945), „Tribuna literară", „Universul", „Vremea". Preocupările publicistice variate, laborioase, adesea de un nivel remarcabil, îl obligă să întrebuinţeze o serie de pseudonime: Aladin, Faust, Parsifal, Riga, Rigoletto, Frollo, Romeo, Solitar ş.a. „Poemul dramatic" Dragoste şi răzbunare, evocare a Moldovei secolului al XVI-lea, tipărit în 1896, va fi pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi în stagiunea 1899-1900, cu Aglae Pruteanu şi State Dragomir în rolurile principale. O altă încercare teatrală, revista Irozii, compusă împreună cu Spiru Prasin şi semnată Mor-Dax, nu se va reprezenta.
într-o plachetă intitulată Schiţe şi epigrame (1897), H. strânge încercări pe care, la data apariţiei în volum, le considera aparţinând unei etape depăşite. în schimb, Răni vechi (1901) e o carte rămasă pe nedrept fără ecou, conţinând nuvele tipărite iniţial în gazete şi reviste. Unele pot fi apropiate, prin temele abordate, prin atmosferă şi elemente ale scriiturii, de poporanism. Altele au drept punct de plecare drame mărunte, consumate în diverse medii orăşeneşti — acelea ale cartierelor mărginaşe sau ale micii burghezii - şi îmbină, adesea fericit, umorul, nostalgia evocării şi o benignă critică de moravuri. O încercare ambiţioasă, poate peste mijloacele de prozator ale autorului ei, o constituie romanul Paria (1905). Tânărul Albert Samuelli, medic evreu cu oarecare renume (modelul personajului este doctorul Avram Steuerman, prieten apropiat al scriitorului), oscilează între simpatia accentuată pentru Elena Movilă, soţia marelui proprietar Matei Movilă — pornire care îl face să fie ispitit de gândul convertirii la creştinism —, şi obligaţiile pe care se simte dator să şi le asume în raport cu propria identitate etnică. Rămâne din aceste pagini, pe care vremea nu le-a cruţat, tabloul, reuşit mai ales în detalii, al
societăţii ieşene de la 1900: descumpănirea ultimilor mari boieri, care se simt ameninţaţi de evoluţia inevitabilă spre capitalism, confruntările dintre grupările politice, antisemitismul unor tineri intelectuali, atmosfera din redacţiile gazetelor, viaţa trudnică a celor săraci, exotismul înecat în suferinţă şi lipsuri al cartierelor evreieşti. Linia epică este însă deturnată de numeroase digresiuni teziste şi de o neinspirată aglomerare de argumente împrumutate de la autori precum Max Nordau. Oraşul amintirilor (1936) pare a fi o carte mai puţin obişnuită; filonul autobiografic şi evocarea laşului adolescenţei nu sunt decât un pretext pentru alcătuirea unui „jurnal" al propriilor stări sufleteşti şi, totodată, a unui variat „inventar" de lecturi, unde se întâlnesc, după o logică îndreptăţită de structura însemnărilor, numele lui Ludwig Blichner, V.G. Korolenko, Alfred de Musset, Paul Verlaine, Jacques de Lacretelle, Charles Maurras şi, înainte de toate, sensibile pagini dedicate lui Alphonse Daudet. Acestora li se alătură, în chip firesc, aduse de fluxul memoriei, figurile unor personalităţi ieşene: profesorii de la Liceul Naţional — V. Burlă, A. Philippide, A. Brandia, A. Weitzecker ş.a., apoi Petre V. Missir, Petre P. Carp, A.C. Cuza, colegul şi prietenul Mihai Codreanu, Spiru Prasin, G. Ibrăileanu şi mulţi alţii. Pornind de la fapte aparent lipsite de însemnătate, sunt desenate cu aplicaţie şi cu o netăgăduită pricepere de a defini un caracter, de a lumina şi explica un comportament, ba chiar o existenţă, portretele lui Spiru Haret, G. Coşbuc, St.O. Iosif, C. Stere, I.L. Caragiale. însemnările din Pe marginea epopeei (1919) adună tot ceea ce
H.	a publicat în zilele războiului, între februarie 1917 şi martie 1918, în cotidianul „România", scos la Iaşi de Mihail Sado-veanu. Sunt gândurile unui intelectual modern, căruia evenimentele tragice nu-i întunecă dreapta judecată. Note disparate, aşternute sub imperiul actualităţii, se transformă pe neştiute într-un eseu dedicat conflagraţiei mondiale, coerent, scris cu eleganţă şi înălţime a perspectivei, cu multe observaţii profunde. Dintr-o eventuală istorie a eseului nu vor putea lipsi nici Călătorul romantic (1938) sau Cartea prieteniei (1939). Glosele din primul volum încearcă să desprindă semnificaţiile, mai ales de natură intelectuală, ale călătoriei. Ideile proprii sunt însoţite de altele, aflate în texte de Charles Maurras, Maurice Barres, Paul Morand, Frangois Mauriac, şi de comentariile pertinente prilejuite de însemnările de călătorie ale lui Nicolae Milescu, de proza lui A.I. Odobescu ori de aceea a lui Panait Istrati, Ştefan Zweig, Roland Dorgeles, Julien Benda ş.a. într-o a doua secţiune sunt strânse Note de drum din Bruxelles, oraş revăzut la un interval de treizeci de ani, din Istanbul, Bagdad, Veneţia, Bruges etc. Cartea prieteniei aşază în centrul unei discuţii de o incontestabilă elevaţie conceptul de amiciţie, perceput în ireductibilă opoziţie cu aspectele întunecate ale politicii din anii premergători celui de-al doilea război mondial. însemnările din Castele în Spania (1946) revin la metoda încercată cu succes în Pe marginea epopeei, punând laolaltă într-un text doar aparent fragmentat reminiscenţe, pagini de jurnal, încercări dramatice în cheie pirandelliană, consemnări diverse, izvorâte din contemplarea actualităţii, adnotări pe marginea cărţilor, articole ş.a. H. se dovedeşte şi aici, ca şi în culegerea de
Herz
Dicţionarul general al literaturii române 500
aforisme intitulată Confidenţe (1940), un analist lucid şi obiectiv al epocii sale şi al oamenilor pe care i-a cunoscut, un moralist familiarizat cu eseurile lui Montaigne şi clasicismul francez.
SCRIERI: Dragoste şi răzbunare, Iaşi, 1896; Schiţe şi epigrame, Iaşi, 1897; Spre anarhie, Iaşi, 1899; Răni vechi, Iaşi, 1901; Irozii (în colaborare cu Spiru Prasin), Iaşi, 1902; Paria, Iaşi, 1905; ed. Bucureşti, 1927; Zile de zbucium, Iaşi, 1916; Pe marginea epopeei, laşi, 1919; încotro ne duce destinul?, Iaşi, 1926; Oraşul amintirilor, Bucureşti, 1936; ed. îngr. şi introd. I. Ardeleanu, Bucureşti, 1975; Călătorul romantic, Bucureşti, 1938; Cartea prieteniei, Bucureşti, 1939; Confidenţe, Bucureşti, 1940; Despre arta de a citi şi alte câteva lucruri în legătură cu această temă, Bucureşti, 1940; Castele în Spania, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: St. Bujor [Al. Brandia], „Dragoste şi răzbunare", „Carmen-Sylva", 1902,2; A. Steuerman, „Răni vechi", „Evenimentul", 1902, 62; N. Iorga, Cronica, „Sămănătorul", 1904, 51; P. Octavian, „Paria", „Arhiva", 1904, 12; Spartacus [C. Dobrogeanu-Gherea], „Paria", ADV, 1905, 5548; A. Steuerman, „Paria", „Egalitatea", 1905, 24; A.H. [Alfred Hefter], „Pe marginea epopeei", „Lumea", 1919, 84; Dafin, laşul, 1,44-46,184-185,218, II, 103, III, 17; Ralea, Scrieri, VII, 270; Sadoveanu, Opere, XIX, 395-396; J. Flavius, Iaşii în robă, Iaşi, 1931, 38-39; Fr. Stanetti, Fresca justiţiei contemporane române, Bucureşti, f.a., 305-309; Iorga, Ist. lit. cont., II, 143; I. Clopoţel, „Oraşul amintirilor", SDM, 1936, 4; A. Bugariu, „Oraşul amintirilor", LU, 1936, 9; Stelian Metzulescu, „Oraşul amintirilor", „Curierul Olteniei", 1936, 1857; P.I.P. [Paul I. Papadopol], „Oraşul amintirilor", PL, 1936,4; Pompiliu Constantinescu, Eugen Herovanu, „Oraşul amintirilor", VRA, 1936,447;
C.	Leon, Figuri din baroul ieşean, Iaşi, 1938,57-65; Ion I. Pogana, Eugen Herovanu, „Călătorul romantic", T, 1938,31; Petru Manoliu, „Fortunati Ambol...", TIL, 1940,976; Emest Stere, „ Cartea prieteniei", „ Athenaeum",
1940,1-2; R. Marent, „Castele în Spania", „Era nouă", 1946,591; Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor. întoarcerea în timp, Bucureşti, 1957, 38; Perpessicius, Opere, XI, 415-419; S. Albu, Eugen Herovanu, GL, 1957,2; Ion Vitner, Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900), Bucureşti, 1966,208-209; Barbu, Momente, 110; Maftei, Personalităţi, II, 130-131; A.P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, 1979,90-91; Massoff, Teatr. rom., VII, 500, 588, 600; Leon, Umbre, III, 197-200; Teodor Vârgolici, Scriitorii români şi unitatea naţională, Bucureşti, 1988, 231; Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul masonic român, Bucureşti, 1993, 279,399; Dan Amedeo Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997,167; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 190-191; Dicţ. scriit. rom., II, 505-507; Eugen Herovanu, DCS, 203-204.	R.Z.
HERZ, A.[dolf] de (16.XII.1887, Bucureşti - 9.III.1936, Bucureşti), dramaturg şi publicist. Fiu al Măriei (n. Ghica) şi al lui Edgar von Herz, funcţionar bancar superior (provenit dintr-o familie austriacă înnobilată), H., al cărui prenume la naştere era Adolf Edmund George, a avut o copilărie privilegiată, petrecută în intimitatea Curţii regale, de a cărei protecţie s-a bucurat mult timp. Studiile liceale (întrerupte doi ani de frecventarea Şcolii Militare din Iaşi) le-a terminat la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti în 1907, urmând apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. S-a afirmat ca student, atrăgându-şi preţuirea şi sprijinul unor profesori (Titu Maio-rescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Eliade). A fost o vreme secretar literar la Teatrul Naţional, participând ca membru fondator la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români. „împământenirea" i-a fost acordată de Parlament în 1910. în 1911 era
şef de cabinet în Ministerul Industriei şi Comerţului, dar se va dedica exclusiv scrisului şi, cu intermitenţe, actoriei. Debutul lui H., în 1906, cu versuri în „Sămănătorul", unde publică şi în anii următori cu pseudonimul Dinu Ramură, a fost deosebit de norocos, aducându-i o notorietate rapidă, dar şi de durată, textul, pus pe muzică, devenind o cunoscută romanţă (De ziua nunţii tale-ţi scriu). în acelaşi an începe să se afirme şi ca autor dramatic, colegii de liceu interpretându-i pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti „icoana istorică" în versuri Iliaş-Vodă, iar un an mai târziu, drama istorică în versuri Domniţa Ruxandra, apărută tot acum şi în volum (1907). Colaborează cu poezii şi piese la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Convorbiri critice", „Junimea literară", „Convorbiri literare", „Flacăra", „Epoca", în 1912 este cooptat în conducerea revistei „Ilustraţiunea naţională" (până în 1916), iar în 1914 şi 1915 face parte din redacţia ziarului „Steagul", în care publică proză, numeroase cronici dramatice şi articole diverse. Ca director al cotidianului „Scena" (1917-1918), dă publicaţiei (şi prin propriile texte) o orientare filogermană, fapt care îi aduce în 1919 arestarea (alături de Ioan Slavici, Tudor Arghezi ş.a.) şi judecarea pentru colaboraţionism. Este achitat, dar eticheta de „trădător" îi va fi aplicată mult timp, în momente delicate, între 1921 şi 1925 conduce „Adevărul literar şi artistic", fiind totodată şi redactor la „Dimineaţa" şi „Adevărul" (1921-1928). A mai scris la „Rampa", „Revista ilustrată" ş.a. H. face o gazetărie fără excese, luând atitudini fireşti, de bun-simţ faţă de evenimentele sociale, politice, culturale ale timpului. în perioada 1909-1928 a publicat sute de cronici şi comentarii referitoare la fenomenul teatral românesc şi străin. în această ipostază el abordează problemele literaturii şi ale reprezentaţiei dramatice cu toată seriozitatea, demonstrând o bună cunoaştere a istoriei genului, a mişcărilor moderne şi practicând o critică teatrală profesionistă, responsabilă: prezintă autori, explică opere, comentează toate aspectele importante ale unui spectacol. Debutul propriu-zis în teatru are loc în 1909, când i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti drama Noaptea învierii, iar consacrarea ca autor dramatic vine în 1913, când, pe aceeaşi scenă, este reprezentată comedia Păianjenul, cu un mare şi îndelungat succes. Până în 1944 a fost una dintre cele mai jucate piese româneşti atât în Bucureşti, cât şi în cele mai importante oraşe din ţară (în 1921 era sărbătorită a o suta reprezentaţie). Urmează punerea în scenă a altor texte, uneori cu H. în rolul principal, şi intrarea, tot ca autor şi actor, în lumea spectacolelor de revistă. A scris (singur sau în colaborare) textele a cel puţin cincisprezece reviste, în perioada 1915-1928. în plus, în 1916 a condus trupa de operetă de la Teatrul Regina Maria şi a alcătuit câteva librete. La notorietatea sa au contribuit, mai târziu, şi participările la realizarea emisiunii radiofonice „Ora veselă". După ce înregistrează un eşec cu propria instituţie teatrală, Compania A. de Herz (1929), este numit director al Teatrului Naţional din Craiova (1930-1935). A fost, în egală măsură, perioada de apogeu a carierei de om de teatru, dar şi cea mai nefastă, activitatea sa provocând atacuri furibunde în presa locală, boicotul actorilor,
501 Dicţionarul general al literaturii române
Herz
anchetarea sa de către justiţie, acest scandal fiind una din cauzele desfiinţării teatrului craiovean.
Pornit la drum cu intenţii „serioase" — poezii melancolice, piese istorice, proză tristă, drame, chiar cu accente tragice la început (Floare de nalbă, 1908, mult apreciată de M. Drago-mirescu şi de E. Lovinescu, Noaptea învierii, 1909, Biruinţa, „Convorbiri literare", 1911, Când ochii plâng. A fost odată, 1911, Sorana, 1916, în colaborare cu I.A1. Brătescu-Voineşti) —, H. a evoluat repede spre comedie (ultima încercare de dramă istorică în versuri, Aripi frânte, 1925, fiind nereuşită) şi spre farsă, mult mai conforme cu temperamentul şi cu viziunea sa asupra teatrului („Scriu să mă amuz şi să amuz pe alţii", declara el în 1935). Păianjenul a fost prima piesă românească jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti după o perioadă de respingere a dramaturgiei originale noi, iar succesul ei a renăscut încrederea în autorii români. Viaţa mondenă, comportamentul, preocupările şi modul de a vorbi al unui important segment social erau aduse pe scenă de cei mai buni actori ai epocii, în montări fastuoase şi spectacole care entuziasmau. Rămas pe hârtie, textul îşi pierde strălucirea, iar, în timp, şi importanţa, odată cu intrarea în desuetudine a mediului social adus la rampă şi a comicului de limbaj folosit. Doar intriga amoroasă, în esenţă dramatică, desfăşurată oarecum tensionat între dei doi protagonişti, dominaţi de neîncredere reciprocă, şi rezolvată printr-o mică lovitură de teatru — presupusa vampă („păianjenul" nesăţios) era o neprihănită fecioară —, abia mai poate suscita interesul cititorului. De multe aplauze şi de o îndelungată carieră scenică s-a bucurat şi Mărgeluş (1921), probabil piesa cea mai matură, mai echilibrată şi mai meritorie atât ca text literar, cât şi ca mod de a produce comicul sau ca mesaj. într-o ambianţă mondenă, percepută drept falsă şi ridicolă, o tânără dactilografă, mamă a unui copil din flori, reuşeşte să se impună graţie calităţilor ei sufleteşti şi să convingă familia iubitului ei să o accepte. Dialogurile sunt ceva mai substanţiale, cu replici isteţe şi acide, menite să satirizeze ignoranţa, vieţuirea superficială, ipocrizia vieţii familiale, fumurile de castă, politicianismul. Poantele sunt decent amuzante, unele spirituale, iar scriitura, mai îngrijită şi urmărind mai strâns intriga, asigură o lectură antrenantă. Atent construită, cu mult umor, cu o exprimare mai puţin caducă este şi piesa Omul de zăpadă (1927), spectaculoasă prin răsturnările de situaţie care aduc biruinţa iubirii adevărate asupra aventurilor galante. Mai lipsite de substanţă şi de calităţi sunt comediile în trei acte, Bunicul (1913), Cuceritorul (1914), şi cele într-un act, Mătuşă-mea (1914), Boier Buftea (1916), Rândunica (1917), Vălul de pe ochi (1918), Femeia şi telefonul (1929). Un reviriment cunoaşte autorul cu farsa încurcă-lume (1929), jucată mulţi ani în Bucureşti şi în marile oraşe din ţară şi preluată de teatre din Viena, Zagreb, Atena, Varşovia. Succesul comediei bufe Unchiul lui Noaţă (1936, cu Grigore Vasiliu-Birlic în rolul principal) îi alină zilele din urmă şi îl convinge încă o dată că a ales calea potrivită. Mulţi comentatori au subliniat calităţile scenice ale teatrului lui H., capacitatea de a dinamiza banalul cotidian structurându-1 în jurul unor nuclee dramatice, cozeria inteligentă, dialogurile alerte şi spirituale, presărate cu jocuri de
Desen de Victor Ion Popa
cuvinte, umorul, comicul unor situaţii, ingeniozitatea de a inventa întâmplări spectaculoase, atmosfera destinsă, încărcată de ilaritate, care se ţese din mai toate elementele. La lectură apar şi aspecte mai de substanţă, ca afirmarea implicită a unor valori consacrate (iubirea, altruismul, generozitatea, cinstea, nevoia de puritate, încrederea şi certitudinea) sau sugerarea unor idei uşor de recunoscut şi de acceptat (aparenţele înşală, căsătoriile din interes au urmări nefaste, gura lumii e o forţă nocivă, viaţa mondenă e inconsistentă şi adesea derizorie). Trei opuscule de proză scurtă — Şeful gării (1924), Noapte bună... (1928), Om discret şi alte povestiri vesele (1931) — extind viziunea comică şi asupra altor faţete ale vieţii citadine, dar precaritatea şi lipsa de originalitate stilistică, banalitatea subiectelor sau agasanta preocupare pentru manifestările erotice nu fac decât să evidenţieze şi mai mult limitele talentului şi ale unei perspective artistice. Cu un rol şters în istoria literaturii, H. are un loc mai important în istoria dramaturgiei româneşti, în perioada interbelică el fiind considerat cel mai talentat şi mai autentic comediograf. De altfel, aproape toate comentariile, foarte numeroase, unele extrem de favorabile, se referă doar la spectacolele cu piesele sale, şi nu la textele tipărite. Autorul are contribuţia sa la procesul de modernizare a dramaturgiei autohtone prin adaptarea modelului comediei de salon şi al teatrului bulevardier francez şi prin abordarea unor realităţi imediate ale timpului. La această activitate se adaugă şi numeroasele traduceri, localizări şi adaptări după piese ori scrieri literare celebre sau doar la modă, aproape toate servind, în epocă, la puneri în scenă: Lysistrata după Aristofan, Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare, George Dandin de Moliere, Phedra de Racine, Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Crimă şi pedeapsă după Dostoievski, Monna Vanna de Maeterlinck,
Hiena
Dicţionarul general al literaturii române 502
precum şi versiuni ale unor piese mai pe gustul său de Eugene Labiche, Victorien Sardou, Sacha Guitry, Henri Murger, Robert deFlersş.a.
La cabotinismul genial al lui Herz se adăugau o limbuţie spirituală de cea mai variată şi mai pregnantă valoare, continuu frământată de o ilaritate jumătate comică şi jumătate tristă, şi o imaginaţie instantanee miraculoasă. [...] Niciodată n-am dat [...] de o personalitate mai complexă, mai universală şi mai sintetică în admirabilul şi ticălosul meşteşug al scenei ca baronul Adolphe de Herz.
Tudor Arghezi
SCRIERI: Domniţa Ruxandra, Bucureşti, 1907; Floare de nalbă, Bucureşti, 1908; Noaptea învierii, Bucureşti, 1909; Când ochii plâng. A fost odată, Craiova, 1911; Păianjenul, Bucureşti, 1913; Bunicul, Bucureşti, 1913; Cuceritorul, Bucureşti, 1914; Sorana (în colaborare cu I.A1. Brătescu-Voineşti), Bucureşti, 1916; Caricatura sub ocupaţie, Bucureşti, 1918; Vălul de pe ochi, Bucureşti, 1918; Mărgeluş, Bucureşti, 1921; Şeful gării, Bucureşti, 1924; Seară pierdută, Bucureşti, 1925; Aripi frânte, Bucureşti, 1925; Omul de zăpadă, Bucureşti, 1927; Noapte bună..., Bucureşti, [1928]; încurcă-lume, Bucureşti, 1929; Om discret şi alte povestiri vesele, Bucureşti, 1931. Traduceri: Romain Rolland, Viaţa lui Beethoven, Bucureşti, 1918; H.S. Chamberlain, Viaţa lui Richard Wagner, Bucureşti, 1924.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, IV, 167-168; T. Maiorescu, Herz (Dinu Ramură), „Domniţa Ruxandra", CL, 1908,4; E. Lovinescu, Herz, CVC, 1908,13; Rebreanu, Opere, XII, 31-34,103-104, 163-171, 366-369,488,601-602, XIII, 40-42,62-65,99-101,257-259, XIV, 16-17; Arghezi, Scrieri, XXIV, 175-178, XXVII, 392-394, XXVIII, 86-89, 173-179,217-222; Lovinescu, Scrieri, VI, 324-326; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan, Bucureşti, 1927,31-32,109-118; Călinescu, Ist. lit. (1941), 640-641, Ist. lit. (1982), 721; Corneliu Moldovanu, Autori şi actori, Bucureşti, 1944,159-162; Brădăţeanu, Comedia, 241-246; Ciopraga, Lit. rom., 643-644; Ist. teatr. Rom., II, 214, III, 198; Massoff, Teatr. rom., V,
8-11, 32-33, VI, 27-28, 306-307,402-405, passim, VII, 59-61,112-114, 164-165, 212-216, passim, VIII, 91, 157; Ionuţ Niculescu, A. de Herz, TTR, 1976, 3; Istoria Teatrului Naţional din Craiova, Craiova, 1978, 228-233; Brădăţeanu, Istoria, II, 92-95; Modola, Dramaturgia, 298, 318-325; Octav Păun, Un om de teatru, RL, 1986,12; A. de Herz, DRI, II, 303-336; Dicţ. scriit. rom., II, 507-508; A. de Herz, DCS, 160-162; Ghiţulescu, Istoria, 155-157.	C.T.
HIENA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între ianuarie şi martie 1919, apoi la Cernăuţi între aprilie 1919 şi 5 ianuarie 1921,15 octombrie 1922 şi 8 aprilie 1923,28 noiembrie 1923 şi februarie 1924, sub redacţia lui Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu. De la numărul 4/1919 subtitlul este „Revistă de polemică politico-literară", iar din 1922, „Revistă politico-so-cială". Tot din 1922 director este Pamfil Şeicaru. Fără a avea, la început, un program explicit, publicaţia îşi precizează pe parcurs poziţia ideologică şi morală. într-un articol intitulat Pro domo (15/1923), care va declanşa reacţiile unor gazetari (N.D. Cocea şi M. Mircea în „Facla", Tudor Teodorescu-Bra-nişte în H.), Pamfil Şeicaru arată că revista „rezumă spiritul unei generaţii", al generaţiei celor întorşi din război, care, dezamăgiţi de starea ţării, nu mai cred în democraţie:
„«Democraţia», impudica metresă a finanţei, nu poate să ne seducă oricâte farduri de retorică proastă şi-ar aşterne pe faţă." Singura soluţie întrezărită este regenerarea morală prin naţionalism, prin „încadrarea perfectă în spiritul rasei noastre", autorul exclamând în încheiere: „Vreţi un «Program»? Nu avem! Vreţi o energie morală ? Avem." Atitudinea radical antiliberală a revistei e demonstrată de nenumăratele note şi articole antiguvernamentale, ca şi de polemicile susţinute cu mult zel la rubrici ca „în capcană", „Per pedes apostolorum", „Oameni şi fantoşe". O ţintă preferată o reprezintă E. Lovinescu şi gruparea din jurul său. Atacat cu înverşunare, Lovinescu este înfăţişat drept un „servitor al modei", „o giruetă supusă vânturilor", fiind acuzat chiar că „a fugit de armată" şi că scrie despre război „cu o imaginaţie hodinită de impresionist sedentar" (11/1919). De caracterizări acide au parte şi alte personalităţi politice sau literare: Al. Constantinescu, Take Ionescu, Ioan Slavici, Victor Eftimiu, N.N. Beldi-ceanu, Al. Macedonski. Dar, dincolo de latura ei polemică şi pamfletară, publicaţia are meritul de a fi promovat nu o dată literatură de valoare. în paginile ei pot fi întâlnite nume ce vor deveni dintre cele mai însemnate ale poeziei româneşti: Tudor Arghezi (Schiţe, Morţii, Dimineaţa, Ion Ion), Lucian Blaga (Amurg de toamnă), Ion Minulescu (Strofe pentru ploaie), Ion Barbu (Driada), Al. A. Philippide (Melodie), G. Topîrceanu (Bucureşti), Adrian Maniu (Vedenii de toamnă), Nichifor Crainic (Un stol). Cu proză au colaborat Cezar Petrescu (Sângele, Scrisorile unui răzeş), Gib I. Mihăescu (Poveşti din ţara omului), Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, C. Sandu-Aldea. Mult mai
nrnwm* m petomiU «NHttm#m «Mm wmmm «bcmhi <***» wrwmm,
mm m	,	-	-
503 Dicţionarul general al literaturii române
Hinţescu
puţin prezentă este, în schimb, publicistica literară. Revista nu are o rubrică permanentă de cronici şi recenzii, articolele apărute în cuprinsul ei vădind cel mai adesea un caracter ocazional. Totuşi, se pot reţine unele colaborări importante: Tudor Arghezi publică aici un articol împotriva lui Ion Barbu (2/1920), Nichifor Crainic semnează eseuri despre relaţia dintre politică şi literatură şi despre scriitorul indian Rabindranath Tagore, Ioan Slavici scrie despre „un uitat", Aurel Popovici, iar V.I. Popa face cronică artistico-teatrală. De reţinut că multe dintre texte sunt semnate cu pseudonime şi că unele sunt tipărite trunchiat, cu specificaţia „cenzurat". Alţi colaboratori: Ion Sân-Georgiu, Al. O. Teodoreanu, Zaharia Bârsan, Radu Miroslav, Al. Busuioceanu, Al. Davila, Const. Graur. I.M.
HINOVEANU, llarie (27.IX.1934, Vânjuleţ, j. Mehedinţi), poet şi publicist. Este fiul Anicăi (n. Buzatu) şi al lui Constantin Hinoveanu, ţărani. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Vânjuleţ (1941-1948), Liceul „Traian" din Turnu Severin (1948-1952), Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1952-1957). Funcţionează la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor din Bucureşti (1957-1962), Centrul de Metrologie din Craiova (1959-1962), Uzina Constructoare de Maşini Agricole din Craiova (1962-1964). Intră în presa literară ca secretar general de redacţie (1964-1968), apoi ca redactor-şef adjunct (1968-1972) al revistei „Ramuri". Este numit, în 1972, director al Editurii Scrisul Românesc, unde funcţionează până la pensionare (1990). în 1965 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România şi secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Craiova. După 1990 este membru fondator al Ligii Culturale Oltene, care editează revista „Meridian", şi al Fundaţiei „Scrisul Românesc". Debutează cu ciclul de versuri Oltenia în revista „Luceafărul" (1959), la rubrica „Steaua fără nume", girată de Mihu Dragomir. Prima carte este placheta de versuri Cântec tânăr, apărută în 1960. A colaborat la „Luceafărul", „Scrisul bănăţean", „Gazeta literară", „Ramuri", „România literară", „Flacăra", „Convorbiri literare", „Contemporanul", „Săptămâna", „Familia", „Ateneu", „ Astra", „Argeş", „Tribuna" ş.a.
Demonstrând reale disponibilităţi poetice încă de la primul volum de versuri, H. cultivă în manieră clasică nostalgia copilăriei şi a locurilor natale, patriotismul în marginile unei „mitologii" a zilei, optimismul neînfrânat, poate sincer, dar turnat într-un vers convenţional. Următoarele cărţi oferă un vers mai tehnic, cantabil şi metaforic în accepţie modernă: „Versurile sale sunt sever elaborate, conceptuale sau controlat sentimentale, cu un timbru uşor recognoscibil" (Al. Piru). Aşa cum s-a spus, H. este „un temperament dionisiac care pendulează între extaz şi prăbuşiri interioare" (Ovidiu Ghidirmic). Volumele Vânt de vis (1977) şi Călăreţ stingher (1984) au fost distinse cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova. în 1974 scoate volumul Convorbiri cu..., în care sunt prezenţi Ştefan Aug. Doinaş, Tudor Gheorghe, Mihnea Gheorghiu, Ion Grecea, Elena Iordache-Streinu, Ion Sofia Manolescu, Romul Munteanu, V. G. Paleolog, Adrian Păunescu, Amza Pellea, Ilie Purcaru,
D.	R. Popescu, Marin Sorescu, Zaharia Stancu, Virgil
Teodorescu, iar în 2001 îngrijeşte, în ciclul „Memorialul Brâncuşi", o antologie de documente şi scrisori referitoare la Constantin Brâncuşi, intitulată Paşi pe nisipul eternităţii sau Cazna legământului cu demiurgul.
SCRIERI: Cântec tânăr, Craiova, 1960; Cocorul din unghi, Bucureşti, 1967; Convorbiri cu..., Craiova, 1974; Vânt de vis, Craiova, 1977; Călăreţ stingher, Bucureşti, 1984; Constelaţii de lut, Bucureşti, 1987; Bolta cuvintelor, Craiova, 1994; Versuri rebele, Craiova, 1999; Comoara de la Ostroveni şi „brâncuşii" Craiovei, Craiova, 2002; Terori sfidate, pref. Const. M. Popa, Craiova, 2003; Din lumea umbrelor, pref. D.R. Popescu, Craiova, 2003; Odobleja, pref. Al. Surdu, Craiova, 2003. Antologii: Paşi pe nisipul eternităţii sau Cazna legământului cu demiurgul, Craiova, 2001.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Poeţii cântă patria, GL, 1968,34; Doinaş, Diogene, 172; Firan, Macedonski - Arghezi, 235-237; Piru, Poezia,
II,	146-147; Popa, Dicţ. lit. (1977), 261; Marin Beşteliu, O nouă vârstă lirică, R, 1978,2; Ilie Purcaru, Limpede dar nu comun, VR, 1978,6-7; Lit. rom. cont, 1,301-302; Mareea, Varietăţi, 201-203; Marian Barbu, „Călăreţ stingher", R, 1985,4; Firan, Profiluri, 1,395-399; Ovidiu Ghidirmic, Profiluri lirice, LCF, 1988,8; Dicţ. scriit. rom., II, 508-509.	T.N.
HINŢESCU, I. C. (3.IX.1828, Sebeş - 1900, Budapesta), folclorist. Librar, editor şi tipograf la Braşov şi Sibiu, H., pe numele său adevărat Josef Cari Hintz, publică, probabil în 1875, întâmplările lui Păcală. O istorioară veselă în 25 de copuri, o culegere de poveşti şi snoave, unele traduse din colecţia fraţilor Albert şi Arthur Schott, Walachische Mărchen, altele de provenienţă neidentificată. Textele din Cântece de irozi la naşterea Domnului, împreunate cu câteva cântări naţionale (1876) sunt strânse, după mărturia autorului, de la românii din Şcheii Braşovului. în 1877, pe lângă Cincizeci de istorioare morale pentru băieţi şi băiete, îi apare culegerea cea mai importantă, Proverbele românilor, care îl şi face cunoscut. în prefaţă, H. enunţă câteva observaţii despre vechimea şi legătura speciei cu modul de viaţă al unui popor. Remarcând rolul rimei în memorarea proverbelor, le versifică el însuşi, uneori îndepăr-tându-se de spiritul popular. Subliniază rolul lui Anton Pann în culegerea proverbelor şi citează alţi precursori ale căror lucrări i-au servit, de asemenea, la alcătuirea volumului (Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Petre Ispirescu, G. Baronzi, Zaharia Boiu ş.a.). H. are meritul de a fi alcătuit un corpus al proverbelor româneşti, chiar dacă nu a respectat totdeauna forma lor autentică, nu a indicat izvoarele, nu a însoţit textele de un glosar şi de un indice. Clasificarea alfabetică după litera de început a celui mai important cuvânt este, de asemenea, arbitrară. Apariţia colecţiei a stimulat formularea, de către
G.	Dem. Teodorescu, a principiilor de culegere şi publicare a proverbelor. Se pare că broşurile Oraţii ţinute la nunţile ţărăneşti (1878) şi Basme[le] românilor (1879) îi aparţin tot lui H. Intenţiona să publice, în limba germană, un corpus al basmelor româneşti (a tradus unele texte din Petre Ispirescu şi I.G. Sbiera) şi un catalog al naraţiunilor populare, publicat parţial în „Transilvania" (1878). Alte texte rămase în manuscris (cântece, colinde, anecdote, oraţii) sunt extrase din publicaţii, şi nu culese de el. Tot lui H. i se mai atribuie şi o traducere din limba germană: Păţaniile multcercatei Griselde (1876).
Hobana
Dicţionarul general al literaturii române 504
Culegeri: întâmplările lui Păcală. O istorioară veselă în 25 de capuri, Braşov, f.a.; Cântece de irozi la naşterea Domnului, împreunate cu câteva cântări naţionale, ed. 2, Braşov, 1876; Cincizeci de istorioare morale pentru băieţi şi băiete, Sibiu, 1877; Proverbele românilor, Sibiu, 1877; ed. îngr. Constantin Negreanu şi Ion Bratu, pref. I. C. Chiţimia, Timişoara, 1985. Traduceri: [Autor neidentificat], Păţaniile multcercatei Griselde, Braşov, 1876.
Repere bibliografice: G. Dem. Teodorescu, Cercetări asupra proverbelor române, Bucureşti, 1877, passim; Ion Muşlea, Un sas braşovean -folclorist român: I. C. Hintz-Hinţescu. Contribuţiuni bio-bibliografice, în Omagiu fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpădatu, Bucureşti, 1936,561-573; Cercetări etnografice şi de folclor, îngr. şi introd. Ion Taloş, Bucureşti, 1971,1,155-168; Dicţ. lit. 1900, 438; I. C. Chiţimia, Cuvânt înainte, în I. C. Hinţescu, Proverbele românilor, Timişoara, 1985,5-12; Constantin Negreanu, Ion Bratu, Cel dintâi corpus de proverbe româneşti, în I. C. Hinţescu, Proverbele românilor, Timişoara, 1985,13-28; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,314.	L.Cş.
HOBANA, Ion (25.1 .1931, Sânnicolau Mare), prozator, eseist, poet, traducător şi editor. Este fiul Antoniei (n. Patrichi), profesoară, şi al lui Ion Mantaroşie, magistrat. A făcut şcoala primară la Alba Iulia şi Bârlad, liceul la Bârlad, Tighina, Râmnicu Vâlcea şi din nou la Bârlad, unde a absolvit Liceul
„Gheorghe Roşea Codreanu" în 1949. Şi-a luat licenţa la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1955, cu prima lucrare de diplomă consacrată în România literaturii ştiinţifico-fantastice. între 1950 şi 1952 a fost redactor la „Scânteia tineretului", apoi şef al secţiei literare la „Luminiţa", şef al secţiei de literatură pentru copii şi al secţiei SF la Editura Tineretului (1955-1968), şef al secţiei de ştiinţă la „Scânteia" (1968-1972), secretar (1972-1990), apoi consilier al Uniunii Scriitorilor. între 1977 şi 1991 a fost coordonatorul Societăţii Europene de Science Fiction, membru al mai multor societăţi (World SF, H. G. Wells Society, Asociaţia Internaţională pentru Studii asupra Utopiei ş.a.). A colaborat la Suroey of Science Fiction Literature (Salem Press, 1979), Grande Enciclopedia della Fantascienza (1980), Science fiction et fiction speculative (Bruxelles, 1985), Anatomy ofWonder (New York-Londra, 1987), Utopia e modernitâ (Roma, 1989). Debutează în 1948 cu versuri şi recenzii în ziarul „Păreri tutovene", iar primul volum, placheta de versuri pentru copii Centru înaintaş, îi apare în 1954. Are o bogată activitate în presă cu privire la literatura SF, ştiinţă contemporană, OZN, istorie literară SF română şi străină, scrierile sale fiind traduse în peste douăzeci de ţări. A fost coscenarist la primul film poliţist românesc, Portretul unui necunoscut (1961), şi autor al unei dramatizări după romanul Omul invizibil al lui H. G. Wells (1974). A tradus mai ales opere cu specific fantastic de Jules Verne, Cyrano de Bergerac, J. H. Rosny-Aîne, Maurice Renard, Andre Maurois ş.a., a alcătuit antologii de gen: Fantascienza (în colaborare cu Gianfranco de Turris, 1972), O falie în timp (1975) ş.a., a prefaţat ediţii din Mark Twain, Villiers de l'Isle Adam, R.L. Stevenson,
H.	G. Wells, Stanislaw Lem, Vladimir Colin ş.a. Pentru întreaga activitate pe tărâmul promovării SF, i s-au decernat Premiul Special „Europa SF" (Triest, 1972), Marele Premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), Premiul Harrison, conferit de World SF (Brighton, 1984) ş.a.
Debutând ca poet şi păstrând un lirism discret şi captivant în tot ce a scris, proză realistă sau ştiinţifico-fantastică, istorie literară, studii de ştiinţă popularizată etc., H. este, în fond, un eseist modern, cumpătat în polemica de idei, preocupat de exactitatea informaţiilor şi de claritatea stilului, erudit până aproape de pedanterie, dar urmărind mereu să instruiască şi să educe. Primele sale scrieri se adresau cu precădere şcolarilor fie în sensul tradiţional educativ („balada eroică" Horea, 1974), fie
Ioferindu-le un model al formării şi maturizării în vârtejul evenimentelor istorice (romanul Sfârşitul vacanţei, 1960), totul realizat cu un spirit larg-imaginativ şi cu un cert talent de povestitor modern, precipitat şi esenţial. Dar destul de repede interesul său atât ca scriitor, cât şi ca teoretician şi istoric literar s-a deplasat spre literatura ştiinţifico-fantastică. Unele dintre povestirile sale SF s-au bucurat chiar de aprecieri internaţionale — precum Emisiune nocturnă (Premiul Conferinţei Europene de Science Fiction, Faenza, 1985) —, pentru că autorul foloseşte în naraţiuni cunoştinţe ştiinţifice unanim acceptate şi ipoteze exclusiv raţionale, prezumând totdeauna limite fanteziei şi puterii omului actual. Literatura sa constituie în fond o dezbatere de idei privind relativitatea timpului,
505 Dicţionarul general al literaturii române
Hodoş
posibilitatea invizibilităţii, consecinţele unui război nuclear, imaginea probabilă a extraterestrului, transformarea personalităţii omului în viitor. însă H., care a studiat şi teoretizat specificitatea literaturii de anticipaţie, nu uită nici un moment că există anumite convenţii proprii artei literare şi, mai ales, că în substanţa oricărei scrieri „singura preponderenţă acceptabilă este aceea a problematicii umane", iar ţelul esenţial al genului SF rămâne tot „cunoaşterea artistică a lumii". Interesul teoretic deosebit arătat domeniului SF l-a condus la cunoaşterea aproape integrală a bibliografiei de specialitate româneşti şi internaţionale, el recuperând, prin propriile cercetări de istorie literară, pentru literatura noastră fantastică nume precum Costache Conachi, Enacachi Gane, V. Rugină, Ion Ghica,
I.	Heliade-Rădulescu, Al. Macedonski, Victor Anestin ş.a. H. a alcătuit antologii ale genului SF din literatura română şi străină, a redactat studii, prefeţe, prezentări, eseuri, a susţinut la radio şi televiziune emisiuni care, prin nivelul de competenţă şi stilul captivant, au provocat o emulaţie a genului şi o înţelegere adecvată, superioară, ducând la o recunoaştere internaţională a contribuţiei româneşti în domeniul imaginarului ştiinţifico-fantastic.
SCRIERI: Centru înaintaş, Bucureşti, 1954; Petrică şi ceasul vrăjit, Bucureşti, 1957; Ultimul văl, Bucureşti, 1957; Caleidoscop, Bucureşti, 1958; Sfârşitul vacanţei, Bucureşti, 1960; Orar de vacanţă, Bucureşti, 1962; Oameni şi stele, Bucureşti, 1963; Imaginile imposibilului. Istoria tematică a filmului SF, Bucureşti, 1968; OZN, o sfidare pentru raţiunea umană (în colaborare cu Julien Weverberg), Bucureşti, 1971; Horea, Bucureşti, 1974; 20 000 de pagini în căutarea lui Jules Veme, Bucureşti, 1979; Science fiction. Autori, cărţi, idei, Bucureşti, 1983; Un fel de spaţiu, Bucureşti, 1988; Călătorie întreruptă, Bucureşti, 1989; Triumful visătorilor (în colaborare cu Julien Weverberg), Bucureşti, 1991; Jules Veme în România?, Bucureşti, 1992; Enigme pe cerul istoriei, Bucureşti, 1992; Misterul Roswell după cincizeci de ani, Bucureşti, 1997. Antologii: Viitorul a început ieri. Retrospectiva anticipaţiei franceze, Bucureşti, 1966; Viitorul?Atenţie!, Bucureşti, 1969; Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, Bucureşti, 1969; Fantascienza (în colaborare cu Gianfranco De Turris), pref. trad., Bucureşti, 1972; Odiseea marţiană. Maeştrii anticipaţiei clasice, Bucureşti, 1975; O falie în timp. Pagini de anticipaţie românească, Bucureşti, 1976; Povestiri ştiinţifico-fantastice, Bucureşti, 1976; Fugă în spaţiu-timp, Bucureşti, 1981. Traduceri: Erik Majtenyi, Iepuraşii călători, Bucureşti, 1955; Serghei Mihalkov, Ursul a găsit o pipă, Bucureşti, 1956, Unchiul Steopa miliţian, Bucureşti, 1957; Jules Veme, Insula cu elice, I-V, pref. trad., Bucureşti, 1959, în secolul XXIX. O zi din viaţa unui ziarist american în anul 2889, pref. trad., Bucureşti, 1961, Cele cinci sute de milioane ale Begumei, pref. trad., Bucureşti, 1968, Şarpele de mare, Bucureşti, 1969, Steaua Sudului. Ţara diamantelor, Bucureşti, 1973, Descoperirea Americii. Cristofor Columb (1436-1506), Bucureşti, 1992; J. H. Rosny-Aîne, Xipehuzii, Bucureşti, 1965, Navigatorii infinitului, postfaţa trad., Bucureşti, 1974; Lino Aldani, 37°, pref. trad., Bucureşti, 1972; A. S. Puşkin, Poveste cu un pescar şi un peştişor, Bucureşti, 1975; J. Allen Hynek, Experienţa OZN, Cluj-Napoca, 1978 (în colaborare cu Petre Grigore Năstase); Cyrano de Bergerac, Statele Lunii. Statele Soarelui, pref. trad., Bucureşti, 1980; Maurice Renard, Omul trucat şi alte trei „istorii ciudate", Bucureşti, 1991; Roberto Bonadimani, Stăpânii viselor, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Pierre Versins, Encyclopedie de Vutopie, des voyages extraordinaires et de la science fiction, Lausanne, 1972,430, 779;
Jacques van Herp, Panorama de la science fiction, 1973, 308; Dana Dumitriu, Anticipaţia românească, RL, 1976,45; Manolescu, Literatura SF, 263-265; Cornel Ungureanu, Ion Hobana - 50, 0,1981, 7; Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Hobana, SXX, 1985; Adrian Marino, Valoarea specializării, TR, 1987,23; Dicţ. scriit. rom., II, 509-512; Popa, Ist. lit, II, 1015; Opriţă, Anticipaţia, 146-149,495-502, passim.	M.	Dţ.
HODJAK, Franz (27.IX.1944, Sibiu), traducător. Fiu al unui învăţător, H. a frecventat liceul german din oraşul natal şi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia germană-română. După terminarea studiilor a fost redactor la Editura Dacia din acelaşi oraş. în 1992 se stabileşte în Germania, unde trăieşte ca scriitor liber profesionist. Numeroasele sale cărţi de versuri, proză şi literatură pentru copii, scrise în limba germană, au trezit interesul publicului cititor în ţară şi în străinătate, fapt confirmat de premiile şi bursele primite (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1976 şi 1984, Premiul landului Carintia, Austria, la concursul literar „Ingeborg Bachmann", 1990, Premiul „Georg Maurer", Germania, 1990).
în domeniul traducerii, preferinţele lui H. s-au îndreptat spre autori moderni, cum ar fi Ion Barbu, Eugen Jebeleanu, Alexandru Căprariu, Ana Blandiana, Adrian Popescu ş.a. Versiunile în germană din poezia lui Ion Barbu au apărut în 1975 în două antologii (la Cluj-Napoca şi la Tiibingen), intrând apoi în cuprinsul volumului Das dogmatische Ei (1981), ediţie îngrijită împreună cu Hedi Hauser. Peter Motzan consideră tălmăcirile lui H. „de o exactitate cuceritoare şi de o pregnanţă adecvată originalului". A transpus în limba germană şi numeroase texte de proză românească, apărute în diferite antologii, la Cluj-Napoca şi la Berlin.
Traduceri: Aurel Rău, Aufdiese Weise schlafich eigentlich weniger [în felul acesta dorm mai puţin], Bucureşti, 1980; Ion Barbu, Das dogmatische Ei [Oul dogmatic], Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Hedi Hauser); Eugen Jebeleanu, Dem Leben geborgt [împrumutat vieţii], Bucureşti, 1983; Adrian Popescu, Die Amseln sind im allgemeinen ungefăhrlich [Mierlele în general sunt inofensive], Bucureşti, 1985; Alexandru Căprariu, Die allgegenwărtigen Augen [Ochii de pretutindeni], Cluj-Napoca, 1987; Ana Blandiana, Engel emte [La cules îngeri], Bucureşti-Zurich, 1994, Balanţa cu un singur talger - Die Waage mit einer einzigen Schale - La Balance â un seul plateau - The Balance Scai with a Single Pan, ed. plurilingvă, Bucureşti, 1997 (în colaborare); Wemer Lutz, Pe urmele marelui fluviu, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Dumitru Hâncu).
Repere bibliografice: Reflexe, I-II, redactor Emmerich Reichrath, Bucureşti, 1977-1984, passim; Peter Motzan, Lesezeichen. Aufsătze und Buchkritiken, Cluj-Napoca, 1986,82; Lexikon deutschsprachiger Schriftsteller. Von den Anfăngen bis zur Gegenwart. II, 20. Jahrhundert, redactor Kurt Bottcher, Hildesheim-Ziirich-New York, 1993; Lexikon der Siebenbiirger Sachsen, redactor Walter Myss, Innsbruck, 1993.	J.	W.
HODOŞ, Constanţa (12.X.1860, Zimbru, j. Arad - 19.IV.1934, Bucureşti), prozatoare, autoare dramatică şi publicistă. Fiică a Amaliei şi a lui Constantin Taloş, învăţător, apoi notar sătesc,
H.	a urmat doar şcoala primară din Hălmagiu. A fost o autodidactă, care s-a format prin lecturi asidue. După două
Hodoş
Dicţionarul general al literaturii române 506
căsnicii ratate, în 1890 va deveni soţia lui Alexandru Hodoş (Ion Gorun). A debutat sub pseudonimul Th. Costan, în „Familia" (1888), cu o schiţă. Continuă să publice, până în anul morţii, în „Viaţa", „Pagini literare", „Lumea ilustrată", „Universul ilustrat", „Tribuna" (Sibiu), „Luceafărul" (Budapesta, Sibiu), „Voinţa naţională", „Epoca", „Evenimentul" (Iaşi), „Sămănătorul", „Voinţa literară", „Neamul românesc literar", „Minerva", „Universul literar", „Cosinzeana", „Tribuna" (Arad), „Lupta" (Budapesta), „Viaţa literară şi artistică", „Universul copiilor", „Ţara noastră" (Sibiu), „Biruinţa" (Cluj), „Dacia Traiană" (Sibiu), „Adevărul literar şi artistic", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" ş.a. „Revista noastră", întemeiată de H. în martie 1905 şi condusă de ea până în aprilie 1907 (seria a doua, iunie 1914 — iunie 1916), a fost concepută ca un organ de propagandă feministă. Publicaţia a devenit cu timpul una sămănătoristă, aici colaborând G. Coşbuc, Zaharia Bârsan, Tudor Pamfile, I. Dragoslav, dar şi o bună parte a condeielor feminine notabile în epocă: Sofia Nădejde, Elena Sevastos, Maria Baiulescu, Maria Cunţan, Ana Conta-Kembach, Ecaterina Arbore ş.a.
Ca prozatoare, H. a fost atrasă de analiza psihologiei feminine sau infantile, dar şi de atmosfera confruntărilor etnice din Transilvania. Cele mai multe dintre scrierile ei sunt schiţe şi nuvele, reunite în volume precum Aur!... (1893, semnat Th. Costan), Spre fericire (1897), Frumos! (1905), Departe de lume (1909), Aid, pe pământ (1914). Subiectele vizează, în general, intimitatea casnică şi familială, cu accent pe relaţiile dintre mamă şi copii. Fără să aibă o profunzime deosebită, unele încearcă analiza dramelor feminine, ca în Mireasă: o tânără, care află chiar în ziua nunţii că mirele a fugit cu prietena ei cea mai bună, îşi potoleşte „sângele aprins" călugărindu-se. Reuşitele prozatoarei sunt mai ales pe linia intimismului de salon, a melodramei educative (Departe de lume, Aci, pe pământ), şi a documentului evocator (Maialul). Un roman, Martirii (1908), evocă drama românilor transilvăneni, tentativele de a rezista deznaţionalizării şi de a nu-şi pierde omenia. Piesele scrise de H. simt moralizatoare în exces, chiar dacă, pe alocuri, ca în drama Aur!... (1903), sunt creionate cu oarece îndemânare personaje ambigue. Alte drame au rămas în paginile unor reviste: Caterina Varga (1914), Adevărul (1914). Literatura pentru copii nu depăşeşte pragul intenţiilor educative.
SCRIERI: Aur!..., Bucureşti-Sibiu, 1893; Spre fericire, Bucureşti, 1897; Frumos!, Bucureşti, 1905; Martirii, Bucureşti, 1908; ed. pref. Ion Gorun, Bucureşti, 1928; Departe de lume, cu o copertă de Şirato, Bucureşti, 1909; Aici, pe pământ, Bucureşti, 1914; Teatru de copii, pref. D. Anghel, Bucureşti, 1914; Ultimul prietin, Bucureşti, 1916; Mântuirea, Sibiu, 1920; Lilica iubeşte, Sibiu, 1921; Rodica. în vârtejul războiului, Bucureşti, 1921; Judecătorul, Sibiu, 1922; Teatru de copii, Bucureşti, 1925; Povestiri din viaţa copiilor, Sibiu, 1928.
Repere bibliografice: N. Iorga, „Martirii", „Neamul românesc", 1908, 18; Ilarie Chendi, „Martirii", VLT, 1908,8; Const. Şăineanu, „Martirii", ADV, 1928,13 650; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 99; Constanţa Hodoş, U, 1934,22 aprilie; Sextil Puşcariu, Constanţa Hodoş. 1860-1934, DR, 1934-1935; TraianMager, Scriitoarea Constanţa Hodoş, „Hotarul" (Arad), 1938,
12,1939,1-2; Predescu, Encicl, 397; Călinescu, Ist. lit. (1941), 525, Ist. lit.
(1982), 592; Ciopraga, Lit. rom., 49-50,546; Micu, început, 66-67; Omea, Sămănătorismul, 58-59; Elena Dunăreanu, Personalităţi feminine, Sibiu,
1975,25-32; Dicţ. scriit. rom., II, 512-513.	'	D.M.
HODOŞ, Enea (31.XII.1858, Roşia Montană, j. Alba — 25.VII.1945, Sibiu), prozator, istoric literar şi folclorist. Component al unei „dinastii de cărturari ardeleni de rasă" (I. Breazu), din care mai făceau parte Nerva Hodoş şi Alexandru Hodoş (Ion Gorun), fraţii săi, H. provenea dintr-o familie cu vechi tradiţii patriotice şi cărturăreşti; tatăl, Iosif Hodoş, membru fondator al Societăţii Academice Române, fusese unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Avram lancu şi un om de întinsă cultură. Pe linie maternă, H., fiul Anei (n. Balint), era nepotul protopopului Simeon Balint, şi el una dintre figurile marcante, ca prefect de legiune, ale revoluţiei transilvănene de la 1848. îşi începe învăţătura în localitatea natală, pentru a se perinda apoi pe la şcolile din Baia de Criş, Brad, Braşov şi Blaj, afirmându-se ca un elev strălucit. Va frecventa universităţile de la Viena şi Budapesta, studiind patru ani medicina, pentru a urma, din cauza unor „împrejurări familiale neprielnice" (probabil moartea, în acelaşi an, 1880, a tatălui şi a bunicului său), cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere. Ca membru al Societăţii „România jună" din Viena şi al Societăţii de lectură „Petru Maior" a studenţilor români de la Universitatea din Budapesta, este câştigat de ideile junimiste. Acum scrie lucrarea Elemente maghiare în limba română, distinsă cu un premiu
507 Dicţionarul general al literaturii române
Hodoş
acordat studenţilor, şi publică, în revista „Aurora română" din Cernăuţi, nuvela Anna (1882). întors acasă, se dedică învăţământului vreme de aproape două decenii, fiind apreciat ca „unul din cei mai străluciţi profesori ai Ardealului de dinainte de Unire" (I. Breazu). La Sibiu (1886-1888) devine membru al cercului de la „Tribuna", ziar în paginile căruia va şi debuta, în 1888, ca folclorist, cu trei snoave populare auzite de la George Coşbuc şi Ioan Paul. Mai târziu, profesor de limba şi literatura română la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, H. devine un fel de reprezentant al intereselor tribuniste în localitate şi în zonă, obţinând chiar subvenţii pentru ziar, care trecea prin dificultăţi financiare. în 1905 este nevoit să renunţe la cariera profesorală de la Caransebeş din cauza conflictului cu „unii consistorialnici de la cârma eparhiei". Revenit la Sibiu, intră în redacţia „Telegrafului român", pe care nu o va părăsi până la moarte. A fost membru corespondent al Academiei Române (1904). Colaborează la „Almanahul învăţătorilor", „Amicul poporului. Calendar pe anul 1921", „Anuarul Arhivei de Folclor", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", „Calendarul poporului", „Convorbiri literare", „Dacia Traiană", „Drapelul", „Familia", „Foaia diecezană" (Caransebeş), „Foaia ilustrată", „învăţătorul bănăţean", „Lucefărul", „Răsăritul" (Palanca-Bacău), „Sfatul" (Sighet), „Telegraful român", „Transilvania", „Tribuna", „Tribuna poporului", „Ţara noastră", precum şi la multe calendare sibiene. Ca profesor, a publicat câteva manuale, cel mai cunoscut fiind Manual de istoria literaturii române (1893). Apărute în numeroase ediţii, manualele au cunoscut o largă răspândire în Banat, Ardeal şi Bucovina, făcând importante servicii învăţământului românesc. H. a militat pentru impunerea principiului fonetic în scrierea românească; a realizat „o bună explicaţie" a subdialectului bănăţean, apreciată de B.P. Hasdeu şi de Ilarie Chendi; a întocmit, „pentru scoale şi particulari", un Mic dicţionar (1929), de asemenea apreciat, cuprinzând „peste cincisprezece mii de neologisme, cuvinte străine, unele provin-cialisme, arhaisme ş.a. Ca istoric, a înfăţişat „viaţa şi lucrarea" unor cunoscuţi militanţi pentru cauza naţională în volumele Simeon Balint (1913), Scrisori (1940), O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde (despre Iosif Hodoş) (1941), Din corespondenţa lui Simeon Bărnuţiu şi a contemporanilor săi (1944), Cercetări. Cu privire la trecutul şcoalelor confesionale ortodoxe române din Ardeal (1944) ş.a. A înfiinţat şi a condus în calitate de director colecţia „Biblioteca noastră", din care au ieşit aproape o sută de numere cu o bună şi variată selecţie literară (Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, A. I. Odobescu, I. Creangă, I. Slavici, G. Coşbuc,
B.	Delavrancea, Al. Vlahuţă ş.a.), istorică, pedagogică etc., volumul consacrat lui Eminescu, Câteva poezii (1901), fiind considerat „singura culegere de versuri eminesciene apărute în Transilvania înainte de Unire" (Elena Stan).
Mai importantă este însă activitatea de scriitor şi de folclorist a lui H. Format la şcoala realismului european (Turgheniev, Zola, Dostoievski) şi împărtăşind idei junimiste, compune, în volumul Schiţe umoristice (1897), câteva „copii de pe natură", inspirate din viaţa micii burghezii provinciale. Cartea i-a atras ostilitatea unor prelaţi bănăţeni (de unde şi
plecarea scriitorului din Caransebeş), care s-au regăsit în prozele de aici sub măştile unor personaje profitoare şi corupte (Fragmente vechi, Obiceiul pământului, Un contrar). Pe urmele lui
I.L. Caragiale, prozatorul satirizează gazetari demagogi, lipsiţi de convingeri şi idealuri majore (Bobocii naţiunii) sau eternul vis al românului de a se vedea la pensie (La masă). Cea mai realizată rămâne schiţa Bătrâna, care creionează mediul meseriaşilor bănăţeni. Preocuparea dominantă a lui H. este însă folclorul, „căruia i-a adus servicii atât de preţioase" (I. Breazu). S-a format ca folclorist sub imboldul acţiunilor întreprinse de I. Al. Lapedatu şi I. Micu Moldovanu, profesorii săi de la Braşov şi Blaj, care întocmiseră împreună cu elevii lor importante culegeri folcloristice. Stabilit în Caransebeş, apelează şi el la ajutorul elevilor săi, 103 la număr, ajungând în scurtă vreme la o „mulţime considerabilă de cântece poporale", „mai mult de două mii de cântece lirice şi epice", adunate din peste optzeci de localităţi din Caraş-Severin, Timiş, Mehedinţi, ca şi din câteva comune ale Banatului sârbesc. A publicat, în urma unei riguroase selecţii, un număr de 988 de texte, grupate în nouă colecţii, azi adevărate rarităţi bibliografice: Poezii poporale din Bănat (I-III, 1892-1912), Cântece cătăneşti (1898), Literatură poporală aleasă din diferite colecţiuni (1901), Frumoasa din nor şi alte poveşti (1914), Frunzuliţe din război (I-II, 1918) ş.a. Dintre acestea, prima colecţie reprezintă „cea mai de seamă culegere lirică bănăţeană, care întruneşte deopotrivă valoarea estetică a materialului cu exigenţa ştiinţifică a alcătuirii ei" (Ovidiu Bârlea), aprecieri ce pot fi extinse, în bună măsură, şi asupra celorlalte. H. a lucrat ca un folclorist riguros, indicând principalele detalii tehnice ale culegerii: culegătorii şi profesia acestora, localităţile cercetate, ba chiar şi informatorii, vârsta, profesia şi sursele lor, deşi în ceea ce-i priveşte pe aceştia folcloristul n-a fost atât de consecvent. Remarcabilă şi cu totul nouă în epocă este notarea, în cazul câtorva descântece, a gesticii informatoarei. Pentru volumul de poveşti H. se indică pe sine drept culegător. Nu este însă mai puţin adevărat că unele titluri, Lupul cu cap de fier şi băiatul Irimie, Gincu Frunză, Fratele şi sora, Serilă, Mezilă şi Zorilă, „redau cu fidelitate schema epică întâlnită şi în alte variante" (Ovidiu Bârlea), fiind, cu alte cuvinte, operă autentic folclorică.
H.	a avut şi unele preocupări teoretice, privitoare la originea, circulaţia, trăsăturile şi destinul folclorului românesc, ca şi despre relaţiile acestuia cu literatura cultă. Li se alătură importante indicaţii de ordin metodologic, de îndrumare şi comentare a mişcării folcloristice a timpului, câteva încercări de definire şi clasificare a principalelor categorii ale folclorului românesc, cu referiri speciale la literatura populară bănăţeană. Parte dintre ele (Ceva despre descântece, Balade bănăţene, Cătăneşti) au fost strânse în volumul Literatura zilei (1941).
SCRIERI: Manual de istoria literaturii române, Caransebeş, 1893; Schiţe umoristice, Caransebeş, 1897; Convorbiri pedagogice alese şi prelucrate, Caransebeş, 1898; Simeon Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-49, publ. Nerva Hodoş, Bucureşti, 1913; Scrisori, Sibiu, 1940; O viaţă de luptă, suferinţă şi nădejde, Sibiu, 1941; Literatura zilei, Sibiu, 1941; Din corespondenţa lui Simeon Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944; Cercetări. Cu privire la trecutul şcoalelor
Hodoş
Dicţionarul general al literaturii române 508
confesionale ortodoxe române din Ardeal, Sibiu, 1944. Culegeri: Poezii poporale din Bănat, voi. I, Caransebeş, 1892, voi. II: Balade, Sibiu, 1906, voi. III: Descântece, Sibiu, 1912; Cântece bănăţene, Caransebeş, 1898; Cântece cătăneşti, Caransebeş, 1898; Literatură poporală aleasă din diferite colecţiuni, Caransebeş, 1901; Frumoasa din nor şi alte poveşti, Sibiu, 1914; Frunzuliţe din război, I-II, Sibiu, 1918. Ediţii: Mihai Eminescu, Câteva poezii, Caransebeş, 1901. Traduceri: I. S. Turgheniev, Clara Milici, Sibiu, 1890, Ceasul, Sibiu, 1909.
Repere bibliografice: Ilarie Chendi, Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890-1900), Oradea Mare, 1901,1-3,6-8; Ilarie Chendi, Doi membri corespondenţi ai Academiei, Enea Hodoş şi Dimitrie Dan, „Sămănătorul", 1904, 14; Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909,241-242; Onisifor Ghibu, Chestiunea manualelor în şcoalele noastre secundare, T, 1913, 3; Ion Breazu, Literatura Tribunei (1884-1895), DR, 1934-1935,86-88; Ion Breazu, Iosif Hodoş, T, 1941,7-8; Enea Hodoş, Din activitatea mea de folclorist, AAF, 1945, 7; Ion Breazu, Turgheniev la românii din Ardeal, SL, 1948; Marin Bucur, Din folcloristica bănăţeană, O, 1957, 2; George C. Bogdan, Amintirea unuia dintre primii editori ai lui G. Coşbuc, 0,1959,2; George C. Bogdan, Primii traducători bănăţeni din clasicii ruşi, 0,1959,4; Vrabie, Folcloristica, 285; Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Cluj, 1969, 33; Bârlea, Ist folc., 303-306; Dicţ. lit. 1900, 440-441; Virgiliu Florea, Folcloristul Enea Hodoş, Cluj-Napoca, 1995; Datcu, Dicţ. etnolog.,
I,317-318;	Dicţ. scriit. rom., II, 513-514; Nicolae Manolescu, O istorie a
literaturii române, RL, 2002,1.	V.F.
HODOŞ, Nerva (20.XI.1869, Baia de Criş, j. Hunedoara — 13.XI.1913, Sibiu), bibliograf şi editor. Este fiul Anei (n. Balint) şi al lui Iosif Hodoş şi frate cu Enea Hodoş şi cu Alexandru Hodoş (Ion Gorun). A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi a fost doi ani profesor de română la Şcoala de Război. încadrat încă din 1891 la Biblioteca Academiei Române ca „scrietor", apoi ca bibliotecar-ajutor, H. a avut câteva colaborări în periodicele vremii — „Liga română" (1896-1900, unde a fost şi redactor, semnând şi Nerva Codru), „Convorbiri literare", „Voinţa naţională", „L'Independance roumaine", „Revista noastră", „Noua revistă română" ş.a. — cu note bibliografice, articole literare şi teatrale. în 1903 şi 1904 a editat „Revista bibliografică", în a cărei Introducere prezenta situaţia bibliografiilor în Europa şi în România, demonstrând necesitatea unei asemenea publicaţii. Pe lângă descriere, unele cărţi mai importante beneficiau de prezentări semnate de
II.	Chendi, N. Iorga, Ov. Densusianu, V. Pârvan. Dar principala sa activitate a fost cea din cadrul Bibliotecii Academiei, unde s-a ocupat de reorganizarea colecţiilor şi de elaborarea marilor bibliografii, H. fiind principalul colaborator la proiectele lui Ioan Bianu. Pentru întocmirea repertoriului de cărţi tipărite pe teritoriul românesc, el a cercetat şi depozitele de cărţi vechi din Iaşi, de la mănăstirea Neamţ, din Cluj, Blaj, Sibiu, Oradea, Budapesta şi Belgrad. A lucrat cu pasiune la studiul acestora, fiind mândru de munca de pionierat pe care o făcea. în 1913 a participat ca locotenent la campania din Bulgaria, dar postura de războinic s-a dovedit nefastă, mintea i s-a tulburat şi a fost internat la spitalul de boli nervoase din Sibiu, unde a şi murit.
Opera vieţii lui H. este Bibliografia românească veche. 1508-1830, în două volume (1903-1910), la al treilea volum,
apărut postum (1936), el având o importantă contribuţie. Dacă rolul lui I. Bianu a fost mai ales de iniţiator şi organizator, întocmirea efectivă a bibliografiei i-a revenit în cea mai mare parte lui H., care avea calităţi deosebite pentru această muncă. Aplicaţiei documentare i se adăugau informaţia vastă în domeniu, priceperea filologică, acurateţea transcrierilor, selecţia pasajelor reprezentative. Calitatea în sine a lucrării a fost mult sporită de condiţiile grafice excepţionale, de generozitatea spaţiilor rezervate reproducerilor din tipărituri. Valoarea Bibliografiei româneşti vechi, considerată un monument al culturii naţionale, îi asigură lui H. un loc distinct în acest domeniu. A doua mare realizare a fost lucrarea Publicaţiunile periodice româneşti (1,1913), în colaborare cu Al. Sadi Ionescu, un „catalog alfabetic 1820-1906", cuprinzând descrierea bibliografică a fiecărui periodic, cu diferite menţiuni şi informaţii, uneori reproducând şi articole-program mai importante. Preocupat de valorificarea manuscriselor eminesciene, H. a editat o primă culegere de Poezii postume (1902) şi a început pregătirea pentru tipar, împreună cu Ilarie Chendi, a unui ciclu de Opere complete, din care s-a tipărit numai primul volum, Literatura populară (1902). Remarcabilă a fost şi prima reeditare (pe cont propriu) a scrierii lui Dinicu Golescu, însemnare a călâtoriii mele (1910), însoţită de o substanţială introducere, cuprinzând un istoric al familiei Goleştilor, o biografie a autorului şi prezentarea lucrării. O întreprindere deosebit de dificilă a fost continuarea editării extraselor din colecţia Hur-muzaki, lui H. datorându-i-se apariţia volumelor XVI-XVIII din Documente privitoare la istoria românilor (1912-1916). Din aceleaşi preocupări provine şi publicarea a două documente (francez şi spaniol) referitoare la Vitejiile lui Mihai-Vodâ apreciate în Apus. 1595-1599 (1913). Sub îngrijirea sa au mai apărut Le Voyage en Moldavie (1903), scrierea din 1809 a contelui de Moriolles, şi Simeon Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-49 (1913), lucrare a fratelui său Enea Hodoş, care, stabilit în Sibiul aflat în Imperiul Austro-Ungar, nu putea să o tipărească sub nume propriu.
SCRIERI: Bibliografia românească veche. 1508-1830 (în colaborare cu Ioan Bianu şi Dan Simonescu), I-III, Bucureşti, 1903-1936; Publicaţiunile periodice româneşti (în colaborare cu Al. Sadi Ionescu), I, introd. Ioan Bianu, Bucureşti, 1913. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii postume, pref. edit., Bucureşti, 1902, Opere complete, voi. I: Literatura populară, pref. Ilarie Chendi, Bucureşti, 1902; Contele de Moriolles, Le Voyage en Moldavie, introd. edit., Bucureşti, 1903; Dinicu Golescu, însemnare a câlătoriii mele, introd. edit., Bucureşti, 1910; Enea Hodoş, Simeon Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-49, Bucureşti, 1913; Vitejiile lui Mihai-Vodă apreciate în Apus. 1595-1599, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1913.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, 1,329-331, II, 324-325; Arghezi, Scrieri, XXIII, 269-272; Al. Sadi Ionescu, Nerva Hodoş, IB, 269-271; Ileana Băncilă, Nerva Hodoş şi Biblioteca Academiei, SCD, 1967, 2-3; Theodo-rescu, Ist. bibi, 99-102; Kalustian, Simple note, II, 265-271. C. T.
HOGAŞ, Calistrat (19.IV.1847, Tecuci - 28.VIII.1917, Roman), prozator. Era fiul Marioarei (n. Stanciu) şi al lui Gheorghe Dimitriu, preot. Numele i-a fost schimbat în şcoală cu porecla
509 Dicţionarul general al literaturii române
Hogaş
unui bunic, pentru a fi deosebit de alţi elevi omonimi. A făcut liceul la Iaşi, la fosta Academie Mihăileană (devenită Liceul Naţional), unde i-a avut colegi de clasă pe A. D. Xenopol, Al. Lambrior, V. Conta, G. Panu, C. Dimitrescu-Iaşi, iar printre profesori pe Titu Maiorescu. în 1867, „finind cursul învăţăturilor" liceale, solicită înscrierea în rândul „studenţilor regulaţi" ai Universităţii ieşene. După doi ani e numit profesor şi director al gimnaziului atunci înfiinţat la Piatra Neamţ; fără voie mutat la Tecuci (1878-1880) şi Iaşi (1880-1881), revine la Piatra Neamţ, unde îl vizita I. L. Caragiale, revizor şcolar pentru judeţul Neamţ în 1881-1882. După un debut nesemnificativ cu poezia Legenda lăcrămioarei în gazeta locală „Corespondenţa provincială" (5/1874), primele proze, Amintiri din o călătorie, îi sunt găzduite în şapte numere ale revistei nemţene „Asachi", publicaţie „ştiinţifică şi literară" apărută între 1881 şi 1885, unde va semna versuri şi articole de critică literară. Este transferat la Alexandria (1886-1891), apoi la Roman (1891-1899), de unde trimite spre retipărire în „Arhiva" lui A. D. Xenopol (1893-1894) vechile Amintiri din o călătorie. Cu sprijinul lui Xenopol, H., „amantul nestrămutat al naturii", ajunge la Iaşi, profesor de română şi latină (un timp director) la Liceul Internat (1899-1912). Stimulat de G. Ibrăileanu („delicatul meu amic" — un „estet literar de mâna-ntâi"), reia scrisul; prestigioasa revistă „Viaţa românească" îi tipărea, între 1907 şi 1912, acum remaniate şi împărţite în capitole, amintirile de drumeţie, cărora li se adaugă nuvele şi povestiri: Floricica, Părintele Ghermânuţă, Singur, La Tazlău, La Pângăraţi şi altele, împrejurări nefaste împiedică răspândirea operei, volumul Pe drumuri de munte, imprimat în 1912, fiind retras din cauza numeroaselor greşeli de tipar, iar ediţia următoare, din 1914, căzând pradă, aproape integral, unui incendiu în depozitul „Vieţii româneşti". Recunoaşterea critică are loc postum, când, sub genericul Pe drumuri de munte, sunt editate, în 1921, volumele Amintiri dintr-o călătorie şi în munţii Neamţului, al doilea cu o prefaţă de Mihail Sadoveanu.
Despre călător, toţi câţi l-au cunoscut vorbesc la unison: omul planturos, expansiv, un fel de tarasconez din munţii Neamţului, se manifesta în natură ca un contemplativ, un romantic deschis clipei de sublim. Cum veselia lui era zgomotoasă, iar râsul izbucnea în hohote homerice, latura gravă a personalităţii i-a fost mai puţin observată. Mai e de reţinut şi un alt aspect: scriitorul a vrut să urmeze lecţia de simplitate a naturii, ceea ce a determinat în comportamentul lui o reacţie categorică faţă de convenienţe şi convenţii. Pledoaria pentru natură se face totuşi într-un registru intelectual, astfel încât cărturarul debordând de citate latineşti apare uneori mai reliefat decât omul muntelui. H. este un poet al spaţiului liber, dar şi vâ\ om de bibliotecă, un profesor, care, ieşit din atmosfera oraşului, abandonează ţinuta de catedră, preferându-i expresia brută. Sinteză de vitalism frenetic şi intelectualism moderat, creatorul Părintelui Ghermânuţă face dreaptă măsură bucuriei simţurilor şi reveriei intelectuale. în prima perioadă (Amintiri dintr-o călătorie), mai evidentă e latura vitalistă, juvenilitatea călătorului izbucnind în apostrofe, interjecţii şi exclamaţii. Metafore şi comparaţii în serie traduc expansiv o neobişnuită
acuitate senzorială. Fiorii singurătăţii „îţi răcesc inima"; la Agapia, „natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smaragd"; de pe Hălăuca se revarsă o „cascadă de aer subţire şi rece"; la o stână „mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbate până-n creieri"; în alt loc tăcerea „ţiuia în urechi". Asemenea senzaţii, cromatice, olfactive, acustice, în asociaţii felurite, transcriu contactul direct cu materia. Mai multă atenţie dobândeşte ulterior (în munţii Neamţului) omul, mai exact omul încadrat în peisaj, dar pendularea între real şi fabulos se păstrează, tot aşa cum se păstrează şi raportarea continuă la mitologie. Trecerea de la divinizarea naturii la viziunea comică asupra omului devine sistematică. Stărilor sufleteşti profunde le urmează scene teatrale/de un retorism accentuat. La fel, reminiscenţe mitologice şi comparaţii dezvoltate de tip clasic stau alături de pitorescul folcloric. Eteronomia aceasta dă naştere unui stil foarte personal, în care neologismul, apariţie surprinzătoare la un apologet al tradiţiei, pigmentează fraza, dându-i vibraţie. Aspiraţiile călătorului pot fi aflate din propria-i mărturisire, făcută pe tonul unui Creangă mai patetic: „Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta/că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrântă a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub imboldurile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor" (Spre Nichit). Fiindcă vechile pagini de
Hogaş
Dicţionarul general al literaturii române 510
C.	HOGAŞ
PE DRUMURI DE MUNTE
I Ii UHU
călătorie, cu aerul lor „didactic şi aproape geografic", nu-1 satisfăceau, prozatorul îşi ia libertatea de a privi peisajul în mod „subiectiv", aspirând să introducă „o notă nouă în literatura românească". Descrierea devine o sinteză de realism, aventură şi poezie. Sentimentul de plenitudine se traduce în mari fraze retorice, în plăcerea de a comunica, nu cu măsură, nu sistematizând la rece, ci capricios, schimbător de la o clipă la alta. Grandiosul, suavul, grotescul infuzează jurnalul drumeţului, ce se desfăşoară sinuos, între poza eroică şi figuraţia comică. Călătorul evocă întâlniri cu gazdele de prin sate ori popasuri pe la mănăstiri, vrea să eternizeze tablouri unice: răsărituri şi apusuri de soare, perspective panoramice, codrii deşi, abia străbătuţi de întortocheate cărări. Dacă în realitatea cea aievea nu există nici imense bariere naturale, nici fauni şi nimfe, nici ciobani „tăiaţi în linii de uriaşi", este evident că lui H. i-a plăcut să exagereze, să hiperbolizeze. Conturaţi pe un fundal aproape mitologic, falnicii păstori, dioscuri în iţari şi opinci, sunt consubstanţiali cu zona înaltă a pietrei şi muşchiului spre care evocatorul priveşte cu admiraţie. Vorbirea grandilocventă, elanul liric, supradimensionarea sunt simple
convenţii, amendate adesea ironic. Călugării întâlniţi sunt nişte ţărani în anteriu, pe care dogma nu-i inhibă aproape deloc, de aceea nici nu se simt stingheriţi de canoanele bisericeşti. Cu „lunecarea-i de şopârlă", călugărul Ghermânuţă pare o „jivină" ageră a pădurii. Graţioasa matroană Floricica (fiică a protopopului N. Conta, care avea proprietăţi la Dumbrava Roşie) prezintă profilul unui portret de Domenico Veneziano, idealizarea fiind un mod de a focaliza privirile asupra modelului: „O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sunt pictor!..." Când Floricica se iveşte, decorativ, în cerdacul casei de ţară, „în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit într-o girimea tot albă şi cu ţurţuri de mărgele roşii pe margine", clasicistul reflectează: „o mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui..." Câteva pagini mai departe, „cariatida antică" se transformă însă într-o „Veneră împletind la colţun". H. nu suportă „să ducă prea multă vreme, în spate, povara ucigătoare a sublimului" (Singur). Umorul răstoarnă comparaţia mitologică spre actualizarea familiară.
Prin plăcerea de a povesti, H. se integrează seriei de prozatori moldoveni care, de la Negruzzi până la Sadoveanu, excelează ca naratori, în timp ce muntenii, mai degrabă descriptivi, atenţi la detalii, par preocupaţi de reconstituirea exactă. Definit într-o formulă succintă, el e un pictor-po-vestitor. Linia Odobescu-Hogaş-Geo Bogza are în vedere asemănări în privinţa vizualităţii, însă notele deosebitoare predomină. Prin abundenţa referinţelor la cei vechi (parţial cenzurate de G. Ibrăileanu), literatura lui H. a stârnit discuţii; unii l-au considerat clasicizant sau „homerizant" (E. Lovinescu, Vladimir Streinu), ba chiar „clasicist baroc" (Şerban Cioculescu). Alţii au remarcat exuberanţa, frenezia acestei proze, expresie a unui temperament vitalist (G. Călinescu). „Opera lui Hogaş, afirma E. Lovinescu, nu e nici contemporană şi nici măcar specific naţională, ci pluteşte peste rasă şi peste timp... Ea datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai demult, din epoca marilor epopei indiene." Aspectul clasicist l-a impresionat, la rându-i, pe Tudor Vianu: „Calistrat Hogaş este un clasicist, un acade-mizant", dar, în acelaşi timp, se exprimă observaţia că scriitorul trage „din ştiinţa sa clasică o semnificaţie de amor propriu pe care avem dreptul s-o declarăm prefăcută". Aliajul dintre arhaic şi modern, colorând şi lexicul, conferă textelor un caracter mozaical. Termeni regionali („jăchilă", „brusnat", „chisnovat" etc.) stau alături de neologisme, în asocieri neobişnuite („fripturi anahoretice", „covrig fosil", „miros heteroclit", „apologia jirului" etc.). Procedeelor vechilor poetici — fraza amplă, comparaţia hiperbolică, epitetele plasticizante, digresiunea — li se insuflă o nouă energie. Umorul are alte trăsături decât cel al lui Creangă, cu care H. a fost comparat.
Homerismul delirant al lui Hogaş nu e de esenţă clasică, ci e homerismul romantic al lui Victor Hugo, cu aceleaşi enormităţi, realisme fantastice şi monstruozităţi. Jurnalul scriitorului român e şi
511 Dicţionarul general al literaturii române
Holban
el o „legendă a secolelor", însă proiectată în spaţiu, în care se caută antediluvianul, biblicul, barbaria jovială, mirificul şi grotescul
G.	Călinescu
Hogaş este un Creangă trecut prin cultură. întreaga tehnică artistică a lui Calistrat Hogaş se desface din unghiul acestei atitudini.
Tudor Vianu
SCRIERI: Pe drumuri de munte, Iaşi, 1914; Cucoana Marieta, note critice Octav Botez, Bucureşti, 1916; ed. 2, Bucureşti, 1922; Floricica, Bucureşti, 1916; Părintele Ghermânuţă, Bucureşti, 1916; Pe drumuri de munte. Amintiri dintr-o călătorie, Iaşi, 1921; Pe drumuri de munte. în munţii Neamţului, pref. Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1921; Pe drumuri de munte, I-II, introd. Vladimir Streinu, Bucureşti, 1944-1947; Pe drumuri de munte, pref. Gala Galaction, Bucureşti, 1952; Opere, îngr. şi introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1956; Pe drumuri de munte, îngr. şi pref. Al. Hanţă, 1976; în munţii Neamţului, postfaţă Al. Călinescu, Bucureşti, 1978; Opere, I, îngr. Daciana Vlădoiu, introd. Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984; Pe drumuri de munte. Integrala poeziei, îngr. şi pref. Cristian Livescu, Piatra Neamţ, 2003.
Repere bibliografice: G. Topîrceanu, Pe drumuri de munte, VR, 1914, 10-12; Octav Botez, C. Hogaş, VR, 1915,10-12; I. Caragiani, „Pe drumuri de munte", AAR, partea administrativă, t. XXXVII, 1914-1915;
G.	Ibrăileanu, Cei morţi, VR, 1920, 1; D. Karnabatt, „în munţii Neamţului", „Lumea", 1921, 920, 921; N. Davidescu, „Pe drumuri de munte", FCL, 1922,26; Liviu Rebreanu, Raport de premiere, în însemnări şi dări de seamă privind activitatea Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 1922; Aderca, Contribuţii, I, 450-452; F. Aderca, Calistrat Hogaş, „Straja", 1923,255; Anton Holban, Calistrat Hogaş, „Mişcarea literară", 1925,30; Constantinescu, Mişcarea, 40-43; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont.,
IV,	108-124; Adrian Maniu, Scriitorul fără noroc, U, 1933,301; Ionescu, Război, 1,211-213; Ovidiu Papadima, „în munţii Neamţului", G, 1935,1; Dimitrie L. Stăhiescu, Calistrat Hogaş. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1935; Mircea Eliade, Calistrat Hogaş, VRA, 1936, 424; G. M. Zamfirescu, Calistrat Hogaş a învins..., ADV, 1937, 16 437; Ovidiu Papadima, Calistrat Hogaş şi lumea lui, F, 1937,10; C. Fântâneru, „Cuconul Ioniţă Hrisanti", UVR, 1938, 29; Ada Calzavaro, La vita e Vopera di Calistrat Hogaş, Roma, 1938; Sidonia C. Hogaş, Tataia - Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş, Piatra Neamţ, 1940; Călinescu, Ist. lit (1941), 593-596, Ist. lit. (1982), 666-673; Constantinescu, Scrieri, III, 157-161; Vianu, Arta, II, 117-124; Constantin Ciopraga, Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1960; Cioculescu, Varietăţi, 276-294; Negoiţescu, Scriitori, 92-98; Vladimir Streinu, Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1968; Ciopraga, Lit. rom., 451-464; Micu, început, 301-315; Calistrat Hogaş interpretat de..., îngr. şi introd. Jana Balacciu, Bucureşti, 1976; Valentin Ciucă, Pe urmele lui Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1981; Piru, Ist. lit, 235-238; Omea, Actualitatea, 108-112; Anghelescu, Lectura, 130-135; Călinescu, Biblioteci, 83-98; Negoiţescu, Ist. lit., I,127-129; Faifer, Semnele, 212-215,273-274; Dicţ. analitic, II, 243-245, III, 318-322; Dicţ. esenţial, 370-372; Nicolae Manolescu, Un scriitor aproape uitat, RL, 2003,21.	C.	C.
HOLBAN, Anton (10.11.1902, Huşi - 15.1.1937, Bucureşti), prozator. Este fiul Antoanetei (n. Lovinescu), sora lui E. Lovinescu, şi al lui Gtieorghe Holban, ofiţer. între 1918 şi 1921 urmează liceul la Focşani şi Bucureşti. După absolvire se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, unde în 1925 obţine licenţa în filologie modernă. Pentru redactarea tezei de doctorat despre Barbey d'Aurevilly,
studiază la Sorbona din 1926 până în 1928. Fără a reuşi să-şi realizeze proiectul, revine în ţară şi intră în sistemul de învăţământ preuniversitar, ca profesor de limba franceză la Galaţi (1928-1932) şi Bucureşti (din 1932). Debutează în 1924 în revista „Mişcarea literară", apoi colaborează frecvent la „Sburătorul", „Viaţa literară", „Rampa", „Azi", „Vremea", „Critica", „România literară". în 1926 este ales printre membrii comitetului de redacţie al revistei „Sburătorul". Debutează editorial în 1929 cu Romanul lui Mirel, volum din care, în „Gazeta literară", apăruseră anterior câteva fragmente prezentate de E. Lovinescu. în 1934 este laureat al Premiului Societăţii Scriitorilor Români.
Crezul literar al lui H. merge în sensul prozei de analiză lucidă a experienţei filtrate prin conştiinţă. El realizează o operă structurată compoziţional după principiul de natură muzicală al „variaţiunilor la temă". Incluzând patru romane antume, Romanul lui Mirel, O moarte care nu dovedeşte nimic (1931), Parada dascălilor (1932) şi Ioana (1934), cărora li se adaugă un altul, Jocurile Daniei, publicat postum, în 1971, diverse nuvele, reunite în volumul Halucinaţii (1938), eseuri şi o piesă de teatru, Oameni feluriţi (1929), opera sa dezvoltă, în cadre distincte, demonstraţii intelectualizate asupra unor teme precum dragostea, moartea, conflictul insolvabil dintre proiecţia ideală a dorinţelor individuale şi consecinţele lor reale. Excepţie de la perspectiva de ansamblu face doar Parada dascălilor, incluzând serii de portrete de profesori ai unui liceu de provincie, tipuri caricaturale, construite prin surprinderea detaliului descriptiv caracteristic: „domnul Biju, cavaler tomnatic, piţigoi bătrân şi tandru, cu nas ştrengar şi cu surâs pe buze, cu mustăcioară isteaţă, cu floricica la butonieră,
Holban
Dicţionarul general al literaturii române 512
matematician, specialist în astronomie, arătând domnişoarelor cu dexteritate stelele", „domnul Frunză, cincizeci de ani, maestrul de desen, ras, impozant, dar zâmbitor, cu lavalieră fluturândă", „maestrul de muzică, domnul Duţu, cu breton şi lavalieră", „geograful Borş, scurt, gros, tot păr negru; popa Chitic, semn de întrebare; Simionică, băiat bun, dar bolnav de epilepsie." La fel ca în Romanul lui Mirel, unde natura conflictului încă tributară epicului sentimental conţine totuşi premisele direcţiei de evoluţie a personajului masculin — orgolios, cinic şi imoralist - din structurile narative ulterioare, consemnările din Parada dascălilor înscriu tentativele scriitorului de a găsi o formulă adecvată pentru a transpune sfâşietorul examen interior, propriu eului narativ în O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei şi în nuvele. Luându-şi modele mai ales din literatura franceză, dar şi din cea engleză (Pierre Ronsard — pentru strategia de a crea multiple profiluri feminine, prin intermediul cărora să se argumenteze formal valoarea subiectivă a oricărei percepţii directe a obiectului pasiunii; Racine - pentru jocurile sufleteşti
transpuse textual, fără suport decorativ; glisările trecutului în prezent şi ale prezentului în trecut, precum în fabula lui La Fontaine, La Laitiere et le pot-au-lait; romanul proustian al secvenţelor de viaţă recuperate şi analizate prin fluxul memoriei; insinuarea observaţiei, pe baza căreia personajele capătă profunzime, ca în scrierile lui Thomas Hardy), însă asimilând şi experienţa românească, adusă de proza lui Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu, H. concepe înscrierea substanţei narative într-un sistem în care validarea autenticităţii trăirii este dată de acutizarea lucidităţii, anticalofilism şi concentrare formală („Am spus: am vrut să mă prezint cât mai adevărat. Nu mai cred în artă pentru artă.[...] Am frică de imagini, căci cred că o imagine escamotează adevărul, aplică false ornamente . Dialogul mi se pare pueril [...]. în tot ce am scris se observă o colecţie de fragmente, care la un loc trebuie să facă o atmosferă, dar care se pot cunoaşte şi separat. Căci fiecare brodează pe o altă nuanţă sufletească"). în consecinţă, specia literară cea mai adecvată materializării mecanismelor conştiinţei nu poate fi decât nuvela, care prin fragmentarismul ce-1 implică limitează coordonatele spaţio-temporale la un singur punct de referinţă căruia i se conferă profunzime („Socot nuvela drept un gen superior romanului.[...] Dar cuvântul nuvelă este greşit ales. El presupune prea multe combinaţii, ca pentru un sonet.[...] Aş spune: fragmente. Adică, a-ţi îndrepta toate puterile tale de iscodire asupra unui singur punct, fără să fii nevoit să combini mai multe puncte împreună, ca la un roman"). Totalitatea scrierilor lui H. nu reprezintă decât o punere în practică a acestor principii. Dragostea, gelozia, moartea, singurătatea determinată de o prea mare luciditate, complacerea în nefericire sunt forme sub care se inserează nevoia obsedantă şi permanentă a analizei, a cunoaşterii de sine, care — fatalmente incompletă — înregistrează şi eşecul cunoaşterii celuilalt. Acest efort tragic de a se înţelege pe sine ca o garanţie a explicării faptelor celorlalţi se poate identifica drept element esenţial, caracteristic întregului discurs narativ, în care materia cuprinsă în prozele scurte îşi găseşte rezonanţa la nivelul construcţiilor romaneşti. De fapt, romanele nu sunt decât amplificări ale trăirii tragice în conştiinţă examinate în nuvele. Sub aceleaşi pretexte situaţionale (moartea iubitei / soţiei, chinurile dragostei), acelaşi eu masculin hiperdimensio-nat încearcă să se autodefinească, venind prin liber consimţământ în întâmpinarea unor evenimente limită: delectarea în faţa priveliştii morţii, obsesia „adevărului absolut" asupra sentimentelor iubitei. Chinuri, Preludiu sentimental, Odette, Conversaţii cu o moartă, Icoane la mormântul Irinei fac să circule aceeaşi problematică şi acelaşi tip de personaje ca în romane, de fiecare dată existând un eu masculin care încearcă să se explice, să se analizeze, expunându-şi confesiv experienţa şi înregistrându-şi trăirile. „întotdeauna, sub orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza", mărturiseşte naratorul, ce se numeşte, recurent, Sandu, pe parcursul majorităţii construcţiilor romaneşti. „Mă recitesc", spune el într-un pasaj din O moarte care nu dovedeşte nimic, atunci când se foloseşte de tehnica dedublării pentru a-şi analiza jurnalul intim, deşi, paradoxal, recunoaşte că îi
513 Dicţionarul general al literaturii române
Holban
„displac mărturisirile". Prin acest „gidism structural" (Nicolae Manolescu), ce constă în alcătuirea romanului unui roman, scrisul, plecând de la însemnări deja organizate formal de-a lungul unui fir narativ, devine mijloc de înţelegere („Să scriu faptele ca să mă lămuresc mai bine") şi ajută la punerea sub observaţie a sentimentelor celor mai profunde. Cu aparentul lor sentimentalism care funcţionează drept pretext pentru desfăşurarea procesului de autocunoaştere, romanele, odată cu transformarea „actului intelectual în act de simţire" (Şerban Cioculescu), conduc inevitabil la constatarea eşecului înţelegerii complete a individualităţii celui ce se instituie ca narator. Strategiile de care acesta se foloseşte îşi dovedesc ineficienţa, deoarece, asemeni monadelor, „suntem închişi fiecare în temniţa structurii noastre morale şi nu putem să ne eliberăm din formula noastră ca să pătrundem timbrul sufletesc al celuilalt" (Şerban Cioculescu).
Chiar dacă nu formează o trilogie, O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana şi Jocurile Daniei marchează etape diferite ale actului de analiză operat de Sandu asupra lui însuşi. Alegând să se distanţeze pentru a obţine o perspectivă obiectivă a evenimentelor (plecarea lui Sandu la Paris, în O moarte care nu dovedeşte nimic, şi a Daniei, în numeroase ocazii, de-a lungul romanului Jocurile Daniei), el are surpriza de a înţelege că întregul său zbucium se autogenerează, derularea evenimentelor — avându-le ca protagoniste pe Irina sau Dania — nefiind altceva decât stimul al introspecţiei. In Ioana, singurătatea lui Sandu şi pustiul său interior îşi găsesc un corespondent în ariditatea şi dezolarea peisajului alăturat mării veşnic agitate. Intriga amoroasă se subordonează analizei acute a experienţei, autenticitatea sentimentelor este greu de stabilit, fiind vorba de trăiri contradictorii, traduse în cazuri majore de conştiinţă: Irina reprezintă, în acelaşi timp, un obiect al dispreţului; descrisă fiind ca o persoană mediocră intelectual, dar şi un reper de stabilitate afectivă, fără ea Sandu simţindu-se singur, nevoit să-şi încerce din nou norocul de cuceritor, rol ale cărui subtilităţi recunoaşte că nu le deţine decât teoretic; relaţia cu Ioana — cea dintre doi oameni care „nu pot trăi împreună, dar nici separaţi" — readuce în prezent, simultan, dragostea şi ura, neputinţa înţelegerii cauzei ce a determinat trădarea, gelozia, pasiunea obsesivă; pentru Dania, afectele lui Sandu variază de la adulaţie la încercarea de a se desprinde, prin obiectivare iluzorie, de simţită superioritate a protagonistei: „Eram ruşinat de ce neînsemnat îi apărusem." Obişnuit să asimileze şi să interpreteze realitatea în scopul aproape programatic al satisfacerii permanente a imaginii de sine, Sandu, cel din ultimele romane, confruntat cu personaje feminine ce-i egalează sau depăşesc capacităţile intelectuale, se vede pus în situaţia de a le opune acestora modele comportamentale mai puţin complicate. Astfel, în Ioana şi în Jocurile Daniei, în structura narativă îşi fac apariţia figuri feminine de ordin secundar, Viky şi Mady, voit simplificate pentru a servi drept contrast. Dominându-le, naratorul îşi creează falsa impresie că parţial a reuşit să pătrundă mecanismele gândirii lor, de care s-ar putea folosi eficient în procesul de înţelegere şi explicare a evenimentelor şi, în cele din urmă, a trăirilor
T	cV v v-"
Anton Holban împreună cu bunica sa
personale. Atunci când însă îşi conştientizează eşecul metodei, acest tip de personaj este constrâns să dispară în mod ambiguu; aşa cum despre Irina nu se ştie dacă a fost victima unui accident montan sau dacă s-a sinucis, şi vindecarea lui Viky este incertă, iar Mady trebuie să evite lumea mondenă a concertelor, din cauza apartenenţei sale la comunitatea evreiască. Procedeul de multiplicare a cadrelor relaţionale alături de întregul conflict amoros în sine nu generează decât descoperirea marii diversităţi a personalităţii naratorului. Finalul romanelor nu aduce aşteptatele explicaţii raţionale în legătură cu situaţiile investigate, de vreme ce continuarea lor rămâne deschisă imaginaţiei libere a cititorului, ci conştiinţa faptului că aproximarea propriului eu se dovedeşte imposibilă, ea scăpând oricăror tentative de analiză. Adesea, în cazul eroului, se observă intenţia bine marcată prin varii referinţe textuale (tragediile lui Racine, romanul proustian) de adecvare la o paradigmă livrescă. De asemenea, ariile muzicale menţionate în majoritatea romanelor produc un context dramatic faţă de care se ridică problema adaptării substanţei narative. Toate aceste preocupări de rafinament intelectual manifestate de Sandu contribuie şi ele la susţinerea si acutizarea luciditătii
Holban
Dicţionarul general al literaturii române 514
torturante a analizei, drama sufletească având posibilitatea transpunerii şi în termenii personalizării (interiorizării) experienţelor culturale. Expresie a modernismului de concepţie din perioada interbelică, exercitat cu o exactă conştiinţă a tehnicii narative asupra configuraţiei şi tematicii romanului românesc, opera lui H. se dovedeşte a fi rezultatul unor vaste asimilări de lectură, sintetizate de întreaga construcţie epică, densă în raport cu perioada de timp restrânsă, mai puţin de un deceniu, în care a fost scrisă.
Literatura lui Anton Holban este o transcriere mai stilizată a aceloraşi nelinişti şi îndoieli care l-au torturat ca om. Fie că porneşte din observaţia externă, fie din cea interioară, opera lui însumează o notaţie acută, prolixă uneori, sterilizată a zbaterilor lui sufleteşti. Dincolo de o minimă condiţie a ficţiunii şi de la un anume grad voit al expresiei artistice, cărţile lui sunt feluritele faţete ale unei confesiuni răsucite în sine, ca o spirală, fără nici un scop şi nici o soluţie [...]. Un ciudat lirism rece, o neurastenie metafizică şi o cazuistică istovitoare, unite cu sentimentul dezolant al provizoratului alcătuiesc structura psihologică a prozei lui.
Pompiliu Constantinescu
Anton Holban a fost un „analist", în înţelesul cel mai propriu al cuvântului. [...] Ca şi alţi autori din generaţia sa, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Holban teoretizează ideea literaturii nude, simplă înregistrare a trăirii unor „experienţe" sufleteşti. Romanul se confundă cu jurnalul intim şi-şi descoperă substanţa nu în creaţia epică (talentul e considerat o prejudecată), ci în capacitatea de a fixa cât mai exact şi cât mai sincer momentele decisive pe care le cunoaşte viaţa interioară.
Ovid S. Crohmălniceanu
SCRIERI: Romanul lui Mirel, Bucureşti, 1929; O moarte care nu dovedeşte nimic, Bucureşti, 1931; ed. îngr. Elena Beram, Bucureşti, 1974; Parada dascălilor, Bucureşti, 1932; ed. pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1958; Ioana, Brad, 1934; ed. îngr. şi postfaţă Alexandru George, Bucureşti, 1984; Halucinaţii, Bucureşti, 1938; Opere, I-III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975; Jocurile Daniei, îngr. Nicolae Florescu, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971; Bunica se pregăteşte să moară, îngr. şi pref. Elena Beram, Bucureşti, 1971; Nuvele, îngr. şi postfaţă Al. Călinescu, Bucureşti, 1976; Pseudo-jurnal, îngr. Ileana Corbea şi Nicolae Florescu, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1978; Romane, I-II, îngr. Elena Beram, Nicolae Florescu şi Mihai Dascal, Bucureşti, 1982; Jocurile Daniei. O moarte care nu dovedeşte nimic. Ioana, Bucureşti, 1985; O moarte care nu dovedeşte nimic. Jocurile Daniei, postfaţă Mihai Mangiulea, Bucureşti, 1987; Opere, I-II, îngr. Elena Beram, Bucureşti, 1997-2000.
Repere bibliografice: Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 1,288,563, 656, II, 237,251,253,254; Aderca, Contribuţii, II, 163,350-351; Constantinescu, Scrieri, III, 162-177; Ionescu, Război, 1,156-159; Perpessicius, Opere, VI, 52-54,250-253, VE, 94-97; Streinu, Pagini, II, 257-262,430,432, IV, 194, V, 287-288; Sebastian, Jurnal, 327-332; Călinescu, Ulysse, 73-74,219-222; Sebastian, Eseuri, 306-310; Cioculescu, Aspecte, 350-353; Munteano, Panorama, 252-257; Călinescu, Ist. lit. (1941), 875-876, Ist lit (1982), 961-963; Octav Şuluţiu, Anton Holban, VR, 1957, 1; Georgescu, încercări, II, 281-296; Manolescu, Lecturi, 147-169; Georgescu,
Polivalenţa, 228-232; Aurel Dragoş Munteanu, Motive existenţiale în opera lui Anton Holban, VR, 1968,4; Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, 1969, 169-229; Al. Călinescu, Anton Holban. Complexul lucidităţii, Bucureşti, 1972; Crohmălniceanu, Literatura, I, 478-482, 484-486; I. Negoiţescu, Anton Holban, ARG, 1972,1; Vlad, Convergenţe, 237-255; Rotaru, O ist., II, 308-312; Const. Ciopraga, Romanul-revelaţie în locul romanului-povestire, CL, 1973, 21; Manolescu, Teme, II, 9-11; Protopopescu, Romanul, 115-174; Manolescu, Arca, II, 161-188; Mihai Zamfir, Structura semi-absenţei, VR, 1982,8; Aurel Sasu, Anton Holban: o filosofie a refuzului, DFC, 241-262; Al. Călinescu, Holbaniana, CL, 1983, 12; Anania, Rotonda, 84-102; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983,132-165; Trandafir, Dinamica, 205-220; Silvia Urdea, Anton Holban sau Interogaţia ca destin, Bucureşti, 1983; Mariana Vartic, Anton Holban şi personajul ca actor, Bucureşti, 1983; Vlad, Lectura rom., 60-64; Nicolae Manolescu, Holbaniana, RL, 1984, 12; Dan C. Mihăilescu, De patru ori Anton Holban, ST, 1984,2; Zamfir, Cealaltă faţă, 82-91; Mihai Mangiulea, Introducere în opera lui Anton Holban, Bucureşti, 1989; Negoiţescu, Ist lit., 1,256-258; Anton Holban, DRI, II, 337-341; Glodeanu, Poetica, 249-268; Dicţ analitic, II, 178-179,290-292, III, 209-212; Anton Holban, DCS, 34-35, 181; Dicţ. esenţial, 373-375; Micu, Ist. lit., 297-299, passim; Z. Ornea, Proustianul Anton Holban, RL,
2001,	27; Eugen Dimitriu, Lovineştii, Iaşi, 2001, passim; Nicolae Florescu, Divagaţiuni cu Anton Holban, Bucureşti, 2001; Mihai Zamfir, Neverosimilul centenar, RL, 2002, 5; Emil Vasilescu, Anton Holban, Bucureşti, 2002; Ofelia Ichim, între Eros, solitudine şi Brahms. Motive literare în proza lui Anton Holban, Iaşi, 2003.	C.M. B.
HOLBAN, Ioan (2.VII .1954, Fălticeni), critic şi istoric literar. Este fiul Raisei Holban (n. Cociug) şi al lui Ion Holban, profesori. După absolvirea Liceului „A. T. Laurian" din Botoşani (1973), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, luându-şi licenţa în 1978. Profesor de gimnaziu la Paşcani (1978-1979) şi Iaşi (1979-1980), filolog în cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide" din Iaşi (1980-1990), între 1990 şi 1996 este redactor-şef al revistei „Cronica" şi, concomitent, secretar al Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1996, director general al Teatrului Naţional „V. Alecsandri" din Iaşi. în 1998 a obţinut titlul de doctor în filologie. A debutat publicistic la „Dialog" în 1975, iar editorial, cu volumul Proza criticilor, în 1983. Colaborează la „Amfiteatru", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Astra", „Ateneu", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Caiete critice", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Dialog", „Luceafărul", „Opinia studenţească", „România literară", „Steaua", „Tribuna", „Tribuna României" ş.a. Este distins cu Premiul pentru critică literară al Colocviului Naţional de Literatură şi Publicistică (1977), Premiul „Napoca universitară" (1978), Premiul revistei „Cronica" pentru critică literară (1982) ş.a., precum şi cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2001).
Cărţile de critică şi istorie literară ale lui H. sunt anticipate şi acompaniate de o foarte bogată activitate foiletonistică. Abundenţa publicisticii a putut da, la început, impresia risipirii forţelor (Nicolae Manolescu), dar şi a unei energii remarcabile, subliniată de Marian Papahagi într-un portret sintetic: „Stăpânirea unui limbaj specializat şi suplu, înzestrarea pentru
515 Dicţionarul general al literaturii române
Holban
analiză (şi în special pentru aceea a prozei), seriozitatea şi [...] o putere de muncă nu tocmai comună în tânăra generaţie [...] sunt atuurile sale esenţiale". Spiritul analitic şi aplicaţia la text simt dublate de un apetit teoretic evidenţiat de instrumentarul folosit (din câmpul structuralismului, psihanalizei, tematismu-lui, semioticii şi naratologiei) şi de efortul personal de conceptualizare sau de nuanţare a conceptelor consacrate. Asemenea calităţi sunt ilustrate chiar de prima sa carte, Proza criticilor, care are ca obiect opera epică a lui E. Lovinescu şi
G.	Ibrăileanu. Lucrarea a fost salutată de Al. Călinescu drept „primă cercetare serioasă consacrată romanelor" lovinesciene şi o abordare cu „subtilitate interpretativă" a romanului Adela de Ibrăileanu. Interpretată psihanalitic, proza lui Lovinescu îi apare lui H. ca reflex al unui „complex literar" şi ca analogon al aderenţei criticului modernismului la freudism, vizând un model epic de natură a sincroniza romanul românesc cu cel european. Proza criticului de la „Viaţa românească" e citită ca o prelungire a lecturilor şi tezelor psihologice ale exegetului literar, în care se prefigurează tipul romanului care va urma, al erosului, al „spaţiului-femeie" ş.a.m.d. Intenţia comentatorului e de a demonstra caracterul organic al operei celor doi autori şi de a identifica, la nivel general, diferenţa specifică a „prozei criticilor". Ion Creangă. Spaţiul memoriei (1984), carte redactată, pare-se, înaintea celei de debut, are un discurs critic mai tehnic şi o viziune interpretativă prin care autorul corectează o serie de idei clasicizate şi chiar devenite locuri comune şi clişee (un exemplu: „roiul de citate", despre care vorbise G. Călinescu) şi construieşte imaginea unui Creangă ce, în Amintiri..., „pe măsură ce scrie cartea îşi creează propriul eu". Rememorând/ retrăind trecutul prin hipotipoză, Amintirile... sunt plasate în „spaţiul pactului autobiografic, guvernat de efortul întru reconstituirea adevărului despre sine" al autorului, care reuneşte astfel cele două componente, fundamentale după H., ale personalităţii lui: Povestitorul şi învăţătorul. Analiza ironiei (intra- şi extradiegetice), a „structurilor temporale", a procesului de generare a textului şi de contemplare a trecutului prin „matricele narative" cu care încep cele patru părţi ale operei, apoi identificarea modalităţilor de implicare a cititorului şi consideraţiile despre codul cultural reprezintă tot atâtea contribuţii originale, novatoare, la exegeza unuia dintre cei mai dificili scriitori români. Monografia Hortensia Papadat-Bengescu (1985; ediţia a doua, din 2002, a fost distinsă cu Premiul pentru critică al revistelor „Ateneu" şi „Convorbiri literare"), apărând după o serie bogată de studii şi eseuri consacrate autoarei, îi urmăreşte drumul de la psihologic şi eseistic la epic. Fără a cădea în reducţionism, H. observă cu subtilitate dozajul de subiectiv şi obiectiv păstrat pe întregul parcurs al operei (cu excepţia romanului Drumul ascuns, apreciat drept cea mai obiectivă creaţie a scriitoarei), ponderea psihologicului în prima sa parte şi a epicului în cea de-a doua, în fine, sinteza sui-generis a celor două laturi în Rădăcini, text care „recuperând esenţa celor două etape anterioare, închide, de fapt, Opera". în Profiluri epice contemporane (1987) cronicarul actualităţii literare propune un tablou al prozei din anii '60-'80, clasată după criteriul generaţiilor, promoţiilor şi şcolilor.
Taxonomia e discutabilă — ca oricare alta —, ca şi încadrările, ca şi absenţa unor nume: A. E. Baconsky, Teodor Mazilu, Octavian Paler, Titus Popovici ş.a. Cartea rezistă însă printr-o seamă de „profiluri", între care Nicolae Breban, Augustin Buzura, Paul Georgescu, D. R. Popescu, Mihai Sin, Eugen Uricaru, optzeciştii, unde talentul criticului de proză îşi spune cuvântul. Portretele cresc, în identitatea lor dinamică, din „cartea-efigie" a fiecărui autor. Cu Literatura subiectivă (I, 1989), criticul se întoarce la preocuparea mai veche pentru literatura conf esivă, „personală", a „pactului autobiografic" (definit, cu unele nuanţări, după Philippe Lejeune, ca şi în cartea despre Creangă). Obiectul analizei îl fac jurnalul intim (de la C. A. Rosetti la Petre Stoica) şi autobiografia literară (de la Teodor Vârnav la Valeriu Cristea). Volumul anunţă o serie mai amplă şi pledează cauza integrării între graniţele literarităţii a unor scrieri ce tematizează şi textualizează viaţa, făcând din persoana autorilor personaje, oameni „de hârtie". Salonul refuzaţilor (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi) este o carte recuperatorie (şi reparatorie) despre scriitori disidenţi (de la Paul Goma la Dorin Tudoran) şi cărţi interzise de cenzură, despre „cărţi amânate", toate acestea alcătuind „camera obscură a literaturii noastre". Conceptele operaţionale care dirijează clasificarea sunt în acord cu disocierea operată de Sorin Alexandrescu între „scrib", „scriitor" şi „disidentă Criticul a mai publicat, în 1999, un jurnal intelectual al călătoriei de cincisprezece zile în China. Notaţia scrupuloasă e contrapunctată de reveria cărturărească şi chiar poetică: la un moment dat, autorul compune un „poem", numind, unul după altul, felurile speciale ale gastronomiei chinezeşti, care sunt tot atâtea metafore pentru urechea europeanului: „Cuibul rândunicii în zăpadă parfumată", „Cuib de pasăre cu floare de
Holban
Dicţionarul general al literaturii române 516
gheaţă", „Orez îndulcit de opt comori" şi aşa mai departe, până la numărul 90.
SCRIERI: Proza criticilor, Bucureşti, 1983; Ion Creangă. Spaţiul memoriei, Iaşi, 1984; Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1985; ed. 2, Iaşi, 2002; Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987; Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989; Albumul Iaşi, Iaşi, 1994 (în colaborare); Cimitirul Eternitatea, Iaşi, 1995 (în colaborare); Prin Iaşii de odinioară, Iaşi, 1995 (în colaborare); Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1995; Poarta lumii. Jurnal în China, Iaşi, 1999; Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Al. Călinescu, Istorie literară, CL, 1983,8; Paul Georgescu, Raţiune şi analiză, RL, 1983,38; Al. Călinescu, încercări în naratologie, CL, 1984, 4; Mircea Mihăieş, Critica postuniversitară, O, 1985,5; Nicolae Manolescu, Marea europeană în monografie, RL, 1985,36; Marian Papahagi, Implacabila analiză, TR, 1985, 37; Radu G. Ţeposu, Criticul I. Holban, TBR, 1987,343; Mircea Iorgulescu, Analiza şi sinteza, RL, 1987, 43; Gheorghe Grigurcu, „Profiluri epice contemporane", F, 1988,1; Petru Poantă, Argumente pentru o sinteză, ST, 1988,2; Dan C. Mihăilescu, Profilurile lui Holban, TR, 1988,21; Paul Georgescu, Un sfert de veac de proză, VR, 1988,8; Florin Faifer, Textul ca o pradă, CRC, 1990, 4; Mircea Mihăieş, Literatura la ciorap, 0,1990,12; Nicolae Manolescu, Grilă critică sau grilaj?, RL, 1990, 16; Bucur Demetrian, Spectacolul confesiunii, R, 1990, 5; Ţeposu, Istoria, 171-173; Dicţ. scriit. rom., II, 521-523; Geo Vasile, Paradoxul chinez, RL, 1999,47; Manolescu, Lista,
III,	431-435; Tudorel Urian, Bizare istorii literare, RL, 2003,45. N.M.
HOLBAN, Sorin (6. II. 1933, Iaşi), prozator, poet şi dramaturg. Este fiul Liei şi al lui David Holban. După absolvirea Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Informaţia Bucureştiului", redactor-şef la „Jurnalul de umor şi de divertisment" şi director la „Jurnalul de Bucureşti" (1996).
Cunoscut mai ales ca jurnalist şi autor a numeroase scenarii radiofonice şi pentru televiziune, dar şi al unui scenariu de film (Liliacul înfloreşte a doua oară), H. debutează editorial în
1976,	ca laureat al concursului Editurii Eminescu, cu volumul de nuvele Te urăsc, iubita mea, un tip de proză de factură tradiţională, fără relief şi puţin incitantă la lectură. Schimbând registrul şi trecând de la proză la poezie, publică placheta Cu tango înainte (1982), o versificaţie patetică facilă, în mare măsură narativă, scrisă sub influenţa lui Eugen Jebeleanu şi a lui Adrian Păunescu. Tema centrală este tragismul conştiinţei umane, perceput ca un sentiment de cutremurare faţă de ororile lagărului de la Auschwitz. Simbolurile tradiţionale („pasărea neagră"), utilizate în exces şi golite de sens, precum şi o paletă de figuri de stil de asemenea convenţională şi destul de sărăcăcioasă, abundenţa interogaţiilor retorice încarcă şi sufocă substanţa poemului. Iarna când au murit cangurii (1984), subintitulat „microroman", se încadrează în tiparul „literatură de vacanţă" — o proză marcată de gratuitate, dar salvată de un umor care face lectura agreabilă. Personajele principale alimentează o intrigă de factură erotică, bazată pe aparentul conflict între o personalitate cam rigidă şi una „fără sistem", pusă pe şotii, care găseşte oriunde un prilej de a face haz. Acelaşi tip de personaje necomplicate sufleteşte apare şi în
romanul Să nu aştepţi minuni de la luna septembrie (1991), dar aici este mai interesant modul în care evoluează acţiunea, planul auctorial intersectându-se adesea cu planul ficţiunii. Naraţiunea debutează în stilul romanului sentimental al secolului al XlX-lea (plimbarea a doi tineri printr-o pădure într-o dimineaţă de toamnă), dar „vocea autorului" îşi face apariţia cu scopul de a ironiza acest procedeu narativ simplist, marcând cu o stupoare simulată că era întârziat cu un secol. Acţiunea, transpusă douăzeci de ani mai târziu (ţinta devine aici, în mod gratuit, proza lui Dumas), aduce în scenă relaţia plină de sinuozităţi dintre doctorul Sabin Dorobanţu şi Olga, iar autorul, căruia personajele par să-i dejoace planurile, se inserează în text, convocându-le pirandellian, în ultimul capitol. Acesta este un bun mijloc de autoironie şi demitizare a vocii auctoriale, devenind un discurs focalizat pe ideea de a demonstra că şi din ratarea unui subiect de roman poate ieşi o carte. Romanul Revolta manechinelor (2001) nu se mai înscrie în linia umoristică a celorlalte, H. folosindu-se de un erotism fără obiect, facil, caracteristic literaturii de consum. Alternanţa a două planuri, sugerând prin intersectarea lor o suprapunere între real şi imaginar, încarcă textul, ducând la o confuzie narativă rezolvată stângaci în final, prin sinuciderea unuia dintre personaje. Gravitatea pe care prozatorul încearcă să o confere textului prin introducerea unei idei insolite — oameni-manechine sau manechine care prind viaţă — nu face decât să întărească aerul de superficialitate. Piesa Loveşte-l pe aproapele tău (1995), subintitulată „comedie tristă", îşi motivează titlul prin propunerea unei aşa-zise noi porunci divine, la antipodul moralei creştine, dar necesară într-o perioadă confuză (cum este cea din România de după 1989), caracterizată de sentimentul răsturnării valorilor. Cu o construcţie interesantă, prima parte a textului pare să aparţină teatrului de revistă, bazându-se pe procedeele tradiţionale ale comicului de nume şi de situaţii, prin intermediul cărora sunt criticate noile realităţi sociale, ce se suprapun perfect, din punctul de vedere al modalităţilor de câştig, peste cele vechi. Piesa devine însă artificială prin trimiterea la mitul lui Pygmalion şi al Galateei, aici fiind vorba despre nişte falşi creatori împotriva cărora se ridică aşa-zisa lor creaţie.
SCRIERI: Te urăsc, iubita mea, Bucureşti, 1976; Cu tango înainte, Bucureşti, 1982; Iarna când au murit cangurii, Bucureşti, 1984; Să nu aştepţi minuni de la luna septembrie, Bucureşti, 1991; Loveşte-l pe aproapele tău, Bucureşti, 1995; Revolta manechinelor, Bucureşti, 2001; Vinovăţia mieilor, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, „Te urăsc, iubita mea", LCF,
1977,	5; Laurenţiu Ulici, „Te urăsc, iubita mea", RL, 1977, 14; Dan Mutaşcu, „Cu tango înainte", SPM, 1983,1; Nicolae Ciobanu, Patetism liric, LCF, 1983,25; H. Zalis, „Iama când au murit cangurii", RL, 1985,41; Sultana Craia, „Iama când au murit cangurii", LCF, 1985, 41; Sultana Craia, Sentimentalism şi ironie, LCF, 1985, 49; Regman, Nu numai, 241-242; Dicţ. scriit. rom., II, 523-524; Bogdan Ghiu, Un roman despre o actualitate posibilă, „Jurnalul naţional", 2001,17 decembrie; Mariana Ionescu, Note de lectură, „Jurnalul de Bucureşti", 2002,463.	D. Mr.
517 Dicţionarul general al literaturii române
Horasangian
HONDRILĂ, Vasile (29.1.1902, Lunca, j. Galaţi - 12.IV.1974, Galaţi), poet şi publicist. în 1923 a absolvit Şcoala Normală „C. Negri" din Galaţi. Primele versuri le-a publicat în „Licăriri", revista liceenilor gălăţeni, editată de Cercul literar „V. Alecsandri". Colaborează şi la revista „Luminişuri". îşi începe activitatea pedagogică şi culturală în localităţile transilvănene Filea, Năsăud, Târgu Mureş, unde redactează revista „ Astra", în care publică versuri, articole, folclor. în 1934 se afla la Galaţi, ca inspector şcolar al judeţului Cahul. Concomitent cu munca pedagogică, a desfăşurat o intensă activitate literar-publicistică în ziarul „Graiul satelor", editat pe cont propriu, şi în revista „Bugeacul" din Bolgrad.
H. a debutat editorial cu placheta Săbii şi epave (1935). Este un creator romantic de tablouri pitoreşti şi de subiecte insolite. Ritmul rămâne domol, tradiţional, imaginile având oarecare noutate şi prospeţime.
SCRIERI: Săbii şi epave, Galaţi, 1935. Culegeri: Mureşule, apa ta... (în colaborare cu D. Boeriu şi V. Bogdan), îngr. Andronie Vişan, pref. Vasile Netea, Târgu Mureş, 1971.
Repere bibliografice: B. Jordan, Antologia învăţătorilor în literatură, Bucureşti, f.a., 241; Vasile Netea, Folclorul şi folcloriştii mureşeni, Târgu Mureş, 1983,110; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 146; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 318.	A.B.
HORASANGIAN, Bedros (18.XI.1945, Bucureşti), prozator şi eseist. Este fiul Nadiei Horasangian, contabilă, şi al lui Ovanes Horasangian, inginer. La fel ca Ştefan Agopian, H. este unul dintre optzeciştii proveniţi dintr-o zonă profesională extra-literară (a absolvit în 1970 Institutul Politehnic din Bucureşti). A lucrat ca inginer proiectant, bibliotecar, cercetător ştiinţific, apoi ca secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor la diferite reviste postdecembriste, printre care „22", director al Departamentului Cultură, Educaţie, Ştiinţă, Viaţă Spirituală de la Televiziunea Română, ataşat cultural în Grecia şi în SUA. începe să publice proze în revistele transilvănene („Steaua", „Vatra", „Tribuna"), după care câştigă concursul de debut al Editurii Albatros, în 1984, cu volumul Curcubeul de la miezul nopţii, premiat de Uniunea Scriitorilor. Imediat după debut apar, în serie compactă, volumele de proze scurte închiderea ediţiei (1984) şi Parcul loanid (1986). H. primeşte aproape din oficiu „naturalizarea" optzecistă, astfel încât în 1987 romanul Sala de aşteptare este consemnat ca un succes al generaţiei.
Scriitorul propovăduieşte despărţirea de livresc şi transgresarea literaturii, reclamându-se de la un program auten-ticist sui-generis. Romanul Sala de aşteptare începe în punctele unde se sfârşeşte experienţa prozei interbelice. Aceasta din urmă trebuie neapărat inclusă printre antecedentele cărţii lui H. Nu întâmplător o serie de personaje din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul lui Camil Petrescu, se amestecă printre creaturile fictive ale prozatorului, ambi-guizând demarcaţiile dintre literatură şi viaţă. Scriitorul îşi deconspiră genealogia în chiar momentul când îşi încheie conturile cu ea. Fluenţa scriiturii camilpetresciene este total compromisă. Pretenţia naratorului de a-şi recompune trecutul
ca pe un puzzle, convertind o serie de incidente într-un Destin — şi, de ce nu, într-o Carte —, e sortită eşecului. Ipotezele narative ale scriitorului nu deconstruiesc doar literatura, ci şi viaţa. Transgresarea literaturii nu procură certitudinile mult aşteptate. Cea mai importantă metaforă (de fibră textualistă) a cărţii — „ sala de aşteptare" — nu se referă doar la scris, ci şi la viaţă. Asemeni literaturii, viaţa nu e depozitara unui sens pregnant, ci se află într-o perpetuă aşteptare a lui. Strict tehnic vorbind, romanul este de factură leviathanică, îngurgitând o materie textuală scrisă de alţii şi uneori de autorul însuşi. în momentul apariţiei, Sala de aşteptare a semnalat foarte prompt direcţiile de mişcare ale prozei opt-zeciste. Cu o anume emfază, într-un roman sinopsis de proporţii impresionante, se recapitulau, pe alocuri cu o anume maliţie, achiziţiile brevetate de proza decadei. Romanul în larg
(1989)	este de un manierism obositor, storcând tot ce se poate din bătătoritele reţete ale scriiturii intimiste (epistolarul şi jurnalul). Jongleria cu mai toate convenţiile ficţiunii (parodiate serios) constituie adevărata temă a cărţii, populată cu personaje anemice, vizibil confecţionate din hârtie. Adevăratul interes al literaturii lui H. este de găsit în prozele scurte. Aici relaţia dintre literatură şi real îşi află un echilibru convingător. Scriitorul aruncă asupra lumii o privire lucidă şi implicată
Horasangian
Dicţionarul general al literaturii române 518
(moral). Ea penetrează aparenţele orgolioase, demistifică, denudează — cu o cruzime calculată, inclusă în proiect — şi, mai ales, denunţă cu delicii cazurile în care viaţa imită scandalos livrescul. Promiscuitatea relaţiei dintre real şi scris este concepută în două variante: „câtă viaţă, atâta literatură" sau, mult mai rar, „câtă literatură, atâta viaţă". De la Curcubeul de la miezul nopţii până la Portocala de adio (1989), ficţiunile autorului plasează livrescul într-o poziţie care-i îngăduie a remorca existentul. Se rumegă pasiuni, resentimente, ambiţii livreşti, se vorbeşte în citate, se jonglează cu titlurile şi cu sintagmele aluzive. Strict tematic vorbind, prozatorul stăruie asupra marginalului, a cotidianului lipsit de orice elan spre exemplaritate. Opţiune polemică, procurând o alternativă modelelor oficiale de reprezentare a realului, axiomelor triumfaliste, dictate de sus (perifericul sau „secundarul", în termenii lui Virgil Nemoianu, este întotdeauna subversiv în raport cu paradigmele centrale ale unui timp anume). Existenţa anodină a unor inşi de obicei anonimi (atunci când nu răspund unor nume sforăitoare ca Epaminonda Geoagiu) ocupă locul central în prozele lui H., care reabilitează o zonă semnificativă a realului: zile obişnuite, întâmplări, muncă, evenimente, mici habitudini. Un etcetera le-ar cuprinde. La fel ca Ioan Lăcustă, Ioan Groşan, Cristian Teodorescu şi alţii, prozatorul stă, declarat, la uşa domnului Caragiale. îi lipseşte însă neutralitatea absolută a camerei de înregistrare. în prim-planul prozelor se află o voce naratoare — vocea autorului: cel care urmează să scrie sau, eventual, o face în timp ce observă. Comportamentul degajat al prozei lui Caragiale e înlocuit de un anume didacticism, pe alocuri de un tezism mărturisit, iar implicarea (ca şi explicarea) se numără printre atribuţiile ce incumbă unui personaj inconfundabil, subiect şi uneori obiect al povestirilor. Numele generic pe care i-1 dă autorul însuşi este acela de Martor. Din calitatea de martor a protagonistului său decurg câteva dintre trăsăturile esenţiale ale scrisului lui H. Lipsit de intenţia de a simula transparenţa, naratorul se interpune decis între universul prozei şi lector, preferând să-şi dirijeze povestirile cu mână forte. Martorul asistă, la fel de exigent şi autoritar, şi la geneza propriului scris, în măsura în care acesta este doar un fapt de viaţă ca oricare altul. Prozele scurte din Enciclopedia armenilor (1994) evocă polemic convenţia străinului, împreună cu tot zaţul cultural acumulat în timp. Indiferent de numele pe care îl poartă, există un povestitor unic al acestor proze: i se poate spune Armeanul rătăcitor. Descendent al unui neam risipit între cele patru puncte cardinale, el este subterfugiul narativ care obligă scena epică să se lărgească. Universul povestirilor se scindează în mod curent în două planuri. De o parte, întâmplările restituite de memoria celor care le-au suferit, de cealaltă, procesul de osificare a sensurilor, de contrafacere a lor, pe măsură ce trec în istorie. A trece în istorie înseamnă a fi aspirat de un imens dispozitiv deformator, care măsluieşte sensurile, le malaxează şi le ţintuieşte în formule fixe, în stereotipii, în lozinci şi clişee. Prozele demontează minuţios şi apoi etalează cu emfază mecanismul. Teatrul predilect al povestirilor este lumea sfârşitului de secol XX, veac al anomaliilor istorice, în care s-au
inventat comunismul şi nazismul, lagărul de exterminare şi gulagul, canalul, Sighetul şi Gherla, colectivizarea forţată şi planurile cincinale, lupta de clasă şi dictatura proletariatului. Volumul de eseuri Bonjour, popor! (1995) reuneşte publicistica din anii când, în redacţia revistei „22", H. lua săptămânal pulsul societăţii postcomuniste timpurii. Autorul detectează două paradigme ale mentalităţii româneşti, proprii epocilor de reaşezare şi de confuzie istorică. Emblema uneia este Hyperion, a celeilalte, Mitică. Ambele funcţionează ca efigii simbolice, dincolo de care se profilează un lung şir de alternative — morale, civice, politice, practice — articulate în două strategii existenţiale polare, numite de eseist Utopia şi, respectiv, Descurcăreala. Cea de-a doua paradigmă beneficiază de o atenţie polemică aparte, mai întâi fiindcă în climatul prielnic al tranziţiei româneşti ea tinde să devină endemică, dar şi fiindcă fenomenologia sa complexă stimulează înclinaţiile de patolog şi de terapeut social ale scriitorului. Alternativa Hyperion este ilustrată de cei care se răzvrătesc contra mistificării şi a urâtului, trăind frumos fără a evada din cetate, punându-şi fapta, nu doar verbul, în slujba reintrării în normalitate. Integrarea europeană (1997) este, cum ar fi spus Nichita Stănescu, „o carte de recitire". Cuprinzând în mod preponderent versuri, ea epitomizează opţiunile fundamentale ale operei lui H., traducându-le într-un registru nou (autorul mai are câteva recidive în domeniul prozei — Cuvântul de admiraţie care deschide volumul, un Editorial, o Scrisoare către prietenii din fostele ţări comuniste şi epilogul intitulat Lupta pentru integrare continuă). Martorul, atotprezent în prozele anterioare, îşi revendică aici o identitate precisă (se numeşte Bedros, un prenume mai curând generic) şi trece decis de la povestire la discurs. Atmosfera generală a cărţii se situează cel mai aproape de umorul negru şi câteodată trist al autorului de distopii din Enciclopedia armenilor şi din Bonjour, popor!
întrepătrunderea literaturii cu existenţa reală e un fapt dintre cele mai caracteristice prozei lui Bedros Horasangian. Vorba mustoasă a precupeţilor se ciocneşte în paginile acesteia cu sintagma ultra-savantă, eseul de cea mai densă cerebralitate contrapunctează oralităţi de periferie [...]. Tehnica, în culegerile de proză scurtă e, încă o dată, adesea reportericească [...], dar (pseudo)reporterul e dublat în permanenţă de un observator al etern omenescului nespectaculos, al tragicomicului banal, al stereotipiei cotidiene absurde şi, mai ales, de un eseist contemplativ şi sceptic, spirit zarifopolian, cu gustul „ideilor gingaşe".
Dumitru Micu
SCRIERI: Curcubeul de la miezul nopţii, Bucureşti, 1984; închiderea ediţiei, Bucureşti, 1984; Parcul Ioanid, Bucureşti, 1986; Sala de aşteptare, Bucureşti, 1987; ed. 2, Târgu Mureş, 2002; în larg, Bucureşti, 1989; Portocala de adio, Cluj-Napoca, 1989; Misteriosul om în negru sau Ora meloromanului, Bucureşti, 1992; Enciclopedia armenilor, Sibiu, 1994; Bonjour, popor!, Bucureşti, 1995; Zăpada mieilor, Bucureşti, 1996; ed. Cluj-Napoca, 1997; Integrarea europeana, pref. Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1997; Tranzit, Piteşti-Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Gabriel Dimisianu, Viaţa ca literatură, RL, 1985, 44; Iorgulescu, Prezent, 319-323; Mircea Iorgulescu, Un martor patetic,
519 Dicţionarul general al literaturii române
RL, 1986, 50; Eugen Simion, Babelfiction, RL, 1988,10; Al. Călinescu, Romanul dintr-un roman, CRC, 1988, 13; Romul Munteanu, Un galimatias al romanului, FLC, 1988, 16; Marian Papahagi, Vocile romanului, TR, 1988,17; Nicolae Manolescu, Un bărbat şi o femeie sau întoarcerea lui Ulise, RL, 1989, 23; Mircea Mihăieş, Chestiuni de fapt, AFT, 1989,10; Simion, Scriitori, IV, 671-685; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 153-161; Dan C. Mihăilescu, „Bărbat singur la ţărmul mării", T, 1990,1; Eugen Simion, Proza scurtă, RL, 1990,15; Mircea Iorgulescu, „în larg", RL, 1990, 20; Vlad Sorianu, „Umilinţa" prozei scurte, ATN, 1990, 5; Monica Spiridon, O promoţie „pusă la index", JL, 1990, 7,13; Monica Spiridon, Etcetera..., R, 1990,10; Ţeposu, Istoria, 20-21; Ion Bogdan Lefter, Introducere în noua poetică a prozei, în Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, îngr. Gheorghe Crăciun, Bucureşti, 1994,222-231; Radu Mareş, O carte-eveniment: „Enciclopedia armenilor", TR, 1995,13; Lovinescu, Unde scurte, IV, 223-228, V, 45-50; Alex. Ştefănescu, Seducerea şi abandonarea cititorului, RL, 1997, 10; Monica Spiridon, Cum poţi să fii armean?, LCF, 1997, 17; Monica Spiridon, Mitică şi Hyperion în tribunalul istoriei, LCF, 1997,25; Regman, Dinspre Cercul Literar, 108-114; Monica Spiridon, Numitorul comun al poeziei şi al prozei, R, 1999,1; Dicţ. analitic, II, 238-239, IV, 68-70; Dicţ. esenţial, 375-377; Manolescu, Lista, II, 275-278; Popa, Ist. lit., II, 919-920; Ioan Holban, Mâine, repetabilul mâine, CL, 2002,11. M.S.
HOREA, Ion (10.V.1929, Petea, j. Mureş), poet. Este fiul Anei (n. Teban) şi al lui Ion Horea, ţărani. în 1936 familia se mută în satul vecin, Vaideiu. După absolvirea a patru clase primare în satul natal H. e admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş. în anii Dictatului de la Viena şi ai războiului, învaţă la liceele „Titu Maiorescu" din Aiud (1940-1942) şi „Regele Ferdinand" din Turda (1942-1944). Imediat după război trece prin Liceul Teoretic din Târgu Mureş (1944-1945) şi Seminarul Pedagogic din Cluj (1945-1946), spre a reveni la „Al. Papiu-Ilarian", unde în 1948 susţine bacalaureatul. în continuare studiază la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti. Părinţii fiindu-i declaraţi „chiaburi", se vede constrâns să-şi întrerupă studiile. Lucrează doi ani ca desenator tehnic la Uzinele Metalurgice Cugir. în 1947 debutează cu poemul în proză Cosaşul, apărut în cotidianul „Ardealul nou" din Târgu Mureş. în 1949 începe să publice versuri în ziarul „Lupta Ardealului" şi în „Almanahul literar" de la Cluj. în anii următori colaborează la revistele „Contemporanul" şi „Flacăra" de la Bucureşti. în 1951 este admis la Şcoala de Literatură „M. Eminescu". între 1952 şi 1964 este redactor la „Viaţa românească", iar între 1968 şi 1990, la „România literară", unde îndeplineşte şi funcţia de redactor şef-adjunct. între 1964 şi 1968 a fost secretar al Uniunii Scriitorilor.
în operă, H. e un clasicizant. Principalele atribute ale originalităţii sale, perceptibile chiar în cartea de debut, Poezii, apărută în 1956, sunt disponibilitatea melică, darul de a adapta muzicii interioare a propriei sensibilităţi toate ritmurile de tip tradiţional şi redimensionarea în spirit modern a poeziei roadelor. Autorul Coloanei în amiază (1961) cântă nu numai fructele, ca Ion Pillat, cântă toate roadele pământului. Asemenea lui B. Fundoianu, Ilarie Voronca şi Radu Gyr în deceniile interbelice, el celebrează fasolea, cartofii, mazărea, ceapa, sfecla, tomatele, morcovii. Poetizează, adică, alături de fructele edenice
Horea
ale solului subcarpatic, precum „pere de aur ca luna în noapte", prune cu „miezul ca fagurii dulci de albine", şi vegetale indispensabile, „prozaice". Abordând la debut, în stil nediferenţiat, obişnuitele „teme majore", el s-a remarcat încă de atunci şi printr-o insolită (şi chiar suspectă în ochii unora) preferinţă pentru o sursă de inspiraţie mai puţin „centrală" şi, implicit, printr-o anumită tonalitate atipică. Născut „din grâne, din fân, din cucuruz", poetul începe a răspândi, încă din primele volume, „mireasma pământurilor sfinte" ale Câmpiei Transilvane şi, odată cu ea, „behăitul turmei", „mugetul de vite", „cântecul de greieri". Pământul şi roadele sale, fauna domestică, munca plugarului ritmată în funcţie de mişcările cosmice, sentimentul regăsirii de sine în universul ţărănesc sunt constanta esenţială, structurantă a poeziei lui H. O constantă ce prin definiţie implică sentimentul timpului şi sentimentul iubirii de patrie. Rememorativă adesea, oraţia lirică reactualizează icoane apuse, reface spectacole contemplate nemijlocit la vârsta mirărilor. Principala sursă a lirismului pare a fi însă iubirea de poezie. Autor a numeroase cărţi de versuri, H. îşi întreţine plăcerea de a cânta prin frecventarea constantă a altor poeţi, în special a celor de expresie clasică. Uneori (mai cu seamă după 1970) parafrazează nemijlocit stiluri cunoscute, face referiri la opere şi la moduri lirice, la producţii literare în general, numeşte locuri celebrate de scriitori. Bunăoară, vorbeşte de „netulburata urmă a bătrânilor Goleşti", de „Râul Doamnei", de un „sat
Horea
Dicţionarul general al literaturii române 520
adunat pe Argeş", de Nilul care, dacă nu „mişcă valuri blonde", ca în Egipetul eminescian, „doarme în mâlul lui", de „Ai Penei Corcoduşa Crai trei, de Curtea Veche"; menţionează „România pitorească-n frumuseţile-i vlahuţe", evocă anii cu „struguri dulci", pe „care-i gustă şi îi cântă pe la vatra lor ţăranii", invocă, asemeni lui Eminescu în Doină, pe marele Ştefan: „Nu mai sta nici tu la Putna în mormânt, Ştefan Părinte." O seamă de versuri, majoritatea scurte, precum acelea care alcătuiesc piesa titulară a volumului Umbra plopilor (1965), aduc rezonanţe de melos simbolist. Ele reiau, de altfel, şi un motiv simbolist, călătoria: „Şi vom călători odată/ Pe unde n-am mai fost nicicând, / Cu umbra plopilor, ciudată, / Alunecând, alunecând..." Ultimul stih e refrenul întregii compoziţii. Refrene există şi în alte piese, bunăoară în Zodii, din volumul Noaptea nopţilor (1985): „Dar în acest ţintirim / ne naştem numai o dată. / Şi începem apoi să murim, / şi lumea nu se mai gată. // Cartea fraţilor Grimm,/ o, ce poveste ciudată!/ Şi mă-ntorc în Bizanţ, aferim! / Şi lumea nu se mai gată." în aceeaşi culegere, Memento e un lied, fără refren: „Acum putem să ne-ntâlnim, / de nici o umbră nu ni-i teamă / de când am început să fim / cu
umbra timpului de-o seamă." Fluid nostalgice simt şi alte lieduri, precum, din Bătaia cu aur (1979), două secvenţe ale uneia dintre „elegiile precare", a patra, sau, din Podul de vamă (1986), unul (Prund) cu suavităţi din speţa celor existente la St. O. Iosif. De o alură mai accentuat simbolistă e Soldatul, prin strofa-refren: „la Oarba, la Oarba / în sus, mai în sus / soldatul şi moartea / odată s-au dus." Prin definiţie sunt incluse aici inflexiuni consonante cu muzicalitatea simbolistă din rondeluri. Cultivat cu discreţie aproape în toată opera, rondelul monopolizează în Măslinul lui Platon (1977) un întreg ciclu. Ponderea notei simboliste diferă de la o piesă la alta, această notă făcându-se mai distinct auzită în versurile de tonalitate elegiacă: „S-au scuturat toţi trandafirii, / Se mai aude aiurând / Povestea tristă-n care mirii / Se întâlniră la comând. // [...] S-au scuturat toţi trandafirii." Dar simbolismul, cât există, nu angajează însăşi simţirea poetică adâncă a lui H., care în esenţă e o formă de romantism, uşor modernizat în latura tehnică. A parafraza este o procedură ce aminteşte de clasici, de cei greci şi latini, dar modernii o cultivă şi ei, parodiind astfel, şi totodată revitalizând implicit literatura clasică.
Ion Horea şi Dinu Flămând
521 Dicţionarul general al literaturii române
Horia
Operând, asemenea mai tuturor poeţilor notorii din generaţia lui, cu mijloace prozodice — şi expresive, în general — consacrate, cu material de inspiraţie din cele mai canonice surse,
H.	se impune ca individualitate artistică distinctă prin particularităţi de meşteşug, prin specificitatea rafinamentului tehnic. De la început se caracterizează printr-o anumită sobrietate a formulărilor, lipsită de rigidităţi, vădind un simţ al cuvântului şi al frazei în virtutea căruia vocabulele prea demonetizate, clişeele rudimentare pătrund în texte mai rar decât la numeroşi alţi producători de versuri din epocă. Adesea, poetul se dedă la mici ghiduşii, la ştrengării graţioase, fără nici o finalitate. Nu e vorba doar de rimele „deşucheate", sunt şi alte jocuri în versurile sale, fie ele lexicale, gramaticale sau stilistice: adjectivări amuzante („turnuri babiloane", „dealuri împuhoiete", „frumuseţi vlahuţe"), vocative şi alte forme morfologice insolite, unele suav arhaizante („gânde", „pământe", „liliece", „petrecum"), vocabule inventate („tuleişte", „oblime", „împuhoiete"), regionalisme savuroase („furdulaş", „fişcă", „gruieţe", „foastăne", „firhonguri", „holimburi", „acăţi", „bolund", „bolând", „boşoalcă", „a încelui"). Nu lipsesc acrobaţiile verbale. Undeva, în Bătaia cu aur, poetul se amuză descompunând cuvântul „sămânţă" şi totodată manipulând alte vocabule: „Să, început de acţiune, / să facem ceva, să spunem, să pornim, — / mân, mânare, a mâna înainte, a amâna, / mâna dreaptă care aruncă mântuire, —/ Să mân, să rămân peste noaptea făpturii mele, / să mai rămân, până vine spargerea definitivă, / ţă, dimineaţă, strungăreaţă, măreaţă, / nu mai răbda să mâie, să mân..." (Intre clopote mute). De un subtil efect literar sunt câteva mici persiflări blânde, operate prin parafrazarea şi reproducerea, surprinzătoare, a unor versuri celebre: „Apoi vom coborî-mpre-ună / pentru o zi ori pentr-un an / Unde cocoşii se-mpreună / Cu găinuşile sub lună / într-un instinct atât de van" (Toate). Un mod de a ironiza şi parodia cu tandreţe (oarecum în genul lui
G.	Călinescu) este versificaţia burlescă, în manieră mai mult sau mai puţin folclorică, uneori cu elemente de lexic ardelenesc: „Deschide muiere poiata / vine vaca din ciurdă, adap-o şi bag-o / eu mă duc până la Cincinata / şi de-acolo mă ţâp la Chicago / îngraşă şi porcul / pân-ce mă-ntorc de la Neviorcul / ai grijă când fată oaia, / dacă m-oi prăpădi pe la Ohaia" (A venit frontul). în latura versificaţiei, o particularitate a poeziei lui H. este ocolirea rimelor banale, previzibile, căutarea unor rime elegante, rare sau măcar bogate: „Crişuri"-„pietrişuri", „lingouri"-„nouri", „constelaţii"-„piraţii", „agere" -„noii me tangere", „tăul"-,, Ceahlăul", „n-o vei"-„Moldovei", „Tudor"-,,™ dor", „afla-i-or"-„Părinte Maior", „de viţe-i"-„Hobiţei". Necăutător de originalitate pur exterioară, autorul a adoptat totuşi una, în volumul Podul de vamă (1986): eliminarea majusculelor. Indiferent de poziţia lor (titluri, început de frază), cuvintele (dacă nu sunt nume proprii) încep cu literă mică. Cu sau fără devieri de vreun fel oarecare de la modul clasic, poezia lui H. transfigurează original peisajul şi emblemele pământului natal, transmite în tonuri subtil ntianţate vibraţia unui suflet mereu fascinat de icoanele copilăriei,
mereu înfiorat de înţelesurile unui destin al comunităţii şi de rezonanţele călătoriilor în lumea culturii.
Ion Horea continuă nu pe mesianicii ardeleni (Goga - Cotruş) [...], ci lirismul elegiac al lui Iosif. El se desparte astfel de alţi poeţi veniţi din lumea ţărănească (Al Andriţoiu, Ion Brad, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru), se desparte şi de poeţii de la „Steaua", orientaţi după 1956 spre o poezie de notaţie şi cei dintâi, la noi, care recuperează „prozaismul". Horea rămâne timp de câteva decenii credincios viziunii neoclasice şi, într-o vreme în care retorica este doborâtă şi toate formele de seducţie alungate din poem, el continuă să scrie versuri cantabile şi să sporească, de la o carte la alta, numărul viziunilor agreste melancolizante.
Eugen Simion
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1956; Coloană în amiază, Bucureşti, 1961; Flori de păpădie, Bucureşti, 1962; Umbra plopilor, Bucureşti, 1965; Poezii, Bucureşti, 1967; Calendar, Bucureşti, 1969; încă nu, Cluj, 1972; Versuri, Bucureşti, 1973; Măslinul lui Platou, Cluj-Napoca, 1977; Bătaia cu aur, Cluj-Napoca, 1979; Un cântec de dragoste pentru Transilvania, Cluj-Napoca, 1983; Eu trebuie să fiu, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1984; Guguştiucul, Bucureşti, 1985; Noaptea nopţilor, Cluj-Napoca, 1985; Podul de vamă, Bucureşti, 1986; Viaţa, viaţa, Cluj-Napoca, 1987; Drumuri şi fântâni, Bucureşti, 1988; Dealuri de lut, Bucureşti, 1990; Cumpene, Bucureşti, 1991; Locul şi ceasul, Bucureşti, 1994; Căderea pe gânduri, Târgu Mureş, 1996; Bătăi în dungă, Bucureşti, 1999; Cartea sonetelor, Cluj-Napoca, 2001; Mărturisiri şi rugăciuni, Bucureşti, 2003. Traduceri: Kemâny Jânos, Ursuleţul jucăuş, Bucureşti, 1958; Veress Zoltan, Deak Ferenc, Povestea pâinii, Bucureşti, 1963; Letay Layos, Ce vrea creionul, Bucureşti, 1970; Majtenyi Erik, Mazăre-Măzăriche, Bucureşti, 1973; Franz Liebhard, Aurul înălţimilor, pref. Ion Maxim, Bucureşti, 1974; J.R.R. Tolkien, Stăpânul inelelor, I-III, Bucureşti, 1999-2001 (în colaborare cu Irina Horea şi Gabriela Nedelea).
Repere bibliografice: Simion, Orientări, 119-124; Ion Dodu Bălan, „ Umbra plopilor", LCF, 1965,18; Negoiţescu, Scriitori, 435-438; Martin, Poeţi, I, 169-176; Nichita Stănescu, „Poezii", GL, 1967, 47; Felea, Reflexii, 84-87; Felea, Poezie, 72-76; Călinescu, Literatura, 102-106; Tudor, Pretexte, 233-237; Poantă, Modalităţi, 66-70; Petroveanu, Traiectorii, 220-225; Dimisianu, Valori, 83-86; Felea, Secţiuni, 173-177; Barbu, O ist., 116-120; Piru, Poezia, II, 56-64; Raicu, Critica, 235-238; Felea, Aspecte, I, 74-78, III, 56-60; Poantă, Radiografii, I, 100-103, II, 50-52; Raicu, Practica scrisului, 311-314; Grigurcu, Poeţi, 212-214; Doinaş, Lectura, 188-192; Lit. rom. cont., I, 418-424; Sângeorzan, Conversaţii, 73-78; Tomuş, Mişcarea, 98-102; Ciobanu, Opera, 156-160; Cândroveanu, Printre poeţi, 124-129; Iorgulescu, Prezent, 179-184; Cristea, Fereastra, 191-195; Cistelecan, Poezie, 114-121; Dimisianu, Subiecte, 141-146; Stănescu, Jurnal, III, 39-43; Micu, Limbaje, 223-234; George Pruteanu, Bucolicul gnomic, CL, 1989,1; Simion, Scriitori, IV, 118-128; Radu Cemătescu, Ion Horea necredinciosul, LCF, 1995,28; Pop, Pagini, 57-61; Dicţ. scriit. rom., II, 527-529; Milea, Sub semnul, 24-27; Cistelecan, Top ten, 73-75, 193-196; Micu, Ist. lit, 392-393; Dicţ. analitic, III, 354-355; Popa, Ist lit., 1,935-936.	D.Mc.
HORIA, Vintilă (18.XII.1915, Segarcea - 4.IV.1992, Villalba, Spania), prozator, poet, eseist şi traducător. Era fiul Măriei şi al lui Vintilă Caftangioglu, inginer agronom. A urmat, la Bucureşti, Colegiul Naţional „Sf. Sava" (absolvit în 1933) şi Facultatea de Drept; obţine şi licenţa în litere a Universităţii
Horia
Dicţionarul general a.1 literaturii române 522
Catolice din Paris. în iunie 1940 e numit ataşat de presă la Legaţia României din Roma, dar în octombrie, după schimbarea regimului de la Bucureşti, e rechemat în ţară. în 1941 i se acordă o bursă Humboldt în Austria, şi în anul următor primeşte numirea ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena. în august 1944, considerat „cetăţean al unei ţări inamice", este internat pe rând în mai multe lagăre din Germania şi Austria; e evacuat de armata engleză în alt lagăr, la Bologna, de unde este eliberat la sfârşitul războiului. Refuză să se întoarcă în ţară şi rămâne în Italia. în 1946 un „tribunal al poporului" din Bucureşti îl condamnă, sub acuzaţia de înaltă trădare, la muncă silnică pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea întregii averi. Intre timp, H. şi soţia sa se mută de la Roma la Assisi şi de acolo, în 1947, la Florenţa, unde îl va întâlni pe Giovanni Papini (amintirea acestor întâlniri va forma substanţa eseului Giovanni Papini, publicat la Paris în 1963). în 1948 emigrează în Argentina; spaniola o învaţă pe vapor, în cele şaptesprezece zile cât a durat traversarea Atlanticului. La Buenos Aires lucrează ca funcţionar la o societate comercială şi ca lector de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie. Tot aici fondează revista „Noutăţi despre Argentina şi România". în 1953 Institutul de Studii Hispanice îi acordă o bursă de studii; se întoarce în Europa, stabilindu-se la Madrid, unde se angajează ca funcţionar la un hotel, apoi ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă şi în cele din urmă va fi numit profesor la Şcoala Oficială de Jurnalism. Redactează, în franceză, romanul Dumnezeu s-a născut în exil, care va apărea în
1960, obţinând un mare succes (după ce fusese respins de editurile Pion şi Seuil) şi fiind distins cu Premiul Goncourt. Mediile literare de extremă stânga de la Paris reacţionează violent, reproşând juriului că a premiat un fost membru al unui partid fascist. Campania a luat proporţii, fiind susţinută şi de unii scriitori reprezentativi din exil, bunăoară de Constantin Virgil Gheorghiu, care în ziarul „Paris-Presse-LTntransigeant" (24 noiembrie 1960) l-a acuzat pe autor că e sprijinit de „supravieţuitorii Gărzii de Fier" şi este „un colaborator al radioului franchist". Atacurile au fost declanşate, de fapt, de presa de la Bucureşti: în numărul din 10 august 1960 al revistei „Glasul patriei", un pamflet semnat de
G.	Mărgărit lovea deopotrivă în romancier şi în Virgil Ierunca, recenzentul care elogiase cartea. La rândul ei, Legaţia RPR din Franţa s-a angajat într-o campanie denigratoare: mai multor ziare franceze li s-au trimis informaţii privind simpatiile pronaziste ale lui H., aspect faţă de care, mai ales în primele decenii de după război, francezii erau extrem de sensibili. Nu e de mirare că organul Partidului Comunist, „L'Humanite", a folosit prilejul de a-1 discredita pe scriitorul care se ilustrase printr-o consecventă atitudine anticomunistă: aici au apărut (29 noiembrie 1960) facsimile ale unor articole publicate de H., cu aproape un sfert de secol în urmă, în reviste de extremă dreapta, comentate în fraze pline de venin, sub semnătura unuia dintre fruntaşii partidului, Andre Wurmser. Concluzia comentariului era că H. reprezenta poziţiile prohitlerismului şi ale antisemitismului, a slujit „celor care au construit crematoriile" din lagărele de exterminare şi, în consecinţă, era el însuşi un criminal de război. în aceste împrejurări, printr-o scrisoare adresată la începutul lui decembrie 1960 juriului Academiei Goncourt, scriitorul renunţă la premiu. Un ziar de prestigiul lui „Le Monde" înregistrează (4-5 decembrie 1960) acest final al dramei, atrăgând atenţia, într-un articol semnat de Robert Escarpit, asupra faptului că un premiu literar încununează o carte şi nu are nici o legătură cu biografia autorului. în 1964 H. se întoarce în Spania, unde colaborează la câteva dintre cele mai reputate reviste madrilene, dar şi din alte oraşe spaniole, precum şi din alte ţări. Scriitorul se integrează în viaţa culturală a Spaniei, primind cetăţenia acestei ţări abia în 1972. în anii 1969 şi 1970 a întreprins lungi călătorii în Europa şi în America de Nord, ca reporter al revistei „Tribuna Medica" din Madrid; călătoriile aveau ca scop realizarea unor interviuri cu importante personalităţi literare şi ştiinţifice (interviuri ce vor fi adunate în volumul Viaje a los centros de la tierra, 1971). H. a fost imul dintre marile spirite româneşti şi europene din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru care datoria fundamentală a intelectului uman era construcţia unei lumi unde libertatea interioară să fie principiul diriguitor. Idealul său constructiv se vădeşte şi în revistele înfiinţate sau conduse de el, în ţară — „Meşterul Manole", 1939-1941 (în colaborare cu Ovid Cale-doniu, Virgil Carianopol, Miron Suru) — şi după plecarea în exil: a fost redactor-şef al revistei „Dinamica Social" (Buenos Aires, 1949-1953), fondator şi director al revistei de cibernetică şi futurologie „Futuro Presente" (Madrid, 1971-1976), la care
523 Dicţionarul general al literaturii române
Horia
au colaborat, printre alţii, Amold Toynbee, Wemer Heisenberg, Rene Huyghe, codirector al revistei „Metapolitica" (Roma), fondator şi director al colecţiei universitare „Punto Omega" (Madrid, 1966-1969), în care îi editează, alături de alţi autori importanţi, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, fondator, în 1983, împreună cu Alexandru Mircea, Aureliu Răuţă, Alexandru Gregorian, Radu Enescu al Fundaţiei Culturale Române, cu sediul la Madrid. Se impune, de asemenea, şi ca istoric literar: e profesor de literatură universală şi comparată la Universidad Complutense din Madrid, de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris, apoi la Universitatea din Alcală de Henares. în acelaşi timp, traduce în spaniolă opere ale unor scriitori italieni, francezi, germani şi, foarte semnificativ, români: printre altele, scrieri ale lui Panait Istrati (Ciulinii Bărăganului, 1973) sau George Uscătescu (Oameni şi realităţi ale timpului nostru, 1961). Alcătuieşte şi antologiile Poezia românească nouă (1956), Antologia poeţilor români în exil (1950). A fost laureat al premiilor „II Con-ciliatore" (Milano, 1961), „Bravo a los hombres que unense en la verdad" (Madrid, 1972), „Dante Alighieri" (Florenţa, 1981).
Cu un debut timpuriu — în revista Colegiului Naţional „Sf. Sava" (1932) —, H. era privit, încă înainte de a fi plecat în exil, drept unul dintre cei mai înzestraţi reprezentanţi ai tinerei intelectualităţi româneşti din anii '30. La început, în poezia din Procesiuni, volum apărut în 1936, au fost semnalate ecouri ale versului de structură neoclasică, asociate însă cu o tensiune metafizică tălmăcită în metafore a căror claritate duce cu gândul la canonul poetic al lui Francis Jammes (unii comentatori au identificat ecouri din lirica lui Ion Pillat). Mai târziu, în Cetatea cu duhuri (1939), H. va evoca atmosfera unui Bucureşti matein, plin de culoarea unui pitoresc oriental. încă din 1941 (Cartea omului singur) accentele lirice devin mai grave, confesiunea poetică transmiţând o vibraţie tragică, nutrită de meditaţia sobră, lipsită de orice fel de emfază. E poezia unui însingurat care gândeşte, în prelungirea viziunii blagiene, la semnificaţiile unei tradiţii arhaice. După plecarea în exil, lirica lui H. va revela înţelesurile unei drame existenţiale profunde, versurile desenând conturul uneia dintre cele mai puternice personalităţi ale poeziei româneşti din ultima jumătate a secolului al XX-lea. De-a lungul a două decenii, el va construi o operă narativă — Dumnezeu s-a născut în exil, Le Chevalier de la resignation (1961), Perseguid a Boecio (1983) — în care tragedia exilului, deopotrivă a celui fizic şi a celui spiritual, capătă sensuri universale. S-a vorbit, nu fără temei, despre lecturile din Dante şi din Rene Guenon ca sursă a acestei proze dense; şi nu încape îndoială că filosofia celui care publica în 1946 Apergus sur Vinitiation a avut un ecou puternic în gândirea lui H. Filosoful francez opunea aspectului exoteric al marilor religii istorice o tradiţie unică originară — conştiinţa ezoterică. Citite în această perspectivă, romanele din trilogia exilului nu acceptă comparaţia, uneori ispititoare, cu doctrina existenţialistă: viziunea romancierului român e aceea a unui exilat prin acţiunea forţelor antiumane ale unei istorii potrivnice; el nu e, ca personajele lui Camus, de exemplu, un însingurat prin propria voinţă. Poate că mai curând s-ar putea
VINTILĂ HORIA •;
DUMNEZEI
S-A NĂSCUT ÎN EXIL
EDITURA EVKOPA CE A IOVA, mt
desluşi aici o anume afinitate cu Papini, pentru care nutrise o imensă admiraţie şi ale cărui interviuri le publică la Paris în
1963,	adică tocmai în perioada când îşi gândea arhitectura din trilogia exilului. Personajele acestor romane sunt, într-o măsură semnificativă, proiecţii ale unui singur portret. Trăind în epoci diferite ale istoriei — Ovidiu (Dumnezeu s-a născut în exil) în Tomisul augustan, Radu Negru (Cavalerul resemnării) în Evul Mediu valah, Toma Singuran (Prigoniţi-l pe Boeţiu) într-o contemporaneitate odioasă —, ele urmează un drum ce le poartă spre descoperirea unor adevăruri fundamentale. Imaginea tradiţională a marelui poet roman surghiunit la ţărmul pontic şi doborât de durerea însingurării, a depărtării de strălucitoarele locuri natale (imagine atestată, de altminteri, în Tristele sale) e reinterpretată: în exilul chinuitor, el descoperă salvarea — Dumnezeu şi, odată cu El, propria lume lăuntrică, sufletul. E un drum pe care, împreună cu scriitorul, îl parcurg aproape toate personajele cărţii: substanţa lor fizică se contopeşte cu una spirituală. Dar nu printr-o simplă contemplaţie, ci — aşa cum se spune limpede la sfârşitul romanului Cavalerul resemnării - printr-o luptă dură, „de finalul căreia depinde tot ceea ce este mai omenesc încă în om". Aşa se întâmplă şi în La Septieme lettre (1964) sau cu un alt personaj-cheie al operei
Horia
Dicţionarul general al literaturii române 524
lui H., El Greco din Un sepulcro en el cielo (1987). La drept vorbind, şi marele pictor spaniol se desprinsese de rădăcinile ancestrale, şi el trăia într-un exil, înconjurat de o lume care nu-1 înţelegea. Pentru toţi eroii, exilul înseamnă evadarea salvatoare în spiritual; din acest punct de vedere e semnificativă ipoteza privitoare la cauzele reale ale surghiunului lui Ovidiu, ipoteză la care aderă autorul lui Dumnezeu s-a născut în exil: poetul făcuse parte dintr-o sectă ezoterică interzisă la Roma. Rămas singur cu sine, personajul romanului îşi sondează propria conştiinţă şi, odată cu ea, proiecţia unei lumi originare din care s-a ivit întreaga civilizaţie europeană. Trilogia exilului — şi, poate, încă şi mai mult, Journal d'un paysan du Danube (1966) — confirmă puterea scriitorului de a pătrunde nu numai până în străfundurile conştiinţei individului, ci şi în ale celei colective, de fapt a întregii umanităţi ce aspiră, în viziunea sa, la înălţare spirituală. Semnificativă e, în această ordine de idei, construcţia cărţii despre Papini, care nu este —
H.	însuşi atrage atenţia cititorului asupra acestui detaliu definitoriu - „o monografie", ci se dezvoltă în jurul unui moment de intens dramatism din viaţa marelui italian: întoarcerea lui spre credinţă. Marian Papahagi insistă, pe drept cuvânt, asupra admiraţiei pasionate pe care scriitorul a nutrit-o faţă de opera lui Papini încă de la prima lectură a cărţii Un om sfârşit, ce a stârnit, e drept, o tulburătoare fascinaţie pentru o întreagă generaţie de intelectuali europeni. H. a publicat traduceri în spaniolă din poezia italiană modernă, apărute în Spania sau în America Centrală, eseuri despre literatura disidentă rusă (de la Maiakovski la Soljeniţân), tipărite în 1980, şi o substanţială Introducciân a la literatura del siglo XX, „eseu de epistemologie literară" (1976), în care realizează o sinteză între viziunea analitică scientistă şi spiritualismul creştin. A fost unul dintre intelectualii care au crezut în posibilitatea realizării unei sinteze între credinţă şi ştiinţă. Din aceeaşi perspectivă integratoare a fiinţei umane în ideea supremă de divinitate e conceput volumul de interviuri Encuesta detrâs de lo visible (1975), „în căutarea unei convergenţe între ştiinţă, parapsihologic şi literatură, în căutarea unui concept universal în stare să-l înlocuiască pe acela de «umanism» sau neoumanism ce apare, în viziunea autorului, opus creştinismului" (Marian Papahagi).
De fapt, Vintilă Horia revine [cu La Septieme lettre] nu numai spre o formă literară căreia unii scriitori moderni i-au redat o valoare incontestabilă, trecând peste neajunsurile unui gen oarecum hibrid - de n-ar fi să cităm decât pe Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian sau pe Hermann Broch cu Moartea lui Virgil -, dar şi spre o ispită: aceea de a căuta oglinda propriei sale experienţe, de om al secolului al XX-lea, unul din secolele desigur cele mai pitrocite de istorie şi de excesele ei, în epoci îndepărtate, dar frământate în egală măsură de marile întrebări ale sfârşiturilor de ciclu, de presimţirea că drama condiţiei umane îşi schimbă actorii şi costumele, dar nu şi esenţa. [...] Scrisoarea a şaptea nu e nici o biografie romanţată, nici o vulgarizare a gândirii platoniciene, ci o
nouă mărturie la dosarul întrebărilor majore pe care şi le pune, pe care nu poate să nu şi le pună omul contemporan.
Monica Lovinescu
Diversă ca expresie, ficţîonală şi eseistică, redactată în patru limbi neolatine, încărcată de livresc şi vertebrată în acelaşi timp de exil, ca topos fundamental, opera lui Vintilă Horia se alătură ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu printr-o creaţie simptomatică pentru destinul intelectualităţii româneşti şi de aiurea, supusă totalitarismului de azi şi de ieri.
Mircea Muthu
SCRIERI: Procesiuni, Bucureşti, 1936; Cetatea cu duhuri, Bucureşti, 1939; Cartea omului singur, Bucureşti, 1941; Acolo şi stelele ard..., Bucureşti, 1942; Rasse und Religion in der Entwicklung der rumănischen Literatur, Buenos Aires, 1950; A murit un sfânt, Buenos Aires, 1951; ed.
2,	îngr. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2000; Eseu despre interpretarea ciclică a istoriei, Madrid, 1953; Presencia del mito, Madrid, 1956; Jurnal de copilărie, Paris, 1958; Poesia y libertad, Madrid, 1959; Dieu est ne en exil, pref. Daniel Rops, Paris, 1960; ed. (Dumnezeu s-a născut în exil), tr. Al. C. [Al. Castaing], Madrid, 1978; ed. tr. Al. Castaing, studiu Monica Nedelcu, postfaţă Daniel Rops, Craiova, 1991; ed. tr. Al. Castaing, Ileana şi Mihai Cantuniari, pref. Monica Nedelcu, postfaţă Daniel Rops, Bucureşti, 1999; Larebeldia de los escritores sovieticos, Madrid, 1960; Le Chevalier de la resignation, Paris, 1961; ed. (Cavalerul resemnării), tr. Ileana Cantuniari, postfaţă Monica Nedelcu, Craiova, 1991; Les Impossibles, Paris, 1962; Quademo italiano, Pisa, 1962; Diccionario de los Popas, Barcelona, 1963; ed. (Dicţionarul Papilor), tr. Ana Vlădeanu, Bucureşti, 1999; Giovanni Papini, Paris, 1963; La Septieme lettre, Paris, 1964; Platân, personaje de novela, Madrid, 1964; Journal d'un paysan du Danube, Paris, 1966; El despertar de la sombra, tr. A. Iglesias Laguna, Madrid, 1967; Une Femmepour VApocalypse, Paris, 1968; El hombre de las nieblas, Barcelona, 1970; Espana y otros mundos, Barcelona, 1970; Viaje a los centros de la tierra, Barcelona, 1971; Meşter de novelista, Madrid, 1972; El viaje a Son Marcos, Madrid, tr. şi introd. M. Arroita Jauregul, 1972; Encuesta detrâs de lo visible, Barcelona, 1975; Introducciân a la literatura del siglo XX, Madrid, 1976; Viitor petrecut, Salamanca, 1976; ed. îngr. Ion Deaconescu, postfaţa autorului, Craiova, 1990; Consideraciones sobre un mundo peor, Barcelona, 1978; Literatura y disidencia, Madrid, 1980; Los derechos humanos y la novela del siglo XX, Madrid, 1981; Marta o la segunda guerra, Barcelona, 1982; Perseguid a Boecio, Madrid, 1983; ed. Salvarea de ostrogoţi (Prigoniţi-l pe Boeţiu), tr. Ileana Cantuniari, Craiova, 1993; Un sepulcro en el cielo, Barcelona, 1987; ed. (Un mormânt în cer), tr. Mihai Cantuniari şi Tudora Şandru Olteanu, Bucureşti, 1994; Les Clefs du crepuscule, Lausanne, 1988; Mai bine mort decât comunist, Bucureşti, 1990; Reconquista del Descubrimiento, Madrid, 1992; ed. (Recucerirea descoperirii), tr. Mihai Cantuniari, Bucureşti, 1996; Mai sus de miazănoapte, Bucureşti, 1992; Introducere în istoria filosofiei româneşti modeme, tr. Cornelia Ştefănescu, pref. Constantin Amăriuţei, Bucureşti, 1999; Moartea morţii mele, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1999; Sfârşit de exil, îngr. Mihaela Constantinescu-Podocea, pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 2001; Credinţă şi creaţie, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 2003. Antologii: Antologia poeţilor români în exil, Buenos Aires, 1950; Poezia românească nouă, Salamanca, 1956.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, „Acolo şi stelele ard...", RFR, 1943,1; Ştefan Baciu, „A murit un sfânt", „înşir'te mărgărite", 1951,4; Vasile Posteucă, „A murit un sfânt", „Vers", 1952, 1; Virgil Ierunca, „Dumnezeu s-a născut în exil", „România", 1960,49; G. Mărgărit, De la Ovidiu... la V. Caftangioglu-milionarul... şi la... Virgil Untaru-cronicarul,
525 Dicţionarul general al literaturii române
Horodincă
„Glasul patriei", 1960, 23; Dragoş Măgureanu [Mircea Popescu], Cazul Vintilă Horia, „Vatra" (Roma), 1960,81; Nicolae Novac, „Dumnezeu s-a născut în exil", „America", 1960,100; Nicolae Novac, Scriitorul Vintilă Horia a renunţat la premiu, „America", 1961,6; Vasile Posteucă, Dumnezeu se naşte în exil, „America", 1961, 6; Constantin Amăriuţei, De l'exil politique â Vexil litteraire, „La Nation roumaine", 1962, 211;
H.	St. [Horia Stamatu], „Les Impossibles", „Cuvântul în exil", 1962,4; George Uscătescu, „Dieu est ne en exil", „Destin", 1962, 12; Monica Lovinescu, Haiducia resemnării, „Fiinţa românească", 1963,1; Mircea Eliade, Papini văzut de un român, „Cuvântul în exil", 1964, 22-24;
V.	I. [Virgil Ierunca], De la Vintilă Horia la Jerome Carcopino, „Fiinţa românească", 1964,2; George Uscătescu, Platon, personagiu de roman, „Destin", 1964,13-14; Monica Lovinescu, „La Septieme lettre", „Revista scriitorilor români", 1965,4; T. C. [Theodor Cazaban], „Journal d'un paysan du Danube", „România", 1966, 87; Constantin Amăriuţei, „Journal d'un paysan du Danube", „La Nation Roumaine", 1966, 237; A. A. [Virgil Ierunca], „Journal d'un paysan du Danube", „Fiinţa românească", 1966, 5; Horia Stamatu, Schimbarea poreclei în renume, „Revista scriitorilor români", 1966,5; Aurora Comu, „ Une Femme pour l'Apocalypse", „România", 1968,100; Radu Enescu, Vintilă Horia sau Jurnalul unui dac, „Destin", 1968, 16; Radu Enescu, Apocalips sau revelaţia lui Vintilă Horia, „Destin", 1969, 19-20; Miron Kiropol, întâlnire cu Vintilă Horia, „Buna Vestire" (Roma), 1970,3; Radu Enescu, Pe aripile spiritului, „Limite", 1971, 7; Micu, „Gândirea", 823-824; Ovidiu Vuia, „Dumnezeu s-a născut în exil", „Cuvântul românesc",
1978,	29; Mihai Cismărescu, Din activitatea scriitorului Vintilă Horia, „Revista scriitorilor români", 1978, 15; Ovidiu Vuia, „La Septieme lettre", „Cuvântul românesc", 1980,47; Ovidiu Vuia, „ Une Femme pour l'Apocalypse", „Cuvântul românesc", 1980, 48; Ovidiu Vuia, Vintilă Horia. Artă şi gândire, „Cuvântul românesc", 1980,50; Horia Stamatu, „Introducciân a la literatura del siglo XX", „Limite", 1980,30-31; Sanda Stolojan, „Dumnezeu s-a născut în exil", „Cuvântul românesc", 1982,76; Horia Stamatu, „ Viitor petrecut", „Cuvântul românesc", 1982,78; Alain Păruit, Drepturile omului şi romanul secolului XX, „Limite", 1983, 40-41; Nicolae Balotă, Vintilă Horia: între exil şi renaştere, „Revista scriitorilor români", 1988, 25; Horia Vintilă în dialog cu Gelu Ionescu, APF, 1990,2; Liviu Maliţa, Exilul ca destin apocrif, APF, 1990,5-7; Ion Vlad, „Jurnalul" poetului exilat, TR, 1990,23; Dan Ciachir, Dumnezeu şi marea, JL, 1990, 35; Nicolae Manolescu, Simptomatologia exilului, RL, 1990, 45; Cornel Ungureanu, Iluminare şi hierofanie, O, 1990, 46; Cicerone Poghirc, „Les Clefs du crepuscule", „Lupta", 1991,157; Cornel Mihai Ionescu, Hermeneutică şi nostalgie, VR, 1991,2; Alex. Ştefănescu, Transplant, RL, 1991,8; Ioan Holban, Cum se poate înlocui Ţara pierdută?, CRC, 1991, 26; Florin Manolescu, Arhetipul exilului, LCF, 1991, 33; Ovidiu Pecican, O alternativă tradiţionalistă, CNT, 1991,36; Ion Vlad, Simbolurile cunoaşterii şi ale existenţei, TR, 1992,3; Cornel Ungureanu, Vintilă Horia în imperiul libertăţii, 0,1992,9; Ovidiu Pecican, Auroră şi amurg, ST, 1992,2; Alex. Ştefănescu, Gândea în limba română, RL, 1992, 14; Cicerone Poghirc, Vintilă Horia, „Lupta", 1992, 181; Andrei Ionescu, „Deznodământul fericit". La moartea lui Vintilă Horia, VR, 1992, 3-4; Paul Alexandru Georgescu, împreună cu Vintilă Horia, L, 1992,14; Aurel Rău, întoarcere pe stele. Nicu Caranica, Vintilă Horia, ST, 1992,5-6; Constantin Ciopraga, Un cavaler al spiritului, JL, 1992,23-26; Cornelia Ştefănescu, Veşnicia actualităţii, JL, 1992, 23-26; Vintilă Horia. In tilemoriam: ediciân en homenaje al Profesor Vintilă Horia, Madrid, 1992; Românii, 183-185; Eliade, împotriva, 222-230; Adrian Popescu, Istoria ca paradigmă a cunoaşterii, ST, 1993, 5; Victor Cubleşan, „Salvarea de ostrogoţi", ST, 1993,12; Ioana Pârvulescu, Un pictor de suflete, RL, 1994, 7; Emil Mânu, Ultimul Vintilă Horia, VR, 1994,2; Dan Stanca, Pământul spiritualizat, VR, 1994, 9-10; Constantin Ciopraga, Undeva în Callado
Villalba: Vintilă Horia, DL, 1995,19; Lovinescu, Unde scurte, V, 21-26; Ungureanu, La Vest, 1,113-139; Monica Spiridon, Frumoasa lume nouă, LCF, 1996,34; Mircea Popa, Din dosarele exilului românesc, RITL, 1997, 2; Pericle Martinescu, Amintiri despre Vintilă Horia, RL, 1997,17; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997,157-169; Cosma, Romanul, II, 350-362; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 106-116; Glodeanu, Dimensiuni, 250-259; Cecilia Latis, Arhitecturi paralele. Marguerite Yourcenar - Vintilă Horia, Iaşi, 1998; Popa, Reîntoarcerea, 67-79; Simion, Fragmente, II, 56-67; Glodeanu, Incursiuni, 116-128; Ion Vlad, în labirintul lecturii, Cluj-Napoca, 1999,166-167; Dan C. Mihăilescu, Amestecuri de oameni şi locuri, „22", 2000,1; Mircea Muthu, Marian Papahagi, Vintilă Horia, în Dicţ. esenţial, 377-384; Crenguţa Gânscă, Vintilă Horia. Al zecelea cerc, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist. lit., 1,1192-1198; Cornelia Ştefănescu, „Sfârşit de exit", RL, 2002,15; Marilena Rotaru, întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, 2002; Alex. Ştefănescu, Vintilă Horia, RL, 2003, 43; Manolescu, Enciclopedia, 377-387; Dicţ. analitic, IV, 503-505; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003,289-292.	D.	G.
HORODINCĂ, Georgeta (13.XI.1930, Căuşanii Noi-Tighina), istoric şi critic literar, prozatoare. Este fiica Elenei (n. Maxim) şi a lui Vasile Horodincă, funcţionar CFR. După studii gimnaziale şi liceale la Galaţi, Craiova şi Iaşi, urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi (1949-1950) şi la Bucureşti, Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1950-1951), apoi Facultatea de Filologie, absolvită în 1956. Devine redactor la „România liberă" (1951-1955), „Gazeta literară" (1955-1961), Studioul Cinematografic Bucureşti, „Secolul 20"	(1963-1974),
Horodincă
Dicţionarul general al literaturii române 526
redactor-şef adjunct la „Luceafărul" (1972-1974). Debutează în „laşul literar" (1950), iar prima carte, Duiliu Zamfirescu şi contribuţia lui la dezvoltarea romanului nostru realist, îi apare în 1956. în 1982, împreună cu Nicolae Tertulian, soţul său, se stabileşte în Franţa.
Eseul Jean-Paul Sartre (1964) dovedeşte atenţia specială pe care H. o acordă mişcării culturale fertilizate de gândirea existenţialistă. Deşi se raportează în permanenţă la critica marxistă, ea îşi va defini aici opţiunea critică dezvoltată în cărţile ulterioare: astfel, este analizat pe larg interesul lui Sartre pentru „raporturile individului cu universul", pentru comportarea omului în situaţiile ivite în desfăşurarea existenţei, pentru felul în care acesta este influenţat de lumea în care trăieşte şi în care va influenţa el însuşi lumea. Cu toate că se conformează ideologiei timpului, autoarea va reuşi să se îndrepte spre critica sociologică (îndepărtându-se de sociologismul marxist) şi să îmbine în analiză caracteristicile „omului" şi ale „operei". Scrierile luate în discuţie în eseurile şi studiile sale critice sunt interpretate în funcţie de structura socială a momentului, după cum se poate observa în următorul volum, Structuri libere (1970). în eseuri precum Marcel Proust sau Legenda conservării timpului, Patul lui Procust într-o nouă lectură, Camus, între mit şi istorie şi Alain Robbe-Grillet sau Obsesia labirintului se urmăreşte „o lectură lipsită de prejudecăţi": opera este pusă în balanţă cu personalitatea scriitorului, cele două categorii fiind socotite interdependente. Utilizând în principal instrumentele criticii psihologice şi sociologice şi depărtându-se astfel de critica tradiţională, H. îşi fundamentează ideile prin exemplificarea directă. Mai ales în analiza operelor lui Marcel Proust, M. Blecher şi Camil Petrescu, abundă citatele cu ajutorul cărora autoarea identifică şi interpretează în amănunţime caracteristicile textelor. De exemplu, la Blecher accentul cade pe studierea personajelor şi a psihismului acestora; nu interesează analiza situaţiilor, a tramei epice, cât modul în care scriitorul îşi plasează propriile obsesii într-un context ficţional. Numeroasele trimiteri la literatura universală instituie un paralelism sistematic, ca instrument predilect în construcţia critică (de pildă, în cazul lui Blecher se fac referiri atât la poeţii simbolişti, cât şi la Eugen Ionescu, Andre Breton sau Sigmund Freud). în acelaşi scop sunt aduse în discuţie opiniile celor mai importanţi critici şi teoreticieni ai momentului; discutând, bunăoară, despre teatrul absurdului şi despre Sartre, H. citează amplu din Martin Esslin, Domenach, Bernard Dort şi Rene Girard, fiind interesată de aducerea „în actualitate" atât a criticului, cât şi a obiectului criticii, autorul şi opera sa. Studiul D. Anghel. Portret în evantai, apărut în 1972, şi culegerea Studii literare (1978) simt lucrări care îi vor consolida maniera analitică. Cartea dedicată lui Anghel, bine construită, se remarcă mai ales prin modul în care expunerea biografiei se îmbină (şi se echilibrează) cu analiza textului literar. Interesată de imaginea socială şi istorică de ansamblu a perioadei în care a trăit poetul, autoarea dă numeroase citate din presa vremii sau din corespondenţa lui Anghel, cu argumentul că acesta „s-a orientat spre poezie din aversiune faţă de mercantilismul şi materialismul tern al
mediului social în care a văzut lumina zilei". Studiul/compus din Structura biografică şi Structura poetică, vrea să realizeze o permanentă legătură între om şi artist, ceea ce face din
D.	Anghel „un personaj fascinant", de o modernitate şi actualitate surprinzătoare. H. va reveni ca exeget cu Ştefan Bănulescu sau Ipotezele scrisului (2002), o monografie de tip special, o adevărată „lectură de traducător", după cum îşi caracterizează ea însăşi demersul critic. Debutând cu un portret cu inserţii memorialistice, volumul este organizat în patru capitole purtând titluri incitante — Umbra cerului pe câmpie, Ce-aş putea face eu, milionarul, pentru Metopolis?, „Mi-a rămas setea-n izvoare" şi Şcoala prozei româneşti. Ştefan Bănulescu, văzut ca un „apostol al imaginarului şi al configuraţiilor simbolice", va fi plasat pe acelaşi plan cu autorul ficţional, eseista realizând o comparaţie minuţioasă între cele două „personaje". Autorul real (scriitorul), situat sub masca Milionarului (autorul ficţional), va fi capabil să se detaşeze de anumite convenţii literare, fiindu-i astfel mai uşor să-şi asume concepte precum „realitate" şi „adevăr" în acest tip de „roman-şantier", unde este cu neputinţă de ajuns la concluzii definitive asupra umanităţii şi a lumii în general. Atunci când se hotărăşte să scrie ea însăşi,
H.	se îndreaptă spre proză. în volumul Bastarzii (1979; Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române), reţine atenţia prima povestire, Călăuza pierdută, cea mai izbutită, atât din perspectiva construcţiei, cât şi a „subiectului" propriu-zis. Naraţiunea încearcă să pună în pagină „aventura conştiinţei" tatălui, care se deschide în clipa când el „începe să caute neliniştit ceva, nu ştia ce anume, ceva nedefinit, pierdut" şi se sfârşeşte cu moartea lui. Se configurează astfel sensibila evocare a unui părinte care preţuia învăţătura şi se străduia să şi-o însuşească şi care, în ultimii ani ai vieţii, recitea aceeaşi carte, Călăuza stuparului, de negăsit în casă după dispariţia sa. Romanul Somnambulii soarelui (1981) debutează cu exodul „fraţilor de peste Prut" şi se încheie cu rebeliunea legionară. H. nu-şi menajează personajele, afirmându-şi din primele pagini viziunea de „observator". Lumea târgului de provincie descris nu adăposteşte lupte mai mărunte sau interese mai nobile decât capitala, dimpotrivă, acolo unde fiecare cunoaşte pe fiecare, interesul personal meschin pândeşte mereu conjunctura politică favorabilă ca să declare un conflict deschis. Persecutarea evreilor, în numele purităţii etnice, otrăvirea sufletelor unor amăgiţi de o aşa-zisă revoluţie naţională, dorinţa de parvenire folosind ca pretext idealuri patriotice, toată această lume agonică a anilor '40 este văzută de observa-torul-povestitor cu ochi necruţător. Romanul La Saison morte
(1990), scris în exil, este alcătuit din secvenţe cvasiautobio-grafice, confesiuni deghizate ale unor personaje imaginare, care sunt, de fapt, ipostazieri ale prozatoarei. Lumea arbitrarului şi a injustiţiei în care eroina încearcă să supravieţuiască spiritual şi cultural are un corespondent în universul real al României din perioada comunistă. Dramatismul este contrabalansat de umor negru şi de o ironie suculentă. Personajele principale se înscriu în categoria „victimei": individ dezrădăcinat, nefericit, persecutat adesea pe nedrept de compatrioţi din motive obscure, alienare fizică şi spirituală, condiţie a
527 Dicţionarul general al literaturii române
Horomnea
„străinului în exil". Contradicţia dintre nevoia de a se elibera şi nostalgia despărţirii de lumea în care îşi are rădăcinile, conflictul violent dintre luciditate şi sentiment, încercarea de a se lăsa asimilat de noua sa lume şi dorinţa de a prezerva trecutul, experienţa expatrierii şi revelaţia jocului permanent între realitate şi iluzie reprezintă doar câteva dintre problemele existenţiale aduse în discuţie în roman.
SCRIERI: Duiliu Zamfirescu şi contribuţia lui la dezvoltarea romanului nostru realist, Bucureşti, 1956; Jean-Paul Sartre, Bucureşti, 1964; Structuri libere, Bucureşti, 1970; D. Anghel Portret în evantai, Bucureşti, 1972; Studii literare, Bucureşti, 1978; Bastarzii, Bucureşti, 1979; Somnambulii soarelui, Bucureşti, 1981; La Saison morte, Paris, 1990; Ştefan Bănulescu sau Ipotezele scrisului, Bucureşti, 2002. Traduceri: Pierre Gamarra, Aventura „Şarpelui cu pene", Bucureşti, 1965; J. Otcenâsek, Cetăţeanul Brych, Bucureşti, 1966; Michel Butor, Renunţarea, Bucureşti, 1967; Michel Zevaco, Pardaillan şi Fausta, Bucureşti, 1967; Albert Camus, Străinul, Bucureşti, 1968; Gaetan Picon, Funcţia lecturii, Bucureşti, 1981; M. Blecher, La Taniere eclairee, Paris, 1989 (în colaborare cu Helene Fleury), Aventures dans l'irrealite immediate, pref. trad., Paris, 1989 (în colaborare cu Mariana Sora); G. Ibrăileanu, Adele, Nîmes, 1991; Ştefan Bănulescu, Quand les sangliers etaient doux, Nîmes, 1996, Yasmina, Nîmes, 1998; Gib I. Mihăescu, La Femme russe, postfaţa trad., Nîmes, 1997.
Repere bibliografice: Dragoş Vrânceanu, „Jean-Paul Sartre", LCF, 1964,15; Lucian Raicu, „Jean-Paul Sartre", GL, 1964, 20; Lidia Bote, O „introducere" la J.-P. Sartre, TR, 1964,35; G. Gheorghiţă, „Structuri libere", ATN, 1970, 6; Liviu Petrescu, „Structuri libere", TR, 1970, 26; Valeriu Cristea, „Structuri libere", FLC, 1970,35; Geo Şerban, Rigoarea reabilitată, LCF, 1970, 46; Georgescu, Printre cărţi, 35-38, 224-226; George, Sfârşitul, I, 99-107; Ciobanu, Critica, 226-231-, Ungureanu, La umbra cărţilor, 87-90; Cioculescu, Itinerar, III, 145-149; Sultana Craia, Recursul la memorie, LCF, 1979, 25; Ion Caraion, Tristeţea m-a chemat la telefon, LCF, 1979,30; Sorin Titel, O prozatoare autentică, RL,
1979,	43; Vasile Chifor, „Bastarzii", ST, 1979, 10; Ştefănescu, Jurnal, 64-66; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 281-285; Grigurcu, Critici, 144-147; Dana Dumitriu, Romanul istoric, RL, 1982,20; Mariana Sora, „Sezon mort", VR, 1991,11-12; Micu, Ist. lit., 729-730; Alain Vuillemin, L'Epreuve de Vexil, „Asymetria", 2000, 2; Popa, Ist. lit., II, 1147; Manolescu, Enciclopedia, 387-388.	C.Dt,	Mr.F.
HORODNIC, Mihai (15.VII.1907,Bilca,j. Suceava - 4.IX.1926, Bilca, j. Suceava), poet şi dramaturg. A studiat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi, unde editează împreună cu alţi elevi revista „Muguri" (1924-1926). Prin cele câteva poezii publicate aici H. se anunţă ca un vestitor al noii generaţii poetice bucovinene a anilor '20-'30. La un deceniu după dispariţie, o parte din versurile sale cu vibraţii adolescentine sunt înmănuncheate în File de poveste, volum alcătuit de
I.	Negură şi V. Posteucă, iar în 19381.E. Torouţiu îi editează la Bucureşti piesa Haiducii. în spaţiul bucovinean numele lui H. poartă cu sine aura unui mit: începătorul de geniu fulgerat de o soartă năprasnică. Versurile sale, „cântecele aşteptării", cum şi le-a intitulat autorul, susţin acest mit prin atmosfera lirică vibrantă, prin spontaneitatea expresiei şi neliniştea modernă a poetului „cu sufletul strâns între teascuri de cramă".
A fost considerat „întâiul poet modernist al Bucovinei" (Perpessicius).
SCRIERI: File de poveste, îngr. I. Negură şi V. Posteucă, Cernăuţi, 1936; Haiducii, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Iulian Vesper, Luceafărul poeziei bucovinene: Mihai Horodnic, „Orion" (Rădăuţi), 1933, 6; E. Ar. Zaharia, Antologie rădăuţeană, Cernăuţi, 1943,14-19,22, 62-64,128; Perpessicius, Opere, VIII, 77, X, 257-258; Corbea-Florescu, Biografii, 259; Scriitori bucovineni, Suceava, 1992,51-52; Grigore Bostan, Lora Bostan, Literatura română din Bucovina, Cernăuţi, 1996,84-85.	G.B.
HOROMNEA, Dragomir.(13.111.1940, Vlădeni, j. Botoşani), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Haretei (n. Vasiliu) şi al lui Ilie Horomnea, învăţători. A urmat Liceul Militar din Breaza, apoi Şcoala de Ofiţeri la Sibiu. Fiind trecut în rezervă în 1959 din considerente politice, după trei ani de muncă necalificată va susţine examenul de admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1967. Este repartizat în presa centrală şi lucrează, succesiv, la „Viaţa studenţească", „Scânteia tineretului" şi „Munca de partid". Debutase în 1952, cu versuri, în presa pentru copii. De asemenea, a scris teatru (i-au fost reprezentate Cer cuvântul, adaptare scenică a propriului roman cu acelaşi titlu, şi Tren fără întoarcere), literatură ştiinţifico-fantastică şi de aventuri, scenarii de film (Dincolo de orizont, 1979, regia St. Traian Roman). Bun gazetar, s-a afirmat jurnalistic atât înainte, cât şi după 1989. Debutul editorial are loc în 1972, prin apariţia volumului de povestiri ştiinţifico-fantastice Monştrii lui Prasad, după care urmează romanul Cer cuvântul (1977), având pe copertă o prezentare elogioasă semnată de Marin Preda. Primul volum al romanului Drumul Cavalerilor (1983) îi aduce autorului sancţiuni şi persecuţii din partea autorităţilor, acestea considerând cartea un act grav de denigrare a regimului socialist şi a „epocii de aur". Următoarele două volume ale trilogiei simt oprite de la editare şi se interzice publicarea în presă a oricăror comentarii. H. a fost pus sub supraveghere, i-a fost îngrădită libera circulaţie; a fost dat afară de la „Munca de partid" şi obligat să lucreze într-o funcţie obscură, la Loto-Pronosport. Ulterior este reîncadrat în presă, la „România liberă", fără drept de semnătură vreme de patru ani. în 1987 încearcă să organizeze o reţea clandestină de luptă antitota-litară, iar în decembrie 1989 este unul dintre revoluţionarii care pătrund în studiourile Televiziunii Române, vorbind în prima emisiune liberă. Se întoarce la „România liberă", unde i se încredinţează conducerea ziarului. Lucrează apoi la „Adevărul", la „Curierul naţional". Din 1992, timp de câţiva ani, este şeful secţiei de cultură şi educaţie a Comandamentului Naţional al Grănicerilor, devenind cadru activ, cu grad de colonel, în cadrul Ministerului de Interne. Revine în presă (în 1996-1997 este editorialist la cotidianul „Jurnalul naţional", între 1998 şi 2000 conduce secţia română a săptămânalului internaţional „New Europe"), apoi, pensionar, se consacră în întregime literaturii. De-a lungul vremii, în afară de ceea ce a scris în gazetele la care lucra, H. a colaborat cu proză, articole,
Hostiuc
Dicţionarul general al literaturii române 528
eseuri etc. la „Viaţa românească", „Luceafărul", „laşul literar", „Ateneu", „Viaţa militară", „Apărarea patriei", „Teatru", „Zori noi", „Clopotul", „Flacăra", „Flacăra laşului", „Urzica", „Ţara" ş. a.
Primul roman al lui H-, Cer cuvântul, era recomandat de Marin Preda ca o „carte matură, plină de fapte şi încărcată de surprize care fac lectura pasionantă", ca un roman „smuls din miezul vieţii noastre contemporane, optimist fără să fie idilic şi fără să evite umbrele care apar adesea în existenţa noastră". Subiectul este caracteristic epocii (o adunare de primire în partid), tematica e moral-politică, iar tratarea se arată a fi una alertă şi bine condusă. Desigur, modul de a vedea lucrurile rămâne tributar ideologiei vremii, însă clişeul propagandistic e de cele mai multe ori prevenit şi evitat printr-un scrupul de autenticitate şi nuanţare. Scrierea cea mai importantă a lui H., trilogia Drumul Cavalerilor (Ţara şi Pârloaga, înalta trădare, întoarcerea în ţărână), editată în întregime abia în 1995, aparţine fără îndoială prozei realiste tradiţionale. Fără să cuprindă procedee revoluţionare la nivelul scriiturii ori al viziunii, romanul e solid, bine scris, bine articulat şi cu o valoare de document. Drumul Cavalerilor, construit după formula romanului de familie, se înfăţişează, în bună parte, ca o saga (câţiva dintre protagonişti aparţin unui clan numit Cavaleru). Figura cu relieful cel mai pregnant e bătrânul Vasile Cavaleru, ţăran, om harnic şi aprig, inteligent şi cinstit, uneori nedrept şi extrem de violent cu propriii copii (care, deruralizaţi, deveniţi intelectuali sau muncitori, au adoptat moduri de comportare uneori de neînţeles pentru viziunea tradiţională, conservatoare a părintelui lor), obsedat de stabilitatea şi armonia familiei, apăsat de condiţia umilitoare a ţăranului „cooperator", crunt lovit de soartă. Naraţiunea prezintă în acelaşi timp un fel de frescă, menită să cuprindă ample secvenţe ale societăţii româneşti din anii '80 (lumea satului socialist, dar şi mediile aparatului de partid şi administrativ, Bucureştii, Delta Dunării ş.a.). O tipologie variată şi plauzibilă populează paginile cărţii. Există şi elemente de dramatism epic, scene violente, tablouri de atmosferă (nuntă, înmormântare, şedinţe diverse), dar principalul atu al acestei trilogii constă în descripţia amănunţită şi nuanţată, susţinută de o bogată informaţie şi de o bună cunoaştere a realităţilor perioadei (cu substanţiale incursiuni în epoci anterioare şi cu referire şi la un context mai larg). Lucrurile sunt privite, în ultimă analiză, prin prisma so-cial-politicului: Drumul Cavalerilor e, desigur, un roman rural, un roman de familie, o frescă, dar mai ales un roman politic, asemănător cu cele mai puternice dintre romanele despre „obsedantul deceniu", el referindu-se însă de-a dreptul la perioada ceauşistă. Există, desigur, în Drumul Cavalerilor, ca în orice operă explicit angajată, o anumită doză de schematism, care însă nu compromite nici autenticitatea, nici credibilitatea mesajului. Renunţând la autocenzura politică, preventiv autoprotectoare, obişnuită în epocă, critica este aici radicală, neatenuată de omisiuni şi eludări, astfel încât romanul ajunge să conteste practic sistemul (iar reacţia autorităţilor din vremea apariţiei primului volum apare astfel ca firească: caracterul subversiv al romanului e indubitabil). întreaga trilogie
comportă o valoare documentară reală cu privire la viaţa cotidiană în ultimii ani ai regimului comunist în România.
SCRIERI: Monştrii lui Prasad, Bucureşti, 1972; O sută de ani, Bucureşti, 1973; Cer cuvântul, Bucureşti, 1977; Drumul Cavalerilor, I, Bucureşti, 1983; Drumul Cavalerilor, I-III, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Epicul documentar, LCF,
1977,	25; Alex. Ştefănescu, Proza mediului muncitoresc, RL, 1977, 28; Constantin Blănaru, „Cer cuvântul", „Zoii noi" (Suceava), 1977, 17 iulie; Cornel Ungureanu, Prozatori tineri, 0,1977,30; Laurenţiu Ulici, Romanul unui reportaj, RL, 1977,33; Eugen Simion, O posibilă carte de moravuri, LCF, 1977,51; George Genoiu, Restituiri şi premiere absolute, CNT, 1979, 31; Constantin Paiu, Un tânăr dramaturg: Dragomir Horomnea, RL, 1982, 36; George Pruteanu, [Scrisoare către Dragomir Horomnea. ianuarie 1985], în Dragomir Horomnea, Drumul Cavalerilor,
II,	Bucureşti, 1995; Eugen Hruşcă, Dragomir Horomnea se destăinuie: „Drumul Cavalerilor", de la drumul calvarului la mântuire, „Gazeta de Botoşani", 1990, 1-4 februarie; Cornel Munteanu, „Drumul Cavalerilor", „Solstiţiu" (Satu Mare), 1990, 3; Dicţ. scriit. rom., II, 539-541; Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989, coordonator Paul Caravia, pref. Virgil Cândea, Bucureşti, 2000,244; Popa, Ist. lit., II, 929-930; Oprită, Anticipaţia, 445-446.	N.Br.
HOSTIUC, Ştefan (28.XII.1951, Mahala-Cernăuţi), poet şi critic literar. Este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi (1976). Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a fost crainic la radio, cadru universitar, redactor la revista „Glasul Bucovinei", doctorand la Universitatea din Bucureşti. Critic „cu orgolioase erupţii naratoare", „declarând că «nu poate adormi într-o tradiţie»" (Adrian Dinu Rachieru), H. a scris eseuri despre poezia bucovineană din ultimele decenii. Prezent, în 1977, în volumul colectiv Dintre sute de catarge, îngrijit de Mihai Cimpoi, H. va experimenta ulterior mai multe formule. Chiar dacă desprinderea de viziunea liricizantă a lumii şi a poeziei este incompletă, când şi când printre durităţi, ironii şi prozaisme izbucnind pătimaş câte o metaforă („Şi-n scoicile tăcerii nisipul se îmbată", „E frig în cuvânt şi în suflet cad ploi" etc.), prin placheta de versuri Clepsidra reveriei, apărută târziu, în 1996, autorul se înscrie în parametrii atitudinii poetice optzeciste.
SCRIERI: Clepsidra reveriei, Cernăuţi, 1996.
Repere bibliografice: Rachieru, Poeţi Bucovina, 208-213; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 256.	G.B.
HOTARE, publicaţie apărută la Bucureşti în 20 mai 1941 (număr unic), cu subtitlul „Săptămânal de cultură românească, organ al Asociaţiei Culturale a Tineretului Românesc", director delegat fiind I. Bogdan. Revista e patronată de PSS Nicodim, patriarhul României, şi are în consiliul de îndrumare personalităţi din lumea universitară, scriitoricească şi militară: Gheorghe Brătianu (preşedinte), Liviu Rebreanu, Nicolae Bănescu, Ştefan Ciobanu, I. Manolescu, N.A. Constantinescu, Ionel Teodoreanu, N. Porsena ş.a. Revista, de nuanţă tradiţionalistă, îşi propunea să contribuie la „marea operă de refacere spirituală a ţării" şi, deşi a avut o existenţă efemeră, a
529 Dicţionarul general al literaturii române
Hotinceanu
reuşit să găzduiască texte de calitate, aparţinând unor autori consacraţi sau unor tineri în curs de afirmare. Sunt de menţionat, astfel, două sonete de Ion Pillat, povestirile Vreau să fiu cioban de Mihail Sorbul şi Ovid de Vintilă Horia (probabil una dintre primele ipostaze ale unui personaj ce va fi reluat în romanul Dumnezeu s-a născut în exil), un fragment din romanul Babei Palace de Vintilă Corbul şi traducerea dialogului platonic Gorgias, făcută de Th. Simenschi (cu o amplă prezentare). Au mai colaborat Cicerone Theodorescu, Alice Basarab, George Nichita (la „Cronica plastică"), N. Porsena („Cronica literară"), Vasile Damaschin (rubrica „ Răsfoind revistele").	I. M.
HOTARUL, publicaţie apărută la Arad, lunar, din mai 1933 până în martie 1940, cu subtitlul „Revistă literară şi culturală", sub îngrijirea unui comitet de redacţie alcătuit din membri ai Ateneului Popular arădean: Barbu Pompiliu, Gh. Ciuhandu, Al. Constantinescu, Eduard Găvănescu, Octavian Lupaş, Marcel Olinescu, Al. Negură, Mihail Păun, Isaia Tolan, Tiberiu Vuia. Din 1936 comitetul de redacţie îi mai include pe P. Bogdan, Al. Filipaş, Gh. Moţiu, Petre Pascu, Şt. Popovici,
I.	Pogana, Ascaniu Crişan, Radu Cornel; secretar de redacţie este Marcel Olinescu. Revista devine organul de presă al federaţiilor societăţilor culturale arădene Astra, Institutul Social Banat-Crişana, Concordia şi Ateneul Popular. Din 1937 subtitlul este „Literar-cultural-artistic". Născută din iniţiativa unor intelectuali arădeni dornici de a reprezenta şi de a dinamiza viaţa spirituală din zona de vest a ţării, H. are un program cultural, mărturisind chiar în primul număr intenţia „de a munci conştiincios" la afirmarea spiritualităţii româneşti „într-un colţ de ţară ameninţat de vânturile revizionismului internaţional". într-o serie de articole programatice, este susţinută cu fervoare ideea regionalismului cultural înţeles nu ca o formă de separare, ci ca modalitate de integrare în cultura ţării. La un an de la apariţie Al. Constantinescu notează cu satisfacţie: „Paginile «Hotar»-ului nostru dovedesc posibilităţile de afirmare ale regiunii sub aspect cultural şi literar." Satisfacţia era în bună parte justificată. Mai cu seamă în prima sa perioadă (1933-1936), când are un mai pronunţat caracter literar, H. se menţine la nivelul unei excelente reviste de provincie, reuşind să adune în jurul ei numeroase talente şi să-şi formeze un profil distinct. Deşi se bizuie aproape exclusiv pe colaborarea unor autori locali, conţinutul este destul de bogat, iar calitatea textelor deseori surprinzătoare. Apar aici versuri, proză, eseuri, cronici şi recenzii, studii istorice şi sociologice, o bună publicistică pe teme de actualitate, aforisme, traduceri. Poezia, extrem de abundentă în fiecare număr, este ilustrată de o mulţime de tineri autori cu stiluri şi orientări foarte diferite: Ştefan Baciu, Al. Negură, Barbu Pompiliu, Marcel Olinescu, Ion Th. Ilea, Nicolae Jianu, I.V. Racea, aici debutând, elev încă, Paul Everac. Se distinge, sporadic, prezenţa lui Aron Cotruş (cu poemele Horia, dormi liniştit!.. .şi Alba Iulie, de praznic îmbracă-te!. ..) sau a lui ALT. Stamatiad (reproducerea poemelor Peisagiu sentimental şi Sfârşitul poemei). în afara poeziei lirice, se remarcă, la rubrica permanentă „Cronica rimată", spiritualele
satire ale unui autor ce se ascunde sub pseudonimul Pan. La fel de abundentă, dar mai puţin interesantă, este proza scurtă. Pot fi citite, între altele, naraţiunile de atmosferă ale lui Marcel Olinescu (Gripă, O noapte unică, Tăcerea, Călătorul etc.), povestirea fantastică Cercetaşul a lui Horia Petra-Petrescu, frumoasele „legende originale" cu subiect religios ale Augustei C. Rubenescu. îndeajuns de consistente sunt şi paginile rezervate criticii literare. Pe lângă cronicile şi recenziile care, în rubrica intitulată „Cărţi-reviste", oglindesc prompt şi cu perseverenţă fenomenul literar curent, se publică evocări, articole de sinteză, comentarii tematice despre scriitori clasici sau contemporani. O menţiune aparte merită aici Sabin Veselie, care, în numerele 2-4/1937, comentează pe larg poezia lui Lucian Blaga. Revista dedică un număr special lui Ioan Slavici (12/1935). Chiar dacă spaţiul ocupat de literatură rămâne considerabil, H. acordă o mare însemnătate şi altor domenii, în ultimii săi ani de apariţie textele cu profil extraliterar devenind chiar predominante. Medalioanele incluse în rubrica „Figuri arădene", consacrată unor personalităţi din partea locului, studiile istoriografice cu substrat antirevizionist, semnate, între alţii, de Isaia Tolan, Octavian Lupaş, Gh. Ciuhandu, ca şi anchetele sociologice cu tematică zonală sunt o confirmare a spiritului regionalist al publicaţiei. La acestea se adaugă articolele şi eseurile despre artele plastice scrise de Teodor T. Ţiucra (Pictori români arădeni, 6/1936, ş.a;) şi câteva contribuţii etnografice şi folcloristice. De menţionat şi aspectul grafic al revistei, ilustrată adesea cu expresive xilogravuri de Marcel Olinescu. Alţi colaboratori: N. Ladmiss-Andreescu, N.D. Covaciu, Ion Vornicu, Tiberiu Bornea, Traian Mager, Voichiţa Jalea, Dimitrie Danciu.	I.M.
HOTARUL, revistă apărută la Cărei, săptămânal, din 1 septembrie 1933 până în 4 aprilie 1936, având subtitlul „Organ de afirmare naţională". Adoptând lozinca „Dumnezeu, Naţiunea, Regele" şi susţinând „ideea de consolidare temeinică şi afirmarea tot mai crescândă a spiritului românesc din aceste părţi", publicaţia a fost o ferventă promotoare a doctrinei naţionaliste, totalitarist-legionare. Această orientare ideologică e sesizabilă şi în versurile ce apar sporadic aici, cele mai multe retipăriri, sub semnătura unor autori precum Ion Pribeagu, Vasile Militam, Radu Nour, Titi Costin, dar mai ales în publicistica partizană inserată: Octavian Goga, La început a fost Kogălniceanu şi O mişcare de redeşteptare, Eugen Jebeleanu, Pentru o minoritate loială şi Limba românească în Ardeal. Mai colaborează Octav Şuluţiu, Romulus Dianu, G.M. Ivanov, Ion Lăncrănjan.	I.M.
HOTINCEANU, Ovidiu (4.1.1942, Suceava - 7.III.1973, Bucureşti), poet. Fiu al unui avocat, H. îşi termină studiile liceale la Craiova, înscriindu-se apoi la Facultatea de Construcţii din Bucureşti, fără a o absolvi.
începând cu volumul de debut, Sămânţa, apărut în 1969, obsesia evidentă a poetului va fi simbolistica albului; gama metaforică este extrem de extinsă, dar conţine întotdeauna acest „miez" de potenţialitate a culorii: copilăria este „o rufă
Hotnog
Dicţionarul general al literaturii române 530
albă", zidurile inaccesibile sunt şi ele albe: „Dacă voi fi învins, vreau nisip alb / Pentru leşul meu" (Trântă). Varietatea de semnificaţii a albului poate cuprinde o scală întinsă de la puritate la moarte. Primul registru, cel al purităţii (fie ea a sentimentului erotic sau a celui religios), este cel mai amplu: femeia este o siluetă cu „două măguri albe / între care doarme un şarpe" (Septembrie; a doua lună); în altă ipostază, poetul, în preajma unui lucru sfânt, se îmbracă într-un „suflet alb, într-o cămaşă curată" (Merinde de putere). Momentele-cheie ale existenţei — copilăria, dragostea, moartea — sunt însoţite de acelaşi laimotiv al albului purificator. Universul se nuanţează tocmai prin această utilizare metaforică a unei culori care nu e culoare, ci o oglindă capabilă să reflecte lumea în milioane de faţete. Vitalitatea („mi se face sângele taur") intră într-un conflict perpetuu cu oboseala provocată de universul real în care poetul este obligat să trăiască: „peste puterile mele poezia". Cel mai reprezentativ volum al lui H. poate fi socotit Cămaşa de apoi (1973), al cărui „personaj" este „o femeie întemniţată în adolescenţă", proiecţie nostalgic idealizată: „Dormi, doamna mea, şi nu te teme / Te voi duce spre glorie deşi / Drumul trece pururi prin moarte" (Nu mă apăr). Dorinţa de abandonare a lumii reale şi de regăsire a unui univers pierdut se transpune în căutarea Larosului, ţară imaginară, mitică, edenică, unde ideea de puritate se va îngemăna cu simbolurile morţii: „Se sinucid frunzele, tăindu-şi venele / Simţi? / E ca înaintea unei mari lupte" (Toamnă). Poemul Fără ură construieşte un „scenariu" în care un fiu este iniţiat în rosturile drumului din urmă: „Trebuie să şi cobori de-acolo unde urci / Fără ură, trebuie să cobori / Ni s-a dat un toiag de lumină / nu pentru a orbi pe fratele nostru / Ci pentru a-i arăta drumul." Un altfel de spaţiu, istoric şi legendar, devine emblematic în volumul O zi de toamnă, anonimă (1974). Ţara căreia i se închină poetul e un loc cu munţi şi mănăstiri, populată de figuri precum cea a lui Ştefan cel Mare şi a Meşterului Manole. Tonalitatea imnică este însoţită uneori de sugestii de sorginte folclorică. în scrierile postume (Versuri, 1975) tema erotică există, dar femeia devine senzuală şi agresivă, „o lupoaică", iar scrisul este văzut ca o stavilă în faţa acestei furtuni erotice („dragostea năvalnică" din Abia îndrăzneai...). Filonul legendar se extinde, înglobând şi figurile eposului antic grec (Homer şi Ahile). Aspiraţia spre puritate se concretizează mai puţin metaforic şi mai mult tematic, clasicismul antic fiind ridicat la rang de model. Unele rezonanţe magice (se pune accentul pe metamorfoză, oamenii se schimbă, „el, într-un stejar, ea, într-o floare", se spune în poemul La marginile lumii, bând izvoare) sunt caracteristice pentru cele mai izbutite poezii din volum. Ca întotdeauna când dispariţia prematură întrerupe evoluţia unui poet, presimţirea şi gândul morţii, încărcându-se cu o semnificaţie mai profundă, amplifică rezonanţele.
SCRIERI: Sămânţa, Bucureşti, 1969; Brusc, să deschizi fereastra, Bucureşti, 1971; Cămaşa de apoi, Bucureşti, 1973; O zi de toamnă, anonimă, Bucureşti, 1974; Versuri, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Florin Manolescu, „Sămânţa", RL, 1969, 46; Nicolae Baltag, „Sămânţa", „Scânteia", 1969,6328; Dan Ion Vlad, „O zi de toamnă, anonimă", R, 1974,4; Emil Nicolae, „Versuri", CRC,
1976,	6; Ion Istrate, „Versuri", ST, 1976, 3; Eugen Barbu, Ovidiu Hotinceanu, LCF, 1976, 18; Eugen Simion, „ Versuri", LCF, 1976, 18;
I.	Diaconescu, „Versuri". Călătoria poetului, VR, 1977,1; Popa, Ist. lit.,
II	,597-598.	LCr.
HOTNOG, Titus (14.X.1890, Covasna, j. Iaşi - 7.VI.1957, Iaşi), prozator. Este fiul Măriei (n. Gherasimatos) şi al lui Costache Hotnog, învăţător. învaţă la Gimnaziul „Ştefan cel Mare" şi la Liceul Naţional din Iaşi. Urmează tot aici Facultatea de Litere (1909-1913), înscriindu-se în 1915 la doctorat, sub conducerea lui A. Philippide. Izbucnirea primului război mondial îl împiedică să-şi termine teza. Combatant activ, cade prizonier şi e deţinut într-un lagăr german (1916-1918). După război a fost custode la Biblioteca Centrală din Iaşi, apoi profesor la Tighina, Chişinău şi Iaşi. A ocupat mai multe funcţii şi în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. între 1949 şi 1951 execută o condamnare politică. Debutează cu o recenzie în „Arhiva" (1911j. Colaborează cu schiţe şi nuvele la „Viaţa românească", „însemnări ieşene", „Viaţa Basarabiei", „Pagini basarabene", „Dreptatea" (Chişinău), „Şcoala Basarabiei", „Cuget moldovenesc", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. A întemeiat, împreună cu Sandu Teleajen, G. M. Zamfirescu, George Lesnea şi Bogdan Amaru, revista „Cadran" (Iaşi, 1934). A mai semnat cu pseudonimele T. Iuzbaşi, T. Sutaşu ş.a. în 1919 a debutat editorial cu un „studiu istorico-filologic", Bezerenban. Din cronica persană a lui Fazel-Ullach-Raschid. Propunându-şi un scop didactic bine precizat, a întocmit, alături de I. Negrescu, o antologie din literatura română, cu un glosar în limbile rusă şi germană (Chişinău, 1921).
Singura carte de beletristică a lui H., Vrăbioiul alb... şi alte păsări, apărută în 1936, a fost reeditată, cu unele modificări, la Chişinău (1943) şi la Iaşi (1972). Majoritatea schiţelor şi nuvelelor din acest volum surprind într-o manieră aproape cehoviană scene groteşti din viaţa cotidiană, a cărei banalitate este caricaturizată. Intervenţia unei breşe în monotonia existenţei — prin intermediul unui element ce sparge tiparul rutinei — provoacă degringoladă, răstoarnă scara aşa-ziselor valori, percutează ansamblul stereotipiilor care dau suport traiului de zi cu zi. Efectul de şarjă vine şi din studiul de caractere, a căror dominantă, amplificată, ridiculizată, face evident contrastul dintre aparenţă şi esenţă (Vrăbioiul alb, Trombonul misterios, Jertfa laudei ş.a.). Socialul, politicul intră deopotrivă sub lupa scriitorului, orice amănunt, la prima vedere banal, lipsit de importanţă, modificându-se şi căpătând conotaţii satirice. Tonul ironic, savuros este prezent şi în alte crochiuri, inspirate fie de atmosfera oraşului Iaşi — Iaşii (Revedere), însemnări ieşene —, fie de medii sociale diverse — O călătorie cu tramvaiul, Strada mea. De menţionat sunt şi nuvelele de inspiraţie istorică, evocând un trecut plasat în epoca geţilor, cumanilor ori a otomanilor (Prinţul Atepa, Jertfa laudei, Trecu prin râu). H. a tradus din operele lui Puşkin, Cehov, Strindberg ş.a.
531 Dicţionarul general al literaturii române
Hrimiuc
SCRIERI: Bezerenban. Din cronica persană a lui Fazel-Ullach-Raschid, Iaşi, 1919; Câteva nume topice româneşti de origine cumană, Iaşi, [1934]; Vrăbioiul alb.. .şi alte păsări, Iaşi, 1936; ed. 2, Chişinău, 1943; ed. 3, Iaşi, 1972. Antologii: Antologie română, Chişinău, 1921.
Repere bibliografice: Streinu, Pagini, II, 349-353; Const. Ciopraga, Titus Hotnog, IL, 1957, 6; Gh. Agavriloaie, Titus Hotnog, AUI, ştiinţe sociale, t. III, 1957, fasc. 1-2; Leon, Umbre, 1,124-126; Leon Baconsky, Titus Hotnog, ST, 1971, 7; Ion Istrati, Un scriitor uitat, CL, 1971,10; George, Sfârşitul, 1,239-242; Maftei, Personalităţi, II, 132-134; Ion Nuţă, Titus Hotnog, CRC, 1990, 47; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 194-195; Dicţ. scriit. rom., II, 543-544.	O.l.
HOŢOPAN, Alexandru (1937, Mehkerek, Ungaria), folclorist. Licenţiat al Institutului Pedagogic din Szeged, activist cultural al Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria (1961-1971), redactor-şef, din 1972, al săptămânalului „Foaia noastră" din Gyula, membru, din 1975, al Asociaţiei Maghiare de Etnografie, redactor al mai multor volume ale anuarului „Din tradiţiile populare ale românilor din Ungaria", redactor al revistei de etnografie şi folclor „Izvorul" din Gyula, H. este un veritabil animator al vieţii culturale româneşti din judeţul Bekes. A cules şi a publicat un bogat material folcloric din acest judeţ, afirmându-se ca bun cunoscător în domeniu. Are o contribuţie importantă în adunarea literaturii paremiologice, volumul bilingv Proverbe şi zicători din Micherechi - Mehkereki szolâsok es kdzmonddsok (1974) remarcându-se prin ambiţia de a epuiza întregul repertoriu al satului în care s-a desfăşurat cercetarea folclorică. Culegând peste o mie de proverbe şi zicători, H. este preocupat totodată de basmul şi povestitul popular contemporan, despre care scrie câteva studii şi articole. Alcătuieşte patru culegeri de basme populare din tezaurul pe care l-au deţinut doi remarcabili povestitori: Mihai Purdi din Odaca-Pustă şi Teodor Şimonca din Chitighiaz (Ketegyhâza). Culegerea Poveştile lui Mihai Purdi (1977) reprezintă doar o parte din repertoriul povestitorului (13 texte), întreaga sa epică apărând în traducere maghiară în Vilâg Szepe es Vilâg Gydnyoriije [Frumoasa Lumii şi Mândra Lumii] (1982). Volumul cuprinde 27 de poveşti şi snoave pe care H. le-a cules într-un mod inedit: la îndemnul lui, povestitorul Mihai Purdi le-a aşternut pe hârtie, deoarece nu reuşise să se familiarizeze cu prezenţa şi utilizarea magnetofonului. In comparaţie cu basmele populare româneşti din zonele vestice ale României, repertoriul acestuia prezintă particularităţi semnificative, diferenţiindu-se atât tipologic, cât şi în privinţa structurii şi a stilului poveştilor. Deosebirile nu sunt explicabile printr-o posibilă influenţă maghiară, de vreme ce bunicul lui Mihai Purdi auzise basmele în Regatul românesc şi de acolo le transferase pe cale orală la românii din Ungaria. Repertoriul lui Teodor Şimonca, înregistrat pe bandă de magnetofon între anii 1978 şi 1981, apare tot în două volume. Primul, Florian. Poveştile lui Teodor Şimonca - Şimonca Tivadar mesei (1981), conţine opt poveşti în originalul lor românesc şi în traducere maghiară, iar al doilea, împăratu roşu şi împăratu alb. Poveştile lui Teodor Şimonca (1982), include 17 texte din repertoriul povestitorului, ale cărui poveşti — după cum le caracterizează Agnes Kovăcs,
cea care adnotează ambele volume — nu au variante apropiate nici în tezaurul de basme populare româneşti, nici în cel maghiar, fiind reprezentative pentru un strat arhaic al basmului fantastic. Folcloristul are o contribuţie preţioasă şi la semnalarea specificului local al jocurilor populare româneşti din Ungaria. Nefiind coregraf şi nici muzicolog, el tratează jocul din perspectiva obiceiurilor, şi de aceea culege şi publică strigăturile de joc din satul său natal în volumul Floricele. Strigături din Micherechi (1975), realizat în colaborare cu Gyorgy Martin şi Ioan Ruja. în A magyarorszâgi românok folklârjârol (1986) prezintă cititorilor maghiari unele aspecte ale folclorului românilor din Ungaria, precum şi repertoriul bibliografic al acestui folclor.
Culegeri: Proverbe şi zicători din Micherechi-Mehkereki szolâsok es kdzmondâsok, Gyula, 1974; Floricele. Strigături din Micherechi, Gyula, 1975 (în colaborare cu Gyorgy Martin şi Ioan Ruja); Poveştile lui Mihai Purdi, Budapesta, 1977; Florian. Poveştile lui Teodor Şimonca - Şimonca Tivadar mesei, Bekescsaba, 1981; Vilâg Szepe es Vilâg Gydnyoriije [Frumoasa Lumii şi Mândra Lumii], Budapesta, 1982; împăratu roşu şi împăratu alb. Poveştile lui Teodor Şimonca, Budapesta, 1982; A magyarorszâgi românok folklârjârol, Budapesta, 1986.
Repere bibliografice: Kovâcs Agnes, „Poveştile lui Mihai Purdi", „Ethnographia" (Budapesta), 1978,3; Domokos Sâmuel, „Vilâg Szepe es Vilâg Gydnyoriije", „Ethnographia" (Budapesta), 1883, 3; Kovâcs Agnes, „Florian. Poveştile lui Teodor Şimonca", „împăratu roşu şi împăratu alb. Poveştile lui Teodor Şimonca", „Ethnographia" (Budapesta), 1983,3; Kovâcs Agnes, „Izvorul", revistă de etnografie şi folclor, „Ethnographia" (Budapesta), 1984,3,1987,2-4; Bartha Elek, „A magyarorszâgi românok folklârjârâl", „Ethnographia" (Budapesta), 1991,3-4.	O.K.
HRIMIUC-TOPORAŞ, Gheorghe (1.1.1947, Dorohoi -14.111.1995, Iaşi), istoric literar. Este fiul Măriei (n. Ciubotaru) şi al lui Vasile Hrimiuc, ţărani. Clasele primare şi liceul — unde l-a avut profesor şi îndrumător apropiat pe poetul Lucian Valea — le-a urmat în oraşul natal, luând bacalaureatul în
1964.	După un an în care îşi câştigă existenţa ca profesor suplinitor la ţară, devine student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. Obţine licenţa în 1970, cu lucrarea, de o surprinzătoare maturitate, G. Ibrăileanu - critic total. Deşi Senatul Universităţii recomandă cooptarea lui în învăţământul superior sau în cercetare, tânărul absolvent primeşte doar un post în învăţământul gimnazial. După zece ani de profesorat (1970-1980), intră prin concurs la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" din Iaşi, unde a lucrat până în 1995, când s-a stins în urma unei boli necruţătoare. A debutat încă din facultate, publicând doar din când în când, din pricina unei exigenţe împinse la extrem. în „Viaţa studenţească", „Cronica", „ Alma Mater", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Buletinul Universităţii «Al.I. Cuza»", „Echidistanţe", „Dacia literară", i-au apărut recenzii şi articole în care sagacitatea analistului e dublată de voinţa de a conferi discursului un suport de trimiteri erudite. A mai semnat S. Hrimiuc. Un destin ingrat a vrut ca acest om integru, de o înţeleaptă reflexivitate, să nu-şi ducă la capăt mai nici unul dintre proiecte. Teza de doctorat, prinzând în acoladă
Hrisoverghi
Dicţionarul general al literaturii române 532
receptarea poeziei eminesciene în epocă, nu a apucat să o încheie. Lexiconul căruia i se consacrase cu un ataşament plin de dăruire, Dicţionarul literaturii române. 1900-1950a rămas, în prima lui parte, în stadiul de manuscris. Bazate pe o informaţie exhaustivă, vădind acuitate a percepţiei şi o profunzime lipsită de ostentaţie, cele câteva zeci de articole elaborate în cadrul acestui proiect sunt adevărate studii monografice despre Matei Alexandrescu, Ion Al-George, Constantin Antoniade, Ury Benador, Ion Biberi, Dan Botta, Barbu Brezianu ş.a. Şi-a văzut numele numai pe pagina de titlu a unei ediţii din proza lui Păstorel Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc (1989). îndată după tragicul lui sfârşit, a ieşit de sub tipar o selecţie din opera lui Dan Botta, Unduire şi moarte (1995). Ceva mai târziu, în 1998, s-a publicat culegerea de anchete literare din anii '30 De ce scrieţi?, concepută şi pregătită împreună cu Victor Dumea.
Inteligenţă fină, împletită cu o mlădioasă rigoare, H. se distinge printr-un scris elaborat, deopotrivă precis şi nuanţat, cu subtilităţi de eseist căruia nu-i prisoseşte încrederea în sine. Argumentele, şi de bun-simţ, şi de substanţă, prezente în volumul postum Atelier de istorie literară (1999), emană o delicată autoritate, cucerind prin expresivitatea ideii. Compre-hensivitatea, care este însuşirea dominantă, se sprijină pe o francă disponibilitate de a admira, strunită de luciditatea circumspectă. Ispitit de escalada în teoretic, analistul îşi construieşte strategia de interogare a unui text făcând apel la
propunerile de dată mai recentă ale naratologiei, de unde preia o seamă de „concepte operaţionale". Cu sau fără ele, dar mânuind o cheie de lectură cât mai puţin uzitată, eventual nefolosită încă, criticul se angajează de predilecţie în explorări cu un grad ridicat de dificultate. Uşor polemice, disociative atât cât să limpezească un context, tâlcuirile lui evită abordarea de tip impresionist, se feresc de cochetăriile criticii infidele. Atent la iradierile peisajului social şi spiritual, lărgind câteodată excesiv câmpul de referinţă, cercetătorul, în febrilă vânătoare de esenţe, îşi face, s-ar zice, un punct de onoare din a nu se opri la suprafaţa lucrurilor. O dominantă a investigaţiilor sale, în afară de operaţiunea firească de reliefare a ipostazei „definitorii" a unor scriitori, este monitorizarea, cu un sensibil măsurariu, a procesului de receptare critică a valorii, presupunând detectarea unor motivaţii ale cursului ei adesea capricios. Aceeaşi dicţie cerebrală în medalioanele de autori, portretizaţi cu vocaţia formulărilor subtil-penetrante, unele sintagme având turnura caracterizărilor de referinţă. în
G.	Ibrăileanu H. îl recunoaşte pe „fondatorul cercetării emi-nescologice". La Al.O. Teodoreanu, descoperă „faţa ascunsă" a unui „prozator artist", făcând „literatură din literatură" în naraţiunile lui pline de farmec şi rafinament, care exaltă, în maniera lui Boccaccio, „viaţa ca sărbătoare". Din publicistica lui B. Fundoianu deduce „setea de echilibru a acestui neliniştit". De o consistenţă împinsă până la refuz, complexă în articulaţii, analiza creaţiei lui Dan Botta relevă o remarcabilă înzestrare îndeosebi pentru radiografia fenomenului poetic. în fine, încercări de sinteză precum Gruparea poetică „Iconar" şi Literatura germană în paginile „Universului literar", închegate în urma unor documentări laborioase şi eficiente, sunt preţioase contribuţii de istorie literară, în zone mai puţin umblate.
SCRIERI: Atelier de istorie literară, pref. Constantin Ciopraga, Iaşi,
1999.	Ediţii: Al.O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc, postfaţa edit., Iaşi, 1989; Dan Botta, Unduire şi moarte, cu un Fragment pentru Dan Botta de Mircea Eliade, postfaţa edit., Iaşi, 1995; De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, pref. Victor Dumea, Iaşi, 1998 (în colaborare cu Victor Dumea).
Repere bibliografice: Z. Omea, Proza lui Păstorel Teodoreanu, RL,
1989,	18; Gheorghe Hrimiuc-Toporaş. In memoriam, ALIL, t. XXXIV, 1994-1995; Florin Faifer, Saşa, CRC, 1995,6; Ioan Holban, Sentimentul de pierdere: la patruzeci de ani, CRC, 1995, 6; Victor Dumea, Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, CRC, 1995,6; V. Teişanu, Un editor dărăbănean, „Gazeta de Botoşani", 1995, 1457; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 195-196; Maftei, Personalităţi, VII, 134-136; Nicolae Manolescu, De ce scrieţi?, RL, 1999, 28; Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni, 102-103; Nicolae Turtureanu, Mătrăguna dulce, Iaşi, 2001,206-207,219-221. F.F.
HRISOVERGHI, Alexandru (27.11.1811, Iaşi - 9.III.1837, Iaşi), poet. Trăgându-se dintr-o familie de greci stabiliţi în Moldova şi menţionaţi printre marii boieri ai ţării încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, H., al doilea fiu al vornicului Neculai Hrisoverghi, a început să înveţe carte în greaca veche cu un dascăl din Chişinău, unde familia se refugiase la 1821, şi şi-a continuat învăţătura tot în greceşte, din 1824 până în 1827, la Iaşi, în pensionul părintelui Singhel, dobândind apoi
533 Dicţionarul general al literaturii române
Hristache
noEZiî
a .)sî
Kf)IJIIE KOMII.lET'Jb.
Iatniî.
•fta KanTOpa <!>oaieV C'&tcjjji.
—--------------------------------------------------------------
cunoştinţe de limba şi literatura franceză în pensionul lui Monton. Un vestit dascăl al timpului, Franguli, îl familiarizează cu clasicii greci. în 1830 tânărul intră în oştirea naţională, dar, bolnav, părăseşte armata în 1832 pentru a se îngriji (în acest scop face o călătorie la Adrianopol). Citeşte din romanticii francezi şi începe să scrie. în 1834 publică oda Ruinelor Cetăţii Neamţu. Este singura poezie care i-a apărut în timpul vieţii, dar care l-a făcut îndeajuns de cunoscut. Reintrând în armată, H. ajunge aghiotant domnesc. Boala nu-1 cruţă, deşi se tratează la Viena şi la băile din Ischia. Moare încă foarte tânăr, de tuberculoză osoasă.
în 1837 C. Negruzzi i-a publicat traducerea dramei Antony a lui Al. Dumas, în al cărei erou damnat, fatal, însingurat H. se regăsea. Prin grija familiei, un volum, Poezii (traduceri şi originale), este editat în 1843, cu o prefaţă de M. Kogălniceanu. Mai receptiv faţă de spiritul timpului ca traducător, H. se orientează, printre primii în epocă, spre literatura modernă, romantică, tălmăcind — în genere exact, dar într-o limbă neşlefuită - din Schiller (Mâna, Tânărul la pârâu), Hugo (Dimineaţa) şi Lamartine (Lacul). Andre Chenier (din care a dat în româneşte Elegia a XXXVIII-a, sub titlul Lampa, şi Idila
a Xll-a, Neera) era modelul său. în schimb, „cercările" sale (erotică şi elegie) sunt prozaice şi comune, nedesfăcute din formele greoaie ale poeziei secolului al XVIII-lea. Ruinelor Cetăţii Neamţu are un pronunţat caracter ocazional, lipsindu-i accentul meditativ pe care îl pune în joc motivul ruinelor.
H.	deplânge decăderea morală a celor ce risipesc cu indiferenţă vestigiile unui trecut eroic.
SCRIERI: Poezii, pref. M. Kogălniceanu, Iaşi, 1843; [Poezii], în Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu, Scrieri alese, îngr. II. Chendi, Bucureşti, 1909, 64-83. Traduceri: Al. Dumas, Antony, pref.
C.	Negruzzi, Bucureşti, 1837; [Sappho, Chenier, Schiller, Lamartine, Hugo], în Poezii, Iaşi, 1843.
Repere bibliografice: Chendi, Pagini, 353-359; Apostolescu, Infl. romanţ, V-VI; Călinescu, Ist. lit. (1941), 154-156, Ist lit (1982), 161-163; Popovici, Romanţ rom., 370-373; Ist lit., II, 399-401; Anghelescu, Preromant. rom., passim; Cornea, Originile, 588-589; Dicţ. lit. 1900,442; Scarlat, Ist. poeziei, 1,339-341; Dicţ. scriit rom., II, 544-545; Florin Faifer, Trubadurul, CL, 2002,10.	S.C.
HRISTACHE, pitarul (sfârşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX), cronicar şi versificator. Mic boier bucureştean, poate aceeaşi persoană cu aceea cunoscută în istoria literară ca pitarul
H.	Ioanide, H. termina în 1817 Istoria faptelor lui Mavroghene vodă şi a răzmiriţei din timpul lui, pe la 1790, publicată abia în 1863, în revista „Buciumul", iar în volum, de V.A. Urechia în Istoria românilor (1893) şi separat, de Gh. Adamescu, sub titlul Povestea mavroghenească (1896). Ca fir epic principal, Istoria... urmează cursul evenimentelor, dar cu scopul de a acumula date pentru caracterizarea bizarului vodă şi pentru realizarea tabloului viu al domniei sale. Cronica are două momente epice distincte prin conţinutul faptic, dar şi prin atitudinea diferită a autorului. Până la războiul turcilor cu nemţii este urmărită cu un ochi critic şi cu uimire persiflantă activitatea domnitorului, plin de ciudăţenii şi de cruzime, imprevizibil în hotărâri, înconjurat de apropiaţi şi slujitori pe măsură. Modul înţelept în care Mavrogheni a ştiut să se pregătească de război îl face însă pe cronicar să vadă în el un conducător energic, drept şi demn de laudă. Fiindcă nu urmăreşte o reconstituire istorică, ci caracterizarea unor întâmplări şi personaje senzaţionale, Istoria... are o existenţă independentă ca operă literară. Relatarea este subiectivă, fiind selectate numai faptele capabile să producă o impresie puternică. Descrieri cu tentă hiper-bolizantă, aglomerări vaste de substantive şi epitete creează reuşite portrete şi tablouri. Rima este facilă, uneori chiar forţată, dar ritmul alert e adecvat precipitării întâmplărilor. Prin lexic, printr-o anume familiaritate, prin umorul maliţios şi echivoc, cu un specific de mahala bucureşteană, Hv cu iscusinţa sa de a versifica, pare să-l prefigureze pe Anton Pann.
SCRIERI: Povestea mavroghenească, îngr. Gh. Adamescu, Bucureşti, 1896; ed. îngr. şi introd. Dan Simonescu, CPV, 225-229,258-281.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit, III, 117-122; Călinescu, Ist.lit. (1941), 57-59, Ist.lit. (1982), 51-53; Piru, Ist. lit, II, 189-196; Dicţ. lit. 1900,
442-443; Manolescu, Istoria, I, 23-26; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997,380-388; Dicţ. esenţial, 384.	C.	T.
Hropotinschi
Dicţionarul general al literaturii române 534
HROPOTINSCHI, Andrei (19.VIII.1942, Dângeni, j. Edineţ), critic literar şi folclorist. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1965), după care, între 1965 şi 1974, a lucrat în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde şi-a susţinut doctoratul în filologie (1973) cu tema Folclorismul nuveliştilor moldoveni, apoi la editurile Cartea Moldovenească, Lumina şi Literatura Artistică (aici în calitate de redactor-şef), în fine, la ziarul „Moldova suverană", ca redactor-şef (1994-1997). Este autorul mai multor cărţi de critică: Evoluţia prozei contemporane (1978), Revelaţia slovei artistice (1979), Reflecţii critice (1981), în care cultivă critica tematistă cu descrieri amănunţite ale subiectului, adesea plătind tribut sociologismului dominant în epocă. A mai semnat Treptele creaţiei - trepte ale măiestriei, un studiu despre Vladimir Beşleagă (1981), Problema vieţii şi a creaţiei, o analiză a operei lui Ion Druţă (1988). A scris schiţe şi povestiri umoristice, a participat la pregătirea unor culegeri de folclor şi ediţii ale scriitorilor clasici, s-a manifestat ca traducător.
SCRIERI: Brigadirul, Chişinău, 1977; Evoluţia prozei contemporane, Chişinău, 1978; Revelaţia slovei artistice, Chişinău, 1979; Treptele creaţiei
-	trepte ale măiestriei, Chişinău, 1981; Reflecţii critice, Chişinău, 1981; Problema vieţii şi a creaţiei, Chişinău, 1988.
Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, Treptele creaţiei lui V. Beşleagă, „Nistru", 1982,12; Mihail Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987,112-119; Cimpoi, Ist. lit Basarabia, 271.	V.C.
HRYHOROWICZ, Zdzisîaw (4.XII.1952, Swiebodzin, Polonia), românist polonez. Este fiul lui Leon şi al Janinei Hryhorowicz. A absolvit Institutul de Filologie Romanică (1976) şi Institutul de Filologie Polonă (1984) la Universitatea din Poznan.
Debutează publicistic în revista „Studia Romanica Poznaniensia", în 1986, cu studiul Polska formuia zolismu [Formula polonă a zolismului], şi editorial, cu lucrarea Demetru Demetrescu-Urmuz. Mişdzy dadaizmemasurrealizmem [Demetru Demetrescu-Urmuz. între dadaism şi suprarealism], apărută în 1995. A obţinut titlul de doctor în filologie în anul 1984, cu o teză privind literatura română: Al. Macedonski în limba franceză. Studiile publicate în revistele de specialitate din Polonia şi România atestă o preocupare subliniată pentru poezia interbelică şi pentru cea contemporană, în ipostazele lor inovatoare îndeosebi. Monografia consacrată lui Urmuz expune analitic reliefurile operei scriitorului român în context european, judecăţile de valoare conturând o viziune interpretativă cu destule valenţe de noutate.
SCRIERI: Demetru Demetrescu-Urmuz. Mişdzy dadaizmem a surrealizmem, Poznan, 1984. Traduceri: I.C. Chiţimia, Literackie studia i szkice rumunistyczno-polonistyczne, Varşovia, 1983 (în colaborare cu
H.	Misterski, J. Plecinski, J. Styczynski şi C. Tokarski).	St.	V.
HUDICI, Vera (1.1.1917, Cotileu-Hotin - 28.1.1999, Bucureşti), prozatoare şi publicistă. Urmează cursurile liceale la Hotin. Până la război lucrează ca soră de caritate la Piatra Neamţ şi Roman, iar după aceea, ca directoare a unui orfelinat. Face
studii la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1957-1960). Este redactor la „Flacăra" (1950-1951) şi „Tânărul scriitor" (1952-1956). Laureată a Premiului revistei „Flacăra" în 1949, va primi în 1995 Premiul Naţional al Fundaţiei „România Mare". Debutează la începutul anilor '40 cu povestiri în ziarele „Ceahlăul" şi „Apostolul" din Piatra Neamţ. A folosit şi psudonimul Credinţa Coteleanu. H. este autoarea unor romane şi culegeri de povestiri: Drumul spre lumină (1950), Nădejdi neîmplinite (1951), Răspântia (1957), Zile de primăvară (1961), Traista cu umbre (1970), împăcarea (1981), Aureola iubirii (1988). Proza sa este dominată, mai cu seamă în anii '50, de poncifele epocii, chiar dacă uneori ideologizarea nu e compactă. Cupluri romantice puse în situaţii-limită, episoade de pe front şi momente de scindare a conştiinţei sunt aduse în pagină şi ca posibile proiecţii autobiografice. O bună parte a scrisului său o constituie memorialistica nedisimulată (Din dragoste pentru Basarabia, 1992, şi Copilul din văzduh, 1995). Unele romane i-au fost traduse în limbile sârbă şi rusă.
SCRIERI: Ion Asaftei, Bucureşti, 1949; Drumul spre lumină, Bucureşti, 1950; Nădejdi neîmplinite, Bucureşti, 1951; Răspântia, Bucureşti, 1957; Zile de primăvară, Bucureşti, 1961; Traista cu umbre, Bucureşti, 1970; împăcarea, Bucureşti, 1981; Aureola iubirii, Bucureşti, 1988; Din dragoste pentru Basarabia, Bucureşti, 1992; Copilul din văzduh, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Th. Vlad, „Preşedinta", GL, 1954,8; I. Marinca, „Zile deprimăvară", VR, 1961,7; Antoaneta Macovei, „Zile de primăvară", JL, 1961,8; A. Ioan, „Traista cu umbre", „Scânteia", 1970,8492; IonCristoiu, Restituiri la timpul trecut, AFT, 1989,8; D. Ioachim, „Din dragoste pentru Basarabia ", „ Cuvântul românesc", 1993, ianuarie.	V.	C.
HUMORUL, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 5 octombrie 1944 până la 2 mai 1948. Redactori sunt, pe rând, Ştefan Baciu, Dem. Georgescu, A. Noi şi Ionel Lazaroneanu, iar directori — Dumitru Ion Lambru şi Al. Paşcanu. Editată în plin război, publicaţia manifestă o atitudine virulent antihitleristă, propunându-şi să lupte cu armele umorului împotriva relelor vremii. într-o scurtă notă inserată în primul număr se spune: „Revista aceasta nu e scoasă şi scrisă de oameni nesimţitori la necazurile altora. Dar o vorbă veche spune că românul face haz de necaz. Facem la fel şi noi, cu speranţa că vom izbuti să aducem o rază de bună dispoziţie în sufletul cititorilor noştri." Publicaţia reuşeşte, într-adevăr, să-şi atingă scopul, făcând să apară numeroase versuri, proze, scenete, anecdote, parodii şi caricaturi de bună calitate. Foarte acide sunt, de pildă, satirele antifasciste în versuri ale lui Ştefan Baciu şi ale lui Grigore Cumpănaşu, ca şi ale unor autori ce se ascund sub pseudonime precum Ivan Turbincă sau Don Garcia şi care îl au drept ţintă favorită pe baronul von Killinger. Dintre poeziile umoristice se disting parodiile după I. Minulescu semnate Vic.Tor. Notabilă este, de asemenea, colaborarea unor prozatori consacraţi ca Gh. Brăescu (cu schiţele Când e să fie, Pălăria, Milionarii, Legea chiriilor) şi Tudor Muşatescu (Columb, Poveste chinezească), aceştia fiind prezenţi şi cu scenete (Cocoşul, respectiv Duplex). La rubrica „Humor vechi românesc" sunt reproduse texte de B.P. Hasdeu, G. Topîrceanu, Dimitrie Anghel şi St.O. Iosif,
535 Dicţionarul general al literaturii române
Hurezeanu
iar la cea foarte bogată de „Humor străin", se întâlnesc traduceri din A.P. Cehov, Mark Twain, Georges Courteline, Jerome K. Jerome ş.a. Merită menţionate cele câteva tălmăciri ale lui Ştefan Baciu din poetul german Erich Kăstner. în seria nouă a revistei (1947-1948) sunt inserate însemnări memorialistice ale lui Horia Furtună. Acum, H. capătă un mai pronunţat caracter de divertisment şi de magazin, publicând din abundenţă anecdote, epigrame şi chiar rebusuri şi jocuri distractive.	I.M.
HUREZEANU, Emil (26.VIII.1955, Sibiu), poet şi publicist. Este fiul Paraschivei Hurezeanu (n. Ocneanu), profesoară, şi al lui Ioan Hurezeanu, inginer. Urmează şcoala primară şi liceul la Sibiu (1962-1974); va absolvi în 1979 Facultatea de Drept din Cluj-Napoca şi în 1990 Facultatea de Ştiinţe Politice din Boston (SUA). Este redactor (1976-1979) şi secretar general de redacţie (din 1978) al revistei „Echinox". Debutează editorial în 1979, cu volumul de versuri Lecţia de anatomie, prezentat de Ştefan Aug. Doinaş şi încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Este jurisconsult (1980), librar (1981) şi avocat (1982) în judeţul Sibiu. Obţinând o bursă Herder la Viena (1982-1983), recomandat de Ana Blandiana, se va stabili în Germania, unde va fi comentator politic la Radio Europa Liberă (din 1983) şi apoi director al Departamentului românesc la Radio Deutsche Welle. După 1990 H. desfăşoară o intensă activitate de jurnalist şi analist politic deopotrivă în Germania şi în România, volumele între câine şi lup (1996) şi Cutia neagră (1997) adunând şi o parte a publicisticii lui anterioare.
La douăzeci şi patru de ani poetul sintetiza atmosfera, stilul, temele şi poetica tinerilor de la „Echinox", care scriau despre moarte, melancolie, artă, existenţa frustrantă, într-o unanimitate tulburătoare. Era modul lor tipic de a spune „nu" epocii în care erau siliţi să trăiască. Faţă de colegii de generaţie (Adrian Popescu, Mc&ta Petreu, Dinu Flămând ori Virgil Mihaiu), H. aduce ceva propriu: o remarcabilă concentrare, aproape de enunţul eliptic. Despre Lecţia de anatomie se poate spune că reprezintă o apologie a livrescului, dar o apologie extrem de discretă, conjugată cu o frenezie vitalistă aproape cotropitoare, exprimată la rândul ei cu delicată voluptate. Fundalul poeziei îl constituie Sibiul natal cu tot ceea ce presupune el (spaţiu germanic, interioare tipice, muzica lui Bach, marii scriitori). Undeva, mai departe, ca o legendă, ca un vis de artă, se întrevede Italia. Dar H. schiţează propriul „tablou": Sibiul, peisajul din jur, cotidianul se transformă în operă de artă văzută prin prisma picturii şi a muzicii clasice. Nu se ştie unde sfârşeşte realitatea şi unde începe ficţiunea artistică. în această acronie şi atopie rezidă sunetul celor mai bune versuri din volum. Multe poeme sunt compoziţii rafinate, de o sobrietate enigmatică: „Fierbinţi şi totuşi umede ca ţigările / Fumate până la capăt. / Nu există nici o legătură între / Ochii mei tot mai mici în palme / Oho, acolo, unde mai plutesc corăbii / Fără catarg la vârsta mea de-acum / între ochii mei, buzele mele / Şi o dorinţă de linişte" (Orion). Pendularea între vitalism şi agonicul reverberând din imaginile de odinioară se
relevă drept sigiliu al poeziilor lui H., „construite pe o atare ambiguitate, dar cu un patos reţinut, cenzurat lucid, caracteristic modernilor, fiorul thanatic tulburător fiind mascat de aparenţa unei priviri impasibile, de chirurg ce înregistrează clinic realitatea corporală" (Ion Pop). Mai discursiv şi mai prozaic e volumul Ultimele, primele (1994), poate din cauza intruziunii prea vizibile a tensiunilor contemporaneităţii, mai ales sub semn politic. Nu mai este vorba de Sibiu, ci de Europa, într-un moment de gravă răscruce istorică. Poetul a renunţat la principala sa achiziţie, remarcabila concentrare verbală, optând pentru soluţia opusă. Din fericire, a dispărut şi livrescul mult prea acuzat. Versul are acum desfăşurarea amplă a unui discurs deseori înecat în plâns ori deviat într-un sarcasm cu tente tragice.
SCRIERI: Lecţia de anatomie, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Cluj-Napoca, 1979; Ultimele, primele, Bucureşti, 1994; între câine şi lup, Cluj-Napoca, 1996; Cutia neagră, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Poantă, Radiografii, II, 125-127; Gheorghe Grigurcu, „Anatomia" lui Emil Hurezeanu, RL, 1992, 32; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 210-213; Radu G. Ţeposu, Contemplarea vicioasă a durerii, RL, 1994, 26; Aurel Pantea, Chipurile nostalgiei, APF, 1994,
Hurjui
Dicţionarul general al literaturii române 536
10-12; Toma Roman, Totalitarismul şi „coada" lui, RL, 1996,17; Dan C. Mihăilescu, Politica ironiei juvenile, „22", 1997,586; Borbely, Xenograme, 105-107; Pop, Pagini, 225-233; Regman, Dinspre Cercul Literar, 161-164; Zaciu, Departe, 108-112; Dicţ. scriit. rom., II, 546-547; Dicţ. analitic, II, 355-356; Manolescu, Lista, I, 365-368; Popa, Ist. lit., II, 629-630; Manolescu, Enciclopedia, 387-388.	Mr.F.
HURJUI, Ion (18.IV.1933, Ploscuţeni, j. Vrancea), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Anei şi al lui Gheorghe Hurjui, învăţători. A urmat cursurile Liceului „Dimitrie Sturdza" din Tecuci, iar între 1951 şi 1957 pe cele ale Facultăţii de Medicină Generală din Iaşi. A funcţionat ca medic la Tutova, în judeţul Vaslui, şi la Iaşi. A urcat toate treptele didactice universitare, devenind profesor universitar, specialist în gerontologie-ge-riatrie, şeful Clinicii a V-a Medicală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" din Iaşi. Debutează cu versuri la revista „Cronica", în 1966. Colaborează la „Cronica", „Convorbiri literare", „Dacia literară", „Ateneu", „Symposion", „Revista V" ş.a. Este membru în cenaclul „V. Voiculescu" al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, pe care l-a iniţiat şi coordonat din 1964. Semnează şi cu pseudonimele Iuliu Horaţiu, Onih.
Prima carte de versuri a lui H., Noaptea Pandorei, apare în 1969, fiind urmată de Ornicul trecerii (1971), Poemia (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi) şi April (1986) . Volumul Poemia şi alte poeme (1995) este o antologie de autor, care, pe lângă piesele cele mai semnificative din cărţile anterioare, cuprinde şi un număr important de inedite, reunite sub titlul Ortopoeme. Acelaşi caracter îl are ediţia bilingvă, româno-engleză, Recurs la Poemia (2003), care adună poezii incluse în Poemia şi alte poeme, Limba Hu (2001) şi Sunetul cheamă auzul (2001; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi). Receptarea poeziei lui
H.	(altfel, generoasă) a fost una dintre cele mai contradictorii; pentru unii critici lirica lui „e de o limpezime de cristal, fără încifrări insolite" (Zaharia Sângeorzan), pentru alţii (Nicolae Manolescu) poetul „cultivă stările tulburi, anxioase, vagul sufletesc şi şi-a pus la punct un stil interogativ din care nu lipsesc aluziile livreşti (Iov, Robinson, Clitemnestra, Hamlet, Pandora)." Sigur este faptul că scriitorul îşi cenzurează drastic orice fior emoţional, afectivitatea fiind sancţionată de reflexivitate. Dacă nu e neapărat un cerebral, H. este în orice caz un sentimental bine temperat care, cultivând o metaforă concentrată, lasă uneori impresia de obscuritate. Comentatorii, vorbind despre temele esenţiale ale liricii sale — căutarea şi arderea —, remarcau gradul înalt de dificultate în transmiterea mesajului poetic, ce pretinde din partea cititorului o „lectură performantă" (Ioan Holban), care să permită receptarea corectă a eşantionului de real propus de poet şi refacerea întregului din care a fost desprins. încifrarea constituie o provocare adresată cititorului, pus în situaţia de a colabora cu autorul, acesta neimpunând, ci doar propunând un univers liric posibil: Poemia. Există însă în lirica lui H. şi piese de o reală melodicitate incantatorie, unde învestitura simbolică a cuvântului capătă valenţe estetice deosebite (Lămpi, Izvod, Colinde I,
II,	III). Deşi în aparenţă nu are de-a face cu literatura, lucrarea
Medicul familiei. Terapie cognitivă (Carte de învăţătură pentru toate vârstele) (I-II, 1994-1997) poate fi citită şi în registru literar. Umorul (surprinzător) îşi găseşte aici o formă dintre cele mai nimerite. Stilul colocvial, tonul debutonat fac din aride sfaturi medicale nu doar o lectură accesibilă, ci şi una foarte agreabilă, în stagiunea 1982-1983 i-a fost reprezentată pe scena Teatrului „Luceafărul" din Iaşi piesa pentru copii şi tineret Comedie cu războinici.
SCRIERI: Noaptea Pandorei, Bucureşti, 1969; Ornicul trecerii, Iaşi, 1971; Poemia, Iaşi, 1980; Iubirea din strada a şaptea, Iaşi, 1983; April, Iaşi, 1986; Poemia şi alte poeme, pref. Ioan Holban, Iaşi, 1995; Limba Hu, Iaşi, 2001; Sunetul cheamă auzul, Iaşi, 2001; Recurs la Poemia -Appeal to Poemia, ed. bilingvă, îngr. şi tr. Laura Ioana Leon, pref. Ioan Holban, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: DanLaurenţiu, „Noaptea Pandorei", LCF, 1969, 26; Dumitru Micu, „Noaptea Pandorei", RL, 1969, 36; Nicolae Manolescu, „Noaptea Pandorei", CNT, 1969,43; Gh. Ionescu, „Noaptea Pandorei", ATN, 1969,10; Virgil Cuţitaru, „Noaptea Pandorei", IL, 1969, 12; Dan Petrescu, „Noaptea Pandorei", 0,1969,12; Haralambie Ţugui, „Ornicul trecerii", 0,1972,3; Const. Ciopraga, „Ornicul trecerii", CRC,
1972,	6; Zaharia Sângeorzan, „Ornicul trecerii", RL, 1972, 20; Daniel Dimitriu, „Ornicul trecerii", CL, 1972,5; Lit. rom. cont., 1,530-531; Virgil Cuţitaru, Spaţii, Iaşi, 1981,228-236; Liviu Leonte, „Iubirea din strada a şaptea", CL, 1983,10; Ioan Holban, „Iubirea din strada a şaptea", RL, 1984, 13; Costin Tuchilă, „Iubirea din strada a şaptea", LCF, 1985, 39; Taşcu, Poezia, 254-257; Liviu Leonte, Drumul lui Iuliu Horaţiu, CRC, 1995,17; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii, III, Iaşi, 1996,110-122; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 196-197; Liviu Grăsoiu, Moment biografic, LCF, 2001,38; Liviu Leonte, Avatarurile limbii Hu, CRC, 2002,4; Ioan Holban, Limba Hu a poeziei adevărate, DL, 2003,2.	D. Gr.
HURMUZ, Adrian (pseudonim al lui Ioan C. Popovici;
11.XI.1898, Fălciu, j. Vaslui — ?), prozator. A absolvit, în februarie 1924, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi a intrat în magistratură, ca ajutor de judecător la Silistra, abia în martie 1926. Ulterior va fi peregrinat şi prin alte localităţi, urcând totodată treptele ierarhice. în primăvara anului 1925 tânărul licenţiat citea nuvela împăratul atât la Sburătorul, cât şi în cenaclul condus de Mihail Dragomirescu. Apreciată de acesta din urmă, proza este publicată tot atunci în „Mişcarea literară", care, împreună cu „Ritmul vremii", îi dă la iveală şi alte scrieri. Mihail Dragomirescu, în calitate de director al Institutului de Literatură, considerându-1 pe H. o „nădejde literară", îi acordă Premiul pentru proză pe anul 1925, materializat în tipărirea la Casa Şcoalelor a volumului de debut Minunea (1926). Prozatorul va mai fi prezent cu nuvele şi fragmente de roman în „Clipa", „Viaţa literară", „Gazeta Băileşti", „Ţara de Jos", „Premiera ilustrată", „Pleiada", „Revista literară" şi mai frecvent în „Adevărul literar şi artistic", „Duminica Universului" şi „Gândirea". De sub tipar îi apar volumul de nuvele Cărarea cenuşie (1929) şi romanul Un strigăt în noapte (1933). Un alt roman, intitulat Bancherul cu părul de aur, este publicat parţial în foiletonul „Calendarului" (1932-1933). Semnătura lui H. se mai întâlneşte în 1942, sub o nuvelă, în ziarul „Bacăul" şi în 1946, sub două articole politice, în „Drumul nostru" (Bucureşti).
537 Dicţionarul general al literaturii române
Hurmuzachi
Localizate în spaţiul rustic al Ţării de Jos, în preajma Prutului, cele mai izbutite nuvele din Minunea au în centrul lor coagularea unei obsesii în jurul unui fapt real — „păcatul" unei fete ce se lasă sedusă de fiul arendaşului (Copilul buruienilor), adulterul unui telegrafist (Hoţul) etc. — ori al unor credinţe străvechi - locul rău (Calul alb), soarta (Ceasul din zid), blestemul (Hoţul), femeia fatală (Profesoara de dragoste), împăratul peştilor (împăratul), comoara revelată de flăcări (Comoara din cetate) etc. —, anticipând întrucâtva Rusoaica lui Gib I. Mihăescu şi, în acelaşi timp, proza târzie a lui V. Voiculescu. H. are un ascuţit spirit de observaţie, dovedit în plasticitatea unor detalii, putinţa de a reda dialogul viu, bogat în elemente de grai local, care îl individualizează pe vorbitor, precum şi darul povestirii. Nu de puţine ori însă compoziţia este neglijată, ca şi cum autorul şi-ar fi pierdut răbdarea în pregătirea deznodământului, ceea ce este mai evident în două nuvele ample din Cărarea cenuşie. în Dragostea doamnei Precup ingenuitatea reprezentărilor erosului, pe care le are narato-rul-autor, mai întâi copil, apoi adolescent, cucereşte, în pofida prezenţei (auto)ironiei maturului. Paginile acestea se leagă însă nefiresc cu o povestire melodramatic-senzaţională, axată pe sinuciderea unei verişoare obligate să se mărite cu amantul mamei sale. în Cine a fost Stroilă focalizarea narativă ezită între doamnele şi domnişoarele din protipendada târgului de provincie devenite surori de caritate, naratorul-autor prezent la spitalul de campanie în calitate de cercetaş şi, în fine, Stroilă — un Don Juan rănit, care trăieşte în cele din urmă o criză de conştiinţă, fuge din spital şi se lasă ucis pe front. Când
H.	se mărgineşte la povestirea unei întâmplări, precum în Fuga, sau la prezentarea unei obsesii, ca în Candidaţii, rezultatele sunt mai bune. Acelaşi lucru se întâmplă şi în prozele scurte publicate după 1929, precum Studenţi, Fericirea Chivei Basaraboi, Foca, Salomia, Coniac. Conştient de capacitatea sa redusă de a construi epic, prozatorul se distanţează în încercările romaneşti de modelul realist. Comentariile auctoriale, uneori ironice, alteori trecând în pamflet, se înmulţesc, iar elementele neverosimile sau groteşti până la absurd se aglomerează în chip provocator chiar şi în ceea ce este „o copie de pe natură", în Bancherul cu părul de aur, „roman de moravuri bancare", personajele principale sunt iniţial doi bancheri, proprietari ai „templului modem", precum şi un actor, locul lor fiind însă curând luat de politicienii anilor '30, „ascunşi" sub nume hazoase: Ionel şi Gheatăruptă Bizanţ (Ionel şi Vintilă Brătianu), Mihai Siberu (Constantin Stere), Ilie Cămeşan sau Cămeşoi (Ion Mihalache), Tergiversu (Iulian Maniu), Vodă Berbec (Al. Vaida-Voevod). La fel, perechea centrală din Un strigăt în noapte, prinţul aviator Comnen şi soţia sa, ar putea fi la sorginte figuri reale, iar un al treilea, Anghel Imperator, este o caricatură a lui Comeliu Zelea Codreanu. Obiect al pamfletului nu este doar acesta din urmă, „insurgentul", teroristul cu voie de la poliţie, ce năzuieşte la propria-i glorificare, ci şi celelalte personaje, satira alunecând astfel într-o neagră mizantropie.
SCRIERI: Minunea, Bucureşti, 1926; Cărarea cenuşie, Bucureşti, 1929; Un strigăt în noapte, Bucureşti, 1933.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, O nădejde literară, „Mişcarea literară", 1925, 31; Pompiliu Constantinescu, „Minunea", SBR, 1926,4; C. Georgiade, „Minunea", CL, 1926,6; Note, „Ţara de Jos", 1927,4-5; George Dumitrescu, Opinii literare, Bucureşti, 1927,65-69; Cora Valescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1928, 55-61; Mihail Dragomirescu, Critică, II, Bucureşti, 1928,283; Constantin Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930,181-184; Radu Bogdan, „Un strigăt în noapte", „Litere", 1934,10; Lovinescu, Scrieri, V, 207-208; Straje, Dicţ. pseud., 332; Cristea, Teleorman, 325; Lovinescu, Sburătorul, 1,121,146, 149,280.	V.D.
HURMUZACHI, Alexandru (16.VIII.1823, Cernauca-Cernăuţi
—	20.111.1871, Napoli), gazetar. Este fiul lui Doxachi Hurmuzachi şi frate cu Gheorghe, Eudoxiu şi Constantin, alcătuind cu toţii un puternic grup de sprijinire a culturii şi literaturii române din Bucovina. După ce a terminat şcoala primară, gimnaziul şi liceul german la Cernăuţi, H. s-a înscris la Facultatea de Drept din Viena, pe care a absolvit-o în 1845. De la această dată s-a dedicat cu toată energia cauzei românilor din Bucovina, militând pentru apărarea culturii, limbii şi literaturii naţionale. A făcut parte din redacţia gazetei „Bucovina", ajutându-1 pe fratele său Gheorghe între octombrie 1848 şi decembrie 1849, iar în 1850 conducând-o singur. A purtat aproape toată corespondenţa jurnalului, a cules şi a paginat ştirile, a stilizat articole, a redactat partea în limba germană. Pentru poziţia sa politică în favoarea unităţii naţionale a românilor a fost arestat şi închis. De la înfiinţare, în 1862,
H.	a condus Reuniunea română de leptură din Cernăuţi,
Hurmuzachi
Dicţionarul general al literaturii române 538
propunând transformarea acesteia în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina (1865). A fost membru al Societăţii Academice Române. Deputat în Dieta Bucovinei, apoi în Camera de la Viena, şi-a continuat neobosit activitatea, până când, în plină putere, aflat în Italia, a fost doborât de boală. Adus în ţară, a fost înmormântat la Dulceşti (judeţul Neamţ), la fel ca şi fratele său Constantin.
Pentru H., interesul faţă de dezvoltarea naţiunilor se justifică prin evoluţia civilizaţiei, iar aceasta, la rândul ei, constituie un sprijin substanţial pentru cultură, care ar fi însuşi scopul omenirii. Ca oricare cultură, şi cultura poporului român trebuie să izvorască din chiar fiinţa lui, din particularităţile lui, şi să nu fie un împrumut mecanic de la alte popoare. In consecinţă, susţine H., el este dator să-şi dezvolte pe orice cale individualitatea, pentru a se putea opune cosmopolitismului dăunător cultivat în Imperiul Austriac. Pentru atingerea obiectivelor sale, a stabilit şi a dezvoltat relaţii culturale cu românii din Moldova, Muntenia şi Transilvania, gazeta „Bucovina" devenind în scurt timp un puternic focar al unităţii româneşti. Considerând teatrul ca un mijloc de manifestare a naţionalităţii, H. i-a acordat o atenţie deosebită, insistând în cronicile sale din „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina" asupra virtuţilor civice ale spectacolelor dramatice.
SCRIERI: Cuvânt de deschidere rostit la I-a adunaţie generală a Reuniunei române din Cernăuţi, Cernăuţi, 1862.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 222-223; C. Loghin, O sută de ani de la naşterea lui Alecu Hurmuzachi, Cernăuţi, 1924; Romulus Cândea, Un luptător bucovinean: Alecu Hurmuzachi, Sibiu, 1941; Dicţ. lit. 1900,443; Satco-Pânzar, Dicţionar, 96-97.	D.M.
HURMUZACHI, Gheorghe (17.IX.1817, Cemauca-Cernăuţi — 13.V.1882, Cernăuţi), gazetar. Este fiul lui Doxachi Hurmuzachi şi frate cu Alexandru, Eudoxiu şi Constantin. După ce a terminat liceul la Cernăuţi, a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Viena. Participă la mişcarea revoluţionară de la 1848 şi obţine permisiunea autorităţilor „chezaro-crăieşti" de a scoate un ziar în limba română. A devenit astfel redactorul responsabil al celui dintâi periodic al românilor din Bucovina, gazeta „Bucovina", apărută de la 4 octombrie 1848 până la 20 septembrie 1850. în paginile ei a luat apărarea unor principii democratice şi revoluţionare, militând totodată pentru a se acorda şi românilor din Imperiul Austriac drepturi politice. Este semnificativă campania condusă de el pentru înfiinţarea unei Catedre de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi. Aceleaşi idealuri l-au călăuzit şi în activitatea de deputat în Dieta Bucovinei. Când, în 1865, la propunerea lui Alexandru Hurmuzachi, Reuniunea română de leptură din Cernăuţi s-a transformat în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, H. a fost ales cel dintâi preşedinte al ei, funcţie pe care o va păstra până la moarte. Un timp a fost şi redactor al „Foii Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", pe care a reuşit să o transforme într-o revistă răspândită printre românii de pretutindeni. A contribuit la
aceasta, în chip hotărâtor, şi poziţia sa în problemele limbii şi ortografiei. Apărător al unităţii limbii române, s-a opus constant teoriilor lui Aron Pumnul.
în special în „Foia Soţietăţii...", H. a publicat articole şi recenzii în care demonstra valoarea folclorului românesc (considerat „sufletul naţiunii"), recomandând ca pe viitor să fie avut cu deosebire în vedere criteriul estetic. Era de părere că în cazul literaturii populare legate de practicile magice culegătorul va trebui să însoţească textele cu argumente capabile să combată acele practici. La poezia cultă H. lua în discuţie cu deosebire limba, apreciind mai cu seamă versurile care tindeau să realizeze un echilibru între expresia populară şi cea cultă.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 221-222; C. Loghin, Gheorghe Hurmuzachi, în Şaptezeci de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, Cernăuţi, 1932, 19-37; Dicţ. lit. 1900,
443-444; Satco-Pânzar, Dicţionar, 97-98.	D.M.
HURUBĂ, Dumitru (26.X.1944, Călnaci, j. Harghita), poet, prozator şi publicist. Este fiul Anei Hurubă. A frecventat şcoala primară în satul natal (1951-1955), apoi clasele gimnaziale în Subcetate (1955-1958) şi liceul la Topliţa (absolvit în 1963). Practică diverse profesiuni, iar în anii 70 se stabileşte la Deva, unde o vreme este impiegat la întreprinderea de Transporturi Auto. Frecventează, începând din 1973, cenaclul literar Ritmuri din Deva, iar între 1982 şi 1985 este preşedintele cenaclului. După 1989 lucrează în presă, fiind secretar literar la publicaţia satirică „Râsu' lumii" (1990-1991), redactor la ziarul „Glasul Ardealului" (1991-1992), redactor-şef al publicaţiei „Comerţul hunedorean" (1992-2001). Câţiva ani deţine funcţia de şef al Compartimentului presă-publicitate din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a judeţului Hunedoara. în martie 1995 fondează publicaţia lunară „Opinii culturale". Debutează cu versuri în 1967 în ziarul „Steaua roşie" (Târgu Mureş), iar un deceniu mai târziu îi apare prima proză în revista „Vatra", cu o prezentare de Dan Culcer. Editorial, figurează mai întâi în volumul colectiv Debut '86, prima carte, Iubita mea, e ora indexării, apărându-i în 1994. Este prezent, de asemenea, în numeroase antologii de proză umoristică. Colaborează cu versuri, proză şi publicistică la „Ateneu", „Vatra", „Luceafărul", „Orizont", „România literară", „Transilvania", „Tribuna", „Urzica", „Al cincilea anotimp", „Orient latin" (Timişoara), „Moftul român", „Cuvântul liber" (Târgu Mureş), „Adevărul Harghitei", „Mesagerul transilvan" (Cluj-Napoca) ş.a.
Deşi prozele lui H. nu au trecut neobservate la apariţia în paginile revistelor, volumul Iubita mea, e ora indexării atrage atenţia asupra unui alt gen de literatură, fiind o culegere de versuri parodice, satirice şi umoristice în stilul consacrat de
G.	Topîrceanu, cultivat însă şi de Ionel Fernic. Abia cu a doua carte, Rezervaţia de zăpăciţi (Carte de colorat mintea) (1995), scriitorul revine la proza scurtă. Schiţele şi povestirile grupate aici, ca şi în Bună seara, Domnule Mann... (1998), Un scorpion pe contrasens (1999), Scuzaţi că ne-am cunoscut... (2001), scrise de-a lungul a trei decenii, vădesc un instinct sigur al situaţiilor comice şi predilecţia pentru observaţia morală în registru
539 Dicţionarul general al literaturii române
Husar
ironic şi sentimental. Sunt decupate din banalul cotidian încurcături ciudate, farse voluntare şi involuntare al căror erou sau victimă generică este omul comun. Mici funcţionari în birouri obscure, şoferi, lucrători forestieri, şantierişti, ţărani, secretare, tineri căsătoriţi, purtând nume deseori bizare, sunt implicaţi în situaţii, întâmplări, dialoguri ingenios articulate.
O	vizită aşteptată ca un eveniment sărbătoresc se transformă într-o adevărată „ocupaţie străină", mutatul într-o casă nouă devine un dezastru, iar plecarea în concediu echivalează cu o rătăcire ş.a.m.d. Prozatorul exploatează eficient potenţialul comic al proiectării în negativ, răsturnând datele iniţiale ale naraţiunii, sau utilizează procedeul amplificării prin repetiţie, aglomerare şi treptată stilizare în sensul caricaturii. Relatarea, aparent impasibilă, e condusă, în general, spre un final neaşteptat, contrastant ori paradoxal-sinonimic, iar dialogurile vii, percutante, aglutinează deformări uneori funambuleşti ale vorbirii de zi cu zi ori clişee din cea mai strictă actualitate. Câteva proze (Accelerat 78, vagon 9, Mortonca, Basculanta albastră, Un şpriţ, întâmplare sentimentală) ilustrează un filon autobiografic şi sentimental filtrat cu discreţie.
SCRIERI: Iubita mea, e ora indexării, Deva, 1994; Rezervaţia de zăpăciţi (Carte de colorat mintea), Deva, 1995; Carte de colorat mintea (Cântece de leagăn din tranziţie), pref. Eugen Evu, Deva, 1998; Bună seara, Domnule Mann..., Timişoara, 1998; Un scorpion pe contrasens, Deva, 1999; De vorbă cu..., Timişoara, 1999; Scuzaţi că ne-am cunoscut..., Timişoara, 2001; Insomnii binefăcătoare, Deva, 2001; Păcătoşenii..., Deva, 2002; Balamucul, dragostea mea..., Deva, 2002.
Repere bibliografice: Valeriu Bârgău, Un prozator, „Drumul socialismului" (Deva), 1981,7376; Radu Mareş, Prima treaptă, TR, 1985, 52; Dan Culcer, Prezentare, RL, 1986,32; Radu Ciobanu, Blânde ironii, TR, 1995, 48-49; Eugen Curta, Dumitru Hurubă şi „rezervaţia de zăpăciţi", VTRA, 1996,10; Doina Dobreanu, Confesiunea ca modalitate artistică, „Opinii culturale", 1999, 1; Iulia Argint, Satir dansând, RL, 2002,40.	C.H.
HUSAR, Al.[exandru] (26.IV.1920, Ilva Mare), estetician, critic literar, poet şi memorialist. S-a născut în familia cu cinci copii a Veronicăi (n. Mici) şi a lui Coloman Husar, mecanic de locomotivă. Face şcoala primară în Ilva Mare, iar în 1931 este înscris la Liceul Grăniceresc „George Coşbuc" din Năsăud. Debutează în 1936 în anuarul liceului. Compune versuri ce-i sunt publicate în revistele „Vatra" şi „Solia", ca şi în „Curierul elevilor năsăudeni". După bacalaureat, urmează Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, specialitatea filosofie (are aici, ca profesori, pe Tudor Vianu şi Mihai Ralea, însă audiază şi cursuri ori conferinţe ţinute de N. Iorga), iar în paralel, după sfatul lui Iuliu Moisil, frecventează Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie de pe lângă Arhivele Statului. Colaborează cu eseuri, cronică literară, poezie la „Decalogul", „Curentul literar", „Universul literar", „Claviaturi", „Albatros", „Meşterul Manole", „Pagini literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Răboj năsăudean" (din 1939 conduce publicaţia). îşi ia licenţa în estetică şi critică literară cu Tudor Vianu, în 1945. Profesor la liceul difi Năsăud, lucrează apoi la Arhivele Statului din
Năsăud şi Cluj (1946-1950). Din 1951 este asistent la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, la Catedra lui D. D. Roşea. Contactul cu Lucian Blaga, care aprecia articolele „tânărului filosof" ce îi era doctorand din 1947, constituie o fecundă ucenicie. Odată cu desfiinţarea, în 1952, a facultăţii, H. ajunge la Catedra de istorie medie a României ca asistent al profesorului David Prodan. în „Făclia" din 1953, la sărbătorirea lui Dimitrie Cantemir, H. îşi reia activitatea publicistică după zece ani de tăcere. Traduceri de poezie îi apar în „Scrisul bănăţean" şi „Luceafărul de ziuă" (1956-1957). Din 1959 se transferă la Universitatea „AL I. Cuza" din Iaşi, unde, la Facultatea de Filologie, mai bine de un sfert de secol predă — după
G.	Călinescu şi AL Dima — estetica. îşi susţine doctoratul în filosofie la Bucureşti, în 1972. în 1975 şi 1976, ca profesor asociat, va preda la Universitatea „San Marcos" din Lima (Peru). Scrie la „Astra", „Ateneu", „Cronica", „laşul literar", „Luceafărul", „Secolul 20", „Viaţa românească", „Steaua", „Limbă şi literatură", „România literară", „Manuscriptum", „Revista română", „Dacia literară" ş.a. Publică, după evocarea cetăţilor medievale din Dincolo de ruine, debutul său din 1959, volume de istorie şi critică literară — întoarcerea la literatură. Printre clasici (1970), Mioriţa (De la motiv la mit) (1999), întoarcerea la literatură. Aplicaţii (2000), Pro Eminescu (2001), Printre contemporani. Oameni şi cărţi (2003), de teorie a artei — Ars longa (1980), Metapoetica. Prolegomene (1983; Premiul Academiei
Husar
Dicţionarul general al literaturii române 540
Române), Izvoarele artei. Adfontes (1988), Tradiţii naţionale (în estetică şi filosofia artei) (2001), de literatură — Irenikon (1990), Anti-Gog (1997), Poeme de odinioară (2000), de memorii — Lecţiile istoriei (O, temporal) (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Periplu prin memorie (O, temporal) (1998), de istorie — Ideea europeană sau Noi şi Europa (Istorie, cultură, civilizaţie) (1993).
Profesor, orator entuziast, captivant şi singular prin idealismul său, H. susţine în cărţile sale două dimensiuni fundamentale ale împlinirii omului: tradiţia naţională, pe de o parte, şi percepţia prin cultură a chintesenţelor sau a generalului filosofic, pe de alta. Modele permanente sunt G. Coşbuc (a şi editat, în 1966, culegerea de evocări Coşbuc văzut de contemporani), Tudor Vianu, Lucian Blaga, dar şi Titu Maiorescu,
E.	Lovinescu, G. Ibrăileanu, Al. Dima, prezenţe vii într-o panoramă a contribuţiilor româneşti în estetică. Aceasta e considerată filosofie aplicată la artă şi literatură şi, mergând pe urmele lui Blaga, după care arta nu poate fi gândită la nivelul ei cel mai înalt decât prin filosofie, H. abordează simultan fenomenologia artei şi sistematica sau filosofia acesteia. Astfel, în Metapoetica reuneşte informaţie şi interpretare pentru a defini principiul intern şi universal al organizării artei şi, totodată, pentru a susţine, prin sistemul dedus, „metateoria", adică „ştiinţa generală a artei" — o sinteză de poetică şi, în acelaşi timp, o filosofie, o metafizică a creaţiei. Prin meta-poetică, frontierele esteticii sunt depăşite. Centrul artei nu mai e căutat nici în frumos, nici în categoria mai largă a esteticului. El este un principiu, numitorul comun al diverselor arte şi tehnici: artisticitatea, ca aspiraţie integratoare manifestată în procesul prin care opera ia fiinţă, denumit, după vechii greci, poiein. Conceptul de poiein, astfel înţeles, pune ideea de a produce o formă, un novum, pe acelaşi plan cu conţinutul, materia acestui novum, ce sunt elemente spirituale, precum şi cu semnificaţiile umane şi axiologice pe care le degajă creaţia. Poiein defineşte acea mişcare proprie artei prin care elemente din afara ei devin un fapt estetic, unind astfel „o esenţă cu o existenţă", şi este intim legată de mimesis prin transfiguraţie, iar de simbol prin participare semnificativă. Perspectiva propusă e unitară, conceptele centrale, cu adevărat organice, indică principii operative în artă. Şi când se afirmă ca scriitor,
H., „umanist cu sensibilitate de poet" (Const. Ciopraga), oscilează, prins între o subiectivitate acută (manifestată indirect) şi fascinaţia în faţa ideilor generale. Memoriile sale sunt ale unui martor, autorul ferindu-se să se dezvăluie prea mult. însă ele vorbesc despre trăirea adâncă a istoriei şi a credinţei, despre cultul închinat cărţii şi prieteniei (a avut lungi şi constante prietenii, cu Const. Fântâneru, Vintilă Horia, Ion Şiugariu, Const. Ciopraga), despre miracolul legendelor, într-un Periplu prin memorie presărat cu însufleţite tablouri. Un jurnal este şi Anti-Gog, după cum un jurnal se voia provocatorul roman al lui Giovanni Papini, Gog, căruia H. îi construieşte o replică viabilă. Fără să-i fi scăpat sensul întors al cinismului demolator din paradoxurile prin care eroul lui Papini îl defineşte pe om, autorul român (ca şi dublul său din roman, închipuit drept un Anteu şi un Icar laolaltă) oferă icoane ale unei viziuni me-lioriste asupra omului, indicând, cu fiecare dintre afinităţile
elective pe care le mărturireşte (Pascal, Gandhi, Enescu, Tagore, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Robert Frost, Heisenberg, Tudor Arghezi), calea spre fericire şi spre pace a umanităţii, susţinută de muncă şi creaţie, de conştiinţa datoriei etice şi de iubire, de spiritul comuniunii cu ceilalţi, totul culminând cu imaginea tonică a eternei învieri a lui Hristos şi a omului. Dialogul, subiacent polemic, cu Papini are o capacitate reală de a absorbi reflecţia filosofică într-o structură de roman liric. Poezia (Irenikon, Poeme de odinioară) respiră într-un registru strict intim: figuri şi locuri de altădată trecute în climatul de evanescenţă al amintirii devin transparente jocuri de umbre, candori de contururi fluide, muzicale cantilene şi „ecouri" (Cărarea pierdută, Fântâna părăsită, Remember). Versurile nu evită să mărturisească reminiscenţe de lectură, dar, rămânând fidele naturii necontrafăcute a autorului, aleg o simplitate care le fereşte de mode, ca şi de livresc. H. a tradus din lirica lui Tagore, din Rimbaud, Eugenio Montale, Carlos Bousono, Antonio Machado, Garda Lorca, Gabriel Celaya, J.L. Borges, Juan Ramon Jimenez ş.a. întoarcerea la literatură, pe care două volume purtând chiar acest titlu o propun, aduce reinterpretări şi valorificări ale clasicilor în paralelisme ce îngăduie o lărgire a sensului („Hanul Ancuţei" şi „Banchetul", Luceafărul şi Meşterul Manole, Ultimul Decheneu). Cultivând o conştiinţă activă a identităţii noastre etno-culturale, devotat memoriei vii a acesteia, H. repune în discuţie miturile esenţiale în definirea sufletului românesc.
SCRIERI: Dincolo de ruine. Cetăţi medievale, Bucureşti, 1959; ed. Iaşi, 2003; întoarcerea la literatură. Printre clasici, Iaşi, 1970; Curs de estetică, I-II, Iaşi, 1978; Ars longa, Bucureşti, 1980; Metapoetica. Prolegomene, Bucureşti, 1983; Izvoarele artei. Ad fontes, Bucureşti, 1988; Irenikon, Cluj-Napoca, 1990; Ideea europeană sau Noi şi Europa (Istorie, cultură, civilizaţie), Iaşi-Chişinău, 1993; Lecţiile istoriei (O, temporal), Iaşi, 1995; Anti-Gog, Iaşi, 1997; Periplu prin memorie (O, temporal), Iaşi, 1998; Mioriţa (De la motiv la mit), Iaşi, 1999; întoarcerea la literatură. Aplicaţii, Iaşi, 2000; Poeme de odinioară, Timişoara, 2000; Pro Eminescu, Iaşi, 2001; Tradiţii naţionale (în estetică şi filosofia artei), Iaşi, 2001; Printre contemporani. Oameni şi cărţi, Iaşi, 2003. Antologii: Coşbuc văzut de contemporani, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Georgeta Dulgheru).
Repere bibliografice: D. Florea-Rarişte, „Dincolo de ruine", „Făclia", 1959,4069; Iordan Datcu, „Coşbuc văzut de contemporani", GL, 1966,37; Poezia ieşeană contemporană, îngr. I. Popescu-Sireteanu, pref. Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1968, 264-270; Zaharia Sângeorzan, Redescoperirea clasicilor, RMB, 1979, 10748; Grigore Smeu, Resursele unei sinteze estetice, „Revista de filosofie", 1981,2; Liviu Leonte, Arta şi izvoarele ei, CRC, 1989, 27; Grigore Ilisei, Portrete în timp, Iaşi, 1990, 105-113; Gheorghe Grigurcu, Profesorul poet, F, 1991, 9; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii, I, Iaşi, 1993,53-67; Ciopraga, Amfiteatru, 465; Domniţa nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domniţa Gherghinescu-Vania, îngr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995, 80, 83, 95-96, 99; Nicolae Turtureanu, Cuvinte încrucişate, Iaşi, 1996, 96-97; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 197-199; Micu, Scurtă ist., IV, 212; Sorin Pârvu, Chipul din apă, Iaşi, 1998, 69-72; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 179-180; Iordan Datcu, Un studiu nou despre „Mioriţa", RL, 1999,25; Petru Ursache, „Mioriţa", CL, 1999, 7; Cassian Maria Spiridon, Dialog cu scriitorul Alexandru Husar, CL, 2000,4; Adrian Voica, Vârstele templierului, CRC, 2000,5; Mircea Vlădică, Oameni de seamă ilveni, Cluj-Napoca, 2000,130-132;
541 Dicţionarul general al literaturii române
Huzum
Constantin Ciopraga, Perspective, Iaşi, 2001, 253-257; Al. Husar. Biobibliografie, Iaşi, 2002.	S.	C.
HUSKOVÂ-FLAJSHANSOVÂ, Jindra (12.11.1898, Praga -7.IX.1980, Bratislava), românistă slovacă. H. a avut o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea limbii şi literaturii române în Slovacia. A făcut studii de filologie clasică la Universitatea din Praga, unde a învăţat limba română cu Jan Urban Jarnlk. Urmează apoi, în anii 1919-1920, la Universitatea din Bucureşti, cursurile profesorilor I.-A. Candrea şi O. Densusianu. în anul 1921 îşi susţine la Praga teza de doctorat Terminologia religioasă românească, cu privire specială la influenţele slave. A funcţionat ca lector extern (din 1922) şi apoi intern (din 1953), iar din 1968 ca profesor la Universitatea din Bratislava.
Traducerile sale din literatura română, receptate atent în mediul literar slovac, au selectat din scrierile lui I.L. Caragiale (Momente şi schiţe, Conu Leonidafaţă cu reacţiunea şi O scrisoare pierdută), Mihail Sadoveanu (Povestiri. Hanu Ancuţei) şi Zaharia Stancu (Desculţ), având parte de o primire „foarte favorabilă, elogioasă" (Libusa Vajdovă). în schimb, traducerea din Amintiri din copilărie de Ion Creangă nu a convins cititorul slovac că se află în faţa unui mare scriitor, întrucât traducătoarea nu a recurs „la resursele expresivităţii rurale existente în fondul de bază al limbii slovace" (Libusa Vajdovă).
SCRIERI: Rumuni, jich kulturni minulost a pritomnost se zvlâstnie zretelem kestykum se slovany [Românii, trecutul şi prezentul lor cultural cu privire specială la contactele lor cu slavii], Bratislava, 1922; Rumunski prosaikove a râmei vyvoje jeinotlivyen literarnich skol [Prozatorii români în cadrul diferitelor şcoli literare], Praga, 1927; Modemâ rumunskâ drama [Dramaturgia românească modernă], Praga, 1934; Slovâci a Rumuni [Slovacii şi românii] (în colaborare cu M. Hodza), Bratislava, 1935. Traduceri: Lukullova tfesen ajine rumunske novely [Cireşul lui Lucullus şi alte nuvele], Praga, 1926; Zaharia Stancu, Som bosy[Desculţ], Bratislava, 1949, Kvety zeme [Florile pământului], Bratislava, 1962; Mihail Sadoveanu, Vyber z poviedok [Opere alese], Praga, 1953, V znamem Raka [Zodia Cancerului], Bratislava, 1960; Aurel Baranga, Burina [Iarba rea], Martin, 1952; Petru Dumitriu, Cesta bez prachu [Drum fără pulbere], Bratislava, 1952; I.L. Caragiale, Vyber z diela [Opere], Bratislava, 1954; Ion Creangă, Spomienky z detstva [Amintiri din copilărie], Bratislava, 1957; Mihai Beniuc, Moja Itaka [Ithaca mea], Bratislava, 1961 (în colaborare cu Milan Ferko şi Milota Sidlovâ).
Repere bibliografice: Jindra Huskovâ-Flajshansovâ şi corespondenţii săi români, tr., îngr. şi introd. Libusa Vajdovă, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1991; Libusa Vajdovă, Rumunskâ literatura v slovenskej kulture (1890-1990), Bratislava, 2000,307-308, passim.	I.D.
HUZUM, Virgil (12.XII.1905, Ianca, j. Brăila - 6.VII.1987, Focşani), poet. Este fiul Clarei (n. Androniu) şi al lui Ioan Huzum, farmacist. A urmat şcoala primară în Darabani (judeţul Botoşani) şi Focşani, apoi Liceul „Unirea" din Focşani (1916-1923), unde debutează, ca. poet, sub oblăduirea lui
I.M. Raşcu, în „Anuarul societăţii literare «Grigore Alexandrescu» pe 1922-1923". Student al Universităţii din Bucureşti (va obţine în 1929 licenţa în farmacie, iar în 1931, cu menţiunea magna cum laude, licenţa în litere şi filosofie), publică versuri,
cronică literară şi plastică în „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Viaţa literară", „Cuvântul", „Radical", „Vitrina literară", „Bilete de papagal". A frecventat cenaclul de la „Literatorul" şi a făcut parte din Gruparea Generaţiei Tinere (1929). îi apar volumele de versuri  la maniere de... (1926) şi Bolta bizantină (1929). în 1930 redactează „Gândul Vrancei" şi scoate, împreună cu I.M. Raşcu şi alţi tineri scriitori, revista „îndreptar". Este prezent în „Zodiac", „Mişcarea" (Iaşi), „Cronicarul", „Excelsior". Din 1932 activează ca profesor de filosofie la Liceul „Unirea" din Focşani. Colaborează la „Şcoala Putnei", „Treisprezece" (Focşani), „Pământul" (Călăraşi), „Sânzana", „România literară", „Focşanii", „Gazeta cărţilor", „Progresul", „Revista Fundaţiilor Regale", „România eroică" (Cluj), „Curentul", „Rampa". Devine, în 1936, membru al Societăţii Scriitorilor Români. Pentru placheta Zenit (1935), este distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români acordat celei mai bune cărţi de versuri a anului. După o lungă perioadă de tăcere, revine, în 1973, cu Mirajul sunetelor.
H., care în 1929 anunţa eseul Poezia structurală, a fost, teoretic, adeptul unei lirici desprinse de concret, construită, abstractă şi generalizatoare precum matematicile, cu modele în Paul Valery şi Ion Barbu. Nu a avut însă forţa de a-şi pune stihurile în acord cu aceste deziderate novatoare. Â la maniere de... e o culegere de parodii şi pastişe agreabile, dovedind buna cunoaştere a poeziei româneşti şi universale. A doua
Hyperion
Dicţionarul general al literaturii române 542
carte, Bolta bizantină, încearcă — în vis şi legendă, senzualitate şi culoare, în mistica luminii şi a apei — să recompună un „vechi suflet din Răsărit": „bolta bizantină" este metafora acelui orizont spiritual. Dincolo de tuşe ce trimit la modernism (fluidizarea senzaţiilor, dominanta muzicală), tonalitatea generală a ciclului se înscrie în linia unui romantism minor, discret elegiac. Nici cele douăsprezece poeme din Zenit, cu lirismul lor sublimat, alunecând spre un ermetism orfic, nici echivalenţele emoţiilor generate de muzică din Mirajul sunetelor nu conduc către experienţe esenţiale ale sufletului, însă menţin poezia într-un climat rafinat. H. a tradus, publicându-le în revista „Pământul" din 1937, versuri din Paul Verlaine, Jean Moreas, Stuart Merill, Paul Valery, Georges Rodenbach.
SCRIERI: Â la maniere de..., Focşani, 1926; Bolta bizantină, Bucureşti, 1929; Zenit, Bucureşti, 1935; Mirajul sunetelor, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 314-315, VIII, 228-229, XII, 306-307; Lovinescu, Scrieri, IV, 242, VI, 166; FI. Dimoftache, „Mirajul sunetelor", ATN, 1973, 12; Adrian Popescu, „Mirajul sunetelor", ST, 1973, 18; Noica, Semnele, 238; Dicţ. scriit. rom., II, 547-548.	S.C.
Velter, Luchian Vlasiu. Deşi mai puţin prezente, critica şi istoria literară nu lipsesc nici ele din revistă. Este omagiat
O.	Goga (într-un articol de Alexandru Hodoş, 3/1933), iar G. Bogdan-Duică semnează două „fragmente dintr-o istorie literară a Transilvaniei" (3-4/1933). De menţionat sunt şi recenziile lui C. Argintam despre cărţi importante ale lui Liviu Rebreanu, G. Ibrăileanu, Panait Istrati, Camil Petrescu, eseurile clasicistului Ştefan Bezdechi, în care este apărată ideea unei civilizaţii întemeiate pe valori autentice (Spre barbarie..., Moartea lui Pan, învierea), şi interviul luat lui Emil Isac de Ionel Gh. Severeanu. Numeroase şi de bună calitate simt traducerile din scriitori clasici sau contemporani. Ştefan Bezdechi tălmăceşte din Tucidide, Petre Grimm din Shakespeare şi Eduard Morike, Ion Gherghel din Goethe, AL Iacobescu din Shelley, Corneliu Albu din Petofi, Pimen Constantinescu din Dante, Boccaccio şi D'Annunzio, iar D. Stănescu — dintr-o serie de prozatori spanioli. Tot traduceri conţin în principal şi câteva numere speciale ale revistei dedicate artei şi literaturii poloneze sau liricii bulgare moderne. Alţi colaboratori: Alex. Munteanu, Mihail Drăgănescu, V. Beneş, Claudia Millian, Emil Zegreanu, G. Retezeanu, George Popa.	I.M.
HYPERION, publicaţie apărută la Cluj, lunar, între 1 ianuarie 1932 şi februarie 1935, sub directoratul lui C. Argintam şi purtând subtitlul „Litere şi arte"; de la numărul 4 din 1932, subtitlul devine „Revistă literară şi artistică", iar de la numărul 7-10 din 1934, „Revista poeziei". Frumos ilustrată cu reproduceri de artă şi având mbrici bogate, H. a pornit la drum cu un program estetic minimal, exprimat discret într-un mic text intitulat Lămuriri şi plasat în ultima pagină a primului număr. In cei trei ani de apariţie această atitudine echilibrată s-a menţinut, textele apărute vădind destulă varietate şi aparţinând unor autori cu orientări diferite. Pe lângă versurile romantic-tradiţionaliste ale lui C. Argintam, prezente aproape număr de număr, pot fi întâlnite scrieri ale unor poeţi precum Coca Farago, Zaharia Bârsan, Ion Th. Ilea, Nicolae Graur, Al. Iacobescu, Florica Ciura, Marta D. Rădulescu, Marcel Olinescu. în ce priveşte proza, se reţin cele câteva povestiri ale aceluiaşi C. Argintam (Iren, Cinstita, Lăutarul, băcanul şi bancherul, Uţa), micile compoziţii lirico-psihologice ale lui Augustin Tătaru şi Vucol Dorna, ca şi schiţele semnate de V. Reu, Marcel
HYPERION, buletin trimestrial subintitulat „Cartea românească în Occident", apărut la Paris din iunie 1982. Comitetul de redacţie este alcătuit din Ioana Brătianu, Matei Cazacu, Cicerone Poghirc, Sanda Stolojan. Dorinţa promovării cărţilor tipărite la editurile româneşti din exil a generat fondarea acestui foarte interesant periodic cultural, în cuprinsul căruia lista titlurilor reprezintă doar o anexă. Câte un articol (Cicerone Poghirc, începuturile istoriei româneşti: contribuţii lingvistice, Matei Cazacu, Istoriografia românească în exil) fixează repere ale existenţei românilor în timp şi consemnează stadiul cercetărilor în diverse domenii. Din volumele recent tipărite se reproduc fie texte reprezentative, în genere versuri (Al. Busuioceanu, Horia Stamatu, Ioan Cuşa, Ştefan Baciu, Mira Simian, V. Ţâră, Nicolae Petra), dar şi proză (Mircea Eliade, Emil Cioran, Grigore Cugler, I. G. Duca, Monica Lovinescu), fie scurte fragmente de evocare (Michel Meslin despre Mircea Eliade, Mircea Eliade despre Nae Ionescu, Ştefan Baciu despre Grigore Cugler, Vitalien Laurent despre Gheorghe Brătianu, Sanda Stolojan despre Vintilă Horia etc.).	/. O.
Ibrăileanu, Garabet
Ionescu, Eugen
Istrati, Panait
545 Dicţionarul general al literaturii române
lacoban
IACHIM. Ion (1.1 .1950, Cornova, j. Ungheni), prozator. Absolvent al Facultăţii de Litere a Institutului Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1972), I. a fost, între 1975 şi 1978, doctorand la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe şi apoi a funcţionat ca profesor. Este laureat al Premiului de Stat al Moldovei în domeniul învăţământului (1988).
Debutează în 1983, cu volumul de nuvele şi povestiri întoarcerea la mare, în care realul şi imaginarul se îmbină firesc, precum în basme, ţintind modelarea morală şi stimularea imaginaţiei micului cititor. Acelaşi aliaj este propriu şi celorlalte culegeri de povestiri pentru copii: Un dar de la Moş Dănilâ (1988) şi Amintirile piţigoiului Zbanţ (1996). Cartea Cu jăraticul pe buze sau Nastratin al Iaşilor (1994) reprezintă o reconstituire, în stilul biografiilor romanţate, a unor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa lui Ion Creangă. I. este autorul a două culegeri de însemnări privind experienţa sa de profesor: Apostol fără nimb
(1991)	şi Lăcrămioara, îulia, Trăncănel, dragii mei elevi... (1993).
SCRIERI: întoarcerea la mare, Chişinău, 1983; Un dar de la Moş Dănilâ, Chişinău, 1988; Apostol fără nimb, Chişinău, 1991; Lăcrămioara, Iulia, Trăncănel, dragii mei elevi..., Chişinău, 1993; Cu jăraticul pe buze sau Nastratin al Iaşilor, Chişinău, 1994; Amintirile piţigoiului Zbanţ, Chişinău, 1996; Compoziţii literare, Chişinău, 1997.
Repere bibliografice: I. Ciocanu, O carte despre Ion Creangă sau Bucuria şi mâhnirea unei lecturi, LA, 1995, ianuarie; Lidia Grebencea, Ion lachim. Bibliografie, Hânceşti, 1995.	N.BI.
IACOBAN, Mircea Radu (19.11 .1940, Iaşi), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Măriei (n. Grămadă), învăţătoare, şi al lui Alexandru lacoban, judecător. în 1956 a absolvit liceul în oraşul natal, iar în 1962 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. A funcţionat ca redactor la Studioul Radio Iaşi (1961-1966) şi la revista „Cronica" (1966-1969), ca director al Editurii Junimea (1969-1979) şi apoi al Teatrului Naţional (1979-1990) şi al Teatrului „Luceafărul" din Iaşi (din 1994). A fost secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Moldova (1970-1989); a condus cotidianul „Realitatea" (din 1996). Debutează în 1959 la revista „Luceafărul" şi colaborează ulterior la majoritatea publicaţiilor din ţară.
Prozator, dramaturg, publicist, reporter, crainic sportiv,
I.	a dovedit de-a lungul anilor multiple disponibilităţi. Volumul de povestiri Estudiantina, cu care debutează în 1962, lasă să se întrevadă doar câteva dintre virtualităţile relevate în cărţile ulterioare. Preocupat de viaţa tinerilor în mijlocul cărora trăieşte, autorul încearcă să dea la iveală resorturile ce le generează comportamentul şi să pătrundă dincolo de aparenţa întâmplărilor. Predispoziţia pentru tonul anecdotic, jovialitatea şi verbozitatea se manifestă însă chiar şi acolo unde subiectul abordat ar fi cerut un ton grav. Nedumerit în Atlantida (1968) este o culegere de nuvele foarte deosebite ca scriitură de povestirile din cartea anterioară. Stilul eliptic, nervos, care sugerează fără să expliciteze, înlesneşte surprinderea sincronă a mai multor stări sufleteşti, creând impresia de dedublare a personajului narator. Atent la gesturile mici, aparent nesemnificative, autorul le învesteşte cu valori simbolice: sărutul pe care femeia
îl depune pe fruntea bărbatului iubit devine un sigiliu ale cărui contururi se păstrează intacte doar atâta timp cât durează iubirea (Viaţă legată cu aţă). Volumul O mască în plus (1969), deşi pare o suită de schiţe ce au doar personajele în comun, este, în realitate, un roman în care firul cronologic al povestirii s-a rupt, protagoniştii apărând pe scenă nu în ordinea firească a întâmplărilor, ci parcă la voia hazardului. Povestea propriu-zisă este dintre cele mai banale, dar dispunerea narativă a secvenţelor ce nu-şi urmează logic una alteia, ci îşi răspund şi se completează contrapunctic, oferă în final satisfacţia refacerii întregului din elemente disparate. Romanul Departe (1975) narează într-un stil alert, nu lipsit de ironie şi umor, incredibilele aventuri ale unui autor de romane poliţiste, devenit ad-hoc detectiv particular. Avatarurile traversate de erou sunt relatate în cea mai autentică manieră poliţistă, I. dovedindu-se un bun cunoscător al tehnicii suspansului. Tonul degajat, atmosfera de bonomie şi bună dispoziţie, într-un cuvânt registrul „uşor", sunt brusc abandonate, autorul introducând — neinspirat — o tonalitate gravă, ce distonează profund cu nota iniţială. Dintr-o „joacă" de-a detectivul, protagonistul se vede transformat în martor al unei drame soldate cu o sinucidere, fapt ce dă o altă turnură întâmplărilor. Verva, dialogurile antrenante sunt înlocuite treptat printr-o atmosferă apăsătoare, sumbră, astfel încât impresia ultimă este că romanul a fost gândit ca o ilustrare a
Iacobescu
Dicţionarul general al literaturii române 546
motoului ales de autor: „Şi iată, deci, distanţa dintre râs şi plâns." Ca reporter şi comentator sportiv, I. a semnat câteva cărţi unde uneori a apelat şi la „serviciile" prozatorului: Cu microfonul în buzunar (1969), Lumea într-o picătură (1971), Altfel despre sport (1972), Din Azore în Antile (1973), Razna prin trei continente (1977). O apariţie aparte o constituie Cronica Basarabiei. 1990-1995 (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), carte ce apelează la toate genurile gazetăreşti — reportaj, eseu, comentariu, document de arhivă — pentru a contura nu doar un portret al Basarabiei contemporane, ci şi dramaticul său destin istoric. De un succes aparte s-au bucurat piesele lui I., volumul Sâmbătă la Veritas (1973), care, pe lângă piesa eponimă, mai cuprinde Tango la Nisa şi Fără cascadorir fiind distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Reprezentate de-a lungul multor stagiuni, ele au ţinut afişul inclusiv la teatre prestigioase din străinătate (de exemplu, Teatrul Naţional din Weimar). Opţiunea publicului pentru acest tip de teatru a fost determinată de tematica abordată şi mai cu seamă de tenta de firesc imprimată întregului, de la nivelul replicilor până la construcţie, performanţe ce deveneau concomitent şi capcane, deoarece mesajul era marcat de ideologia epocii. Eroii sunt oameni obişnuiţi, dar dramaturgul nu cultivă banalul, mediocrul, ci surprinde un moment ieşit din comun, decisiv pentru evoluţia personajului. în acest moment se concentrează, de fapt, toate datele anterioare, care păreau definitorii pentru psihologia lui. O întâmplare ce anunţa a nu avea o prea mare importanţă (un accident de maşină, în Fără cascadori) declanşează o serie de reacţii imprevizibile, ce răstoarnă premisele. Astfel, dacă înainte de accident eroul era un tânăr actor arătos, talentat, ovaţionat, obişnuit cu lauda şi admiraţia, uşor superficial, ajungând să nu mai preţuiască sentimentele adevărate, în orice caz „băiat simpatic", în momentul-cheie se dovedeşte un ins fricos, de o laşitate dezgustătoare, gata să arunce vina pe umerii oricui, numai ca el să poată scăpa. Dialogul sprinten, replicile vioaie fac din această piesă, ca şi din celelalte inspirate din contemporaneitate, agreabile lucrări dramatice cu priză la public, în pofida unei recuzite convenţionale. De o cu totul altă factură, Noaptea (1976) şi Reduta şi şoarecii (1977; Premiul Academiei Române) încearcă reconstituirea trecutului istoric. Culoarea locală, limbajul nu pot rămâne însă la latitudinea autorului, nu pot fi inventate, iar documentarea, în astfel de cazuri, ar fi fost nu numai o fază necesară, ci absolut indispensabilă, fiindcă altfel, aşa cum se întâmplă în piesele „istorice" ale lui I., problematica şi personajele primesc doar un drapaj de epocă, ceea ce, la urma urmei, poate fi adecvat unui anume tip de teatru.
SCRIERI: Estudiantina, pref. Dumitru Mircea, Bucureşti, 1962; Nedumerit în Atlantida, Bucureşti, 1968; Cu microfonul în buzunar, Bucureşti, 1969; O mască în plus, Bucureşti, 1969; Lumea într-o picătură, Bucureşti, 1971; Altfel despre sport, Bucureşti, 1972; Sâmbătă la Veritas, Bucureşti, 1973; Din Azore în Antile, Iaşi, 1973; Departe, Iaşi, 1975; Noaptea, Bucureşti, 1976; Razna prin trei continente, Bucureşti, 1977; Reduta şi şoarecii, Bucureşti, 1977; Oastea oştilor, I, Iaşi, 1980; ...şi alte piese, Iaşi, 1985; Noaptea, pref. Valentin Silvestru, Bucureşti, 1986; Martor, Iaşi, 1988; Puterea ingrată la români, Iaşi, 1990; Cronica Basarabiei. 1990-1995,
Chişinău, 1995; Cercul, Iaşi, 2000; Uimiri, Bucureşti, 2001; Noaptea asta nu câştigă nimeni, Iaşi, 2002; Grădina lui Dumnezeu, Focşani, 2003.
Repere bibliografice: Zaharia Sângeorzan, „Nedumerit în Atlantida", CRC, 1968, 26; Constantin Constantin, „Nedumerit în Atlantida", TR, 1968, 28; Gabriel Dimisianu, „Nedumerit în Atlantida", VR, 1968,12; Zaharia Sângeorzan, „O mască în plus", CRC, 1969,46; Sasu, Progresii, 142-145; Virgil Cutitaru, Dincolo de măşti, CRC, 1973,4; Voicu Bugariu, Modalitate şi rezolvare, ARG, 1973,4; Liviu Leonte, Parodie şi gravitate, CRC, 1975, 52; Valeriu Cristea, Consecvenţa umorului, RL, 1976, 47; Valentin F. Mihăescu, Umor şi gravitate, LCF, 1976,50; Vlad Sorianu, Un prozator, ATN, 1977,1; Valentin Taşcu, Un exerciţiu de imaginaţie, ST, 1977, 2; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 376-378; Iorgulescu, Scriitori, 209-210; Cubleşan, Teatrul, 183-186; Mancaş, Teatrul, 62-63; Virgil Cutitaru, „Călătoriile" lui Mircea Radu lacoban, CL, 1980,2; Ioan Holban, Viaţa şi petrecerea moldovenilor, CRC, 1980, 47; Constantin Coroiu, Dialoguri literare, II, Bucureşti, 1980, 76-90; Vlad Sorianu, Epică şi reconstituire, ATN, 1981, 2; Ilieş Câmpeanu, Radiografia unei epoci, CNT, 1981, 24; Brădăţeanu, Istoria, III, 240-243; Diaconescu, Dramaturgi, 202-207; Faifer, Dramaturgia, 65-70; Ghiţulescu, O panoramă, 250-256; Cosma, Romanul, 1,212-213; Mircea Radu lacoban, DRI, 5-13; Dicţ. scriit. rom., II, 549-550; Ghiţulescu, Istoria, 366-370; Micu, Ist. lit, 671-672; Popa, Ist. Ut., 11,964. '	D.Gr.
IACOBESCU, Al.[exandru] (1.XII.1875, Segarcea, j. Teleorman
—	1945, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Firei şi al lui Matei Iacob, ţărani. Se stabileşte împreună cu familia la Craiova, unde urmează, începând din 1889, cursurile Liceului „Carol I". Imediat după absolvire preia conducerea bibliotecii Fundaţiei „Aman", unde funcţionează până când se pensionează, în 1935. Debutează cu proză în 1912, la săptămânalul „Fulgerul Doljului". împreună cu Marcel Romanescu înfiinţează la Craiova, în 1914, revista „Viaţa literară", care însă nu va rezista mai mult de doi ani. între 1920 şi 1927 este secretar de redacţie la „Ramuri". Colaborează la foarte multe publicaţii: „Flacăra", „Literatorul", „Drepturile femeii", „Capitala", „Cosinzeana", „România viitoare", „Lectura", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Cele trei Crişuri", „Datina", „Năzuinţa", „Clipa" ş.a. Cea mai intensă activitate o desfăşoară, din 1914 până în 1943, la revista „Ramuri", unde publică poezie, proză, numeroase articole şi cronici literare. Semnează atât cu numele său, cât şi cu pseudonimele Daniel Aramă, Ion Aramă, Theofil Roman şi Pantagruel. în 1940 editează, împreună cu Alexandru Colorian, volumul Poezii postume de Mihai Eminescu, act cultural ce provoacă multe ecouri în publicistica vremii. Traduce din Victor Hugo, Charles Dickens, F.M. Dostoievski, Cervantes, Jules Lemaitre, Ivan Bunin, Walter Scott, George Sand, Ladislas Raymont, Leopardi, Fenimore Cooper, James Oliver Curwood ş.a., înlesnind popularizarea unor opere insuficient cunoscute la acea vreme de publicul larg.
Poezia lui I. ar putea fi încadrată în zona lirismului descriptiv şi elegiac. în volumele de versuri Balade (1919), Sub zidurile Troiei (1920), Umbre peste ape (1923), Cosânzeana (1924), Lauri şi purpură (1929) şi Chipuri de bronz (1930), scriitorul abordează teme consacrate, desprinse din mitologia greco-latină sau din
547 Dicţionarul general al literaturii române
Iacobescu
istoria autohtonă. Nu există devieri semnificative de la modele, nici interpretări ale acestora dintr-o perspectivă proprie. Figurile istorice sau mitologice evocate sunt aidoma celor intrate în uzul cultural, iar limbajul este conformist, lipsit de vitalitate. De cele mai multe ori metafora se banalizează din cauza excesului de ornamente lexicale. Monotonia generală este uneori întreruptă de anumite scene dramatice, dar şi atunci gestica unor personaje precum Socrate, Oedip, Agave sau Mihnea cel Rău pare uşor artificială. în proza din Icoane şi privelişti (1926) şi Icoane din Bosfor (1932) scriitorul foloseşte aproximativ aceleaşi tehnici ca în poezie. Este remarcabilă abilitatea de a crea atmosferă în povestirile de război, impresiile de călătorie rămânând marcate de acelaşi descriptivism vetust. Romanul Moartea zimbrului (1944), a cărui acţiune este plasată în secolul al XlV-lea, este o extindere a legendei întemeierii Moldovei. Zimbrul este personificat prin căpetenia unei hoarde de tătari care o răpeşte pe Branda, viitoarea soţie a lui Bogdan, succesorul la tron al lui Dragoş Vodă. Activitatea lui I. este întregită prin câteva poveşti şi scrieri în proză pentru copii: Dracul păcălit (1941), Comoara de sub stâncă (1942) şi Fântâna fermecată (1945).
SCRIERI: Balade, Craiova, 1919; Sub zidurile Troiei, Craiova, 1920; Umbre peste ape, Craiova, 1923; Cosânzeana, Craiova, 1924; Icoane şi privelişti, Arad, 1926; Elegii şi poeme, Craiova, 1928; Lauri şi purpură, Craiova, 1929; Chipuri de bronz, Craiova, 1930; Icoane din Bosfor, Craiova, 1932; Pulberi înstelate, Craiova, 1935; Ursul cu laba-ntoarsă, Bucureşti, 1939; Vraja, Bucureşti, 1939; Maiestăţii Sale, Regelui, Bucureşti, 1940; Dracul păcălit, Bucureşti, 1941; Comoara de sub stâncă, Bucureşti, 1942; Moartea zimbrului, Bucureşti, 1944; Fântâna fermecată, Bucureşti, 1945; Poeme, Bucureşti, f.a.; Sonete, Bucureşti, f.a. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii postume, Bucureşti, [1940] (în colaborare cu Alexandru Colorian). Traduceri: Victor Hugo, Frunze de toamnă, Bucureşti, 1916; Pierre Loti, Spre trecutul mort, Bucureşti, 1916; Jules Lemaitre, Sofia de Montcemay şi alte nuvele, Bucureşti, 1916; Balzac, Prăvălia „La mâţa cu mingea", Bucureşti, 1917; Giacomo Leopardi, Poeme, Craiova, 1918; Ladislas Raymont, Povestiri, Bucureşti, 1918; Al. Dumas, Othon Arcaşul, Bucureşti,
1919,	După douăzeci de ani, Bucureşti, 1936, Vicontele de Bragelonne, Bucureşti, 1942, Laleaua neagră, Bucureşti, f.a.; Walter Scott, Oglinda mătuşei Margareta, Bucureşti, 1919, Richard Inimă de Leu, Bucureşti, 1941, Lucia de Lamermoor, 1943, Waverley, Bucureşti, 1944, Cavalerul crucii, Bucureşti, 1945, Talismanul, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Al. Ştefănescu-Medeleni); Charles Dickens, Şi lacrimile curgeau, Bucureşti,
1920,	Povestiri de Crăciun, Bucureşti, 1945; Emile Zola, Madeleine Ferat, Bucureşti, 1924, Visul, Bucureşti, 1928, Otrava, I-II, Bucureşti, 1929; George Sand, El şi ea, Bucureşti, 1926, Ultima dragoste, Bucureşti, 1930, Cora, Bucureşti, f.a.; Ivan Bunin, Potirul vieţii, Bucureşti, 1928; Joseph Kessel, Nopţi princiare, Bucureşti, 1928; F.M. Dostoievski, Umiliţi şi ofensaţi, Bucureşti, 1930, Casa morţilor, Bucureşti, 1944; Jack London, Martin Eden, I-II, Bucureşti, 1931; Cervantes, Don Quijote, I-II, Bucureşti, 1936; Fenimore Cooper, Corsarul roşu, Bucureşti, 1937, Pilotul, Bucureşti, 1938; Andre Maurois, Instinctul fericirii, Bucureşti, 1938; Andreas Latzko, Lafayette, Bucureşti, 1939; H. Sienkiewicz, Quo Vadis, I-II, Bucureşti, 1939, Prin foc şi sabie, Bucureşti, 1940, Potopul, Bucureşti, 1941, Neamul Polaniecki, Bucureşti, 1942, Pan Wolodiowski, Bucureşti, 1942; Fraţii Grimm, Cenuşăreasa şi alte poveşti, Bucureşti, 1940; Hervey Allen, Antonio Adverso, I-II, Bucureşti, 1941; H.C. Andersen, Soldatul de plumb, Bucureşti, 1941; Alessandro Manzoni, Logodnicii, Bucureşti, 1941; Van der Meersch, Maxence. Karelina, Bucureşti, 1942; A. D'Ennery, Două orfeline, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1943; Henry Fielding,
Tom Jones, I-II, Bucureşti, 1943; Pierre Benoit, Deşertul Gobi, Bucureşti, [1944]; E.B. Lytton, Vâltoarea, Bucureşti, 1945; Karl May, Valea Morţii, Bucureşti, 1947; James Oliver Curwood, Capcana de aur, Bucureşti, f.a.; Goethe, Stella, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931, 47; Iorga, Ist. Ut. cont. (1934), II, 148; Metzulescu, Literile, 1,80-83; Drăgan, Ist. Ut., 545; Perpessicius, Opere, II, 155-156; Firan, Macedonski - Arghezi, 238-239; George Sorescu, Poezia revistei „Ramuri". Unele contribuţii la istoria mişcării literare în Oltenia, Craiova,
1977,1-21; Dicţ. scriit. rom., II, 550-551.	Ş.A.
IACOBESCU, D. (pseudonim al lui Armând Iacobson; 1893, Craiova - 9.X.1913, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei Dorothea (n. Jensen), austriacă de origine, şi al lui Iacob Iacobson, medic. Orfan de tată la cinci ani, I. a urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi în Bucureşti, unde familia se mutase, a absolvit Seminarul Pedagogic Universitar. Avea paisprezece ani când i-a apărut o poezie în „Dumineca" (1907). A scris sub diferite pseudonime în revistele umoristice „Scoica" (1909-1910) şi „Nodul" (1909). Adevăratul său debut datează însă din 1911 în „Flacăra" (unde avea să publice până la sfârşitul vieţii), urmat de pezenţa, în 1912, în revista simbolistă „Insula". Timid,
Desen de Marcel lancu
Iacov Putneanul
Dicţionarul general al literaturii române 548
retras, a colaborat cu versuri, scurte proze, traduceri şi la „Noua revistă română" (1912-1913), „Noi pagini literare" (1913), incidental la „Arta" (1912), „Biruinţa" (1912), „Ilustraţiunea naţională" (1913), „Ramuri" (1913). Nu împlinise douăzeci de ani, când se stinge răpus de ftizie. „Literatorul" îl comemorează în 1918, „Facla" în 1922, dar abia în 1930 i se tipăreşte, cu prefaţa lui Perpessicius, un volum de poezii, Quasi. Titlul, împrumutat din Paul Verlaine, este cel pe care I. îl dăduse unui caiet manuscris şi trimite la tristeţea fluidă, insinuată ori travestită în peisajele sufletului şi ale poeziei. Poetul a ales deliberat formula simbolistă şi „modul minor", căruia îi aparţin melodia fragilă, suspendată, ca şi sublimarea trăirii ori disimularea ei în spatele unui lunatec joc de măşti. Reminiscenţe, atitudini îl fac tributar lui Verlaine şi lui Albert Samain mai ales, dar şi lui Charles Baudelaire. Muzicalitatea stingerii este cultivată cu rafinament, în acorduri/m de siecle. Dar şi tea-tralitatea animă un imaginar poetic pendulând între senzualitatea „serbărilor galante", de sorginte verlainiană, şi macabrul, baudelairean, al agoniei şi morţii. Cu graţie, I. evită pastişa, iar nota lui originală derivă din observarea incongruenţelor vieţii şi absorbirea lor într-un dans al halucinării funambuleşti (Noapte fantastică, Sonet regal, Trecutul, Scenetă, Nocturnă). Inima aprinsă de iubire e „lampion", „hârtie şi spoială"; „lumina nepoftită" îi stinghereşte pe morţii din suflet: „Doar unul dintre dânşii — un mic strigoi cuminte!, / un alb schelet sarcastic, un filosof bufon/ văzând că astrul tainic e doar un lampion/ zâmbeşte în tăcere şi doarme înainte." Cu imagini de un desen fin, noi, neaşteptate, I. este un poet de vocaţie reală, a cărui evoluţie curmată pretimpuriu a putut sugera apropieri de numele unor adolescenţi geniali: Rimbaud, Lautreamont, Raymond Radiguet.
SCRIERI: Quasi, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1930. Traduceri: [Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Albert Samain,
H.W. Longfellow], în Quasi, Bucureşti, 1930.
Repere bibliografice: I. Vinea, Publicistica literară, îngr. şi pref. Constantina Brezu-Stoian, Bucureşti, 1977, 39-43; Vianu, Opere, III, 233-237; Aderca, Contribuţii, 1,373-374; Davidescu, Aspecte, 265-269; Perpessicius, Opere, II, 99-100; Ionescu, Război, 1,121-123; Dan Botta, „Quasi", VRA, 1930,107; Al. A. Philippide, „Quasi", ALA, 1930,479; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 631, Ist. Ut. (1982), 709-710; Ciopraga, Ut. rom., 371-374; Zina Molcuţ, Simbolismul european, II, Bucureşti, 1983, 582-583; Micu, Modernismul, I, 195-196; Scarlat, Ist. poeziei, II, 351; Papahagi, Interpretări, 30-32; Dicţ. esenţial, 385-386; Dicţ. analitic, IV,
9-10.	'	S.C.
IACOV PUTNEANUL (20.1.1719 - 15.V.1778,Putna,j. Suceava), cărturar şi traducător. Originar de prin părţile Bucovinei, I. s-a călugărit de tânăr la mănăstirea Putna, unde a învăţat carte şi unde în 1736 a fost făcut ieromonah, iar în 1744, egumen. în 1745, la numai douăzeci şi şase de ani, a fost ales episcop de Rădăuţi, iar după cinci ani, datorită calităţilor sale şi activităţii culturale pe care o desfăşurase, a fost uns mitropolit al Moldovei (1750-1760).
Din bogata sa activitate ecleziastică este de reţinut hotărârea luată în sinodul din ianuarie 1753 prin care scaunul
mitropolitan să nu poată fi ocupat decât de ierarhi români. Această hotărâre avea să contribuie nu numai la apărarea şi consolidarea Bisericii naţionale, dar şi la crearea în mănăstiri şi episcopii, sub directa oblăduire a mitropolitului, a unor centre de cultură şi de rezistenţă (unii episcopi şi mitropoliţi de mai târziu — de pildă Leon Gheuca — se vor afla, alături de boierii instruiţi, în mişcarea masonică ce pregătea înlăturarea domnitorilor fanarioţi). Pe lângă aceasta, I. a jucat în epocă un rol important în viaţa culturală şi în dezvoltarea învăţământului din Moldova. Astfel, a înfiinţat la Putna, împreună cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanul, „o şcoală duhovnicească" după modelul Academiei movilene de la Kiev, în care se predau, în afara cunoştinţelor teologice, discipline proprii studiilor umaniste: gramatica, retorica, geografia şi istoria. Pentru încurajarea unui număr cât mai mare de copii să meargă la învăţătură, ca şi pentru sprijinirea dascălilor, a întocmit şi tipărit un abecedar cu titlul Bucvar sau începere de învăţătură (1755), în prefaţa căruia pledează pentru importanţa învăţăturii. în acelaşi spirit apare la Iaşi, în 1757, un Sinopsis adecă Adunare de multe învăţături, lucrare alcătuită de mitropolit „din multe scripturi". Pe lângă sfaturile destinate preoţilor despre felul cum trebuie oficiată liturghia, I. combate, în unele paragrafe, superstiţiile populare, cărora încearcă să le dea o explicaţie exactă, în spirit iluminist. Argumentând necesitatea de a dobândi noi cunoştinţe, el adresează, în încheiere, un nou apel părinţilor ca să-şi dea copiii la învăţătură: „Nu se poate să fie mai fericit omul, când pune tot gândul şi purtarea lui de grijă, în ce chip şi cu ce mijloace va putea să vază copiii lui rânduiţi spre pricopseala învăţăturii, după cum vedem nu numai în Sfânta Scriptură, ci şi la toate istoriile fericind pre părinţii aceia care pun silinţa lor cu neadormiţi ochi pentru învăţătura copiilor lor... Această învăţătură dar, văzând-o noi că este adormită întru întunerecul lenevirii, ni s-au rănit inima de foametea aceasta ce se află înrădăcinată în sufletele a unor din părinţi care îşi cresc copiii lor fără-nvăţătură. Deci fieştecare om ce este învăţat să cheamă om cuvântător, iar cel neînvăţat este asemenea dobitoacelor." Ierarh luminat, a sprijinit şi a tipărit pe cheltuiala sa numeroase cărţi: Alfavita sufletească spre folosul de obşte (1755), Cereasca floare şi Apostolul (1756), Psaltirea lui David (1757), iar în 1759 publică unele documente istorico-bisericeşti, adunate în lucrarea Despre lemnul sfintei cruci, şi un Liturghier. în 1754 a întocmit primul pomelnic al mitropoliţilor Moldovei, după documentele Mitropoliei şi informaţiile pe care le-a putut culege. I. s-a străduit să creeze la Iaşi un centru de cultură naţională, luând atitudine împotriva grecizării bisericii şi şcolii şi tipărind numeroase cărţi în limba română. Pe plan social, la îndemnul lui s-a desfiinţat „darea văcăritului"; opunându-se la reintroducerea ei, a fost nevoit să-şi dea demisia din scaunul mitropolitan şi s-a retras la mănăstirea Putna.
SCRIERI: Bucvar sau începere de învăţătură, Iaşi, 1755; Sinopsis adecă Adunare de multe învăţături, Iaşi, 1757.
Repere bibliografice: C. Eftimie, Viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei Iacob I Putneanul, Bucureşti, 1900; Iorga, Ist. Bis., II, 88,157, 161-163, 169-170; Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena,
549 Dicţionarul general al literaturii române
Iancu
1912,112-114; Iorga, Ist Ut., II, 593-597; N. Grigoraş, Mitropolitul Iacov
I	Putneanul, MM, 1958,9-10; Piru, Ist. Ut., II, 157-158; Lăudat, Ist. Ut., III, 99-105; Duţu, Coordonate, 219,226,250-252; Dicţ. Ut. 1900,445; Păcurariu, Ist. Bis., II, 353-359; Păcurariu, Dicţ. teolog., 202.	A.Sm.
IANA, Aurel (sfârşitul sec. XIX — prima jumătate a sec. XX), folclorist. A fost preot în satul Maidan (azi Brădişoru de Jos, j. Caraş-Severin), unde s-a căsătorit cu fiica preotului Sofronie Liuba, pasionat culegător de folclor. în colaborare cu acesta,
I.	a întocmit monografia satului Maidan, incluzând date geografice, antropologice, sociale, precum şi detalii despre portul popular şi îndeletniciri (păstorit, morărit, rotărit etc.). Monografia mai cuprinde tradiţii, legende, balade şi jocuri de copii, precum şi un glosar. Tot împreună cu Sofronie Liuba, I. a trimis la revista „Familia", sub semnătura Liuba-Iana, texte lirice, jpcuri de copii, culegeri de medicină populară ş.a. A mai publicat în „Familia", „Intendentul", „Luminătoriul" (Timişoara), „Progresul" (Oraviţa) şi „Tribuna" multe credinţe şi datini legate de naştere, înmormântare şi sărbători, strigături, doine, balade, anecdote şi poveşti. Descrierea amănunţită a jocului căluşarilor (Căluceniul sau Câluceriul) este una dintre contribuţiile cele mai vechi şi mai preţioase privind această manifestare folclorică românească atât de complexă. Fără a depăşi nivelul mediu al comentariilor de texte, frecvente în cercetările de folclor din epocă, I. alcătuieşte şi un studiu de etnopsiho-logie, Dragostea şi dorul românului, apărut în revista „Tribuna" (1890). A răspuns (în echipă cu Sofronie Liuba) la chestionarele primite de la N. Densuşianu şi de la Arhiva de Folclor din Cluj, iar lui Simion Florea Marian i-a oferit informaţii amănunţite despre sărbătorile din Banat.
SCRIERI: Topografia satului şi hotarului Maidan (în colaborare cu Sofronie Liuba), cu un studiu de At. M. Marienescu, Caransebeş, 1895.
Repere bibliografice: Dicţ. Ut. 1900, 445-446; Datcu, Dicţ. etnolog.,
II,5.	L.Cş.
literare din ţară. A semnat şi Mihai Moga. Primul volum, Dragostele mele, îi apare în 1969.
Comentatorii au relevat principalele teme ale lirismului lui L: dragostea pentru patrie şi pentru popor, natura (îndeosebi cea a plaiurilor natale), omenia şi sentimentul prieteniei. Partea cea mai rezistentă a creaţiei sale este poezia de inspiraţie folclorică sau doar influenţată de aceasta, autorul cultivând cu statornică predilecţie balada. Versurile, cantabile, dovedesc simplitate şi firesc, iar limbajul, bogat în imagini, este, de cele mai multe ori, cel al vieţii de fiecare zi. Temperament de luptător pentru mari şi adesea utopice idealuri, cărora le dă glas cu un zel inutil, punându-se, astfel, la dispoziţia unei ideologii de comandă, I. etalează şi preocupări pentru dezvăluirea unor stări şi atitudini mai puţin convenţionale, de la nestăvilitul entuziasm vital până la melancolicul presentiment al sfârşitului. Este şi autorul unor librete de operetă (Plutaşul de pe Bistriţa, 1956, Carpaţii, 1966, şi Târgul de fete, 1969).
SCRIERI: Dragostele mele, Bucureşti, 1969; Puntea soarelui, Bucureşti, 1971; Noi, Cluj, 1972; Să iubim ce-i de iubit, Bucureşti, 1975; Bucuriile noastre, Bucureşti, 1978; Doina, Bucureşti, 1981; Iubire de oameni, Bucureşti, 1984; Grădina, Bucureşti, 1986; Cântecul iubirii, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Radu Gyr, Traian Iancu. Un poet al marilor iubiri, „Glasul patriei", 1969, 20; Dumitru Micu, „Dragostele mele", RL, 1969,45; Simion Bărbulescu, „Dragostele mele", ATN, 1969,12; Viorel Ştirbu, „Dragostele mele", TR, 1970,1; Perpessicius, Lecturi, 401-405; Dan Zamfirescu, „Puntea soarelui", CNT, 1972, 3; Virgil Gheorghiu, „Puntea soarelui", VR, 1972,3; Dragoş Vrânceanu, „Noi", RMB, 1974, 9295; Piru, Poezia, 1,387-388; Petru Poantă, Poezie şi istorie, ST, 1976,2; Zaharia Sângeorzan, Poezie şi istorie, CRC, 1976,10; Voicu Bugariu, Patria şi cuvântul poetic, Bucureşti, 1977, 123-129; Alexandru Mareş, „Doina", 0,1982,9; Al. Protopopescu, „Iubire de oameni", VR, 1985,1; Simion Bărbulescu, „Iubire de oameni", RL, 1985, 11; Zaharia Sângeorzan, „Grădina", CRC, 1986,34; Vlaicu Bârna, „Grădina", CNT, 1986,35; Petru Marinescu, „Grădina", O,1986,49; Dicţ. scriit. rom., II, 553-554.	'	C.D.
IANCU, Traian (8. V. 1923, Făget, j. Timiş - 4. V. 1997, Bucureşti), poet. Este fiul Anei (n. Stănescu) şi al lui Milentie Iancu, ţărani. Urmează Liceul „Coriolan Brediceanu" din Lugoj (1936-1943), apoi trei ani la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1943-1946), pentru a absolvi, în 1951, Şcoala de Literatură „M. Eminescu". Din anul 1953 lucrează la Uniunea Scriitorilor, al cărei director administrativ a fost vreme de un sfert de secol, făcându-şi mulţi prieteni şi nenumăraţi duşmani. A fost, de asemenea, vicepreşedinte şi apoi director al Fondului Literar. Ca reprezentant al României în Consiliul Confederaţiei Internaţionale a Societăţilor de Drepturi de Autor şi a Compozitorilor, a participat (între 1966 şi 1976) la întruniri ale acestei organizaţii, ţinute în Austria, Bulgaria, Franţa, Germania, Polonia, Portugalia, Spania, URSS etc. A fost distins cu Premiul de poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1984). Debutează cu versuri în revistele „Primăvara Banatului" şi „Răsunet" din Lugoj (1940), colaborând ulterior la principalele periodice
IANCU, Victor (26.111.1936, Agârbiciu, j. Cluj), prozator şi dramaturg. După cursurile primare şi gimnaziale urmate la Agârbiciu, Căpuşu Mic şi Sărmaşu, se înscrie la Liceul „Dimitrie Cantemir" din Predeal. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, specialitatea limba şi literatura română, obţine titlul de doctor în filologie cu teza Palatalizarea dentalelor în limba română. Predă la câteva licee din Baia Mare şi devine asistent la Institutul Pedagogic din acelaşi oraş, parcurgând treptele universitare până la gradul de profesor. Pentru câţiva ani, este lector de limba română la universităţile din Torino şi Milano, apoi la Universitatea „Eotvos Lorand" din Budapesta. Ocupă funcţiile de prorector al Universităţii din Baia Mare şi de secretar al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO. Colaborează la „Steaua", „Tribuna", „Orizont", „România literară", „Dreptatea", „22", „Luceafărul" ş.a. I s-a acordat Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române pentru contribuţia la realizarea volumului Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar (1983).
lanculescu
Dicţionarul general al literaturii române 550
De formaţie lingvist, I. scrie şi proză, dar scriiturii sale îi lipseşte o anume ingenuitate a viziunii estetice, ceea ce face ca tonalitatea să nu diferenţieze stilistic, bunăoară, o lucrare de specialitate a sa de un roman pe care îl compune. Astfel, Limbaj cotidian şi rostire literară (1977) este o lucrare didactică de „cultivare" a limbii, ce tratează tematic o serie de aspecte ale limbii literare ca variantă a limbii române, I. încercând, cu apel la un limbaj comun, să explice raţiunile abaterilor de la normă (origini, mobiluri, scopuri). Italia posibilă (1977), culegere de note de călătorie, relatează în scurte texte portretistice şi mici naraţiuni sau dialoguri alerte impresiile profesorului aflat într-un prelungit sejur torinez. în comparaţie cu dialogurile vii din aceste pagini, povestirile din volumul întrebări în asfinţit (1983) sunt infuzate de o ironie ascunsă (poate voluntar) în cutele limbajului greoi, impregnat de poncifele politice ale anilor '80. Romanul Drum de piatră (1986) debutează cu scena revederii în străinătate a doi români, prilej cu care unul, „aflat în misiune", îi spune celuilalt, universitar în Canada, povestea satului de mocani Sucodru, în timpul celui de-al doilea război mondial. Relatarea, un soi de monografie exhaustivă, urmăreşte o serie de personaje, prea multe şi unele chiar inutile, cu obiceiurile şi munca lor, cu traiul dus sub ocupaţia horthistă, totul descris într-o tonalitate convenabilă politicii oficiale din anii '80. Naraţiunea este corectă, dar nu totdeauna adecvată dialogurilor „dialectale", dovedindu-se şi prea preocupată de detalii şi de explicarea lor, ca şi cum i-ar lipsi planul de perspectivă. în romanul Pensiunea Barbagia (1992), personajul principal, un ţăran pe nume Axinte Grapini, este arestat pentru că la începutul anilor '50 începuse să cânte doine despre Avram Iancu. Povestea lui autorul o află dintr-un jurnal şi o re-spune, în paralel cu tribulaţiile sale de profesor într-un sat de mocani, în detenţie Axinte se prezintă — şi începe să se comporte — ca Avram Iancu, discutând cu ceilalţi ca şi cum ar vorbi participanţilor la revoluţia paşoptistă. Din nou preocupat excesiv de detalii, naratorul dă ocoluri „misterului" pe care numai „colonia penitenciară Barbagia" ar putea să-l dezlege: a fost Axinte doar un „ţăran original" sau „reîncarnarea spiritului lui Avram Iancu"? Artificiu greoi şi neinspirat, intenţionând să sugereze că spiritul paşoptist, imanent în conştiinţa românilor ardeleni, poate renaşte în orice perioadă marcată de vicisitudini istorice. Reconstituire istorică, cu apel generos la documente, drama Avram Iancu (1995) are şi o componentă lirică, dar lipsa de adâncime psihologică şi un anume sentimentalism afectează grandoarea reală a câtorva scene.
SCRIERI: Italia posibilă, Cluj-Napoca, 1977; Limbaj cotidian şi rostire literară, Timişoara, 1977; Pământ-Cosmos şi retur (în colaborare cu Dumitru Mureşan), Timişoara, 1980; Ursul câştigător la loto (în colaborare cu Dumitru Mureşan), Bucureşti, 1981; Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar (în colaborare), Baia Mare, 1983; întrebări în asfinţit, Cluj-Napoca, 1983; Drum de piatră, Cluj-Napoca, 1986; Pământul negru, Cluj-Napoca, 1988; Pensiunea Barbagia, Cluj-Napoca, 1992; De la revoluţie la restauraţie, Cluj-Napoca, 1994; Dicţionar de ortograme (în colaborare cu Săluc Horvat), Bucureşti, 1994; Avram Iancu, Cluj-Napoca, 1995; Jurnal involuntar, Piteşti, 2000; Blândul Dracula, Cluj-Napoca,
2002.	Traduceri: Ignazio Silone, Şcoala dictatorilor, Cluj-Napoca, 1992.
Repere bibliografice: Al. Graur, Pentru cultivarea limbii, RL, 1976,6; Ion Igna, Victor Iancu, un călător, FLC, 1978, 19; Dan Rebreanu, „Pământ-Cosmos şi retur", TR, 1980,32; Serafim Duicu, Roman şi istorie, VTRA, 1987,4; Comeliu Nistor, Amintirea unui profesor, 0,1991,13; Gheorghe Glodeanu, Istorie şi roman, „Graiul Maramureşului", 1994,6; Gheorghe Glodeanu, Fascinaţia istoriei, ST, 1995,10-11; C. Constantin [Constantin Cubleşan], Victor Iancu, ST, 1996,4-5.	E.	M.
IANCULESCU, Dinu (24.111.1925, Bucureşti), poet. Este fiul Aurorei (n. Vlădescu) şi al lui Constantin lanculescu, inginer. Urmează Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, făcând ultimele trei clase la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1945. în paralel se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care l-a terminat în 1947. Din octombrie 1944 este angajat crainic la Radiodifuziune şi actor la Teatrul Nostru (condus de Dina Cocea), apoi, după 1948, la Teatrul Naţional şi la Teatrul Mic. Se stabileşte în Germania în 1985, colaborând, din 1986, cu teatrul din Darmstadt şi la posturi de radio din Frankfurt şi Baden-Baden. A debutat cu versuri la „Universul literar" (1941), apoi a fost selectat în antologia lui George Togan, Ne cheamă Ardealul (1944), primul volum, Argintatul peşte şi alte poezii, publicându-1 abia în 1970.
înzestrat cu o voce gravă şi având o frazare în care inteligenţa este contrapunctată de sensibilitate, actorul I., remarcabil interpret de poezie, s-a dovedit a fi şi un poet de o certă sensibilitate lirică, preocupat îndeosebi de cultivarea formelor clasice. în Argintatul peşte..., imaginile şi metaforele se înşiruie încă în versuri libere, cenzurate totuşi de o meditaţie sistematizatoare, ce conturează portretul unui poet damnat, conştient de limitele sale (Căzut din Rai). Poetul-actor are obsesia unui spaţiu limitat, închis precum scena, răsturnat între cerul albastru şi apa care îl reflectă, uneori văzut chiar ca „un măr între două ferestre". Dar şi mai obsedantă pentru el este ireversibilitatea timpului, pierduta Euridice, spre care nu poţi întoarce privirea decât pedepsit de amintire: „Păstrez şuviţa ta de păr, / răsplată, / pentru durerea de-a fi uitat" (Târziu). Tot aşa cum, oscilând între scenă şi realitate, se naşte un ritm dureros între cotidian şi etern, între superficialitatea vieţii comune şi nucleul rar al artei (Fugind din aproape). Versurile din 41 de sonete (1975) aduc o anume rigoare a dicţiei în pendularea continuă a gândului sublimat poetic, tinzând spre un echilibru armonios, pentru că arta trebuie să evite şi „ceea ce prisoseşte, şi ceea ce e puţin". Poetul îl constrânge pe actor la discreţie şi la meditaţie neexhibată. Căci condiţia poetului este una a limitei, „pe mal, la îmbinarea apelor", încercând fără răgaz să „lege umbra de lumină", sensibil la metamorfozele vieţii omului şi a naturii: „Vei pune-n sobă vreascul din pădure / care-a băut cu noi odată soare / şi-n flacăra ce va zvoni uşure / vom auzi şi ploile pe mare / şi vântul cald care suia pe sure." Acelaşi timbru elegiac, aceeaşi propensiune spre linia melodică a spunerii şi spre concentrarea discursului sunt vizibile în Rondeluri (1980), carte care defineşte întru totul un tip de sensibilitate poetică.
SCRIERI: Argintatul peşte şi alte poezii, Bucureşti, 1970; 41 de sonete, Bucureşti, 1975; Rondeluri, Bucureşti, 1980; Un gând, un chip ştiut, un vis, un timp..., Bucureşti, 2002.
551 Dicţionarul general al literaturii române
Ianoşi
Repere bibliografice: Constantin Ciopraga, „Argintatul peşte şi alte poezii", CRC, 1971, 20; Gh. Bulgăr, „41 de sonete", RL, 1976, 3; Petru M. Moş, „41 de sonete", AST, 1976,10; Lit. rom. cont., 1,490-492; Gheorghe Pituţ, Din liniştea rondelurilor, LCF, 1981,15; Dan Ciachir, Un poet al datinei, SPM, 1981,526-527; Dicţ. scriit. rom., II, 554-555; Popa, Ist lit., II, 467; Barbu Cioculescu, Pe urmele lui Charles d'Orleans, RL, 2003,7.	M.Dţ.
IANOŞI, Ion (l.V .1928, Braşov), critic literar şi estetician. Numindu-se la naştere Janos Maximilian, I. este fiul Anei Lato (n. Leitner), ziaristă, şi al lui Iuliu Steinberger, comerciant. Este căsătorit cu Janina Ianoşi. După absolvirea Liceului „Ioan Meşotă" din Braşov (1947), face studii de filologie ma-ghiară-franceză la Cluj (1947-1949) şi de filosofie la Leningrad (1949-1954), unde îşi dă doctoratul (1955). Intră ca ziarist la „Elore", apoi lucrează în activul central al Partidului Comunist Român (1956-1965). îşi începe cariera didactică la Institutul de Teatru şi Cinematografie (1955-1958), fiind ulterior profesor al Universităţii din Bucureşti, la Facultatea de Filosofie, dar şi la Facultatea de Limba şi Literatura Română şi la Facultatea de Limbi Străine, unde predă estetica şi, în ultimii ani, filosofia culturii. Debutează în presă în 1956, iar editorial, în 1963, cu volumul Romanul monumental şi secolul XX (Premiul Uniunii Scriitorilor). Autor al unei opere impresionante, I. este din 2001 membru de onoare al Academiei Române.
Preocupat de necesitatea „cernerilor" succesive, crezând în „nevoia confruntărilor de sine" şi în problema dificilă a devenirii ferite de trădare, I. este o figură inedită în spaţiul scrisului românesc. Cititorul are şansa — relativ rară — a asistării sale asidue de către autorul însuşi, „cicerone" pedant, exigent, lucid în propriul teritoriu scriptural. Permanentul, neobositul dialog cu sine şi cu ceilalţi „înscenează" marile teme ale culturii, le transformă în colocvii dramatice, tensionate, „dramatizate", în provocări. Nevoia de certitudine, de sistem şi echilibru a dascălului prin vocaţie este secondată de neastâmpărul gânditorului fascinat de nevoia de frumuseţe ca nestare, de contradicţia creatoare, de mişcarea ideilor mai degrabă decât de valabilitatea lor, de „identitatea neidentică". în argumentarea pasiunii lui pentru Hegel se află semnalmente ale propriului portret. Tot aşa cum instalarea postului de observaţie într-o no man's land este favorizată, dacă nu de-a dreptul impusă, de ex-centricitatea etnică („niciodată cu adevărat înscris în centrul vreunei comunităţi etnice, religioase, naţionale, lingvistice"). Starea de multiplu minoritar îi furnizează libertatea alegerii lucide. Alături de cartea de debut, autorul aşază alte două titluri de care va fi tentat să se despartă: Dialectică şi estetică (1971) şi Umanism: viziune şi întruchipare (1978). Meritul lucrării dintâi, Romanul monumental şi secolul XX, este că dezvăluie interesul autorului pentru ideea de sublim, deşi interpretarea este datată într-o oarecare măsură şi atinsă de „optimismul istoric" şi de „monumentalismul" epocii. Analizele au în vedere cărţi ale unor autori de prim rang, precum Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Heinrich Mann, John Galsworthy, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu. Studiile din Dialectică şi estetică iau în discuţie „impuritatea" artei, temă predilectă a preocupărilor
estetice viitoare — aici doar intuiţie —, în măsura în care joncţiunea esteticului cu eticul, cu filosofia îi apărea autorului ca incitantă şi verificabilă prin sublim. „Monumentalistului" din cartea de debut, exuberant şi oarecum agresiv, îi ia locul cercetătorul discret şi subtil al sublimului, schiţând şi premisele alunecării de mai târziu dinspre estetică înspre etică, înspre descrierea „moralităţilor" umane, plurale şi ele, şi contradictorii. Cea de-a doua secţiune a cărţii reuneşte un studiu masiv despre Tudor Vianu şi altul despre Wilhelm Worringer, din perspectiva dihotomiei frumos-sublim. Umanism: viziune şi întruchipare pune laolaltă prefeţele lui I. la antologiile pe care le-a alcătuit din Marx, Engels şi Lenin, tocmai asamblarea acestor texte însemnând un compromis faţă de cerinţele vremii. Interesantă, mai ales, este atitudinea autorului în raport cu feluritele oportunisme şi cu situaţia în contemporaneitate a marxismului, aşa cum apare în studiul despre Vianu din volumul omagial ce i s-a dedicat lui I., Estetică şi moralitate (1998), şi în precizările din Ion Ianoşi. O viaţă de cărturar (1998). Astfel, el se va declara deschis de partea lui Tudor Vianu şi a cărturarilor care nu au ales exilul intern şi au acceptat compromisuri îndelung discutabile pentru a asigura continuitatea culturii române. Perfect valabilă, menită să argumenteze o opţiune, de altminteri lucidă şi atent chibzuită, este distincţia dintre marxizant, cel atras de filosofia lui Marx, şi marxist, cel supus necondiţionat marxismului ideologizat. în sensul revenirii continue, temele prefigurate în triada începutului sunt reluate în anii '80, fiecare în câte o trilogie. „Impuritatea" artei, raportul ei cu alte forme de conştiinţă sunt descrise şi argumentate în
Ianoşi
Dicţionarul general al literaturii române 552
trilogia numită de autor „generală": Nearta - artă (I-II, 1982-1985), Literatură şi filosofie (1986). Acest din urmă volum, cu subtitlul Interacţiuni în cultura română, va fi reluat cu revizuiri importante şi o răsturnare a perspectivei în O istorie afilosofiei româneşti (1996), cu subtitlul In relaţia ei cu literatura. în ambele versiuni, cartea îşi apropie „personalităţi duale" ale culturii române, de la Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, Ion Heliade-Rădulescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, C. Dobrogeanu-Gherea până la G. Ibrăileanu, Ştefan Zeletin, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Constantin Noica. Expunerea istorică, sumară şi „punctiformă", priveşte modul în care filosofia şi filosoful s-au raportat, în cultura noastră, la activitatea literară şi la identitatea de literat şi măsura în care izbutesc să ajungă la o unitate contradictorie. „înrădăcinarea teoretică" în ambele domenii a autorului însuşi adaugă, din nou, plusul de dramatism şi alertă, aventura dublului, „fisura, sfâşierea, rana" fiind descrise implicat şi detaşat deopotrivă. O altă trilogie, cea „particulară", urmăreşte „destinul contradictoriu al sublimităţii". Sublimul în estetică (1983) este treapta teoretică, axată pe devenirile conceptului de la retorică la poetică, de la clasic la romantic, de la rigoare la supleţe sau, altfel spus, sublimul estetic în Antichitatea greco-romană, în secolele XVII-XX. Următoarele două volume sunt aplicări la universal şi la naţional — Sublimul în artă (Un drum în cultura lumii) (1984), Sublimul în spiritualitatea românească. Temelii, edificări, împliniri (1987). Cultura română, o „cultură îndelung dominată de romantisme", a favorizat supravieţuirea sublimului şi nuanţarea lui într-o epocă în care Occidentul îi simţea vlăguirea. Sublimul depăşind „lăuntric" valoarea estetică strictă, frumosul şi arta, înspre valoarea etică, situarea conceptului în zona „interdisciplinarităţii" convenea gânditorului dual, solicitat îndeobşte de perechi de interese mereu coexistente (literatură-muzică, artă-filosofie, estetic-etic), dar şi de un exces de patos. Germanităţii îi sunt dedicate două cărţi: Thomas Mann (1965) şi Hegel şi arta (1980), amândouă construite din perspectiva unui autor „luminist prin formaţie, raţionalist prin ataşament", dispus să reţină de la cel dintâi limpezimea tenebrelor traversate, iar de la celălalt, constructivismul „grandios, logic şi istoric, teribila şi terifianta măreţie". Alte patru cărţi au drept obiect spaţiul culturii ruse: Dostoievski. „Tragedia subteranei" (1968), Romanul unui oraş. Petersburg-Petrograd-Leningrad (1972), Poveste cu doi necunoscuţi: Dostoievski şi Tolstoi (1977) şi Romanul unei drame: Lev Tolstoi (1991). Dostoievski şi Tolstoi se înscriu, din nou, obsesiei dualului, pendulării între clasic şi romantic, apolinic şi dionisiac, lumină şi întuneric, în cele din urmă cu întreţeseri subtile şi simptomatice pentru o întreagă mare cultură. Sub semnul cumpenei pot fi aşezate şi însemnările din Secolul nostru cel de toate zilele (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), Opţiuni (1989) şi Idei inoportune (1995), un posibil îndreptar de lectură privind înţelesurile vieţii şi atitudinile intelectuale ale autorului. I. mărturiseşte a fi deprins disponibilitatea confesivă şi asumata lipsă a ruşinii faţă în faţă cu „ungherele tainice ale sufletului" de la marii ruşi. De altfel, sufletul iudaic a dovedit în mod repetat
„impudoare" expresivă, valorizantă şi capabilă să sintetizeze epoci din perspectiva unui personaj confruntat cu sine. Scrisul lui M. Blecher, al lui Mihail Sebastian, al lui Radu Cosaşu reprezintă doar câteva dintre „subiectivităţile" producătoare de panorame obiective şi incitante, cărora le pot fi alăturate confesiunile lui I., „fişe de caz", cum le numeşte el însuşi, ale unui loc şi ale unui timp. Personalitatea cărturarului I. impune contemporanilor, care, omagiindu-1, recunosc în pariul său „pe idei simple, dar fundamentale" (Vasile Morar), adică pe forţa raţiunii, „bun simţ şi indestructibilitatea substanţei umane", o autentică lecţie de etică. Claritatea, însufleţirea, erudiţia şi patosul definesc un intelectual pentru care „ideile sunt valori în numele cărora se bucură sau suferă, pentru care îţi poţi risca existenţa, pentru care şi-a pus viaţa drept gaj", iar „degradarea lor pragmatică îl dezolează, îl doare" (Marta Petreu). „Martor fidel al timpului său" şi „neobosit truditor" (Eugen Simion), profesorul „are tristeţea energică şi sănătoasă", „generozitatea stângii luminate şi cultura aristocratică a dreptei inteligente" (Radu Cosaşu).
Fertil în sugestii, deschis spre probleme acute şi controversate, [volumul Dialectică şi estetică] reprezintă o contribuţie adesea personală, totdeauna sobră şi judicioasă într-un domeniu deosebit de dificil, al confluenţei artei cu filosofia.
Paul Georgescu
SCRIERI: Romanul monumental şi secolul XX, Bucureşti, 1963; Thomas Mann, Bucureşti, 1965; Dostoievski. „Tragedia subteranei", Bucureşti, 1968; Dialectică şi estetică, Bucureşti, 1971; Romanul unui oraş. Petersburg-Petrograd-Leningrad, Bucureşti, 1972; Teorie şi metodă în ştiinţele sociale (în colaborare), Bucureşti, 1972; Dicţionar de estetică generală (în colaborare), Bucureşti, 1972; Estetica filosofică şi ştiinţele artei, Bucureşti, 1972; Un univers într-o carte, Bucureşti, 1973; Alegerea lui Iona, Bucureşti, 1974; Lecţii de estetică, Bucureşti, 1974; Schiţă pentru o estetică posibilă, Bucureşti, 1975; Manual de estetică, Bucureşti, 1976; Poveste cu doi necunoscuţi: Dostoievski şi Tolstoi, Bucureşti, 1978; Estetica, Bucureşti, 1978; Umanism: viziune şi întruchipare, Bucureşti, 1978; Secolul nostru cel de toate zilele, Bucureşti, 1980; Hegel şi arta, Bucureşti, 1980; Nearta-artă, I-II, Bucureşti, 1982-1985; Cariatide ale esteticii româneşti (în colaborare), Bucureşti, 1982; Sublimul în estetică, Bucureşti, 1983; Sublimul în artă (Un drum în cultura lumii), Bucureşti, 1984; Esteticul. Interferenţe valorice (în colaborare), Bucureşti, 1985; Cartea interferenţelor (în colaborare), Bucureşti, 1985; Literatură şi filosofie. Interacţiuni în cultura română, Bucureşti, 1986; Sublimul în spiritualitatea românească. Temelii, edificări, împliniri, Bucureşti, 1987; Opţiuni, Bucureşti, 1989; Romanul unei drame: Lev Tolstoi, Bucureşti, 1991; ed. (Tolstoi - romanul unei drame), Bucureşti, 1998; Izvoare biblice. Alegerea lui Iona. Moralităţi, Bucureşti, 1994; Idei inoportune, Bucureşti, 1995; O istorie afilosofiei româneşti. în relaţia ei cu literatura, Cluj-Napoca, 1996; Dicţionarul operelor filosofice româneşti.
111	lucrări fundamentale (în colaborare), Bucureşti, 1997; Constantin Noica între construcţie şi expresie, Bucureşti, 1998; Vârstele omului, Bucureşti, 1998; Dostoievski, Bucureşti, 2000; Prejudecăţi şi judecăţi, Bucureşti, 2002; Thomas Mann - temă cu variaţiuni, Bucureşti, 2002; eu - şi el. însemnări subiective despre Ceauşescu, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Papu, Luminile, 88-95; Georgescu, Printre cărţi, 219-223; Dinu Pillat, Dostoievski în conştiinţa literară românească, Bucureşti, 1977, passim; Popa, Dicţ. lit. (1977), 268-269; Dimisianu,
553 Dicţionarul general al literaturii române
lanuş
Opinii, 346-350; Micu, Lecturi, 205-208; Mihăilescu, Conceptul, II, 111-112; Romulus Diaconescu, Spiritul unei generaţii, R, 1981, 11; Al. Tănase, Filosofia ca poesis sau Dialogul artelor, Bucureşti, 1985,49-56; Dumitru Velea, Banchetul, Bucureşti, 1985,43-106; Mircea Iorgulescu, Meandrele confesiunii, RL, 1989,20; Ioan Holban, La stânga, unde-i inima, CRC, 1989, 28; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 214-223; Ierunca, Dimpotrivă, 254-257; Gheorghe Grigurcu, Dificultatea desprinderii de „Idee", RL, 1996, 11; Daniel Cristea-Enache, Utopia unui cărturar, ALA, 1997,370; Daniel Cristea-Enache, Un sâmbure tare, ALA, 1998, 422; Estetică şi moralitate. Omagiu profesorului Ion Ianoşi la 70 de ani de viaţă, îngr. şi introd. Marin Diaconu, Bucureşti, 1998; Ion Ianoşi. O viaţă de cărturar, îngr. Vasile Morar, Bucureşti, 1998; Dicţ. scriit. rom., II, 555-559; Dimisianu, Lumea, 119-127; Bârna, Comentarii, 208-218; Petraş, Panorama, 336-339; Popa, Ist. lit, II, 1165; Mihaela Michailov, De vorbă cu Ion Ianoşi, CC, 2002,1-2; Dorin Liviu Bâtfoi, Lupta eruditului cu sub-înţelesurile, RL, 2002,50; Al. Săndulescu, Despre Ceauşescu, RL, 2003,43/	l.P.
IANOŞI, Janina (12.VII.1930, Bucureşti), traducătoare şi eseistă. Este fiica Aureliei (n. Teodorescu), licenţiată în litere şi filosofie, şi a lui Leon Caffe, medic internist. Face clasele primare în particular (1937-1941), gimnaziul la „Sf. Iosif" (1941-1945) şi liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Urmează studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1949-1950) şi la Universitatea din Leningrad (1950-1955). Din 1955 şi-a început activitatea de cadru didactic la Universitatea bucureşteană. Şi-a luat doctoratul în filosofie cu teza Optimism şi pesimism istoric (1972). Este soţia lui Ion Ianoşi. Foarte bună cunoscătoare a limbii ruse, I. traduce un număr considerabil de scrieri de estetică şi filosofia artei semnate de Herzen, Bielinski, Cernâşevski, Dobroliubov, Pisarev, Plehanov. în anii '90 a tradus cu precădere din limbile franceză şi germană. Versiunile româneşti date de I. beneficiază de prefeţe şi de un aparat critic erudit, elaborate de Ion Ianoşi. A fost distinsă cu Premiul revistei „Sfera politicii" pentru traducerea cărţii lui Jiirgen Habermas Sfera publică şi transformarea ei structurală (1998).
SCRIERI: Optimism şi pesimism istoric, Bucureşti, 1972. Traduceri:
I.	Davâdov, Arta şi elita, Bucureşti, 1973; Lev Tolstoi, Jurnal (1847-1910), I-II, îngr. şi pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1975-1976, Moartea lui Ivan Bici, pref. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 2003; G.V. Plehanov, Studii de teoria artei, îngr. şi pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1972; K. Paustovski, Trandafirul de aur, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1981; Marina Ţvetaeva, Proză, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1986; Herzen, Bielinski, Cernâşevski, Dobroliubov, Pisarev, Despre cultura estetică, valorile artistice, creaţia literară, îngr. şi introd. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1987; A. Adamovici,
D.	Granin, Cartea blocadei Leningrad (septembrie 1941-ianuarie 1944), îngr. şi pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1987; Vasili Grossman, Panta rhei, îngr. şi pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990; Andrei Platonov, Cevengur; pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu George Bălăiţă); Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov, Creştinism şi antisemitism, îngr. şi pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1992; Piotr Ceadaev, Scrisori filosofice, Bucureşti, 1993; FriedrichNietzsche, Despre genealogia moralei, Cluj-Napoca, 1993 (în colaborare cu Horia Stanca); Lev Şestov, Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatică, Bucureşti, 1995; Heinrich Heine, Contribuţii la istoria religiei şi afilosofiei în Germania, Bucureşti, 1996; Henry Corbin, Paradoxul monoteismului, Cluj-Napoca, 1997; Vladimir Jankelevitch, Paradoxul moralei, Cluj-Napoca, 1997,
Să iertăm?, postfaţă Ion Ianoşi, Cluj-Napoca, 1998; Elie Wiesel, Celebrare biblică. Portrete şi legende, Bucureşti, 1998; Jiirgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, 1998; Thomas Mann, Germania şi germanii, Bucureşti, 1998, Despre problema evreiască, Bucureşti, 1998; Leon Poliakov, Istoria antisemitismului, I—III, Bucureşti, 1999-2000; Marek Halder, Ce este un evreu ? Iudaismul povestit tinerilor, Bucureşti, 2000; Jean Tulard, Napoleon, Bucureşti, 2000; Raphael Delpard, Copii evrei ascunşi, Bucureşti, 2001; Gotz Aly, „Soluţiafinală". Strămutarea populaţiilor şi asasinarea evreilor europeni, Bucureşti, 2001; Pauline Bebe, Femeile şi iudaismul. Dicţionar, Bucureşti, 2002; Moses Mendelsohn, Ierusalim sau despre puterea iudaismului, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dicţ. scriit. rom., II, 559-560.	I.D.
IANOV, Ioan (1834, Iaşi — 8.II.1903, Iaşi), poet şi comediograf. Aparţinând unei familii de boieri mărunţi, I. a urmat şcolile primară şi secundară la Iaşi, fiind trimis apoi la Viena şi Paris, pentru studii juridice. Alcătuieşte poezii ocazionale, pe care le publică în ziarele şi calendarele lui Gh. Asachi. întors în ţară, participă la lupta pentru Unire şi, după înfăptuirea acesteia, este ales deputat de Ilfov, la propunerea lui Al. I. Cuza. Stabilit în Iaşi, a deschis un birou de avocatură, continuându-şi totodată activitatea scriitoricească. Din anul 1865, ia parte la şedinţele societăţii Junimea, al cărei membru devotat rămâne până la capăt. A avut diverse funcţii în administraţia oraşului Iaşi şi a fost vicepreşedinte al Senatului.
între 1854 şi 1862,1. scrie poezii sentimentale sau patriotice, distingându-se prin uşurinţa versificaţiei. Ulterior abandonează acest gen de poezie, dedicându-se exclusiv „cânticelelor comice", apărute mai ales în „Convorbiri literare" (1867-1879). Scrise sub formă de monolog, alternând proza cu versul, „cânticelele", mai toate rămase în pagini de revistă, au drept model pe V. Alecsandri. Subiectele sunt extrase din viaţa societăţii româneşti de după 1860, ale cărei moravuri I. le ridiculizează prin personaje caracteristice: micul funcţionar, omul de afaceri, politicianul, ţăranul. în genere, personajele au aerul că improvizează, într-atât sunt de spontane asociaţiile şi de cursiv monologul. Ocazionate frecvent de evenimente curente din viaţa politică a ţării, „cânticelele" sale aveau succes, mai ales că erau interpretate de mari artişti, ca Matei Millo ori Neculai Luchian. Aspectul este de caricatură groasă, cu deosebire în cel mai cunoscut monolog — Von Kalikenberg (Concesionam).
SCRIERI: Advocatul Cârciocărescu, Iaşi, 1871; Eclisiarhul Colivărescu, Iaşi, 1871; Von Kalikenberg (Concesionam), Iaşi, 1871; Stosachi, Iaşi, 1873; Nae Secătureanu (Ministru), Iaşi, 1876; Moş Ion Zurba, Iaşi, 1879.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 79-80; Negruzzi, Junimea, 173,176-177; Călinescu, Ist. lit. (1941), 372-373, Ist. lit (1982), 430; Mănucă, Scriit jun., 82-92; Dicţ. lit. 1900,446-447.	D.M.
IANUŞ, Marius (24.XII.1975, Braşov), poet. Cu numele adevărat Marius-Christian Drăjan, I. adoptă ca scriitor numele de familie al mamei. Urmează Liceul Militar „Dimitrie Cantemir" din Breaza şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Boem, cu o viaţă tumultoasă, fiind internat într-un spital de boli nervoase, fuge de acolo ca să dea examen de admitere la
Iarin
Dicţionarul general al literaturii române 554
Facultatea de Filosofie, dar lucrează apoi ca brutar şi vânzător de pâine. Membru al cenaclului Facultăţii de Litere condus de Mircea Cărtărescu, întemeiază la rându-i cenaclul şi revista „Fracturi", care marchează naşterea unei noi grupări literare, excelând mai mult prin frondă decât prin talent, singurul nume cu adevărat important de aici fiind I. Acesta poartă polemici foarte dure în revista „Vatra", reuşind să provoace scandal în taberele literare şi legându-şi ulterior numele de cenaclul lui Marin Mincu de la „Ziua". Debutează în 1999 cu volumul Hârtie igienică, urmat de Manifest anarhist şi alte fracturi (2000).
„Fracturismul" său vine ca o nouă formă de avangardă, pe un calapod uzitat de la Geo Bogza încoace. La fel ca Bogza,
I.	este acuzat de pornografie, dar el nu face altceva decât să repete în secolul al XXI-lea gesturile lui Eugen Ionescu (din Nu) sau ale lui Tudor Arghezi (din Flori de mucigai). Modelele sale sunt multiple, de la Villon, Charles Bukowski, Henry Miller, Bob Dylan, generaţia beat (Jack Kerouac, Allen Ginsberg) până la cele autohtone — Dimitrie Stelaru, G. Bacovia, Nichita Stănescu. Sunt amestecate în stilul său şi elemente şocante din cotidian: Paraziţii şi BUG Mafia, viaţa de cartier cu limbajul ei specific, hip-hop, grafitti, cyber-punk etc. Ilustrativ este poemul A doua plângere a lui lanuş: „Unde vrei să ajungi, România? Eşti atât de urâtă / Ai ajuns o zdreanţă, o hârtie igienică folosită... / Eşti urâtă ca moartea / ...ca noaptea." Fracturismul lui continuă optzecismul lui Cărtărescu măcar prin linia onirică („ne-om îngropa în stomacul tău cald / şi am trăi într-un vis uriaş, într-o altă istorie"), dar, paradoxal, pare a se apropia de alţi doi poeţi, Nicolae Labiş şi Cristian Popescu. Poet al tranziţiei, al (i)realităţii imediate, decadente, al transformărilor postdecembriste, revenind permanent la versuri de început, pe care le reciclează, I. devine implicit un poet al străzii, într-o subcultură a manelelor şi a telenovelei, într-o ţară ficţionalizată, unde „necuvintele" au fost înlocuite de „sub-cuvinte". Poetul urmează, involuntar, un destin mace-donskian, dorind să fie „trist" şi „anarhist", „nebun" şi „beat", un poet al României violate vers de vers, propriul cobai într-o lume searbădă, a foamei, mizeriei şi frigului — România e iubita drogată şi prostituată —, creaţia sa simbolizând „boala" şi „moartea" unei întregi literaturi. „Nebunia" este tema predilectă, alături de „sinucidere", iar „primele poezii", unele de „dragoste întoarsă", sunt ale unui poet autentic în era inter-netului, un liric al Gării de Nord, erou tragic, care vede toate relele lumii filmate prin ochii lui şi ai mamei sale, perso-naj-model. Hârtie igienică este un volum provocator, trimiţând la universul ionescian şi, în acelaşi timp, conturând o paradigmă proprie. Prin trivial poetul caută purificarea, prin „fişele" sale „clinice" înregistrează sordidul şi abjecţiile lumii, rămânând însă un inocent. „Vagabondul" ucide obscenul făcând dintr-un banal centru de panificaţie un fel de axis mundi. El este pe rând „haiduc", sinucigaş privind „frânghia de la cer", cerşetor aşteptând în gări trenuri care nu vin, patetic neobacovian în anii '90, „babuin turmentat" în căutarea somnului pierdut ş.a.m.d. Iconoclast şi duios, revanşard şi sfidător, insomniac şi rebel, I. este un poet reprezentativ al generaţiei sale.
SCRIERI: Hârtie igienică, Bucureşti, 1999; Manifest anarhist şi alte fracturi, Bucureşti, 2000; Mamijuana - cele mai cunoscute ale lui..., Bucureşti, 2002; Ursul din containăr - un film cu mine, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dan Silviu Boerescu, Fostmodemismul sau Soluţia finală, „Cuvântul", 1999,12; Alex. Ştefănescu, Debut şocant, RL,
2000,	40; Mircea Cărtărescu, O poezie adevărată, RL, 2000, 50; Geo Vasile, în dulcele stil scandalos, CNT, 2002, 8; Mihai Iovănel, Marius lanuş loveşte din nou, ALA, 2003,653.	A.	Ml.
IARIN, George (pseudonim al lui Gheorghe Ionescu;
2.XII.1940, Ploieşti), poet. Este fiul Vioricăi (n. Barescu) şi al lui Gheorghe Ionescu, ofiţer. Face şcoala elementară la Ploieşti şi Râmnicu Sărat (1947-1953), apoi liceul la Râmnicu Sărat, absol-vindu-1 în 1957. Din cauza dosarului (tatăl său a fost condamnat politic în 1957), va fi încorporat într-un detaşament militar de muncă forţată. Nu-şi încheie studiile începute la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti şi lucrează ca topometru (1961), profesor suplinitor (1962-1966), inspector şi bibliotecar (1966-1982), statistician etc. Colaborează la „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Steaua", „Tribuna", „Flacăra" ş.a. Debutează c,u poezii în „Luceafărul" (1959) şi editorial cu Elegii pentru pământ, apărut în 1977.
Poezia lui I. este lipsită de evoluţie, conservându-şi pretutindeni trăsăturile cele mai caracteristice. Cel mult unele accente („şopârlele", referirile la realitatea proximă) se acutizează sau capătă o mai mare transparenţă. De altfel, o parte a poemelor au trecut cu minime modificări dintr-un volum în altul. E o poezie îndatorată spiritului bufon, disimulând sub aerul de neseriozitate şi de jovialitate frivolă identitatea unui sentimental care îşi exteriorizează melancolia în tumbe şi poze ludice. Pe scurt, neseriozitatea unui serios care ezită să se ia în serios. Formula compoziţională constă în patinarea — versificată riguros, cu ritm şi rimă utilizate cantabil — pe suprafaţa unui mare număr de obiecte, convenţii, poze, amestecate într-o confuzie a regnurilor pentru a obţine efect de burlesc: „Orele le anunţă cocoşii electronici./ îmi curăţă armurile de praf stelar, păpuşile./ Strămoşii, din tablouri, mă urmăresc ironici./ Mereu, spre alte camere, vântul deschide uşile./ De catifea e iarba în care-mi pierd monedele./ Bananieri de naylon îmi mângâie plafoanele./ Copite de argint au toate patrupedele:/ mesele, taburetele, fotoliile, scaunele./ Sunt regele castelului cu jucării mecanice,/ cu leoparzi, fantome, roboţi şi scări rulante./ Din când în când, bezmetic, pornesc casetofoanele/ şi se aude vocea subţire a lui Dante." O atmosferă colorată de iarmaroc al livrescului umple spaţiul dintre piesele de mobilier ale acestei poezii, care se refuză convenţionalului actual pentru a-1 reintroduce pe cel vechi, sub pretextul ironic al reabilitării. Resursele procedeului nu sunt pur parodice. Astfel, lăsând la o parte pastişele prea şarjate în direcţia unor specii precum pastelul sau idila, s-ar putea spune că I. verifică prin poemele sale resursele de farmec ale desuetului: „Ascultă! Marea se retrage din fotografii, foşnind./ Pe stânci, seara de vară s-a spart ca o oglindă./ Târându-se, jilave, pe plaja de argint,/ năvoadele stelare încearcă să ne prindă./ Să nu te temi de noapte! Pe buze
555 Dicţionarul general al literaturii române
laru
adu-mi frigul/ sângelui tău în care s-au înecat corăbii!/ Departe se aude confuz murmurul lumii/ ca horcăitul unui înghi-ţitor de săbii."
SCRIERI: Elegii pentru pământ, Bucureşti, 1977; Scrisori din Andromeda, Bucureşti, 1981; Ziar de seară, Bucureşti, 1983; Ţinuturile mentei, Bucureşti, 1986; Biblioteca pierdută, Bucureşti, 1988; Regele valsului, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Structuri lirice duale, RL, 1977, 28; Florenţa Albu, Un poet tânăr, VR, 1977, 7; AL Cistelecan, „Elegii pentru pământ", F, 1977,7; Nicolae Prelipceanu, Contimporan cu fluturii, TR, 1978, 7; Lucian Raicu, Un pumn de verbe, RL, 1981,49; Gheorghe Suciu, „Ţinuturile mentei", ST, 1987,2; Gheorghe Grigurcu, Lucrurile ca atare, VR, 1987,4; Florin Mugur, Schiţe despre fericire, Bucureşti, 1987, 281-283; Eugen Simion, Romanţe provinciale şi ironice, RL, 1988,41; Ion Cristofor, Un solitar: George Iarin, TR, 1993, 7; Ulici, Lit. rom., I, 200-202; Dicţ. scriit. rom., II, 560-561; Popa, Ist. lit., II, 470. M. I.
IARU, Florin (24.V .1954, Bucureşti), poet. Este fiul Luciei (n. laru) şi al lui Ilie Râpă, profesori. După absolvirea, în 1978, a Facultăţii de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii din Bucureşti, funcţionează ca profesor la Galaţi şi la Bulbucata, în judeţul Giurgiu (1978-1982), iar din 1983 ca ges-tionar-magaziner la librăria Editurii Cartea Românească, alături de Mircea Nedelciu şi Dan Stanciu. Debutează cu poezie la „Luminiţa" în 1962, apoi, în 1970, va publica primele proze în „Amfiteatru". Va fi unul dintre stâlpii Cenaclului de Luni, emblema generaţiei '80 bucureştene. împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, va fi prezent în volumul colectiv Aer cu diamante (1982). După 1989 este redactor la „Cotidianul" (1991-1992), responsabil de Public Relations la o firmă particulară (1992-1993), redactor la Editura Cartea Românească şi consilier tehnic la diferite publicaţii, pentru a se „fixa" în cele din urmă la „Academia Caţavencu", specializat în lay-out-uri de mare rafinament şi jovialitate. între 1995 şi 1997 a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Este scenaristul filmului înnebunesc şi-mi pare râu, regizat de Jon Gostin şi difuzat în 1992.
Poziţia lui I. în cadrul generaţiei '80 se defineşte încă de la cea dintâi carte, Cântece de trecut strada, apărută în 1981 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor): histrionism suav, alunecări suprarealiste în prezenţa unei neobosite combustii afective. în versurile lui nimic nu se spune calm, „la rece", totul este văzut ca ultimă zi, ca şansă supremă de bufonadă ludico-tragică, îmbătare de plăcerea jocului de-a viaţa: „Mai funcţionează / şurubul / pinionul /şi piuliţa, /mai bate / roata maşinilor de cusut, /se învârte cilindrul cu găuri, / se aprinde motorul de la flacăra/ inimii mele/ — nu-mi pare rău." Poetul este un ghiduş sarcastic, un ludic agitat şi hipersensibil. Neliniştea subiacentă o deghizează în posturi zgo-motos-candide, poetul se simte permanent sub reflectoarele aprinse, orice revelaţie, orice senzaţie se cere comunicată cu sagacitate celorlalţi. Acest vacarm graţios şi clovnesc ocupă locul temei singurătăţii şi disconfortului existenţial, ce caracterizează versul altor optzecişti. Atitudinea cea mai frecventă este fuga spre intrarea în rol, spre travesti, spre arlechinada
provocatoare şi exasperată de real. Un personaj feminin deranjează cu „chiţăitul ei fezandat", altuia „îi ghiorăia un râs prin maţe" sau „iama îşi suflă mucii direct în parbriz", „ne-am închis într-o cameră/ şi am / schimbat capetele între noi", „mi-am tras peste cap pielea de lup / creierul începe să zboare prin cameră", gura lumii se măsoară cu lanţul de la bicicletă, liniştea huruie ca aspiratorul, inima este o păpuşă mecanică, ochii se fac de sticlă, iar sufletul se declară „un dicţionar funerar". Cu o „fantezie de Pierrot incorigibil cabotin", cum spune Nicolae Manolescu, poezia lui I. are nonşalanţa dublată ferm de limpezimi caustice, un teribilism dublat de „travaliul atent asupra compoziţiei interne a poemelor" şi un onirism erotico-avangardist bine strunit de cruzimea disecţiilor lirice. Dacă în Cântece de trecut strada, Radu G. Ţeposu vedea Oraşul „fără solemnitatea prozaică din poemele lui Cari Sandburg", ca un „hibrid cu îndoită înfăţişare, de fiinţă tentaculară şi de monstru încremenit", iar în La cea mai înaltă ficţiune (1984) sublinia felul în care „predispoziţia pentru stilul colocvial, grav şi jovial, maliţios şi bonom se păstrează intactă", dublată însă de „radiografierea parodică a existenţei", în cartea apărută în
1990,	înnebunesc şi-mi pare rău, Nicolae Manolescu descoperea „reversul întunecat şi coşmaresc" al acestei poezii. Observaţia se întemeia, între altele, pe o viziune precum aceasta: „Lovitura mirositoare sparse fereastra în întregime./ Oraşul i se sparse la picioare, în ţăndări de rime / [...] Oraşul, până
laşul
Dicţionarul general al literaturii române 556
departe, urca în baloane de săpun./ Lesa roşie număra tactul, domol./ Aerul rămăsese gol./ Lumea se sufocă brusc./ Guri puse pe faţa lumii ca nişte bătături/ scoaseră, laolaltă, vaiete, gemete, lătrături.../ Şi-n gălăgia colosală care urca în casă/ între suspin şi efort, ea-şi îndesă batista între dinţi/ să tacă odată lumea cea ieşită din minţi./ Iar sângele ţâşni din batista vie, albă, răcoroasă."
SCRIERI: Cântece de trecut strada, Bucureşti, 1981; Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; La cea mai înaltă ficţiune, Bucureşti, 1984; înnebunesc şi-mi pare râu, Bucureşti, 1990; Poeme alese. 1975-1990, Braşov, 2002.
Repere bibliografice: Grigurcu, Existenţa, 516-521; Simion, Scriitori,
IV,	508-513; Regman, Nu numai, 262-265; Ioan Milea, Cuvinte în libertate, APF, 1990, 5-7; Coşovei, Pornind, 115-122; Nicolae Manolescu, Coşmarele lui Pierrot, RL, 1990, 46; Diana Adamek, La marginea spectrului, TR, 1990,49; Steinhardt, Monologul, 145-149; Ioan Holban, Zile de viol şi râs, CRC, 1991,4; Bucur Demetrian, Zgomotul şi furia, R, 1991, 3; Ovidiu Verdeş, Descoperirea unui topos: nebunia, VR, 1991,6; Cornel Regman, „înnebunesc şi-mi pare râu", JL, 1991, 9-12; Sebastian-Vlad Popa, Est-etica, CC, 1991,6-7; Ţeposu, Istoria, 51-53; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 213-216; Regman, Dinspre Cercul Literar, 127-130; Dicţ. scriit. rom., II, 561-563; Cărtărescu, Postmodernismul, 376-382; Dicţ. analitic., II, 322-323; Bucur, Poeţi optzecişti, 103-104, 242-243; Manolescu, Lista, 1,328-338; Popa, Ist. lit., II, 618-619.	T.R.
IAŞUL, publicaţie apărută la Iaşi, de patru ori pe săptămână, între 1931 şi 1937 şi între 28 martie 1938 şi 27 iulie 1940. La reapariţia din 1938 se anunţă următorul program: „Afirmarea primatului culturii naţionale moldoveneşti în viaţa românească, determinarea unui curent care să asigure realizarea legitimelor aspiraţii culturale, artistice, sociale şi administrative ale Moldovei; crearea unui climat spiritual academic favorabil afirmării caracterelor." Atitudinea democratică este manifestă, reieşind dintr-o serie de articole critice referitoare la acţiunile nefaste ale Gărzii de Fier. în numărul 41/1933 se publică testamentul lui Mihai Stelescu, din care rezultă că
I.G. Duca a fost asasinat din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu. La pagina literară semnează versuri Magda Isanos, Ion Vinea (republicări din „Viaţa românească"), George Lesnea, Mircea Pavelescu, Mihai Codreanu, Eusebiu Camilar, iar proză, Eusebiu Camilar. în paginile gazetei G. Călinescu prezintă romanul Cordun de Eusebiu Camilar (85/1938), Al. Piru scrie articolele Poetul generaţiei noastre: G. Lesnea (50/1938), Pe marginea suprarealismului (91/1938) sau recenzează volumul de versuri Ioana Maria de Geo Bogza (157/1938). în 1940 cronicile „politice" şi „teatrale" sunt semnate de George Ivaşcu. Se reproduc fragmente din cartea Ce-ai cu mine, vântule? de Tudor Arghezi (936/1940).	I. H.
IAŞUL LITERAR, revistă apărută la Iaşi, lunar, din august 1954 până în aprilie 1969, sub conducerea unui comitet de redacţie. Continuă „laşul nou". De la numărul 8/1965, apare cu subtitlul „Revistă a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă
România". în 1957 comitetul de redacţie este alcătuit din Andi Andrieş, N. Barbu, Dimitrie Costea, Florin Mihai Petrescu, Horia Zilieru, Liviu Leonte, Dan Bădărău, redactor-şef fiind N. Barbu, care de fapt conduce publicaţia de la început până în 1966.1.1. „se angajează să fie o tribună adevărată", chemând, în spiritul epocii, „pe toţi scriitorii din Moldova, pe toţi scriitorii de pe întreg cuprinsul patriei, legaţi trup şi suflet de cauza poporului liber" (1/1954). Din 1960 rubricile permanente sunt „Versuri şi proză", „Medalioane", „Cronica literară", „Recenzii", „Revista revistelor". Colaborează cu versuri Ioan Alexandru, Andi Andrieş, Al. Andriţoiu, Tudor Arghezi, Camil Baltazar, Lucian Blaga (Catrenele fetei frumoase, 4/1961), Demostene Botez, Radu Boureanu, Radu Cârneci, Otilia Cazimir, Const. Th. Ciobanu, Ştefan Aug. Doinaş, Mihu Dragomir, Victor Eftimiu (Fr. Villon recită balade, 9/1957), Ovidiu Genaru, Nicolae Labiş (Marşul celor puternici, 1/1954, Dacă toate acestea fi-vor uitate, 12/1957), George Lesnea, Mircea Micu, Mihai Negulescu, Simion Stolnicu, Corneliu Sturzu, G. Tutoveanu (Vouă celor tineri, 1/1956), N. Ţaţomir, N. Tăutu, Haralambie Ţugui, Horia Zilieru. Este găzduită proză de G. Călinescu (Scrinul negru, fragment, 2/1958), Ion Istrati, Ion Grecea, Ion Lăncrănjan, Mihail Sadoveanu (Nada florilor, fragment, 10/1955), George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu, Eusebiu Camilar, Mircea Radu lacoban, Aurel Mihale, Traian Coşovei, N. Ţie, V. Voiculescu (Zahei orbul, fragment, 1/1967). Sandu Teleajen semnează fragmente din „evocarea dramatică"
I.L. Caragiale (6/1962). Cu articole de critică şi istorie literară sunt prezenţi Al. Dima (Problema tipicului la Ibrăileanu, 1/1955),
I.D. Lăudat (Activitatea lui Ibrăileanu la presa progresistă dintre 1890-1900, 1/1955), Gavril Istrati (Două variante ale Mioriţei, 4/1957), Al. Andriescu (Probleme artistice ale limbii literare, 8/1960), Tudor Vianu (Observaţii asupra metaforei poetice, 10/1961), N.A. Ursu (Cântarea României, operă a lui N. Bălcescu, 12/1961), Tiberiu Rebreanu (începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu, 3/1961), Agatha Grigorescu-Bacovia (Bacovia, student la Iaşi, 12/1961), Al. Oprea (începuturile literare ale lui Panait Istrati, 1/1961), Adrian Marino (Critică şi semnificaţie, 12/1967, Clasic şi modem, 6/1968), Al. A. Philippide (însemnări despre romantism, 3/1969), DanMănucă (Maiorescu şi critica literară de până la 1867,7/l%7). Cronicile literare, notele şi recenziile sunt semnate de Gh. Agavriloaie, I. Damaschin, Constantin Ciopraga, N.I. Popa, Val Panaitescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan ş.a., între cărţile prezentate figurând Tablou geografic de Geo Bogza (2/1955), Aventură în Lunca Dunării de Mihail Sadoveanu (3/1955), Primele iubiri de Nicolae Labiş (11/1955), Moromeţii de Marin Preda (1/1956). 1.1. publică medalioanele Bogdan Amaru (9/1956) şi G.M. Zamfirescu (10/1956), articole consacrate omagierii scriitorilor Ion Agârbiceanu (10/1962), Tudor Arghezi (5/1965), Mihai Codreanu (7/1956), Friedrich Schiller (5/1955), C. Dobrogeanu-Gherea, precum şi necrologuri: Camil Petrescu (5/1957), G. Tutoveanu (9/1957), La moartea lui M. Codreanu (10/1957), M. Sadoveanu (10/1961). Apar, de asemenea, texte şi scrisori inedite: Ion Pillat, Pagini inedite de corespondenţă (3/1963), Scrisorile lui G. Topîrceanu către G. Ibrăileanu, publicate de Grigore Botez şi Mihai Bordeianu (7/1963 ş.u.).
557 Dicţionarul general al literaturii române
laţimirski
G. Mărgărit traduce din Pablo Neruda, Cicerone Theodorescu din Vladimir Maiakovski, George Lesnea din Serghei Esenin, Taşcu Gheorghiu din Louis Aragon. Aici debutează Corneliu Sturzu, Adi Cusin, Dan Mănucă, Mihai Drăgan, Voicu Bugariu ş.a. Alţi colaboratori: Florin Mihai Petrescu, Platon Pardău, Simion Stolnicu, Ioana Postelnicu, Al. Claudian, Lucian Raicu, Ov. S. Crohmălniceanu, D. Micu, Gh. Bulgăr, Maria Platon, V. Adăscăliţei, Constantin Parfene, Emil Manu.	I.	H.
IAŞUL NOU, revistă apărută la Iaşi, lunar, din mai 1950 până în martie 1954, sub conducerea unui comitet de redacţie, a cărui componenţă nu este precizată. Poartă subtitlul „Almanah literar al Uniunii Scriitorilor din RPR, Filiala Iaşi". l.n. continuă almanahul „Pentru pace şi cultură luptăm!" (Iaşi, 1949), care fusese conceput ca „un omagiu adus de scriitorii şi poeţii moldoveni primei conferinţe pe ţară a scriitorilor din Republica Populară Română". Fără un program explicit formulat, l.n. răspunde mai ales unor imperative politice, propunându-şi să devină o publicaţie „în slujba maselor largi de cititori". Aproape fiecare număr începe cu un grupaj de versuri, a căror tematică este racordată la directivele ideologice şi politice ale momentului: lupta pentru pace, alegerile, îndeplinirea planului de stat, condamnarea imperialismului etc. Alături de poeţi ieşeni consacraţi (Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, George Lesnea, Nicolae Ţaţomir ş.a.), apar versificări ale unor muncitori ceferişti, forestieri, ţărani muncitori, studenţi, învăţători, funcţionari, ziarişti ş.a.m.d. Mai sunt inserate poezii de Mihai Beniuc, Nicolae Labiş, care publică aici primele versuri (Fii dârz şi luptă, Nicolae, 8/1950), Şt. Cazimir, D. Ignea, Dragoş Vicol, Darie Magheru, Ion Gheorghe, Ion Horea. Paginile de proză (nuvele sau fragmente de romane) îi au ca autori pe Alecu Ivan Ghilia, Costache Anton, Dumitru Almaş, Ion Istrati, Mira Iosif, Gh. Ionaşcu. Bine reprezentat este şi sectorul de critică, susţinut de Grigore Scorpan, Nicolae Barbu, Constantin Ciopraga, Dimitrie Costea, Lucian Dumbravă, Iorgu Iordan, Al. Dima. Numărul 1/1953 este consacrat morţii lui Stalin, numit „geniu al omenirii progresiste", „părinte iubit al celor ce muncesc". Se publică un articol al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, comunicatul guvernului sovietic, buletinele medicale privind starea sănătăţii lui Stalin. Panegirice semnează Sanda Faur (Cu noi vei fi mereu) şi Ion Istrati (Astrul care nu apune). Traduceri se fac mai ales din literatura sovietică sau din literaturi ale ţărilor „lagărului socialist", uneori şi din Schiller (Al. A. Philippide) sau Lenau (Nicolae Labiş şi Nicolae Ţaţomir). Preluând rubrici şi tehnici redacţionale de la „Viaţa românească", l.n. rămâne o publicaţie tipică pentru primul deceniu al literaturii prolet-culiste din România.	/. R. -N.
IAŢIMIRSKI, A.[leksandr] l.[vanovici] (30.VIIL1873, Bairamcea, j. Cetatea Albă — 12.11.1925, Rostov pe Don, Rusia), românist rus. Fiu al lui Ivan Grigorievici laţimirski, învăţător rus, căsătorit cu o româncă din Basarabia, I. a copilărit în satul Hânceşti, unde a urmat clasele primare. După absolvirea gimnaziului din Chişinău (1893), a studiat la Facultatea de Filologie-Istorie
a Universităţii din Moscova, obţinând diploma în 1899. A debutat în 1892 cu o serie de articole consacrate antichităţilor de pe malul Nistrului (în revista „Bessarabskii vestnik") şi şi-a continuat activitatea publicistică în anii studenţiei, ulterior devenind cercetător în cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi în primii ani ai secolului următor a fost trimis să cerceteze manuscrise şi documente slavone în România, Bulgaria, Serbia, Austria, Germania, Cehia şi Slovenia, ceea ce i-a permis să scoată la lumină numeroase texte vechi din literatura bizantino-slavo-română. Stabilit în 1903 la Sankt Petersburg, a predat limba rusă în licee, continuând colaborarea ştiinţifică la secţia de lingvistică a Academiei Ruse de Ştiinţe. în toamna anului 1906, numit privat-docent, a început să predea la Universitate. Alături de literatura polonă, ţine un curs de limba română (al cărui titular fusese Polihronie Sârcu), expunându-şi concepţiile în prelegerea Znacenie rumânskoi filologhii dlia slavistiki i romanskih izucenii, ce se încheie cu următoarea concluzie: „Aşa cum ştiinţa limbii române este de neconceput fără slavistică, tot astfel pentru slavistică este necesară cunoaşterea filologiei române." Din motive politice a fost însă îndepărtat din învăţământ chiar în anul în care apărea această profesiune de credinţă, abia în 1913 reuşind să ocupe postul de profesor de filologie slavă la Universitatea din Varşovia, a cărei secţie rusă a fost transferată în 1915 la Moscova, iar apoi la Rostov pe Don. în 1918 contribuie la înfiinţarea Institutului de Arheologie, al cărui rector devine în 1920, predând în acelaşi timp la Universitate şi un curs de limba română pentru studenţii de la secţia de romanistică. A obţinut titlul de doctor cu o teză despre Grigorie Ţamblac. Dificultăţi de tot felul i-au şubrezit sănătatea, astfel că s-a stins înainte de a împlini 52 de ani.
Contribuţia lui I. la studiile literare şi lingvistice slavo-ro-mâne îl recomandă ca o autoritate în acest domeniu în Rusia primelor decenii ale secolului al XX-lea. A realizat ample descrieri de manuscrise, exegeze şi ediţii de cronici slavo-române din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, a elaborat studii consacrate culturii şi literaturii române în limba slavonă sau folclorului românesc, precum şi articole privind raporturile lingvistice slavo-române şi specificul vechilor documente româneşti. Până astăzi îşi păstrează valoarea documentară voluminosul catalog, cu largi extrase din texte, Slavianskie i russkie rukopisi rumânskih bibliotek (1905), în care simt descrise peste patru sute de manuscrise slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, Muzeul de Antichităţi, Mănăstirea Neamţ şi din alte colecţii, precum şi câteva inscripţii din mănăstiri şi biserici. Cronicilor slavo-române, în special celei a episcopului Macarie al Romanului şi celei a călugărului Azarie, le sunt consacrate studiile Slaviano-moldavskaia letopis monaha Azariia („Izvestiia otdeleniia russkogo iazâka i slovesnosti", 1908), Romanskii mitropolit Makarii i novootkrâtaia ego slaviano-moldavskaia letopis 1541-1551 gg. („Jurnal Ministerstva Narodnogo Prosveşceniia", 1909), Die ăltesten slavischen Chroniken moldauischen Ursprungs. Fine Untersuchung liber die Redaktionen und Kritik der Texte („Archiv fur slavische Philologie", 1909). Inspirându-se din lapidara caracterizarea lui Neagoe Basarab făcută de B.P. Hasdeu, I. a consacrat o amplă analiză învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul
Ibrăileanu
Dicţionarul general al literaturii române 558
său Theodosie, publicate în 1904, în versiunea originală slavonă, de P.A. Lavrov. Studiul se intitulează Valahskii Mark Avrelii i ego pouceniia („Izvestiia otdeleniia russkogo iazâka i slovesnosti", 1905) şi dă o înaltă apreciere acestei opere reprezentative a culturii române în plan european: „Istoria literaturii slavone s-a îmbogăţit cu o nouă operă, a cărei însemnătate nu e pe deplin apreciată. în faţa noastră se află învăţăturile pătrunzătoare şi umane ale acestui Marc Aureliu, domn-filosof urcat pe vechiul tron al Ţării Româneşti la începutul secolului al XVI-lea, Ioan Neagoe. Excelent stilist, gânditor profund şi moralist lucid, voievodul scriitor este înainte de toate un înţelept, care a reuşit să lărgească orizontul dogmei formale creştine şi să dea un caracter general uman sfaturilor sale practice în domeniul «evlaviei» stereotipe." Nu pot fi trecute cu vederea nici cărţile sale Grigorii Ţamblak. Ocerk ego jizni, administrativnoi i knijnoi deiatelnosti (1904) şi Iz istorii slavianskoi propovedi v Moldavii (1906), care, în ciuda unor idei preconcepute, decurgând din identificarea nejustificată a cunoscutului cărturar bulgar, mitropolit al Kievului la începutul secolului al XV-lea, cu monahul Gavriil de la Neamţ, măiestru copist de manuscrise, îşi păstrează într-o anume măsură valoarea documentară referitoare la circulaţia şi copierea scrierilor bizantino-slave în Ţările Române. Pe lângă articolele din tinereţe despre folclorul haiducesc basarabean (Razboiniki Bessarabii v rasskdzah o nih), apărute în „Etnograficeskoe obrozenie" (1896) şi alături de comentariile pe marginea unor creaţii şi credinţe populare româneşti, prilejuite de culegerile lui S.F1. Marian şi G. Dem. Teodorescu,
I.	a oferit cititorilor ruşi o reprezentativă culegere de basme, într-o îngrijită tălmăcire, Skazocinâe sokrovişcea zabâtogo ugolka. Sobranie rumânskih skazok i leghend (1902), contribuind astfel la difuzarea şi în Răsăritul Europei a bogatului fond de creaţii în proză ale poporului român.
SCRIERI: Grigorii Ţamblak. Ocerk ego jizni, administrativnoi i knijnoi deiatelnosti, Sankt Petersburg, 1904; Slavianskie i russkie rukopisi rumâniskih bibliotek, Sankt Petersburg, 1905; Iz istorii slavianskoi pismennosti v Moldavii i Valahii, [Sankt Petersburg], 1906; Iz istorii slavianskoi propovedi v Moldavii, [Sankt Petersburg], 1906. Traduceri: Skazocinâe sokrovişcea zabâtogo ugolka. Sobranie rumânskih skazok i leghend, Moscova, 1902; ed. 2, Moscova, 1908.
Repere bibliografice: Damian P. Bogdan, Texte slavo-române în lumina cercetărilor ruseşti, Bucureşti, 1957; Valeriu Ciobanu, A.I. laţimirski şi folclorul român, RITL, 1959,3-4; Ecaterina Fodor, Cercetările lingviştilor ruşi şi sovietici despre relaţiile lingvistice slavo-române, RSL, 1962,221-233; A.S. Kidel, Aleksandrlvanovici laţimirski. Biobibliografia, Chişinău, 1967; G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti,
1973,184-186; Alexandrina Matcovschi, laţimirski Aleksandr Ivanovici (Biobibliograficeskii spravocinik), Chişinău, 1979; Datcu, Dicţ. etnolog.,
II,5-6.	'	'	II.M.
IBRĂILEANU, G.[arabet] (23.V.1871, Târgu Frumos —
11.111.1936, Bucureşti), critic, istoric şi teoretician literar, prozator. Este fiul Măriei (n. Marcovici) şi al lui Teodor Ibrăileanu, mici comercianţi armeni, tatăl fiind apoi administrator de moşie şi slujbaş la Roman. Pentru N. Iorga (născut în acelaşi an), viitor adversar de idei, I. era, în 1905, „unul de la Brăila,
care iscăleşte Ibrăileanu". La cinci ani, orfan de mamă, băiatul se afla la Roman, unde Ibrăilenii se mutaseră încă din 1872, lângă rudele lor, spre a depăşi dificultăţile materiale. Primele clase le face la Bacău şi Roman. După moartea tatălui său, va fi întreţinut de rude. Deşi la gimnaziul din Roman (1883-1887) obţine rezultate excepţionale, la Liceul „Codreanu" din Bârlad (1887-1890) ajunge „cu banii strânşi prin subscripţie"; mai târziu suferă „literalmente de foame", fiind „multă vreme ca şi vagabond", cum reiese dintr-o scrisoare către I.A1. Brătescu-Voineşti, din iulie 1906. Este perioada în care, împreună cu Raicu Ionescu-Rion şi alţi colegi de liceu, înfiinţează societatea „Orientul" (1887). Tot acum redactează cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian revista literară „Şcoala nouă", apărută la Roman între iulie 1889 şi iunie 1890. Aici publică primele versuri şi, sub pseudonimul Cezar Vraja, câteva note de lectură, comentarii despre artă şi traduceri din Ossian, Lessing, Byron, Zola, Max Nordau ş.a. între 1891 şi 1895 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Sub pseudonimele Cezar Vraja şi Un sociabil colabora în 1890 la „Munca", foaie săptămânală a mişcării muncitoreşti, înlocuită în 1894 de „Lumea nouă". Nu face parte efectiv din mişcarea socialistă, dar e un propagandist entuziast, susţinător al „cauzei". în 1893 îl cunoscuse pe C. Stere, student mai vârstnic, fost deportat în Siberia ca instigator narodnic şi evadat din temniţele ţariste. I se alătură la „Evenimentul literar" din Iaşi (1893-1894), ca secretar de redacţie, publicând sub pseudonime (Cezar Vraja, Un sociabil, Verax). Deşi nu îi modifică radical orientarea estetică, poporanismul propagat de Stere o influenţează. Ulterior el îşi va mărturisi legăturile cu acest curent de idei, începând de la „Evenimentul literar". Pentru susţinerea mişcării socialiste, stimulat poate de exemplul altor ieşeni, studentul se instala în toamna lui 1894 la Bucureşti, activând ca redactor neremunerat la „Lumea nouă". Un an este profesor la Bacău, iar din 1900 funcţionează ca profesor la Liceul Internat din Iaşi, fiind titularizat în 1902. După o lungă absenţă din presa literară, semnătura lui reapare în 1901 în „Noua revistă română" a lui C. Rădulescu-Motru, sub două articole (Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale şi Curentul eminescian), semnificative pentru preocupările de moment. Pe marginea „foiletoanelor" lui Caragiale apărute în „Universul" (1900), criticul emite reflecţii despre relaţiile temperament-idee, cuget-societate, reluate pe alt plan, sub titlul Literatura şi societatea, în monografia Opera literară a d-lui Vlahuţă (1912), dar şi puncte de vedere ce prefigurează Spiritul critic în cultura românească (1909). De menţionat, în acelaşi timp, dacă nu renegarea expresă, cel puţin detaşarea de ideologia socialistă; acum el face apel la Schopenhauer, la pozitivişti sau îl citează pe „distinsul cugetător rus Mihailovski", teoretician narodnic. în articolul Poporanismul din „Curentul nou" de la Galaţi (1906), renegarea marxismului devine clară, în fine, la Iaşi apărea la 1 martie 1906 primul număr al revistei „Viaţa românească", al cărei fondator era împreună cu C. Stere şi Paul Bujor. Din noiembrie 1908 I. predă ca profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, confirmat însă în post abia la începutul lui 1909. Pentru că nu avea titlul de doctor, este înlocuit în 1911-1912 de E. Lovinescu,
559 Dicţionarul general al literaturii române
Ibrăileanu
doctor în litere la Paris, care era susţinut de C.C. Arion, ministrul conservator al Instrucţiunii. Redactează atunci studiul monografic Opera literară a d-lui Vlahuţă, scris în „două luni" şi „tipărit în opt zile", obţinând, în iunie 1912, titlul de doctor în filologie modernă, cu menţiunea magna cum laude. Epuizat de efort, autorul vorbea de „orgia muncii". Publicase în 1909, pe lângă Spiritul critic în cultura românească, şi Scriitori şi curente. Era, în acelaşi timp, cum s-a spus, veritabilul spiritus rector al „Vieţii româneşti", descoperind şi îndrumând talente care altfel s-ar fi pierdut sau ar fi dat mai puţin. în linii mari, principiile criticii de tip sociologic, în spiritul căreia debutase la „Şcoala nouă", l-au călăuzit până pe la 1900, când mişcarea socialistă se dizolvă. De altfel, între 1894, când încetează să apară „Evenimentul literar", şi 1906, când ia fiinţă „Viaţa românească", I. nu mai scrie în presa culturală. Astfel că orientarea lui poporanistă coincide cu prima decadă a „Vieţii româneşti" (1906-1916), de fapt până în 1920, când „Viaţa românească" reapare în a doua serie. Ultima etapă a scrisului său de până la sfârşitul vieţii nu e nici prioritar estetică, nici impresionistă, ci mai degrabă eclectică.
In Spiritul critic în cultura românească I. invocă frecvent natura complexă a relaţiilor dintre cultura română şi alte culturi europene. El trece rapid peste secolele XVI-XVIII, pentru a studia în detaliu particularităţile culturii române în perioada 1840-1880. „Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele" — iată ideea directoare. „Din chiar faptul că cultura europeană e creată de multe popoare, rezultă că fiecare datoreşte mult celorlalte." Influenţele sunt, prin urmare, un liant, un factor comun. Practic, influenţele culturii europene „s-au simţit în toate aspectele vieţii româneşti". în postură de sociolog, autorul studiului insistă asupra celor mai „interesante" dintre aspecte, vizând limba, literatura, organizarea poli-tico-socială, deoarece ele exprimă sintetic „ceea ce s-ar putea numi moravuri, felul vieţii sociale etc." înzestraţi cu un accentuat spirit pragmatic şi politic, muntenii sunt mai receptivi, dovadă asimilarea influenţei franceze şi organizarea revoluţiei de la 1848. Mai pasivi, moldovenii acceptă influenţele doar după un temeinic examen critic, psihologia lor vădind un ridicat coeficient de scepticism: „Poate că moldovenii simt mai sceptici" (Vasile Alecsandri e „un sceptic rafinat"). Numai într-un mediu spiritual precum cel moldovenesc, rafinat de-a lungul multor generaţii, criticismul a putut opune un veto util şi lucid inovaţiilor care puteau sfârşi în cosmopolitismul cel mai ridicol. Muntenia reprezintă „voinţa şi sentimentul, pe când Moldova mai cu samă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară; ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele nouă. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene. De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în Moldova o legiune de spirite critice şi de literatori." Demonstraţia lui I. se dezvoltă pe o idee fundamentală: prin „discernământul" lor critic, moldovenii au lucrat pentru „adevăratul progres", făcând selecţie în procesul asimilării culturii. Au greşit cei ce au imitat fără rezerve cultura apuseană, ca şi cei refractari la orice inovaţie. Echilibrul critic
moldovenesc reprezintă o medie. Criticat de N. Iorga, contestat de alţii, I. marchează, ca autor al Spiritului critic..., un punct de plecare într-o lungă dezbatere, un moment favorabil unor noi sinteze. Cum s-a remarcat, Istoria civilizaţiei române moderne de
E.	Lovinescu (1924-1925), concepută ca replică la studiul lui I., relua în fapt viziunea dialectică a criticului ieşean: primul volum al Istoriei... avea în vedere fondul novator (Forţele revoluţionare), al doilea — contrariul acestuia (Forţele reacţionare), pentru ca în cel de-al treilea să fie schiţate, fără o fundamentare ştiinţifică, Legile civilizaţiei române moderne. I. revine de câteva ori în articole asupra ideilor sale, consolidându-le şi reasam-blându-le în alte contexte. Spiritul critic se transformă astfel într-o coordonată a originalităţii creatorului de artă, şi tocmai de aceea referindu-se, în 1922, la Caracterul specific naţional în literatură, I. condiţionează specificitatea de legătura cu „realităţile noastre". Alecsandri, „chiar când localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atât de mult din realităţile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atât de românească şi caracteristică personajelor, încât comediile lui localizate sunt documente indispensabile". Factorii „specific naţionali" apar mai palid la unii scriitori munteni, ca urmare a influenţei „excesive" exercitate de literaturile străine. încă o dată, moldovenii sunt citaţi pozitiv: Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu reprezintă, în literatură, „maximum de românism". în esenţă,
1871
1876
1878-1887
1887
1891-1895
1893
1894
1895
1896
1897
VIAŢA
mai 23 Se naşte la Târgu Frumos Garabet Ibrăileanu, fiul Măriei (n. Marcovici) şi al lui Teodor Ibrăileanu, mici comercianţi armeni. Tatăl va fi mai târziu administrator de moşie şi slujbaş la Roman.
Copilul rămâne orfan de mamă.
începe învăţătura la Bacău, o continuă la Roman, unde termină gimnaziul, îi moare tatăl.
1887-1890 Frecventează Liceul „Codreanu" din Bârlad, luându-şi bacalaureatul la laşi.
1889
Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din laşi, unde este studentul lui A.D. Xenopol, A. Philippide, Aron Densuşianu, şi, în paralel, Şcoala Normală Superioară.
Este atras de ideile socialiste, îi cunoaşte pe membrii cercului de militanţi social-democraţi ieşeni (Ioan şi Sofia Nădejde, C. Stere, Mihai Carp, V.G. Morţun ş.a.).
Obţine diploma de absolvire a Şcolii Normale Superioare.
aprilie la examenul de licenţă la Universitatea din laşi.
Se instalează la Bucureşti.
septembrie Se angajează ca profesor suplinitor de limba română la Gimnaziul de Băieţi din Bacău.
OPERA
înfiinţează împreună cu Raicu lonescu-Rion şi alţi colegi de liceu societatea „Orientul".
iulie Redactează împreună cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian
revista literară „Şcoala nouă“, apărută la Roman (până în iunie
1890). Sub pseudonimul Cezar Vraja, publică aici primele versuri,
note de lectură şi mai multe traduceri.
începe să colaboreze la ziarul „Munca", semnând cu acelaşi
pseudonim.
decembrie 20 lese la laşi primul număr al revistei „Evenimentul literar", la care este secretar de redacţie.
Publică seria de articole Psihologia socială şi susţine o polemică acerbă cu „Vieaţa" lui Al. Vlahuţă.
noiembrie 2 lese la Bucureşti, după ce în octombrie „Evenimentul literar" îşi încetase apariţia, „Lumea nouă", organul de presă al social-democraţiei române, în a cărui redacţie va lucra.
îi apare traducerea romanului Bel Aml de Maupassant.
începe colaborarea la Dicţionarul limbii române, elaborat sub conducerea lui A. Philippide.
Le propune editorilor Şaraga din laşi o culegere de articole publicate în „Evenimentul literar", completată de altele inedite, sub titlul Note şi impresii.
1900	septembrie	Este	numit	profesor	la	Liceul	Internat	din	laşi.	Predă
limba română.
1901
1902 1904
1905-1906
iunie Se căsătoreşte cu profesoara Elena Carp, sora profesorului Mihai Carp.
Predă şi filosof ia la Liceul Naţional din laşi.
în urma examenului de capacitate, devine profesor titular.
maNunie Face o călătorie prin Austria, Italia, Elveţia şi Germania.
1906
1908
1908-1911
1909
1912
1914
1916
Facultatea de Litere şi Filosofie din laşi îi încredinţează suplinirea Catedrei de istoria literaturii române moderne şi estetică literară.
iunie Obţine titlul de doctor în filologie modernă cu menţiunea magna cum laude.
în pofida protestelor lui E. Lovinescu, el însuşi suplinitor al Catedrei de istoria literaturii moderne în anul universitar 1911-1912, G. Ibrăileanu este numit profesor titular.
La recomandarea lui Mihail Sadoveanu, girează direcţia Teatrului Naţional din laşi.
1918
1919
Publică în „Noua revistă română" articolele Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale, Curentul eminescian ş.a., semnând G. Ibrăileanu.
Colaborează la „Curentul nou" din Galaţi, revista lui H. Sanielevici, în care îi apar articolele Câteva consideraţii asupra spiritului critic în istoria culturii române, Doi critici şi mai mulţi scriitori şi Poporanismul.
martie 1 lese la laşi primul număr al revistei „Viaţa românească", pe care o întemeiază împreună cu C. Stere şi Paul Bujor.
Va fi prezent în paginile publicaţiei număr de număr, coordonând concomitent munca în redacţie şi fiind un veritabil spiritus rector.
Lucrarea Spiritul critic în cultura românească apare la sfârşitul anului, dar cu anul 1909 imprimat pe pagina de titlu. Proiectată încă din 1905, va stârni o avalanşă de opinii, dintre care cele ale lui N. lorga vor declanşa între cei doi o polemică similară aceleia dintre C. Dobrogeanu-Gherea şi Titu Maiorescu.
Apare volumul Scriitori şi curente, compus din studii redactate între 1901 şi 1908.
Deschide cursul Epoca Conachi.
Colaborează la „Viitorul", unde, într-o serie de scrisori deschise către C. Dobrogeanu-Gherea, expune motivele care l-au determinat să părăsească mişcarea socialistă.
în editura revistei „Viaţa românească" i se tipăreşte Opera literară a d-lui Vlahuţă, studiu scris în numai două luni.
Publică în volum studiul Ioan Al. Brătescu-Voineşti. iulie „Viaţa românească" îşi încetează apariţia.
aprilie 4 Scoate pe cont propriu ziarul „Momentul".
februarie 2 lese la laşi primul număr din revista „însemnări literare", care continuă programul „Vieţii româneşti".
Aici susţine rubrica „Săptămâna", publică articole literare şi aforisme.
1920
1921 1926
1928	Neurastenia, boala care îl chinuia de mai bine de două decenii,
se agravează, obligându-l să-şi întrerupă cursurile la Universitate.
1930
1931	Restabilit, revine la catedră.
1933	iunie I se decernează Premiul Naţional	de proză, din comisie
făcând parte, printre alţii, Dimitrie Guşti, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, G. Topîrceanu, Ion Minulescu, Nichifor Crainic,
C.	Rădulescu-Motru.
1936	martie 11 G. Ibrăileanu se stinge din	viaţă la Bucureşti, în
Sanatoriul Diaconeselor, după o lungă agonie.
Conform dorinţei sale, este incinerat, urna fiind dusă la laşi, în cimitirul Eternitatea.
martie 1 Apare primul număr din seria nouă a revistei „Viaţa românească".
Publică volumul Note şi impresii.
Apare volumul După război, o antologie de articole cu subtitlul Cuitură şi literatură.
lese de sub tipar volumul Scriitori români şi străini
Revista „Viaţa românească" se mută la Bucureşti, îi apare volumul de aforisme Privind viaţa.
Publică ediţia Poezii de Mihai Eminescu.
încredinţează tiparului romanul Adela (proiectat cu titlul Olga). Primii cititori ai manuscrisului au fost fraţii Ionel şi Al. O. Teodoreanu, Mihail Sevastos, l.l. Mironescu şi G. Călinescu.
„istoria politică şi socială, istoria limbii şi literaturii sunt cultivate mai mult de moldoveni", pe când în Muntenia, mai tentată de politică, se dezvoltă genul oratoric şi lirica patriotică. Cum caracterele literaturii din Moldova sunt de găsit şi în cea din Transilvania, concluzia e că în aceste regiuni, diferite ca evoluţie istorică, sunt mai numeroşi scriitorii specifici decât în Muntenia, unde proza mai veche e reprezentată „prin romanele nule ale lui Bolintineanu", prin romanul lui Nicolae Filimon, „important ca document", dar secundar ca artă, prin scrierile lui A.I. Odobescu, „importante ca artă", însă lipsite de semnificaţie ca „documente omeneşti". în ansamblu, evoluţia ideii e nesigură, eseului Spiritul critic în cultura românească lipsindu-i forţa care să-i dea o perfectă soliditate, un eşafodaj puternic, o strictă geometrie a argumentelor. Dar, dincolo de asemenea limite, lucrarea tulbură şi incită la meditaţie prin excepţionala inovaţie ideologică şi prin fineţea intelectuală. Teoretician literar cu sclipitoare intuiţii, I. nu elaborează un sistem propriu. Dispune însă de o concepţie care, în evoluţia ei, reflectă sinteza în devenire dintre social şi estetic în critica românească. A vedea în mod reducţionist în el un critic sociologist, în strictă dependenţă de C. Dobrogeanu-Gherea, e contrar realităţii. La Gherea, constata I., „sunt puţine pagini de critică estetică, şi nu cele mai interesante din opera lui", remarcând, semnificativ, că „analiza estetică este pe ultimul plan". Criticul de la „Viaţa românească" nu e un antiestetic, ci un antiestetizant, ceea ce înseamnă cu totul altceva. In practică, se detaşează atât de Titu Maiorescu, care minimalizează influenţa mediului social asupra scriitorului, cât şi de Gherea, care reduce totul la rolul
ambianţei sociale: „Raportul dintre operă şi mediu Gherea l-a conceput prea mult ca un raport de cauzalitate — conţinutul operei ca un efect al mediului." Ţine să introducă un corectiv, şi acesta e factorul individual, temperamentul, cu „predispoziţiile înnăscute, predispoziţiile la pesimism sau optimism, la reacţionarism sau revoluţionarism, la egoism sau la altruism generos" (Note şi impresii, 1920). Condiţia estetică a artei i se pare de la sine înţeleasă, lucru omis, nu o dată, de adversarii lui atunci când îl contestă: „Când studiezi idealul unui scriitor, asta însemnează că prealabil ai admis valoarea estetică a operei, altminteri despre o operă care nu e artă nu se poate discuta nimic: ea nu există" (Probleme literare). Aspiraţia de a introduce în actul critic maximum de precizie e pentru I. un deziderat perpetuu. Raţionalist, criticul îşi expune metoda cu toată circumspecţia: „A face critică literară este a face anatomia, fiziologia şi etiologia unei opere de artă, sau — ceea ce este acelaşi lucru — a spiritului unui scriitor. Aceşti termeni, împrumutaţi de la ştiinţele naturale, nu vor să fie decât nişte metafore clarificatoare şi nimic mai mult." Vrând să abordeze o creaţie din perspective multiple, interferenţe, el ajunge la concepţia, foarte modernă, de „critică completă". Nu o metodă unică, universal valabilă, ci elasticitate şi adecvare a instrumentelor de cercetare la obiect, pluriperspectivism şi cumul de metode, iată dezideratul formulat în dialogul polemic cu Paul Zarifopol: „Critica literară, aşa cum s-a constituit de o sută de ani încoace, este un tot. Critica estetică, critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sunt părţile acestui tot. Critica literară, când priveşte opera din toate punctele de vedere, este completă" (Greutăţile criticii
Ibrăileanu
Dicţionarul general al literaturii române 564
Desen de Şt. Dimitrescu
estetice). în practică, „psihologia şi sociologia, şi multe altele (de altfel şi estetica), sunt numai instrumente de analiză, sunt mijloace şi nu scop". Altminteri, „n-ar mai fi vorba de critică literară, ci de psihologie şi sociologie, pe baza literaturii..." Pentru I., „critica completă" nu a fost, desigur, un punct de plecare, ci unul de sosire, finalul unui lung proces de cristalizare a unei concepţii. Teoretic, o astfel de soluţie, astăzi devenită bun câştigat, are o valoare indiscutabilă. Reprezentarea în artă a specificului naţional (problemă de optică realistă) — iată condiţia care permite unui scriitor să fie selectat de cât mai multe epoci. Specificul naţional implică subiectul, concepţia şi reprezentarea specifică. Argumentele, discutabile, sunt impregnate de poporanism: „Numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc care sau fac parte din ţărănime şi nu au rupt legăturile morale cu ea, sau care, dacă nu fac parte din ţărănime, şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat la izvorul curat şi românesc al sufletului popular sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care, din cauze istorice, trăind cu poporul, departe de influenţele nefaste, străine, şi-au păstrat sufletul românesc." Accentul cade discret pe viaţa ţărănimii, specificitatea fiind pusă în legătură cu realităţile rurale. Natura, istoria, societatea şi concepţia de viaţă a poporului român sunt elemente ale specificului. Nu e omis fondul folcloric, „opera
literară în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă obiectivă şi subiectivă a poporului român". Din această perspectivă, referindu-se la Creangă şi Sadoveanu, criticul crede că „nu există nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa românităţii din punct de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii." Cu cât o operă e mai autentic naţională, cu atât are mai multe şanse de a deveni universală; cei mai talentaţi scriitori „coincid" de cele mai multe ori cu „cei mai naţionali".
în prefaţa la Bel Ami de Maupassant, I., traducător al scriitorului francez, sublinia aplecarea spre anumite aspecte tipice, în funcţie de structura personală a unui scriitor sau a altuia: „Zola, de pildă, e constructor de societăţi, de stări sociale, Bourget de stări psihice, Loti de peisaje. Maupassant e de toate [...], e artistul mare, e artistul desăvârşit." Se dovedeşte că în relaţia creaţie-analiză prioritate are creaţia: „Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creaţie, nu." A crea înseamnă a organiza, a da semnificaţie unui şir incoerent de fapte, a sistematiza relevant în direcţia posibilului. Un artist „nu copiază realitatea, ci selectează din ea", din perspectiva unei viziuni, încât aceeaşi temă, tratată de mai mulţi autori, dă rezultate diferite. Cu cât un scriitor are o concepţie mai profundă asupra „individului" (care „în ultimă instanţă e obiectul creaţiunii" lui), cu atât este „mai creator". Ca urmare: „Mai bine redai individualul în complexitatea lui, adică atunci când îl concepi în toate raporturile lui sociologice" (Creaţie şi analiză). Critica la obiect a lui I. se orientează spre clasici (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale); concomitent, se fac referiri succinte la Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, precum şi la scriitori din generaţiile mai noi, cu interes pentru operele convenind unei anumite sensibilităţi. Format în ambianţa dinainte de 1900, criticul se mai afla după 1920 în fluxul noii literaturi, preocupat acum să aprofundeze idei şi observaţii anterioare (Studii literare, 1930) sau tentat de probleme ale tehnicii poetice (Pe lângă plopii fără soţ, Eminescu. Note asupra versului). La Eminescu el revine de mai multe ori, aspirând să-l cuprindă într-o formulă definitorie. Astfel, un portret de sinteză din 1919 creşte pe ideea de monumental, iar afirmaţia că poetul „a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi" neagă tacit existenţa unei poezii anterioare. într-o formulă fericită este definit Creangă: „Homer al nostru..." sau e făcută o comparaţie: Coşbuc „se ridică uneori până la poezia populară, Eminescu, poate, până la Mioriţa" (Poeziepopulară). Supraevaluat, I. Al. Brătescu-Voineşti e o „combinaţie rară de realism desăvârşit şi pătrunzător lirism, de adevăr şi poezie". Mihail Sadoveanu, studiat în cel puţin zece articole, are afinităţi mai degrabă cu Ion Neculce decât cu Creangă, el fiind pe deasupra un poet al misterului şi naturii, „legat prin fibre tainice de sufletul acestui pământ". în placheta După război. Cultură şi literatură (1921) pe primul plan trece eseistul, de astă dată comentator de probleme contemporane: Literatura momentului, Cultură pentru popor, Literatura şi femeia, Problema limbii literare. în Scriitori români şi străini (1926) lângă valori româneşti, văzute mai insistent din perspectiva estetică, se aliniază Thomas Hardy, Max Nordau, Anatole
565 Dicţionarul general al literaturii române
Ibrăileanu
R&DACT1A RtVfSTEl
.VIAŢA ROMlNEASCĂ“
— Sir. Golia, 52. —
f <sc /
-~€yi.''£z
Lc'
UXJL( aJk-t cJXO 'Z^tşu- t"
itAJLA.
^Cl	■z^y'df <
Ocyi^Zc^^tLAf	>' ^ ^r«Tn ^	oteJla.
#-dL Z-^-c-t ^-0-Cje^c**..	><L ^ ^
0&g_~	fC_<. C_c
-& /£c+CA~<lk <_^
-Â/feti, €^~cJt!Z^	<U~d
j&AjL	C.	^	A~eCtX^ $-&c*4u£li>
X *~~t^/ Zi^J, oC ^	^	£
Scrisoare către Octavian Goga
France „suprafinul", polonezul Wladyslaw Reymont şi alţii. La sugestia lui Mihai Ralea, criticul citise romanul lui Marcel Proust, de unde articolul Procedeul de creaţie proustian. Criteriul realist continuă să fie dominant şi aici, îndărătul personajelor comentate nu mai apar însă, ca înainte, clasele sociale în conflict. Oamenii sunt acum „probleme", repere de psihologie şi etică. Un uşor impresionism se insinuează uneori în demonstraţia critică. Contribuţiile lui I. îşi menţin, pe anumite direcţii, intactă actualitatea. Eminescologul rămâne astfel o autoritate de prim rang. Textele despre Caragiale (Numele proprii în opera comică a lui Caragiale), Creangă, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir şi alţii, „rebarbativele" (ca stil) lui critice (cum zicea G. Călinescu), conţin „cele mai fundamentale lucruri". „Rămâi surprins — îşi continuă ideea G. Călinescu — să găseşti un lucru, evident abia azi, bănuit cu mult înainte." Preocupările stricte de istorie literară fructifică în prelegerile academice (unele dintre ele litografiate) dintre 1908 şi 1934. Concepţia lui despre periodizarea istoriei literare e schiţată în Epocile literaturii române modeme, din introducerea la monografia despre Vlahuţă. O epocă literară, va preciza ulterior criticul (în Cursul de estetică din 1925-1926), e „un spaţiu de timp umplut cu un anumit fel de literatură, cu o tendinţă şi un aspect literar anumit "(Prelegerea a V-a). Fireşte,
criteriul personalităţilor proeminente nu e unilateral. în fapt, I. nu omite condiţiile sociale determinante. în „epoca Conachi", care coincide cu „ultimele zile ale vechiului regim", se manifestă scriitori din rândurile boierimii — Alecu Beldiman, Văcăreştii şi alţii —, poezia lor, dominant erotică, traducând psihologia clasei. Spre sfârşitul epocii, sub influenţa iluminismului, la unii se înregistrează tendinţe de aspect cultural-pa-triotic. „Epoca lui Alecsandri" acoperă o jumătate de veac (1830-1880). într-o primă etapă, de tranziţie către literatura modernă, scriitori cu profil contradictoriu susţin idealuri novatoare, purtând totuşi semne ale trecutului (I. Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, Gh. Asachi, Al. Hrisoverghi, Mihail Cuciuran). învederat modernă, a doua etapă lasă loc generaţiei numite în mod obişnuit „generaţia de la 1840 din punct de vedere literar — şi generaţia de la 1848 din punct de vedere politic" (Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosetti şi ceilalţi). „Epoca lui Eminescu" (1880-1900) diferă. Unirea Principatelor şi independenţa statului modificând esenţial soarta românilor, literatura dă acum expresie revoltei sociale şi pesimismului, la unii cu trăsături sarcastice (Eminescu, Caragiale,
B.	Delavrancea, Al. Vlahuţă şi alţii). Literatura dintre 1900 şi primul război mondial îşi defineşte trăsăturile în raport cu „chestiunea ţărănească", extrem de acută, şi cu problema românilor din Transilvania. Despre „Epoca Sadoveanu—Goga", profesorul, bolnav şi obosit, n-a mai lăsat consideraţii ample. In ansamblu, preocupat de răspunsurile logice, de obligaţiile de a explica şi nuanţa, I. se comportă ca un om de ştiinţă, trecând dinspre individual spre general, principiu şi tipologie. La catedră, a fost un maestru fermecător, făcând din interpretarea unui text un act de desfătare spirituală. Literatura era pentru el un mod de existenţă, ceea ce îl punea în polemică deschisă cu partizanii frumosului în sine, de „dincolo de bine şi de rău". Entuziasmul sincer, îndoiala profund umană, conştiinţa ardentă îl definesc ca pe una dintre personalităţile de prim-plan ale epocii. Pe lângă opera propriu-zisă, revista „Viaţa românească" e creaţia monumentală a criticului. „Cât a apărut «Viaţa românească» la Iaşi, Ibrăileanu a fost inima ei în înţeles anatomic. N-a apărut un rând în revistă fără să nu-1 fi citit. El era regulatorul fiecărui număr, cumpănitorul polemicilor, articolelor grave, al problemelor înfricoşate..." (M. Sadoveanu).
Din exces autocritic, I. nu a încredinţat tiparului decât cu mari ezitări aforismele din Privind, viaţa (1930). Succintele Amintiri din copilărie şi adolescenţă, preţioase ca psihologie retrospectivă, nu erau destinate publicităţii. O valoroasă creaţie literară este romanul Adela (1933), nu atât roman al unei tinere femei, cât analiză a crizei sentimentale a unui cvadragenar de o luciditate extremă. Câştigând dragostea unei văduve de douăzeci de ani, Emil Codrescu, naratorul, e măcinat de incertitudini persistente, suspectând şi analizând orice gest al partenerei pentru a descoperi înţelesuri chiar şi acolo unde ele nu sunt. Când i se pare că a sesizat un amănunt care anterior îi scăpase, solitarul încearcă un fel de satisfacţie, o adevărată voluptate a durerii. Romantismul, aerul uşor desuet din Adela ţin de unghiul de vedere al unui reflexiv. Totul este aici fin de
Ibrăileanu
Dicţionarul general al literaturii române 566
siecle, elegiac, învăluit în poezie. Pentru a nu fi trecut cumva cu vederea acest aer de vechime, subliniat romantic, o „lămurire" a „editorului" (în fapt a autorului) previne că „acţiunea romanului e situată cu mai bine de treizeci de ani în urmă". Discontinuităţile din viaţa psihică, descoperire a romanului modern, fac din Emil Codrescu un personaj de excepţie, motiv pentru care s-a vorbit de proustianismul scrierii. Eroul percepe totul în nuanţe infinitezimale, prisosul de sensibilitate se converteşte la el în exces de interpretare. în ciuda titlului, Adela, eroina romanului, stă în dependenţa complicatului ei prieten, protagonistul incontestabil. Cu toate că în ipostaza de critic I. punea accentul valoric pe creaţie, Adela este un roman de analiză. La data apariţiei, Adela era pentru G. Călinescu „cel mai bun roman de analiză pe care-1 avem". Impresie puternică a făcut şi stilul, remarcat nu numai de G. Călinescu, dar şi de E. Lovinescu, care consideră cartea „un model de literatură psihologică, străbătută de o poezie reală", „totul solubilizat în perfecta adaptare a ritmului sufletesc cu cel al alocuţiunii". E singurul elogiu venind din partea adversarului de o viaţă.
Pentru cine are gustul infinitului mic, talentul criticului este învederat, el emite valuri, valuri de consideraţii, de asociaţii şi de distincţii, lăsând în drum o mulţime de paranteze şi întorcându-se spre a pune numeroase note, aplicând la critică, cu anticipare, metoda de evocare a lui Proust Abia după ce opera a fost făcută bucăţi pe masa de disecţie, criticul, plin de sânge pe mâini, izbuteşte a-i pune diagnosticul, niciodată în chip scurt, totdeauna în spiritul adevărului.
G.	Călinescu
Fanatic şi sceptic, religios şi ateu, pesimist şi optimist, aristocrat şi democrat, delicat şi violent (şi s-ar mai putea găsi încă multe dublete de acestea), iată atâtea dualisme care fac din G. Ibrăileanu una din cele mai complexe personalităţi pe care le-a avut cultura noastră, unul din acele esprit-carrefour prin excelenţă.
Mihai Ralea
[G. Ibrăileanu] a fost un cărturar al socialului literar, îndeletnicire căreia i-a dat un relief incontestabil, o autoritate nediscutată nici chiar de cei ce nu l-au urmat şi neatinsă de vreunul care cunoştea mai bine rostul criticii literare [...] Era un romantic fără îndoială. Toată cariera sa critică exprimă credinţa într-un domeniu social, în slujba căruia îşi pusese tinereţea, alături de primii noştri socialişti.
Vladimir Streinu
SCRIERI: Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909; ed. Bucureşti, 1922; ed. Bucureşti, 1943; Scriitori şi curente, Iaşi, 1909; ed. Bucureşti, 1930; Istoria literaturii române modeme (curs), I-II, îngr. Iorgu Iordan, Iaşi, 1910-1911; Opera literară a d-lui Vlahuţă, Iaşi, 1912; Ioan Al Brătescu-Voineşti, Bucureşti, [1916]; Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca Conachi, Iaşi, 1920; Note şi impresii, Iaşi, 1920; După război. Cultură şi literatură. Iaşi, 1921; Istoria literaturii române modeme, îngr. Gh. Şerbănescu, Iaşi, 1926; Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926; Privind viaţa, cu un portret de Şt. Dimitrescu, Bucureşti, 1930; ed. îngr.
şi introd. Valentin Taşcu, Cluj, 1972; Studii literare, Iaşi, 1930; Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul.-aug. 189...), Bucureşti, 1933; ed. îngr. şi pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1959; ed. îngr. şi pref. Eugenia Tudor, Bucureşti, 1972; ed. pref. Al. Husar, Iaşi, 1983; ed. introd. Marian Papahagi, Cluj-Napoca, 1998; Pagini alese, I-II, îngr. şi pref. Mihai Ralea, Bucureşti, 1957; Studii literare, îngr. şi pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1962; Adela. Privind viaţa. Amintiri din copilărie şi adolescenţă, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1966; Scriitori români şi străini, I-II, îngr. Ion Creţu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1968; Studii literare, îngr. şi introd. Ion Bălu, Bucureşti, 1968; Opere, I-II, îngr. şi pref. Const. Ciopraga, Iaşi, 1970-1972; Campanii, îngr. şi pref. Mihai Drăgan, Bucureşti, 1971; Mihai Eminescu, îngr. şi pref. Mihai Drăgan, Iaşi, 1974; Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, pref. Al Piru, Bucureşti, 1974-1981; Studii literare, I-II, Bucureşti, 1979; Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, îngr. şi postfaţă Ioan Holban, Bucureşti, 1984; Studii literare, îngr. şi introd. Lenuţa Drăgan şi Mihai Drăgan, Iaşi, 1986; Privind viaţa. Adela. Amintiri, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, 1987; Cugetări, îngr. Sergiu Selian, Bucureşti, 1989; Opere,
I-II, Chişinău, 1997; Curentul Eminescu, îngr. Nicolae Iliescu, Bucureşti, 1999. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1930. Traduceri: Guy de Maupassant, Bel Ami, Craiova, 1896; ed. Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Dragomirescu, Scrieri, 227-233; Botez, Scrieri, 193-210, 269-272, 296-302; Constantinescu, Scrieri, III, 178-205, VI, 216-217, 230-233, 360-361; Aderca, Contribuţii, I, 93-99, 489-497, passim, II, 396-398; Lovinescu, Scrieri, II, 165-176, IV, 62-86,119-121, 149-156,206-228, V, 20-25,421-436, VI, 27-30,275-276, VIII, 211-216; Zarifopol, Pentru arta lit., II, 9-18, 23-27, 66-72; Dafin, Figuri, 72-75; Cioculescu, Itinerar, 1,138-141, II, 19-24,167-172,239-257, III, 150-154,
IV,	213-221; Al. A. Philippide, „Privind viaţa", ADV, 1931, 14612; Perpessicius, Opere, VII, 230-231; Şuluţiu, Scriitori, 241-244,362-365; J. Neuman, Studiu psihanalitic al romanului „Adela", Bucureşti, 1934; [G. Ibrăileanu], VR, 1936,4-5 (număr special); Al. Epure, Contribuţie la cunoaşterea vieţii şi a începuturilor literare ale marelui critic G. Ibrăileanu, Roman, 1936; G.C. Nicolescu, Ideologia literară poporanistă. Contribuţia lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1937; G. Ursu, G. Ibrăileanu şi Bârladul, Fălticeni, 1939; Călinescu, Ist. lit. (1941), 586-591, Ist. lit. (1982), 662-667; Papadima, Creatorii, 247-254; Maria Cardinalii, Un romanziere romeno: G. Ibrăileanu, „Rassegna Italo-Romena" (Milano), 1942, ianuarie; Al. Piru, Viaţa lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1946; Ralea, Scrieri, II, 219-228,479-480; Savin Bratu, Moştenirea lui Ibrăileanu, Bucureşti, 1955; Al. Dima, Concepţia despre artă şi literatură a lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1955; Savin Bratu, Ibrăileanu, omul, Bucureşti, 1959; Al. Piru, Opera lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1959; I.D. Lăudat, Concepţia lui Ibrăileanu despre literatură în etapa lui socialistă (1889-1899), Iaşi, 1963; I.D. Lăudat, Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui G. Ibrăileanu în etapa sa socialistă (1889-1895), Iaşi, 1965; Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. Mihai Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N.I. Popa, Bucureşti, 1966-1973; Călinescu, Eseuri, 110-117; AL Piru, G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), Bucureşti, 1967; Raşcu, Amintiri, 105-191; Ciopraga, Portrete, 103-128; Streinu, Pagini, II, 238-244, V, 295-297; Baconsky, Marginalii, 138-142; Ion Creţu, G. Ibrăileanu. Restituiri literare, Bucureşti, 1968; Ciopraga, Lit. rom., 84-86, 93-100, 304-307, 676-724; Zaciu, Glose, 117-132; Mihai Drăgan, G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1971; Papadima, Scriitorii, 126-130; Manolescu, Poezia, 23-26, 109-114; Eugen Simion, E. Lovinescu. Scepticul mântuit, Bucureşti, 1971, 36-38,132-140, 235-237, 262-265, 288-291,	446-447,	547-548,	567-568,	628-635,	699-700;
Crohmălniceanu, Literatura, I, 452-456; Piru, Varia, I, 259-270, II,
234-241; Zaciu, Colaje, 137-160; Bratu, Ipoteze, 169-173; Raicu, Structuri, 26-35; Ungheanu, Pădurea, 89-111; Tudor, Pretexte, 66-78; Balotă,
567 Dicţionarul general al literaturii române
Icoana
Ion, 118-152; Oarcăsu, Destine; 57-62; Amintiri despre Ibrăileanu, I-II, îngr. Ion Popescu-Sireteanu, pref. Demostene Botez, Iaşi, 1974-1976; Ungheanu, Arhipelag, 263-286; Oprea, Incidenţe, 149-152; Taşcu, Incidenţe, 146-163; Cioculescu, Prozatori, 317-335; Ciobanu, însemne, I, 258-261; Cristea, Arcadia, 122-126; Drăgan, Lecturi, 179-285; Ciopraga, Ulysse, 240-255; Micu, Lecturi, 67-71; Protopopescu, Romanul, 243-256; Ungheanu, Lecturi, 43-56; George, Sfârşitul, II, 178-183; Mircea Muthu, La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979, 123-128; Dobrescu, Foiletoane, 1,13-27; Papahagi, Eros, 28-45; Şerban, Ispita, 54-58; Manolescu, Arca, II, 131-160; Mihai Dinu Gheorghiu, Ibrăileanu. Romanul criticului, Bucureşti, 1981; Vartic, Modelul, 96-132; Simuţ, Diferenţa, 23-39; Lenuţa Drăgan, Dorina Mercheş, G. Ibrăileanu (1871-1936). Biobibliografie, pref. Mihai Bordeianu, Iaşi, 1982; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 25-60; Ţeposu, Viaţa, 74-89; Holban, Proza, 179-304; Manolescu, Teme, IV, 18-22; Sângeorzan, Anotimpurile, 27-33; Grigurcu, între critici, 26-33; Trandafir, Dinamica, 48-61; Ciopraga, Propilee, 34-43; Călinescu, Biblioteci, 75-82, 107-117; Braga, Tradiţie, 12-13, 64-67, 115-116, 172-173, 176-177; Drăgan, Clasici, 180-214; Vasile, Conceptul, 203-218; AL Dobrescu, Ibrăileanu - nostalgia certitudinii, Bucureşti, 1989; Holban, Literatura, 1,243-257; Ion Dună, Opera lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1989; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Bucureşti, 1989, 64-68; Simion, Mercuţio, 118-121; Adrian Dinu Rachieru, Ibrăileanu, „omul de noapte" şi romantismul tardiv, LCF, 1996, 25; Dicţ. analitic, 1,16-19; Dicţ. esenţial, 386-390.	C.C.
ICOANA LUME1, publicaţie periodică săptămânală apărută la Iaşi între 29 noiembrie 1840 şi 28 decembrie 1841 (prima serie) şi între 1 octombrie 1845 şi 25 septembrie 1846 (a doua serie). Foaia este imprimată în tipografia „Institutul Albinei", probabil sub redacţia lui Gh. Asachi, dar este posibilă şi participarea lui M. Kogălniceanu la stabilirea orientării culturale. Gazeta se adresa tuturor românilor şi, mai ales, „poporului" şi „tinerimei". Scopul urmărit este acela de a deveni instrumentul „unei practice luminări" a cititorilor tineri, în afara şcolii. Un grup de tineri literaţi — se arată în program — se va strădui să asigure publicaţiei, alcătuită după modelul foilor populare din Europa apuseană, articole şi informaţii privind morala, istoria, cosmografia, arheologia, istoria naturală, tehnologia, industria, economia şi, bineînţeles, literatura. Mulţi dintre cei care şi-au tipărit scrierile aici au semnat cu iniţiale.
,Ut-
mwmA
HMUUBL
II K li T 9 8
1IIDI'.A 11111 MU’KA MOAD<>-POM,MU \OI>
a» era».
fc" 1» ’i %*	«	I	H	r	T	*	T	K	4	»	3
C.N.,	autor de articole dedicate teatrului italian, babanelor
aerostatice etc., ar putea fi C. Negruzzi, un I.I. este, desigur, Ion Ionescu de la Brad, T.C. este Teodor Codrescu, iar Gr. PI. — Gr. Platon şi S.S.B. — S.S. Botezat. Descrieri geografice şi articole cu informaţii etnografice sau de folclor publică M. Vitlemescu, în timp ce Gh. Asachi e prezent cu versuri, descrieri de călătorie, proză istorică, articole dedicate celor mai variate subiecte, toate acestea nesemnate, ca şi informaţiile, notele, ştirile ş.a. Sunt publicate şi multe traduceri din acelaşi gen de literatură informativă, istorică şi de călătorii. Revista este ilustrată cu stampe din străinătate.	R.Z.
ICOANA LUMEi, publicaţie periodică săptămânală de literatură şi ştiinţă apărută la Iaşi între 20 mai 1865 şi 4 august 1866. Redactor este Gh. Asachi, foaia fiind o ilustrare a modului anacronic în care el înţelegea după Unirea Principatelor, adică într-o perioadă de modernizare a presei periodice, menirea publicisticii. Intre această revistă cu un conţinut variat şi omo-nima ei din 1840 există o clară corespondenţă, care rezultă şi din compararea programelor redacţionale, apropiate prin ton şi, mai ales, propunându-şi aceleaşi ţeluri literare sau politice.
1.1.	trebuia să fie, în intenţia grupului de „compatrioţi" care iniţia apariţia revistei, un răspuns la dorinţa publicului cititor din Moldova de a fi informat în legătură cu evoluţia culturală şi ştiinţifică. Mijlocul ales de redacţie pentru a corespunde acestui deziderat este acela de a prezenta în fiecare număr literaţi, savanţi, artişti, oameni politici, într-un cuvânt personaje de seamă ale timpului, ori monumente istorice şi de arhitectură caracteristice pentru o ţară sau alta. Literatura publicată îi aparţine, în bună măsură, lui Gh. Asachi: versuri, balade istorice (Traian şi Dochia, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ ş.a.), fabule, unele având probabil, atunci, un înţeles moral sau politic, traduceri (un fragment din Divina Comedie de Dante). Cele mai multe dintre aceste scrieri sunt însă republicate aici, după ce, cu mulţi ani înainte, apăruseră în alte periodice ale lui Gh. Asachi. Ioan Ianov retipăreşte „cânticelul comic" Tânărul din Sărărie, iar Ecaterina Chinezu, diverse traduceri literare. In revistă sunt şi tălmăciri nesemnate, mai toate din limba franceză, anecdote istorice şi politice, articole de ştiinţă popularizată (unele scrise de Dimitrie Asachi) ş.a.	R.Z.
ICOANA VREM El, revistă literară apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 octombrie şi 13 noiembrie 1894. Redactată de un comitet format din publicişti începători, l.v. a publicat literatură originală (versuri şi proză), articole de critică, traduceri şi note bibliografice. Principalii colaboratori şi redactori sunt
D.Th.	Neculuţă (semna cu pseudonimele D. Niculescu,
D. Azur, F. Crâng, Odin şi cu iniţiale) şi N. Ţimiraş (semna N. Sorin). Cei doi poeţi, autori şi de articole de critică literară scrise sub influenţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, traduc din Goethe şi Hugo. Se mai publică versuri populare luate din colecţiile lui G. Dem. Teodorescu şi I.G. Bibicescu, informaţii relative la viaţa literară, recenzii.	R.Z.
Icoane
Dicţionarul general al literaturii române 568
ICOANE MARAMUREŞENE, revistă de cultură apărută la Satu Mare, lunar, din noiembrie 1923 până în august 1924, avându-1 ca redactor (director) pe George Mihail Zamfirescu. în articolul Fulguiri..., cu vădit caracter programatic, se afirmă: „Odată cu primul pas, gândul ne zboară spre voi, tineri intelectuali ai părţilor crişene şi maramureşene. Trăiţi şi duceţi pe umeri — alături de noi — povara acestor vremi neguroase. Duşmanii omului vor să ne fure sufletele, să le zvârle în flăcările gurilor de iad ce se deschid, ameninţătoare, în calea noastră." In primul număr se publică articolul Comemorarea lui Gheorghe Lazăr, semnat de istoricul Ştefan Meteş, articol consonant cu ideile din program. Colaborările lui Ion Pas (cu fragmente de roman) şi ale lui Lothar Rădăceanu, viitorul demnitar comunist, ar fi putut imprima revistei o orientare de stânga. în realitate, l.m., din care au apărut zece numere, a rămas doar o revistă democratică, publicând chiar un articol precum Revoluţia bolşevică, în care sunt condamnate revolta de la Petrograd şi bolşevismul în general. Semnează versuri Elena Farago, Eugen Relgis, dar şi nume mai puţin cunoscute (Otilia Ghibu, George Silviu), paginile de proză fiind susţinute de G.M. Zamfirescu,
A.	de Herz, I. Dongorozi. George Dorul Dumitrescu traduce schiţa Fricoşii... de A.P. Cehov, iar Ion Marin Sadoveanu publică un scenariu după Moartea lui Fulger de G. Coşbuc.
MARAMU(KKN<
wmwmwA mm iiani
Oftwgltt
Colaboratorii aeesiul «umăr:
ŞTEFAN «ETfcŞ, mmthm	*?	Av«U.
Române» AtfeXAKDHUMACIIDONSKI, IX«<> a
Fttitţmm, A» D*rfdesr», Ge&tga Quni-IMmitrezw, £'rma$m	(îmrg	i	tAiimU
IMmfewiţiu
Preţul 8 Lei*
Rubricile „Revista cărţilor" şi „Revista revistelor" comentează cele mai recente apariţii de cărţi şi de reviste, în timp ce la „Fulguiri" sau la „Pagini de cronică" sunt găzduite articole de atitudine.	I.R.-N.
ICONAR, revistă apărută la Cernăuţi, lunar, din iulie 1935 până în ianuarie 1938. A fost suprimată de cenzura regală din pricina apartenenţei la extrema dreaptă politică. Alături de titlul tipărit simbolic cu verde, pe fiecare număr apare motoul „Cine renunţă la mormânt, renunţă la înviere. Pentru că, condiţia învierii stă în acceptarea prealabilă, neşovăitoare, senină, a durerilor şi apăsării mormântului". Directorii revistei — trecuţi în antet începând cu cel de-al doilea an de apariţie — sunt Liviu Rusu (pe a cărui adresă figurează şi redacţia) şi Mircea Streinul. Secretari de redacţie sunt din martie 1937 Ion Negură şi George Drumur, care preiau ştafeta de la Mircea Streinul, plecat la Bucureşti. în pofida unor aserţiuni, revista este rodul grupării omonime, şi nu invers. Rădăcinile trebuie căutate în Unirea, din 1918, a Bucovinei cu patria-mamă. Generaţia tânără crescută, începând din acel moment, la „altă şcoală decât cea germană" (Mircea Streinul), ajunge la începutul anilor '30, în plină exuberanţă şi avânt tineresc, la o fervoare a căutării propriei identităţi. Adunându-se la Arboroasa în 1932, pentru a sărbători Unirea din 1918, devenită „icoană" scumpă a spiritualităţii bucovinene, tinerimea literară, ce îşi căuta deja de câţiva ani buni făgaşul, nemulţumită de marginalizarea făţişă şi constantă a provinciei şi, de asemenea, de tipul de modernism aflat la mare căutare în epocă, coagulează în jurul energicului Mircea Streinul, care, împreună cu Ion Roşea, îşi propune „să afirme în literatura bucovineană noi forme de artă". Până în 1933 lor li se adaugă George Antonovici, George Drumur, Neculai Pavel, cei cinci întemeietori ai mişcării „iconariste" fiind colaboratori, la acea dată, la revista „Junimea literară", aflată sub directoratul lui Ion Nistor, om cu vederi şi, ulterior, cu funcţii liberale. Curând cei cinci vor atrage alţi tineri (Iulian Vesper, Teofil Lianu, Ghedeon Coca, Liviu Rusu, Cristofor Vitencu, Mihai Cazacu, Sextil Dascăl, George Nimigean, Neculai Roşea ş.a.), majoritatea tentaţi să scrie versuri, o „generaţie spontanee" (Perpessicius), aflată pe drumul autodefinirii, o „constelaţie tinerească, vioaie, activă" (E. Ar. Zaharia),
o	„grupare a tinerilor care nu au puterea să se disocieze, altfel decât prin abundenţa creaţiei, de vechea generaţie a războiului" (Mircea A. Diaconu, Mişcarea „Iconar", 1999). Tocmai de aceea, „iconarismul" acestor ani de început, neprogramatic şi naiv, trebuie înţeles ca „atmosferă entuziastă şi clocotitoare, euforică", fiind „născut dintr-o simultană descoperire a lirismului şi a unei utopice misiuni" (Mircea A. Diaconu). în august 1933 Mircea Streinul şi Iulian Vesper înfiinţează colecţia „Iconar", aflată sub auspiciile Institutului de Arte Grafice Glasul Bucovinei, unde, de asemenea, publica majoritatea acestor tineri. Colecţia se va transforma ulterior în editură, aflată pentru început sub aceleaşi auspicii, devenită mai târziu independentă. în programul pe anul 1934, elaborat la 8 ianuarie la Cernăuţi şi trimis tuturor revistelor spre publicare, colecţia îşi
569 Dicţionarul general al literaturii române
Iconar
propunea să promoveze talentele regionale, desconsiderate de marile edituri bucureştene, publicând poezie, romane, traduceri, dar şi lucrări de istorie, ştiinţă, muzică etc. Anul 1934 este însă imul de cotitură. în iunie Iulian Vesper pleacă la Bucureşti (ca director în Ministerul Muncii), iar în august se întoarce de la Roma Traian Chelariu, care reformează „Glasul Bucovinei" în dorinţa de a exclude amatorismul, „puerilităţile, reclamagis-mul autohton de prost gust". Curând Mircea Streinul îşi încetează participarea la „Junimea literară" şi la „Glasul Bucovinei", moment ce semnifică şi sfârşitul grupării „iconariste" iniţiale, şi începe să editeze revista I. Având în vedere că Traian Brăileanu, profesor de sociologie şi membru de seamă în partidele de dreapta, era şi directorul revistei „însemnări sociologice", unde semnau foarte mulţi dintre cei prezenţi în I., între cele două publicaţii liantul îl reprezintă exclusiv opţiunile politice ale colaboratorilor. Despre programul celor de la I., apărut sub semnătura lui Liviu Rusu şi intitulat Drum de nelinişte, pot fi aflate informaţii indirecte tocmai din „însemnări sociologice", care o „întâmpină" pe sora sa mai mică. Scopul revistei era să întemeieze „noua spiritualitate românească", cuvântul „Iconar" fiind ales să „devină lozincă şi simbol de activitate", însemnând „afirmarea unei concepţii de artă, în care întoarcerea către icoanele sufletului se lămureşte din nădejdi spirituale". Deşi preponderent literară, publicaţia nu s-a sfiit să atace în spirit naţionalist, urmând îndemnul lui Emil Cioran — pe care îl citează — de a-i considera adversari până şi pe cei indiferenţi. Dar gruparea iconaristă trebuie disociată de mişcarea cu acelaşi nume din jurul revistei I.: „Prin existenţa revistei, gruparea «Iconar» — în forma în care se făcuse cunoscută până acum — dispare, majoritatea membrilor, dar nu toţi, constituindu-se în mişcarea omonimă, cu un predominant caracter politic" (Mircea A. Diaconu). Exemple edificatoare sunt acelea ale lui Iulian Vesper şi Traian Chelariu. Ambii, inconarişti în faza de început a grupării, se vor disocia treptat de opţiunile estetice şi politice ale lui Mircea Streinul, astfel încât nu se vor afla printre fondatorii revistei şi nici nu vor semna vreodată în paginile ei. Cu toate acestea, dintr-o necunoaştere exactă a fenomenului, ei au purtat întreaga viaţă blamul dat de posteritate legionarismului din jurul publicaţiei de la Cernăuţi. Aceasta se voia o revistă de „redeşteptare naţională", mai mult polemică şi ideologică decât literară. Prima pagină este rezervată unui editorial, textele fiind semnate de Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Mircea Streinul, Barbu Sluşanschi, Vasile Posteucă. Paginile a doua şi a treia sunt dedicate constant poeziei (e adevărat, fără vigilenţă critică), aici fiind prezente şi nume mari, dar şi debutanţi: Radu Gyr, Aron Cotruş, Mircea Streinul, Teofil Lianu, George Drumur, Vasile Posteucă, George Chlopina, Neculai Roşea, George Antonovici, George Nimigean ş.a. Nu toţi semnatarii sunt bucovineni (Yvonne Rossignon, Silviu Roda, Octav Sargeţiu). în sumar mai intră texte diverse, eseuri, luări de poziţie şi, uneori, anchete, precum cea despre poezie, la care răspund Sextil Puşcariu, Radu Gyr, I. Valerian, Constantin-Stelian, D.C. Amzăr. Revista a publicat foarte puţină proză (Mircea Streinul, George Antonovici), în schimb, pe câte două-trei
pagini a promovat cronica: literară, teologică, ştiinţifică, muzicală, teatrală, plastică etc., şi a făcut loc însemnărilor trimise de un fizician (George Macrin), un sociolog (Leon Ţopa), un pedagog (C. Narly) etc. Ultima pagină este consacrată unei reviste a revistelor, cu numeroase ieşiri polemice. In fiecare număr, din loc în loc, sunt citate versete din Evanghelii sau pasaje din Emil Cioran, Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Vasile Pârvan,
C.	Breazul ş.a., iar grafica e semnată de Rudolf Rybiczka. Cei de la I. militează, la început mai timid, apoi din ce în ce mai înflăcărat, pentru românism (un românism care să nu însemne întoarcere la sămănătorismul antebelic), naţionalism, specific naţional în artă (opus libertinajului), religiozitate şi morală, ca arme împotriva agresiunii alogenilor, dar şi ca singură modalitate de mântuire. Ţara, pământul natal, ciobanul, haiducul, cât şi Legiunea şi Căpitanul, cântecul şi poezia legionare sunt mereu aduse în discuţie, fiind văzute ca unice valori ce pot mântui neamul. Mircea Streinul definea poezia de aici prin „credinţă, moarte, universalism" şi considera că dimensiunile fundamentale ale artei şi poeziei bucovinene ar fi doar două: „barocul" (reprezentat de poezia lui, a lui Ghedeon Coca şi George Antonovici) şi „goticul moldovenesc" (sau „unanimis-mul", reprezentat de George Drumur, Iulian Vesper şi, parţial, de Ion Roşea). întreaga poetică de la I. e afină cu expresionismul, întrucât creaţia bucovineană rezidă în misticismul ei şi se declară nu împotriva modernităţii în general, pe care a încercat să o autohtonizeze, ci împotriva modernismului lovi-nescian, definit ca europenizant, avangardist, psihologizant. Plecarea lui Mircea Streinul la Bucureşti atrage după sine şi declinul revistei, deşi aceasta apare încă timp de câteva luni, datorită probabil eforturilor lui Barbu Sluşanschi. C. Br.
ICONAR, revistă apărută la Rădăuţi din aprilie 1995 până în
1997,	ca serie nouă a publicaţiei omonime interbelice. Apare sub patronajul Institutului Internaţional Privat de Studii şi Cercetări Ştiinţifice privind Bucovina şi Basarabia din Rădăuţi şi poartă pe frontispiciu cuvintele lui Mircea Streinul: „Iconari, de ce nu luaţi cerul în suflet?" Directorul revistei, Mihai Pânzaru-Bucovina, va cumula, începând cu numărul 4, şi funcţia de redactor-şef, în colegiul redacţional mai figurând Liviu Papuc, Vichentie Nicolaiciuc, Vasile Andru, Constantin Blănaru, Mircea A. Diaconu, Dan Jumara, Vasile Schipor. Ritmicitatea anunţată, de patru numere pe an, nu va putea fi respectată, iar în ultimul număr (6/1997) redacţia adresează un apel public în vederea măririi numărului de abonaţi şi pentru sprijin financiar, arătând că „orice sumă donaţi revistei este un ajutor dat Bucovinei". Publicaţia are un marcat caracter regional, atât prin tematică, cât şi prin semnăturile pe care le găzduieşte. Preocuparea pentru istoria literară şi viaţa culturală din Bucovina este dublată de interesul în depistarea „adevăratelor valori care pot continua creaţia artistică a «Iconarului» interbelic". Programatic „noul «Iconar» va fi vârful de lance al generaţiei de 30-40 de ani, generaţie care va lua atitudine faţă de pasivitatea aceleia care a pierdut România Mare" (2-3/1995). Dezideratul este promovat şi prin Concursul naţional de eseu
Ideea
Dicţionarul general al literaturii române 570
şi critică „Mircea Streinul", lansat de revistă şi având ca subiecte „Bucovina, iconarii şi creaţia iconaristică", „Creaţia proletcultistă a sud-bucovinenilor şi cea colaboraţionistă a autorilor nord-bucovineni". Pornind de la Istoria literaturii române din Bucovina, publicată la Cernăuţi în 1926 de Constantin Loghin şi de la antologiile de scriitori bucovineni pe care, urmând exemplul lui Aron Pumnul, acesta le-a elaborat, articolul Bucovina - subspaţiu cultural românesc. Reevaluări necesare consideră Bucovina „unul din centrele de iradiere a ethosului românesc" şi trece în revistă şirul de cercetători care, „în pofida poziţiei oficiale a perioadei comuniste [...] au relansat şi acreditat ideea de existenţă a culturii şi literaturii în Bucovina".
0	altă constantă a politicii editoriale de la I. o constituie infor-
marea corectă a cititorilor despre istoria vieţii culturale bu-covinene. Folosind documentele vremii, este prezentată ultima adunare generală a Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina, la 5 martie 1944, înainte de intrarea trupelor sovietice în Cernăuţi. De asemenea, simt enumerate diverse manifestări patronate de Societate în decursul timpului — expoziţii, aniversări ale unor evenimente de istorie românească, editări de broşuri şi cărţi etc. Pornind de la faptul că prima serie a revistei I. a devenit o raritate bibliografică, colectivul redacţional lansează iniţiativa retipăririi ei, publicând în paralel articole privind gruparea poetică iconaristă şi unele materiale preluate din sumarul numerelor din perioada interbelică. Făcându-se apel la însemnările unor martori şi participanţi, se relatează despre apariţia primului număr al revistei în 1935, despre polemicile din interiorul grupului, pentru a restitui imaginea unui climat cultural efervescent, nu lipsit de tensiuni şi contradicţii. Problema receptării critice a iconarilor este prezentă şi la rubrica „Proces literar" unde pe parcursul mai multor numere sunt dezbătute aprecierile lui G. Călinescu şi se afirmă că verdictul criticului trebuie să fie reanalizat, „dacă nu vrem să rămână stigmatizată pentru totdeauna adevărata literatură bucovineană care şi-a găsit şi făurit un loc în literatura unei Românii întregite" (1,2-3/1995). Revista acordă un spaţiu amplu prezentării unor personalităţi culturale bu-covinene — Mircea Grigoroviţă, George Antonescu, George baron L0vendal, Mircea Streinul, Dimitrie Vatamaniuc ş.a. — uneori dedicându-le chiar numere întregi. Dintre rubricile consacrate se mai cuvin menţionate „Debuturi bucovinene", „Dialog basarabeano-bucovinean", „Capodopere ale literaturii bucovinene", „Arhiva «Iconar»".	II.	C.
IDEEA EUROPEANĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 25 iunie 1919 şi 29 martie 1925, bilunar, între
21	aprilie şi 15 decembrie 1925, şi lunar, între 1 iunie 1926 şi
1	iulie 1928. Este editată de C. Rădulescu-Motru, sub îngrijirea unui comitet alcătuit din colaboratorii „Noii reviste române". Secretar de redacţie este C. Beldie. De la numărul 56/1920 are subtitlul „Socială, critică, artistică şi literară". Ambiţionând să devină „un adevărat organ al întregei noastre pături intelectuale", l.e. este o publicaţie independentă, „având de scop de a familiariza publicul românesc cu curentele de idei şi
transformările sociale din Europa, interpretând totodată, cu obiectivitate, pe cele din cuprinsul românesc." Rubrici: „însemnări", „Revista săptămânală (fapte şi recenzii) ş.a". Semnează versuri Emanoil Bucuţa, F. Aderca, Ştefan Neniţescu, Ion Pillat (Logodnă mistică, înserare), G. Bacovia (Pal), Mihai Codreanu, Al. A. Philippide (Lied), Ion Minulescu (Spovedanie), Perpessicius ş.a.; proză, Bucura Dumbravă, F. Aderca (Bestiile, Moartea unei republici roşii), Cora Irineu ş.a. Compartimentul cel mai solid al revistei îl reprezintă publicistica. Autorii articolelor sunt nume de rezonanţă, precum C. Rădulescu-Motru, ale cărui intervenţii acoperă o variată paletă problematică (Intelectualii, între militarism şi balcanism, Drepturile femeii, Democraţia şi partidele politice, Omul de ştiinţă şi politica, Intelectualii şi politica Ardealului, Criza Universităţii, Adevăruri pentru România Mare. Scrisori din mijlocul ţăranilor, Intelectualii şi ţărănimea, Religia şi politica la sate, Românism-europeism, De la Kant la Nietzsche, Cultura europeană, Universitatea şi politica. Numărul 202/1927 publică, sub aceeaşi semnătură, Apelul la organizare către intelectualii dinăuntrul şi afara partidelor). Alte articole şi studii demne de interes semnează Virgil N. Madgearu (Intelectualii şi ţărănismul), Em. Bucuţa (întâile timpuri ale Junimii, Baudelaire, Sufletul Indiei vechi, Românii din America, Patru oraşe din Ardeal), Tudor Vianu (Al. Vlahuţă, Expresionismul, o estetică nouă, Hermann Keyserling), Charles Drouhet, Ramiro Ortiz, Em. Bucuţa, Alice Voinescu, Marcu Beza (Poeţi englezi de astăzi, Shelley), Şt. Zeletin (Intelectualii români şi proletariatul, Despre ideal, Filosofie şi filosofi, Renaşterea naţională şi oamenii ei reprezentativi), Octav Onicescu (Romantismul industrial, Italia zilelor noastre), F. Aderca (Henri Barbusse, O eroare: C. Dobrogeanu-Gherea, Rodin: un dramaturg al marmurei), D. Drăghicescu (Misticismul vremurilor noi), Mircea Florian (Răsturnarea tuturor valorilor, Misterul şi viaţa noastră, Educaţie şi educatori, Lume dezechilibrată, Mâine de Biran, Cultura română şi ortodoxia, Spinozism sau iubire geometrizată ş.a.), P.P. Negulescu (Partidele politice), N.N. Matheescu (Criza socialismului românesc), I. Brucăr (Problema evreiască astăzi), Mihai Ralea (Lupta de clasă), Virgil Bărbat ş.a. Sunt de menţionat în chip special articolele lui Ion Barbu Poetica domnului Arghezi (205/1927) şi Evoluţia poeziei lirice după E. Lovinescu (206/1927). Revista găzduieşte anchete şi dezbateri pe diverse teme: Naţionalism sau umanitarism ? (7/1919), Libertăţile noastre publice (68/1921). Numărul din urmă, tipărit cu roşu şi subintitulat „De carnaval", reuneşte, prin fragmente din opere sau declaraţii de principiu, nume importante ale literaturii, culturii, vieţii politice şi ştiinţifice româneşti a vremii. Dintre literaţi, sunt prezenţi G. Bacovia, Lucian Blaga, E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Barbu şi Ion Pillat. In numărul 70/1921 Petre Grimm propune, sub titlul Cele mai bune cărţi, un scurt îndreptar de cultură generală. Numărul 84/1922 e consacrat marilor reviste cultural-literare româneşti din epocă, iar numărul 170/1925 lansează un concurs literar cu premii, lista pentru desemnarea celei mai bune cărţi a anului cuprinzând peste şaizeci de titluri. După primul tur de scrutin, mai rămân Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu şi Ion Pillat, câştigător fiind desemnat în final Ion Minulescu, cu volumul Roşu, galben şi
571 Dicţionarul general al literaturii române
Ideea
Gruparea de la „Ideea europeană" în 1919:
Râul Teodorescu, Nae Ionescu, Ramlro Ortiz, Emanoil Bucufa, Virgil Bărbat, D. loaniţescu, Cora Irineu, C. Beldie
albastru, care îl înfrânge pe Liviu Rebreanu (intrat în concurs cu romanul Pădurea spânzuraţilor), raportul fiind de 503 voturi la 167. Mai sunt de menţionat, pe lângă foarte interesantele Amintiri despre Caragiale ale lui Luca Ion Caragiale (29-30/1920), fragmente din textele unor conferinţe ţinute de Rabindranath Tagore (Pentru o universitate internaţională) şi de Paul Valery (Homo europeus). Foarte dense şi profitabile, îndeosebi pentru istoria literară, sunt rubricile „însemnări" şi „Revista săptămânii", cu numeroase şi exacte aprecieri critice privind operele unor importanţi scriitori ce se afirmau în acea perioadă. Alţi colaboratori: Horia Petra-Petrescu, Petre Suciu, N. Ghiulea, I. Nissipeanu, Sever Dan, Octav G. Lecca, Maria Ştefănescu Cesianuş.a.	M.Pp.
IDEEA LITERARĂ, revistă de „literatură, critică, informaţie şi artă" apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în mai 1933, sub conducerea lui Florin Steriade. Fără a fi introduse printr-un program, materialele publicate marchează o grijă
deosebită pentru promovarea literaturii tinere, îndeosebi a poeziei, pe linia indicată de Radu Gyr: „Dincolo de şcoli literare, de curente, de grupuri, urechea noastră ascultă, atentă, cântecul poetului, oriunde el se iveşte autentic şi sincer" (Gânduri despre poeţi şi poezie, 2/1933). în acest sens, redacţia îşi anunţă intenţia de a scoate colecţia „Antologia poeţilor tineri" (unde vor fi prezenţi aceia „care n-au avut încă prilejul să-şi adune versurile într-un volum"), comitetul de lectură fiind format din George Dumitrescu, Radu Gyr şi Râul Teodorescu. în afara paginilor de poezie şi proză aparţinând unor scriitori ca Elena Văcărescu (Patru poeme traduse de M.S. din volumul Dans Vor du soir), Cincinat Pavelescu, Radu Gyr, G. Bacovia, G. Călinescu, Virgil Huzum, I. Valerian, Tudor Teodorescu-Branişte, George Dumitrescu, Artur Enăşescu ş.a., revista conţine cronici literare semnate de Vasile Damaschin (la Ion Pillat, Caietul verde şi la Radu Boureanu, Zbor alb), Pericle Martinescu, George N. Vrânceanu (despre Damian Stănoiu, Camere mobilate). Printr-o amplă cronică („Nunta" d-lui Călinescu. Simple păreri despre o carte proastă, 3-4/1933), G.M. Vlădescu
Ideea
Dicţionarul general al literaturii române 572
desfiinţează romanul Cartea nunţii, definindu-1 drept „platitudine, întuneric, dezolare, snobism, bălăceală prin toate apele literare [...] Sfidare, ofensă, batjocură". Spiritul vehement al revistei se reflectă şi în critica succintă a politicii editoriale practicate de Editura şi Librăria Alcalay şi de Editura Cartea Românească sau în nota referitoare la F. Aderca, ale cărui cunoştinţe de limbă franceză nu l-ar îndreptăţi să traducă sau să comenteze texte din Paul Valery (Moralistul şi grebla). Literatura străină este prezentă doar printr-un fragment, într-o tălmăcire semnată M.S., din O seară cu domnul Teste de Paul Valery.	A.-M.B.
IDEEA ROMÂNEASCĂ, periodic apărut la Bucureşti din mai 1935 până în decembrie 1937. în primul an de existenţă l.r. are subtitlul „Revistă de critică, poezie şi ideologie", iar unicul redactor este Pavel Costin Deleanu. Acesta este desigur autorul articolului-program intitulat Ideea românească, nesemnat, în care se formulează năzuinţa ca revista să fie „printre altele, o concentrare a tineretului de azi în vederea propriei sale definiri şi expresii". Orientarea naţionalistă, dezvăluită încă din titlu şi justificată prin „falimentul «Ideii europene»", este îndeobşte moderată. în cele zece numere (dintre care unul triplu şi unul cvintuplu), se publică ample studii şi eseuri semnate de Pavel Costin Deleanu (Mihail Kogâlniceanu. Interpretare radical-reacţio-nară, Reacţiune radicală şi revoluţie în România), Mircea Vulcănescu (Logos şi Eros), Horia Stamatu (Schiţe pentru o artă poetică), Ştefan Ion George (Istoria Europei), Eugen Ionescu (Victor Hugo, Mircea Eliade şi „Şantierul", Efortul Arghezi), Virgil Godeanu (Procesul ortodoxiei), Andrei Fior (Ideile d-lui lor ga asupra problemelor actuale, „Pătru Lupu Maglavitu"). Versuri semnează Ştefan Ion George (din viitorul volum premiat în manuscris Argo, precum şi tălmăciri din Georg Trakl), Horia Stamatu (poezii originale şi traduceri din Villon şi din Trakl), Emil Botta (din ciclul Marele Paianjen, cel dintâi care atrage atenţia criticii), Ciril Vârnav şi Mihail Vâlsan. Sunt plasate sub genericul „Cronica" recenzii, note şi comentarii (referitoare la spectacole şi expoziţii) ale colaboratorilor permanenţi, cărora li se adaugă Arşavir Acterian, ce iscăleşte şi Al. Mânu ori Anton Balotă. Din 1937 adeziunea la doctrina legionară este evidentă. în ton encomiastic, redactorul, dar şi Traian Herseni, Ştefan Ion George, Arşavir Acterian, Alexandru Constant ş.a. scriu despre „jertfa" legionarilor ori despre generalul Gh. Cantacuzino Grănicerul. Versuri şi poeme în proză, cele mai multe ocazionale, mustind de ideologie de dreapta, dau Horia Stamatu, Iordache Nicoară, Ion Vasile, Ciril Vârnav. Mai publică articole, studii, comentarii Nicolae Roşu, arhitectul Mihai Urzică (Aşezările româneşti în cuprinsul lor urbanistic, Reînnoirea satelor româneşti prin specificul lor), Andrei Fior (Fenomenul istoric), Alexandru Constant (Saint Just), D.C. Amzăr (Un muzeu social), Ion Vevercă (Robie economică), Yvonne Rossignon (Mitologie occidentală), Haig Acterian (Dramă şi înviere), Arşavir Acterian (O tragică aniversare. Alexandru I Karagheorghevici) ş.a.	V.D.
IENCIU, Dorina (14.VIII.1887, Bratca, j. Bihor - 2.II.1979, Huningue, Franţa), poetă şi prozatoare. Debutează cu versuri publicate în revistele bănăţene „Fruncea" şi „Foaia diecezană". In 1933 i se publică romanul ştiinţifico-fantastic Cataclismul anului 2000, unde se imaginează sosirea unor marţieni care determină o metamorfoză a civilizaţiei de pe Terra. în 19601. se stabileşte în Franţa, de unde trimite versuri revistelor din exil. Colaborează la toate cele trei serii ale revistei „Drum" (Pittsburg), la „Apoziţia" şi „Revista scriitorilor români" din Munchen, la „Vatra" din Freiburg şi la „Buna Vestire" de la Roma.
Marcată de nostalgia depărtării, sensibilitatea lirică a poe-tei surprinde toate dorurile exilatului. Imaginaţia reconstituie dimensiunile spaţiului originar în gesturi şi atitudini altădată familiare: „încins de focul verii / într-un ceas mic / sfârtec cămaşa subţire / de borangic. / Netezesc părul / ascuns subţiori / firele una cu alta surori. / Deşir bob după bob, / e dulce savurosul rod,/ crescut pe o singură tulpină / dreaptă, susţinută de / aripi de lumină" (Porumb). Confesive, respirând sinceritate, versurile dezvăluie o permanentă căutare de sine, neocolind presimţirea obsesivă a morţii, primită cu resemnarea şi liniştea înţeleptului care cunoaşte rânduiala lucrurilor, ca în Agonia timpului: „Bătrân, / abia îşi trage suflarea, / opaiţul pâlpâie, / se stinge lumânarea. / / Sfârşitul afurisit / vine nedorit./ Toate stau la locul lor,/ numai un cocor / se reazimă pe un picior. / Casa e casă / împrejmuită / de ogor. / Pe blidarul din tindă / se uită în oglindă / rotunjitul ulcior. / Toate stau la locul lor.// Morţii în pământ / gândul în cuvânt. // Strânsă într-o silabă / boceşte o babă. / / Ţipă o cucuvaie / lae, lae, lae." Cele trei plachete de versuri apărute în exil (două dintre ele în ultimii ani de viaţă) reunesc versurile unei poete pe care „căutarea permanentă o salvează de solemnitate şi retorică şi o ajută să-şi distribuie sentimentele, emoţiile, într-o gamă largă de forme, în care îşi păstrează autenticitatea" (Aron Grămadă).
SCRIERI: Cataclismul anului 2000, Bucureşti, 1933; Aripi de lumină, Madrid, 1963; Versuri, Paris, 1972; Poezii, Paris, 1976.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, VI, 328-329, XII, 418; C. Gerota, „Cataclismul anului 2000", CL, 1934, 5; Aron Grămadă, „Poezii" de Dorina Ienciu, „Drum" (Pittsburg), 1977,2-4; Popa, Ist. lit., 1,1205; Oprită, Anticipaţia, 53-55.	M.P.-C.
IERONIM, Ioana (pseudonim al Ioanei Moroiu; 9.1.1947, Râşnov), poetă şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Bărbulescu) şi a lui Mihai Moroiu, medic. A absolvit Liceul Central din Bucureşti şi în 1970 Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura engleză, a Universităţii bucureştene. Lucrează o perioadă la Uniunea Scriitorilor, este redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la revista „Secolul 20", iar din 1992 până în 1996 funcţionează ca ataşat cultural la Ambasada României din SUA. Este şef de departament la revista „22" (1997-1998) şi director al Programului Fulbright în România (1998-2003).
Deşi a debutat, în revista „Luceafărul", încă din 1974, I. tipăreşte primul volum de versuri, Vară timpurie, abia în 1979. Este aici o lirică graţioasă, cuminte, în descendenţă mode-rat-blagiană: „Laudă zilei/ largi preerii de singurătate/ mă
573 Dicţionarul general al literaturii române
Ierunca
înconjoară.// în zare/ paşi anonimi stârnesc/ pulberile.// Eu fluier, încet — / pe un petec de pământ gol şi rotund/ blânda iubire îşi zornăie lanţul/ aşteptând." Delicate până la destrămare, decupate caligrafic din epiderma realului, scenele (sau „panourile", cum li se spune în carte) se hrănesc din picturalitatea sui-generis a câte unui stop cadru: „Aici, aproape, o maşinărie/ ca un dragon cenuşiu întinde gâtul/ se repede fulgerător/ şi muşcă din pământ/ [...]/ O fată trece cu paşi fragili, în coturnii la modă/ printre munţii sălbatic mirositori/ răscoliţi din adânc —/şi râde sus din cabina rotitoare/ bărbatul cu tricoul roşu: LOVE ME/ scrie pe pieptul lui — roşul s-a întins puţin/ în literele albe." Modic expresive, textele se sprijină pe confesiunea indirectă, suavă, evanescentă. Aceleaşi elemente, modulate cu minime variaţii în scenete lirice, se vor întâlni în Proiect ăe mitologie (1981) şi Cortina (1983), pentru ca Eglogă (1984) să înregistreze (sub un moto extras din lirica lui Lucian Blaga), în mii de versuri, povestea unei femei singure, trăind la ţară, cu sonorităţi şi cadre ce leagă — fără o conştiinţă explicitată în text a faptului — lumea lui G. Coşbuc din Mama cu cea a Moromeţilor lui Marin Preda şi cea din La Lilieci de Marin Sorescu. Sfârşitul acestui veritabil roman în versuri face prin rezumat, cvasididactic, racordul cu citatul tutelar: „A fost o văduvă săracă,/ După război./ Orăşancă era/ şi a plecat să-şi crească fetele/ într-un sat din munţi./ Cum a înţeles femeia viaţa străină?/ Cum au înţeles-o oamenii pe ea?// De un sfert de veac/ apa trece peste întâmplările lor./ Apa care,/ doar ea/ vede totul." Poeme (1986) şi Luni dimineaţa (1987) revin la notaţia individuală în poetizări şi caligrafii corecte în marginea existentului abstract sau concret, uneori forţate conceptual prin vagi mimetisme de tip suprarealist sau prin supralicitări ale recuzitei tehniciste, pentru care poeta are într-o prea mică măsură vocaţie.
SCRIERI: Vară timpurie, Bucureşti, 1979; Proiect de mitologie, Bucureşti, 1981; Cortina, Bucureşti, 1983; Eglogă, Bucureşti, 1984; Poeme, Bucureşti, 1986; Luni dimineaţa, Bucureşti, 1987; Triumful Paparudei, Bucureşti, 1992; ed. bilingvă (Triumful Paparudei - The Fools Triumph), tr. Georgiana Gălăţianu Fămoagă şi Sharon King, postafaţă Gheorghe Crăciun, Piteşti, 2000; Triumph of the Waterwich, tr. în colaborare cu Adam J. Sorkin, introd. Adam J. Sorkin, Highgreen - Northumberland (Marea Britanie), 2000; Munci, zile, alunecări de teren, pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 2001; 42 poeme - 41 Poems, ed. bilingvă, tr. în colaborare cu Adam J. Sorkin, postfaţă Dan Cristea, Bucureşti, 2003. Traduceri: Nils Petersen, Strada Săndălarilor, pref. trad., Bucureşti, 1977; Joseph Conrad, Ţărmul refugiului, Bucureşti, 1979; Simon Vestdijk, Călătorie în Jamaica, Bucureşti, 1980; Andrei Codrescu, Alien Candor -Candoare străină. Poeme alese. 1970-1996, îngr. trad., Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Constanţa Buzea, Meditaţie la un poet, AFT, 1979,8; Eugen Simion, Tineri poeţi, RL, 1979,33; Adrian Popescu, Cărţi de poezie, ST, 1979,10; Ion Caraion, Pasul dinspre toamnă, LCF, 1980,1; Laurenţiu Ulici, Corespondenţe, RL, 1980,14; Ciobanu, Opera, 215-217; Tartler, Melopoetica, 192-196; Grigurcu, Existenţa, 470-473; Al. Călinescu, „Luni dimineaţa", CRC, 1988, 9; Coşovei, Pornind, 160-164; Andreea Deciu, O cronică a optimistului, RL, 1992,15; Ierunca, Subiect, 137-140; Dicţ. scriit. rom., II, 571-572; Bucur, Poeţi optzecişti, 105-107; Popa, Ist. lit., II, 573-574.	T.R.
IERUNCA, Virgil (pseudonim al lui Virgil Untaru; 16.VIII.1920, Lădeşti, j. Vâlcea), critic literar, poet, eseist, jurnalist şi editor. Este fiul Măriei (n. Neagoe) şi al lui Dumitru Untaru, ţărani, învaţă la Liceul „Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea şi îşi ia bacalaureatul, în 1939, la Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti. Este licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene (1943). Debutul literar, sub pseudonimul Virgiliu Angelli, se produce în cursul superior al liceului, în 1939, la „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu. Paralel cu studiile universitare, a făcut parte din redacţia ziarelor „Timpul" (condus de Mircea Grigorescu) şi „Ecoul", iar în 1941, alături de Geo Dumitrescu, este unul dintre animatorii revistei „Albatros", împreună cu Ion Caraion, proiectează revista plurilingvă „Agora", apărută în mai 1947, după autoexilarea lui I.; cel de-al doilea număr este interzis de cenzura comunistă. A mai colaborat cu cronici literare permanente sau ocazionale şi cu eseuri culturale şi politice la „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească", „Vremea", „Universul literar" (sub direcţia lui Alexandru Ciorănescu), „Preocupări literare", „Pământul românesc", „Gândul nostru", „Kalende", „România liberă", „Fapta" (condusă de Mircea Damian), „Lumea" ş.a. Beneficiind de o bursă a guvernului francez, părăseşte România în 1946 şi se stabileşte la Paris. Din 1952 lucrează ca redactor şi titular al „Cronicii ideilor" la emisiunile pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze. Din 1975 este cercetător ştiinţific al secţiei de filosofie la Centre National de la Recherche Scientifique. Este perioada când îl captivează, alături de filosofie, teologia (de la Karl Barth şi Hans Urs von Balthasar până la teologii Răsăritului), poetica şi chiar poietica. Paralel, este colaborator la Biroul de corespondenţă din Paris al postului de radio Europa Liberă. Printre emisiunile cele mai prizate ale comentatorului, alături de cronici la cărţi de poezie şi de critică, se numără „Povestea vorbei" şi „Revista revistelor literare". Jurnalistica rămâne preocuparea esenţială a lui I. în timpul exilului. Aşa cum va mărturisi ulterior, a fost una dintre modalităţile sale preferate de a se converti la România, după ce o părăsise. în mod sporadic, publicistul a scris la jurnalele politice ale exilului parizian, divizat între echipa Grigore Gafencu-Nicolae Rădescu-Mihail Fărcăşanu, pe de o parte, şi echipa Constantin Vişoianu, de cealaltă. Mai apropiat de prima şi de ziarul acesteia, „Uniunea română", a publicat şi la „România", gazeta celei de-a doua. A mai trimis articole de atitudine politică la „România muncitoare" (unde inaugurează rubrica „Antologia ruşinii"), „La Nation roumaine", „Românul", „Agora", „Meridian", „Lupta" ş.a. Interesul său prioritar se îndreaptă însă către jurnalismul cultural. Se ocupă, ca secretar de redacţie, de apariţia primei reviste literare din exil, „Luceafărul" (1948-1949), finanţată de generalul Nicolae Rădescu şi avându-1 ca director pe Mircea Eliade, în care semnează articole cu un pseudonim de rezonanţă eliadescă — Alexandru Andronic. Mai foloseşte pseudonimul Stepan Lighton împreună cu soţia sa, Monica Lovinescu, pe coperta cărţii LAmerique n'a pas encore parle (1949). „Caete de dor" (1951-1960) este o revistă de „metafizică şi poezie", pe care o redactează împreună cu Constantin Amăriuţei. La rubricile „Povestea vorbei" şi
Ierunca
Dicţionarul general al literaturii române 5 74
r
■BR
„O seamă de cuvinte" I. aduce în actualitate texte interzise în ţară, semnate de Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga, Gheorghe Brătianu, Nae Ionescu, E. Lovinescu. împreună cu Mircea Eliade, Emil Turdeanu şi alţii, conduce revista „Fiinţa românească" a Fundaţiei Regale Universitare „Carol I" din Paris (1963-1968). în perioada aşa-numitului dezgheţ politic românesc, iniţiază două periodice: „Limite" (1969-1986) şi „Ethos" (1973-1986), concepute ca punţi ale solidarităţii intelectuale dintre exilul intern şi cel extern. Aici sunt inserate texte semnificative din seria „Antologia ruşinii", făcând o radiografie lucidă a colaboraţionalismului intelectual din ţară şi din exil. In aprilie 1983 Nicolae Ceauşescu dispune expedierea în Vest a unui agent secret, având ca misiune asasinarea lui I. Agentul se predă poliţiei la Frankfurt şi evenimentul ajunge în primele pagini ale ziarelor franceze („Le Monde", „Le Matin", „La Croix"ş.a.). Mai puţin cunoscut este I. în altă ipostază: aceea de poet. Versurile sale au fost reunite în câteva dintre antologiile exilului: Vintilă Horia, Poezie românească nouă (Madrid, 1956), Ştefan Baciu, 11+11 poetas rumanos contemporâneos (1976), Nicholas Catanoy, Modern Romanian Poetry (1977). I. a tradus în limba franceză din poeţi români (în „Nouvelle revue frangaise", „Esprit", „L'Autre Europe", „La Nouvelle alternative"). De altfel, s-a implicat sistematic în ofensiva de difuzare internaţională a literaturii autohtone. Capitolele rezervate literaturii române în câteva dicţionare şi enciclopedii prestigioase îi aparţin (Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1957; Histoire generale des litteratures, Paris, 1961; Lexikon derWeltliteratur im 20 Jahrhunderts, Freiburg, 1961), ca şi capitolele despre scriitorii şi pictorii
români incluşi în Dictionnaire du surrealisme et de ses environs (Freiburg, 1982). Din 1990 I. revine periodic în ţară. Este membru de onoare al Uniunii Scriitorilor, care îi acordă în 1991 Marele Premiu pentru Opera Omnia. Colaborează sistematic la „România literară" (unde din 1996 susţine împreună cu Monica Lovinescu rubrica „Diagonale"), „Familia", „Vatra", „Viaţa românească", „Echinox", „Apostrof", „Transilvania", „Contrapunct", „Orizont", „22", „Jurnalul literar" ş.a. Editura Humanitas începe publicarea unei serii din operele sale. Ciclul este inaugurat cu două reeditări: Fenomenul Piteşti (1990, apărut la Madrid în 1981) şi Româneşte (1991, apărut la Paris în 1964). A doua dintre ele pune în valoare talentul de polemist al autorului. în paginile cărţii este etalată o scară sui-generis a „supuşeniei" intelectualului faţă de putere, de la oportunismul profesionist la umilinţa sfioasă sau cinică, de la birocratismul pur la inerţia revoluţionară. Pe temeliile unei asemenea „sociologii a supuşeniei" (cum o numeşte undeva el însuşi), I. clădeşte un veritabil „Pantheon" al imposturii intelectuale postbelice. Verbul pamfletar este dublat pe tot parcursul volumului de conştiinţa unei misiuni morale implacabile: „Dacă şi noi tăcem, nu se va mai auzi decât glasul mercenarilor ce ţin isonul stăpânirii într-o permanentă bălmăjeală a competiţiei." Pe când Româneşte s-ar putea subintitula „pagini din Antologia ruşinii", documentarul Fenomenul Piteşti ar constitui un capitol esenţial dintr-o virtuală Antologie a sadismului (sintagma aparţine autorului). Fenomenul analizat aici ar reprezenta un unicat românesc absolut. în termenii lui L, e vorba de „dezagregarea psihică prin schingiuirea deţinuţilor de către alţi deţinuţi". Personajele unui asemenea scenariu infernal suferă o schimbare radicală de semn: „Victima e transformată metodic în călăul semenului său". Dintre cărţile publicate în primă ediţie în ţară, Dimpotrivă (1994) continuă tematic şi retoric polemicile inaugurate în volumul Româneşte, ca şi subţirimile categoriale exersate acolo: „O primă categorie [de colaboraţionişti] se referă la casta retorilor, nu numai limbuţi, dar şi misionari, ideologi sub-dezvoltaţi, ascultători ai partidului, dar şi sagaci de notorietate (sau de arginţi) [...]. A doua categorie ar putea fi mai puţin gravă şi nu este. Fac parte din ea oameni de cultură şi artişti care nu s-au sfiit să devină propagandabili." Volumul Subiect şi predicat (1993) împreună cu Semnul mirării (1995) reprezintă selecţii din comentariile critice transmise vreme de aproape patruzeci de ani pe unde scurte, la postul Europa Liberă. Neînsemnate cantitativ faţă de masivitatea producţiei pe care o ilustrează, culegerile surprind şi fixează câteva dintre semnalmentele definitorii ale scrisului lui I. Spre deosebire de Româneşte sau de Fenomenul Piteşti, ele articulează o polifonie de voci. Evoluând ca eseist, jurnalist, traducător şi poet, autorul trece fără crispări de la un registru al scrisului la altul. în Subiect şi predicat, accentele cad cu precădere asupra poeziei şi criticii. Ani de-a rândul, poezia românească a avut în el pe imul dintre cei mai avizaţi şi mai sensibili comentatori. Textele trădează mai întâi pe degustătorul subţire. într-o a doua instanţă, plăcerea ingenuă a lecturii se converteşte în luciditate analitică. Dincolo de diversitatea universurilor poetice cărora li se schiţează anatomia — Ileana Mălăncioiu şi Dan Laurenţiu, Ştefan
575 Dicţionarul general al literaturii române
Igna
Aug. Doinaş, A.E. Baconsky şi Victoria Ana Tăuşan, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Ursachi sau Ioana Ieronim —, analiza se desfăşoară în orizonturi de referinţă ample. Făcând înserieri inedite, depistând afinităţi contrastive, sugerând simetrii, I. identifică lumile poetice, proiectându-le după aceea în spaţiul literar autohton şi în cel european. Familiar cu poezia, el nu este mai puţin la curent cu poeticile. Cronicile dedicate eseiştilor şi criticilor trădează totdeauna pe comentatorul informat, cu apetit teoretic şi mai ales sensibil la epicitatea ideilor. Privită din unghi strict tehnic, secţiunea de critică a criticii are detentă speculativă şi e concepută cu antren demonstrativ. Comentariile din Semnul mirării pun în consonanţă un material încă mai eterogen. Se întâlnesc în paginile cărţii autori care cultivă genuri autonome ale scrisului — de la istoricul Vlad Georgescu la poetul Petre Stoica, de la criticul şi memorialistul Titu Maiorescu la dramaturgul Eugen Ionescu, oficianţi ai mai tuturor artelor — pictori (Victor Brauner, Margareta Sterian), sculptori (Constantin Brâncuşi, Miliţa Petraşcu), coregrafi (Stere Popescu) ş.a.m.d. în fine, autorul pune în dialog momente culturale diferite, de la junimişti la interbelici, de la Holderlin la Pierre-Jean Jouve şi la postmodernitate. Cartea este şi o punte între mediul cultural românesc şi cel european (francez, rus, german). Privite dintr-un unghi strict retoric, dincolo de echilibrul rostirii, dincolo de impersonalitatea elegantă a demonstraţiilor, în toate textele există o evidentă implicare a autorului în propriul său discurs. De aici decurge o trăsătură inconfundabilă: tensiunea între simpatie şi rigoare, căldură şi exactitate, patos şi luciditate, angajare confesivă şi obiectivitate tehnicistă. Semnificativă e revenirea obsesivă a unor termeni-cheie ca „responsabilitate", „răscumpărare", „adevăr", „demnitate". Fiecare pagină este un exerciţiu în primul rând de demnitate, dobândind în tot scrisul lui I. virtuţi de ergo sum.
SCRIERI: UAmerique n'a pas encore parle (în colaborare cu Monica Lovinescu), Paris, [1949]; Loi, terreur et resistence en Roumanie, Paris, 1960; Româneşte, Paris, 1964; ed. Bucureşti, 1991; Piteşti, Madrid, 1981; ed. (Fenomenul Piteşti), Bucureşti, 1990; ed. (Piteşti: laboratoire concentra-tionnaire), tr. Alain Păruit, pref. Frangois Furet, Paris, 1996; Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993; Dimpotrivă, Bucureşti, 1994; Semnul mirării, Bucureşti, 1995; Trecut-au anii..., Bucureşti, 2000; Poeme de exil, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Octavian Paler, „Am trăit bolnav de absenţă" (interviu cu Virgil Ierunca), RL, 1990,6; Florin Manolescu, O utopie a diavolului, LCF, 1990, 16; Gheorghe Grigurcu, Virgil Ierunca despre estetismul torturii, VR, 1990,3; Liviu Maliţa, Ovidiu Pecican, „Piteştiul" a fost dincolo de iad, APF, 1990,3-4; Mircea Mihăieş, Arhipelagul MAI, O, 1990,20; Ion Simuţ, Tiberiu Ciorbă, Adrian T. Sârbu, Traian Ştef, Ioan Moldovan, Biografia unei cărţi: „Fenomenul Piteşti" de Virgil Ierunca, F, 1990,7; Ion Buzera, Infernalul Piteşti, R, 1990,6; Elena Ştefoi în dialog cu Virgil Ierunca, CNP, 1990,48; Gabriel Dimisianu, Cărţi despre gulagul românesc, CC, 1991,1; Nicolae Manolescu, Crimă şi pedeapsă, RL, 1991,3; Mihaela Şchiopu, Itinerariul publicisticii româneşti a lui Virgil Ierunca, JL, 1991,15-18; Alex. Ştefănescu, Adevărul, tot adevărul şi numai adevărul, RL, 1991, 36; Ion Buzerâ, Panteonul imposturii, R, 1991, 9; Ovidiu Pecican, Cu necruţătoare dragoste, APF, 1991, 10-11; Daniel Vighi, Aceeaşi minută a istoriei, 0,1991,49; Gheorghe Grigurcu, Virgil Ierunca şi „Sfânta Negaţie", CNT, 1992,4; Simion, Mercuţio, 136-141; Convorbire
Gheorghe Grigurcu-Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Posteritatea contemporană, RL, 1993,9; Bogdan Ghiu, Monica Lovinescu et Virgil Ierunca -ou L'exile, „Euresis" (CREL), 1993,1-2; Andreea Deciu, O gândire vie, RL, 1993, 37; Monica Spiridon, Gramatica demnităţii, RL, 1993, 44; Simuţ, Incursiuni, 321-328; Daniel Vighi, Critica întotdeauna la zi, O, 1994,13; Gheorghe Grigurcu, Profeţia în prezent (Virgil Ierunca), VR, 1994,3-4; Virgil Ierunca, VTRA, 1994,4 (număr omagial); Tania Radu, Ce ne mai rămâne, LAI, 1994, 36; Al. Niculescu, Virgil Ierunca, istoric literar, RL, 1995, 5; Al. Cistelecan, Despre compromis, dezonoare, minciună, VTRA, 1995,1-2; Nicolae Manolescu, La aniversară, RL, 1995,31; Nicolae Manolescu, Istoria nu se uită, dimpotrivă, RL, 1995,40; Ungureanu, La vest, 1,173-185; Monica Spiridon, Destinul adevărurilor, LCF, 1996,3; Roger Fol-Droi, La Torture sansfn, „Le Monde", 1996,16; Eric Conan, L'Enfer de Piteşti, „L'Express", 1996,14; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 67-143; Popa, Reîntoarcerea, 200-212; Ioana Pârvulescu, Viaţă de boem, RL, 2000, 30; Dicţ. esenţial, 390-393; N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca, îngr. Monica Mânu, Bucureşti, 2000; Daniel Cristea-Enache, Marea neînţelegere, ALA, 2001,568; Gheorghe Grigurcu, Pro Virgil Ierunca, RL, 2001, 24; Behring, Scriit. rom. exil, 214-217, passim; Manolescu, Lista, II, 320-323; Popa, Ist. Iii, II, 1136-1139; Dicţ. analitic, IV, 246-248; Manolescu, Enciclopedia, 389-396.	M. S.
IGNA, Vasile (4.III.1944, Ardusat, j. Maramureş), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Raţă) şi al lui Vasile Igna, ţărani. Urmează liceul la Şomcuta Mare, apoi la Baia Mare, unde în 1961 îşi ia bacalaureatul. Va absolvi în 1966 Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia limba şi literatura română. Este profesor într-un sat din judeţul Cluj, iar din 1969 va lucra ca lector, apoi ca şef al secţiei de literatură şi din 1990 ca director la Editura Dacia din Cluj-Napoca. în 1994 intră în diplomaţie, fiind numit consilier al Ambasadei României la Paris. în timpul studiilor universitare, debutează cu versuri în revista „Viaţa studenţească" (1963). Colaborează în continuare la „Echinox", „Familia", „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Transilvania", „Tribuna", „Vatra", „Ateneu" ş.a. Cartea de debut,Arme albe (1969), este urmată de volumele de versuri Fum şi ninsoare (1972; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), Provincia cărturarului (1975), Ora morilor de vânt (1978), Starea de urgenţă (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Grădina oarbă (1984), Insula verde (1986), Orbite (1989), Clepsidra cu cenuşă (1996), care îl vor impune definitiv în peisajul literar actual. Autorul publică o serie de poeme în proză de factură autobiografică, precum şi povestiri fantastice, în Ora morilor de vânt (1978). Traduceri din lirica sa au apărut în Franţa, Germania, Italia, Grecia, Ungaria, Polonia, SUA, Canada, Bulgaria, India, Macedonia.
Versurile de debut ale lui I. sunt „activistice", în sensul expresioniştilor germani. Un „erou" liric se află mereu în acţiune, repugnându-i stagnarea, iar versul străpunge euforic, cu „arme albe", o „realitate" atinsă de cariu: „Vom cere cuţitului sângele sfânt din cuvânt" (Exerciţiu terminat). Poetul se vrea un „zeu solar", predestinat a trece prin purgatoriul focului putregaiul unei întregi societăţi. După asimilarea unor înrâuriri din spaţiul poeziei modeme (Arthur Rimbaud, T.S. Eliot, Saint-John Perse), în poezia lui are loc o „tulburare a apelor". Inalterate
Ignat
Dicţionarul general al literaturii române 576
rămân tonalitatea elegiacă, dar şi autenticitatea trăirii, directă, emergentă etic la începuturi, implicită, filtrată livresc, abia sesizabilă în epoca maturităţii. Poetul este acum în căutarea unor arhipelaguri spirituale noi, fiind atras de culorile stinse, de lumina difuză din ochii peştilor, de zăpezile imaculate. El pendulează între „sloboda interpretare" a realităţii şi încifrarea versului, fără a obtura complet canalele comunicării. Accesibilitatea poeziei sale, altfel constant intelectualistă, poate fi explicată prin reperele esenţiale ale lirismului, prin multitudinea sentimentelor pe care le etalează, când cu discreţie şi rafinament, când cu deznădejde şi sarcasm. In versurile din Insula verde, autorul pătrunde, ezitant ca un puritan, pe cărările înşelătoare ale erosului. O anume detaşare ironică şi extrapolarea erotismului la întreaga lume vie domină confesiunea. Uşurinţa de a se mişca în universuri paralele, sugerate printr-o serafică polifonie a versului, conduce la generalizarea procedeului în volumul Orbite. Dedublat, autorul evoluează aici pe adevărate volute de virtuoz, în serii alternante de Orbite şi Ferestre. După o „orbită" în vers alb, ritmat, urmează o „fereastră" în versuri clasice rimate: „Stă precum o pupilă imobilă,/ Pe pereţii nopţii stă, ca o insulă lucie,/ ca o cască pe creştetul unui soldat în marş" (Orbită). Apoi, în pagina următoare: „E ea, spre tine semnul ce-1 trimit,/ e joia mistuirii astă-seară,/ degeaba casa ţi-ai înţelenit/ căci îţi rămâne sufletul afară" (Fereastră). în
genere „orbitele" ar sugera interiorizările, introspecţiile, iar „ferestrele" — deschideri spre lumea din afară. într-o suită de versuri albe, I. se vrea un martor sever al veacului „de cretă", schiţând necruţător, printr-un cristalin „tulbure, vrednic de ars", siluete cu „şira spinării restaurată", impregnate de „gustul dulceag al narcozei" şi vorbind „limba de lemn a turmei", totul ca o „prelungire a mâinii inerte slăvind" nimicnicia. Criticii au semnalat ecouri argheziene într-un soi de psalmi, denumiţi de autor „isterici". Alte comentarii au recunoscut rapeluri la Al. Macedonski, V. Voiculescu şi Ion Pillat. Poetul a asimilat însă toate aceste influenţe, izvodind o poezie autentică şi originală. Marcat de un decadentism eretic, ocult, al simţurilor, lirismul vieţuieşte aici într-un inextricabil amestec de sacru şi profan, singurul altar la care se închină poetul fiind creaţia, proiectată cosmic.
SCRIERI: Arme albe, Cluj, 1969; Fum şi ninsoare, Cluj, 1972; Provincia cărturarului, Cluj-Napoca, 1975; Ora morilor de vânt, Cluj-Napoca, 1978; Starea de urgenţă, Bucureşti, 1981; Grădina oarbă, Cluj-Napoca, 1984; Insula verde, Cluj-Napoca, 1986; Orbite, Bucureşti, 1989; Clepsidra cu cenuşă, Bucureşti, 1996; Poveştile ariciului Păpădie şi alte poezii pentru arici ori pentru copii mai mari, Cluj-Napoca, 1997; Călăuzele oarbe, Bucureşti, 1999; Clepsidra cu cenuşă, Bucureşti, 1999; Naufragiu în bibliotecă. Carnet parizian, Bucureşti, 2001; La Province de Verudit, tr. Tudor Ionescu şi Emanoil Marcu, Cluj-Napoca, 2003. Antologii: Subteranele memoriei. Pagini din rezistenţa culturii în România. 1944-1954, introd. edit., Bucureşti, 2001; Marx contra Iisus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Bucureşti, 2003. Traduceri: Manuel Puig, Cel mai frumos tango, Bucureşti, 1981 (în colaborare); Antoine Ernest Miete, Cântecele soarelui, Cluj-Napoca, 1981; Benito Perez-Galdos, Torcjuemada, Bucureşti, 1984 (în colaborare); 42 de poeţi greci contemporani, Cluj-Napoca, 1984 (în colaborare cu D. Kanellopoulos); Joseph-Maria Bochenski, Manual de înţelepciuni pentru oameni de rând, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Poantă, Modalităţi, 188-190; Piru, Poezia, II, 442-446; Felea, Aspecte, I, 92-95; Poantă, Radiografii, I, 250-252, II, 153-156; Iorgulescu, Scriitori, 71-73; Zaciu, Lancea, 84-88; Sângeorzan, Conversaţii, 106-108; Cândroveanu, Printre poeţi, 135-141; Steinhardt, Critică, 106-108; Taşcu, Poezia, 141-147; Braga, Sensul, 151-155; Grigurcu, Existenţa, 372-376; Simion, Scriitori, IV, 384-393; Regman, Nu numai, 271-274; Emil Mânu, Eonul orbitelor, VR, 1990, 10; Steinhardt, Monologul, 100-103; Paul Grigore, Rune rubedo, APF, 1994,3-4; Poantă, Scriitori, 53-55; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 216-220; Pop, Pagini, 175-183; Poantă, Dicţ. poeţi, 104-106; Dicţ. scriit. rom., II, 576-577; Milea, Sub semnul, 92-97; Dicţ. analitic, III, 428-429; Popa, Ist. lit., II, 578-579.	'	S.l.
IGNAT, Nestor (2.III.1918, Iaşi), poet şi publicist. Este fiul Luciei (n. Filotti) şi al lui Dimitrie Ignat, avocat. După terminarea Liceului „Spiru Haret" din Bucureşti, face studii la Universitatea de aici, luându-şi licenţa în filosofie (1941). A lucrat ca redactor şi redactor-şef adjunct la „Scânteia" (1945-1962), ca redactor-şef adjunct la „Lupta de clasă" (1962-1981). între 1948 şi 1950 şi între 1969 şi 1982 a fost profesor şi decan al Facultăţii de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti. A colaborat la „Viaţa românească", „Diplomat Club", „Anotimpuri literare" (Timişoara) ş.a.
577 Dicţionarul general al literaturii române
Ignătescu
Publicist militant, conducător la „Scânteia" al sectorului cultural, semnatar al unora dintre cele mai dogmatice articole de directivă literară din perioada stalinistă şi din cea imediat următoare, I. demasca ceea ce el numea „falsele «modele»", fiind împotriva revenirii numelor lui Ion Barbu şi Lucian Blaga, în timp ce despre Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale scria că cititorul timpului prezent ar încerca „un sentiment de ruşine şi dezgust", simţindu-se „într-o atmosferă irespirabilă, îndeosebi datorită eroului liric al acestei poves-tiri-poem, care atinge cu nemărginită evlavie tot ce are vreo legătură cu aristocraţia decadentă." Ideologul de acum debutase în presă în 1939, cu poezii de sursă meditativă şi viziune cosmică, apărute în „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu. De acelaşi gen sunt versurile compuse în timpul războiului, din care a publicat câteva în „Vremea". în anii de publicistică militantă, cu totul defavorabili poeziei, „muza" lui tace, însă nu chiar tot timpul; într-o „mostră" lirică din 1957, tipărită totuşi după 1989, jurnalistul susţinător al realismului socialist contemplă norii, apa curgătoare, zbuciumul vântului şi se doreşte îngropat la ţară, unde „să-i cânte cucul pe troian" şi „să-l spele apa-n dungă". Invarianta producţiei sale poetice, de la debut până la senectute, adunată în 1996 în volumul Poezii, e propensiunea spre meditaţie: nu coborând de la idee la imagine, ci ridicând la gândire emoţia contactului cu palpitul vital. Sensibilitatea individuală devine, într-o manieră emfatică, grandi-locvent-retorică, o cutie de rezonanţă a istoriei mondiale şi a vieţii cosmice. Versurile mai noi comunică anxietăţi existenţiale, prezente anterior doar în stare latentă, stări de teroare lăuntrică, viziuni de coşmar. Se înmulţesc referirile şi aluziile de natură religioasă. Sugestii de aceeaşi natură conţin desenele cu care I. şi-a ilustrat volumul, poetul fiind şi un grafician care, potrivit observaţiei lui Geo Bogza, inserată în Poezii, „înfăţişează o întreagă lume, cuprinsă de delir". Scriitorul a publicat şi impresii asupra picturii, îndeosebi a celei murale.
SCRERI: Cu privire la opera lui Mihail Eminescu, Bucureşti, 1950; Cu privire la valorificarea moştenirii literare, Bucureşti, 1954; Prin templele naturalismului mexican, Bucureşti, 1968; Pictori muralişti mexicani, Bucureşti, 1972; Din albumul unui călător, Bucureşti, 1980; Les Traits specifiques du message de presse, Salonic, 1987; Poezii, cu desenele autorului, Bucureşti, 1996. Ediţii: Alice Voinescu, Kant şi şcoala de la Marburg, Bucureşti, 1999; Nae Ionescu, Tratat de metafizică, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Popa, Ist lit., 1,739, passim.	D.Mc.
IGNĂTESCU, Constantin (16.V.1887, Dumbrăveni, j. Suceava -26.V1.1968, Bucureşti), poet şi prozator. Sfârşind ciclul de studii secundare la Liceul „A.T. Laurian" din Botoşani în 1904,1. urmează, în capitală, cursurile Şcolii Superioare de Stat. Cariera care îl aşteaptă e aceea de funcţionar poştal — la Suceava, Botoşani, Darabani, Cernăuţi —, cu o promovare, la Bucureşti, în funcţia de inspector general. După debutul în foaia „Pagini sociale" (Botoşani, 1909), colaborează cu o teribilă spornicie, trimiţând versuri şi proză umoristică, însemnări literare, cronici dramatice, la „Revista telegrafică, telefonică şi poştală", „Arhiva CFR", „Dreptatea" (Chişinău), unde a fost redactor,
„Dobrogea jună" (Constanţa), „Dimineaţa", „Rampa", „Teatrul", „Săptămâna CFR", la care a lucrat ca redactor pentru partea literară, „Gorjanul" (Târgu Jiu), „Timpul", „Ultima oră", „Tribuna românească", „Almanahul literar", devenit mai apoi „Steaua", „Viaţa românească" ş.a. A folosit pseudonimele Jap, C. Daltă, Toader Gătej, Micu Delasiret, Mărioara Dumbrăveanu, Salustius.
Excelent versificator, cu un condei infatigabil şi alert, I. produce un şir nesfârşit de cronici vesele şi triste. Un pic de umor, o boare de melancolie emit aceste stihuri care, pe alocuri, îl imită vioi pe G. Topîrceanu. Proza, cu înţepături satirice, se căzneşte să silueteze două personaje, Guţă şi Cănuţă, din speţa comicului zevzec. între surâs şi lacrimă, poemele din Isvoade (1943), cartea de debut, sunt croite, în culori de pastel, pe o dimensiune retro. „Icoanele" de altădată, din satul copilăriei, îşi exercită apelul imperios. Prin „amintirile de fum" se întrezăresc, în tihna lor patriarhală şi în ritmica eternă a anotimpurilor, casa bătrânească, grădina înrourată şi plină de miresme, bisericuţa senină, precum şi alte înduioşătoare privelişti ale ocrotitoarei „vetre". Lărgindu-şi gama, ciupind energic struna naţionalismului, paseistul se dedă unei făloase retorici, cu trâmbiţări de vitejii străbune şi evocări de cetăţi basarabene. îi reuşeşte însă cu totul altceva, şi anume pensulaţia în miniatural. Surprinzătoare este consonanţa poemului Pânda cu Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiş. în alte poezii „joacă" maniera lui G. Coşbuc sau sunt de regăsit ecouri din Ion Barbu. Dacă în 1939 I. nu ajunge să publice (ori să ducă la capăt) romanul Blestemul medieval (din care un fragment apare în presă),
Ignea
Dicţionarul general al literaturii române 578
după 1950 va publica o duzină de naraţiuni, cele mai multe de inspiraţie istorică. în Mărgelele de plumb (1951), Moşia oamenilor slobozi (1951), Niculai Călăraşul (1953), Mitruţ al Joldii (I-II, 1953-1954), Vijelie-n sus pe Jii (1954), Zile învolburate (1954), Marşul miresei (1955), Romanţe de dragoste (1957), Măria sa Ţara. Din vremea lui Vlad Ţepeş (1960), Agurida, „povestire eroică" (1962), Dosarul lui Ion Măruntu (1962), Vântoasa (1964), el probează indiscutabile calităţi de povestitor. Ciuma lui Caragea, invaziile osmanlâilor, bătăliile grozave, lăsând în urmă mormane de leşuri, viaţa năpăstuită a iobagilor din Evul Mediu românesc formează substanţa unui epic bine servit de coloritul unui limbaj cu savori de vechime. Sunt „zile învolburate", în care îşi duc veacul ţărani obijduiţi şi boieri hapsâni, „străjeri" mereu la pândă şi băjenari, iscoade, neguţători, meşteşugari, lotri, vătafi, zapcii, o întreagă figuraţie romanescă fără cine ştie ce consistenţă. Portretistica acestor romane, cu vagi excepţii (Trică Ursu, Mitruţ al Joldii, Ioan Vodă, Vlad Ţepeş, Doja), nu e dominată de scrupulul individualizării, vizând în linii contrastante, de un violent maniheism, categoria, tagma, ceata. Schema tinde să sufoce totul, în chinga unui tezism agasant, într-un antagonism ireductibil, două tabere se înfruntă: de o parte, cei săraci lipiţi pământului, care „crâşcă şi gem", schingiuiţi, batjocoriţi, iar de alta, agresorii, nesătui şi câinoşi, cu o înfăţişare neapărat caricaturală sau repugnantă. Când le ajunge cuţitul la os, urgisiţii se răzvrătesc şi mânia lor îi împinge la cumplite, sângeroase fapte. Obsedaţi de „pământ şi slobozenie", ei ucid cu sete, pradă unei beţii a răzbunării, dau foc, fac prăpăd pe unde trec. E multă cruzime în romanele lui I., atât în secvenţele de război, când se dezlănţuie „măcelul", cât şi în scenele de răfuială şi de pedepsire, unde sabia, ghioaga, ştreangul, ţeapa curmă sumedenie de vieţi. Urmează represaliile şi o încă mai aprigă împilare, pe care firile independente nu o mai suportă, alegând aventura eroică şi justiţiară a haiduciei. în ceasurile de linişte, oamenii se strâng la un taifas, povestind, cu frazări de contaminaţie sadoveniană, întâmplări de pomină. Totul, s-ar spune, e urzit pentru a motiva sentimentul de jubilaţie declanşat la venirea ruşilor „dezrobitori", care ar alunga „coşmarul". Cazacii zaporojeni, legând frăţie cu moldovenii, sunt o anticipare a ostaşului sovietic „mântuitor". Mistificarea, compromiţând grav nişte scrieri nu lipsite de virtuţi, aruncă în arenă şi „partidul comuniştilor", privit ca o binecuvântare pentru mult pătimitul norod. Aşa, de pildă, în romanele Marşul miresei, Romanţe de dragoste, Dosarul lui Ion Măruntu, care ancorează şi în alte medii decât în acela rural. Culmea falsificării se întâlneşte în povestirea Brigada mixtă (1953), unde viaţa într-o gospodărie colectivă e tratată ope-retistic, idilismul „viziunii" rostogolindu-se în apele tulburi ale impudorii. Nu e de mirare, atâta vreme cât, traducând în 1952, împreună cu N. Cerna, romanul Onoarea de G. Başirov, I. îl apreciază în prefaţă ca fiind „o strălucită realizare a realismului socialist". în acelaşi an transpune în româneşte Taras Bulba de N.V. Gogol. în perioade mai vechi ale activităţii sale literare publicase, în „Arhiva CFR", tălmăcirea unei nuvele de Ludovic Naudeau şi a unui act dintr-o piesă a lui Rene Fauchois. Comediile Alt om de Etienne Rey şi Prin viile Domnului de
Robert de Flers şi F. de Croisset s-au jucat, în versiunea meşterită de I., la Teatrul Naţional din Chişinău.
SCRIERI: Isvoade, Bucureşti, 1943; Mărgelele de plumb, Bucureşti, 1951; Moşia oamenilor slobozi, Bucureşti, 1951; Brigada mixtă, Bucureşti, 1953; Niculai Călăraşul, Bucureşti, 1953; Mitruţ al Joldii, I-II, Bucureşti, 1953-1954; Vijelie-n sus pe Jii, Bucureşti, 1954; Zile învolburate, Bucureşti, 1954; Marşul miresei, Bucureşti, 1955; Romanţe de dragoste, Bucureşti, 1957; Măria sa Ţara. Din vremea lui Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1960; Agurida, Bucureşti, 1962; Dosarul lui Ion Măruntu, Bucureşti, 1962; Vântoasa, Bucureşti, 1964. Traduceri: N.V. Gogol, Taras Bulba, pref. Cezar Petrescu, Bucureşti, 1952; G. Başirov, Onoarea, pref. trad., Bucureşti, 1952 (în colaborare cu N. Cerna).
Repere bibliografice: Arghezi, Scrieri, XXVII, 344-346; Silvian Iosifescu, „Moşia oamenilor slobozi", CNT, 1951, 23; Al. Săndulescu, „Mitruţ al Joldii", CNT, 1953,36; Al. Căprariu, „Romanţe de dragoste", TR, 1957,33; Mihail Petroveanu, „Romanţe de dragoste", GL, 1957,37; DanGrigorescu, Romanul istoric şi actualitatea, LCF, 1963, 17; Virgil Ardeleanu, Un roman al micilor funcţionari, ST, 1962,4; V. Moglescu, „Dosarul lui Ion Măruntu", GL, 1962,24; Rodica Docea, „ Vântoasa", GL, 1964,22; Popa, Dicţ lit. (1977), 271; Satco-Pânzar, Dicţionar, 103; Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni, 107-108; Popa, Ist. lit., 1,1036.	F.F.
IGNEA, Dumitru (22.05.1919, Iaşi), prozator. Este fiul Ecaterinei (n. Vechiu) şi al lui Gheorghe Ignea, muncitor ceferist. Urmează primele şapte clase în Iaşi, la Şcoala „Gheorghe Mârzescu", iar din 1937, frecventează cursurile Şcolii de Perfecţionare în Artele Grafice din Bucureşti, unde predau profesorii de la Liceul „Gheorghe Lazăr". Cărţile au exercitat o fascinaţie deosebită asupra lui I., care şi-a dorit să devină librar, făcând chiar o perioadă de ucenicie în Librăria Socec din Iaşi, când învaţă şi meseria de tipograf. în 1941-1945 luptă pe front şi este luat prizonier. întors în ţară, intră în lumea presei, pe care o va sluji timp îndelungat, ocupând funcţii de redactor şi redactor-şef la „Lupta Moldovei" (Iaşi), „Canalul Dunăre-Marea Neagră" (Constanţa), „Opinia" (Iaşi), „laşul literar", „Convorbiri literare". Mai colaborează la „Viaţa românească", „Steaua", „Contemporanul", „Gazeta literară" ş.a. Deţine funcţia de secretar al Asociaţiei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor (1959-1969). Debutează cu două poeme în almanahul literar „Pentru pace şi cultură noi luptăm" (1949), iar editorial, cu volumul Povestiri, apărut în 1955.
Naraţiunile lui I. se grefează pe subiecte inspirate din mediul muncitoresc şi din război. Volumul de debut însumează o serie de povestiri din viaţa tipografilor, care îi era familiară, scrise în maniera îngroşat ideologizantă a anilor '50. Ficţiunea joacă un rol secundar, autorul pornind de la întâmplări adevărate, în jurul cărora brodează cu uşurinţă. Firul evenimentelor urmăreşte, de regulă, maturizarea unui personaj în „focul luptei de clasă", în pofida unor grave accidente biografice. Tipul predilect de erou, Alexandru Trandafir din povestirea Primii paşi, va suferi mai multe „transformări" până să capete „profilul" inginerului Emil Carataşu din romanul Sub aripa timpului (1988). Acesta duce o luptă dublă, îndeplinirea cincinalului şi ridicarea conştiinţei muncitorilor, în timp ce în viaţa personală trecutul este un obstacol important în calea împlinirii afective. însoţit de Brod Brăduţ, un tânăr coleg, un fel de
579 Dicţionarul general al literaturii române
Ilea
variantă ameliorată a sa, Emil Carataşu începe să participe la viaţa culturală a oraşului şi astfel orizontul lui existenţial i se schimbă. Personajele lui I. sunt puternic marcate de o perioadă nefericită a vieţii, se refugiază adesea în amintiri, iar presiunea psihologică căreia îi cad pradă vine, invariabil, din „responsabilităţile" sociale. O încercare singulară într-o producţie narativă în care pot fi întâlnite mai toate poncifele proletcultu-lui o constituie romanul La Crimeea, peste mare (2002). Un lirism cald învăluie povestea ţiganului Parnică, nevoit să înfrunte grozăviile războiului alături de fetiţa lui de şase ani. Sunt de reţinut scene de un realism crud, cinematografic: ţărani care mănâncă pământ şi sug tulpini de trestie pe timpul foametei, imaginea de coşmar a aruncării în aer a unui tren care transporta cai. Piesa de teatru radiofonic Prietena mea, noaptea (1974) se concentrează pe acelaşi caz al tipăririi unui ziar ilegal, desigur comunist, într-o gospodărie ţărănească, subiect exploatat deja în povestiri şi în romanul Condamnat la moarte (1971).
SCRIERI: Povestiri, Bucureşti, 1955; Strada primăverii, Bucureşti, 1956; Taina celor cincisprezece litere, Iaşi, 1960; Omul cu părul cărunt, Iaşi, 1961; Condamnat la moarte, Iaşi, 1971; Sub aripa timpului, Iaşi, 1988; La Crimeea, peste mare, Iaşi, 2002. Ediţii: George Lesnea, Pe-un prag de fum, postfaţă Val Condurache, Iaşi 1983.
Repere bibliografice: Leonard Gavriliu, „Omul cu părul cărunt", O, 1961,7; S. Marin, „Omul cu părul cărunt", LCF, 1961,13; Teodor Vârgolici, Poeţi şi prozatori, LCF, 1964,15; Constantin Coroiu, Roman şi autenticitate, CRC, 1971,20; Constantin Corvin, „Condamnat la moarte", CRC, 1971, 20; Sorianu, Contrapunct, 128-130; Lucian Dumbravă, La 60 de ani -Dumitru Ignea, CL, 1979,5; N.I. Barbu, D. Ignea la 60 de ani, CRC, 1979, 22; Ioan Holban, Azi, ieri, alaltăieri, CRC, 1988,50; Liviu Papuc, „Sub aripa timpului", CL, 1989, 2; Alexandru Horia, Orizont contemporan, LCF, 1989,15; Dicţ. scriit. rom., II, 577-579; Ioan Holban, Vreme de război, „Evenimentul" (Iaşi), 2003,29 martie.	N.Bc.
ILEA, Ion Th.[eodor] (17. VI.1908, Bistriţa Bârgăului,j. Bistriţa-Năsăud - 25. IX. 1983, Bucureşti), poet şi prozator. Copil al unor ţărani săraci (Ileana şi Teodor Ilea), I. a fost nevoit să-şi întrerupă studiile sistematice, începând o lungă peregrinare pe la diferiţi stăpâni în Cluj, apoi în Bucureşti, unde locuieşte o vreme la un azil de noapte, atingând probabil treapta cea mai de jos şi mai dramatică într-o tinereţe subminată de morbul vagabondajului. După câteva încercări de calificare profesională, urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Cluj. în 1931 îi apare aici primul volum de versuri, Inventar rural, şi e angajat ca secretar de redacţie la „Societatea de mâine". Mai târziu va fi reporter de fapt divers la „Adevărul" şi „Dimineaţa", iar în 1936-1939 se află la Deva, ca redactor şi ulterior director al revistei „Eu şi Europa". Până la urmă se stabileşte la Bucureşti, unde în 1943 devine redactor la revista „Plaiuri nă-săudene", apoi director la „Transilvania noastră". Schimbările de după 1944 îi sunt iniţial defavorabile, el fiind nevoit să muncească o vreme în mină. La periodicele la care a lucrat, ca şi la „Hyperion", „Curierul liber", „Viaţa literară", „Braşovul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Azi", „Progres şi cultură", „Familia", „Lanuri", „Vremea", „Gazeta literară" ş.a., colaborează cu versuri şi mai rar cu
reportaje şi articole sociale, culturale, literare. Boem, instabil, cu o existenţă umilă, ceţoasă, incoerentă, paradoxală, între avânturi sublime şi mizerii indescriptibile — pe care târziu, în Mărturisirile unui anonim (1974), o privea cu sentimente amestecate, între jenă şi disimulată mândrie —, omul I. a stârnit mai degrabă compasiunea confraţilor (Panait Istrati şi Tudor Arghezi, în special, l-au ajutat mult), în timp ce poetul I. s-a bucurat de unele aprecieri reconfortante.
Cele nouă volume şi plachete de versuri apărute într-o jumătate de veac îi reflectă într-o măsură biografia spirituală, înregistrând evoluţia de la percepţia proaspătă a împrejurimilor natale la un fel de filosofie (morală) a senectuţii. în prima carte, Inventar rural, poetul îşi circumscrie mediul generic, înregistrând secvenţe ale unei viziuni animiste asupra naturii şi satului, în diferite anotimpuri şi ipostaze. într-o reprezentare plastică personală, poetul schiţează peisaje sau momente, notând senzaţii vizuale, auditive, constatări imediate cu o rostire metaforică, alegorizantă, care creează imagini insolite, dinamice, fără implicare sentimentală sau meditativă. Mai impregnate de afectivitate sunt poeziile din ciclul Inventar sentimental într-o stare de intensă aşteptare, timpul se deformează, natura
Ilea
Dicţionarul general al literaturii române 580
pare înţesată cu semnale, tensiunea erotică devine halucina-torie, exacerbând starea personajelor lirice. în general, o modificare a raporturilor fireşti dintre lucruri şi fenomene apare în egală măsură ca o percepţie transfigurată de sensibilitate şi de intensitatea trăirilor, dar şi ca efect al unei rostiri intenţionat nonconformiste. Plecând din sat, poetul capătă o nouă identitate, aceea de exponent al celor mulţi, de înflăcărat luptător pentru „dreptate şi armonie" (Gloata, 1934). Modul de a privi oraşul, ca şi mesianismul social, frenezia şi gigantismul eului liric, tehnica, dicţia, natura metaforei, lirismul exotic sunt tipic expresioniste şi tind să sugereze o anumită realitate şi aşteptare, într-o exprimare contorsionată de intensitatea sentimentelor. în cartierele înecate în fumul uzinelor, cu străzi obosite, în care viaţa e potenţată de zgomotul metalic, ritmic al muncii, se desluşesc semnele răzvrătirii şi ale distrugerii. Imagini ale existenţei tragice a gloatei, devenită tot mai ameninţătoare, se constituie în tablouri sumbre, de o „normalitate" teribilă, în care vizualul e reliefat puternic de fundalul macabru al corului morţilor, de crude secvenţe apocaliptice. Eul poetic se auto-percepe, în aceeaşi viziune realist-fantastică, hipertrofiat: el este tot şi în toate, este marele suflet, conştiinţa colectivă, este dragostea, legătura dintre oameni, este însuşi soarele. Acelaşi gigantism-panteism se manifestă în întoarcere (1942). Laitmotivul este aici un patriotism axat pe evocarea matricei rurale, unitatea fundamentală a existenţei româneşti, simbol al ţării, şi pe exprimarea revoltei faţă de nedreptăţile suferite de România după 1940, stare de fapt care incendiază fantezia poetului. După câteva nesemnificative încercări de poezie „angajată" (Simfonia furtunilor, 1946, Pasul meu peste ani, 1957), I. reia în Ani vii (1967), Poezii (1970; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), Eflorescentă (1972), cu alte mijloace, „pictura poetică" pe subiecte rurale, dispunând parcă pe o pânză elemente plastice concrete, ca suport senzorial, pentru a construi tablouri cu abstracţiuni personificate. Singurătatea înfăşoară arborii, se scaldă în râu, toamna, ca o „tolbă înflorată", se desfăşoară pe fundalul necuprinsului, al timpului ce formează „pajişti de veşnicie", pe care zburdă „roibii" senzaţiilor şi ai gândurilor. Prin această pictură, expresionist-suprarealistă, I. realizează un fel de metafizică a vederii şi o vedere a „complexului metafizic", care uneori îl conduc la adevărate intuiţii Science fiction. Zăbovind „între spaţii şi timp", poetul aude „paşi în a patra dimensiune" şi are o imagine specială a lumii, dar şi fiorul unei existenţe de dincolo de concret, de materie şi spirit, de viaţă şi moarte, de sens şi nonsens. Hipertrofierea eului conduce la desubstanţializarea individului, identitatea finită metamor-fozându-se într-o entitate dezmărginită, care cuprinde însăşi lumea. Poetul conferă un vag sens cognitiv tulburatelor sale imagini, sugerând că vrea să dezlege tainele cele mai ascunse, să aprindă „miezul lucrurilor" „cu foc ceresc", dar rezultatul e o poezie prea personală, în care ideea de comunicare nu mai funcţionează ca principiu generator al textului. De multe ori „firul" dispare, iar sintagmele par a scăpa de sub controlul lucidităţii. în aceeaşi rostire semialeatorie, discontinuă, contorsionată, de o dificilă ambiguitate, I. emite, în Viaţa mai departe (1981), „precepte" ale unei filosofii tulburi, iscată în special de
extrapolarea propriilor nelinişti şi trăiri în universul obiectiv şi de receptarea ecourilor modificate de viziunea sa animistă. Tensiunea lirică pare a se naşte între două percepţii/ deziderate: eul ca centru focalizator al tuturor razelor şi semnificaţiilor lumii — eul desubstanţializat, dezmărginit, panteist. Senzaţia fiinţării imateriale, în „a patra dimensiune", este şi o posibilă reprezentare a morţii pentru poetul pândit deja de „nori şi ceţuri bolnave". Aceste cuvinte/realităţi devin nuclee lirice recurente, ca şi alte noţiuni din sfera extincţiei, a suferinţei — întuneric, umbră, crepuscul, eclipsă, fum, cenuşă, coşmar, cădere, teamă, amar, lacrimă, târziu, taină, neant. Sub presiunea apropierii sfârşitului, meditaţia asupra mecanicii subtile a existenţei se acutizează şi, înăbuşindu-şi gândurile sau constatările negre, poetul îşi afirmă credinţa în valorile pozitive — omenie, prietenie, solidaritate, cunoaştere, echilibru — şi continuă să brodeze pe pânză de lumină sau de eter nebuloase jocuri de imagini-idei, în acelaşi mod animist antropo-morfizator. Dintre volumele de proză — Sub cerul Heniului
(1973), Mărturisirile unui anonim —, doar al doilea are o oarecare importanţă pentru istoria vieţii literare interbelice şi pentru conturarea portretului spiritual al autorului.
SCRIERI: Inventar rural, Guj, 1931; Gloata, pref. Eugen Ionescu, Bucureşti, 1934; întoarcere, Bucureşti, 1942; Simfonia furtunilor, Bucureşti, 1946; Pasul meu peste ani, cu ilustraţii de Eugen Drăguţescu, cuvânt înainte Tudor Arghezi, Bucureşti, 1957; Ani vii, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1967; Poezii, cu ilustraţii de Eugen Drăguţescu, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1970; Eflorescentă, Bucureşti, 1972; Sub cerul Heniului, Bucureşti, 1973; Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974; Viaţa mai departe, Cluj-Napoca, 1981.
Repere bibliografice: V. Beneş, Poezia lui Ion Th. Ilea, SDM, 1932,
11-12; Ionescu, Război, 1,239-242; Eugen Jebeleanu, „Gloata", F, 1935,4; Streinu, Pagini, V, 130-132; Călinescu, Ist. lit. (1982), 943; IonŞugariu, „întoarcere", RFR, 1943,2; George Tudoran, „întoarcere", F, 1942,11-12; Lucian Valea, „întoarcere", GT, 1943, 18; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană nouă, Bucureşti, 1944, 79-88; Arghezi, Scrieri, XXXIII, 374-376; Mircea Anghelescu, „Ani vii", GL, 1967,38; Piru, Panorama, 88-90; Cubleşan, Miniaturi, 96-102; Aureliu Goci, „Eflorescentă", RL, 1972,52; Crohmălniceanu, Literatura, II, 526-528; M.N. Rusu, Inventar biografic, LCF, 1975,16; Aureliu Goci, „Viaţa mai departe", RL, 1981,24; Dumitru Radu Popa, „Viaţa mai departe", TBR, 1981,218; Henri Zalis, „Viaţa mai departe", CNT, 1982,33; Mircea Popa, Ion Th. Ilea, ST, 1983, 10; Rotaru, O ist., III, 137-138; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 356-359; Dicţ. scriit. rom., II, 579-581.	C.	T.
ILEA, Marian (25. VIII. 1959, Ieud, j. Maramureş), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Ioanei (n. Bizau) şi al lui Grigore Ilea, ţărani. A absolvit Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi a lucrat ca economist, după 1989 devenind om de afaceri, patron şi editorialist la cotidianul „Glasul Maramureşului" din Baia Mare. Debutează în 1986 la „Familia" şi editorial, în 1990, cu volumul de proză Desiştea. Colaborează la revistele „Luceafărul", „România literară", „Familia", „Tribuna", „Steaua", „Viaţa românească", „Archaeus" ş.a. A obţinut Premiul pentru debut al Salonului Naţional de Carte (Cluj-Napoca, 1991) şi
581 Dicţionarul general al literaturii române
Ileana
Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1997).
Cartea de debut, Desiştea, urmată, în 1996, de Desiştea II, cuprinde povestiri şi nuvele legate simbolic, cele mai multe, de satul Desiştea, un miraculos şi labirintic Macondo de Maramureş. Dacă prin amestecul de cotidian şi fantastic atmosfera se apropie de modelul realismului magic marquesian, construcţia narativă urmează mai degrabă un model faulknerian, prin jocul perspectivelor şi al discursurilor, prin amalgamarea planurilor temporale şi dramatizarea naraţiunii. Pe de o parte, scriitorul continuă cu succes, în nuvele precum Răbojul, linia unui onirism cu tuşe naturaliste, pe de altă parte însă, prin savoarea limbajului regional (naraţiunea este atribuită aproape mereu personajelor, care vorbesc în grai maramureşean), el aparţine familiei de scriitori savant-„populari//, înrudindu-se de aproape cu moldoveanul Ion Creangă. Doar că I. este un Creangă trecut prin şcoala de proză optzecistă (mai ales în Călătoria mecanicului-şef de echipă Giorgioiu Constantin în tri ţâri sau în Scrisori), având predilecţie pentru un anume tip de personaj, de psihologie şi discurs: omul simplu, de la ţară, în primul rând orgolios, atent să nu se facă de râs, deştept (intuitiv), poate chiar viclean sau prost (neinstruit), inocent, încercând să se adapteze şi să înţeleagă noua realitate (a societăţii urbane şi „civilizate" din perioada de după 1944) prin intermediul unei percepţii de ordin arhetipal. „Magicul" rezultă tocmai din această perspectivă a personajului-narator, care priveşte lumea cotidiană, banală, „reală", desacralizată, cu ochii miraţi şi neîncrezători ai unui primitiv (calitatea de excepţie a prozei constă în „primitivitatea" limbii personajelor, înţelegând prin aceasta caracterul ei de limbaj „prim", netrucat, ingenuu, viguros). Limbajul este de fapt adevărata lume creată de scriitor, extraordinară prin vitalitate şi prospeţime, unică, probabil, în literatura română contemporană. Piesa de teatru în trei acte Ariei (1997) este o încercare ambiţioasă de teatru în teatru, bazat pe principiul ambiguităţii, al lipsei de unitate şi consistenţă a personajului, a timpului şi a spaţiului dramatic. La lectură, piesa pare totuşi destul de firavă ca structură dramatică, lipsindu-i autentica forţă beckettiană a absurdului, spre care doar aspiră. Trei cărţi ale lui I. ar putea foarte bine să aparţină oricăreia dintre literaturile central ori est-europene: Povestiri din Medio Monte (2000), Casa din Piaţa Gorky (2001) şi Vacek (2002). Ele sunt legate de destinul orăşelului Medio Monte, situat în Imperiul habsburgic, oraş probabil ceh (sau românesc), eteroclit etnic, locuit de cehi, unguri, români, albanezi. Poveştile alcătuiesc o mică trilogie, un fel de cronică anonimă a oraşului, scrisă cu talent şi cu acel al şaselea simţ lingvistic atât de caracteristic autorului. Spre deosebire de povestirile „desiştene", câteva prea încărcate, stufoase, povestirile despre Medio Monte au un fel de rigoare, o limpiditate a fantasticului. Farmecul lor special rezidă în „atitudinea" narativă a autorului, care, mimând ingenuitatea şi detaşarea, se preface că nu-şi cunoaşte personajele şi le lasă, inclusiv atunci când vorbesc, de capul lor. De aici învăluitoarea ironie, parodia tandră din aceste povestiri. Volumul Povestiri din Medio Monte cuprinde nuvelele Gravimetrul, un mic roman de formare a
„eroului" Lutz Korodi, inventatorul unui aparat pentru măsurarea gravitaţiei pământului, şi Memoriul lui Vasile Duminică, o scurtă cronică subiectivă, „cârcotaşă", a oraşului (autorul memoriului se crede un veşnic persecutat). Gravimetrul conţine două mari planuri temporale, bineînţeles ambiguu manevrate, cel al prezentului — povestea inventatorului (când realistă, când fantastică) şi poveştile, colaterale, ale altor „cetăţeni" din Medio Monte, şi cel al trecutului, incluzând povestea întemeierii oraşului de către personaje miraculoase, care revin ciclic din timpul mitic în cel istoric (Leopold I, Gerard Lissabona, Jean Rabol). Casa din Piaţa Gorky este un roman atipic, alcătuit din câteva povestiri-arce de cerc, aflate pe aceeaşi circumferinţă simbolică şi „subîntinse" de mai multe personaje. Temele dominante sunt raportul dintre sexualitate şi moarte, dintre masculin şi feminin, dintre ceea ce trece şi ceea ce rămâne când e vorba de viaţa socială. Structura narativă se particularizează prin înglobarea, în naraţiunea propriu-zisă, a unor rapoarte, cereri, procese-verbale, ordine administrative, proteste, scrisori oficiale sau particulare. Practic, aceste pretinse „documente" nu se delimitează de „naraţiune", de aici şi aspectul eclectic, de cronică, scrisă când de un narator impersonal, anonim („autorul"), când de personaje. Mic roman de aproximativ o sută de pagini, Vacek este o parabolă despre bine şi rău, înţelepciune şi nebunie, credinţă şi necredinţă, dragoste şi ură, de un farmec şi o poezie discrete. Cartea se construieşte concentric, pe mai multe planuri, dar urmând trama unui destin cristic, al iubirii, al jertfei şi al credinţei în aproape, care se opune celuilalt destin, al necredinciosului, un Iuda avid de putere pentru că este slab şi îi persecută pe ceilalţi simţindu-se persecutat. Acţiune propriu-zisă nu există, doar mici întâmplări cotidiene peste care pluteşte bănuiala unei conspiraţii, dialoguri mărunte şi pline de tâlc, amintiri din copilărie, fragmente de cugetări, rapoarte de activitate către ministrul de Interne de la Budapesta, diverse depoziţii şi note informative. Aceste texte, transcrise cu italice, pentru a delimita discursul auctorial de relatările unor naratori întâmplători, mimează şi subminează stilul juridic-administrativ, dar şi neorealismul optzecist, printr-o implozie de poezie aproape suprarealistă.
SCRIERI: Desiştea, Bucureşti, 1990; Desiştea II, Bucureşti, 1996; Ariei, Bucureşti, 1997; Povestiri din Medio Monte, Bucureşti, 2000; Casa din Piaţa Gorky, Baia Mare, 2001; Vacek, Cluj-Napoca, 2002; Medio Monte, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, O nouă generaţie. Promoţia '90, LCF, 1990,17; Cristian Popescu, Marian Ilea. Promoţia '90, LCF, 1990, 29; Eugen Simion, Un debut, RL, 1991,12; Sanda Cordoş, însemnări despre Desiştea, TR, 1991,20; Mihai Dragolea, Viaţa densă din Desiştea, ST, 1991,9; Radu Aldulescu, Un nouăzecist, ALA, 1997,335; Glodeanu, Dimensiuni, 228-230.	R.D.
ILEANA, revistă artistică şi literară apărută la Bucureşti din iunie 1900 până în decembrie 1901. Editată de Al. Bogdan-Piteşti, după modelul unor publicaţii de artă din Franţa şi Germania, revista e redactată de Ion C. Bacalbaşa; de la numărul 3-4 din 1901, pe frontispiciul publicaţiei cei doi apar împreună, în
Ilica
Dicţionarul general al literaturii române 582
calitate de directori-proprietari, iar subtitlul este „Revistă de artă". Periodicitatea anunţată, lunară, nu a fost respectată, edi-tându-se numai şase numere, dintre care două duble. Aşa cum specifica într-un editorial I.C. Bacalbaşa, I. trebuia să sprijine afirmarea artelor plastice româneşti. în acest scop era necesară schimbarea mentalităţii potrivit căreia produsele artistice naţionale nu aveau valoare. Bacalbaşa se arată circumspect în privinţa valorii de ansamblu a manifestărilor artistice autohtone, dar susţine că o evoluţie artistică trebuie pregătită şi sprijinită. Mijloacele prin care s-ar putea realiza aceasta ar fi experienţa acumulată în secolul al XlX-lea şi mai ales bogata tradiţie artistică populară. El semnalează, în aceeaşi ordine de idei, influenţa favorabilă a folclorului asupra literaturii culte, în sprijinul tezelor lui Bacalbaşa scrie şi C. Dimitrescu-Iaşi studiul Arta naţională. Colaboratorii literari ai revistei sunt Charles-Adolphe Cantacuzene, Al. Davila, Mircea Demetriade, Gh. Marinescu, Gabriel Donna, Radu D. Rosetti şi D. Karr (D. Karnabatt), toţi autori de versuri, G. Ranetti, care colaborează cu proză şi cu o caldă evocare a lui Anton Bacalbaşa. Al. Bogdan-Piteşti este autor de versuri în limba franceză, I.C. Bacalbaşa scrie câteva articole în chestiunea teatrului naţional, iar M. Demetriade — o prezentare a vieţii şi activităţii lui Friedrich Nietzsche. I. a fost editată în condiţii grafice remarcabile, cu splendide reproduceri din N. Grigorescu, I. Andreescu, N. Vermont ş.a.	R.Z.
ILICA, Carolina (19.111.1951, Vidra, j. Arad), poetă şi traducătoare. Este fiica Valeriei (n. Mager) şi a lui Iacob Ilica, ţărani. A absolvit Liceul Pedagogic din Arad (1971) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1975). Debutează cu versuri în 1966, în ziarul arădean „Flacăra roşie", iar în 1969 este distinsă cu Premiul Tineretului la concursul „Nicolae Labiş". Colaborează la „Familia", „Tribuna", „Scânteia tineretului", „Amfiteatru", „Luceafărul", „România literară" ş.a. Din 1994 este diplomat în Republica Macedonia. împreună cu soţul ei poetul Dumitru M. Ion, fondează în 1997 Festivalul Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş" şi Fundaţia Culturală Academia Internaţională Orient-Occident.
Prima carte, Neîmblânzită ca o stea lactee (1974; Premiul I al concursului de debut în volum al Editurii Eminescu), propune două linii tematice. Pe de o parte, este vorba de rememorarea unei adolescenţe trăite în mediul rural, ambianţă ce capătă atribute legendare, de poveste: I. îşi relatează experienţa de „pădureancă" în versuri pline de frăgezime şi prospeţime, într-o combinaţie savantă de inocenţă şi maturitate. Extrem de atentă la versificaţie, autoarea îşi construieşte poemele cu graţie şi cu o anume sobrietate. Cea de-a doua dimensiune, care va rămâne şi tema predilectă a poetei, este „celebrarea iubirii ca stare privilegiată de comunicare (şi comuniune) absolută" (Laurenţiu Ulici). Poemele din Dogoarea şi flacăra (1977), Tirania visului (I—III, 1982-1993), Ephemeris (1987), cu precădere sonete, cântă, cu un patos neobosit, dragostea, intensitatea trăirii, puritatea sentimentului, dar apar şi unele sonuri, câteodată mai stinse, salvând versurile de la monotonia abordării
unei teme unice. Culoarea violet, aleasă ca titlu pentru un volum din 2001, trimite la aceeaşi voluptate a erosului, pe care poeta o transcrie făcând apel la modulaţii noi. Trăsătura definitorie a liricii este impetuozitatea, frenezia cu care autoarea îşi trece în vers trăirile. Combinaţia de fascinaţie şi luciditate, temperamentul, modul trăirii în iubire au făcut ca poezia ei să fie comparată cu aceea a lui Elisabeth Browning (Laurenţiu Ulici), a Annei Ahmatova (Octavian Soviany) sau cu Cântarea Cântărilor. în antologia Poemul scurt al lungii mele vieţi (2001), I. selectează doar treisprezece poeme, traduse în nouă limbi şi precedate de câte o caracterizare prin prisma traducătorilor. Forţa lirismului conţinut, de o senzualitate aproape inocentă, consacră o voce contemporană, în descendenţa directă a Magdei Isanos sau a Anei Blandiana. I. traduce şi selectează în colaborare cu Dumitru M. Ion numeroase scrieri, alcătuind antologii, în special din literaturile de sorginte sud-slavă. De altfel, în 1986 primeşte, împreună cu Dumitru M. Ion, Premiul „Pana de aur" pentru traducerile din literatura macedoneană.
SCRIERI: Neîmblânzită ca o stea lactee, Bucureşti, 1974; Cu împrumut, mireasma tinereţii, cu gravuri de Marcel Chirnoagă, Bucureşti, 1975; Dogoarea şi flacăra, Bucureşti, 1977; Tirania visului, I—III, Bucureşti,
583 Dicţionarul general al literaturii române
Iliescu
1982-1993; Ephemeris, Bucureşti, 1987; Makedonski molirvi - Rozariu macedonean, ed. bilingvă, Skopje, 1996; Scara la cer, I, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1997; Tirania visului - The Tyranny ofDream, ed. bilingvă, tr. George Grigore, Bucureşti, 1999; Sonete imperfecte, pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 2003; Violet, pref. Octavian Soviany, Botoşani, 2001; Poemul scurt al lungii mele vieţi, ed. plurilingvă, îngr. Dumitru M. Ion, pref. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 2001; Din foc şi din gheaţă, îngr. şi postfaţă Ovidiu Ghidirmic, Bucureşti, 2003. Traduceri: Mateja Matevski, Iezere, pref. Dumitru M. Ion, Timişoara, 1979; Iosif Noneşvili, Medeea, Iaşi, 1980 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Bojin Pavlovski, Western Australia, postfaţă Titus Vâjeu, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Dumitru M. Ion), Ipocritul, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Iovan Koteski, Dragoste şi moarte, Bucureşti, 1981; Antologie de poezie armeană clasică şi contemporană, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Dumitru M. Ion şi H. Grămescu); Stevan Tontici, Hulesc şi venerez, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Iovan Strezovski, Cartea ursitei, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Gane Todorovski, Ceas de blasfemie şi mângâieri, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Petre M. Andreevski, Deniţia. Laude şi plângeri, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Taşko Gheorghievski, Sămânţa neagră, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Petar Boşkovski, Aşternutul de spini, Cluj-Napoca, 1988 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Traian Petrovski, Cheia vieţii, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Mile Nedelkoski, Eretikon-Eretikon, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Falanga. Lirică macedoneană, Chişinău, 1990 (în colaborare cu Dumitru M. Ion); Branko Ţvetkoski, Adiere de molitvă, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, „Neîmblânzită ca o stea lactee", LCF, 1975,27; Piru, Poezia, II, 521; Barbu, O ist., 445; Ulici, Prima verba, 1,22; Regman, Colocvial, 35-38; Iorgulescu, Scriitori, 73-78; Poantă, Radiografii, 1,307-308; Dorcescu, Embleme, 139-143; Ştefănescu, Jurnal, 149; Tartler, Melopoetica, 29-33; Poantă, Scriitori, 115-117; Ulici, Lit. rom.,
1,204-205; Gheorghe Grigurcu, Paradis, Purgatoriu, Infern, RL, 1998,25; Dicţ. scriit. rom., II, 581-582; Popa, Ist. lit., II, 567-568; Daniel Corbu, „Poemul scurt al lungii mele vieţi", CL, 2002, 2; Mircea A. Diaconu, Meridianefeminine, CL, 2003,3.	C.Br.
ILIESCU, Adriana (31.V .1938, Craiova), istoric şi critic literar, prozatoare şi poetă. Este fiica Măriei (n. Cernătescu), profesoară, şi a lui Aurelian Iliescu, jurist. Urmează Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1960. Profesoară în învăţământul mediu, funcţionează o vreme ca redactor la „Gazeta literară" (1960-1962). Din 1992 este conferenţiar, apoi profesor şi decan al Facultăţii de Litere de la Universitatea „Hy per ion" din Bucureşti. Debutează cu poezii şi recenzii în „Viaţa studenţească" (1957), colaborând apoi la „Gazeta literară" şi „România literară", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „Secolul 20", „Scânteia", „România liberă", „Scânteia tineretului", „Informaţia Bucureş-tiului", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a.
Timp de peste un deceniu, I. a desfăşurat o susţinută activitate critică şi publicistică îndeosebi în „Gazeta literară" şi „România literară", etapă din care nu a reţinut aproape nimic pentru viitoarele volume, acestea valorificând acumulări ale unei tot atât de perseverente munci în domeniul istoriei literare. Prima sa carte e o monografie, „Literatorur (1968), care,
înfăţişând cuprinsul revistei macedonskiene, dezvăluie conexiunile din epocă şi instruieşte implicit asupra începuturilor simbolismului românesc şi, în genere, asupra pătrunderii spiritului modern în literatura română. Interesul pentru simbolism al cercetătoarei rămâne productiv generând, aproape două decenii mai târziu, un nou studiu important, Poezia simbolistă românească (1985). Valorile create în literatura română sub impulsul curentului european sunt examinate din perspectivă modernă, predominant tematistă (Gaston Bachelard, Georges Poulet, J.-P. Richard), trecându-se în revistă elemente definitorii, precum „parfumuri", „culori", „sunete", „sinestezii", „melancolie", „spleen", dar şi „evaziunea simbolistă", „poezia elementelor", a timpului şi a spaţiului, erotica, perspectiva ironică, viziunea spectaculară, carnavalescă, „metaforele obsedante". Concomitent cu simbolismul, I. a studiat un alt curent, consacrându-i două cărţi: Realismul în literatura română în secolul al XlX-lea (1975) şi Proza realistă în secolul al XlX-lea (1978). Primul studiu reconstituie cadrul istorico-literar al apariţiei şi expansiunii modalităţilor realiste, iar al doilea analizează, în descendenţa concluziilor de natură teoretică deduse din materialul cercetat anterior, producţia literară a unor scriitori de niveluri artistice diferite, de la Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici la Al. Vlahuţă, de la B.P. Hasdeu la Sofia Nădejde şi C. Miile. înaintea acestor cărţi autoarea mai publicase lucrarea Reviste literare de la sfârşitul secolului al XlX-lea (1972), având în atenţie publicaţii simboliste, socialiste şi presămănă-toriste. Studiile de după 1989, de mai mică amploare, sunt grupate în volume pe câte o temă comună. Două dintre ele, Studiul textului (1994) şi Elemente de lingvistică. Comentarii de texte (1998), aparţin lingvisticii şi stilisticii, propunând analize de texte literare în baza metodologiilor moderne (teoria comunicării, semiotică). Un altul, Expresionism şi autenticitate în literatura română
(1999), readuce în discuţie structuri realiste din proza secolului al XlX-lea (B.P. Hasdeu, N. Filimon, Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a.), cărora le alătură modalităţi fantastice, expresioniste şi autenticiste (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade). Simbol şi comunicare în literatura interbelică (1999) luminează tehnici ale comunicării prin simbol în dramaturgia secolului al XX-lea (Camil Petrescu, Lucian Blaga, Mihail Sebastian ş.a.). Retorică şi inovaţie în proza contemporană (2000) demonstrează caracterul inovator al unor „retorici" prozastice (la Mircea Eliade, Vintilă Horia, D.R. Popescu, Augustin Buzura ş.a.), iar Vocaţia modernităţii în literatura contemporană română (2001) dovedeşte existenţa unei „vocaţii a modernităţii" de la Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale până azi. în fine, un volum reuneşte, în 2001, studii despre arta portretului în proza contemporană şi un excurs, mai amplu, care priveşte „contemporaneitatea" lui Homer. în literatura de imaginaţie, I. a debutat cu proză scurtă, Trecuta vârstă a Julietei (1969) reunind schiţe de inspiraţie realistă şi fantastică, nu străine de anume subtilităţi psihologice. Ca şi în următoarea culegere, Insula (1971), textele sunt învăluite de „stări muzicale", proprii liricii simboliste, în asociere cu ipostaze onirice sau notaţii fanteziste, care creează impresia de straniu, de insolit. Situat cronologic între aceste două cărţi, romanul Domnişoara cu miozotis (1970) e construit cu alte mijloace, clasic
Iliescu
Dicţionarul general al literaturii române 584
realiste, şi cu o detaşare auctorială ironică. în cuprinsul lui, e restaurată, la modul aşa-zicând „arheologic", viaţa craioveană de la sfârşitul secolului al XlX-lea, în care se consumă melancoliile şi obsesiile unui tânăr intelectual cu veleităţi artistice, asemănător întrucâtva lui Traian Demetrescu. Iarăşi diferit, sub toate aspectele, este romanul Oraşul (1978), striat de masive componente livreşti, eseistice şi funcţionând după tehnicile parodiei şi ale caricaturii. Autoarea întrebuinţează procedee precum citarea şi parafrazarea de versuri, evocarea unor situaţii din alte opere literare şi, în general, din sfera culturii, face apel la pagini de jurnal, la adresarea către cititor, la pastişarea unor atitudini narative din literatura secolului al XlX-lea. Incursiunile operate în istoria literaturii şi în mitologie dau scrierii o tentă odobesciană, tipologia de oraş provincial aminteşte nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu, iar atenţia acordată „micului fapt adevărat" poate duce cu gândul la Nathalie Sarraute. Un alt roman, Serbările mării (2002), conceput ca jurnal de vacanţă, însumează notaţii, însă nu (sau doar parţial) de felul celor din Ape adânci de Hortensia Papadat-Bengescu, cu care, tematic, pot fi puse în relaţie. Sunt aici felurite constatări şi observaţii privind mediul dobrogean, individualizat şi printr-un vag cromatism exotic, reflecţii, consideraţii intelectuale, descrieri ideatice, reminiscenţe de lectură. în lirică, I. s-a manifestat iniţial cu poeme de fluenţă simbolistă, incluse într-o scriere de tip mozaic, Jurnal de vacanţă (1983). O culegere mult mai consistentă este Homer avea dreptate (2002), în care privelişti, reverii, reflecţii fugare sunt adnotate subtil antifrastic, în spirit postmodernist. între preocupările scriitoarei se află şi literatura pentru copii.
SCRIERI: „Literatorul", Bucureşti, 1968; Trecuta vârstă a Julietei, Bucureşti, 1969; Domnişoara cu miozotis, Bucureşti, 1970; Insula, Bucureşti, 1971; Reviste literare de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972; Realismul în literatura română în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1975; Proza realistă în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1978; Oraşul, Bucureşti, 1978; Jurnal de vacanţă, Bucureşti, 1983; Poezia simbolistă româneasca, Bucureşti, 1985; Cartea cu Pichi, Bucureşti, 1987; Nemaipomenitele întâmplări ale fraţilor Prepe, Bucureşti, 1990; Studiul textului, Bucureşti, 1994; Elemente de lingvistică. Comentarii de texte, Bucureşti, 1998; Simbol şi comunicare în literatura interbelică, Bucureşti, 1999; Expresionism şi autenticitate în literatura română, Bucureşti, 1999; Retorică şi inovaţie în proza contemporană, Bucureşti, 2000; Arta portretului în proza contemporană. Homer, contemporanul nostru, Bucureşti, 2001; Vocaţia modernităţii în literatura contemporană română, Bucureşti, 2001; Homer avea dreptate, Bucureşti, 2002; Serbările mării, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, „Literatorul", GL, 1968,14; Nae Antonescu, „Literatorul", ST, 1968,4; Valeriu Cristea, „Trecuta vârstă a Julietei", RL, 1969,33; Mircea Iorgulescu, „Domnişoara cu miozotis", RL, 1970,52; Laurenţiu Ulici, „Domnişoara cu miozotis", CNT, 1971,6; Nicolae Balotă, „Insula", RL, 1971,25; Dumitru Micu, Reviste care au fost, CNT, 1973,2; Mircea Anghelescu, „Revistele literare de la sfârşitul secolului al XlX-lea", RL, 1973,3; Florin Mihăilescu, „Reviste literare de la sfârşitul secolului al XlX-lea", VR, 1973,1; Veronica Porumbacu, Un studiu de istorie literară care e un roman de epocă, AFT, 1973, 4; Firan, Macedonski - Arghezi, 240-241; Dumitru Micu, Virtuţile realismului, CNT, 1976,11; Mircea Iorgulescu, Problema realismului, RL, 1976,17; Ion Vasile Şerban, Realismul în literatura română, LL, 1976, 521-523; Valeriu Cristea, Perspectiva cercetării, RL, 1978,46; Dumitru Micu, Proza realistă în literatura română, „Scânteia", 1978, 15 noiembrie; Maria
Banuş, „Oraşul", RMB, 1979, 7 februarie; Daniel Dimitriu, „Oraşul", CL, 1979,2; Sorin Titel, Tristeţe şi luciditate, RL, 1979,5; Mircea Popa, Un studiu asupra prozei realiste, VR, 1979,12; Cristian Moraru, Un jurnal de vacanţă, RL, 1984,35; George Popescu, Aliajul genurilor, R, 1984,11; Firan, Profiluri, 403-406; Micu, Scurtă ist., III, 392-393, IV, 172; Dicţ. scriit rom, II, 582-584; Popa, Ist. lit., II, 1123.	D.Mc.
ILIESCU, Dem. (4.VI.1911, Buzău - 2.VIII.1988, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ecaterinei şi al lui Dumitru Iliescu, pescar. în 1931 a absolvit Liceul „B.P. Hasdeu" din oraşul natal, apoi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, ulterior profesând avocatura în baroul buzoian. Pentru convingerile sale de extremă dreapta, regimul comunist l-a condamnat la muncă silnică în lagărul de la Periprava, unde a fost întemniţat din 1948 până în 1960. în timpul liceului se numără printre redactorii revistei „Licăriri literare" (1929), în care publică versuri şi proză, iar ca student frecventează asiduu cenaclul Sburătorul. La Buzău este redactor al revistei „Carnet literar" (1931-1934) şi la publicaţia „Gând nou" (1933-1934). De asemenea, a colaborat la „Luceafărul", „Universul literar", „Viaţa literară", „Curierul", „Tomis", „Albatros", „Avântul", „Acţiunea Buzăului", „Acţiunea literară", „Liberalul Buzăului", „Ideea naţională", „îngerul", „Munca literară", „Vocea Buzăului", „Vremea nouă", „Ziarul nostru" ş.a. în calitate de membru al organizaţiei buzoiene a Gărzii de Fier, a condus în anii 1940-1941 o publicaţie de propagandă legionară.
Este autorul a două volume de versuri, Piatra cu lilieci (1931) şi Cartea cu vise (1934). în 1939 era semnalată posibila apariţie a unei noi cărţi de poeme, Destin pecetluit A mai publicat Siena, veche cetate a Fecioarei (1939) şi Florile Paştilor (dramă în trei acte şi un prolog). Dincolo de unele ecouri bacoviene, poezia lui I. se depărtează de paradigma iniţială prin cultivarea unei confesiuni melancolice, amplificată artistic prin detalii simbolice pregnante. Gândul la o maladie apăsătoare reclamă, în poeziile sale, o permanentă convorbire, la modul liric, cu cititorul, cu semenul aflat în suferinţă, într-un limbaj familiar, dar grav deopotrivă. Astfel se configurează un autentic modernist ce nu renunţă definitiv la nota meditativă clasică. Folosind un instrumentar imagistic similar celui din pictura impresioniştilor, I. descinde într-o zonă de nelinişte aproape firească, în care se întrevăd însă tensiuni mai adânci. Atras de literatura italiană şi franceză, s-a aplecat ca traducător asupra operei lui Chateaubriand, preocupat fiind mai ales de latura ei educativă.
SCRIERI: Piatra cu lilieci, Buzău, 1931; Cartea cu vise, Buzău, 1934; Siena, veche cetate a Fecioarei, Buzău, 1939; Florile Paştilor, Buzău, f.a. Traduceri: Chateaubriand, Martirii, pref. Gala Galaction, Buzău, 1944 (în colaborare cu A. Radu).
Repere bibliografice: Al. Robot, Câteva volume de poezie, RP, 1934, 5069; Elena Vlădescu, Câteva note despre lirica d-lui Dem. Iliescu, „Crişul negru" (Beiuş), 1936, 1; Alex. Z. Ionescu, Chateaubriand, „Martirii", „Tomis", 1944, 10-12, 1945, 1-5; Caraion, Pălărierul, 183-203; Emil Niculescu, Dem. Iliescu, „Amphitryon" (Râmnicu Sărat), 1998, 8-9; Valeriu Nicolescu, Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,392-394.	A.V.
585 Dicţionarul general al literaturii române
Iliescu
ILIESCU, Ion (4.1 .1929, Roman), istoric literar. Este fiul Anei (n. Popescu) şi al lui Vasile Iliescu, funcţionar. A urmat Liceul „Roman Vodă" din Roman şi a făcut studii de filosofie la universităţile din Iaşi, Cluj şi Bucureşti. în anul 1970 a obţinut doctoratul în filosofie la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Cluj, avându-1 coordonator pe D.D. Roşea. A fost director al Centrului de Ştiinţe Sociale al Academiei Române, Filiala Timişoara. A predat estetică la Universitatea de Vest din Timişoara, precum şi la Universităţile „Tibiscus" şi „Banatul". A debutat literar la revista „Steaua" în 1957.
Lucrările lui I. au avut în vedere numeroase aspecte mai puţin sau deloc cercetate ale esteticii: cursul de estetică al lui Simion Bărnuţiu, teza de doctorat a lui C. Dimitrescu-Iaşi, susţinută în Germania, lucrările tipărite în Franţa ale lui Matila C. Ghyka ş.a. în prezentarea istoriei esteticii, autorul s-a oprit asupra unor contribuţii datorate unor autori precum Dimitrie Cantemir, C. Diaconovici-Loga, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu, apoi Mihai Eminescu, Ioan Slavici, V. Conta, G. Coşbuc, G. Dem. Teodorescu, Mihail Dragomirescu. începuturile gândirii estetice în gândirea românească (1968), apoi Geneza ideilor estetice în cultura românească (secolele XVI-XIX) (1972) şi Pagini din istoria esteticii româneşti (1998) se doresc a fi excursuri în istoria esteticii româneşti până la sfârşitul secolului al XlX-lea. Ca istoric literar, I. încearcă să descopere ineditul în activitatea şi biografia scriitorilor cercetaţi. într-un anume sens, el propune şi un model de abordare regională a scriitorilor prin studii precum Elemente locale în creaţia lui I. Budai Deleanu (1961), Creangă în publicaţiile bănăţene din trecut (1966), Eminescu în Banat (1964), Clasicii literaturii române în paginile revistei de limbă germană „Romănische Revue" (1970) ş.a. Pe baza unor documente din biblioteca proprie, a elaborat volumele Mihail Sorbul (1998, în colaborare cu Doina Iliescu) şi Poetul Aron Cotruş. întregiri pentru viaţă şi operă (1999). Primul reprezintă singura cercetare consacrată dramaturgului care a trăit o vreme în Banat, la Lugoj. I. este cunoscut şi ca cercetător al folclorului, numărându-se printre primii culegători de folclor mineresc (Cântece populare minereşti, 1969, Legende minereşti, 1974).
SCRIERI: Eminescu în Banat, Timişoara, 1964; Vasile Alecsandri. Pagini bănăţene la a 75-a aniversare, Timişoara, 1965; începuturile gândirii estetice în gândirea românească, Bucureşti, 1968; Cornul de la Orăştie, Hunedoara, 1968; Geneza ideilor estetice în cultura românească (secolele XVI-XIX), Timişoara, 1972; Cultura şi cărturarii bănăţeni în deceniile Independenţei, Timişoara, 1977; Curs de estetică generală, Timişoara, 1978; Centenar Eminescu. 1889-1989, Bucureşti, 1989; Mihail Sorbul (în colaborare cu Doina Iliescu), Timişoara, 1998; Pagini din istoria esteticii româneşti, Timişoara, 1998; Poetul Aron Cotruş. întregiri pentru viaţă şi operă, Timişoara, 1999; Portrete Mihai Eminescu, Timişoara, 1999; O istorie deschisă a presei româneşti. 1575-1925, Timişoara, 1999. Culegeri: Cântece populare minereşti, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Ana Soit); Ce-am în inimă şi-n gând, introd. edit., Timişoara, 1968 (în colaborare cu Ilie Birău); Legende minereşti, Timişoara, 1974. Ediţii: Simion Bărnuţiu, Estetica, pref. edit., Bucureşti, 1972; Constantin Dimitrescu-Iaşi, Studii de estetică, tr. Traian Drăgoi, introd. edit., Bucureşti, 1974; Matila C. Ghyka, Estetica şi teoria artei, tr. Traian Drăgoi, postfaţa edit., Bucureşti, 1981; Mihai Eminescu, Luceafărul - Der Abendstern, ed. bilingvă, Timişoara, 1999; Profil omagial prin dedicaţii, Timişoara, 1999.
Repere bibliografice: Traian Liviu Birăescu, „Eminescu în Banat", TR, 1965,7; Nicolae Liu, „Eminescu în Banat", „Călăuza bibliotecarului", 1965, 3; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Timişoara, 1996,145.	T.	Ţn.
ILIESCU, Lazăr (27.XII.1887, Bucureşti - 13.VI.1977, Bucureşti), poet şi traducător. Fiu nelegitim al tinerei Mali Lăzărescu Gaizer, I. a fost încredinţat tâmplarului Joseph Iliescu, al cărui nume îl va purta. După terminarea liceului în oraşul natal, I. ar fi urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi. Cum însă între 1908 şi 1912 se află în Germania, iar în 1912 tipăreşte la Heidelberg o Inaugural Dissertation, ce se ocupă de relaţiile comerciale româno-germane, e mai probabil că acolo şi-a făcut studiile universitare, încheiate cu un doctorat în economie. Debutează în 1905, în ziarul „Acţiunea", cu traduceri din Maxim Gorki şi Alphonse Daudet, urmate de articole şi versuri. Colaborează apoi destul de asiduu la „Sămănătorul", „Viaţa literară şi artistică", „Foaia interesantă", „Familia română", „Avântul" (Buzău), „Neamul românesc" şi „Ramuri". A mai semnat Miron Volbură, Barbu Mihail, I. Neagu etc. în preajma primului război mondial trimitea poemul Convoi funerar revistei „Viaţa românească", unde va fi publicat abia în 1922. Din Germania mai expedia şi câteva corespondenţe periodicelor „Viitorul", „Noua revistă română", „Gazeta Bucureştilor" (acesteia din urmă şi în 1918). După încheierea păcii se dedică profesiunii de economist, publicând sporadic articole pe teme de specialitate. Abia între 1936 şi 1940 dă la iveală mai multe poezii şi traduceri în „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale" şi „Revista română" şi scoate volumul de tălmăciri Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal (1939). Deşi în alegerile din 1946 candidează pe listele Partidului Naţional Ţărănesc şi denunţă în „Dreptatea" abuzurile noului regim, nu a cunoscut, se pare, o represiune severă din partea acestuia. La o vârstă înaintată, în 1956, el revine, mai întâi în „Viaţa românească" şi în „Tribuna", la activitatea de traducător, dând apoi, până în 1975, aproape douăzeci de volume de traduceri, în proză şi în versuri.
Găzduite în reviste tradiţionaliste, poeziile de tinereţe ale lui I. reiau, într-o versificare fluentă, motive ale romantismului occidental, părăsite în cele din urmă în favoarea exprimării propriei simţiri, nu fără reminiscenţe din Heine, ca într-un bogat ciclu erotic. Poemul Convoi funerar, izbutit, indică apropierea de noile curente, însă autorul îşi abandonează tocmai atunci uneltele. La reluarea lor, va da o vreme simple exerciţii; ultimele poezii, din 1940, transmit totuşi o vibraţie adâncă în faţa inexorabilului sfârşit. Până la acea dată, I. publicase în presă tălmăciri din lirica lui V. Hugo, W. Miiller, Ada Negri, N. Lenau, H. Heine, M. Guyau, Arthur Rimbaud, iar în volum, o parte din versurile lui Charles Baudelaire, acestea de o valoare comparabilă cu transpunerile în româneşte iscălite de Tudor Arghezi sau de Al. A. Philippide. Remarcabile sunt şi versiunile târzii din poezia unor autori precum N. Lenau, Alfred de Musset, Johannes Becher, Bertolt Brecht, Elena Văcărescu şi Ana de Noailles, Emile Verhaeren. Talent şi
Iliescu
Dicţionarul general al literaturii române 586
acurateţe relevă şi traducerea unor scrieri în proză aparţinând lui Walther Victor, Thomas Mann, Franz Storch, Johann Peter Eckermann, Oscar Walter Cisek, Hermann Hesse, Aimee Sommerfelt, Francis Carco, Friedrich Gerstăcker, Herbert Eullenberg, ca şi tălmăcirea piesei Britannicus de Jean Racine.
Traduceri: Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal, Bucureşti, 1939; Herbert Eullenberg, Heinrich Heine, Bucureşti, 1957; G. Feustel, Şoareci, lacrimi şi un colţ viu, Bucureşti, 1957; N. Lenau, Versuri alese, Bucureşti, 1957; Walther Victor, A fost primăvară... 1848, Bucureşti, 1958; Alfred de Musset, Poezii, Bucureşti, 1960; Corneille, Racine, Teatru, Bucureşti, 1960; Wilhelm Busch, Album, Bucureşti, 1960, Plici şi plum, Bucureşti, 1971; Racine, Britannicus, Bucureşti, 1960; Thomas Mann, Nuvele, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Alice Voinescu şi AL A. Philippide), Moartea la Veneţia, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Al. A. Philippide); Franz Storch, Umbre încătuşate, Bucureşti, 1961; Johannes Becher, Poezii, Bucureşti, 1962; Alfred Margul-Sperber, Poezii, Bucureşti, 1962; Bertolt Brecht, Versuri, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Demostene Botez); Oscar Walter Cisek, Pârjolul, Bucureşti, 1964; Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, Bucureşti, 1965; Hermann Hesse, Nuvele, I-II, Bucureşti, 1967; Aimee Sommerfelt, Drumul laAgra, Bucureşti, 1968; Heinrich Heine, Opere alese, I, Bucureşti, 1970 (în colaborare); Francis Carco, Farmecul Parisului, Bucureşti, 1970; Elena Văcărescu, Ana de Noailles,Versuri, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti 1971 (în colaborare cu Demostene Botez); Emile Verhaeren, Poeme, Bucureşti, 1973; Friedrich Gerstăcker, Piraţii de pe Mississippi, Bucureşti, 1975.
Repere bibliografice: Vladimir Streinu, Autori monodişti, RFR, 1939,1; Gh. C., Lazăr Iliescu, RL, 1977,25; Dicţ. scriit. rom., II, 584-585. V. D.
ILIESCU, Leontin (18.VI.1880, Bucureşti — ?), poet şi publicist. Pe când învăţa la liceul din Turnu Severin, I. ar fi debutat cu versuri la „Adevărul ilustrat". Angajat tot atunci în mişcarea socialistă din portul dunărean, semnează articole şi poezii în ziarul „Dreptatea" şi scoate revista „Poarta de Fier" (1901). Ulterior urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Frecventa acum cenaclul lui Al. Macedonski, publicând poezii în „Forţa morală" şi în „Revista literară". Paralel, colaborează, iscălind şi Leo Iliescu-Deladâlga sau Deladâlga, la „Revista Societăţii «Murmurul Olteniei»", „Carmen", „Revista poporului", „Apărarea naţională", „Revista noastră" ş.a. O parte din producţia lirică este adunată în volumul Majora canamus (1904). După ce participă la apariţia publicaţiei „Tribuna română", I. este o vreme redactor la „Adevărul", apoi la „Viitorul" şi în cele din urmă intră în redacţia „Universului", unde va rămâne până în 1947. Până la primul război mondial, sporadic îi mai apar poezii, articole, cronici plastice în „Universul literar", „Carmen Sylva", „Pagini literare", „Dunărea de Jos" ş.a. în 1915 anunţa placheta Corn de luptă, care nu mai apare. După pacea de la Buftea, scrie la „Gazeta Bucureştilor", ceea ce face să fie judecat în „procesul ziariştilor"; achitat, îşi reia locul la „Universul", fiind un timp secretar de redacţie. între cele două războaie, mai scrie la „Universul literar", „Universul copiilor", „Cultura poporului", „Luceafărul", „Luceafărul literar şi critic" ş.a.
Publicist cu o experienţă bogată, I. s-a ocupat frecvent de literatură şi artă, de cultură în genere, fără să adâncească subiectele, dar menţinând şi lărgind interesul cititorilor pentru domeniile respective. A tipărit broşurile Puterea cărţii (1927) şi Propaganda culturală (1928, în colaborare cu Victor Bilciurescu). A mai scris şi tradus câteva piese — O crimă socială (în colaborare cu Siniol), Masca, A fost un om (împreună cu Anton Ionescu), Leagăn şi amor şi Cititorul de gânduri (tradusă cu E. Sterian). Influenţat puternic atât de lirica lui AL Macedonski, cât şi de cea eminesciană, I. răspunde ca poet şi exigenţei gheriste, de unde şi titlul volumului său, Majora canamus. Versurile sunt organizate în trei cicluri: Trecătoare cuprinde poezii erotice, alternând atitudini romantice, de adorare a iubitei, cu misoginismul sumbru; Sociale prezintă alunecări în melodramă (Rediviva, Doi săraci, Crăciunul) şi încercări în lirica „de idei" (Cristos a înviat, Quando vivimus?); Scrisori disimulează modelul eminescian în tablouri rurale, zugrăvite cu un abundent lexic regional, şi în tonul colocvial, coborât pe alocuri la prozaic. I. a continuat să publice poezii, îndeosebi sonete de dragoste, aglomerând nume sonore exotice, ori să scrie versuri pe teme ocazionale, mai ales în preajma primului război mondial.
SCRIERI: Majora canamus, Bucureşti, 1904. Traduceri: Benito Perez-Galdos, Mariannela, Bucureşti, [1918].
Repere bibliografice: I.C. Popescu-Polyclet, Antologia poeţilor olteni, Craiova, 1929,73-76; Predescu, Encicl., 418.	V.D.
ILIESCU, Nicolae (14.VIII.1937, Tomşani, j. Vâlcea), traducător. Este fiul Ioanei (n. Anghel) şi al lui Gheorghe Iliescu, ţărani. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960), rămâne asistent la Catedra de literatura rusă. între 1966 şi 1986 a lucrat ca redactor la Editura Tineretului, la Albatros, Univers, în fine ca lector la Centrala Editorială (1986-1990). între 1990 şi 1994 a fost ataşat cultural la Ambasada României din Moscova. în 1999 i-a fost acordat de către Editura Univers Premiul „Fidelitas" pentru excelenţa traducerii. A tradus mult din limba rusă — texte de beletristică, folclor, poetică şi stilistică, debutând cu O pânză în depărtare (1967) de Valentin Kataev. A dat versiuni româneşti la câteva romane ale scriitorului Cinghiz Aitmatov: Vaporul alb (1972), Cocorii timpurii (1977), Cântecul stepei, cântecul munţilor (1989), Eşafodul (1991). A transpus în româneşte studii importante de teorie literară şi estetică (V. Jirmunski, B. Eihenbaum,
B.	Tomaşevski, V. Vinogradov), incluse în volumul Ce este literatura. Şcoala formală rusă (1982), ca şi Probleme de literatură şi estetică (1982) de Mihail Bahtin. A făcut traduceri şi din literatura pentru copii, precum şi basme ruseşti, ucrainene, lapone, tuvine. De succes s-a bucurat Călătoria diletanţilor de Bulat Okudjava (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducere). Pentru tălmăcirea unei scrieri dificile cum este Arhipelagul Gulag (1,1997, III, 1998) de Aleksandr Soljeniţân a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Traduceri: Valentin Kataev, O pânză în depărtare, Bucureşti, 1967; Cinghiz Aitmatov, Vaporul alb, Bucureşti, 1972, Cocorii timpurii,
587 Dicţionarul general al literaturii române
Bucureşti, 1977, Cântecul stepei, cântecul munţilor, Bucureşti, 1989, Eşafodul, postfaţă Albert Kovâcs, Bucureşti, 1991; Ce este literatura. Şcoala formală rusă, Bucureşti, 1982; Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, pref. Marian Vasile, Bucureşti, 1982; Bulat Okudjava, Călătoria diletanţilor, postfaţă Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1985, întâlnire cu Bonaparte, Bucureşti, 1999; Viaţa şi isprăvile sultanului Az-Zahir Baibars (roman popular arab), Bucureşti, 1987; Dostoievski despre literatură şi artă, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Albert Kovâcs); Aleksandr Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, postfaţă Al. Paleologu, I, Bucureşti, 1997, HI, Bucureşti, 1998; Pascal Quignard, Sexul şi spaima, Bucureşti, 2000; Arkadi şi Boris Strugaţki, Oraşul damnat, Bucureşti, 2002; Arkadi Avercenko, Farsa lui Mecena, Bucureşti, 2002; N.V. Gogol, Teatru, Bucureşti, 2002; Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, I, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, Un eveniment literar. „Dostoievski despre literatură şi artă", ALA, 1990, 7; Carmen Brăgaru, Revizorul revizuit, RL, 2003,17.	M.Vs.
ILIESCU, Nicolae (7.II .1956, Bucureşti), prozator şi publicist. Este fiul Sandei (n. Manole) şi al lui Ene Iliescu, ofiţer. După absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr" din capitală (1975) şi a Facultăţii de Filologie a Universităţii bucureştene (1979), este profesor de gimnaziu la Crevedia, apoi profesor de liceu în Bucureşti, funcţionar al Uniunii Scriitorilor, iar după 1989, redactor-şef adjunct la revista „Literatorul", redactor la revista „Arc" şi secretar al Secţiei de Literatură a Academiei Române. A debutat în 1978, cu o schiţă în revista „Tribuna" şi cu un eseu critic în „Amfiteatru". A fost membru în cenaclul Junimea al studenţilor filologi bucureşteni şi a participat la „desantul" colectiv organizat în 1983 de Ov. S. Crohmălniceanu.
întâia carte a lui I. a fost una de proze scurte, Departe, pe jos... (1983). Reţeta preferată este mixajul intertextual, pe claviatura căruia se operează în două registre. Pe de o parte, cel doct, manevrându-se citatul savant şi aplicându-se cititorului duşuri reci, minimalizante, sistematice, pe de alta, cel ironic, în care autorul se ia peste picior pe sine însuşi, subminându-şi textul chiar în timp ce acesta se face. De altfel, printre comi-litoni I. se remarcă prin contondenţa cu care metatextul străpunge şi fărâmiţează coerenţa povestirii, exact atunci când ea pare că se înfiripă. în mod simptomatic, în paginile jurnalului său autorul susţine că pregăteşte o disertaţie de doctorat cu tema Dislocarea povestirii prin descriere din interior. Pentru cititorul acestor proze expresia „dislocare din interior" are un sub-text autoreferenţial evident, dând seama extrem de exact de mecanismul prin care scriitorul îşi deconstruieşte sau chiar îşi torpilează meticulos textele, glisând abrupt de la un registru la altul, de la un tip de discurs la altul (de pildă, de la proză la versuri) sau optând pentru o redactare sincopată, în care fiecare pasaj este însoţit de propria reţetă „poetică": „Theodor Orheianu, umeri largi, părul cărunt şi dat pe spate, bărbia triunghiulară şi buze înguste decupând un zâmbet acru. în continuare este bine să nu exasperezi cititorul cu formule de tipul «Este interesant de observat», «să nu uităm totuşi că», «nereţinând decât puţine exemple, subliniem că» etc. «Qui ne sait se borner ne sut jamais ecrire/ Ajoutez quelquefois et souvent effacez» recomandă Nicolas Boileau (1636-1711) în a sa Artpoetique." Autorul are o
Iliescu
concepţie limpede despre aliajul dintre literatură şi comentariul critic, pledând sistematic pentru critica în regie (ficti-vizată) proprie. O parte dintre cărţile sale au comentarii de escortă ample, fiind înzestrate de pildă cu numeroase subtitluri concurente. Primul roman, Dus-întors (1988), este subintitulat Cuvântul pe dinlăuntru sau O străbateau cu paşi rari sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau Nicolae Iliescu. Peste mai bine de un deceniu, Depăşirea interzisă (2001) etalează la rândul ei o veritabilă arhitectură de subtitluri concurente, Viaţa, 9 (în construcţie), Proiect de asanare a insomniei, în fine Deschis pentru renovarea timpului. Prozele lui I. se numără printre cele mai decis autoreflexive ale grupului optzecist, ele nefiind altceva decât fragmentele unui „dosar al existenţei epice" (Eugen Simion), pe care prozatorul visează să îl scrie şi care nu poate rămâne, prin natura lucrurilor, altfel decât incomplet. Romanul Dus-întors aduce în prim-plan un narator generic, numit Cel ce povesteşte toate lucrurile în acest roman. Reţeta este parodia până la sufocare a obiectului parodiat, adică a tipului bildungsroman: „Cel ce povesteşte toate lucrurile în acest roman este o adevărată viaţă de tânăr. Când zicem adevărată viaţă, ne gândim la faptul că nimic nu este inventat înainte de a fi." Pe orizontala parodiabilului simt juxtapuse o serie de texte ţinând de coduri a căror particularizare permite reglarea discursului pe frecvenţe joase, minimalizatoare faţă de ideea „înaltă" de literatură: jurnalul de tinereţe al naratorului, o scrisoare a părinţilor naratorului adresată acestuia, confesiunile soţiei naratorului. însuşi actul scrierii romanului este persiflat prin procedeul punerii în abis; în acest scop, cadrul asimilează personajele Irimie Ionescu, primar, şi Ilarie Obraşca, doctor, ambii din Guguieni, cei care scriu la două mâini un roman similar celui care îi cuprinde. O amplă secţiune, intitulată Versurile celui ce povesteşte toate lucrurile în acest roman şi având o
Iliescu
Dicţionarul general al literaturii române 588
evidentă tentă polemică, este plasată neinspirat în partea mediană a unui volum a cărui coerenţă rămâne în cea mai mare parte axiomatică. Discheta de demaraj (1995), având subtitlul roman/ poeme S.A., nu schimbă coordonatele definitorii ale prozei lui I. De această dată formula care ritmează şi articulează textul o procură suita operaţiunilor de bază presupuse de manipularea unui computer personal. Ca să schiţeze în linii frânte traseul de viaţă al personajului liant al cărţii, Theodor Orheianu, autorul pedalează pe sensurile literale ale termeni-lor-cheie cu care se lucrează în domeniu — dosar, fişier, fereastră, program, document ş.a.: „Pentru executarea operaţiunilor de bază este indiscutabilă pregătirea unui dosar-sistem. Conţinutul acestui dosar-sistem cuprinde patru elemente opuse, două câte două. întâi, perechea Spiru şi Caliopi Orheianu, părinţi, apoi perechea Theodor Orheianu (fiul, teolog, legiuitor, poet, muzician, călător şi ostaş) — Olimpia Orheianu (născută Rădescu), soţie." Identitatea personajului este distorsionată prin multiplicare („personajele principale sunt în număr de două: Theodor Orheianu şi Theodor Orheianu"), ceea ce duce la confuzii narative căutate. Titlul este de fapt ironic, sugerând prin antifrază traseul cărţii: demarajul epic al ficţiunii nu se produce, întârzierea fiind disimulată prin preparativele care „iau faţa" cititorului. Aparţinând unei promoţii care a prizat asiduu convenţiile documentului intimist, speculându-i ambiguităţile, I. a publicat un jurnal, Distribuţia a fost următoarea (1995). Sub protecţia etichetei genului, aici se prelungeşte şi se amplifică operaţiunea de eviscerare a ficţionalului începută anterior. Din moment ce jurnalul face vizibilă, poate în chipul cel mai limpede, interfaţa dintre „literatură" şi „realitate", naratorul este şi nu este în acelaşi timp personaj, adică entitatea convenţională şi fictivă („Orice text clasic trăieşte prin nişte personaje") pe care proza lui o transformă explicit în marionetă. Această înscenare, de tipul paradoxului „pisicii lui Heisenberg", reprezintă ironia secretă sugerată de autor. Pe coperta a patra, el recomandă cartea drept un text de escortă pentru cele trei volume publicate anterior, pe care le prezintă drept o trilogie. Pe de o parte, aceasta este o modalitate oblică de a-şi acredita textul drept o incursiune în culisele creaţiei (având precedente celebre). Pe de altă parte, este aici o confirmare a continuităţii de tehnică şi de substanţă a scrisului lui I., care, dincolo de toate diferenţele, îşi asumă să rămână egal cu sine şi perfect previzibil pe traseul literatură-parodie a literaturii-parodie a parodiei literaturii ş.a.m.d.
Nttolae Iliescu pune în noua poetică a autenticităţii mai multă ironie intelectuală decât alţii şi o artă de a combina tehnicile epice care spulberă completamente coerenţa şi ritmurile naraţiunii clasice. Povestirea începe prin a parodia un stil epic, să zicem stilul obiectiv, impersonal, apoi trece la metoda stenografică şi, când povestirea pare a-şi fi găsit ritmul şi stilul, prozatorul introduce fragmente dintr-un jurnal intim sau o pagină pur eseistică despre ultima carte pe care a citit-o. Justificarea acestor procedee ar fi următoarea: cititorul să nu fie ţinut în afara mecanismului de a produce textul şi autorul să nu se mai ascundă în spatele textului. Literatura este un act al realului. Artificiul creaţiei trebuie trăit în text şi prin textul care nu mai poate
afecta, nesancţionat, abstragerea şi obiectivitatea absolută. Morala fabulei este că literatura se gândeşte pe sine pe măsură ce se scrie. Aşadar: nu câtă literatură atâta viaţă (strigătul de luptă al realismului), ci deconspirarea convenţiilor literaturii; câtă parodie, atâta autenticitate; câtă destructurare, atâta posibilitate de a sugera structurile realului.
Eugen Simion
SCRIERI: Departe, pe jos..., Bucureşti, 1983; Dus-întors, Bucureşti, 1988; Dodecaedru (în colaborare cu Gheorghe Cuşnarencu), Bucureşti, 1991; Discheta de demaraj, Bucureşti, 1995; Distribuţia a fost următoarea, Bucureşti, 1995; Cele şapte minuni ale lumii (în colaborare cu Mihaela Iliescu), Bucureşti, 1998; Depăşirea interzisă, Bucureşti 2001; Abatorul de vise, Bucureşti, 2001; Natură moartă cu viaţă, Bucureşti, 2002; Completarea însuşimii Mele, Craiova, 2003; Parfumul oraşelor (în colaborare cu Mihaela Iliescu), Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Viaţa pe o bandă de magnetofon, RL, 1984, 14; Dimisianu, Subiecte, 264-270; Holban, Profiluri, 410-412; AL Călinescu, Exerciţii, CRC, 1988,17; Simion, Scriitori, IV, 638-645; Ţeposu, Istoria, 142-143; Petraş, Lit. rom., 174-175; Alex. Ştefănescu, Mitică, propagandist, RL, 1995,36; Eugen Simion, Vieţi în tranziţie, personaje în tranziţie, L, 1995,39; Sorin Preda, Gramatica tranziţiei: Nicolae Iliescu, „Distribuţia a fost următoarea", L, 1996,6; Valeriu Cristea, „Iată cartea care îmi place", CC, 1996,3; Eugen Simion, Despărţirea depostmodemism, L, 1996,19; Cărtărescu, Postmodemismul, 439-444; Bogdan Popescu, A reciti Addenda, CC, 2001,12; Cristea-Enache, Concert, 196-199; Popa, Ist. lit., II, 918-919; Gheorghe Cuşnarencu, Abatorul personajelor literare, „Magazin", 2002,2 mai; D.R. Popescu, „Depăşirea interzisă", „Cronica română", 2002,28 mai.	M.S.
ILIESCU, Tiberiu (21.XII.1906, Craiova - 12.IV.1978, Bucureşti), publicist, poet şi prozator. Originari dintr-un sat de pe Olteţ, Maria şi Tache Iliescu îşi deschid la Craiova o plăpumărie, ale cărei venituri le vor îngădui să-şi ţină copiii la învăţătură. Pe urmele fratelui mai mare, ce va deveni medic militar, I. termină Liceul „Carol I" în urbea natală şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. După absolvirea ei, în ianuarie 1930, va preda la şcoli din Craiova, Calafat, Târgu Jiu, Deva şi din nou Craiova, în paralel desfăşurând şi o destul de susţinută activitate publicistică. încă student fiind, iscăleşte frecvent versuri şi tablete în „Bilete de papagal", pentru ca în 1934 să scoată la Craiova, împreună cu I. Mihăiescu şi Constant I. Manea, revista „Meridian", ce va apărea cu unele întreruperi până în 1946.1. mai colaborează la „Provincia literară", „Presa Olteniei", „Poezia", „Condeiul", „Ştiu", „Credinţă şi avânt", „Conştiinţa naţională" ş.a. O parte dintre textele publicate este strânsă în volumul Flori de frig (1938), căruia îi urmează traducerea romanului lui Theodore Dreiser, Jenny Gerhardt (1940). Profesorul va fi mobilizat şi trimis pe front în noiembrie 1942, ajungând invalid de război. Imediat după august 1944, este numit director al Teatrului Naţional din Craiova, post pe care îl deţine timp de trei stagiuni. Ulterior, până în 1963, predă la mai multe şcoli bucureştene. în această perioadă e ca şi absent din viaţa literară, revenind târziu cu o nouă ediţie, mult sporită, a cărţii din 1938, intitulată
589 Dicţionarul general al literaturii române
Ilieşiu
acum La cocoşul spânzurat (1968), şi cu o carte de reportaje, De la Porţile de Fier la Poarta sărutului (1970).
Versurile şi prozele scurte publicate de I. în „Bilete de papagal" nu relevă un har autentic, dar ucenicia la şcoala lui Tudor Arghezi şi mai târziu înrâurirea unora dintre suprarealişti nu rămâne fără urmări. Achiziţiile sunt fructificate substanţial în mai multe texte critice, unde comentatorul caută să fixeze tendinţele momentului, fie sintetic (Spiritul nou), fie analitic, prezentând capodopere semnate de R.M. Rilke, Marcel Proust, J. Wassermann, Charles Morgan, Virginia Woolf ş.a., precum şi într-o serie de medalioane ale unor scriitori autohtoni, comilitoni ori adversari. în acestea se vizează îndeobşte surprinderea aspectelor esenţiale şi exprimarea lor în formule frapante, memorabile. Multe portrete simt deosebit de plastice, calitate la care se adaugă uneori justeţea, alteori forţa polemică: Al. Macedonski este „un prinţ cu pelerină", Dimitrie Anghel — „seniorul lampioanelor", Camil Petrescu — „un muşchetar de metropolă", N.D. Cocea — „un gladiator de ocazie", Nae Ionescu — „cruciatul de ceaţă", Nichifor Crainic - „un popă de câmp" etc. Reuşitele sunt diminuate de alunecări în manierism, alteori de disproporţionate izbucniri pamfletare şi îndeosebi de supralicitarea talentului unor părtaşi de idei şi a majorităţii confraţilor olteni. Treptat, ocupându-se de ultimii, I. abandonează uneltele criticului pentru a deveni memorialist. Ipostaza aceasta se regăseşte şi în De la Porţile de Fier la Poarta sărutului, aici în alternanţă cu aceea de reporter, în maniera lui Geo Bogza, însă fără arta acestuia. Contribuţia cea mai importantă a lui I. rămâne totuşi revista „Meridian", temperat modernistă, în ale cărei pagini au publicat numeroşi scriitori tineri ai vremii.
SCRIERI: Flori de frig, Craiova, [1938]; La cocoşul spânzurat, Bucureşti, 1968; De la Porţile de Fier la Poarta sărutului, Bucureşti, 1970. Traduceri: Theodore Dreiser, Jenny Gerhardt, Craiova, [1940]; Moliere, Dragoste cu toane, în Moliere, Opere, I, Bucureşti, 1956.
Repere bibliografice: Predescu, Encicl, 418; Boris Buzilă, Pe meridianul unei cariere literare necunoscute: Tiberiu Iliescu despre... „Meridian" şi despre ultimul său volum, „Magazin", 1968, 553; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1970, passim; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978,196-208; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 179-181; Firan, Profiluri, 406-408.	V.D.
ILIEŞ, Aurora Elena (16.IV.1917, Tecuci), editor şi istoric literar. Este fiica Valentinei (n. Pecurariu) şi a lui Dimitrie Hieş, profesor. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde i-au fost profesori Const. C. Giurescu, P.P. Panaitescu, N. Cartojan, Dan Simonescu. Debutează în „Revista istorică română", fiind apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga" din Bucureşti. îşi ia doctoratul în 1971 cu teza Radu Greceanu şi „Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu". A colaborat la revistele „Anuar de lingvistică şi istorie literară" (Iaşi), „Studii şi cercetări de bibliologie", „Studia bibliologica", „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie" (Cluj), „Studii şi materiale de istorie medie" ş.a. I s-a decernat Premiul „Perpessicius" al revistei „Manuscriptum".
I. a depus cu abnegaţie o muncă susţinută pentru depistarea manuscriselor de cronici româneşti din secolele XV-XVIII, câte se păstrau la acea dată (1956-1958), parcurgând fondurile aflate fie în bibliotecile publice din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Turnu Severin, Craiova, fie, mai rar, în colecţii particulare. A pus astfel la îndemâna cercetătorilor materialul necesar ediţiilor critice de cronici, ediţii de care istoriografia română ducea lipsă. Pentru ediţia critică a cronicii oficiale a logofătului Radu Greceanu închinată domniei lui Constantin Brâncoveanu, I. studiază douăzeci şi trei de manuscrise (câteva în limba germană), aflate atât în colecţiile Bibliotecii Academiei Române, cât şi în cele ale Bibliotecii Centrale din Bucureşti, în Arhiva Bisericii Negre din Braşov sau a Muzeului Regional din Craiova. Cercetătoarea dovedeşte că suprimarea unei bune părţi a acestei cronici s-a datorat nu lui Nicolae Mavrocordat, ci lui Ştefan Cantacuzino şi altor Cantacuzini; unicul manuscris care ducea povestirea evenimentelor până aproape de mazilirea lui Brâncoveanu a stat multă vreme ascuns, rămânând necunoscut. I. mai editează două cronici moldoveneşti, Pseudo-Enache Kogălniceanu şi letopiseţul întocmit de Ioan Canta, identificând în autorul textului pe arhimandritul Vartolomei Măzăreanu. De asemenea, a descoperit şi a demonstrat că medelnicerul Dumitrache este autorul lucrării Cronologia tabelară. Pentru primul volum din tratatul de Istoria literaturii române (1964) redactează două capitole, Radu Greceanu şi Dumitrache medelnicerul, remarcabile prin rigoare ştiinţifică.
SCRIERI: Repertoriul manuscriselor de cronici interne (sec. XV-XVIII) (în colaborare cu Ioachim Crăciun), Bucureşti, 1963; Biserica mănăstirii Colţea, Bucureşti, 1969; Cartea veche românească în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare (în colaborare), Bucureşti, 1972; însemnări pe cartea veche românească, Bucureşti, 1973; Ecourile descoperirii tezaurului de la Pietroasa în presa vremii din Ţara Românească, Buzău, 1983. Ediţii: Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), introd. edit., Bucureşti, 1970; Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovii, introd. edit., Bucureşti, 1987 (în colaborare).
Repere bibliografice: Dan Simonescu, Prezentări bibliografice, MB, 1971, 7-9; Dumitru Velciu, Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, „Letopiseţul Ţării Moldovii", LL, 1988,1.	C.V.
ILIEŞIU, Iustin (18.111.1900, Maieru, j. Bistriţa-Năsăud -30.IX.1976, Bucureşti), poet, gazetar şi traducător. Este fiul Irinei (n. Rusu) şi al lui Laurenţiu Ilieşiu, ţărani. învaţă la Liceul Evanghelic Luteran din Bistriţa şi la Liceul Fundaţional Grăniceresc din Năsăud, luându-şi bacalaureatul în 1918. Urmează din 1919, la Cluj, Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept, devenind profesor la Liceul Reformat (1927-1940) şi director al şcolilor industriale din Cluj (1932-1940). în 1940, în urma Dictatului de la Viena, se refugiază la Bucureşti, unde este director al Şcolii Profesionale nr. 17 şi profesor de limba şi literatura română la alte două şcoli, până la pensionare (1957). La Cluj a fost între 1919 şi 1925 redactor şi prim-redactor al ziarului „Glasul libertăţii", iar din 1921, secretar de redacţie al revistei „Evoluţia", redactor la ziarul
Ilieşu
Dicţionarul general al literaturii române 590
„Voinţa", din 1926 lucrând ca redactor intern la ziarul „Biruinţa", apoi la „Naţiunea română", iar între anii 1941 şi 1944, la Bucureşti, ca redactor la ziarul „Ardealul". A mai fost redactor pentru Cluj al revistei „Cele trei Crişuri" din Oradea şi al ziarelor bucureştene „Politica" şi „Curentul".
Primul volum de versuri ale lui I., Cetăţile melancoliei (1923), nu a adus un timbru personal, încât Perpessicius l-a întâmpinat astfel: „E atâta lipsă de simţ autocritic, atâta virtuozitate în absenţa oricărui accent sincer, încât şi cele câteva reminiscenţe, influenţele de cari e imprimată poezia d-lui Ilieşiu, nu pot nimic pe lângă recordul lipsei d-sale de personalitate." Abia cu două plachete târzii, Lângă hotar (1943) şi Sângerări ardelene (1944), poezia sa capătă mai multă individualitate. Ultima dintre acestea exprimă de la un capăt la altul jalea Transilvaniei de Nord, înrobită în urma Dictatului de la Viena. Este mărturisirea unui pribeag, plângere a dorului de casă, poetul evocând fie plaiul transilvan aflat sub „stea fatală", fie conturând portrete emblematice precum mama, dăscăliţa, clopotarul, morarul, cioplitorul de cruci, crâsnicul. în succesiunea lui Octavian Goga, St. O. Iosif şi Aron Cotruş, I. scrie mai cu seamă o poezie a afirmării valorilor transilvane, ca în această drastică imprecaţie: „Vouă ce v-a dat Ardealul, / Ce vă leagă de Ardeal? / Nouă: Sarmizegetusa, / Cu viteazul Decebal, / / Maramureşul pe Dragoş, / Falnic descălecător, / Şi Sălajul pe Bărnuţiu, / Meşterul cuvântător. / / Vouă ce v-a dat Ardealul? / Nouă? Pe Iosif Vulcan, / Lupta pentru libertate: / Horia, Cloşca şi Crişan. / / Satu Mare: vechi biserici, / Şi pe Leul din Siseşti — / Iar Năsăudul cu munţii: / Grănicerii-mpărăteşti." I. mai contribuie, alături de Demetru Boşca, Olimpiu Barna, Emil Boşca Mălin, Dariu Pop ş.a., la culegerea şi cunoaşterea creaţiei populare năsăudene. în ampla colecţie Poezii şi basme populare din Munţii Rodnei (1967) şi în altele de mai mici dimensiuni este adept al „înfrumuseţării" folclorului de către culegător.
SCRIERI: Cetăţile melancoliei, Cluj, 1923; Durerea neamului, Cluj, 1924; Grădina cu flori de toamnă, Cluj, 1940; Lângă hotar, Bucureşti, 1943; Spre biruinţă, Bucureşti, 1943; Ţara din poveste, Bucureşti, 1943; Sângerări ardelene, Bucureşti, 1944; Cerbul cu stea înfrunte, Bucureşti, 1945; Trepte de aur, postfaţă Victor Eftimiu, Bucureşti, 1973. Culegeri: Poezii de rezbel 1914-1915 şi doine poporale, Braşov, 1916 (în colaborare cu Ieronim Hangea); Munţii noştri aur poartă, Budapesta, 1917; Colăcărie care se zice la nunţi, Gherla, 1918; Florile Ardealului, Cluj, 1927; Visuri, zodii, preziceri, Cluj, 1929; Colăcărie şi alte versuri glumeţe, Cluj, 1930; Florile dalbe, Cluj, 1931; Cheia viitorului, Cluj, 1932; Poezii şi basme populare din Munţii Rodnei, în Folclor din Transilvania, III, Bucureşti, 1967; Filon cel viteaz. Basme populare ardeleneşti, Bucureşti, 1968; Ileana cea norocoasă. Basme populare ardeleneşti, Bucureşti, 1968; Isprăvile vulpei, Bucureşti, 1968; Calul cu potcoave de aur. Basme populare ardeleneşti, Bucureşti, 1969; Doine şi chiuituri ardeleneşti, Cluj, f.a. Traduceri: Laur a. Traduceri din poeţii moderni unguri, Oradea Mare, 1922; [Brody S., Papp D. ş.a.], în Antologia literaturii maghiare, îngr. Const. Olariu, pref. Mihai Beniuc, III, Bucureşti, 1968, 8-30, 85-91, 93-98, 479-496, 502-508, IV, Bucureşti, 1969,8,96-116,316-335.
Repere bibliografice: A. Palia, „Laura", „Cultura poporului", 1923, 29; Sebastian Bornemisa, Traducerile domnului Ilieşiu, CZ, 1923, 21; Vasile Bogrea, Cronica, R, 1923,23; Sebastian Bornemisa, „ Cetăţile melancoliei", CZ, 1924, 1-2; Perpessicius, Opere, XII, 528', Sev. Voicu,
„Grădina cu flori de toamnă", TIA, 1940, 110; Vasile Netea, Un poet ardelean, F, 1941,2-3; Ion Potopin, „ Spre biruinţă", VAA, 1943,770; Ion Şiugariu, Iustin Ilieşiu şi poezia războiului, „Bacăul", 1943, 2229; Ion Şeuleanu, „Folclor din Transilvania", ST, 1967,9; Florenţa Albu, „Folclor din Transilvania", VR, 1967,12; Beke, Fără interpret, 45, 51, 150, 309; Bârlea, Ist.folc., 547; Todor, Confluenţe, 69-70,367; Datcu, Dicţ. etnolog.,
II,	8; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 185-187; Popa, Ist. lit., 1,66.	I.D.
ILIEŞU, Petru (12. IX. 1951, Timişoara), poet. Este fiul Melaniei (n. Lup) şi al lui Ioan Ilieşu, inginer. A absolvit Liceul „Eftimie Murgu" din Timişoara (1971) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1978). între 1979 si 1989 lucrează ca bibliograf la Biblioteca Judeţeană Timiş. Este arestat pentru răspândire de manifeste în 1982 şi, din nou, în 21 decembrie 1989, la Bucureşti. Ulterior va fi preşedinte-fondator al Fundaţiei „Timişoara '89", preşedinte al Federaţiei Organizaţiilor Umanitare (Timişoara) şi va înfiinţa numeroase fundaţii culturale şi de prietenie cu organizaţii similare din străinătate. Debutează ca poet în „Orizont" (1972) şi editorial, în 1978, cu volumul Pastel handicapat. Publică versuri şi proză, precum şi traduceri din literatura americană (Allan Ginsberg, Diane Vakowski, Allan Tate, Karl Shapiro, Frank O'Hara) în „Steaua", „Vatra", „Dialog" ş.a. S-a ocupat şi de teatru, ca regizor la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara (1973-1974), montând două spectacole de autor (Nu, războaielor şi Eu, Ion).
Din cauza limbajului subversiv şi a refuzului înregimentării politice primele cărţi ale lui I., Pastel handicapat şi Autoportret cufoxterrier (1980), nu au putut apărea la o editură de stat, tipărirea lor fiind susţinută financiar de autor. Textele, scrise în maniera story-poemului, conţin viziuni carnavaleşti, de sorginte suprarealistă sau expresionistă, personaje alegorice şi onirice, precum şi numeroase teme, motive şi simboluri la care poetul revine obsesiv: labirintul şi spaţiile de trecere (uşa, fereastra, coridorul, tunelul, pragul, rama), jocul de lumini şi umbre, instrumentele optice de percepere şi de focalizare a imaginii (luneta întoarsă spre sine, ochii telescopici, lupa, sticla, fotografia, camera obscură, acvariul, colajul, armura de sticlă, clopotul de sticlă, cărţile de joc din sticlă, arborii de sticlă, caleidoscopul), spaţiile de taină (zăvoare, chei, peceţi secrete), spectacolul fascinant oferit de mare, aşteptarea, alibiul, ludicul ca fapt misterios, imaginile uzurii (bătrânul), autoreflexivitatea (privirile în oglindă, confruntarea cu diferite euri, precum seara sau noaptea), spaţiile carcerale (camera, strada, oraşul, subsolul, cuşca ascensorului), animale psiho-pompe (câinele), fascinaţia pentru detaliu, metalele (mercur, plumb, cositor), umbra, simbolurile cristice, inversarea, timpul şi spaţiul, masca, iedera, corporalitatea, Domnul Ioachim şi Domnişoara Elvira ş.a. Poetul foloseşte un ton polemic, refuzând „colecţia de alibiuri", apanajul formelor şi atitudinilor false şi ironizând stările de blazare. Citatele sau trimiterile la scriitori ca Dino Buzzati, Eugen Ionescu, Thomas Wolfe, Luigi Pirandello, Adolfo Bioy Casares, Truman Capote, William Blake, J.L. Borges, Samuel Beckett, Bruno Schultz, Friedrich Nietzsche induc ideea semeaţă de identificare cu breasla universală din care I. ar face parte. Problema identităţii (a sa şi a
591 Dicţionarul general al literaturii române
Ilin
unui întreg popor) îl frământă pe poet. In volumul România. Post scriptum (1998), ce conţine şi Scrisoare deschisă despre fratele meu. Domnului Gorbaciov — un poem despre revoluţie, apărut în numărul din 6 ianuarie 1990 al revistei „Orizont", text expediat clandestin postului de radio Europa Liberă încă în luna octombrie 1989, dar care a fost receptat şi transmis abia în prima zi a revoluţiei —, I. schimbă radical obiectul şi tonul discursului poetic. Tăind în carne vie, ironia devine pamflet politic, melancolia elegiacă se transformă în diatribă necruţătoare şi vehementă, cu adresă socială, fapt ce a scandalizat unele mentalităţi pudibonde. Dezamăgirea poetului e sintetizată în versuri abrupte, fără menajamente: „Eu am visat ceva cu totul diferit"; „România, când vom înceta înţeleptul nostru canibalism? / Poţi să te speli pe cap cu victoria-ţi postrevoluţionară. / Revoluţia a fost una, iar postrevoluţia / este altceva. / Postrevoluţia este o cutie de conserve care zăngăne. / O ca-cialma cu lumpeni revoluţionari şi / lichele parvenite. / Un vax. / Un pârţ istoric al unor pârţâiţi istorici." E aici mai degrabă strigătul de deznădejde al unui om ce nu mai are încredere decât în pronia cerească. Canalizarea interesului poetului spre spectacole de performdance, spre teatrul de stradă cu caracter experimental şi spre cartea-obiect (cu mesaj scurt şi intens, o sinteză între text şi imaginea pe care aceasta o poate oferi) este deopotrivă un mesaj de dezamăgire şi protest. Meritorie şi demnă de interes este realizarea unei instituţii culturale originale, Grădina Japoneză (deschisă în cadrul Federaţiei Organizaţiilor Umanitare), pe care I. o conduce şi al cărei „părinte spiritual" este. Grădina este destinată lansărilor de carte, vizionărilor de filme de artă, expoziţiilor, întâlnirilor boemei timişorene.
SCRIERI: Pastel handicapat, Bucureşti, 1978; Autoportret cu foxterrier, Bucureşti, 1980; Camera de mercur, Bucureşti, 1982; întrebare despre întoarcerea acasă, Bucureşti, 1985; O confesiune asupra Labirintului, Timişoara, 1995; România (O pastişă după Ginsberg) - Romania (A Ginsberg Pastiche), ed. bilingvă, Timişoara, 1996; Petru, Timişoara, 1997; România. Post scriptum, Timişoara, 1998; Revoluţia, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: Viorel Boldureanu, „Pastel handicapat", „Forum studenţesc", 1978, 2; Nicolae Ciobanu, Petru Ilieşu, LCF, 1978, 17; Laurenţiu Ulici, Cultura poetică, RL, 1978,19; Eugen Dorcescu, „Pastel handicapat", CRC, 1978,19; Virgil Nistor, „Pastel handicapat", ST, 1978,5; Livius Ciocârlie, Petru Ilieşu, „Forum studenţesc", 1980,1; Ion Maxim, Petru Ilieşu, „Forum studenţesc", 1980,1; Daniel Vighi, „Autoportret cu foxterrier", „Forum studenţesc", 1981,6; Marcel Corniş-Pop, „Camera de mercur", O,1982,25; Ion Arieşanu, „Camera de mercur", 0,1982,34; Ion Bogdan Lefter, Melancolia adolescenţei pierdute, RL, 1982,38; Ioan Holban, Epica poemului, CRC, 1985,44; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 72-74; Eugen Bunaru, Bagheta magică a poeziei, 0,1999, 3; Dieter Schlesak, „Rumănien. Post scriptum", „Halbjahresschrift fur siidosteuropăische Geschichte, Literatur und Politik", 2000,1.	F.C.	P.
ILIN, Stancu (23.XI.1933, Fărcaşele, j. Olt), istoric literar şi editor. Este fiul Măriei (n. Voicu) şi al lui Voicu Ilin, ţărani. După ce a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura română - limba germană (1957), a fost repartizat cercetător ştiinţific la Institutul de
Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti, unde lucrează până în 1999. în 1963-1964 a îndeplinit funcţia de şef al serviciului UNESCO din cadrul Ministerului de Externe.
I. debutează în revista „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", cu studiul Nuvela şi povestirea contemporană (1959). Continuă să publice studii, articole, cronici literare şi contribuţii documentare în „Gazeta literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Steaua", „România literară", „Manuscrip-tum", „Caiete critice", „Viaţa românească", „Tribuna" ş.a., în atenţia sa aflându-se Ion Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, A.I. Odobescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, G. Coşbuc, N.D. Cocea, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Vianu ş.a. La recomandarea lui G. Călinescu, s-a consacrat unei vaste şi îndelungate explorări a arhivei lui Liviu Rebreanu. Un prim rezultat l-a constituit teza de doctorat Liviu Rebreanu în lumina manuscriselor şi a corespondenţei sale, susţinută în 1978. în formaţia ştiinţifică a lui I., stagiul de specializare la Tiibingen, în perioada 1969-1971, ca bursier al Fundaţiei „ Alexander von Humboldt", s-a dovedit important. Aici a descoperit numeroase documente privitoare la relaţiile cu spaţiul şi cultura germană ale unor scriitori români ca N. Iorga, Ioan Slavici, Al. A. Philippide, Tudor Vianu şi mai ales Liviu Rebreanu. Contribuţia isto-rico-literară de substanţă a cercetătorului s-a concretizat în două exegeze, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie (1985; Premiul Academiei Române) şi Liviu Rebreanu în agora (1988). în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", a participat la elaborarea unor lucrări colective: Istoria literaturii române (II, 1968), Metodologia istoriei şi criticii literare (1969), Reviste progresiste româneşti interbelice (1972), Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea (1970), Studii de literatură universală şi comparată (1971), Reviste progresiste româneşti interbelice (1972), Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea (1974), Reviste literare româneşti de la începutul secolului al XX-lea (1976), Atitudini şi polemici în presa literară interbelică (1984) ş.a. Monografiile consacrate publicaţiilor „Revista română", „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice", „Revista contimporană", „Convorbiri critice", „Falanga literară şi artistică", „Cuvântul liber" sunt instrumente de lucru utile istoricului literar. în bună parte, de aici îşi trag seva studiile din Convergenţe (2003), o sinteză asupra perioadei postpaşoptiste, cu interpretări şi date noi despre V. Alecsandri, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu,
A.I. Odobescu, Radu Ionescu, Anghel Demetriescu, Ştefan C. Michăilescu, D.A. Laurian ş.a. Totodată, a editat operele unor scriitori clasici, îngrijind astfel primul volum din ediţia critică Opere de B.P. Hasdeu (1986), consacrat poeziei, şi, în colaborare cu I. Oprişan, următoarele trei volume (1996-2003), consacrate prozei şi dramaturgiei. în colaborare cu Rodica Florea, I. a alcătuit lucrarea I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi (1990), în care au fost reunite articolele despre dramaturg apărute în presa românească între anii 1879 şi 1912.0 contribuţie importantă a avut la realizarea unui alt proiect, Bibliografia I.L. Caragiale (1997), ca şi la întocmirea ediţiei Opere de I.L. Caragiale, apărută sub egida Academiei Române (I-IV, 2000-2002; Premiul Academiei Române). Volumele Publicistică şi Corespondenţă cuprind peste cincizeci de articole noi şi aproape două sute de scrisori
Ilisei
Dicfionarul general al literaturii române 592
necunoscute, iar în note şi comentarii au fost introduse texte care vorbesc despre geneza operei şi despre receptarea scrierilor caragialiene de-a lungul timpului. Ampla exegeză Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie stabileşte o relaţie de determinare între biografia marelui scriitor şi opera sa. I. operează cu mijloacele de investigaţie ale istoricului literar, cercetând minuţios şi atent întreaga arhivă a lui Liviu Rebreanu, alcătuită din manuscrise, corespondenţă, jurnal intim, acte, documente. El ştie să selecteze datele semnificative, interpretându-le cu mijloacele criticii literare şi sesizând conexiuni sau interdependenţe nebănuite între ipostazele vieţii şi ale operei. Interesante sunt capitolele ce întreprind o paralelă între Emil Rebreanu şi Apostol Bologa, reconstituie geneza şi metamorfoza romanelor sau relevă raporturi între Liviu Rebreanu şi cultura germană, toate aceste demersuri analitice şi documentare distingându-se prin avansarea unor date şi puncte de vedere noi, de certă valoare istorico-literară. Interesantă este, bunăoară, ideea unei proiecţii autobiografice, oarecum paradoxală, a lui Liviu Rebreanu în Titu Herdelea. In sinteza Liviu Rebreanu în agora, construită predominant documentar, dar într-o manieră deloc aridă, I. reconstituie momente majore din existenţa lui Liviu Rebreanu, unele de intensă încordare, precum împrejurările acordării Premiului „Năsturel-Herescu" al Academiei Române pentru romanul Ion, în 1921, alegerea ca membru al Academiei Române în 1939, compunerea în trei variante succesive a discursului de recepţie Lauda ţăranului român, rostit la 29 mai 1940, relaţiile cu Tudor Arghezi după apariţia pamfletului acestuia la adresa romanului Ion ş.a. Bine structurat şi cu informaţii inedite este capitolul consacrat receptării operei lui Liviu Rebreanu în străinătate. De asemenea, elucidarea pseudonimului Ion Jalea, cu care Liviu Rebreanu a publicat în 1919 broşurile Basarabia. Descrierea. Istoria. Unirea şi Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina.
SCRIERI: Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Bucureşti, 1985; Liviu Rebreanu în agora, Bucureşti, 1988; Convergenţe, Bucureşti, 2003. Ediţii: V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, pref. edit, Bucureşti, 1985; Poezia obiceiurilor de iarnă, pref. edit., Bucureşti, 1985; B.P. Hasdeu, Opere, introd. George Munteanu, I, Bucureşti, 1986, II-IV, 1996-2003 (în colaborare cu I. Oprişan), Istoria toleranţei religioase în România, pref. edit., Chişinău, 1992, Scrieri, I-II, introd. edit., Chişinău-Bucureşti, 1993-1997, Sic cogito, pref. edit., Bucureşti, 2000; I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, pref. edit., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Rodica Horea); I.L. Caragiale, Opere, I-IV, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2000-2002 (în colaborare cu Nicolae Bârna şi Constantin Hârlav), Teatru, I-II, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Paul Dugneanu, „Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie", LCF, 1985,38; Al. Piru, Secretul marii creaţii, FLC, 1985,40; Nae Antonescu, Din perspectiva laboratorului de creaţie, ST, 1985,10; Mircea Popa, „Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie", TR, 1985,47; Tia Şerbănescu, Două volume de critică literară, două apariţii semnificative, RMB, 1985, 12 756; Ovidiu Papadima, Repertoriul folcloric, LCF, 1985, 50; Dan Mănucă, „Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie", CL, 1985,12; Lucian Raicu, Atelier de creaţie, RL, 1986,3; Z. Ornea, Hasdeu, poetul, RL, 1986, 23; Aureliu Goci, Eveniment: o nouă ediţie Hasdeu, SLAST, 1986, 32; Şerban Cioculescu, Rebreniana, RL, 1986, 33; Şerban Cioculescu,
B.P. Hasdeu şi ciocoii, RL, 1986,39; Şerban Cioculescu, Poezia patriotică a lui B.P. Hasdeu, RL, 1986,40; Mircea Anghelescu, Hasdeu „iscoditor de
ritmuri", T, 1986,10; Nicolae Georgescu, Ediţia Hasdeu, LCF, 1986,48; Victor Atanasiu, Rebreniana, SLAST, 1987,30, 32,33; Eugen Simion, Anticamera operei, RL, 1989,8; George Pruteanu, Comperajul documentar, CL, 1989, 3; Florin Faifer, Liviu Rebreanu - portret documentar, CRC, 1989,13; Dan Silviu Boerescu, Redactarea unor sinteze, SLAST, 1989, 29; Mircea Anghelescu, Receptarea lui Caragiale, LCF, 1990, 29; Nicolae Mecu, Barometrul Caragiale, VR, 1990,11; Z. Ornea, Caragiale şi contemporanii săi, RL, 1991,6; Teodor Vârgolici, Proza lui B.P. Hasdeu în ediţie critică, ALA, 1996, 341; Ion Simuţ, Rebreanu, Bucureşti, 1997, 123-125; Dicţ. scriit. rom., II, 586-587; Teodor Vârgolici, O nouă ediţie critică a operelor lui I.L. Caragiale, ALA, 2002,606; Cornelia Ştefănescu, Integrala Caragiale, RL, 2002, 31, 32; Dan Mănucă, Jurnalismul politic al lui Hasdeu, CL, 2003, 5; Dan Mănucă, Scrisorile lui Caragiale, CL, 2003,8.	T.V.
ILISEI, Grigore (20.XI.1943, Văleni-Stânişoara, j. Suceava), prozator şi publicist. Este fiul Georgetei Ilisei (n. Zăhărescu), învăţătoare, şi al lui Ilie Ilisei, preot. Primele clase le face la Mănăstioara, învăţând apoi la Fălticeni, unde între 1957 şi 1961 este elev al Liceului „Nicu Gane". în 1966 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia limba şi literatura română. Lucrează ca redactor la Studioul de Radio Iaşi (1966-1968), corespondent pentru Radio Bucureşti (1968-1972), redactor-şef adjunct la Radio Iaşi (1972-1983), redactor la revista „Convorbiri literare" (1983-1990), director al Studioului de Radio şi Televiziune Iaşi (1990-1994), director şi realizator de emisiuni la Studioul de Televiziune Iaşi (1994-1997), iar din 2001 ca secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. în 2003 intră în diplomaţie. Debutează publicistic în „Zori noi" din Suceava (1961), sub pseudonimul Grigore Spiru, iar prima povestire îi apare în „Cronica" (1970). Cea dintâi carte este Năvod pentru scrumbii albastre (1972). Colaborează la „Cronica", „Convorbiri literare", „Ateneu", „România literară", „Tribuna", „Contrapunct" ş.a.
Perspectiva reporterului şi a călătorului, vocaţia de povestitor care respectă codul narativ şi cultivă virtutea simbolică a cuvintelor, prezente în Năvod pentru scrumbii albastre, se regăsesc şi în publicistica din volumul într-o cabină de transmisie (1972), în reportajele din Periplu moldav (1973), în naraţiunile din Reîntoarcerea verii (1975) sau în impresiile de călătorie din Stampe europene (1976). La I., povestirea poartă pretutindeni pecetea unui spaţiu geografic şi spiritual, Moldova de dincolo de Şiret. Personajele fac parte din familia interiorizaţilor cu reacţii greu descifrabile. Scriitorul cultivă elemente ale modernităţii, dovedind un ochi format pentru mişcările fine, adevărate „tropisme" ale unor suflete care au oroare de exhibarea trăirilor, nu la modul sadovenian, ci în chip impresionist, difuz. Procedeul secvenţial este reluat şi în interviurile din volumul Cu George Lesnea prin veac (1977). Cu Privelişti moldave
(1980)	prozatorul revine la reportaj, sub presiunea emotivă a iubirii statornice pentru ţinutul natal. în romanul Ceasul oprit (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), autorul foloseşte experienţa nuvelei şi a reportajului atât în planul construcţiei, cât şi în acela al componentelor substanţei epice (profilul lui Toader Duminică poate fi regăsit în trăsăturile altui personaj,
593 Dicţionarul general al literaturii române
Ilovici
bătrânul Parascan). O altă scriere romanescă, Masa de biliard (1983), se construieşte în aceeaşi manieră reportericească, articulând o durată epică din suma unor secvenţe temporale. Firul epic adună momente din viaţa unui om incapabil să trăiască în prezent pentru că se dovedeşte neputincios în faţa trecutului său. După reportajele de călătorie din Peisaje (1985) şi publicistica din Fotograme (1985), romanul-colaj Octavia
(1986)	se concentrează asupra câtorva existenţe mărunte, în spiritul „scenelor din viaţa de provincie" din literatura începutului de secol şi a perioadei interbelice. Micromonografiei Fălticeni (1987) — scrisă în colaborare cu Ştefan S.Gorovei — îi urmează interviurile din Portrete în timp (1990), reportajele de călătorie din volumul De la Vest tot la Vest (1992). Romanul Pasaj de raţe sălbatice (1996) se situează, ca formulă, în succesiunea strânsă a cărţilor anterioare. înrudit cu protagoniştii din celelalte romane şi proze scurte, pictorul Camil Dunea, originar dintr-un sat basarabean, e un înstrăinat, trecut prin seisme sociale care i-au zdruncinat psihicul fragil şi i-au blocat orice energie creatoare. Personajul exprimă drama unei generaţii care trăieşte sentimentul de inutilitate a jertfei făcute în numele unui ideal. întorcându-se la publicistică, autorul scrie, în colaborare cu Paul Miron, Fălticeni - mon amour (1996). Tot în 1996, împreună cu Aurel Istrati, editează albumul-catalog Călin Alupei. O altă apariţie, Oleacă de taifas (1998), ar putea fi subintitulată „carte de interviuri mărturisitoare". Nimic frivol, minor şi/sau plictisitor în aceste interviuri, prezentate iniţial în emisiuni de televiziune. Partenerii de dialog ai autorului sunt, fiecare în felul lui, o „figură" a domeniului în care se manifestă: Petru P. Andrei, Liviu Antonesei, Matei Călinescu, Constantin Ciopraga, Paul Miron, Cezar Ivănescu ş.a. Ideea de taifas exclude polemica, dar acceptă contrazicerea cordială. De la apa Iordanului la fiordurile norvegiene (1999) este un nou memorial de călătorie. Scrise între 1993 şi 1996, în timpul unor călătorii în Israel, Franţa, Olanda şi Norvegia, aceste note se revendică în multe privinţe din proza întotdeauna lirică a autorului; fraza curge molcom, sadovenian, starea de spirit specială primeşte o „vestimentaţie" bogată, cu multe ornamente stilistice, între care primează comparaţia şi metafora. în albumul de artă Iulia Hălăucescu (1999), personalitatea artistei se dezvăluie în adevărata ei dimensiune atât din lucrări figurative tradiţionale, cât şi din lucrări moderniste, în care comentatorul crede că se află forţa de expresie a pictoriţei.
SCRIERI: Năvod pentru scrumbii albastre, Iaşi, 1972; într-o cabină de transmisie, Iaşi, 1972; Periplu moldav, Bucureşti, 1973; Reîntoarcerea verii, Bucureşti, 1975; Stampe europene, Iaşi, 1976; Cu George Lesnea prin veac, Bucureşti, 1977; ed. 2, Bucureşti, 1997; Ceasul oprit, Bucureşti, 1980; Privelişti moldave, Iaşi, 1980; Masa de biliard, Bucureşti, 1983; Fotograme, Bucureşti, 1985; Peisaje, Iaşi, 1985; Octavia, Iaşi, 1986; Fălticeni (în colaborare cu Ştefan S. Gorovei), Bucureşti, 1987; Portrete în timp, Iaşi, 1990; De la Vest tot la Vest; Iaşi, 1992; Pasaj de raţe sălbatice, Iaşi, 1996; Fălticeni -mon amour (în colaborare cu Paul Miron), Iaşi, 1996; Călin Alupei (în colaborare cu Aurel Istrati), Iaşi, 1996; Oleacă de taifas, Iaşi, 1998; De la apa Iordanului la fiordurile norvegiene, pref. Florin Faifer, Iaşi, 1999; Iulia Hălăucescu, Iaşi, 1999; Divanuri duminicale, postfaţă Nicolae Turtureanu, Iaşi, 2001.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, 1,183-184; Val Condurache, „Ceasul oprit", CL, 1980, 5; Radu Mareş, Un povestitor, TR, 1980, 6; Al. Călinescu, O poetică realistă: Grigore Ilisei, CL, 1984,4; Liviu Leonte, Romanul micilor existenţe, CRC, 1987,7; Valentin Taşcu, Romanul unui personaj, CL, 1987, 7; Holban, Profiluri, 337-339; Cosma, Romanul, I, 168; Florin Faifer, Portrete în dialog, CRC, 1991,12; Liviu Leonte, Un roman al înstrăinării, RL, 1996,3; George Bădărău, Creanga de salcie, DL, 1996,4; Mănucă, Perspective, 126-129; Rodica Draghincescu, Arta interviului, „Minerva", 1997, 2; Adrian Dinu Rachieru, Pătimiri basara-bene, L, 1997, 6; Z. Ornea, O evocare a Fălticenilor de Grigore Ilisei, RL, 1997,51-52; Dicţ. scriit. rom., II, 587-588; Ioan Holban, Voluptatea povestitorului, RL, 1999, 42; Faifer, Faldurile, 77-79; Mircea A. Diaconu, Farmecul călătoriei, CRC, 2000,4.	R.B. D.
ILOVICI, Mihail (4.X.1910, Găeşti - 12.11.1983, Găeşti), eseist. Era al patrulea copil în familia lui Theodor Ilovici, macedonean de origine. A urmat şcoala primară şi liceul la Găeşti, avându-i profesori pe Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Este licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1933). Student, debuta în 1930 cu versuri în revista „Licăriri" şi întemeia revista „Cristalul" (Găeşti, Bucureşti, 1930-1932), al cărei director este. Tot acum frecventează cenaclul „Sburătorul". Colaborează cu eseuri şi cronici literare la „XY. Literatură şi artă", „Luceafărul literar", „Păianjenul", la „Păreri studenţeşti", la „Democratul Basarabiei" (Chişinău), „bobi", „Răboj", „Pegas", „Viaţa literară", „România literară", „Brazda literară", „Graiul tineretului" (Turnu Măgurele), „Adevărul", „Timpul nostru", „Cruciada românismului",
Iluminism
Dicţionarul general al literaturii române 594
„Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Sfarmă-Piatră", „Munca" (1941) ş.a. Este redactor al revistelor „Litere" (1933-1935), „Sabarul" (Piteşti, 1935-1937) şi „Luceafărul" (Ismail, 1938). Semna şi DIK-Găeşti, Ion Lăstun, Ion D. Ioan. Profesor de limba şi literatura română — în Găeşti (1933- 1938), apoi la Ştefăneşti şi Colibaşi, în judeţul Argeş, Ismail (1938), Curtea de Argeş (1939-1945), din nou în Găeşti (1945-1955) —, profesor emerit din 1971,1. a fost şi director al teatrului din Găeşti, instructor de teatru în colonia de petrolişti Valea Caselor, bibliotecar în Ştefăneşti (1958-1963), îndrumător cultural. Publică volumele Negativismul tinerei generaţii (1934), Consideraţii asupra actului de cultură românesc (1936), Claudia Millian (1938), Noua spiritualitate românească (Constructivismul) (1942). Capitole dintr-un studiu asupra lui Camil Petrescu îi apar în „Argeş" şi în volumul Tinereţea lui Camil Petrescu (1971).
I. a abandonat repede încercările şi proiectele literare (poezie, traduceri din Baudelaire, romanele Omul care face dragoste cu moartea, Sex appeaî), pentru a se dedica eseului şi criticii culturale. Negativismul tinerei generaţii şi urmarea lui, Noua spiritualitate românească (Constructivismul) (din care a finalizat doar un fragment), propun, la un mod rechizitorial şi cinic, o revizuire a ierarhiei valorilor clasice ori contemporane, multe dintre ele fiind văzute ca piedici în afirmarea unei noi spiritualităţi. Prin prisma autenticităţii date de experienţă (de trăire) şi a vitalismului energetic, I., în numele „generaţiei cu idolii ucişi", reţine ca modele de creativitate activă, „substanţialistă", pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Dan Botta şi respinge pe E. Lovinescu pentru relativism estetic, pe M. Dragomirescu pentru estetism, pe G. Ibrăileanu pentru sociologism, pe N. Iorga pentru dogmatism, de asemenea, pe G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu. Fanatic al distrucţiei aşa-ziselor forme anchilozante din cultură, I. era nu numai nedrept, lipsit de acoperire şi de perspectivă în afirmaţii, dar şi de un tezism monoton, în ciuda formulei de scandal pentru care optase. A lăsat şi două lucrări interesând istoria literară, Claudia Millian (1938) şi Tinereţea lui Camil Petrescu, aceasta din urmă fiind o bună introducere în opera scriitorului.
SCRIERI: Negativismul tinerei generaţii, Bucureşti, 1934; Consideraţii asupra actului de cultură românesc, Bucureşti, 1936; Claudia Millian, Bucureşti, 1938; Noua spiritualitate românească (Constructivismul), Piteşti, 1942; Tinereţea lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Predescu, EncicL, 418; Călinescu, Ist. lit. (1982), 967; George, Sfârşitul, 1,188-193; Niţescu, Repere, 194-197; Popa, Dicţ. lit. (1977), 273; Al. Raicu, Mihail Ilovici, RL, 1983,7; Vlaicu Bârna, între Capsa şi Corso, Bucureşti, 1998,12-13; Popa, Ist. lit., II, 1093. S. C.
ILUMINISM, mişcare ideologică şi culturală cu caracter raţionalist desfăşurată în secolele XVIII-XIX în Europa şi în cele două Americi. Emanat din spiritul Renaşterii, i. s-a manifestat în filosofie, ştiinţa istoriei, pedagogie, învăţământ, literatură, având ca iluştri promotori în Franţa, de unde a pornit, pe Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, D'Alembert,
D'Holbach. încununarea pe plan intelectual a muncii acestora este monumentala Enciclopedie franceză, inaugurată în 1751. Printre reprezentanţii de frunte ai curentului în alte culturi se numără Kant, Lessing, Herder, Goethe, Schiller, Metastasio, Pestalozzi, Lomonosov, Radişcev, Antioh Cantemir, Benjamin Franklin. în spaţiul românesc, „luminile" s-au revărsat din două părţi: direct de la surse, din Occident, şi pe căile ocolite ale sud-estului şi estului european. Agenţi ai lor erau, în primul caz, tineri înapoiaţi din şcoli apusene, dar şi feluriţi străini aduşi din vest: secretari domneşti, dascăli, refugiaţi politici, artişti. Focare de cultură occidentală existau însă şi în Imperiul Otoman, mai cu seamă la Istanbul, unde s-a format, însuşindu-şi idei ale Renaşterii, Dimitrie Cantemir. Epoca fanarioţilor, cu toate neajunsurile ei, a avut şi meritul de a fi facilitat considerabil pătrunderea în Ţările Române a culturii antice greceşti şi latine, integrată spiritului occidental. La infiltrarea acestui spirit au contribuit şi ofiţeri cultivaţi din armata rusă ajunşi în Principate. Posibilităţi de accedere la sursele ideilor noi existau de altfel şi aici: bibliotecile particulare
LINGUjE
DACO-ROM ANiE,
SIVE
VAL ACHICiE.
COMPOSITA
AB
SAMUELE KLEIN de SZAD,
ORD.S. BASILII M. INCOLLEGIO GR^ECI
RITUS CATHOLICORUM VINDOBONENSI AD S. BARBARAM EPHEMERIO;
LOCUPLETATA VERO, ET IN HUNC
ORDINEM REDACTA A
GEORGIO GABRIELE SINKAI,
EJUSDEM ORDlNIS , AA. LL. PHIL.
ET SS. TH. D.
FINDOBON Ttp. Josephi Nob. de Kurzbqck. M.DCC.LXXX.
595 Dicţionarul general al literaturii române
Ilustraţia
PBTfttf MAIOR, ISTORIA ROMANILOR, fSiS
H G T 6 P i i!
n 8 B T f 5
^'len^TSd fGDMiTvHHdGOP ^AiîRîii,
^TOIIHÎÎ
A §
n § T P $ ffi ii I <x> P &HM0 - 0*NM3frHN,
ţffWTOflOfl, UiH A4 .*N%AiţdT$A Rf A KOBfHAltfM
m Ofurafi^H KeigGK j? Kifpi©? reatfâoof.
''Şes*-***	*î4
ii if li $ Ă' if.
«£ Kp^fia Tvncrp<fM£ a Oyi!Har^cM’rxi|VH OyHr#jâpM ^hh Htţţift.
ale unor domnitori şi boieri şi cele publice, bisericeşti, mănăstireşti deţineau cărţi şi reviste din Occident, unele de apariţie recentă. Mari boieri ca, într-o perioadă anterioară, stolnicul Constantin Cantacuzino, iar mai târziu, Dinicu şi Iordache Golescu, ierarhi învăţaţi precum Iacob Putneanu, Iacob Stamati, Veniamin Costache au întreprins acţiuni culturale ce preludează şi susţin ofensiva iluministă. în Transilvania unirea unei bune părţi a românilor ortodocşi cu Biserica Romei a făcut posibilă întemeierea de şcoli româneşti şi trimiterea elevilor celor mai buni la studii superioare în universităţi din Roma, Viena, Budapesta. înapoiaţi de acolo, aceştia au devenit în secolul al XVIII-lea factori ai unei mişcări de cultură, numită de către D. Popovici „Renaşterea ardeleană", consacrată sub denumirea Şcoala Ardeleană. Rolul determinant în pregătirea şi declanşarea acesteia l-a avut episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, iar corifeii mişcării sunt Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu. Stimulată de gândirea occidentală, acţiunea iluministă românească se diferenţiază în contextul european prin accentuate caractere proprii, în raport cu radicalismul i. francez, cel românesc se caracterizează prin moderaţie. în Transilvania el a fost modelat de ideologia absolutismului luminat, promovată de împăratul Iosif II. Mulţi dintre propagatori fiind, şi aici, şi în Principate,
teologi, preoţi, călugări, adoptarea unui anticlericalism deschis se excludea prin definiţie. Altul decât în ţările Apusului era suportul social al i. Neexistând o burghezie consolidată, demersurile pentru „luminare" ale unor învăţaţi — în afară de corifei, sunt de menţionat, între alţii, Vasile Aaron, Ioan Bar ac, Ioan Molnar Piuariu, Damaschin Bojincă, Radu Tempea, în Transilvania; Gh. Lazăr, I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Eufrosin Poteca ş.a., în Ţările Române — au fost sprijinite, la sud de Carpaţi, de boieri — fraţii Golescu, Iancu Văcărescu ş.a. Proveniţi din ţărănime, unii din mica nobilime rurală, iluminiştii ardeleni năzuiau la ridicarea neamului exclusiv prin cultură, fără un program de transformări sociale adânci. Ei concep schimbarea în bine a soartei ţărănimii şi a păturilor de mijloc pe căi paşnice, legale. De aceea au dezaprobat răscoala lui Horea. Mai presus de problema socială, cărturarii ardeleni situau însă cauza naţională. Ideea emancipării naţionale prin „luminare", prin întemeiere de şcoli, prin cultivarea limbii, prin răspândirea învăţăturii la sate polarizează întreaga lor activitate. Aceasta s-a materializat în lucrări în primul rând de istorie şi filologie, obiectivele esenţiale fiind dovedirea originii romane a poporului român, a continuităţii lui în Dacia şi a latinităţii limbii române. Pe lângă istorii, gramatici, dicţionare, au fost întocmite cărţi şi broşuri de iniţiere în filosofie, logică, etică, teologie, ştiinţe juridice, geografie, etnologie, ştiinţele naturii, precum şi de îndrumare practică: pomărit, creşterea stupilor etc. Profesori, mulţi dintre ei, la Blaj, sprijinitori cu toţii ai şcolilor româneşti din Transilvania, iluminiştii ardeleni au creat un învăţământ ce avea să devină model pentru cel din Principate, întemeiat, de altfel, de către Heliade şi Asachi cu concursul unor continuatori ai Şcolii Ardelene, ca Gh. Lazăr, Damaschin Bojincă, Florian Aaron, Vasile Fabian-Bob. Sub impulsul mişcării iluministe au luat naştere în Transilvania, în Moldova şi în Muntenia, teatrul şi presa. întemeietori ai primelor periodice de durată au fost Heliade, Asachi şi G. Bariţiu. Literatura română datorează Şcolii Ardelene singura epopee încheiată, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, scriere de o factură modernă accentuată, care include, transpuse în ficţiune sau purtate în „sertarele" textelor din subsolul poemului, şi dezbateri de idei, exprimând cele mai temerare atitudini din cuprinsul i. românesc.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, passim; D. Popovici, La Litterature roumaine â V epocjue des Lumieres, Sibiu, 1945; Romul Munteanu, Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Bucureşti, 1962; Al. Piru, Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964,234-270; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966; Duţu, Coordonate, 291-327; Rotaru, O ist., I, 61-76; Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975; Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978; Şcoala Ardeleană, I-II, îngr. Florea Fugariu, introd. D. Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1983; Micu, Scurtă ist., 1,90-133; Micu, Ist. lit., 47-63.	D.	Mc.
ILUSTRAŢIA NEAMULUI NOSTRU, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din martie până în noiembrie 1915, în aprilie 1916, din iulie 1919 până în iunie 1920 şi din februarie până în mai 1921. Ca secretar de redacţie, în 1921 funcţionează I.C. Bibicescu. în 1919 subtitlul este „Literatură, artă, muzică".
Ilustraţiunea
Dicţionarul general al literaturii române 596
I.n.n. nu-şi propune să facă şcoală, primind de preferinţă colaborarea scriitorilor care prezintă faptele mari ale neamului, în anii 1915-1916 semnează versuri G. Cair, Smara, D. Teleor, Victor Eftimiu, I.U. Soricu, Al. Macedonski (Ţiganii), G. Gregorian, Şerban Bascovici, I. Gr. Perieţeanu, Ion Dragoslav, I. Al. Bran-Lemeny, C. Nutzescu, Ion Al-George, Mia Vlad, Al. Iacobescu, proză — V. Demetrius, Corneliu Moldovanu, D. Iacobescu ş.a. Lui Mircea Demetriade i se publică o piesă, „ermetism într-un tablou şi în versuri", datată 25 septembrie 1896. Cezar Pruteanu traduce versuri de Charles Baudelaire, Eugen Relgis transpune din Friedrich Nietzsche. în anii 1919-1920 I.n.n. publică în prima parte a fiecărui număr note biografice şi fotografii ale unor eroi ai primului război mondial, între care Eremia Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu, Ion Dragalina, David Praporgescu, iar în partea a doua, versuri semnate de G. Stratulat, C.A.I. Ghica, Al. Macedonski (Rondelul înecaţilor, Sonetul nestematelor, Sonetul puterii), Cridim (Christea N. Dimitrescu), A. Mândru, V. Voiculescu (Stema ţârii, Cântecul lebedei), G. Tutoveanu, C. Râuleţ, precum şi proză de Al. Cazaban, Al. Macedonski, Artur Gorovei, teatru de N.G. Rădulescu-Niger, traduceri din Byron şi Tolstoi. Alţi colaboratori: Constanţa Hodoş, Mihail Celarianu, Virgil N. Duiculescu.	I.H.
ILUSTRAŢIUNEA, periodic care a apărut la Bucureşti, săptămânal, între 18 septembrie 1860 şi 19 martie 1861. Proprietar şi editor al gazetei, subintitulată „Jurnal universal", era Carol Popp de Szathmary, iar redactor responsabil, AL Zanne, scriitor, traducător, publicist politic şi prieten devotat al lui Dimitrie Bolintineanu. I. trebuie socotită însă mai degrabă între periodicele lui Bolintineanu, deoarece în tot timpul apariţiei a susţinut punctele de vedere ale acestuia în chestiunile politice şi literare. Redactorii îşi propun, cum arată un articol-prospect, să asigure o publicitate întinsă cunoştinţelor folositoare şi ideilor care formează gustul artistic. I. publică o „Cronică" a evenimentelor politice, redactată adesea probabil chiar de D. Bolintineanu sau de Al. Zanne, diverse informaţii şi note referitoare la ştiinţă şi tehnică, foarte multe cugetări şi maxime. O serie de articole se ocupă de Cântecele populare, de definiţia poeziei după Aristotel, Bacon şi Fenelon, de starea literaturii şi a instrucţiunii la români. AL Zanne este autorul, între altele, alunei compilaţii privind teatrul englez premergător lui Shakespeare, iar D. Bolintineanu, al unei serii de Studii literare. Versificarea română. V. Alecsandri publică poeziile Emmi şi Stelele şi tot versuri trimite Gr. H. Grandea. D. Bolintineanu dă şi scrieri de inspiraţie istorică: Moartea lui Miron Costin logofătul ş.a. Dionisie Pop Marţian tipăreşte în I. relatări privitoare la o călătorie de la Cernavodă la Constanţa, prin teritoriul aflat sub administraţie otomană; atent la trăsăturile specific orientale, el semnalează cu entuziasm prezenţa elementului românesc. O ilustraţie bogată, variată, cu gravuri de cea mai bună calitate se adaugă articolelor, făcând din I. o publicaţie de bun nivel publicistic şi literar.	R.Z.
ILUSTRAŢIUNEA NAŢIONALĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din septembrie 1912 până în iunie 1914, din noiembrie 1915 până în iunie 1916, din ianuarie 1922 până în martie 1928 şi în ianuarie 1931. Directorul literar al publicaţiei este
C.	AL Ionescu-Caion (octombrie 1913 - februarie 1914), apoi Mihail Sorbul (martie-iunie 1914), secretar de redacţie este iniţial Christea N. Dimitrescu, care semnează Cridim (până în septembrie 1913), iar comitetul de redacţie în anii 1921-1928 îi include pe Elena Văcărescu, Simion Mândrescu, I. Bianu, Simion Mehedinţi. Din noiembrie 1915 îşi modifică titlul şi subtitlul, numindu-se „Ilustraţiunea. Revistă lunară enciclopedică". l.n. întruneşte condeie de diverse orientări, de la simbolişti ca Al. Macedonski şi I. Vinea până la tradiţionaliştii N. Iorga şi V. Voiculescu. Colaborează cu versuri Riria (Adela Xenopol), N. Mihăescu-Nigrim, G. Bacovia (Pulvis, Seară tristă, Serenadă), Cridim, Mircea Demetriade, D. Karnabatt, Ioan I. Pavelescu, I. Gr. Perieţeanu, Mihail Sorbul, cu proză — V. Demetrius, Oreste, N. Rădulescu-Niger, O. Tafrali, AL Macedonski (Bucureştii lalelelor şi ai trandafirilor), Zoe Verzea. Cronicile literare şi dramatice sunt semnate de Caion. Rubrica „Păreri literare" aparţine lui Mihail Sorbul (despre Mihai Săulescu) şi lui Mihail Dragomirescu (despre Carmen Sylva). în numărul 5/1916 apare o recenzie asupra romanului Thalassa de AL Macedonski, cu prilejul publicării versiunii româneşti. în anii 1921-1925 spaţiul cel mai întins se acordă evenimentelor politice, manifestărilor ştiinţifice din ţară şi din străinătate (congrese, conferinţe), iar în anii 1927-1931, întreprinderilor industriale, comerciale, financiare, articolele fiind însoţite de bogate şi variate ilustraţii alb-negru sau color. Alţi colaboratori: Ion Al-George, D. Nanu, Victor Eftimiu,
G.	Gregorian, I.A. Bassarabescu, N. Batzaria, Eugeniu Botez (Jean Bart), I. AL Brătescu-Voineşti, Lia Hârsu, Corneliu Moldovanu, Liviu Rebreanu, Radu D. Rosetti, Const. Râuleţ, Caton Theodorian.	I.H.
ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ, revistă literară apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 16 iunie 1891 până la 15 martie 1892. Emile Galii, ziarist cunoscut în epocă, a condus l.r. în calitate de proprietar şi editor. Din octombrie 1891 Eugen Vaian a asigurat redactarea revistei, în ale cărei pagini publică poezii, nuvele şi, sub pseudonimul S. Tal, cronici dramatice. Cu alte scrieri literare au colaborat I.C. Săvescu, Carol Scrob,
I.I.	Truţescu, Corneliu Basarabeanu (Corneliu Botez), Ludovic Dauş, G. Lungu, Şt. Scurtu şi W. Barca-Karbotti. în l.r. Ion Păun-Pincio tipăreşte poeziile In crâng, Seara, O felia şi Ţie. In primele trei numere AL Macedonski este semnatarul rubricii „Convorbire săptămânală", unde comentează diverse evenimente culturale şi politice. Apar şi câteva traduceri din Jules Verne, Frangois Coppee, Flaubert, Heine, Tolstoi şi V.S. Garşin.	R.Z.
ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ, revistă literară ilustrată apărută la Bucureşti, bilunar, de la 1 ianuarie până la 15 februarie 1903. Cu toate că nu este consemnată conducerea revistei, publicaţia
597 Dicţionarul general al literaturii române
Independentul
este condusă de către Al. Antemireanu, din moment ce el semnează un lung articol-program, în care vorbeşte, printre altele, de o criză a literaturii: „Criza financiară a trecut, dar criza literară continuă încă." Ieşirea din criză nu se aşteaptă de la cei vechi (B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc ş.a.), ci de la cei noi: „Avem o pleiadă de tineri, poeţi şi prozatori, un mănunchi de forţe care ar fi fost singure în măsură să creeze o mişcare literară. Ei n-au creat însă vreo mişcare, nu au provocat un curent nou." Se subînţelege că tocmai „provocarea" unui nou curent ar fi rostul publicaţiei. Cele patru numere ale l.r. sunt bogate şi destul de variate. Poezie publică
H.G.	Lecca, Al. Obedenaru, Radu D. Rosetţi, Iuliu Săvescu,
G. Ranetti, G. Tutoveanu, Spiru Hasnaş. în proză se remarcă fragmentele din romanul Dor nebun de Ludovic Dauş. Alte câteva proze, o traducere din N.V. Gogol de Em. Grigorovitza, câteva însemnări la rubrica „Din toată lumea", un firav sector critic fac sumarul unei publicaţii care, dacă ar fi continuat, ar fi dovedit probabil ţinută şi calitate.	V.	T.
IMAGINEA, periodic de literatură apărut la Bucureşti, între 15 mai 1934 şi iunie-iulie 1937, director-proprietar fiind
I.	Marinescu. Orientarea tradiţionalistă a revistei este susţinută
de autori puţin reprezentativi, în poezie mai ales: N. Mihăescu-Nigrini, G. Tutoveanu, N. Ţimiraş, Const. A.I. Ghika, Al. Gherghel ş.a. Proză scurtă semnează N. Batzaria, I.A. Bassarabescu, N. Porsenna, Al. Cazaban, Mihail Lungianu, D. Iov. Eseuri şi note critice dau Ion Sân-Giorgiu (Credinţe şi mafii literare, Misticismul lui Paul Claudel, Cuvinte despre dramă), N. Mihăescu-Nigrim (Poezia modernă) şi I. Marinescu (Un mare naţionalist -Octavian Goga, Marile figuri ale neamului — N. Iorga). I. face loc şi unor traduceri din Goethe, Nietzsche, Schopenhauer, Stendhal, Balzac, Maupassant, Emile Zola, Frangois Mauriac, Pierre Loti, Paul Verlaine.	AS.
IMBERIE Şl MARGARONA, carte populară. Originalul îndepărtat al acestei cărţi de dragoste şi aventuri este un roman cavaleresc francez din secolul al XV-lea, Histoire du vaillant chevalier Pierre, fils du comte de Provence, et de la belle Maguellonne, fille du roi de Naples. Romanul, tipărit prima oară la Lyon în 1453, s-a răspândit în paisprezece literaturi, ajungând la noi printr-un intermediar grecesc. Subiectul romanului (acelaşi şi în cartea populară), inspirat de legende medievale şi de elemente folclorice cu o largă răspândire în epocă, îl constituie peripeţiile neobişnuite care despart temporar doi îndrăgostiţi. Prelucrarea versificată neogreacă, tipărită începând din 1553 în numeroase ediţii veneţiene, urmează în general structura epică a romanului francez, pe care îl prescurtează şi căruia îi transformă parţial concepţia. Se renunţă la unele elemente cavalereşti — cultul onoarei şi simţul războinic — şi se modifică psihologia eroilor, sentimentul de amour courtois fiind transpus în cadru familial. Traducerea românească, datând din secolul al XVIII-lea, este o adaptare prescurtată şi conţinând unele elemente locale, făcută după versiunea neogreacă. Singura copie, din 1789, păstrată într-un miscelaneu de texte religioase,
aparţine logofătului Ioniţă (Niculae) Şoimescu, din părţile Muscelului, care a intitulat-o Istoria lui Imberie, fecior împăratului al Pravenţii. Naraţiunea se deschide în momentul în care Imberie câştigă, în urma unei întreceri cavalereşti, mâna Margaronei, fiica regelui din Moreea. încercând să se întoarcă în Provenţa, tinerii trec printr-o serie de aventuri al căror conflict (frecvent, ca motiv literar, în poeme şi romane medievale şi, de asemenea, într-o poveste din O mie şi una de nopţi) îl declanşează răpirea unui giuvaer de o pasăre de pradă. Plecat să găsească giuvaerul, Imberie este surprins de o furtună pe mare, prins de piraţi, vândut ca rob în Egipt, dar, îmbogăţit peste câţiva ani, el se întoarce, după o călătorie cu noi peripeţii, la Margarona, alături de care va domni în Provenţa. In literatura română, vechea povestire cavalerească dobândeşte factura unei naraţiuni de basm. O serie de particularităţi lingvistice, stilistice şi de conţinut integrează această carte în literatura populară românească. Versiunea conţine expresii şi mijloace stilistice de natură folclorică: „mă usuc ca floricica câmpului", „mor cu zile", „năravul nu şi-l schimbă"; Imberie este jelit de mama sa ca într-un bocet popular: „Lumina mea, ochişorii mei, sufle-ţelul meu, răzimarea bătrâneţilor mele vechi". Unele elemente trimit la tradiţii religioase specifice românilor: îndrăgostiţii sunt căsătoriţi de un mitropolit; crezându-şi soţul mort, „egu-meniţa" Margarona îi face „colivă şi parastas" etc. Deşi păstrat într-un singur manuscris, nu este exclus ca Imberie şi Margarona să fi cunoscut la noi o circulaţie mai mare.
Ediţii: Istoria lui Imberie, fecior împăratului al Provenţii, CPL, II, 11-25.
Repere bibliografice: Cartojan, Cărţile pop., II, 333-345; Piru, Ist. lit.,
1,458-459; Dan Simonescu, Introducere, CPL, II, 9-10; Lăudat, Ist. lit., II,
278-282; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 344-346; Dicţ. lit. 1900,449-450.	A.Sm.
INDEPENDANCE ROUMAINE, L’, publicaţie culturală apărută la Louvain-la-Neuve, în Belgia, între 24 ianuarie şi 7 martie 1977. Este editată de scriitorul Mihail Steriade, ca organ de presă al Centrului Cultural Român de pe lângă Universitatea din Louvain-la-Neuve. Revista prelua numele unui prestigios cotidian bucureştean apărut cu un secol în urmă, la 9 mai 1877, cu prilejul proclamării independenţei României. Primul număr este dedicat în întregime acestui important eveniment. Al doilea iese de sub teascurile tipografiei la 17 februarie 1977 şi este închinat Elenei Văcărescu la comemorarea a treizeci de ani de la moarte. Ultimul număr apare în ediţie specială, fiind consacrat României grav afectate de cutremurul din martie 1977. Deşi ocazională, revista a contribuit la o mai bună cunoaştere a României în Belgia.	S. /.
INDEPENDENTUL, cotidian politic şi literar apărut la Bucureşti între 25 august şi decembrie 1889,1 ianuarie 1892 şi 29 martie 1894,12 iunie 1899 şi 27 februarie 1900. Redactor răspunzător era Al. Kiriacescu, înlocuit apoi cu Gr. C. Manno. ,în 1893 director politic a fost P.C. Seraphem. între 5 ianuarie 1892 şi 14 februarie 1894 ziarul a editat şi un număr duminical
Independentul
Dicţionarul general al literaturii române 598
intitulat „Independentul literar ilustrat", sub conducerea lui Ilie Dimitrescu-Ghiocel. I. a publicat multă literatură, nu însă de cea mai bună calitate, aici fiind prezenţi de obicei autori mediocri. Domină schiţele, cele mai multe de factură naturalistă, printre colaboratorii cu lucrări de acest gen numărându-se V. Alecsandrescu, Gr. Mărunţeanu, Eugen Vaian, Al. Castriş, G. Russe-Admirescu, M. Leon, I. Dragomirescu-Ranu. Povestiri a dat şi Traian Demetrescu. în foileton sunt găzduite romane de Gr. Mărunţeanu şi Eugen Vaian. Poezii au apărut cu deosebire în suplimentul literar, sub semnăturile lui G. Russe-Admirescu, Ilie Ighel-Deleanu, Eliza Mustea, Artur Stavri, A. Naum-Ploieşteanu, Elena Sevastos, Aristide Cantilli, Th. D. Speranţia, I.C. Săvescu, I.N. Roman, I. Păun-Pincio, Al. Filioreanu. S-au reprodus şi versuri aparţinând lui Al. Macedonski. Sunt reluate şi unele poezii populare din colecţia alcătuită de Aurel Iana şi Sofronie Liuba. Critică literară s-a făcut puţină în I., însă articolele dovedesc o bună orientare. Cronici dramatice iscălesc V. Alecsandrescu, Al. Lăzărescu (Laerţiu) şi A. Alexandrescu-Dorna. Se ia apărarea poeziei lui M. Eminescu, asaltată de zelul imitatorilor, este ironizat Gr.N. Lazu, care îl atacase pe G. Coşbuc. Al. Macedonski recenzează, în termeni moderaţi, romanul Dan de Al. Vlahuţă. Scurte prezentări sunt dedicate unor scriitori europeni reprezentativi din secolul al XlX-lea, majoritatea francezi. Rubrica de traduceri este deosebit de bogată, cuprinzând transpuneri din scrierile lui Catulle Mendes, A. Houssaye, Al. Dumas, Alfred de Musset, M. Schwob, J. Lemaitre, Maupassant, Baudelaire, Heine, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi ş.a. Autorii tălmăcirilor, în general conştiincios făcute, sunt Vasile Alecsandrescu, I.S. Spartali, precum şi alţii, ascunşi sub pseudonime.	D.M.
INDEPENDENTUL LITERAR, revistă literară săptămânală apărută la Bucureşti între 14 februarie şi 20 martie 1894. Primele două din cele şase numere continuau numerotarea cotidianului „Independentul". Articolul-program, scris de G. Russe-Admirescu (Opiniunea publică), prea puţin susţinut de conţinutul revistei, militează pentru autoritatea criticii, pentru autonomia şi obiectivitatea ei. Unele articole polemice indică o orientare antijunimistă (se republică fragmente din satira lui M. Zamphirescu, Muza de la Borta-Rece) şi antisocialistă. Ţinta atacurilor este îndeosebi Anton Bacalbaşa, contestat de Toma Florescu şi acuzat de plagiat de G. Russe-Admirescu. în sprijinul acuzaţiei se traduce Le Colonel Ramollot de Charles Leroy, modelul lui Bacalbaşa pentru Moş Teacă. Alte comentarii critice sunt semnate de Şt.I. Slăvescu (Literatura şi politica, Traducătorii noştri). AL Macedonski, adulat de redactori (într-o schiţă biografică Russe-Admirescu îl numeşte „o figură gigantică"), colaborează cu articolul De pe culmea vieţei şi cu poezii (Psalmi moderni, Apolog ş.a.). Alte versuri, de factură minoră, aparţin lui Toma Florescu, G. Russe-Admirescu, Christescu-Podeanu, Cincinat Pavelescu. Cu proze scurte sunt prezenţi
C.I. Tudor, Gr. Mărunţeanu (acesta şi cu un fragment de roman), Toma Florescu. Poezii populare publică I.G. Bibicescu şi Şt.I. Slăvescu.	L	V.
INDRIEŞ, Alexandra (pseudonim al Gloriei Maria Barna; 13.111.1936, Oradea - 20.1.1993, Timişoara), prozatoare şi eseistă. Este fiica Constanţei Bama, profesoară, şi a lui Augustin Barna, contabil. Urmează Liceul Teoretic din Arad (1946-1953), apoi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1953-1954). în 1954 se înscrie la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, unde urmează cursurile timp de treisprezece luni, până în 1956, când este arestată şi condamnată pentru opiniile sale politice. Căsătorită cu Andrei Lillin, se stabileşte la Timişoara (1959). îşi încheie în 1972 studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (cursurile fără frecvenţă). îşi susţine doctoratul în filologie cu o teză despre Lucian Blaga (1980). După 1989 desfăşoară o intensă activitate pe tărâm politic. Un posibil portret al studentei Gloria Barna, cu eroismul şi naivitatea tânărului cărturar, se află în Justa de Paul Goma (1985).
Debutează publicistic în „Viaţa capitalei" (1954) şi editorial cu romanul Saltul în gol (1973), carte care ar fi trebuit să o sincronizeze pe I. cu generaţia ei literară. Amintirile din război ale Siminei, personajul central, parafrazează (rescriu) într-un limbaj modern pagini din D.R. Popescu, Nicolae Velea, Sorin Titel. Se simt influenţele lui Jean-Paul Sartre, Andre Gide, numele subversive ale anilor '50, şi se întrevăd procedeele Noului Roman francez. încercările Siminei de a realiza un cuplu cu Grigore, ezitările, revenirile, indecizia anunţă tentaţia psihologiei abisale, fascinaţia valorilor arhetipale. Vocaţia teoretică brutal exprimată şi voluptatea discuţiei privind construcţia romanescă fragmentează excesiv textul. Studiul Corola de minuni a lumii (1975), o „interpretare stilistică a sistemului poetic al lui Lucian Blaga", exprimă un efort conceptual demn de toată atenţia. Noosfera, primul capitol al cărţii, se sprijină pe aceste propuneri: „Câmpul semantic, concept fundamental care ne va ghida, este înţeles de noi ca totalitatea dinamică a conotaţiilor unui termen într-o anumită operă poetică, prin care se deplasează sensul fundamental şi ierarhia valorilor sale, ajungându-se în unele cazuri la transformarea sa din lexem în estem, deci într-un element nou, zămislit de poet şi posedând valoare estetică." în volumul Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga (1981), analizele din Corola de minuni a lumii sunt reluate, pornind de la statistica verbului. Alternative bacoviene (1984) şi Polifonia persoanei (1986) deplasează interesul către antropologie şi, nu în ultimul rând, către sociologie. în prima, literatura bacoviană e descoperită prin trei modele: expresionist, simbolist, socialist. Noutatea e a comparatismului dezinvolt al autoarei. Polifonia persoanei reia, dintr-un unghi nou, studii mai vechi publicate în revista „Orizont". Atenţia se îndreaptă acum către cercetările lui Eduard Pamfil, liderul cercului timişorean de bionică. Cutia de chibrituri
(1987), „roman scris între 7 decembrie 1979 şi 28 noiembrie 1982", întâlneşte altă generaţie literară, nu fără a repune în discuţie idei care animau experimentul romanesc la sfârşitul deceniului al şaptelea. Criticul are la îndemână toate mostrele pentru a face incursiuni în literatura lui D. Ţepeneag, Sorin
599 Dicţionarul general al literaturii române
Informaţia
Titel, George Bălăiţă, autori care atrăgeau atenţia la începutul anilor şaptezeci prin verva lor novatoare. Dar şi Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Cuşnarencu, Gheorghe Iova, optzeciştii performanţi ai prozei, o pot considera pe I. colegă de baricadă postmodemă. Prima pagină a cărţii e consacrată „instanţelor narative", care sunt A. Ochiul cu vedere fragmentară, X. Necunoscuta în timpul liber, K. Tri(ş)or la porţile hazardului, O. O voce albă etc. Nu voinţa de a face roman experimental i s-a reproşat autoarei, ci stilul aluziv în exces, pulverizarea personajelor. Cutia de chibrituri este, ca şi alt roman semnat de I., Două-trei minute (1984), ilustrarea unei vocaţii intelectuale. Un sertar întredeschis (1995), care a fost editat postum, e mai puţin un pariu intelectual şi mai mult un jurnal care devine roman. Carte testamentară, romanul încearcă să ofere imaginile esenţiale ale Scriitorului — ale insului arhetipal care creează. Nimic despre viaţa particulară a lui Andrei Lillin, soţul pierdut devenit personaj, nimic despre viaţa privată a Iuliei, care ar putea să o reprezinte pe Alexandra, Autoarea, dar nimic dincolo de acest optativ, şi el ţinut sub supravegherea unei inteligenţe intratabile. Locţiitorii, mediatorii ar merita încrederea. I. îi învesteşte cu toată iubirea care a rămas neinvestită. Jurnalele (încă) inedite ale scriitoarei, aflate la Biblioteca Centrală a Universităţii de Vest din Timişoara, sunt complementare acestei cărţi.
SCRIERI: Saltul în gol, Timişoara, 1973; Corola de minuni a lumii. Interpretare stilistică a sistemului poetic al lui Lucian Blaga, Timişoara, 1975; Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1981; Alternative bacoviene, Bucureşti, 1984; Două-trei minute, Bucureşti, 1984; Polifonia persoanei, Timişoara, 1986; Cutia de chibrituri, Bucureşti, 1987; Un sertar întredeschis, Timişoara, 1995.
Repere bibliografice: Şerban Foarţă, „Saltul în gol", O, 1973, 43; Laurenţiu Ulici, Viaţa în proză, RL, 1973,45; Livius Ciocârlie, „Corola de minuni a lumii". Alexandra Indrieş - dificultăţi învinse, T, 1976,19; Ciobanu, însemne, II, 326-329; Adrian Dinu Rachieru, „Alternative bacoviene", O,
1984,	36; Brânduşa Armanca, Efecte geometrice, O, 1984, 48; Şerban Foarţă, „Alternative bacoviene", 0,1986,49; AL Călinescu, „Polifonia persoanei", CRC, 1987,10; Aurel Sasu, Literatură prin gaura cheii, TR, 1988, 12; Gheorghe Grigurcu, Confesiune deghizată, RL, 1988, 16; Nicolae Manolescu, Polifonie romanescă, RL, 1988, 16; Ioan Holban, Textul şi ciornele, CRC, 1988, 31; Cornel Ungureanu, Perpetuum romanesc, O, 1988, 31; Ion Simuţ, „Polifonia persoanei", F, 1988,10; Ruja, Parte, I, 160-163; Cornel Ungureanu, Alexandra Indrieş - primul roman postum, 0,1995,3; Dicţ. scriit rom., II, 588-590.	C.	U.
INDRIEŞ, Elena (1.U.1951, Geoagiu, j. Hunedoara), poetă şi eseistă. Este fiica Aureliei Indrieş (n. Marghita), pianistă, şi a lui Iosif Indrieş, avocat. Urmează între 1970 şi 1974 Facultatea de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii din Bucureşti, înscriindu-se apoi la Facultatea de Filosofie, unde studiază până în 1979, fără a-şi lua licenţa. Redactor la Editura Eminescu (1975-1977) şi la Editura Univers (1978-1991), pleacă apoi în Suedia, unde studiază limba şi literatura franceză la Universitatea din Stockholm (1994-1996). Colaborează la revistele „Generaţii" (Timişoara), „Luceafărul", „România
literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Scriitorilor din Suedia (din 2002). în 1983 îşi susţine doctoratul cu teza Elemente heracliteene în universul liric al poeţilor din Transilvania.
Cartea de debut, Trepte sub pleoape (1985), conţine eseuri şi poeme aproape „epice", urmărind evoluţia sentimentului de dragoste care transformă un univers interior. Din perspectiva celui de-al doilea volum, Dimensiuni ale poeziei române modeme (1989), se pot identifica în poezia scrisă de I. motive care trimit la elementele primordiale (aer, apă, foc, pământ), asociate fie elanului generat de iubire, fie disoluţiei pe care aceasta o provoacă. Apare astfel oscilaţia între lumină şi întuneric, care duce la involuţia şi la stingerea sentimentului. Privirea, ca oglindă a interiorităţii, devine aproape un laitmotiv, ilustrând gama largă a sentimentului, de la suferinţă la plenitudine şi din nou la pustietate. La pierderea iubirii, durerea este resimţită fizic, iar singura alinare rămâne protecţia dragostei materne: „Mamă, sub pleoapa primordială a pântecului/ ascunde-mă/ acum când orice lucru atins/ se schimbă-n durere." Versul piere şi el odată cu pierderea sentimentului: „Despre iubire n-am să vorbesc./ De-atâta linişte au început să-mi crească/ solzi peste buze." Dimensiuni ale poeziei române modeme este un exerciţiu eseistic ce urmăreşte să identifice motive presocratice la câţiva poeţi transilvăneni (Lucian Blaga, Octavian Goga, Aron Cotruş şi Ştefan Aug. Doinaş). Cele patru elemente primordiale sunt identificate, toate, în poezia lui Lucian Blaga, autoarea găsind şi influenţe goetheene în tratarea lor în lirică şi în filosofie, ceea ce confirmă coeziunea operei blagiene. La Octavian Goga, analiza se focalizează în principal pe ipostazele pe care le îmbracă lumina în scrierile acestui poet mesianic. în eseul consacrat liricii lui Aron Cotruş accentul cade numai pe două elemente, pământul şi focul, iar ultima secţiune, dedicată simbolismului acvatic la Ştefan Aug. Doinaş, pune în discuţie, sub influenţa teoriei lui Gaston Bachelard, simbolismul ochiului în paralel cu cel al oglinzii acvatice, înţeleasă ca oglindă a pământului. Volumul îşi propune un obiectiv pretenţios, pe care îl atinge în bună parte.
SCRIERI: Trepte sub pleoape, Bucureşti, 1985; Dimensiuni ale poeziei române modeme. Motive presocratice în poezia transilvană, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Hristu Cândroveanu, „ Trepte sub pleoape", CNT, 1986, 10; Gheorghe Iancovici, Funcţia cognitivă a pleoapei, F, 1987, 4; Lucian Alexiu, Critică şi valoare, „Arcade", 1990,1.	M.	Dr.
INFORMAŢIA ZILEI, cotidian politic apărut la Bucureşti de la 26 noiembrie 1941 până la 6 august 1944 şi de la 24 până la 29 august 1944. Ziarul iese sub direcţia lui I. Ştefănescu-Gruiu, apoi a lui Gr. Malciu, care este şi administrator-delegat, men-ţionându-se în subtitlu: „Cel mai răspândit şi mai bine informat ziar popular". Colaboratorii acestui periodic de politică guvernamentală elogiază politica lui Ion Antonescu şi succesele armatei române de pe frontul de Est. Numeroase reportaje de pe front sunt semnate de Constantin Virgil Gheorghiu (Jurnalul de front, Un preot de 60 de ani în Marina Regală, Reporterul fotograf, Un tânăr model, Un comandant, Omul care a trăit două
Institutul
Dicţionarul general al literaturii române 600
sute de zile în fundul mării), autorul elogiind virtuţile armatei române şi dezvăluind cumplitele realităţi trăite de populaţia de dincolo de Prut sub ocupaţia bolşevică. Reporterul va face vogă în literatura momentului cu câteva volume axate pe acest subiect. Un evocator al atmosferei de altădată a Bucureştilor se vădeşte a fi Victor Eftimiu, în reportaje ca Busturile din Cişmigiu, Case vechi bucureştene, Grădinile Bucureştilor. Mircea Damian scrie despre E. Lovinescu, iar Petre Bellu semnează proză. Cu numărul 458/1943, Tudor Arghezi îşi inaugurează rubrica „Bilete de papagal", pe care o însoţeşte de o notă explicativă: „Nemaiputând să apară într-o minusculă foaie deosebită, iată-le intercalate într-un nou spaţiu, crâmpeie de fiţuică în dâra de vânt a unui tren." în urma publicării pamfletului Baroane (625/1943), numărul următor, care conţinea un alt pamflet, Schimbarea la faţă, este confiscat, ziarul interzis, iar autorul, poetul Cuvintelor potrivite, arestat şi închis în lagărul de la Târgu Jiu. I.z. reapare pentru scurt timp la 24 august 1944, dar nu rezistă decât patru numere.	M. Pp.
INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „ALEXANDRU PHILIPPIDE", instituţie de cercetare a Academiei Române. A fost înfiinţat la Iaşi în anul 1927, ca urmare a demersurilor începute cu un an înainte de profesorii G. Pascu şi A. Philippide şi a funcţionat ca departament al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii. A luat numele lui A. Philippide după moartea acestuia, în 1933. Scopul institutului, precizat în statutul adoptat în 1934, era la început acela de a tezauriza informaţii referitoare la limba, literatura şi folclorul românesc şi de a le oferi spre studiere specialiştilor. Pe lângă institut funcţiona şi un Cerc de studii, unde erau susţinute comunicări de profil. Activitatea s-a diminuat după 1940, din cauza circumstanţelor politice şi a războiului. Această situaţie a durat până în 1949, când, reorganizându-se Academia Română, la Iaşi a luat fiinţă o filială a acesteia. Aici a funcţionat, din acelaşi an, Institutul de Istorie şi Filologie. Secţia de Filologie avea două sectoare: de lingvistică (condus de Gavril Istrate) şi de istorie literară (condus de N.I. Popa). Au fost angajaţi N. Bagdasar, Al. Claudian, G. Ivănescu, I. Lăzărescu, Şt. Cuciureanu ş.a. Din 1963 Secţia de Filologie a Institutului de Istorie şi Filologie a devenit Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor, primind şi un local propriu (în casa construită în 1842 de Mihail Kogălniceanu şi care a aparţinut între 1918 şi 1950 lui Mihail Sadoveanu). în 1974 Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor a trecut în subordinea Facultăţii de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi. Din martie 1990 a adoptat vechea denumire şi a redevenit unitate a Academiei Române. Conducerea Institutului a fost asigurată la început de G. Pascu şi de Iorgu Iordan, cărora le-au succedat AL Dima (1949-1966), N.I. Popa (1966-1967), N.A. Ursu (1967-1970), Alexandru Teodorescu (1970-1975), Vasile Arvinte (1975-1976), Silvia Buţureanu (1976-1984), Al. Andriescu (1984-1990), Dan Mănucă (din 1990). între 1975 şi 1984 Stelian Dumistrăcel a fost director adjunct. Din 1994 Constantin Ciopraga, membru de onoare al Academiei Române, a fost numit director onorific.
Activitatea de cercetare ştiinţifică a Institutului a fost reorganizată în 1967, spre a răspunde proiectelor Secţiei de Filologie a Academiei Române. Au fost înfiinţate departamente de lexicologie-lexicografie, dialectologie, toponimie, istorie literară şi folclor. în urma angajării unui număr sporit de cercetători, s-a trecut la elaborarea unor lucrări de anvergură: Dicţionarul limbii române, Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina, Tezaurul toponimic al României. Moldova, Dicţionarul literaturii române, Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei. Pentru realizarea unei baze de date corespunzătoare, s-a întocmit un chestionar dialectal (de I.A. Florea, Zamfira Mihail, Dragoş Moldovanu şi Ion Nuţă, în 1968), un chestionar folcloric şi etnografic general (de I.H. Ciubotaru, în 1970), un chestionar toponimic şi entopic general (de Dragoş Moldovanu, în 1976). Ca urmare a răspunsurilor primite la aceste chestionare, a anchetelor directe, a investigaţiilor în biblioteci şi arhive, au fost stocate câteva milioane de informaţii. Treptat, acestea au început să fie prelucrate şi valorificate în domeniile specifice. în 1978 s-a editat Dicţionarul limbii române, tomul XI, partea 1, litera Ş. Au apărut părţile 1 (în 1997) şi a 2-a (în 2002), urmând să fie încheiată partea a 3-a din tomul XIII cuprinzând litera V, precum şi literele W, X, Y, să se definitiveze şi literele E şi L. în 1987 s-au tipărit primele părţi din Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina, continuate, în 1997, de volumul al doilea. în 1993,1995 şi 2002 s-au publicat trei volume de texte dialectale, întregite în 1997 de un studiu asupra specificului anchetei dialectale. în 1991 şi în 1992 au apărut două volume din Tezaurul toponimic al României. Moldova, cel de-al treilea (Toponimia Moldovei în documente scrise în limbi străine) fiind, de asemenea, tipărit. în seria „Caietele Arhivei de folclor a Moldovei şi Bucovinei" s-au realizat, începând cu 1979, 11 volume, cuprinzând studii şi antologii referitoare la specii folclorice precum balada, colinda, cântecul bătrânesc ori la specificul unor zone şi obiceiuri.
în 1979 a apărut Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, lucrare de referinţă în domeniu, care cuprinde 1311 articole privitoare la autori, traducători, cronicari, copişti, folclorişti, specii folclorice, opere anonime, reviste şi ziare, societăţi literare. Este vorba de cea dintâi sinteză de amploare pentru perioada respectivă, cu o structură riguroasă, cu informaţii exacte şi, de multe ori, ignorate până la data publicării ei. Specificul literar este înţeles şi urmărit dintr-o perspectivă modernă, de la interpretarea celor dintâi manifestări până la aceea a marilor scriitori din secolul al XlX-lea. Articolele au o structură monografică, adaptată caracteristicilor tipului de scriitor, de periodic ori de specie analizate, fiind urmate de ample bibliografii. Sunt înregistraţi autorii străini traduşi şi este oferită lista traducătorilor a căror activitate este discutată sub vocea corespunzătoare, facilitând investigarea relaţiilor cu alte literaturi. Autorii lucrării, distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române, sunt Stănuţa Creţu, Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Ion Lăzărescu, Dan Mănucă, Algeria Simota, Rodica Şuiu, Alexandru Teodorescu, Constantin Teodorovici, Maria Teodorovici, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Lucia Berdan, Constanţa Buzatu, Lucia Cireş, Ion H. Ciubotaru
601 Dicţionarul general al literaturii române
Institutul
şi Corneliu Morariu (norme lexicografice). Ca urmare a experienţei dobândite, membrii departamentului de istorie literară au început să lucreze la Dicţionarul literaturii române din secolul al XX-lea (1900-1950), colaborând din 1995 la proiectul prioritar al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Dicţionarul general al literaturii române. Istoricii şi criticii literari din Institut au publicat, în nume propriu, numeroase volume şi studii, în edituri şi în reviste din ţară şi din străinătate, fiind distinşi cu premii acordate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Internaţională a Criticilor de Teatru sau de importante publicaţii de specialitate. Unii cercetători sunt redactori-şefi, redactori-şefi adjuncţi sau membri în colectivele redacţionale ale unor publicaţii academice, universitare ori profesionale, atât din ţară, cât şi de peste hotare. După ce au alcătuit unul dintre cele mai bogate fonduri de documente etno-folclorice din ţară, cercetătorii folclorişti au trecut la realizarea unor monografii tematice, unele vizând zone precum valea Şomuzului Mare sau Tecuciul, altele privind obiceiuri şi ceremonialuri calendaristice ş.a.m.d. Totodată, rezultatele cercetărilor sunt prezentate în şedinţe de comunicări lunare, în sesiuni ştiinţifice anuale, cu ocazia manifestărilor ştiinţifice organizate de Filiala Iaşi a Academiei Române, de Universitatea „Al. I. Cuza" sau de alte foruri ştiinţifice din Iaşi, din ţară şi din străinătate. Periodic, în organizarea Institutului, au loc şi manifestări ştiinţifice cu caracter internaţional. Din 1934 în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»" au fost inserate, pe lângă studii de lingvistică, şi cercetări de stilistică şi critică literară (semnate, între alţii, de Leo Spitzer, G. Ivănescu, Grigore Scorpan, Petru Caraman, Iorgu Iordan ş.a.). Din 1956 a început să apară revista „Studii şi cercetări ştiinţifice", cu o serie de Filologie care va deveni „Anuar de filologie" (1964) şi apoi „Anuar de lingvistică şi istorie literară" (1965). Institutul întreţine relaţii de colaborare cu instituţii similare din Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Ucraina şi realizează un schimb eficient de publicaţii ştiinţifice cu institute şi biblioteci din numeroase ţări.
Repere bibliografice: [Cronici de activitate], ALIL, 1.1,1956-t. XXXVIII,
1998,	„Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»", 2000-2003; Mircea Ciubotaru, Vlad Cojocaru, Gabriela Haja, Institutul de Filologie Română „A. Philippide" (1927-2002), Iaşi, 2002.	DM.
INSTITUTUL DE ISTORIE LITERARĂ Şl FOLCLOR, instituţie de cercetare creată în 1932 la Bucureşti şi condusă de
D.	Caracostea; a funcţionat pe lângă Catedra de istorie a literaturii române moderne şi folclor din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Aici au avut loc, începând din iarna anului 1932 şi continuând în anul următor, reuniuni în care au făcut mărturisiri literare scriitori importanţi: Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti, Cincinat Pavelescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, N. Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Jean Bart, D. Nanu, Nichifor Crainic, G. Bacovia, Cezar Petrescu. Prin intermediul acestor mărturii, D. Caracostea
dorea să lumineze aspecte privitoare la creativitate, geneza operei literare, raportul dintre viaţă şi creaţie. Organizatorul şi-a exprimat intenţiile în Câteva lămuriri, plasate ca prefaţă la fragmentele autobiografice oferite de Octavian Goga, şi apoi în volumul al doilea din Critice literare (1944). Institutul s-a remarcat şi prin câteva serii de tipărituri pe care le patronează. In prima serie au intrat D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, Prolegomena argheziană şi Cum plăsmuia Eminescu; Eufrosina Dvoicenco, Viaţa şi opera lui C. Stamati; D.R. Mazilu, Diaconul Coresi şi „Luceafărul" lui Eminescu - Expresia gândirii, text critic şi vocabular; Nestor Camariano, Primele încercări literare ale lui
C.	Negruzzi şi prototipurile lor greceşti; D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu şi Santa Cetate. Intre utopie şi poezie; Ariadna Camariano, Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti; G.C. Nicolescu, Ideologia literară poporanistă. în seria a doua au fost incluse mărturisiri literare (O. Goga şi L. Rebreanu), cele mai multe apărând mai întâi în „Revista Fundaţiilor Regale", în 1941-1942. în seria a treia, „Bibliografii", s-au tipărit bibliografia istorică, literară, politică, socială şi economică a lui N. Iorga, lucrare realizată de Barbu Theodorescu. Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu de
D.	Popovici şi bibliografia semnată de Barbu Theodorescu au fost premiate de Academia Română. Institutul lui D. Caracostea va fi preluat şi reorganizat de Academia Română, devenind o instituţie de cercetare pe care o va conduce G. Călinescu.
Repere bibliografice: Mărturisiri literare (organizate de D. Caracostea în anii 1932-1933), îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1971.	I.D.
INSTITUTUL DE ISTORIE Şl TEORIE LITERARĂ „G. CĂLINESCU", instituţie de cercetare a Academiei Române. A început să funcţioneze la Bucureşti, cu personal propriu, de la 1 martie 1949, iniţial numindu-se Institutul de Istorie Literară şi Folclor. Director este din 1951 G. Călinescu, care va rămâne în această funcţie până la moartea sa, survenită în martie 1965. După un scurt interimat, la conducerea Institutului, care se va numi de acum înainte Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", a fost numit în 1966 Alexandru Dima, din 1973, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar din 1993 până în 2003 director este Dan Grigorescu. Directori adjuncţi au fost Ion Vitner (1952-1955) şi Mihai Novicov (1955-1973). în calitate de secretari ştiinţifici au funcţionat I.C. Chiţimia, Stancu Ilin, Ionel Oprişan, Mircea Anghelescu, Mihai Moraru, Michaela Şchiopu, Nicolae Mecu, Adriana Mitu şi Laurenţiu Hanganu. Institutul are şi o „preistorie" a sa, făcând într-un fel legătura cu preocupările Institutului de Istorie Literară şi Folclor condus de D. Caracostea, pe care îl continuă. înainte de reorganizarea Academiei Române în 1948, G. Călinescu, mutat de la Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti, obişnuia să se întâlnească cu scriitorii de seamă ai epocii la Catedra sa de la facultate. în prezenţa profesorului şi a asistenţilor săi, autorii citeau din opera lor şi răspundeau la întrebări cu caracter biografic. Cineva lua note amănunţite (de obicei „scribul" era Valeriu Ciobanu) şi manuscrisul devenea document istorico-li-terar. în acest mod au fost chestionaţi Mihail Sadoveanu, Gala
Institutul
Dicţionarul general al literaturii române 602
Galaction, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu ş.a. în momentul când preşedintele Academiei, Traian Săvulescu, tatonează posibilitatea înfiinţării unei reţele de institute, G. Călinescu poate să spună că un institut de istorie literară exista la Facultate. Pentru a fi şi mai convingător, el aducea pe masa preşedintelui o seamă de volume de „cercetări literare", toate înseriate sub emblema Institutului ce funcţionase sub conducerea lui D. Caracostea. în 25 octombrie 1948 secretarul general al Academiei „dă citire listei institutelor de cercetare ale Academiei", între care figurează şi institutul propus de G. Călinescu. în 21 octombrie 1948 are loc o şedinţă a Secţiei de ştiinţa limbii, literaturii şi artei, unde preşedintele secţiei, Mihail Sadoveanu, anunţă că pentru Institutul din Bucureşti „este desemnat director dl profesor G. Călinescu". Tot în acest important act se precizează că „Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti are în primul rând misiunea de a pregăti elaborarea ştiinţifică a unei istorii a literaturii române." Drept colaboratori ştiinţifici (cum erau numiţi membrii Institutului) sunt propuşi Ovidiu Papadima, Al. Piru, Valeriu Ciobanu, G.C. Nicolescu şi Harry Brauner (pentru folclor). Aceleaşi propuneri apar şi în procesele-verbale ale şedinţelor secţiei din
22	decembrie 1948 şi 19 ianuarie 1949. Dar Prezidiul Academiei, în şedinţa sa din 3 martie, numeşte doar doi colaboratori, pe Ovidiu Papadima şi pe Valeriu Ciobanu, retribuiţi cu începere de la 1 martie 1949, ceilalţi fiind remuneraţi de Ministerul Educaţiei şi învăţământului. Primii colaboratori aveau următoarele teme de cercetare: un studiu bibliografic analitic al publicaţiilor socialiste şi alcătuirea unei culegeri de folclor (Ovidiu Papadima); relaţii literare între scriitorii ruşi şi români (Valeriu Ciobanu). Din mărturiile păstrate în scrisori şi acte reiese că G. Călinescu îi va încredinţa ani la rând lucrări ştiinţifice lui Al. Piru, deşi acesta nu figura în statul de funcţiuni, fiind plătit din fondul nescriptic. A venit apoi în Institut I.C. Chiţimia, căruia i s-a încredinţat postul de secretar ştiinţific. Curând, profesorul G. Călinescu va fi scos de la catedră de noua echipă condusă de stomatologul I. Vitner. Vor fi eliminaţi din facultate şi asistenţii săi, însă G. Călinescu se va strădui să-i îndrume spre activitatea de cercetare. Unii dintre ei vor fi arestaţi pentru aşa-zise „delicte politice" sau vor fi trecuţi la „munca de jos" (Al. Piru). în 1952 apare primul tom al revistei Institutului, „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor". Tinerii rămaşi la Universitate continuau să vină la Institut, care îşi mutase sediul în Bulevardul Republicii nr. 73. în jurul lui Călinescu se crease o insulă a cercetării literare, unde se utiliza un alt limbaj critic, în comparaţie cu cel oficial, proletcultist, din „obsedantul deceniu". Cercul colaboratorilor se lărgeşte an de an, la un moment dat în Institut lucrând personalităţi de prim rang ale culturii noastre, dar şi mulţi cercetători la început de drum. Sunt de remarcat D. Panaitescu- Perpessicius, Tudor Vianu, D.I. Suchianu, C.I. Botez, Floria Oprescu, Al. Bistriţianu, Elena Piru, Dinu Pillat, Elena Purica, Gheorghe Vrabie, Vladimir Streinu, Lucia Cancenian, Dora Littman, Dan Hăulică, Liliana Fischer, Sorin Alexandrescu, Eugenia Oprescu. Sub conducerea lui G. Călinescu, Institutul se transformă curând într-un centru al valorificării moştenirii literare, pentru că
însăşi Academia îşi dădea în acei ani girul pentru reconsiderarea valorilor naţionale. Se păstrează un contact strâns cu cei mai importanţi scriitori în viaţă, care continuau să vină la Institut precum odinioară la Facultate, se întreprind anchete de documentare printre cunoscuţii şi familiile scriitorilor mai vechi. Asemenea activităţi, privite cu toată seriozitatea, erau încredinţate unor personalităţi cu multă experienţă în domeniul istoriei literare, după cum se poate citi, spre pildă, într-un referat al directorului despre D.I. Suchianu: „Numit colaborator ştiinţific la 1 aprilie 1951, confirmat asistent în noua schemă din 1 august. Face anchete consemnate în rapoarte săptămânale spre a strânge material documentar scriptic şi iconografic de la descendenţii şi familiile scriitorilor români. Foarte cultivat, talentat şi plin de ingeniozitate, cu multe relaţii în lumea scriitorilor. în scurtă vreme a colecţionat un material foarte bogat despre A. Lăzărescu-Laerţiu, Ronetti-Roman, Jean Bart, Octav Botez, Izabela Sadoveanu, Mihai Codreanu etc." S-a constituit astfel o arhivă compusă din manuscrise literare, corespondenţă, portrete, fotografii, cărţi cu adnotări şi alte acte. Toate acestea înainte de a fi fondată o instituţie precum Muzeul Literaturii Române. Dar ponderea cea mai mare în activitatea Institutului o deţinea cercetarea literară propriu-zisă. S-au realizat studii cu caracter monografic asupra unor scriitori, iniţiindu-se o serie intitulată Istoria literaturii române în monografii, s-au elaborat studii asupra folclorului literar românesc, făcându-se investigaţii şi înregistrări pe teren. Exemplul îl dădea G. Călinescu prin monografiile sale despre Mihai Eminescu, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri, N. Filimon. Alţi colaboratori studiau metodic scriitori români sau străini, cercetările lor finalizându-se în articole publicate îndeosebi în revista Institutului, despre Honore de Balzac, I.L. Caragiale, N.D. Cocea, Victor Crăsescu, Nikolai Dobroliubov, Gala Galaction, Vsevolod Garşin, N.V. Gogol, Vladimir Korolenko, Victor Hugo, Alfred de Musset, Liviu Rebreanu, Wladisîaw Reymont, Pierre de Ronsard, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Taras Sevcenco, Jonathan Swift, Mark Twain, H. G. Wells, Oscar Wilde, Paul Zarifopol. în domeniul cercetării folclorului, sub egida Institutului apare în 1953 primul tom, Poezia, din Antologie de literatură populară (cu o prefaţă de G. Călinescu). Urmează alte două volume, Basmul (1956) şi Legende, povestiri şi snoave (1967), sub îngrijirea lui I.C. Chiţimia. Substanţa antologiei o constituia folclorul clasic din culegerile consacrate, la care s-au adăugat materiale inedite adunate de cercetătorii Institutului. Nici urmă însă de „folclor nou", promovat de propaganda comunistă şi favorizat de funcţionari obedienţi ai regimului. Acest fapt nu a trecut neobservat şi, deşi antologia a fost premiată de Academie, ea va fi dur atacată de ideologii partidului, în temutul oficios de partid „Lupta de clasă", incriminându-se devieri de la linia ideologică oficială, îndeosebi aşa-numitele poziţii obiectiviste. G. Călinescu a înţeles repede că, de fapt, atacul era dirijat împotriva sa, nu împotriva autorilor masivelor tomuri antologice, I.C. Chiţimia, Ovidiu Papadima, Gheorghe Vrabie. Scrie, în consecinţă, câteva articole pe tema „actualităţii" folclorului şi se hotărăşte să realizeze, la Institut, sub conducerea sa, un
603 Dicţionarul general al literaturii române
Institutul
Manual de folclor, în care să lămurească principalele aspecte teoretice ale domeniului. La acest proiect s-a lucrat ani în şir, fără a se ajunge la finalizare. Capitole din Manualul de folclor au apărut în revista „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor" sau au fost incluse de colaboratori în lucrările proprii. G. Călinescu însuşi a realizat şi a publicat un important studiu, care a stârnit ecouri polemice în cercetarea folcloristică românească, intitulat Arta literară în folclor, introdus apoi în primul volum al Istoriei literaturii române, apărut sub egida Institutului în 1964. Gheorghe Vrabie a primit în 1997 Premiul Herder, îndeosebi pentru lucrările întreprinse în Institut: Balada populară română (1966), Structura poetică a basmului (1975). Ovidiu Papadima a scos monografia Literatura populară română (1968), iar I.C. Chiţimia Folclorul românesc în perspectivă comparatistă
(1971). Generaţiile care au urmat au continuat tradiţia cercetării folclorului. Astfel, I. Oprişan a înmănuncheat Basme fantastice româneşti (I—III, 2002), culese de-a lungul anilor din toate zonele ţării, iar Iordan Datcu a elaborat, în ultimul deceniu, remarcabile instrumente de lucru: Dicţionarul etnologilor români, (I—III, 1998-2001) şi Repere în etnologia românească (2002). în 1959 a început redactarea tratatului academic Istoria literaturii române, sub conducerea lui G. Călinescu ieşind doar primul volum. Pentru G. Călinescu, continuitatea valorilor literaturii noastre a constituit o preocupare constantă. într-o pagină manuscrisă din iunie 1949, el atrăgea atenţia Academiei cum că de la „barca" forului academic lipsesc „pânze şi catarge", numind pe Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, Al. A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Mihai Codreanu, Cezar Petrescu, V. Voiculescu, personalităţi de prim rang care nu erau academicieni sau fuseseră de curând înlăturaţi din Academie. Propunea, de asemenea, să se discute „fenomenul Maiorescu", foarte important pentru dezvoltarea organică a culturii noastre. Planurile Institutului oglindesc grija profesorului pentru apărarea valorilor literaturii române. Astfel, se studiau scriitorii „dificili" sau „problematici", potrivit etichetărilor criticii oficiale, ca, de pildă, Octavian Goga, Mateiu I. Caragiale sau Hortensia Papadat-Bengescu. Şedinţele săptămânale de sâmbăta de la Institut, unde profesorul citea sau interpreta texte ale marilor clasici români şi străini, călătoriile de studii la bisericile şi mănăstirile monumente de artă şi cultură feudală urmăreau toate acelaşi scop: familiarizarea colaboratorilor cu valorile durabile.
După moartea lui G. Călinescu s-a încercat păstrarea atmosferei instaurate de profesor. Noii directori, prin lucrările editate în timpul mandatului lor, au constituit repere şi imbold pentru generaţiile de cercetători ce s-au format în cadrul institutului. Astfel, Al. Dima a tipărit, în 1967, volumul Conceptul de literatură universală şi comparată, şi în 1969, Principii de literatură comparată, carte impunătoare prin amploarea informaţiei şi expunerea sistematică a principiilor teoretice. în 1971 îi apare cartea Arta populară şi relaţiile ei, o reluare mult lărgită a unui studiu de succes din 1939, Conceptul de artă populară. Zoe Dumitrescu- Buşulenga se distinge prin cercetările Eminescu. Cultură şi creaţie (1976) şi Eminescu şi romantismul german
(1986), o sinteză a preocupărilor sale de eminescologie fiind volumul din 1989, Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură. Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a îndreptat deopotrivă spre cultura şi umanismul Renaşterii, ca în Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Sofocle
(1974)	şi Umanismul artelor (1975), reprezentând dezvoltarea unor sugestii generoase preluate de la Tudor Vianu. în ultimul deceniu la conducerea Institutului s-a aflat Dan Grigorescu, personalitate descinsă tot din „mantaua" lui Tudor Vianu. în Institut au continuat să se redacteze lucrări fundamentale. în 1968 se edita volumul al doilea al tratatului Istoria literaturii române. De la. Şcoala Ardeleană la Junimea, sub redacţia lui Al. Dima. Volumul al treilea, Epoca marilor clasici, va fi scos de sub tipar în 1973, redactor responsabil fiind Şerban Cioculescu. Deşi proiectul nu a fost realizat integral, alte două volume fiind blocate din cauza rigorilor ideologice de partid (aşa cum s-a întâmplat şi cu Istoria României), tratatul a marcat un moment distinct în istoriografia literară românească, dovedind totodată capacitatea Institutului de a coordona forţele de specialitate din întreaga ţară şi disponibilitatea cercetătorilor de a redacta capitole importante de istorie literară. Marin Bucur iniţiază şi coordonează o Istorie a literaturii române contemporane, realizând, împreună cu un colectiv, un prim volum, Poezia (1980). Peste timp, în 1995, Academia Română a încredinţat Institutului o altă lucrare de anvergură, Dicţionarul general al literaturii române, care cuprinde forţele de cercetare din întreaga ţară şi chiar specialişti din afara graniţelor României. Sunt trataţi într-o singură lucrare, fără precedent ca dimensiuni şi complexitate, toţi scriitorii români din ţară şi din diaspora, dar şi reviste, curente literare, instituţiile din domeniu etc., într-un cuvânt cultura românească de pretutindeni şi de totdeauna. Dicţionarul, al cărui iniţiator şi coordonator general este Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a reprezentat un examen dificil pentru toţi cercetătorii din sistemul academic, institutul bucureştean jucând rolul de laborator-pilot al întregii lucrări. O lucrare complexă, de anvergură, asumată încă din anii 70 de un colectiv condus de Cornelia Ştefănescu, iar în prezent de Michaela Şchiopu, este Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1914). în 1980 s-a încheiat primul volum, pentru ca în 2002 să se ajungă la al şaptelea volum. Foarte apreciate în străinătate, ele au meritul întâietăţii în cercetarea comparatistă, la alcătuirea lor lucrând cercetători din toate generaţiile. în cadrul Institutului au fost elaborate Bibliografia analitică a cărţilor populare laice (1976-1978), ai cărei autori sunt Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu, antologia Texte uitate - texte regăsite (I-II, 1999-2002), incluzând pagini identificate în manuscrisele şi cărţile româneşti vechi, Bibliografia I.L. Caragiale (I-II, 1997) şi alte lucrări de acelaşi gen. De aici îşi trag substanţa volumele semnate de Marin Bucur: Opera vieţii O biografie a lui I.L. Caragiale (I-II, 1989-1994) şi ediţia critică I.L. Caragiale, Opere (I-IV, 2000-2002), în îngrijirea lui Stancu Ilin, Constantin Hârlav şi Nicolae Bârna, inclusă în colecţia „Opere fundamentale", sub auspiciile Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Un colectiv coordonat de Al. Săndulescu şi format din Stancu Ilin, Nicolae Mecu, Ionel Oprişan, Corina Popescu, Despina
Institutul
Dicţionarul general al literaturii române 604
Tomescu, Mihai Vornicu a cercetat periodicele vremii, punând la punct cea mai completă bază de date despre B.P. Hasdeu. Printre instrumentele de lucru elaborate în Institut trebuie trecute şi monografiile de reviste din secolul al XlX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea, la care au lucrat aproape un deceniu George Muntean, Bucur Ţincu, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin ş.a., sub coordonarea lui Paul Cornea şi Ovidiu Papadima. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate seria Documente şi manuscrise literare (I-VI, 1967-1993), publicate de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu şi Andrei Nestorescu, Dicţionarul de termeni literari (1976), alcătuit de Mircea Anghelescu, Mioara Apolzan, Nicolae Balotă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gh. Ceauşescu, Marcel Duţă, Radu Hâncu, George Muntean, Mihai Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, sub coordonarea lui Al. Săndulescu, şi Dicţionar cronologic. Literatura română (1979), având ca autori pe Mircea Anghelescu, Dorina Grăsoiu, Emil Mânu, Nicolae Mecu, Mihai Moraru, I. Oprişan, Despina Spireanu, coordonatori fiind I.C. Chiţimia şi Al. Dima.
Repere bibliografice: Stancu Ilin, G. Călinescu şi certitudinea continuităţii, RITL, 1979,4; Cornelia Ştefănescu, G. Călinescu sau „Seriozitatea glumei estetice", Bucureşti, 1996,19-51,141-149.	S.	I.
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ SI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUŞCARIU“, instituţie de cercetare a Academiei Române. A fost înfiinţat la Cluj la 1 octombrie 1919, pe lângă noua Universitate, numindu-se în toată perioada interbelică Muzeul Limbii Române. S-a constituit ca urmare a deciziei Consiliului Dirigent din 27 august 1919, fiind una dintre realizările culturale şi ştiinţifice de prim rang ale Marii Uniri. Aşa cum reiese din programul publicat de Sextil Puşcariu, iniţiatorul şi directorul instituţiei, în buletinul „Dacoromania", noul aşezământ urma să continue elaborarea Dicţionarului limbii române (adesea denumit şi Dicţionarul Academiei), sarcină pe care Academia Română i-o încredinţase lui Sextil Puşcariu încă din 1906, şi să elaboreze „studii dialectale şi lexicografice prin adunarea de material la faţa locului, prin chestionare trimise în toate ţinuturile româneşti şi prin îndemnarea specialiştilor la conlucrare". Una din preocupările de căpetenie era elaborarea unui Atlas lingvistic român, activitate care a presupus, alături de dăruirea lui Sextil Puşcariu, munca devotată a doi dintre elevii săi, Sever Pop şi Emil Petrovici, ultimul ajutat, pentru dialectele sud-dunărene, de Ştefan Pasca şi de Theodor Capidan. Eforturile s-au concretizat, între 1938 şi 1943, în editarea a şapte volume din Atlas... (patru din ancheta întreprinsă de Sever Pop şi trei din cea înfăptuită de Emil Petrovici) şi a unui tom de Texte dialectale. Cât priveşte Dicţionarul limbii române, la a cărui redactare au participat, în principal, Constantin Lacea şi Theodor Capidan, secondaţi de N. Drăganu, C. Diculescu,
D.	Evolceanu, Teodor Naum, Şt. Pasca, Yves Auger,
A.I. Rădulescu-Pogoneanu, sub îndrumarea aceluiaşi Sextil Puşcariu, munca echipei a dus, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la editarea literelor A-C şi F-L, până la
cuvântul lojniţă, adică aproximativ a unei treimi din întreaga lucrare. Făurit după modelul instituţiilor similare existente în Occident de la începutul secolului al XX-lea, Muzeul Limbii Române se năştea în capitala unei Transilvanii în care avuseseră loc sensibile mutaţii social-politice, marcate de dispariţia Muzeului Ardealului (Erdelyi Museum) şi a Universităţii maghiare. Emulaţia care a caracterizat climatul cultural în acele momente e de presupus să fi avut o influenţă, până la urmă polemică, şi în ceea ce priveşte alegerea numelui institutului românesc. Pe de altă parte, confruntările de idei au stimulat atmosfera de deschidere, prin excelenţă interdisciplinară, a şedinţelor de comunicări de luni şi apoi de marţi seara, pe care le organizau muzeiştii. De unde şi transformarea revistei „Dacoromania" (1920-1940,1943-1948), unde se publicau textele dezbătute, dintr-o publicaţie de strictă specialitate, într-una cu profil de largă dezbatere filologică, istorico-literară, etnografică şi folcloristică, istorică şi de istoria culturii. Muzeul Limbii Române a reprezentat şcoala la care s-au format şi s-au afirmat nu numai lingvişti şi filologi precum Vasile Bogrea, George Giuglea, G. Kisch, G.D. Serra, Al. Procopovici, Dimitrie Macrea, Ioan Pătruţ, Romulus Todoran ori Mircea Zdrenghea, ci şi folclorişti precum Ion Muşlea, alături de istorici literari ca Petre Grimm, G. Bogdan-Duică, Ion Breazu, Ion Chinezu, N. Drăganu, Iosif Pervain şi de filologi ca Liviu Onu. Cel mai de seamă istoric literar, afiliat grupării în perioada războiului, cu totul deosebit ca formaţie şi deschidere culturală, în raport cu oricare altul, rămâne însă Dimitrie Popovici, ale cărui cercetări referitoare la modernizarea culturii româneşti vor da fructele deplinei maturităţi mult mai târziu, prin Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Liviu Petrescu, Mircea Muthu, după ce au catalizat gândirea altor istorici literari, de la Mircea Zaciu la Ion Vlad. Reorganizat în 1952, prin decizia Prezidiului Academiei Republicii Populare Române de a restructura cercetarea ştiinţifică, Muzeul Limbii Române devine Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, cu o secţie de folclor până la desprinderea acesteia într-o instituţie de sine stătătoare. Institutul includea şi un colectiv de lingvistică şi de istorie literară maghiară. Funcţionând sub egida Academiei şi, pentru o scurtă perioadă, în anii '80, sub aceea a Universităţii „Babeş-Bolyai", Institutul a contribuit, între 1969 şi 2002, la publicarea Dicţionarului limbii române, cu tomuri pentru literele O, R, T, Ţ şi U, a patronat continuarea editării într-o „serie nouă" a Atlasului lingvistic român (ancheta Emil Petrovici), din care au apărut şapte volume mari şi patru volume mici, interpretative, apoi cele două chestionare — ALRI şi ALRII — şi volumul introductiv al acestuia din urmă. în paralel a girat editarea unei suite de tomuri din Noul atlas lingvistic român pe regiuni, dedicat graiurilor româneşti maramureşene, transilvănene şi bănăţene. Spiritul muzeiştilor, caracterizat prin interdisciplinaritate, deschidere culturală, probitate ştiinţifică şi, nu în ultimul rând, prin umor, nu a încetat să călăuzească şi munca istoricilor literari formaţi la aceeaşi şcoală. într-o epocă de cruntă represiune, poetului Lucian Blaga i s-a oferit posibilitatea de a lucra la o temă anume strecurată, cu complicitatea unora din susţinătorii săi taciţi, în planul ce cercetare al Institutului, Românii în
605 Dicţionarul general al literaturii române
Institutul
periodicele germane din Transilvania în secolul al XVIII-lea. Tiberiu Rebreanu, fratele marelui prozator, într-o vreme în care Fanny şi Puia Rebreanu continuau să fie hăituite, a găsit un loc de muncă tot aici. Pentru un răstimp, între două arestări, la colectivul de lexicografie maghiară a lucrat Nicolae Balotă. O scurtă perioadă a activat, în cadrul colectivului de istorie literară românească, Vasile Fanache. Alături de Liviu Rusu, Iosif Pervain a reuşit să introducă în tematica de studiu subiecte greu de politizat, dedicate Şcolii Ardelene. Noua generaţie de istorici şi critici literari, afirmată după anii '60, a numărat printre membrii săi pe Elena Stan, Maria Ciurdariu, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu, Ion Istrate, Mariana Vartic, Doina Modola, Augustin Pop, Ioan Milea, dar şi pe Constantin Colhon şi Corin Braga. Lor li s-au adăugat, în ultima perioadă, mai tinerii Doru Burlacu, Călin Teutişan, Magda Wăchter, Ioana Tămâian şi Tudor Flăndrăbuţ. într-o formulă restrânsă, grupul de cercetători de la Cluj-Napoca, din care făceau parte Elena Stan, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu, Ion Istrate şi Mariana Vartic, a beneficiat de sprijinul lui Paul Cornea în elaborarea unor investigaţii interdisciplinare, cuprinse în volumul De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, apărut în 1982. Acelaşi colectiv elaborează două lucrări fundamentale pentru cultura română: Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, la a cărui redactare au participat Ion Istrate, Ioan Milea, Doina Modola, Augustin Pop, Mircea Popa, Aurel Sasu, Elena Stan, Valentin Taşcu şi Mariana Vartic, şi Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989, definitivată de acelaşi colectiv (colaborator, la un moment dat, a fost şi istoricul literar maghiar Mozes Huba). în paralel cercetătorii colaborează la Dicţionarul general al literaturii române. Aflat într-o perioadă de înnoire, caracterizată printr-o dificilă schimbare a ştafetei între generaţii, gruparea de cercetare de la Cluj continuă să creadă în virtuţile şcolii pe care o reprezintă, în decursul timpului, ca directori ai Institutului au activat Sextil Puşcariu (1919-1940), Al. Procopovici (1941-1946), Ştefan Pasca (1946-1948), Emil Petrovici (1949-1968), Ioan Pătruţ (1968- 1974), Dumitru Pop (1974-1976), Octavian Schiau (1976-1989), Ion Mării (1990-1992, şi din 1999), Eugen Beltechi (1992-1998), Liviu Petrescu (1998-1999).
Repere bibliografice: Lingvistica clujeană la aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, CLG, 1966, 2; Iorgu Iordan, Sextil Puşcariu, CLG, 1966, 3; Dacoromania. Bibliografie, Bucureşti, 1983, passim; Eugen Beltechi, „.. Acea instituţie ce mi se pare a fi una din cele mai frumoase", TR, 1995,10.	/. /.
INSTITUTUL DE LITERATURĂ, instituţie care a funcţionat din 1921 până în 1929 la Bucureşti, condusă de un comitet universitar sub preşedinţia lui Mihail Dragomirescu. După cum se preciza în statutul constitutiv, scopul Institutului era: ,,a) de a studia în mod ştiinţific din punct de vedere biblio-filologic, istoric şi literar operele de valoare ale literaturii române şi capodoperele literaturii universale; b) de a deştepta şi cultiva gustul publicului pentru adevăratele creaţii în domeniul
literaturii; c) de a selecţiona producţiile literare curente; d) de a promova producţia literară şi de a-i da o direcţie în concordanţă cu idealul cel mai înalt artistic." Mijloacele prin care se proiecta atingerea ţelurilor constau în descoperirea şi păstrarea manuscriselor, ca şi a tuturor ediţiilor ştiinţifice ale literaturii clasice române şi străine, publicarea de traduceri din literaturile străine şi realizarea de transpuneri din literatura română în limbi străine, susţinerea de cursuri, seminarii, conferinţe, instituirea de premii. între membrii Institutului figurau, în 1922, Gheorghe Adamescu, George Baiculescu, A. Bădăuţă, Al. Bogdan, Victor Brătulescu, Emilian I. Constantinescu, G. Murnu, D. Panaitescu, Scarlat Struţeanu, precum şi studenţii G. Călinescu, Gheorghe Cardaş, Şerban Cioculescu,
D.	Ciurezu, Ion Colan, Pompiliu Constantinescu, Mihail Gregorian, Teodora Ioachimescu, Alexandrina Istrătescu, Avram Todor. în anul întemeierii consiliul universitar de conducere era constituit din Mihail Dragomirescu — preşedinte, Constanţa Marinescu — casier, Scarlat Struţeanu — redactor, N. Russu — secretar, Emilian I. Constantinescu — bibliograf, Gh. Adamescu, N.N. Condeescu, Aurelia Simian, Al. Bogdan, Al. Beliş, Al. Ţuţuianu, membri. Institutul a organizat săptămânal comunicări şi discuţii la Fundaţia „Principele Carol" (miercurea) şi la Universitate (marţea). Conferinţele se ţineau în fiecare duminică la Fundaţia „Principele Carol". Acestora li se adăugau saloanele literare săptămânale, care aveau loc joia şi sâmbăta. Dintre comunicări sunt de amintit: Al. Ţuţuianu despre lucrarea lui Ferdinand Brunetiere, L'Evolution des genres, Gh. Marinescu despre Estetica lui Benedetto Croce, Ioan Lupu despre critica ştiinţifică în concepţia lui Emile Hennequin, Scarlat Struţeanu despre emoţia estetică în concepţia lui Henri Bergson, Victor Basch, J.G. Frazer, Lucien Levy-Briihl ş.a., Constantin N. Ionescu despre estetica lui M.J. Guyau, Constanţa Valescu despre estetica hegeliană, Scarlat Struţeanu despre cartea lui Hans Larsson, tradusă în limba franceză, La logique de la poesie, iar Şerban Cioculescu despre eseul Belphegor al lui JulienBenda. „Scopul Institutului — scria M. Dragomirescu — este de a canaliza literatura sănătoasă, simplă şi clasică — trăsătura caracteristică a spiritului românesc — şi de a înlătura tot ce e boală, manierism şi inovaţii fără valoare." Institutul era, în viziunea lui M. Dragomirescu, o „bursă a valorilor", acceptată fiind literatura de orientare clasică şi respins un tip de literatură taxat drept „eczemă", blam care viza „poezia nouă", promovată de E. Lovinescu, simbolismul, gândirismul. Cu o asemenea orientare, I. de L. şi mai cu seamă directorul său au stârnit nu de puţine ori reacţii de respingere, numeroase atacuri venind din partea lui N. Iorga, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Mircea Ştefănescu. Adversari plini de tenacitate, pe care i-a suportat cu o anume înţelepciune, a avut Dragomirescu chiar în Universitate. De pildă, în 1926, Universitatea, nemulţumită de existenţa Institutului, aduce problema în consiliul profesoral al Facultăţii de Litere, „procuror" fiind numit Ovid Densusianu. Concluzia: „Noi avem nevoie de un singur institut, şi acela va trebui să fie de cultură, nu de literatură. Institutul de cultură este Universitatea. Profesorul să nu cultive în studenţi slăbiciuni anumite şi să nu-i lase să-şi piardă vremea."
Institutul
Dicţionarul general al literaturii române 606
Pe deasupra, profesorului M. Dragomirescu i se imputa că îşi ţinea examenele foarte rar, nu respecta datele fixate, lipsea mult din ţară, era ocupat cu diverse comitete şi comisii. Ceea ce nu se poate nega însă este faptul că manifestările I. de L. au creat ambianţa propice pentru afirmarea unui număr apreciabil de studenţi care vor deveni nume cunoscute. Revistele care i-au oglindit orientarea au fost „Falanga", seria 1926-1929 („revistă gălăgioasă şi absurdă" — aprecia G. Călinescu), şi „Buletinul Institutului de Literatură" (1921-1929). Alte reviste care au susţinut Institutul au fost „Flamura" (Craiova), „Mioriţa", „Clipa".
Repere bibliografice: Institutul de Literatură. Statutul constitutiv, Bucureşti, 1922; I. Valerian, De vorbă cu dl Mihail Dragomirescu, VL, 1926, 11; Călinescu, Ist lit. (1941), 571; Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975,114-119.	'	I.D.
INSTITUTUL DE LITERATURĂ Şl FOLCLOR AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A REPUBLICII MOLDOVA, instituţie de cercetare care a luat fiinţă în Chişinău la 1 martie 1999 prin fuzionarea Institutului de Istorie şi Teorie Literară cu secţia Folclor Literar din cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor. Prima instituţie de tip academic în domeniul cercetării literaturii şi folclorului din Republica Moldova a fost Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (1946-1958), parte componentă a Bazei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS (din 1949 — Filiala Moldovenească a acestei Academii). Directori au fost Ion D. Ciobanu (1946-1952), promotor al teoriei antiştiinţifice despre două limbi şi două culturi de sine stătătoare, moldovenească şi română, şi romanistul Andrei Borşci (1952-1958), care a promovat ideea unităţii moldo-române de limbă şi a încurajat acţiunile de valorificare a moştenirii literare. Din 1958 cercetările filologice se desfăşoară în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură, ai cărui directori au fost istoricul literar Iosif Vartician (1958-1961), adept declarat al ideologiei oficiale în problemele ştiinţei şi culturii, urmat de lingvistul Nicolae Corlăteanu (1961-1969), de istoricii literari Simion Cibotaru (1969-1984) şi Haralambie Corbu (1984-1988), de lingvistul Silviu Berejan (1988-1991). între anii 1950 şi 1980, prin eforturile istoricilor literari şi ale folcloriştilor, au fost elaborate şi publicate la Chişinău zeci de lucrări colective, dintre care sunt de amintit Istoria literaturii moldoveneşti (1958), Schiţe de folclor moldovenesc (1965), Relaţii literare şi folclorice moldo-ruso-ucrai-nene (1967), în limba rusă, Folcloristică şi folclor (1970), Studii despre romantismul şi realismul moldovenesc din secolul XIX (1970), Naţional şi internaţional în literatură, folclor şi limbă (1971), în limba rusă, Profiluri literare (1972), Genuri şi specii folclorice (1972), De la cronografie la literatura modernă (1974), Estetica folclorului moldovenesc (1974), Creaţia populară moldovenească (I-XVI, 1975-1983), Moştenirea lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea (1976), în limba rusă, Cercetări de istorie literară (1978), Critica şi procesul literar contemporan (1979), Schiţe ale relaţiilor literare moldo-ruso-ucrainene (I—III, 1978-1982), Istoria literaturii moldoveneşti (I-III, 1986-1989) ş.a. Studii monografice şi culegeri de articole au semnat Gheorghe Bogaci, Vasile Coroban, Eugeniu Russev,
Haralambie Corbu, Efim Levit, Constantin Popovici, Ion Vasilenco, Andrei Hâncu, Grigore Botezatu, Simion Cibotaru, Pavel Zavulan, Nicolae Băieşu, Efim Junghietu, Leonid Curuci, Victor Cirimpei, Mihail Dolgan, Nicolae Bileţchi, Sava Pânzaru, Anatol Gavrilov, Eliza Botezatu, Andrei Hropotinschi, Sergiu Moraru, Andrei Ţurcanu, Veronica Bâtcă ş.a. Fără a fi scutite de neajunsuri, explicabile şi prin imposibilitatea cercetării fenomenului literar şi folcloric în integralitatea sa din cauza interdicţiilor impuse de autorităţi, lucrările editate de Institut au o valoare documentară însemnată, servind şi în prezent drept repere în continuarea cercetărilor. La 9 aprilie 1991, în urma divizării Institutului de Limbă şi Literatură, a fost creat Institutul de Istorie şi Teorie Literară (directori, Anatol Gavrilov, 1991-1993, şi Vasile Ciocanu, 1993-1999). Institutul şi-a orientat activitatea în următoarele direcţii: literatura veche, literatura modernă, literatura din perioada interbelică, literatura contemporană, literatura comparată şi teoria literară, iar ulterior a intrat în atenţie şi folclorul literar, prin reîncadrarea în colectiv a specialiştilor în materie. Problema principală în aceşti ani o constituie reîntregirea ariei şi valorificarea ştiinţifică a folclorului şi moştenirii literare, depăşirea consecinţelor nefaste ale „teoriei" despre cele două limbi, două literaturi, două culturi naţionale (moldovenească şi română), care a deformat optica istorico-literară în multe dintre lucrările elaborate anterior şi a determinat şi o practică editorială păgubitoare. Se depun eforturi pentru integrarea cercetărilor în contextul general românesc. A fost pregătită în colaborare cu cercetătorii din România culegerea de tip monografic Un veac de aur în Moldova (1643-1743) (Chişinău-Bucureşti, 1996), au apărut O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia de Mihai Cimpoi (Chişinău, 1996), precum şi alte lucrări despre literatura română, studii monografice despre scriitori de seamă din trecut şi din prezent, au fost îngrijite ediţii de opere ale lui Nicolae Costin, Constantin Stamati, Al. Mateevici, Constantin Stere sau din creaţia scriitorilor basarabeni din perioada interbelică. Institutul are un program de propagare a valorilor literare şi folclorice, aplecându-se şi asupra literaturii contemporane, prin organizarea şi participarea la diferite simpozioane şi conferinţe ştiinţifice, prin articole publicate în presă, emisiuni radiofonice şi televizate. Instituţia are un număr de patruzeci de cercetători, printre care membri activi şi membri corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Haralambie Corbu, Mihai Cimpoi, acesta ales şi membru de onoare al Academiei Române, Nicolae Bileţchi), doctori habilitaţi şi doctori în filologie (Mihail Dolgan, Grigore Botezatu, Sava Pânzaru, Leonid Curuci, Andrei Hâncu, Nicolae Băieşu, Ion Ciocanu, Anatol Gavrilov, Victor Cirimpei, Sergiu Pavlicencu, Alexandru Burlacu, Ana Bantoş, Ion Plămădeală ş.a.). Institutul editează, împreună cu Institutul de Lingvistică, „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară" (din 1958 până în 1989, mai întâi sub titlul „Limbă şi literatură moldovenească"). Pe lângă Institut, funcţionează un consiliu pentru conferirea titlurilor ştiinţifice de doctor şi de doctor habilitat în domeniile literatura română şi folcloristică.	V.	C.
607 Dicţionarul general al literaturii române
Integral
INSULA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 18 martie până la 5 aprilie 1912 (trei numere). Ca şi alte publicaţii simboliste, precum „Revista celorlalţi", „Fronda", „Simbolul" sau „Grădina hesperidelor", I. reprezintă direcţia nouă, de inovare a expresiei artistice în poezie: „Nu mai credem în actualele formule şi nici în posibilitatea unei reabilitări a lor. înţelegem, prin urmare, să călcăm drumuri neumblate şi să născocim motive noi." Colaborează cu versuri I. Minulescu (Romanţă pentru după-amiază), G. Bacovia (Nervi de toamnă), Eugeniu Ştefănescu-Est, Claudia Millian, D. Iacobescu, D. Kamabatt, Mihai Săulescu, proză dă I. Dragoslav, iar eseuri scriu N. Davidescu, Eugeniu Sperantia, Mihail Cruceanu (Vitrina cărţilor tocite), Emil Isac (Din Cluj), C. Beldie (Un erou: Villiers de L'Isle-Adam). I. mai publică Observări contemporane de E. Lovinescu, Anchetele noastre, întâlnire cu statuia lui Ovidiu, note, informaţii şi reclame literare. Alţi colaboratori: Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Al. Viţianu, Şerban Bascovici.	I.H.
INTEGRAL, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 martie 1925 până în aprilie 1928, cu subtitlul „Revistă de sinteză modernă", la care se adaugă „Organ al mişcării moderniste din ţară şi străinătate". Avea o redacţie la Bucureşti, alcătuită din F. Brunea-Fox, Ion Călugăru, M.H. Maxy şi Ilarie Voronca, şi o alta la Paris, unde se aflau B. Fondane (B. Fundoianu) şi Hans Mattis Teutsch. I. este una dintre cele mai importante manifestări ale grupărilor de avangardă româneşti, sufletul ei fiind Ilarie Voronca. El şi semnează în primul număr un articol-pro-gram intitulat Suprarealism şi integralism, în care respinge suprarealismul în numele noii arte care trebuie să fie „constructivismul integral", rezultat al interferenţei artelor modeme: „poezie, muzică, arhitectură, dans, toate merg înlănţuite integral spre o gamă definitivă şi înaltă"; în locul dezagregării suprarealiste, se propune „ordinea de esenţă instructivă, clasică, integrală", integrarea în civilizaţia urbană modernă. Un precursor al modelului integralist pare să fie rusul N.C. Mihailovski (A. Nour, Un precursor integralist). Eterna problemă a luptei dintre vechi şi nou în artă este reluată într-un atac la tradiţie şi la modelul ei literar reprezentat de Cezar Petrescu. în articolul Precizări lui Cezar Petrescu şi etc. (5/1925) se promovează un nou mod de a înţelege tradiţia: „tradiţie numim a merge în pas cu vremea", aşadar „să arăm primăverile cu autoplugul şi să ne hrănim cu electricitate". Cu integralismul „începe stilul veacului XX", iar tradiţia lui ar fi cele şapte manifeste dada. De altfel, apariţia revistei fusese precedată de o pagină publicitară, sub formă de manifest, în care se spunea: „«Integral», fără protectoratul oficialităţilor majore şi minore, aduce la acelaşi numitor stindardele vitale, artistice. Dezveliţi de semidoctă, croim drum peste leşuri de şcoli şi inşi. «Integral» predică esenţa expresiei primare [...] Surzii n-au auzit nici acum. îndrăzneţii s-au alăturat de noi." „îndrăzneţii" sunt Ştefan Roii, Mihail Cosma şi Al. A. Philippide, care susţin sectorul de poezie, alături de Ilarie Voronca, F. Brunea-Fox, Ion Călugăru, Tristan Tzara. Din literatura universală sunt traduşi Ezra Pound, Max Jacob, F.T. Marinetti. Sunt prezentate şi alte personalităţi ale
avangardei apusene şi este comentată opera lui Brâncuşi, socotit un mare deschizător de drum. Toate numerele sunt ilustrate cu reproduceri după pictorii Camil Ressu, I. Ross, M.H. Maxy. Printre poeţii români cu care redactorii îşi găsesc afinităţi se numără, în primul rând, Tudor Arghezi, fenomenul numit „arghezianism" fiind socotit perfect compatibil cu vederile lor. Ca atare, în 1925 îl sărbătoresc pe poet la împlinirea vârstei de patruzeci şi cinci de ani şi anunţă apariţia iminentă a Cuvintelor potrivite, urmate de alte patru volume, proiectate a purta titlurile Cartea femeii frumoase (proză), Cartea copiilor (povestiri), Cartea câinilor, a mâţelor, a oilor şi caprelor (studii) şi Amintirile ierodiaconului Iosif Revista mai publică articole privitoare la arta modernă, teatru şi cinematograf, la regia scenică, decor şi costume, abordând totodată, dintr-o perspectivă nouă, filmul sau enunţând consideraţii despre arta mută (B. Florian), teatrul poetic, formula pirandelliană etc. Ilustrând schimbarea atitudinii exclusiviste din articolul-program şi deschiderea faţă de experienţele poetice noi, textele publicate la un moment dat fac o imparţială trecere în revistă: Georges Ribemont-Dessaignes este inclus în sumar cu un articol despre „dadaclysme", Mihail Cosma scrie despre futurism, Max Eichenberger despre suprarealism. Se mai inserează fragmente din scrisul lui Jean Cocteau, Jacques Copeau, Max Nordau. Pe lângă poezia lui Ion Călugăru, Şt. Roii, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, F. Brunea-Fox şi B. Fundoianu, se tipăresc versuri de Alfred Margul Sperber şi Rene Crevel. Despre teatru dă comentarii I.M. Daniel,
IHTEERDL
REVISTA de5II4TE® MDDERI/IA
ANULI
IPS.5
Integralism
Dicţionarul general al literaturii române 608
despre sport scrie Şt. Roii, iar cronica plastică îi revine lui M.H. Maxy. Prin noutatea atitudinii şi a scriiturii se remarcă prozele şi eseurile semnate de Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Gala Galaction.	M.	Pp.
INTEGRALISM, orientare în cadrul constructivismului românesc. Aderând la principiile mişcării constructiviste, i. le accentuează pe unele şi le aplică într-o manieră mai consecventă. Denumirea vine de la titlul revistei „Integral" (1925-1928). îndeosebi prin Ilarie Voronca, spiritus rector al tuturor periodicelor de avangardă apărute după „Contimporanul" şi înainte de „unu", dar şi prin alţi colaboratori ai acestora, publicaţia reia ideile directoare din „75 HP" şi „Punct". Noua revistă consideră că invarianta acelor idei este principiul integrării artelor în ansamblul civilizaţiei epocii. în „75 HP" Voronca lansa, împreună cu pictorul Victor Brauner, conceptul „picto-poezie", ilustrat prin construcţii grafice rezultate din combinarea cuvintelor în felurite figuri, de genul celor din Caligramele lui Guillaume Apollinaire. într-un articol din „Punct", poetul propunea drept nume pentru noua direcţie, pe care voia s-o traseze, termenul „sintetism". Rezumată lapidar în titlul revistei, ideea de sinteză era formulată explicit în articolul Glasuri: „Poezia, plastica, drama şi mai ales arhitectura, toate converg într-un acord abstract pe acelaşi drum arcuit ca o coardă: sinteza." Termenul e arborat programatic şi în arti-colul-manifest din primul număr al revistei „Integral": „Sintetizăm voinţa vieţii din totdeauna, de pretutindeni, şi eforturile tuturor experienţelor moderne." Situându-se în raport cu celelalte curente de avangardă, i. se revendică din dadaism, pe considerentul că: „dadaismul reprezintă, mai mult decât o atitudine de artă, o ideologie generală, o stare de spirit universalizată, cu repercusiuni în etică, filosofie, religie." Dar insurecţia denumită prin această vocabulă „nu putea fi decât o stare de spirit pregătitoare", având drept mobil voinţa de a provoca „scandalizarea generală" faţă de tot ce era perimat. Sarcina de a reclădi pe ruine o altă ordine existenţială şi-a asumat-o constructivismul. Tot din preocuparea de a construi ieşise şi cubismul, însă el era „o muncă de laborator, restrânsă numai la expresia plastică". Cubismul a fost învins de constructivism, pentru că acesta din urmă poseda un „caracter de viaţă în spaţiu". încorporându-şi futurismul şi integrând toate artele plastice în arhitectură, constructivismul a scos arta în stradă, devenind astfel „stilul epocii, expresia secolului". Concepţia constructivistă exclude suprarealismul care, instituind ca principii de artă „haşişul", „visul", „dezagregarea excesivă", se întoarce la un izvor din trecut, anume la expresionism, un „reeditor al complângerilor nazale romantice". „Feminin" în plan doctrinar, asemenea expresionismului, suprarealismul nu e în realizările de artă decât „o neschimbată repetare a cercetărilor dadaiste", cel căruia îşi „datoreşte mascat sistemul" fiind Tristan Tzara. în consecinţă, principiul integraliştilor va fi: „Nu dezagregarea bolnavă romantică suprarealistă, ci ordinea sinteză, ordinea esenţă constructivă, clasică, integrală." Premisa unui asemenea program este urbanismul. „Trăim
t»%
m®« 5 iutfe IMS
IF1TEKRL i
definitiv sub zodie citadină", proclamă articolul-program al revistei „Integral". Urbanismul implică „Inteligenţă-filtru. Lu-ciditate-surpriză. Ritm-viteză." Tehnica de comunicare scriptică devine jurnalismul, întrucât el „a intuit sensul vieţii moderne, exploatând brut o viaţă care nu cere interpret". Poezia va fi înlocuită de reportaj şi poetului i se va substitui — susţine în „unu" Paul Sterian — „cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie". Transformări de o asemenea anvergură duc şi la discreditarea individualismului. Integraliştii reactualizează aserţiunea lui Lautreamont, potrivit căreia poezia trebuie scrisă nu de imul singur, ci de toţi: „Nu indivizii arhangheli plutind peste societate; prinşi în angrenaj, trăim în, prin, pentru ea. Unul reprezenta, reprezentăm toţi." Eludând proza narativă, sub cuvânt că funcţia ei este îndeplinită cu mai multă eficacitate de reportaj, avangardiştii de orientare constructivisto-integralistă exaltă în schimb poezia, pronunţându-se pentru „poezia agresivă". Asemenea artelor plastice, menţionează Ilarie Voronca, poezia se dezbară, prin constructivism, de orice subiectivitate, încetează a fi o „expresie de suflet", devenind o „existenţă materială". Poemul ţipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbreşte şi calmează. El nu transmite emoţie, ci „senzaţie crudă", „sângerândă", „zvârcolindu-se şopârlă în tăiere". Respingând „gramatica", mod al convenţiei, poetul de avangardă cultivă cuvântul „considerat în elînsuşi", „indiferent de
609 Dicţionarul general al literaturii române
Ioachim
sens", „cuvântul liber, fulgerător", care „alunecă singur, ca un stilet", „verbul zgârie-cer". Eliberate de logică, de asocierea după norme şi „descojite de simbol", „cuvintele obţin [...] propriul lor sens, boxând sau îmbrăţişându-se între ele". Mai mult sau mai puţin consonantă cu principiile doctrinei, poezia din periodicele constructivisto-integraliste amalgamează şi „sintetizează" caractere ale tuturor stilurilor de avangardă. Chiar şi teoretic, de altfel, revistele manifestă un spirit de reciprocă toleranţă, chiar de convergenţă. După opiniile lui Mihail Cosma, i. îşi „subsumează" în cele din urmă suprarealismul. Manifest-ul din „unu" al lui Saşa Pană afişează ca stindarde nume reprezentând nuanţe diferite ale modernismului în general şi nu doar ale avangardei: „marinetti / breton/ vinea / tzara / ribemont-dessaignes / arghezi / brâncuşi / theo van doesburg." în consecinţă, este firesc ca mai toţi poeţii notorii de avangardă să semneze în periodicele de până în 1930 ale i.: Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ştefan Roii, Ion Călugăru, F. Brunea-Fox, Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim, M.H. Maxy, Hans Mattis Teutsch. Multe dintre reviste întreţin cultul lui Urmuz.
Repere bibliografice: Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969, passim; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, passim; Matei Călinescu, Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, 1970, 93-114; Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, tr. Ilie Constantin, Bucureşti, 1970,
235-256,351-368; Crohmălniceanu, Literatura, 1,59-67, II, 366-440; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973, passim; Marino, Dicţionar, 225-254; [Constructivismul], REVR, 1981,10-12,1993,1-2, MS, 1990,3-4, „Arc", 1995,2 (numere speciale); Adrian Marino, Litterature roumaine - Litte-ratures occidentales. Rencontres, Bucureşti, 1982, passim-, Avangarda literară românească, îngr. şi pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, passim; Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983,178-295; Micu, Modernismul, II, 135-174; Scarlat, Ist. poeziei, III, 33-49; Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990, passim; Literatura românească de avangardă, îngr. şi pref. Gabriela Duda, Bucureşti, 1997, passim; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001, passim; Dicţionar de avangardă literară românească. Scriitori, reviste, curente, coordonator Lucian Pricop, Bucureşti, 2001, passim; Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003, passim.	D.Mc.
IOACHIM, Paul (6.X.1930,Conduratu,j. Prahova - 11.VII.2002, Bucureşti), dramaturg. Este fiul Eugeniei şi al lui Tănase Ioachim, tâmplar la CFR. îşi începe învăţătura la Buzău, unde urmează şcoala primară şi cursurile Liceului „B.P. Hasdeu" (1941-1949). Din perioada 1947-1948 datează primele sale apariţii ca actor-amator, pe scena Teatrului Popular din localitate, şi totodată cele dintâi încercări în domeniul dramaturgiei. între 1949 şi 1953 este student la secţia de actorie a Institutului de Teatru „I.L. Caragiale" din Bucureşti. După terminarea studiilor este angajat la Teatrul Giuleşti din capitală, unde va juca până în 1993, când se pensionează. După un debut ratat — piesa Ioana nu reuşeşte să treacă, în 1957, de cenzură, situaţie ce se va repeta de-a lungul carierei de autor dramatic a lui I. -, îşi vede o piesă pusă în scenă în 1970 la
Teatrul Dramatic din Galaţi (Ascensiunea unei fecioare). Publică primul volum, cu piesele Goana şi Nu suntem îngeri, de-abia în 1981, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Alte piese de teatru, scenarii TV, schiţe şi scenete umoristice pentru radio nu simt transpuse decât parţial în cărţi: O vară fierbinte (1984), Carlo contra Carlo (1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Comedii... şi ceva drame
(2000). în 1988 i se decemează din nou Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, pentru Aşteptam pe altcineva (publicată în revista „Teatrul").
înscriindu-se în tradiţia dramaturgilor cu experienţă scenică, I. propune publicului (cititor / spectator) secvenţe din „comedia" vieţii într-o manieră definită prin simplitate (structurarea piesei în două părţi), accesibilitate a conflictului („cazuri de conştiinţă" prezentate într-un context cotidian), ştiinţă a dozării efectelor etc. începuturile lui datează din anii '60, vădind influenţa teatrului absurd, cu afinităţi mai degrabă pentru tensiunea pieselor lui Samuel Beckett decât faţă de orizontul parabolic al creaţiilor lui Eugen Ionescu. „Uitate" prin arhivele secretariatelor literare, dintr-o simptomatică teamă faţă de presupusul lor caracter subversiv, textele dovedesc subtilitate şi capacitate de a coagula înrâuriri variate. Astfel, Podul sinucigaşilor („comedie în două părţi", scrisă în 1965, dar pusă în scenă în 2000, cu titlul Podu') concentrează în jurul temei aşteptării deriva existenţială a unor personaje-simbol: Artista, îndrăgostitul, Neînţelesul, surprinse pe un pod de cale ferată de la periferie, căutând febril din priviri trenul menit să le curme frământările sufleteşti. O întâmplare stranie („tragicomedie", 1996) însumează o serie de situaţii inexplicabile conform convenţiei normalităţii ce îl determină pe un pacient să-şi aştepte douăzeci de ani medicul curant în camera de gardă a unei policlinici: bolnavii sunt consultaţi de un Veterinar, care îl înlocuieşte pe doctorul plecat cu diverse probleme personale prin lume — la malul mării, unde scrie versuri iubitei, la înmormântarea unei rude, chiar în mijlocul unei crize de identitate; bonurile de ordine se eliberează până la numărul 7, însă Veterinarul decide că programul policlinicii nu poate începe decât cu posesorul bonului 8, care nu fusese repartizat nimănui etc. în schimb, dramele lui I. accentuează dimensiunea moralizatoare, chiar didacticistă, a conflictului. Nu suntem îngeri (reprezentată în 1975 la Teatrul Mic din Bucureşti), iniţial piesă-metaforă, transformată ulterior într-una realistă, după mărturisirile autorului („La început a fost proiectul unei piese scurte: un director general primeşte în audienţă un ins care se dovedeşte a fi propria sa conştiinţă. Conflictul se hrănea din ciocnirea din ce în ce mai violentă dintre cei doi, insul-conşti-inţă — într-un adevărat rechizitoriu — acuzându-şi interlocutorul de fapte reprobabile. în final, directorul îngrozit că asemenea fapte ar putea fi divulgate îl ucide") şi Goana (1978) aduc în prim-plan responsabilitatea faţă de familie, culpabilitatea, alienarea socială. Eroarea din tinereţe ce îl face şantajabil pe Radu Vereş, directorul general al unei instituţii importante, „bărbat-tiran", oportunist şi carierist, îi tulbură în egală măsură şi viaţa familială. învăţând să îi respecte pe cei din jur, făcând efortul de a-i înţelege şi acordându-le mai multă
Ioana
Dicţionarul general al literaturii române 610
atenţie, el reuşeşte de fapt să-şi redescopere calităţile umane şi se salvează din încurcătură (Nu suntem îngeri). Echilibrul unei familii este distrus iremediabil de opţiunile de viaţă greşite asumate de tineri dornici să pară altfel decât sunt în realitate. Din conflictul lor cu lumea şi din fuga după câştiguri facile şi ilicite rezultă ratarea carierei, sacrificarea iubirii, dificultatea regăsirii de sine, moartea (Goana). Fără a se distanţa pe deplin de intenţia reflectării unor momente de criză, piese precum Ascensiunea unei fecioare şi Carlo contra Carlo (jucată în 1995 la Teatrul Odeon din Bucureşti) conferă o dimensiune nouă dramaturgiei lui I., prin actualizarea câtorva figuri şi situaţii din teatrul universal (Salomeea — de această dată, o simplă fată care alege să se căsătorească în repetate rânduri, ca metodă de a supune viaţa, Carlo Gozzi şi Carlo Goldoni — în disputa pentru supremaţie artistică de la mijlocul secolului al XVIII-lea, din Italia, desfăşurată între teatrul bazat pe improvizaţie ges-tuală şi convenţionalism, de tip commedia dell'arte, şi teatrul cu text, denotând imaginaţie, creativitate). Ţinând seama şi de numărul deloc neglijabil al scenariilor pentru televiziune şi radio — Drumul spre lună (1965), Ce mai e nou pe Strada Salcâmilor (1980), întâmplări dintr-o vară frumoasă (1982), înaintea furtunii (1983), Scene din viaţa Măriei (1985) —, se poate vorbi despre un dramaturg care, în ciuda unei receptări limitate a operei, a reuşit să se impună ca un reper semnificativ în creaţia postbelică de gen.
SCRIERI: Goana. Nu suntem îngeri, Bucureşti, 1981; O vară fierbinte, Bucureşti,1984; Carlo contra Carlo, Bucureşti,1995; Comedii... şi ceva drame, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Dinu Săraru, „Nu suntem îngeri" de Paul Ioachim la Teatrul Mic, SPM, 1975,259; Valentin Silvestru, Stagiunea la Teatrul Mic, RL, 1975,42; Ovidiu Constantinescu, Bivalente artistice, VR, 1975,12; Florin Tomea, „Nu suntem îngeri", TTR, 1975,10; Romulus Diaconescu, „Nu suntem îngeri", R, 1976,2; Mircea Ghiţulescu, „Nu suntem îngeri", ST, 1976,4; Margareta Bărbuţă, Afirmarea pe scenă a idealului etic, CNT, 1976, 38; Ileana Lucaciu, Fără şabloane, SPM, 1978, 391; Radu Anton Roman, „Goana", RL, 1978,27; Natalia Stancu, „Goana" de Paul Ioachim la Teatrul Ciuleşti, „Scânteia", 1978,11163; Cristina Dumitrescu, „Goana" de Paul Ioachim. Teatrul Giuleşti, TTR, 1978,5; Constantin Radu-Maria, „ Ce mai e nou pe Strada Salcâmilor", TTR, 1980,9; Ermil Rădulescu, „ Goana. Nu suntem îngeri", CNT, 1981,14; Ghiţulescu, O panoramă, 305-306; Dinu Kivu, „Aşteptam pe altcineva", CNT, 1986, 27; Victor Parhon, „Aşteptam pe altcineva", RL, 1986, 27; Valeria Ducea, „Aşteptam pe altcineva", TTR, 1986,7-8; Nicoleta Gherghel, „Aşteptam pe altcineva", LCF, 1986,37; Ileana Lucaciu, Consecvenţa „sprijinirii", SPM, 1986,28; Natalia Stancu, Teatrul ca joc şi adevăr. „Carlo contra Carlo", „Rampa azi", 1995,24; Ghiţulescu, Istoria, 344-347.	C. M. B.
IOANA, Nicolae (17.IX.1939, Racoviţa, j. Argeş — 20.1.2000, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Ciocănea) şi al lui Vasile Ioana, brutar. A urmat liceul la Piteşti, absolvindu-1 în 1954, apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1959-1964). A avut diverse slujbe: pontator la Uzinele de Piese Auto din Colibaşi (1955), contabil la întreprinderea de Expediţii Auto din Piteşti (1958-1959), redactor la Agerpres (1964-1966), la Editura Tineretului şi la Editura Albatros
(1966-1975), instructor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1975-1982), redactor la Editura Sport-Turism (din 1982) şi la Editura Eminescu. Debutează în revista „Luceafărul" (1958).
Dacă în primele sale cărţi, Templu sub apă (1967) şi Moartea lui Socrate (1969), I. îşi lăsa versurile în voia patosului, ele alunecând nu o dată într-un imagism retoric şi nebulos, ulterior acest lucru se întâmplă mult mai rar. începând cu Monologul alb
(1972), se fac simţite o maturizare, o tot mai bună cunoaştere lirică de sine. Lucid şi exigent, aşa cum îl arată şi cele două selecţii personale, Tabloul singuraticului (1979) şi Coridorul (1989), poetul ştie să-şi delimiteze temele obsesive, să rămână fidel, adâncindu-le numai, unei atitudini existenţialiste şi unei voci care ajunge să fie, dacă nu puternică, oricum limpede şi re-cognoscibilă. Tonalitatea poeziei devine acum esenţialmente elegiacă. Un plâns subteran, discret, cu sporadice irumperi exclamative, răzbate din adâncul poemelor, care încep uneori cu versuri dătătoare de ton: „Vai, cât de singur eşti încât mi-e milă de tine!", „Mă leagăn într-un leagăn de plumb", „Pe mine a venit pustiul şi m-a luat", „Mi-a trecut viaţa, pot merge în pădure", „Sunt bătrân, cade zăpada, sunt bătrân". Şi totuşi, în ciuda aparenţelor, elegia lui I. nu este atât una sentimentală, cât una metafizică, iar critica nu a greşit atunci când i-a văzut sursa
611 Dicţionarul general al literaturii române
loanid
într-un „complex al străinului" (Nicolae Manolescu). într-ade-văr, ca şi la G. Bacovia sau la G. Trakl, fiinţa lirică trăieşte şi aici o dramă legată de însingurarea radicală, necomunicare, anxietăţi inexplicabile, suferinţă în faţa misterului vieţii şi al morţii care i se refuză mereu, până la exasperare. Din această experienţă iau naştere poemele lui definitorii. De obicei laconice, chiar eliptice, populate doar de puţine simboluri (pasărea, umbra, „marea noapte", copilul), ele ating o tensiune aparte datorită unui neîncetat, ambiguu şi straniu balans între real şi imaginar (Stingere, Două vieţi, Gară pustie, Douăsprezece, Umbre ale lucrurilor şi sufletelor, Lasă, tot..., Coroana nebunului, Cel). Este ca şi cum, văzut prin ochii melancolici ai „străinului", realul însuşi s-ar derealiza, imaginile culese, oricât de concrete, căpătând o tentă onirică sau fantasmatică (Ordinea prestabilită, Unul îşi ascunde faţa, Vorbeşte domnul K). De acelaşi joc al ambiguităţii, care întreţese misterios realitatea cu închipuirea, ţine în parte şi proza autorului. Dus la extrem în romanul Pavilionul
(1981), o supraîncărcată şi aproape prolixă naraţiune parabolică despre o lume levantină în descompunere, acest joc ia o formă mult mai echilibrată în culegerea Pasagerul (1985), care cuprinde câteva povestiri remarcabile (Călătorul clandestin, Debarcaderul, Capcană pentru vulpi, Sauna), ca şi în romanele Strada Occidentului (1986) şi Vizită la domiciliu (1989). Cel dintâi, istorisind un caz de prigoană comunistă din anii de după al doilea război mondial (victima nevinovată este un ţăran, Petrică Ciobanu), dar mai cu seamă ultimul, pe tema „întoarcerii acasă", într-o disperată încercare de a recupera trecutul familial şi adevărul obârşiilor, recomandă în I. un prozator ce tinde să atingă, fie şi numai episodic, nivelul propriei poezii.
SCRIERI: Templu sub apă, Bucureşti, 1967; Moartea lui Socrate, Bucureşti, 1969; Monologul alb, Bucureşti, 1972; Cartea de nisip, Bucureşti, 1973; Viaţa după o zi, Bucureşti, 1976; Amiaza melcilor, Bucureşti, 1977; Forma focului, Bucureşti, 1977; Faţa zilei, Bucureşti, 1979; Tabloul singuraticului, postfaţă Dana Dumitriu, Bucureşti, 1979; Pavilionul, Bucureşti, 1981; Studiul de noapte, Bucureşti, 1982; Pasagerul, Bucureşti, 1985; Strada Occidentului, Bucureşti, 1986; Coridorul, Bucureşti, 1989; Vizită la domiciliu, Bucureşti, 1989; Goana după vânt, Bucureşti, 1999. Traduceri: Din lirica turcă contemporană, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Nevzat Yusuf şi Agiemin Baubec); Antologie de poezie lirică turcă, de la începuturi până azi, îngr. trad., Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Nevzat Yusuf).
Repere bibliografice: Anghel Dumbrăveanu, „Templu sub apă", O, 1967,18; Al. Călinescu, „ Templu sub apă", IL, 1967,12; Valeriu Cristea, „ Templu sub apă", AFT, 1968,26; Dan Laurenţiu, „Moartea lui Socrate", LCF, 1969, 15; M. Vernescu, „Moartea lui Socrate", ARG, 1969, 16; Gheorghe Grigurcu, „Moartea lui Socrate", F, 1969,9; Cornel Ungureanu, „Monologul alb", 0,1973,15; Alex. Ştefănescu, „Monologul alb", TMS, 1973,9; Lucian Raicu, „Cartea de nisip", RL, 1973,48; Mircea Iorgulescu, „Cartea de nisip", LCF, 1974,1; Dorin Tudoran, „ Viaţa după o zi", LCF, 1976,4; Daniel Dimitriu, „ Viaţa după o zi", CL, 1976,3; Mircea Tomuş, Alte cărţi de poezie, T, 1976, 3; Al. Andriescu, „Viaţa după o zi", CRC, 1976,16; Eugen Dorcescu, „Amiaza melcilor", 0,1977,26; Paul Dugneanu, O viziune bacoviană, LCF, 1979,30; Constantin Hârlav, „Faţa zilei", ST, 1979,12; Nicolae Manolescu, Visul şi veghea, RL, 1980,15; Ioan Holban, „Oh, ce lume!", CRC, 1981,5; Alex. Ştefănescu! Tensiune constantă, RL, 1982, 26; Costin Tuchilă, „Studiul de noapte", LCF, 1983, 29; Paul
Dugneanu, „Pasagerul", LCF, 1986,8; Mariana Ionescu, Pasager etern, SLAST, 1986,43; Ioan Holban, „Strada Occidentului", CRC, 1987,13; Mariana Ionescu, Maturitatea raportată la copilărie, CNT, 1987, 47; Cristea, Fereastra, 258-264; Dicţ. scriit. rom., II, 590-592; Popa, Ist. lit,
II,595.	IM
IOANID, Ion (28.111.1926, Ilovăţ, j. Mehedinţi - 12.X.2003, Mtinchen), memorialist. Fiu al unor proprietari de pământ, Elena şi Elefterie loanid, I. urmează şcoala primară în satul natal, apoi liceul la Bucureşti, primele clase la „Sf. Sava", ultimele la „Spiru Haret". Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din capitală, de unde este exmatriculat în anul al III-lea din cauza originii sociale. Este arestat, mai întâi în 1949 şi apoi în 1952, când se vede condamnat pentru „înaltă trădare". Evadează din închisoarea de la Cavnic în iunie 1953; după puţin timp va fi arestat din nou şi rejudecat. Eliberat în 1964, odată cu amnistierea deţinuţilor politici, reuşeşte în 1969 să plece în Occident, cerând azil politic în RF Germania, unde din 1970 va fi angajat la postul de radio Europa Liberă.
I. este autorul unei singure lucrări, închisoarea noastră cea de toate zilele (I-V, 1991-1997), un excelent memorial, poate cel mai complet şi mai amplu din câte s-au scris la noi despre universul concentraţionar. Autorul a intenţionat să alcătuiască „un dosar de mărturii despre gulagul din România". Dispunând de o memorie excepţională a figurilor, a numelor, a spaţiilor, el descrie închisorile prin care a trecut (Jilava, Timişoara, Oradea, Piteşti, Aiud) cu cea mai mare minuţiozitate, până la a le reprezenta prin scheme şi planuri, cu precizia unui topograf. Bogăţia de fapte şi întâmplări este extraordinară, îngăduind reconstituirea vieţii de zi cu zi a deţinuţilor politici, cu ritualurile ei (împărţirea terciului, deşertarea tinetei, plimbarea în ţarcul din curte), cu zgomotele specifice (tropăitul cizmelor şi trasul zăvoarelor), cu perioadele mai blânde (cele câteva săptămâni din timpul revoluţiei din Ungaria), dar mai ales cu regimul sever de subnutriţie, de frecvente pedepse (lanţurile la picioare, izolarea îndelungată, care îi duce pe unii la demenţă). Pe sub ochii cititorului trec anchetatori mai brutali sau mai „stilaţi", aşadar mai vicleni, directori şi ofiţeri politici cu porniri sadice, gardieni proşti şi răi, dar şi unii omenoşi, în stare să fraternizeze cu deţinuţii. Tratamentul dezumanizant e înfăţişat sub multiple aspecte, de la percheziţia corporală umilitoare, ce nu ocoleşte gesturile şi cuvintele obscene, sau baia sub ciomegele gardienilor până la transportul în vagoane-dubă, congelate în timpul iernii şi lipsite de aer şi apă, sufocante, în verile cu arşiţă cumplită. Şi totuşi, deţinuţii nu-şi pierd încrederea că va veni o zi a eliberării, cei mai mulţi nu-şi uită nici credinţa în Dumnezeu, nici optimismul, fiind uniţi, cu excepţia „turnătorilor", printr-o exemplară solidaritate. Nu-şi pierd nici măcar umorul. Sunt zeci, dacă nu sute de pagini care se citesc pe nerăsuflate, cum ar fi acelea despre senzaţionala evadare de la Cavnic, despre greva de la Piteşti sau despre întâlnirile autorului cu mama sa sub zidul închisorii, la cişmea, când dialoghează cu mâinile în alfabetul Morse. Capitolul în care se relatează evadarea sa şi a altui deţinut e susţinut de la un capăt la altul de tensiunea şi nervul unui roman de acţiune, cu
loanid
Dicţionarul general al literaturii române 612
surprizele şi spectaculosul său. Realitatea depăşeşte aici ficţiunea, cum se va mai întâmpla şi în alte episoade ale naraţiunii. Călătoria cu trenul a evadaţilor, ascunderea în Bucureşti pe la diverşi prieteni, obţinerea unui buletin de identitate fals şi angajarea pentru scurtă vreme în „câmpul muncii" alcătuiesc o adevărată odisee. Ritmul trepidant, ţinând mereu treaz interesul cititorului, este acela al unui roman de senzaţie. Fireşte, I. îşi narează în primul rând propriul calvar, cu repetatele anchete, arestări şi puşcării, dar textul nu evoluează în linie dreaptă. Memorialistul apelează frecvent la digresiuni, deschizând noi capitole sau numai scurte paranteze, diversificând planurile, ceea ce trimite iarăşi la roman. Astfel, sunt descrise şi comentate viaţa din alte închisori („experimentul Piteşti" pe care I. îl cunoaşte din auzite), mişcarea de rezistenţă din munţi, organizaţiile clandestine care strângeau arme, campania din Est şi prizonieratul în URSS, arestarea şi procesul lotului Lucreţiu Pătrăşcanu. Adesea digresiunile sunt încorporate în biografii sau scene de-a dreptul memorabile. Se constituie în felul acesta o tipologie foarte bogată, unde, alături de numeroşi deţinuţi, însufleţiţi de spirit de sacrificiu, demnitate şi dăruire umană, sunt surprinşi destui egoişti, poltroni, linguşitori, abjecţi, dintre care se recrutau de obicei „turnătorii". Digresiuni sunt, de asemenea, rememorările şi anticipările, autorul întrerupând firul narativ spre a relata ce s-a întâmplat după evadarea de la Cavnic sau pentru a urmări destinul unor camarazi după ieşirea din închisoare. Memoria lui fabuloasă nu scoate la lumină şi nu derulează faptele totdeauna în ordine strict cronologică. E o navetă continuă între prezent şi trecut, prezent şi viitor, materia constituind-o în bună măsură biografiile altora. Memorialistul reţine de obicei întâmplările extraordinare, aproape incredibile, înzestrate însă cu semnificaţie. Sau, dimpotrivă, scene de mare emoţie, precum slujba de înviere, săvârşită de preoţii-deţinuţi în mina de la Cavnic, ori de-a dreptul tragic-macabre, ca aceea a agoniei şi a morţii unor camarazi de detenţie. Bun observator al comportamentelor, I. sesizează schimbarea de atitudine a gardienilor în timpul revoluţiei din Ungaria sau reflexele create de puşcărie (privirile întoarse mereu spre vizetă), psihologia celui aflat în anchetă sau în ajunul condamnării. Lungii ani ai privării de contactul cu lumea ascut sensibilitatea, deţinutul bucurân-du-se când o vrabie se rătăceşte în celulă, când poate zări un petec de cer sau poate păstra o frunză veştedă de castan, aducând nu ştiu ce adiere a vieţii libere. Acuitatea auditivă e de asemenea crescută, dobândind intensităţi halucinante (deţinuţii îşi târau „cu toţii lanţurile pe ciment într-un zgomot de şenile de tanc"). Dispunând de o scriitură austeră, cartea spune că I. nu a vrut să „facă literatură" din amintirile sale copleşitoare, dar că dispune de atâta vigoare în reconstituirea universului carceral, în descrierea coşmarului trăit, încât valoarea memoriilor, de o mare forţă expresivă, nu e doar una documentară.
SCRIERI: închisoarea noastră cea de toate zilele, I-V, Bucureşti, 1991-1997; ed. I-II, Bucureşti, 1999-2000.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Amintiri din închisorile comuniste, RL, 1991, 20; Alex. Ştefănescu, Amintiri despre vremuri mai pure, RL, 1991, 39; Tiberiu Ciorba, Microscopul memoriei, F, 1991,11;
Doina Jela, Convorbire cu Ion loanid. Trecutul nostru cel de toate zilele, RL, 1992, 1; N. Baltă, Naraţiunea concentraţionară, VR, 1992, 3-4; Eugenia Tudor-Anton, Istoria însângerată, RL, 1993, 2; Ruxandra Cesereanu, Glose la un best seller şi alte amintiri din detenţie, ST, 1993,6; Poantă, Scriitori, 105-106; Ruxandra Cesereanu, Din nou despre Ion loanid, ST, 1995, 4-5; Dicţ. analitic, II, 214-215; Popa, Ist. lit., II, 1046-1047; Manolescu, Enciclopedia, 401-402; Săndulescu, Memorialişti, 281-285.	ALS.
IOANID, Miltiade D. (22.XI.1897, Piteşti - 1972, Craiova), poet şi prozator. Se şcoleşte în oraşul natal, terminând liceul în 1916. După doi ani, îşi susţine la Bârlad bacalaureatul. Urmează Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti, în 1923 luându-şi examenul de licenţă. După un scurt stagiu la Piteşti şi Râmnicu Vâlcea, obţine o catedră de limba franceză la Craiova, unde în 1929 se şi stabileşte. în 1932 era inspector-şef pentru şcolile din Oltenia. A predat de-a lungul anilor la Liceul „Fraţii Buzeşti", Şcoala Normală şi Liceul „Nicolae Bălcescu". A colaborat cu versuri, proză şi articole la „Glasul Argeşului", „Rampa", „Ora", „Convorbiri literare", „Năzuinţa", „Adevărul literar şi artistic", „Ramuri", „Viaţa românească", „Poezia", „Cuvântul liber", „Meridian", „Ion Maiorescu", „Adevărul", „Gând românesc", „Presa Olteniei", „Viaţa", „Vremea" ş.a.
încercările critice ale lui I. (autorul le denumeşte „imagini critice"), bine aduse din condei, cu formulări norocoase, denotă un spirit cultivat, cu apetit pentru teoretizări. De altfel, ele capătă uneori alura unor studii. Atras şi de filosofie, profesorul nu a apucat să-şi publice lucrările, care s-au păstrat în manuscris. Indecis între nevrozele şi nălucirile simboliste şi estetismul parnasian, cu tenta lui de exotism, I. scrie o poezie livrescă — sonet, rondel, psalm, elegie —, într-o formulă căutată, pretenţioasă şi abstractizantă (Poteci în lâuntrul meu, 1932, Meandre, 1938). Stările de teamă şi nelinişte (în faţa unui „rău tentacular"), tristeţe şi îndoială, singurătate şi zbucium (când se clatină „cumpăna-ntre lut şi Dumnezeu") ar fi putut alcătui o „suită patetică", dacă dicţia crispat modernistă nu ar goli de fior ambiţioasele texte. într-un decor cu o recuzită simbolistă binecunoscută („roze", „cavouri", „parcuri moarte", pietre preţioase) se consumă iluminările poetului, ca şi bâjbâielile lui prin indestrămabile neguri. Simplitatea, chiar în tonuri de romanţă, prieşte mai mult liricii lui I. A publicat în periodice traduceri din Baudelaire (pentru care pare să aibă o preferinţă), Gerard de Nerval, Leconte de Lisle, Emile Verhaeren, Henri de Regnier, Paul Valery şi, de asemenea, din Racine şi Edmond Rostand. în proză, I. cultivă, chiar dacă pândit de o anume stereotipie, dimensiunea psihologică, precum în Dezmeticire (1935), ca şi în alte schiţe şi nuvele de prin reviste. îl preocupă îndeosebi ambiguităţile, fluiditatea sufletului feminin, pe care obsesia erotică îl acaparează lesne. împotmolirea în minciună şi în păcat, provocată aparent de un impuls iraţional, are la aceste imprevizibile făpturi resorturi ascunse. Un subconştient cutreierat de refulări — ce se cer descătuşate — ar împinge femeia în meandrele unor aventuri în care nu-i uşor de detectat cât e pornire vicioasă şi cât efectul unor frustrări. Abando-nându-se, cu sau fără remuşcare, unei relaţii vinovate, eroinele
613 Dicţionarul general al literaturii române
Ionaşcu
lui I. (mai rar, personajul masculin) se precipită într-o criză ce poate avea grave consecinţe. Dezmeticirea din final duce fie la suicid, fie la regăsirea de sine, atunci când mai subzistă o şansă pentru cei căzuţi în rătăcire.
SCRIERI: Poteci în lăuntrul meu, Craiova, 1932; Dezmeticire, Bucureşti, [1935]; Meandre, Craiova, 1938.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, II, 53-56; Perpessicius, Opere,
V,	315; Metzulescu, Literile, 1,169-173; Ivaşcu, Confruntări, III, 37-39; Tiberiu Iliescu, La cocoşul spânzurat, Bucureşti, 1968,185-186; Firan, Macedonski - Arghezi, 243-244; Firan, Profiluri, 409-411.	F.F.
ION, Angela (27.XI.1928, Băişeşti, j. Suceava - 29.XII.2000, Bucureşti), istoric literar şi traducătoare. Este fiica Ilenei (n. Sibeki) şi a lui Gheorghe Preluca, învăţători. Urmează cursurile Liceului Teoretic de Fete din Piatra Neamţ între 1940 şi 1947. Se înscrie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice (franceză), absolvind în 1951. Redactor din octombrie 1952 la revista „Ştiinţă şi tehnică", urmează cursurile Şcolii de Ziaristică şi devine din 1954 asistent la Catedra de teorie şi practică a presei a Universităţii din Bucureşti. în perioada 1957-1960 a funcţionat în paralel la Institutul de Ştiinţe Sociale. începând din 1961 va ţine ore de franceză la Facultatea de Filologie bucureşteană, fiind transferată aici pe post de lector în 1963. Obţine titlul de doctor în filologie în 1969, cu teza Balzac în România, apărută în „ Analele Universităţii Bucureşti" (1970-1971). O variantă a tezei de doctorat va apărea în 1973, sub titlul Balzac, în publicaţia ,,L' Annee balzacienne", fiind reluată în 1974 în limba română. Din 1970, ca membră a Grupului de Studii Romantice (Franţa), participă la colocvii şi sesiuni ştiinţifice internaţionale, remarcându-se mai ales în domeniul studiilor balzaciene. In 1970 devine conferenţiar prin concurs, iar în 1977 profesor titular, fiind numită şef al Catedrei de limba şi literatura franceză, pe care o va conduce până în decembrie 1989. Iniţiază, coordonează şi participă cu o serie de capitole care se remarcă prin seriozitatea cercetării la importante lucrări colective dedicate literaturii franceze şi relaţiilor literare franco-române: dicţionarul Scriitori francezi (1978), Histoire de la litteraturefrangaise (I—III, 1981), dicţionarul cronologic Literatura franceză (1982), La Litterature frangaise dans l'espace culturel roumain (1984). Din 1981 este vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, membră a colegiului de redacţie al revistei „Limbile moderne în şcoală". Se pensionează din învăţământul de stat în 1993.
începând din 19811. se ocupă de ediţia completă a operelor lui Balzac în traducere românească, pentru care va selecta cele mai bune versiuni, traducând ea însăşi multe dintre prefeţele autorului şi însoţind fiecare scriere cu un studiu introductiv şi cu bogate note istorico-literare. Ampla prefaţă cu care se deschide ediţia este o chintesenţă a propriilor cercetări narato-logice asupra Comediei umane, completate cu o privire sintetică asupra receptării lui Balzac în cultura română.
SCRIERI: Balzac, Bucureşti, 1973; ed. (Honore de Balzac), Bucureşti, 1974; La Poesie romantique, Bucureşti, 1973; Scriitori francezi (în colaborare), Bucureşti, 1978; Histoire de la litterature frangaise (în colaborare),
I-IH, Bucureşti, 1981; Arte poetice. Romantismul (în colaborare), introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1982; Literatura franceză. Dicţionar istoric şi critic (în colaborare), Bucureşti, 1982; La Litterature frangaise dans l'espace culturel roumain (în colaborare), Bucureşti, 1984. Traduceri: Gerard Genette, Figuri, pref. trad., Bucureşti, 1978; Honore de Balzac, Comedia umană, I—XI, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1981-2000 (în colaborare).
Repere bibliografice: Grigore Ţugui, „Arte poetice. Romantismul", CRC, 1983,11; Dicţ. scriit. rom., II, 592-593.	HM
IONAŞCU, George (12.IV.1909, Pătrăuţi, j. Suceava — ?), poet. A făcut patru clase liceale în Suceava şi Cernăuţi şi a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, la clasa lui Victor Ion Popa. Din 1949 este figurant la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar din 1955, actor de proză, tehnoredactor şi muzeograf la Opera Română din capitală, al cărei muzeu l-a înfiinţat şi unde a lucrat până la pensionare, în 1977. A publicat articole, studii şi portrete de artişti celebri de operă, dirijori, compozitori, dintre care multe au fost difuzate şi la posturile de radio şi televiziune. Debutează în 1929, cu poezie, în revista „Junimea literară" din Cernăuţi. Publică, de asemenea, în „Glasul Bucovinei", „Suceava", „Orizont", toate din Cernăuţi, precum şi la „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Universul literar" ş.a. între 1939 şi 1941 a fost secretar al Societăţii Scriitorilor Români Bucovineni. A mai semnat cu pseudonimele George Crujan şi George Ionaş.
Primul volum al lui I. este Poeme pentru altă viaţă (1939). Continuator al generaţiei iconarilor, autorul scrie o poezie sobră, interiorizată, reflexivă. Temele sunt dragostea, aspiraţia spre sublim, peisajul bucovinean, trecutul istoric. Semnele istoriei, evocate în versuri vibrante, muzicale, conferă tărâmului natal o aură de legendă: „Un bucium de pe ziduri crenelate/ dă semn de noapte în cetate./ Sus o fereastră se deschide/ şi braţe de dorinţi întinde [...]/ în poartă nimenea nu bate" (Amurg vechi). Pentru I. poezia este o şansă de întâlnire cu esenţa lucrurilor, iar versul îl înalţă „spre focul de-nceput" şi îi rămâne bucurie „de-a pururi". El aşteaptă astfel clipa sublimă a propriei jertfiri, drumul spre împlinire devenind prilej de interogaţie, de căutare a eului creator. Cărţile următoare, Chemarea focului (1939) şi Cântece de piatră (1940), au o structură compozită. în Chemarea focului se menţine acelaşi apel la sacru, la acea forţă prin care se regenerează întreaga fire, cele trei părţi ale poemului care constituie substanţa volumului (Chemarea focului, îngerul roşu, Intrare în etern) marcând un traseu iniţiatic. Ultimul op, Balade şi simfonii (1983), îl defineşte pe autor ca bun tehnician al versului. Pe lângă sonet, sunt abordate terţina şi distihul, unele poezii având versificaţie în stil popular. încercarea de a scrie roman nu i-a izbutit, cum se observă în Pustiul roşu (1942). Scrierea surprinde un moment dureros din istoria ţării, înstrăinarea unei părţi a Bucovinei prin ocupaţia sovietică din anii 1940-1941, dar păcătuieşte prin multe şi evidente accente antisemite. Ceea ce mai rezistă timpului este, poate, aspectul documentar.
Ion Creangă
Dicţionarul general al literaturii române 614
SCRIERI: Poeme pentru altă viaţă, Cernăuţi, 1939; Chemarea focului, Cernăuţi, 1939; Cântece de piatră, Suceava, 1940; Pustiul roşu, Bucureşti, 1942; Balade şi simfonii, Iaşi, 1983.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, VIII, 290-294; Stelian Constantin-Stelian, „Pustiul roşu", F, 1942,7-8; Octav Şuluţiu, Pe margini de cărţi, RFR, 1943,1; George Muntean, „Balade şi simfonii", RL, 1983,50; Satco-Pânzar, Dicţionar, 105.	O.	I.
ION CREANGĂ, publicaţie apărută la Bârlad, lunar, între august 1908 şi iulie 1921, purtând subtitlul „Revistă de limbă, literatură şi artă populară". Redactor este Tudor Pamfile şi administrator, Mihai Lupescu. Pe coperta primului număr mai figurează ca întemeietori, alături de cei doi, G.T. Kirileanu,
D.	Mihalache, Leon Mrejeriu, C. Rădulescu-Codin şi Şt. St. Tuţescu. în articolul-program, Ţinta noastră, se precizează că I.C. vrea să sporească cercetarea creaţiei populare, a „adevăratelor comori de gândire şi simţire, de credinţi şi datini gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului nostru". Mai bine structurată decât „Şezătoarea" de la Fălticeni, revista sistematizează diversele creaţii populare în rubrici precum „Poveşti", „Povestiri şi legende", „Botanică populară", „Da-tine şi credinţe", „Oraţii", „Colinde", „Pluguşoare", „Cântece de stea", „Cântece bătrâneşti", „Vorbe adânci", „O seamă de cuvinte" ş.a. Domină textele din sudul Moldovei, din Oltenia şi Muntenia, rubrica cea mai bine alimentată fiind cea dedicată cântecelor. Rubrica de recenzii şi cea de polemici sunt întreţinute de redactorul revistei. Apreciată de Titu Maiorescu,
B.	Delavrancea, Al. Vlahuţă şi I. Bianu, revista s-a bucurat şi de preţuirea unor oameni de ştiinţă străini, ca Gustav Weigand, J. Urban Jarnlk şi M. Friedwagner.	I.D.
IONEL, Nicolae (4.II.1944, Bucureşti), poet, dramaturg şi traducător. Este fiul Măriei (n. Tataru) şi al lui Gheorghe Ionel, mecanic. Face studii primare la Domneşti, în judeţul Vrancea, pe cele gimnaziale la Adjud, liceale la Iaşi (Liceul „C. Negruzzi"). Licenţiat în filologie al Universităţii din Iaşi (1966), este profesor la Şaru Dornei (1967-1968), muzeograf la Casa memo-rială „V. Alecsandri" din Mirceşti (1968-1969), profesor la Şcoala Generală din Perierii, comuna Probota, în judeţul Iaşi (1969-1990). între 1990 şi 1997, a fost redactor la „Convorbiri literare" şi apoi la Editura Junimea din Iaşi. Debutează în „Cronica" în 1968, dar debutul real este considerat de I. cel din „Familia" (1971), cu o prezentare de Ştefan Aug. Doinaş. Primul volum, Cuvânt în cuvânt, îi apare în 1972. Colaborează mai susţinut la „Convorbiri literare", „Cronica" şi „Familia". Este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie în 1984 (tragedia Vlad Ţepeş), în 1990 şi 1996 cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru poezie, în 1998 acordându-i-se Premiul Fundaţiei „Cella Delavrancea" pentru Opera Omnia.
Scriitor de frapantă originalitate şi de valoare certă în toate domeniile în care s-a manifestat, consacrat încă de la debut ca o voce singulară şi novatoare în peisajul liric al anilor 70,1. este totuşi foarte puţin cunoscut, situaţia sa constituindu-se într-un veritabil „caz" de ignorare, marginalizare şi inadecvare a
receptării critice. Primul volum, Cuvânt în cuvânt, este primit de Ştefan Aug. Doinaş ca „o mare revelaţie lirică", iar Cornel Regman nu ezită să-i confirme şi el valoarea. Valorizări similare fac Alexandru Paleologu şi Gheorghe Grigurcu. Cu aceste excepţii (la care se adaugă aprecierile de acelaşi palier valoric ale unor interpreţi tineri, precum Lucia Cifor), despre cărţile următoare scriu rar cronicari de autoritate. I. este un poet al sacrului. Ştefan Aug. Doinaş foloseşte sintagma „poet al entuziasmului", pe care o vor prelua şi alţi comentatori. De la primul volum, universul liric se constituie ca rezultat al unei transsubstanţieri şi (prin aceasta) al unei transcenderi reiterate la nesfârşit, ca un ritual ce actualizează o stare originară. De aceea, impresia că poetul se repetă, că se autopastişează sau că alunecă în verbiaj nu e decât rezultatul unei lecturi inadecvate, improprii. Ca şi „nemurirea" voiculesciană („o lucrare fără de sfârşit"), starea de beatitudine şi de extaz, comuniunea mistică cu sacrul este un exerciţiu spiritual reluat la infinit şi care îl cuprinde şi pe cititor în volutele urcătoare ale vortexului. Poezie a ascensionalului (zbor, nadir, floare, parfum, beatitudine, har, suflu, lumină, foc, cer/ ceruri sunt doar câteva dintre cuvintele tematice), spaţiul ei, al originilor paradisiace, nu apare ca rezultat al setei romantice după universuri compensatoare şi recuperative, nici ca o dramatică questa în care se angajează eul liric, ci se instituie dintru început. Poetul se află dintotdeauna acolo şi se bucură. Conştiinţa interogativă şi angoasată a teologiei dialectice îi e străină. I. se întoarce la poezia jubilantă a laudelor şi a contopirii mistice cu misterul divin, în vecinătatea tipologică a Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Ioan al Crucii şi a Sfântului Francisc: extaz şi beatitudine a locuirii în sacru, a eucharistiei sau, cu vorbele poetului, a „venirii", „vederii" şi „prezenţei". E o poezie imnică şi cu un lirism al gnozei, cu o depăşire a cunoaşterii estetice şi cu ridicarea la cunoaşterea supraînţelegătoare, harismatică. întoarcere, totodată, la poezia inspirată — în înţelesul de „insuflată". într-un atare context ontic şi gnozic, cuvântul poetic devine logos, reumplându-se de forţa sa originară, esenţială şi plăsmuitoare. O asemenea rostire transsubstanţiază materia prin/în verb, existenţa îşi recapătă sensurile genuine „tari". Fiinţă şi limbă, existenţă şi sens se nasc simultan şi osmotic, consubstanţial şi coextensiv. Limba însăşi a acestei poezii (mai ales ca lexic, dar şi ca sintaxă şi ca topică) îşi recucereşte forţa aurorală, proaspătă şi virilă (nici urmă de pioşenie moleşită în entuziasmul poetului). De aici izbitoarea impresie de simplitate şi totodată de noutate a vocabularului său poetic. Cuvintele obşteşti sunt curăţate de zgura obnubilantă şi de fatuitatea vlăguitoare de sens rezultate din uz, abuz, clişeu şi folosire iresponsabilă. Cuvântul, reînviat, operează singur, de aceea nu are nevoie nici de metafore (extrem de rare în scrisul lui I.), nici de podoabe stilistico-retorice. Inversiunile de topică (în maniera latinei), frecvente mai ales în versurile recente, care au un accentuat caracter religios, nu urmăresc facile efecte de pitoresc, ci se întorc, printr-o arheologie a rostirii, la prestigiul auroral al limbii şi apropie expresia de esenţialitatea şi energia plăsmuitoare a logosului. „Vergiliu şi latina lui sunt natură", spune l.-traducătorul, care îl consideră pe autorul Eneidei cel mai
615 Dicţionarul general al literaturii romane
Ionescu
mare poet al omenirii tocmai pentru că la el „puterea cuvântului se impune ca o rădăcină a lucrurilor". Fiind de o atare factură, lirica lui I. cere, pentru înţelegerea ei, o anume iniţiere spirituală şi o stare receptoare propice conectării lectorului la „calea vie" propusă de autor. Este o poezie care angajează integral sau, în cazul absenţei acestui fond aperceptiv şi deci a adecvării, nu comunică nimic, rezultatul acestei neaderenţe şi necomunicări fiind, ca judecată de valoare, imputaţia de „logoree". Din aceeaşi viziune, substanţă şi poetică sunt închegate subiectele şi protagoniştii pieselor de teatru publicate de I. Vlad Ţepeş este o tragedie grandioasă, de tensiune dramatică, aducând în prim-plan un erou de anvergura şi măreţia extramun-dană a marilor figuri daimonice din dramaturgia eminesciană (Andrei Mureşanu, Decebal). Deşi în compunerea personajului infrastructura documentară şi legendară nu lipsesc, Vlad Ţepeş se deosebeşte atât de întrupările sale din dramaturgia istorică naţională, cât şi de cele din filmele horror cu Dracula. Fiinţă titanică şi stihială, mişcată în chip expresionist de mari elanuri şi ţeluri justiţiare şi mântuitoare întrucât priveşte poporul său, Vlad este un iluminat, un misionar al Cerului. Mutatis mutandis, el încorporează fervoarea ascensională a eului liric din poeme şi este un insuflat de verbul divin. Valorizarea şi totodată transcenderea fabulei istorice se regăsesc, pe o treaptă încă mai înaltă de febrilitate a trăirilor spirituale, în tragedia Jeanne d!Arc (1992). Accentul în interpretarea dată de I. cade, dintru început şi mergând progresiv, pe forţa de ira-diaţie a sacrului întrupat de Fecioara din Orleans, contrastând radical cu mlaştina morală şi spirituală a clericilor şi a celorlalţi acuzatori, ei înşişi zguduiţi şi dislocaţi, în final, din tiparul lor ontologic infam şi ignar şi transformaţi de iradianţa copleşitoare a Jeannei. Scenariul vieţii şi martiriului fecioarei revelează o imitatio Christi. Apariţia numelui lui Iisus scris cu flăcări deasupra capului eroinei aflate pe rug este elocventă în acest sens. Ca şi în Vlad Ţepeş, prezenţa protagonistului metamorfozează tot ce atinge. Traducerile lui I. din Vergiliu, respectând sintaxa, topica şi hiperbatul originar, presupun, la rându-le, o lectură pornită din înţelegerea conceptului de poezie şi de limbă. Traducătorul încearcă „să spargă barierele" limbii române, convins fiind că „stihia" ei o permite, şi să restituie o limbă „organică şi esenţială, a adevărului conţinut în adâncurile ei". Aceeaşi respectare a topicii şi ritmicii originare se regăseşte în transpunerea în româneşte a Psalmilor biblici.
SCRIERI: Cuvânt în cuvânt, Iaşi, 1972; Poezii, Iaşi, 1979; Calea vie, Bucureşti, 1983; Vlad Ţepeş, Iaşi, 1984; Scara de raze, 1990; Carul Mare, Bucureşti, 1991; Jeanne dArc, Iaşi, 1992; Vederea, Iaşi, 1995; Venirea, Iaşi, 1995; Prezenţa, Constanţa, 1996; Rugăciune, I-II, Iaşi, 1996-1999; Oedip. Meşterul Manole, Iaşi, 1997; Flori de cireş, Iaşi, 1997; Haiku, Iaşi, 1998; Răsăritul Chipului, Bucureşti, 1998; Crinul deschis, Iaşi, 1999; Dor din dor, pref. Lucia Cifor, Iaşi, 1999; Cântec de leagăn, Iaşi, 2000; Cât îi ceru şi lumea, Iaşi, 2000; Constantin Brâncoveanu, Iaşi, 2001; Marginea singurătăţii, Iaşi, 2001; Nume pe ape, Iaşi, 2003; Traduceri: Cartea morţilor tibe-tană, Iaşi, 1992; ed.2, Iaşi, 2002; Heinrich von Kleist, Familia Schroffenstein. Robert Guiscard, Iaşi, 1992, Amphytrion, Iaşi, 1998; Matsuo Basho, Lună şi floare de prun, Iaşi, 1997; Vergiliu, Aeneis, Iaşi, 1996; ed. Iaşi, 1999,
Bucolicele şi Georgicele, Iaşi, 1997; Lev Şestov, Extazele lui Plotin, Iaşi, 1996; Psalmii, Iaşi, 1997; ed. Iaşi, 2001; Shakespeare, Regele Lear, Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, 1,93-96; Regman, Colocviul,
279-295; Doinaş, Lectura, 236-242', Paleologu, Alchimia, 152-155; Valentin Silvestru, Lumini şi penumbre, AST, 1985, 10; Grigurcu, Existenţa, 462-465; Sorin Antohi, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie, ATN, 1987,3; Florin Faifer, Un poem al mâniei, CRC, 1990, 21; Aurel Pantea, Extazul convulsiv, VTRA, 1991,1; Vasile Spiridon, Un cosmotet,
F,	1991,10; Lucia Cifor, Convorbire cu Alexandru Paleologu despre Nicolae Ionel, RL, 1994,40; Lucia Cifor, Argumente pentru o nouă poetică, „Limba română" (Chişinău), 1995,2; Lucia Cifor, Jeanne dArc şi forţa artei sacre, VR, 1995,9-10; Lucia Cifor, O nouă traducere a „Eneidei", RR, 1997,4; Lucia Cifor, Nicolae Ionel - un poet fără contemporani, RR, 1997, 9; Ştefania Milcu, Poezia mistică, „Paradigma", 1997,10-12; Lucia Cifor, „Psalmii" - „o haină de nuntă" a limbii, „Timpul", 1998,3; Cistelecan, Top ten, 18-20; Ghiţulescu, Istoria, 431-432.	N.M.
IONESCU, Constant (1894, Bucureşti -1974, Bucureşti), prozator şi memorialist. Este fiul Alexandrinei (n. Perşoi) şi al lui Constantin Ionescu. Coleg din 1906 la Colegiul Naţional „Sf. Sava" din Bucureşti şi prieten apropiat cu viitorul scriitor Camil Petrescu, I. urmează cursul superior la Liceul „Gh. Lazăr", absolvind în 1913. în toamna anului următor pleacă la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Drept. După intrarea României în război, în 1916, îşi întrerupe studiile şi vine în ţară, înro-lându-se în armată. în a doua jumătate a anului 1918 se întoarce la Paris, pentru a continua, timp de patru ani, pregătirea juridică. Spre sfârşitul acestei perioade îşi susţine examenele pentru un doctorat în ştiinţe juridice, cu specializare în drept internaţional. Va deveni, la Bucureşti, un avocat cunoscut. Călătoreşte mult (în 1921 se afla în Statele Unite ale Americii) şi îşi păstrează relaţiile în mediile profesionale şi artistice din Franţa. Anna de Noailles i-a citit în manuscris încercările romaneşti scrise în limba franceză şi probabil l-a sprijinit să le publice. Primele versuri le trimite în 1910 lui N.D. Cocea pentru revista „Facla", dar, timid, lăsa să se înţeleagă că ar fi compuse de Camil Petrescu, alături de care conducea un cerc literar liceal. Colaborează cu versuri, poeme în proză, cronici şi recenzii la „Flacăra", „L'Independance roumaine", „Viitorul", „Adevărul literar şi artistic", „Gazeta tribunalelor" (cu seria de portrete intitulată Bara pariziană contemporană), „Cuvântul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „România literară" ş.a. între 1934 şi 1939 conduce revista „Tribuna avocaţilor".
Romanele tipărite la Paris, Amour, toujours... şi Cette flambee de souvenirs, ambele apărute în 1937, conţin o transcriere directă, cu mijloace simple, nu lipsite însă de efecte stilistice şi de inserţii de analiză, a propriei experienţe, mai ales pariziene. Primul este alcătuit dintr-o înseriere de note zilnice, fără o legătură aparentă, dar care înregistrează cu luciditate şi dramatism tribulaţiile erotice şi încercările unui intelectual încă în formare de a se „situa" într-o lume copleşitoare prin complexitate şi prin ispite. Cel de-al doilea, mai apropiat de tiparul clasic, caracterizat totuşi de prezenţa unor elemente moderniste, îmbină trăsături de bildungsroman cu altele, descriptive,
Ionescu
Dicţionarul general al literaturii române 616
împrumutate parcă din cartea lui Paul Morand despre Bucureşti. Succesele din profesie sau cele sociale nu l-au îndepărtat pe I. de viaţa literară românească şi, înainte de toate, de vechiul său coleg, Camil Petrescu. De altfel, acesta îl considera pe I., mai în glumă, mai în serios, propriul „grefier şi arhivar pentru posteritate". Ceea ce, într-o măsură, şi ajunge să fie prin Camil Petrescu, Amintiri şi comentarii (1968). Memorialistul izbuteşte să reconstituie, în pagini încălzite de flacăra unei amiciţii absolute, uneori chiar cu accente de pledoarie (de pildă, polemica pe care o încearcă, peste timp, cu E. Lovinescu), existenţa deloc lină, adesea accidentată a autorului lui Danton. Sunt evocate debutul (luminat prin informaţii preţioase), anii războiului, activitatea de director de gazete, se urmăreşte cronologic devenirea operei lui Camil Petrescu, până la ultimele scrieri. Vorbele de duh, discuţiile celor doi prieteni, în realitate monologuri ale scriitorului evocat, înţesate de exprimări memorabile şi pline de miez, sunt, de asemenea, înregistrate cu scrupulozitate şi devotament. Nu este de mirare dacă unul dintre criticii de renume, care au primit favorabil cartea la data apariţiei, a caracterizat-o drept o mărturie peste care nici un biograf al lui Camil Petrescu nu va putea trece.
SCRIERI: Colette. Geniul şi opera sa literară, Bucureşti, 1915; Sully Prudhomme, Bucureşti, 1916; Amour, toujours..., Paris, 1937; Cette flambee de souvenirs, Paris, 1937; Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: K. Mill [Camil Petrescu], Parazitism literar, „Cronica", 1916,69; Lynx, „Amour, toujours...", „Ordinea", 1937,1476;
H.F. [Horia Furtună], „Cetteflambee de souvenirs", „Gazeta", 1938,1207; Perpessicius, Lecturi intermitente (XXXIV), GL, 1968, 26; Şerban Cioculescu, „Grefier şi arhivar pentru posteritate", GL, 1968,27; Camil Baltazar, „Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii", VR, 1969, 2; Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Bucureşti, 1971,7,34,44,47; Scrisori -Camil Petrescu, II, 14-15.	R.Z.
IONESCU, Constantin D. (17.V.1895, Turnu Severin - 1950, Turnu Severin), critic literar. Rămas orfan, I., fiu al muncitorului Dumitru Ionescu, este obligat, pentru a termina studiile secundare, să dea meditaţii. Urmase, în oraşul natal, şcoala primară şi, din 1906, Liceul „Traian". Susţine examenul de bacalaureat în 1914, dar va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti abia în 1922, pentru că între timp, asemenea generaţiei sale, a făcut războiul. Obţine un post de profesor suplinitor la liceul unde fusese elev. Grijile materiale, din cauza cărora în vremea studenţiei a trebuit să ocupe un post de funcţionar la Primăria Capitalei şi apoi la Institutul Geologic, îl silesc să refuze bursa în Italia oferită de Ramiro Ortiz, profesorul său la Universitate. După ce trece cu succes, fiind clasificat primul, examenul de capacitate (1923), între anii 1925 şi 1929 este, în Turnu Severin, director al Şcolii Normale „Domnul Tudor", iar între 1938 şi 1943, director al Liceului „Traian". începând din 1924 scrie intens la „Datina" din Turnu Severin, alături de Al. Dima şi alţii. La revista craioveană „Ramuri" deţine, împreună cu D. Tomescu, rubrica intitulată „Comentarii şi însemnări critice", în care publică articole şi cronici
referitoare la viaţa literară. Pentru o perioadă va fi titularul cronicii literare şi la „Gândirea" (1928-1932), dar diferenţe de neconciliat între credinţele proprii şi orientarea publicaţiei îl obligă să renunţe, fiind înlocuit de Ovidiu Papadima. A mai colaborat la „Arhivele Olteniei", „Provincia" din Turnu Severin, „Calendarul", „Societatea de mâine", „Secolul", „Revista învă-ţătorimii gorjene" ş.a., semnând şi cu psedonimul I. Cetină.
Proza din volumul Prin Munţii Mehedinţilor (1937), aflân-du-şi îndemnul în monografia închinată zonei de Ion Ionescu de la Brad, se înscrie într-o tradiţie ilustrată mai ales de Calistrat Hogaş. Călătorul este atras în egală măsură de priveliştile montane, de mituri şi legende, de oamenii întâlniţi în peregrinările sale. Sunt observaţii ale unui profesor, în sensul că mereu se extrag „învăţăminte" din realităţile descoperite, care vor fi studiate şi clasificate, dar şi însemnări, nu lipsite de emoţie, adesea chiar lirice, ale unui scriitor sensibil la ineditul şi frumuseţea peisajelor, la semnificaţiile ascunse ale experienţelor trăite. O altă carte, anunţată iniţial cu titlul Perspective mehedinţene, care adună noi notaţii din drumurile pe cărările munţilor şi ale satelor olteneşti, tipărită în 1947, nu s-a mai difuzat. în acelaşi stil îngrijit, poate cam încărcat de metafore, de exprimări preţioase, sunt scrise şi cronicile literare, uneori luări de poziţie cu ecou în epocă, începând cu acelea din „Datina" şi continuând cu cele din „Ramuri" şi din „Gândirea". Substanţială este contribuţia lui I. privind raporturile dintre tradiţionalismul autohton şi ortodoxism. El îşi bazează concluziile, ponderate, izvorând din cunoaşterea în profunzime a stării de lucruri şi, în consecinţă, defavorabile orientării gândiriste, pe o analiză laborioasă, argumentată, care porneşte de la fapte şi generalizează firesc, apropiată în esenţă de interpretarea dată ortodoxismului de E. Lovinescu. Mai puţin sigur, mai concesiv se arată comentatorul în aprecierea operei unor scriitori de la „Gândirea". Poezia lui Nichifor Crainic sau proza lui Cezar Petrescu constituie, de pildă, pentru el adevărate modele. în schimb, experienţa poetică argheziană îl găseşte nepregătit, mărturie stând reacţia sa, în linii mari negativă. De luat în seamă prin acuitatea şi pertinenţa comentariului şi, adesea, a obiecţiilor sunt şi articolele în care urmăreşte diverse aspecte ale vieţii literare şi culturale din anii '20-30. Demersul său critic, în general adecvat, îi asigură un loc meritoriu în istoria criticii literare.
SCRIERI: Prin Munţii Mehedinţilor, Craiova, 1937; ed. îngr. şi pref. AL Dima, Craiova, 1977; Itinerar mehedinţean, Craiova, 1947.
Repere bibliografice: Vrabie, Gândirismul, 307; Emil Mânu, Constantin
D.	Ionescu, R, 1967, 4; Micu, „Gândirea", 311-313, 971-972; Şerban Cioculescu, Cu Constantin D. Ionescu „prin Munţii Mehedinţilor", LCF, 1978,8; Ornea, Tradiţionalism, 442-443; Dorina Grăsoiu, Bătălia Arghezi, Cluj-Napoca, 1984, 97; Şerban Cioculescu, Argheziana, Bucureşti,
1985,382; Firan, Profiluri, 411.	R.Z.
IONESCU, Cornel Mihai (11. II. 1941, Bucureşti), eseist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Stoica-Mavromati) şi al lui Mihai Ionescu, avocat şi diplomat. Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti (1959), I. a urmat în perioada
617 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu
1959-1964 cursurile Facultăţii de Limbi Romanice şi Clasice (secţia italiană-spaniolă) a Universităţii bucureştene. Şi-a luat doctoratul în 2002 cu o teză intitulată Hermeneutică şi apofază în barocul european şi în gândirea lui Dimitrie Cantemir. Este asistent (din 1964), apoi lector (1967) şi conferenţiar (2002) la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, în cadrul Catedrei de literatură comparată, iar din 1990 devine profesor asociat la Facultatea de Filosofie. Debutează cu critică literară în „Luceafărul" (1961), colaborând apoi şi la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Revista de istorie şi teorie literară", „Luceafărul", „Jurnalul literar", „Steaua", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a.
Spirit aparadigmatic, erudit şi estet, I. aduce în critica literară românească rafinamentul broderiei analitice executate pe suprafeţe infinitezimale, în care tensiunea şi dispunerea savantă a liniilor ce alcătuiesc desenul textual se îmbină cu fineţea rece a inciziei logice. Sentimentul e de fascinaţie şi vertij, al aleph-uhii borgesian, sumă a universului şi simbol prin excelenţă al infinitului mic pascalian. început ca hermeneutică, demersul critic inaugurat de I. tinde către ceea ce autorul numeşte „hermenoetică" — metodă interpretativă ce încifrează înţelesul dianoetic al textului în sensuri noetice. Cartea de debut a lui I., Generaţia lui Neptun (1967), analizează implicaţiile teoretice ale mişcării italiene neoavangardiste intitulate Grupul '63. Eveniment premergător a ceea ce mai târziu se va numi postmodernism, resurecţia spiritului avangardist se face pe fondul opoziţiei manifeste faţă de avangarda istorică, acuzată de membrii Grupului '63 de superficialitate şi ineficienţă. Vechiului avangardism al „generaţiei lui Vulcan" (metafora îi aparţine lui Umberto Eco), eşuat în gesturi şi atitudini nihiliste şi în sterilitate, îi este contrapus experimentalismul „generaţiei lui Neptun". Urmărind ideile grupului din perspective complementare — estetică, lingvistică, sociologică, ideologică —, I. pune în lumină atât conţinutul novator, cât şi punctele slabe ale manifestelor neoavangardiste, datorate unor abordări sociologizante dogmatice, tributare esteticilor marxiste ale lui Georg Lukâcs şi Antonio Gramsci, ca şi caracterului vag şi efemer al teoriei „angajării" a lui Jean-Paul Sartre. Volumul Palimpseste (1979) teoretizează, cu mai mulţi ani înaintea apariţiei în Franţa a cărţii cu acelaşi titlu al lui Gerard Genette, un nou tip de lectură critică şi de interpretare textuală. Avându-şi rădăcinile în poetica polimorfă a barocului, palimpsestul critic — crede I. — este acea strategie interpretativă care vede textul ca pe o succesiune de straturi semantice care îşi induc reciproc semnificaţii în cadrul unei circularităţi de tip herme-neutic. Coborârea în transparenţa straturilor palimpsestului este un vertij, o cădere în Maelstromul lui Edgar Poe, acolo unde sensurile explodează în progresie geometrică, dând cititorului neprevenit o senzaţie de fascinaţie şi angoasă. Mai târziu, într-un articol din 1990, autorul, în acord cu gândirea poststructuralistă, va numi acest tip de palimpsest unul „inter-textual", pentru a-1 delimita de o specie de palimpsest cu mult mai dificilă, aceea „intratextuală", în care straturile nu se mai delimitează în profunzime, ci coexistă, în mod paradoxal, pe acelaşi nivel textual. Aceasta este ceea c£ I. denumeşte
„adâncimea suprafeţei", cea care mimează, în spirit postmo-dem — ludic şi parodic —, „accidentele, hazardul şi surprizele profunzimii". Odată definit, palimpsestul critic abordează antinomiile-cheie ale esteticii şi culturii universale — gândire logică/ intelect noetic, identitate narcisică/ identitate proteică, spirit atic/ spirit asiatic —, trecând prin operele unor scriitori emblematici precum Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Emil Botta, Pascal şi Dante. Palimpsestul vizează, în modul în care îl concepe şi utilizează I., o secretă căutare a identităţii, o proliferare şi aglomerare a sensurilor care să dea naştere, prin implozie, „soarelui negru" alchimic, acelui „sens ascuns" la care trimit textele obscure ale lui Heraclit. Analiza prozei lui Mateiu I. Caragiale este exemplară în această perspectivă: estetica scriitorului este o estetică apo-fatică (structurată de categorii negative), în care existenţa lui Aubrey de Vere este o operă de artă „a cărei noimă este de nepătruns" cu ajutorul gândirii logice. Misterul existenţei personajului se constituie însă nu prin ascunderi succesive, ci prin supradeterminare semantică, printr-un exces de transparenţă. Viaţa ca operă de artă se desfăşoară conform unui sens/joc secund, sens care, supradeterminându-le în mod secret pe toate celelalte, „transpare", paradoxal, în trăirea simplităţii şi limpezimii naturale ca „artificiu". început ca analiză a unui text de doar câteva pagini (e vorba de proza Remember), palimpsestul critic urmăreşte proliferarea vertiginoasă a sensurilor în deschideri succesive din ce în ce mai vaste, care ajung inevitabil la fundamentele esteticii şi la raporturile acesteia cu celelalte categorii axiologice. Cercul lui Hermes (1998) distilează straturile succesive ale palimpsestului — figurile proteice, manifestate în durată cronologică, ale comprehensiunii — în viziunea fulgurantă a intuiţiei extatice, acea ipostază a intelectului noetic în care existenţa estetică, de natură textual-discursivă, este răscumpărată şi mântuită prin prezenţa imponderabilă, dar orbitoare a adevărului întemeietor. Contribuţia lui I. la hermeneutica postheideggeriană constă în demersul integrator prin care „amprentele" mundane ale fiinţei, concretizate în ceea ce modernitatea şi postmodernitatea numesc „specializări" (ştiinţe teoretice) şi „tehnici" (ştiinţe practice), sunt recuperate şi reintegrate unei dimensiuni ontologice fundamentale: teoria psihanalitică a lui Jacques Lacan „traduce" inconştient liniile de forţă ale gândirii lui Martin Heidegger, litera S a semnăturii postume a lui Sade şi spiritul laocoonic al lui Diderot sunt aspecte înstrăinate ale numinosului şi, în acelaşi timp, „proiecţii" degradate ale cercului hermeneutic, iar „holo-merul", entitatea care stă la baza „logicii lui Hermes" descrise de Constantin Noica, este monada leibniziană. Pornită din sfera esteticului, gândirea critică a lui I. se manifestă retoric prin aglomerarea barocă de tensiuni speculare şi paradoxuri semantice, într-un proces halucinant de „ardere" şi depăşire a logicii tradiţionale în direcţia unei viziuni „hermenoetice", în care forma cea mai subtilă a „explicării" şi „dezvăluirii" este „încifrarea" şi „încriptarea". Dublul sensibil al acestui vertij teoretic este poezia, cu pulverulenta semnificaţiilor şi ambiguităţile sale creatoare. Relaţia dintre poet şi gânditor este abordată de I. printr-un „discurs oblic" — strategie proprie
Ionescu
Dicţionarul general al literaturii române 618
fenomenologiei sacrului —, care presupune circumscrierea obiectului prin învăluirea sa în cercuri hermeneutice succesive. Schizomorfia teoretică heideggeriană a „gândirii" şi „numirii" — avatar al angoasei existenţiale — se resoarbe, astfel, în „linişte", în certitudinea calmă a „chemării" pascaliene a sacrului, care împacă neliniştile şi tensiunile existenţiale în actul de reculegere şi meditaţie asupra Fiinţei supreme — Dumnezeul creştin.
SCRIERI: Generaţia lui Neptun, Bucureşti, 1967; Palimpseste, Bucureşti, 1979; Lorrain, Bucureşti, 1983; Cercul lui Hermes, Bucureşti, 1998. Traduceri: Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, pref. trad., Bucureşti, 1966; Dino Buzzati, Marele portret, Bucureşti, 1969; Umberto Eco, Opera deschisă, pref. trad., Bucureşti, 1969; Galvano Della Volpe, Critica gustului, pref. trad., Bucureşti, 1975; Jacques Derrida, Diseminarea, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Marin Mincu, „Generaţia lui Neptun", VR, 1968, 2; Constantin Stan, Cornel Mihai Ionescu, „Mă farmecă aura pe care inteligenţa o are la vârsta tânără", LCF, 1979,10; Doina Uricariu, Lectura ca palimpsest, LCF, 1979,22; Liviu Antonesei, „Palimpseste", CRC, 1979, 36; Valeriu Gherghel, „Palimpseste", CL, 1979, 9; Costin Tuchilă, „Palimpseste", R, 1979,10; Ion Maxim, Codul palimpsestelor, VR, 1979, 12; Adriana Babeţi, Bătăliile pierdute, Timişoara, 1998,117-130; Dicţ. scriit. rom., II, 593-594; Gabriel I. Popescu, Prolegomene la „Cercul lui Hermes", „Mozaicul" (Craiova), 2001,1-2.	L	H.
IONESCU, Eugen (13.XI.1909, Slatina - 28.111.1994, Paris), dramaturg, eseist, prozator şi poet. Este fiul Theresei (n. Ipcar), fiica unui inginer francez stabilit în România, şi al lui Eugen Ionescu, avocat. Curând după naşterea copilului, familia pleacă la Paris, unde I. va urma şcoala primară. Când România intră în război, tatăl se întoarce în ţară. După încetarea războiului, în 1922 revine şi I., care se înscrie la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti (pe care îl va absolvi în 1928) şi apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene (1929-1932). Funcţionează ca profesor de limba franceză la câteva licee din Bucureşti şi din provincie. A debutat în „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»" (1927), din al cărei comitet de redacţie a făcut parte, colaborând ulterior cu versuri şi la Bilete de papagal (1928). A colaborat la publicaţii de orientări diverse, deopotrivă la unele de avangardă şi la altele al căror program era apropiat de tradiţionalism: „Ultima oră", „Convorbiri literare", „Excelsior", „Fapta", „Zodiac", „Viaţa literară", „Axa", „Azi", „Clopotul", „Discobolul", „Ulise", „Floarea de foc", „România literară", „Rampa", „Credinţa", „Litere", „Meridian", „Reporter", „Familia", „Critica", „Ideea românească", „Facla", „Păreri libere", „Vremea", „Linia dreaptă", „Universul literar", „Viaţa românească" ş.a. Se află în pagini de revistă eseuri şi cronici literare sau plastice, versuri şi fragmente de roman în care unii dintre exegeţii operei sale au descoperit anticipări ale ideilor din teatrul său de după 1950.
Debutul editorial s-a produs în 1931, cu placheta de versuri Elegii pentru fiinţe mici Critica franceză (Philippe Sellier) a identificat aici ecouri din Francis Jammes şi din Maurice Maeterlinck, în timp ce comentatorii români (Ion Vartic) au întreprins o analiză mai atentă, observând legăturile dintre
această poezie „voit neîndemânatică şi puerilă, evitând orice dexterităţi tehnice şi literare" şi viziunea unui „uriaş teatru de păpuşi al lui Dumnezeu", în care I. „a primit dintru început să fie măscăriciul lui Dumnezeu, un saltimbanc metafizic", a cărui dramă „nu este estetică, ci ontologică". Un univers strâns „într-o cutie de păpuşă". Se pare că, totuşi, caligrafiile delicate ale poemelor din 1931 nu au fost apreciate nici de spiritele evoluate ale vremii (Şerban Cioculescu, de pildă, numea aceste poeme „păpuşării literare"), nici de unii comentatori de mai târziu care, asemenea lui Gelu Ionescu, aveau să vorbească despre „valoarea modestă" a poeziei lui I. Nedreaptă într-o anume măsură, această judecată nu e lipsită cu totul de temei dacă e raportată la valoarea fragmentelor de proză şi a criticii publicate de I. în acei ani. Era şi firesc ca volumul de comentarii literare cu un titlu exploziv Nu (1934) să stârnească ecouri incomparabil mai ample. Scrise cu vervă, ele lansau opinii non-conformiste şi, în marea lor majoritate, ireverenţioase despre literatura unora dintre scriitorii consacraţi ai timpului — Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. în treacăt, nu erau cruţaţi nici reprezentanţii cei mai importanţi ai criticii — E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Petru Comamescu, Pompiliu Constantinescu (fostul profesor de la „Sf. Sava" al lui I.), G. Călinescu. Fapta — aşa cum constata peste câţiva ani Călinescu — a scandalizat, cu toate că „autorul nu se dovedea chiar aşa de negativ şi-şi permitea doar câteva obiecţii ce prevesteau un talent de polemist cu fraza alertă, franţuzească." Surprinde însă că
619 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu
ţintele ironiei lui I. sunt mai ales purtătorii ideilor moderniste, şi nu numai în literatura română, pentru că şi exemplele alese din alte literaturi sunt circumscrise concepţiei potrivit căreia valorile vor trebui căutate în operele ce au rezistat timpului — Racine, Goethe, Dostoievski. Aproape nici un reprezentant al literaturii contemporane. E foarte greu să se poată deduce care anume ar fi linia directoare de-a lungul căreia s-ar clădi o literatură română capabilă să reziste timpului, când numele rostite mai des de I. sunt Miguel de Unamuno, Marcel Proust sau Giovanni Papini, între care nu prea se întrevăd legături, când singurul roman românesc faţă de care îşi dovedeşte respectul e Răscoala de Liviu Rebreanu, iar Aldous Huxley devine obiectul unor ironii tăioase. E, în orice caz, limpede că tânărul nonconformist nu se simte apropiat nici de atitudinea avan-gardei. De altminteri, atacul prelungit şi sistematic împotriva lui Arghezi, într-un moment când revistele avangardei îl aşezau pe poetul Cuvintelor potrivite alături de F.T. Marinetti şi de Georges Ribemont-Dessaignes, demonstrează că nu adeziunea la negativismul radical avangardist ar trebui căutată Irtl934 la I. Foarte semnificativ, în anii în care marile expoziţii ale lui Wassily Kandinsky, Oskar Kokoschka sau Andre Masson erau primite extrem de favorabil, ca şi pictura abstractă, întemeiată exclusiv pe expresivitatea culorii, el se pronunţă fără echivoc împotriva „ereziei culoare pentru culoare". Nici solidaritatea cu generaţia lui nu se regăseşte în vreun fel în paginile
acestei cărţi. Modul în care e discutat romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade şi, în general, tonul ironic al referirilor la unii tineri intelectuali de valoarea lui Eliade însuşi, a lui Emil Cioran, Petru Comarnescu, I.I. Cantacuzino sunt mărturii ale lipsei oricăror prejudecăţi în această privinţă. E grăitoare neîncrederea autorului în funcţiile criticii: „Nu poate fi adevărat ceea ce spune un critic de vreme ce judecă operele literare după criterii arbitrare care, de altminteri, pot fi schimbate între ele după plac şi acoperă în mod egal, exterior şi nesemnificativ, realitatea literară şi de vreme ce, nu-i aşa? axiomatic, nu poate să intuiască esenţele literare. Criticul stabileşte cadre valabile pentru un număr interminabil de conţinuturi [...]. Dar un cadru valabil pentru mai multe conţinuturi este, de fapt, nevalabil. Orice judecată critică este neutră, goală de sens." Cu câteva pagini înaintea acestui rechizitoriu, I. recursese la o demonstraţie ce punea, de fapt, în evidenţă lipsa de valabilitate a adevărurilor criticii: scrisese două cronici cu concluzii opuse la Maitreyi de Mircea Eliade. Exerciţiu strălucit, în care paradoxul e implicat cu umor într-o carte numită de G. Călinescu „ştrengărească". Cartea din 1934 pune însă probleme grave. Chiar dacă e adevărat că tonul e frecvent „ştrengăresc". Numai în aparenţă I. ia în glumă realităţile literaturii româneşti contemporane cu el. Găseşte jignitoare, de exemplu, „faţa veşnic întoarsă modelelor străine", care „ar trebui să fie o acceptare francă, integrală, a învăţămintelor Occidentului". Fără slăbiciunea entuziasmului, dar şi fără slăbiciunea revoltei, „fără
Ionescu
Dicţionarul general al literaturii române 620
neîncredere, trebuie să continuăm să învăţăm". Şi cu o formulă ce îndeamnă la meditaţie, „deocamdată, trebuie să fim cât mai paşoptişti cu putinţă. Iar despre autenticitatea noastră, să nu avem nici o grijă, căci ea se creează sau nu — dacă vrea ea, nu dacă vrem noi — din inautenticitate, căci minus cu minus fac plus." în esenţă, autorul pare apropiat mai curând de o viziune conservatoare, pentru care însuşirea modelelor străine nu e suficientă pentru a asigura maturizarea şi modernizarea literaturii naţionale. El insistă implicit asupra necesităţii de a se crea un climat, o mentalitate prielnice preluării oricărui fel de modele, altminteri totul ar fi ameninţat să cadă în ridicol. Şi nu ezită să-şi ilustreze afirmaţiile cu numele unor colegi de generaţie („Paul Costin Deleanu e un Berdeaev, Emil Gulian un Leon-Paul Fargue, Mircea Eliade un Papini"), comparaţii pe care, pentru a-şi vădi întregul ridicol, le pune alături de cele ale lui Ion Heliade-Rădulescu („Ienăchiţă Văcărescu e mai mare decât Goethe, Bolintineanu este mai mare decât Andre Chenier"), deşi, de dragul paradoxului demonstraţiei, I. scoate afirmaţiile lui Heliade din context. E îndreptăţită tendinţa unor exegeze mai recente de a pune cartea din 1934 în legătură cu scepticismul faţă de valoarea spirituală a literaturii în ansamblul ei, atitudine care poate fi regăsită în multe texte contestatare ale epocii. De fapt, unele idei conturate clar în scrierile lui I. de după 1950, cele care i-au adus recunoaşterea internaţională, sunt anticipate în literatura sa din anii '30. Semnalând publicarea în germană a unei ediţii de opere ale lui I., un reputat istoric al teatrului modern, W.D, Lange, îl numea pe dramaturg „un călător solitar". Ceea ce era exact, în sensul că scriitorul nu aderase la nici o mişcare literară a vremii şi pe cele mai multe le trata cu nepărtinitoare ironie. Pe de altă parte, unii exegeţi au avut dreptate să identifice în opera de dinaintea plecării în Franţa a lui I. ecouri ale literaturii române moderne — de la Al. Macedonski, Tudor Arghezi sau Ion Barbu la Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade şi (surprinzător) la Adela lui
G.	Ibrăileanu. Acestea au fost puse în evidenţă în legătură cu unele poezii şi proze ionesciene din anii '30. Aşa cum s-a spus, dacă în 1934 ar fi fost englez, „literatura engleză ar fi fost aceea care ar fi suportat, din partea lui, acelaşi tratament negativist", şi asta pentru că literatura ca atare e o inutilitate, de vreme ce oamenii înşişi sunt cu totul neimportanţi (Ion Vartic). Cu toate acestea, lui I. nu i s-a părut o inutilitate să discute fenomenul literar românesc şi să scrie el însuşi literatură. Conturul contribuţiei sale la literatura din România deceniului al patrulea poate fi desenat numai dacă se iau în seamă şi colaborările din periodice — fragmente de roman, pagini de jurnal, versuri, alături de numeroase comentarii critice ale cărţilor nou-apărute şi ale problemelor generale ale vieţii culturale. De altfel, asupra unor aspecte teoretice schiţate în aceşti ani avea să revină mai târziu, în Notes et contre-notes {1962).
în 1936 I. se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, studentă în filosofie, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier al guvernului francez, cu intenţia de a-şi susţine doctoratul cu teza Le Theme du peche et le theme de la mort dans la poesie frangaise depuis Baudelaire (pe care nu o va încheia niciodată). în anii războiului trăieşte în Franţa neocupată, în 1940 revine pentru scurt timp la
Bucureşti, iar în 1942 pleacă definitiv la Paris. Şi-a câştigat existenţa lucrând la o editură ce tipărea cărţi de administraţie, fiind aici şi corector. Imediat după război a tradus din câţiva scriitori români, foarte diferiţi între ei, cum erau Pavel Dan, Mihai Ralea şi Urmuz, transpuneri care însă au trecut neobservate de publicul francez. La fel s-a spus şi despre primele sale piese de teatru, afirmaţie discutabilă, pentru că spectacolele în faţa unor săli cu câteva zeci de spectatori erau o caracteristică a teatrului de avangardă şi, din acest punct de vedere, piesele lui I. nu au avut un destin diferit de cel al altor puneri în scenă neconformiste. Pe de altă parte, se citează mărturii ce atestă interesul foarte viu trezit şi de primele sale lucrări dramatice, animatele discuţii provocate de acestea, începând cu La Cantratice chauve, reprezentată în 1950 la Theâtre des Noctambules, apoi la Theâtre de la Huchette din Paris, unde în 1952 se joacă şi La Legon, iar în 1953 îi sunt reprezentate şapte piese într-un act. Mărturii cu atât mai semnificative cu cât de partea lui I. s-au aflat şi câţiva dramaturgi reputaţi, foarte buni cunoscători ai exigenţelor construcţiei dramatice. Jean Anouilh — care îşi câştigase celebritatea cu mai bine de un deceniu în urmă — avea să spună despre colegul său de generaţie că „e superior lui Strindberg", folosind termenul „clasic" pentru a defini Les Chaises, drama doar „aparent grotescă" a lui
I.	S-au auzit şi destule voci care o caracterizau ca pe „o simplă curiozitate". Altele o aşezau în descendenţa imediată a supra-realismului, insistând asupra a ceea ce se considera a fi lipsă a formei şi, deci, urmare a intervenţiei hazardului. Au trecut câţiva ani până când comentatorii şi-au dat seama că aceste „curiozităţi" sunt construite într-o formă riguroasă, deşi netradiţională. în jurul lui 1956 critica franceză vorbea insistent despre „reînvierea tragediei", pronunţând mai ales patru nume: Eugen Ionescu (devenit, în chip firesc, Eugene Ionesco), Samuel Beckett, Jean Genet şi Arthur Adamov. Peste zece ani, în stagiunea 1966-1967, lui I. i se jucau la Paris cinci piese, dintre care una la Theâtre de France, iar La Soif et la Faim la Comedie Frangaise. La Cantatrice chauve, scrierea lui de debut ca dramaturg, a ţinut afişul la Theâtre de la Huchette aproape patruzeci de ani, record absolut de longevitate pe o scenă pariziană. în afara graniţelor Franţei, spectacolele pieselor sale devin tot mai multe şi „proliferarea ionesciană" e o expresie folosită din ce în ce mai frecvent în vocabularul criticii. Pe măsură ce piesele lui atrăgeau un public tot mai numeros, s-au intensificat şi controversele. Atacul declanşat în 1958 de Kenneth Tynan, un proeminent critic britanic, care îl acuza de formalism, a provocat riposta dramaturgului în ziarul „The Observer": „înnoirea limbajului înseamnă înnoirea concepţiei şi a viziunii înseşi a lumii", I. proclamând însă necesitatea unei întoarceri la marile mituri ancestrale, la arhetipurile care au dat profunzime operelor lui Eschil şi celor ale lui Shakespeare şi „care nu se pot revela decât după ce au fost ucise stereotipiile vieţii mic-burgheze". Exegezele consacrate scrierilor sale stăruie asupra seriozităţii cu care I. şi-a clădit o cultură sistematică. Listelor lungi de cărţi de literatură, mai ales din secolul al XX-lea, pe care le comentează în articolele publicate în România în anii '30, li se adaugă cele de filosofie. Dintre
1909
1911
1916
1917-1919
1920
1922
1922-1928
1927
1928
1929-1933
1929-1935
VIAŢA
noiembrie 13 Se naşte la Slatina Eugen Ionescu, fiul Theresei (n. Ipcar), fiica unui inginer francez stabilit în România, şi al lui Eugen Ionescu, avocat.
Familia se instalează la Paris, unde tatăl pregăteşte o teză de doctorat.
După intrarea României în război, tatăl său se întoarce în ţară, unde mai târziu va divorţa şi se va recăsători.
Locuieşte, împreună cu sora sa mai mică, Marilina, în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat din Mayenne, în vestul Franţei.
Copiii se întorc la Paris.
Frecventează o şcoală comunală din strada Dupleix.
mai împreună cu sora sa, revine în România.
învaţă la Liceul „Sf. Sava“ din Bucureşti, îşi susţine bacalaureatul la Craiova.
Relaţiile cu tatăl său şi cu familia acestuia înrăutăţindu-se, hotărăşte să locuiască împreună cu mama sa, care venise în Bucureşti şi se angajase funcţionară într-o bancă.
Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, dându-şi licenţa în limba şi literatura franceză.
1931
1934
la examenul de capacitate la limba franceză.
1936
iulie 8 Se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, fiica lui Mihail Burileanu, directorul ziarului „Ordinea".
Mama sa moare în urma unei congestii cerebrale. Funcţionează ca profesor de limba franceză la Cernavodă.
1936-1938
OPERA
martie 10 Debutează cu poezia Copilul şi clopotele în primul număr din „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»", unde va mai publica alte versuri (Crinii, Copacii, Bujorii albi, Elegie) şi cronică literară.
Colaborează cu versuri la „Bilete de papagal", revista lui Tudor Arghezi.
Publică articole, cronici literare şi plastice, eseuri, poezii în „Ultima oră“, „Viaţa literară", „Rampa", „Epoca", „Convorbiri literare", „Fapta", „Excelsior", „Zodiac", „Facla", „Floarea de foc", „Clopotul", „România literară", „Azi“, „Axa", „Discobolul", „Credinţa", „Herald", „Litere", „Meridian", „Universul literar", „Familia", „Reporter", „Critica", „Ideea românească" ş.a.
Apare placheta Elegii pentru fiinţe mici.
lese de sub tipar volumul de eseuri Nu. Un juriu prezidat de Tudor Vianu acordase autorului un premiu al Editurii Fundaţiilor Regale pentru „scriitori tineri needitaţi".
Cartea stârneşte un viu scandal în lumea literară.
Colaborează la „Păreri libere", „Facla", „Reporter", „Familia", „Ideea românească", „Vremea", „Universul literar", „Rampa", „Viaţa literară", „Viaţa românească" ş.a.
1937	Este profesor de limba franceză la Seminarul Teologic	din
Curtea de Argeş şi la Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti.
Detaşat la Ministerul Educaţiei Naţionale, conduce Serviciul de Relaţii cu Străinătatea.
1938	Pleacă la Paris cu o bursă oferită de Institutul Francez	din
Bucureşti, pentru a pregăti o teză de doctorat, Le theme du peche et le theme de la mort dans la poesie frangaise depuis Baudelaire, rămasă neterminată.
1939	Se întoarce, pentru scurt timp, în La Chapelle-Anthenaise.
1940
1942
1943
1944
1945
1945-1949
1948
1950
1951
primăvara Vine în România, unde este mobilizat.
Predă la Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti.
mai Se întoarce la Paris.
iunie Ministerul Propagandei Naţionale îl numeşte ataşat de presă al Legaţiei Române de la Vichy. decembrie Este transferat la Marsilia.
aprilie Funcţionează ca secretar cultural al Legaţiei Române.
iunie Este numit secretar principal al Serviciului Cultural din cadrul Legaţiei Române.
Contribuie la înfiinţarea Catedrei „Mihai Eminescu" la Nisa şi a primului lectorat de limba română la Montpellier. august 26 Se naşte la Paris fiica sa, Marie-France.
martie Se instalează la Paris.
Se angajează corector la Editions Administratives.
octombrie Moare tatăl său.
Obţine cetăţenia franceză.
Lucrează ca muncitor la firma Ripolin, apoi ca mânuitor şi corector la Editura Durieu (până în 1955).
1952
1953
Frecventează grupul de la revista „Esprit" şi ia legătura cu redactorii de la „Cahiers du Sud“.
Trimite corespondenţe revistei „Viaţa românească" şi „Universului literar".
în traducerea şi cu prefaţa sa, apare la Marsilia volumul Le Pere Urcan de Pavel Dan.
Traduce în limba franceză din proza lui Urmuz.
începe să scrie piesa care va fi intitulată La Cantatrice chauve.
mai 11 Are loc premiera cu piesa La Cantatrice chauve la Theâtre des Noctambules din Paris, în regia lui Nicolas Bataille.
februarie 20 Piesa La Legon este reprezentată la Theâtre de Poche, în regia lui Marcel Cuvelier.
aprilie 22 Sylvain Dhomme pune în scenă la Theâtre du Nouveau Lancry piesa Les Chaises.
La Cantatrice chauve şi La Legon sunt reluate la Theâtre de la Huchette.
februarie La Theâtre du Quartier-Latin se joacă Victimes du devoir, în regia lui Jacques Mauclair. septembrie Şapte piese scurte - La Jeune fille a marier, Le Salon de l’automobile, Le Connaisez-vous?, Le Rhume onirique, La Niece-epouse, Les Grandes chaleurs (adaptare după I.L. Caragiale) şi Le Maître - sunt puse în scenă de Jacques Polieri la Theâtre de la Huchette.
1954	Este distins cu Premiul „Alphonse Allais".
1955
1956
1957
1958
1959	Participă la Festivalul Internaţional de Teatru, Muzică şi Dans de la Spoleto şi la Colocviul de la Helsinki despre teatrul de avangardă.
Călătoreşte în Danemarca, la Copenhaga, şi în Brazilia; face un sejur la New York.
1960
1961	I se acordă titlul Chevalier des Arts et des Lettres.
1962
1963
1964
1965
februarie Publică nuvela Oriflammem „La Nouvelle revue frangaise". aprilie 14 Are loc premiera piesei Amedee ou Comment s’en debarrasserla Theâtre de Babylon, în regia lui Jean-Marie Serreau. La Editions Gallimard îi apare primul volum din seria Theâtre, cu
o	prefaţă de Jacques Lemarchand (ultimul volum, al şaptelea, va fi publicat în 1981).
octombrie Se reprezintă Jacques ou La Soumission şi Le Tableau la Theâtre de la Huchette, în regia lui Robert Postec.
Cu prilejul reluării spectacolelor cu Les Chaises, Jean Anouilh scrie un articol entuziast în „Le Figaro“.
Publică nuvela La Vasem „Cahiers des saisons“.
septembrie 10 La Theâtre d’Aujourd’hui, în regia lui Robert Postec, are loc premiera franceză a piesei Le Nouveau locataire. Publică nuvela Rhinoceros m „Les Lettres nouvelles".
Susţine o polemică virulentă cu Kenneth Tynan, criticul de la jurnalul londonez „The Observer“.
februarie 27 Piesa Tueur sans gages este reprezentată la Theâtre Recamier, în regia lui Jose Quaglio.
La Dusseldorf are loc premiera cu piesa Rhinoceros, pusă în scenă de Karl-Heinz Stroux.
ianuarie 22 Rhinoceros se joacă la Odeon-Theâtre de France, în regia lui Jean-Louis Barrault, care interpretează şi rolul principal, aprilie 28 Rhinoceros este reprezentată la Royal Court Theâtre din Londra, în regia lui Orson Welles, cu Lawrence Olivier în rolul principal.
decembrie 15 La Theâtre de l’Alliance Frangaise are loc premiera piesei Le Roi se meurt, pusă în scenă de Jacques Mauclair. Publică la Gallimard culegerea de nuvele La Photo du colonelşi volumul Notes et contre-notes.
Le Pieton de l’air este reprezentată la Odeon-Theâtre de France, în regia şi interpretarea lui Jean-Louis Barrault.
aprilie 10 Pentru prima dată i se reprezintă o piesă în România: Rinocerii, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în regia lui Lucian Giurchescu, cu Radu Beligan în rolul principal.
La Bucureşti au loc trei premiere: Cântăreaţa cheală la Teatrul Mic, în regia lui Valeriu Moisescu (18 martie), Regele moare la Teatrul Naţional, în regia lui Moni Ghelerter (10 octombrie), şi Scaunele la Teatrul „C.l. Nottara", în regia lui George Rafael (17 octombrie). Englezeşte fără profesor apare în revista „Secolul 20“.
La Soifet la faim este jucată în premieră la Dusseldorf, în regia lui Karl-Heinz Stroux.
Publică piesa La Lacune (în „Le Nouvel observateur“) şi fragmente de jurnal (în „Preuves").
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
I se acordă Marele Premiu al Teatrului pentru întreaga sa operă.
Reacţionează la invazia sovietică în Cehoslovacia.
Este distins cu Premiul „Prince Pierre de Monaco", cu Medalia Principatului Monaco (mai) şi cu Marele Premiu Naţional pentru Teatru (decembrie).
ianuarie 22 Este ales membru al Academiei Franceze. Primeşte titlul Chevalier de la Legion d’Honneur. întreprinde o călătorie în America de Sud.
Se turnează un film despre viaţa sa.
februarie 25 Rosteşte discursul de primire în Academia Franceză. Călătoreşte la New York şi la Viena, cu ocazia lansării filmului la Vase, regizat de H. von Cramer, în care dramaturgul joacă rolul principal. Este ales doctor honoris causa al Universităţii din New York, iar în Austria i se conferă Marele Premiu pentru Literatură Europeană.
Călătoreşte în Danemarca, participă la Congresul Internaţional de Teatru de la Helsinki, ţine discursul de deschidere al Festivalului de la Salzburg.
I se acordă Premiul Literar al Bienalei Internaţionale de la Ierusalim. Filmul La Vase este prezentat la Londra.
Devine doctor honoris causa al Universităţii din Warwick (Marea Britanie).
Este ales doctor honoris causa al Universităţii din Tel Aviv (Israel).
Primeşte Medalia „Max Reinhardf la Festivalul de la Salzburg. în discursul de deschidere ţinut la cel de-al XV-lea Congres Mondial de Teatru, patronat de UNESCO, denunţă controlul statului asupra teatrului şi intră în conflict cu delegaţia sovietică.
Devine doctor honoris causa al Universităţii din Louvain (Beigiş). septembrie Adresează o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, protestând împotriva politicii acestuia.
în regia lui Jean-Louis Barrault, se joacă la Odeon-Theâtre de France Delireâ deux şi La Lacune.
I se reprezintă pentru prima oară o piesă la Comedie Frangaise: La Soif et la faim, în regia lui Jean-Marie Serreau, cu Robert Hirsch în rolul principal.
Apare volumul Eugene lonesco. Entre la vie etle reve. Entretiens avec Claude Bonnefoy.
Publică Journal en miettes.
Publică Present passe, passe present.
La Editura pentru Literatură Universală apar două volume de Teatru, cuprinzând opt piese traduse în limba română.
La Teatrul de Comedie din Bucureşti se reprezintă Ucigaş fără simbrie, în regia lui Lucian Giurchescu (1 octombrie), iar la Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra" Victimele datoriei, în regia lui Crin Teodorescu (11 decembrie).
La Teatrul Naţional din Cluj se joacă Lacuna.
Apare la Geneva volumul Decouvertes, cu ilustraţiile autorului.
septembrie 11 Are loc premiera franceză cu Jeux de massacre la Theâtre Montparnasse, în regia lui Jorge Lavelli.
Teatru, antologia în două volume alcătuită şi prefaţată de Gelu Ionescu, apare la Editura Minerva.
Jacques Mauclair regizează piesa Macbett la Theâtre Rive-Gauche.
Apare romanul Le Solitaire.
Publică volumul de eseuri Antidotes.
1978
1979
1980
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1989
1990
1991
1992
august 3-13 La Cerisy-la-Salle, în Normandia, are loc Decada Eugene lonesco, pe care dramaturgul o va onora cu prezenţa sa. Participă la acţiunile întreprinse de Comitetul Intelectualilor pentru o Europă a Libertăţilor.
Ţine o conferinţă la Universitatea din Bonn, unde primeşte Ordinul de Merit.
Este invitat de onoare la Congresul Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ţinut la Davis, în California.
februarie Internat în spital, se află două zile în comă diabetică, în pofida sănătăţii fragile, continuă să călătorească şi să ţină conferinţe în mai multe ţări din Europa şi în Statele Unite ale Americii.
Devine Oficier de la Legion d’Honneur.
I se conferă mai multe distincţii, printre care Premiul Internaţional de Artă Contemporană Ia Monte Carlo.
La Chicago, în prezenţa lui Saul Bellow şi a lui Mircea Eliade, i se decernează Premiul „T.S. Eliot - lngersoll“.
februarie Este din nou spitalizat. Fiica sa, Marie-France lonesco, îi difuzează mesajul de solidaritate cu protestatarii din ţară. Ieşit din spital, prezidează juriul PEN-Clubului, care acordă Premiul Libertăţii lui Vâclav Havel. martie Semnează o declaraţie în favoarea scriitorului Salman Rushdie, condamnat la moarte de liderii religioşi iranieni, decembrie 30 Devine membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România.
I	se decernează titlul doctor honoris causa al Universităţii din Katowice (Polonia).
Este membru al Comitetului Internaţional al Scriitorilor pentru Libertate.
Apare culegerea de articole Un Homme en question.
Trupa Ars Amatoria din Cluj-Napoca, condusă de Ion Vartic, joacă piesa Englezeşte fără profesor.
Se reprezintă Imaginile sunt imagini la Teatrul „Ion Creangă", în regia lui Ion Lucian.
Publică eseul La Hugoliade. La vie grotesque et tragique de Victor Hugo.
Apare eseul Le Blanc et le noir, ilustrat cu cincisprezece litografii ale autorului.
La Gallimard este publicat volumul Non, tradus de Marie-France lonesco, prefaţat de Eugen Simion şi cu o postfaţă de llina Gregori.
februarie 23 Theâtre de la Huchette sărbătoreşte a treizecea aniversare a spectacolelor lonesco.
Apare volumul La Quete intermitente.
Volumul Theâtre complet apare în „Bibliotheque de la Pleiade" de la Gallimard.
în regia lui Grigore Gonţa, Ce nemaipomenită harababură se joacă la Teatrul „Ion Creangă14, iar Jacques sau Supunerea la Studioul Academiei de Teatru şi Film.
Lecţia este reprezentată la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, în regia lui Mihai Măniuţiu.
1994	martie	28	Eugen	Ionescu	se	stinge	din	viaţă	la	Paris,	în	urma
unui stop cardiac.
Ceremonia funebră se desfăşoară în ritul ortodox.
Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse.
Piesa Tabloul se joacă la Teatrul de Stat din Sibiu, pusă în scenă de Dan Alecsandrescu.
numele de filosofi, începând cu unii presocratici şi încheind cu elevii şi cu adversarii lui Henri Bergson, două par, într-o mai mare măsură, semnificative pentru reperele sale filosofice din perioada când începea să scrie dramă: Pseudo-Denys şi Emmanuel Mounier. Cel dintâi era un anonim grec din secolul al V-lea sau al Vl-lea, a cărui gândire realiza o sinteză creştină de factură neoplatonică; pe Mounier — fondator al revistei „Esprit" - îl întâlnise în timpul războiului, în sudul Franţei, şi datorită lui se apropie de gândirea creştină a lui Jacques Maritain şi a lui Charles Peguy. în anii '40 se hotărăşte să înveţe englezeşte, pentru a avea acces la scrierile unor contemporani britanici şi americani care nu fuseseră încă traduse. Se consideră că aşa a început una dintre cele mai semnificative aventuri ale teatrului din secolul al XX-lea: urmând cu conştiinciozitate lecţiile din manualul de limba engleză redactat după metoda Assimil, I. este frapat de absurditatea şi de ridicolul dialogului pe care erau obligate să îl poarte personajele ce prezentau vorbirea corectă. A transcris frazele din manual, a inventat altele întrutotul asemănătoare şi le-a transformat în parodica „anti-dramă" La Cantatrice chauve, descrisă de el ca „o tragedie a limbajului", dramatizare a imposibilităţii comunicării între oameni, a înspăimântătoarei banalităţi şi a vidului interior ce caracterizau, după părerea sa, lumea modernă. Articolele din presa românească a anilor '30 schiţaseră această concluzie, iar acum el îşi crease un cadru mai prielnic expunerii ei şi reducerii la absurd a actelor vieţii cotidiene. I. a numit trei surse ale dramelor sale: I.L. Caragiale (probabil se referea mai ales la cel din Căldură mare, schiţă pe care o şi adaptează pentru scenă), Urmuz şi G. Ciprian (cel din Capul de răţoi şi, mai sigur, cel din romanul Soţ ori far'dă..., publicat în 1936, text pe care îl va fi cunoscut înainte de plecarea în Franţa). De altfel, în scrierile sale româneşti pot fi întrezărite elemente ce vor fi dezvoltate în marea dramaturgie pe care o va crea mai târziu. Unele fără o legătură evidentă între ele. De pildă, realitatea unei lumi copleşite de proliferarea, necontenita aglomerare a obiectelor ce invadează spaţiul, paralizând şi anihilând făptura umană (ca în Les Chaises şi în Amedee), e anticipată de cea din Elegii pentru fiinţe mici. Jucăriile din „ţara de carton şi vată", venind - aşa cum le identifică Ion Vartic — din „zona teatrului de marionete", anunţă dezolantul destin al personajelor — marionete sufocate, ca blajinul personaj din Le Nouveau locataire, de invazia de obiecte ce inundă treptat scena şi, în cele din urmă, întregul oraş. După cum, în ansamblul lor, Elegiile pentru fiinţe mici prevestesc tonul candidelor Quatre contes pour enfants de moins de trois ans, ce dezvăluie delicateţea unui poet greu de ghicit în dramele care analizează fără cruţare condiţia absurdă a existenţei umane. Un loc important în evoluţia viziunii lui I. îl ocupă antidrama Englezeşte fără profesor, scrisă în româneşte (după mărturia dramaturgului, a fost elaborată în 1943,
înaintea pieselor în franceză). Necunoscută — prin firea lucrurilor — criticii străine, piesa este judecată, de cele mai multe ori, de comentatorii români în relaţie cu La Cantatrice chauve, căreia îi anticipează, e adevărat, nu numai unele efecte scenice, dar şi viziunea parodică aplicată teatrului tradiţional european. Poate că această piesă, singura scrisă în româneşte de I., ar avea dreptul să fie privită nu numai ca o punte de legătură între perioada românească şi aceea franceză a scriitorului sau ca o variantă a faimoasei La Cantatrice chauve. Nu încape îndoială că, dacă ar fi fost scrisă într-o limbă accesibilă occidentalilor, şi-ar fi aflat locul între celelalte piese ale lui I., în orice caz între cele din anii '50, care pun în discuţie imposibilitatea comunicării. După cum e foarte posibil ca Mary, camerista, să nu reprezinte doar un atac împotriva teatrului care, prin natura lui e, cum se spune în piesă, „un poliţist", pentru că „orice piesă e o anchetă detectivistă" ce îşi descoperă în deznodământ concluziile, enigmele fiind întotdeauna „poliţiste". Subreta e un raisonneur în comediile clasice, iar aici personajul e cu atât mai important cu cât, prezentându-se ca „Sherlock Holmes", se presupune că e menit să dezlege secretul care îi înconjoară pe soţii Martin, eroii principali ai antidramei, ceea ce se şi întâmplă: demolează biografiile inventate de cei doi. E, poate, o anticipare a dramei din Cui i-efrică de Virginia Woolf? a lui Edward Albee. întoarcerea brutală în realitate din lumea plăsmuită de personaje este un act al necesarei raţiuni, chiar dacă ia forma unei glume pline de cruzime. Oricum, e un prilej de a medita asupra semnificaţiei pe care I. o conferea realităţii. Va fi ciudat, de altminteri, să se constate că, la scurt timp după ce formulase cele mai violente critici împotriva lui Bertolt Brecht şi a teatrului social (1956), I. se va orienta spre o dramaturgie construită pe aducerea în scenă a unor probleme grave ale societăţii contemporane. Această direcţie va căpăta substanţă odată cu crearea unui personaj, Berenger, a cărui candoare i-a făcut pe mulţi comentatori să se gândească la Charles Chaplin. El a apărut mai întâi în Tueur sans gages (1959), apoi în Rhinoceros (jucată în premieră la Dusseldorf în 1959, publicată în 1960). Philippe Sellier relatează că, aşa cum mărturisea dramaturgul, încă din 1936-1937 trăise în ţară spaima creşterii pericolului fascist, constatând şi adeziunea la doctrina legionară a unora dintre prietenii săi. O confirmă şi tăioasele articole scrise pe atunci. Acest spirit lucid, unul dintre cei mai de seamă publicişti români din agitata perioadă interbelică, a reacţionat energic împotriva extremismului de dreapta, iar piesa va fi o reluare, la peste două decenii, a polemicii sale cu rinocerii şi cu rinocerizarea. Dar viziunea acestui univers kafkian, în care toţi — cu excepţia lui Berenger — se transformă în rinoceri ^-exprimă o realitate mai complexă: nu numai fascismul, ci oricare totalitarism e vizat (sovieticii au intuit asta şi, când au vrut să monteze piesa, i-au cerut autorului câteva retuşuri; I. a
Ionescu
Dicţionarul general al literaturii române 628
Rodica Ionescu şi Eugen Ionescu
refuzat, iar drama nu a mai urcat pe scenă). Transpunerea cataclismului ce cuprinde întreaga lume, trimiterea la falimentul logicii, accentul care cade pe puterea firavului Berenger de a supravieţui, rămânând singura fiinţă umană ce nu devine victima rinoceritei, descoperirea neliniştitoare a virtuţilor solitudinii — toate acestea aparţin viziunii ionesciene, care aici dă caricaturii un sens mai tragic decât oriunde în altă scriere. Piesa a fost foarte bine primită, dar unele elogii l-au iritat pe I. De pildă, „The Times" titra: O piesă a lui lonesco inteligibilă în întregime! Or, convingerea autorului era tocmai că unul din simptomele rinocerizării e anularea comunicării. Doi dintre marii reprezentanţi ai teatrului absurdului - Samuel Beckett şi I. — au început să scrie proză în altă limbă decât cea franceză. Tocmai ei, scriitori perfect bilingvi, care au pus cu atâta tragism problema lipsei comunicării între oameni. în 1971 marele nonconformist I. a rostit discursul de primire în Academia Franceză. Cu doi ani înainte lui Samuel Beckett i se decernase Premiul Nobel. Fără îndoială, două semne că literatura lumii îşi clădea alte temeiuri.
Nu au dreptate cei care consideră negativismul critic al lui Eugen Ionescu drept un joc inteligent; adică actul gratuit al unui copil
teribil El constituie dimpotrivă [...] o maieutică a actului cu adevărat critic, o asceză, încercată de autor prin întoarcerea reflexivă asupra mobilelor care-l împing la această operaţie. încă o dată, cuplul socratic ne flutură înaintea ochilor.
Mircea Vulcănescu
Eugen Ionescu şi-a construit, în teatrul contemporan, o glorie mondială. Oriunde există preocupare de artă dramatică, opera lui e celebrată fie de-a dreptul prin asocieri cu opera marilor clasici, fie indirect prin nulificări adesea mai pozitive decât laudele. Formula de artă pe care o practică îl asociază cu Brâncuşi dintre conaţionali, iar dintre străini cu Picasso, deşi faţă de acesta diferenţe politice îl separă.
Vladimir Streinu
Teatru de avangardă, teatru de idei, integrând tendinţele şi experienţele de artă şi poezie modernă ale veacului al XX-lea, generat de presiunea marilor crize istorice ale acestui veac, teatrul lui Ionescu este (ca să folosim distincţia făcută de Peguy) expresia unei epoci, în vreme ce opera lui Caragiale aparţine unei perioade. De la realism critic la simbolica abstractă, la literatura absurdului şi la mitul rinocerilor, e un aparent hiatus, care măsoară distanţa dintre o societate injustă şi stupidă, dar aşezată în articulaţiile ei, la o lume în care „the time is out of joint", în care isteriile colective şi deruta individului sunt legate de panica sfârşitului de ev.
Al. Paleologu
Sub aparenţele comicului, Eugen Ionescu a fost totdeauna un autor tragic. Dar prin burlesc, el se ferea de anumite lacrimi, se apropia pieziş de întrebările esenţiale, umplea vidul existenţei cu scaunele deriziunii, dădea ocol morţii, pitindu-se, să n-o vadă, şi se costuma în măscărici spre a nu fi recunoscut de destin. Iată însă că de la Rinocerii încoace măştile încep să cadă: Eugen Ionescu îşi transformă acum obsesiile în personagii.
Monica Lovinescu
SCRIERI: Elegii pentru fiinţe mici, Craiova, 1931; ed. Bucureşti, 1932; ed. introd. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1990; Nu, Bucureşti, 1934; ed. Bucureşti, 1991; ed. (Nori), tr. Marie-France lonesco, pref. Eugen Simion, postfaţă Ilina Gregori, Paris, 1986; Theâtre, I-VII, Paris, 1954-1981; La Photo du colonel, Paris, 1962; Notes et contre-notes, Paris, 1962; ed. (Note şi contranote), tr. Ion Pop, Bucureşti, 1992; Entre la vie et le reve. Entre-tiens avec Claude Bonnefoy, Paris, 1966; ed. (între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy), tr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1999; Journal en miettes, Paris, 1967; ed. (Jurnal în fărâme), tr. Irina Bădescu, Bucureşti, 1992; Present passe, passe present, Paris, 1968; ed. (Prezent trecut, trecut prezent), tr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1993; Teatru, I-II, pref. B. Elvin, Bucureşti, 1968; Decouvertes, Geneva, 1969; Teatru, I-II, îngr. şi pref. Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970; Le Solitaire, Paris, 1973; ed. (însin-guratul), tr. Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1990; Antidotes, Paris, 1977; ed. (Antidoturi), tr. Marina Dimov, Bucureşti, 1993; Un Homme en question, Paris, 1979; ed. (Sub semnul întrebării), tr. Natalia Cemăuţeanu, Bucureşti, 1994; LaHugoliade. La vie grotesque et tragique de Victor Hugo, tr. Dragomir Costineanu, postfaţă Gelu Ionescu, Paris, 1982; Le Blanc et
629 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu
le noir, Paris, 1985; La Queteintermittente, Paris, 1987; ed. (Căutarea intermitentă), tr. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994; Eu, îngr. Mariana Vartic, pref. Gelu Ionescu, postfaţă Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1990; Theâtre complet, îngr. Emmanuel Jacquart, Paris, 1990; Război cu toată lumea, I-II, îngr. Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992; Teatru, I-V, tr. Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1994-1998; Viitorul e maculatură, tr. Vlad Zografi, Bucureşti, 1999; Teatru, I—EH, tr. Vlad Russo şi Vlad Zografi, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice; Barbu Brezianu, „Elegii pentru fiinţe mici", „Cristalul", 1932,11-12; Şerban Cioculescu, „Elegii pentru fiinţe mici", ADV, 1932,14 772; Constantinescu, Scrieri, III, 206-212, VI, 67; Petru Comamescu, De ce am votat pentru „Nu" al domnului Eugen Ionescu, VRA, 1934, 339; F. Aderca, Nu? Nu!, VRA, 1934, 340; Mircea Vulcănescu, Pentru Eugen Ionescu, F, 1934, 5-6; I.I. Cantacuzino, „Nu" de Eugen Ionescu, „Criterion", 1934, 2; Traian Herseni, Doi eseişti şi Eugen Ionescu, „Azi", 1934,4; Şerban Cioculescu, „Nu", ADV, 1934,15 526; Petre Pandrea, „Nu", ALA, 1934,707; [Mihail Sebastian], Puncte albe, RP, 1936,5 459,5 480,5 517; Pericle Martinescu, Pentru d. Eugen Ionescu, FCL, 1936,1554; Ion Biberi, Troisjeunes critiques..., MOM, 1937,709; Călinescu, Ist. lit. (1941), 831, Ist. lit. (1982), 915; Richard N. Coe, lonesco. A Study ofHis Plays, Londra, 1961; Martin Esslin, Theâtre de Vabsurde, Paris, 1963, 482-498, passim; Michel Corvin, Le Theâtre nouveau en France, Paris, 1963, passim; Leonard Pronko, Theâtre d'avant-garde. lonesco et le theâtre experimental en France, Paris, 1963; Philippe Senart, Eugene lonesco, Paris, 1964; Marta Glucksman, Eugene lonesco y su teatro, San Francisco, 1965; Negoiţescu, Scriitori, 501-504; Simone Benmussa, lonesco, Paris, 1966; Jean-Herve Donnard, lonesco dramaturge ou VArtisan et le Demon, Paris, 1966; Faust Brădescu, Le Monde etrange de lonesco, Paris, 1967; Gian Luigi Falabrino, lonesco, Florenţa, 1967; Rosette Lamont, Melvin Friedman, lonesco, New Jersey, 1967; Josephine Jacobsen, William Mueller, lonesco and Genet. Playwrights of Silence, New York, 1968; Streinu, Pagini, I, 260-262, IV, 318-324; Balotă, Labirint, 229-246; Paleologu, Spiritul, 46-64; Manolescu, Teme, 1,52-57, 109-111; Negoiţescu, Lampa, 35-39; Claude Abastado, Eugene lonesco, Paris, 1971; Allan Lewis, lonesco, Londra, 1972; Paul Vemois, La Dyna-mique theâtrale d'Eugene lonesco, Paris, 1972; Les Critiques de notre temps et lonesco, îngr. Raymond Laubreaux, Paris, 1973; Saint Tobi, Eugene lonesco ou  la recherche du paradis perdu, Paris, 1973; Robert Fricks, lonesco, Paris, 1974; Emmanuel Jacquart, Le Theâtre de derision. Beckett, lonesco, Adamov, Paris, 1974; Crohmălniceanu, Literatura, III, 392-400; Rosette Lamont, Melvin Friedman, The Two Faces of lonesco, New York, 1978; J. Bersani, M. Autrand, J. Lecarme, La Litterature en France depuis 1945, Paris, 1980,516-527; Colloque de Cerisy. lonesco: Situations etper-spectives, îngr. Marie-France lonesco şi Paul Vemois, Paris, 1980; Vartic, Modelul, 208-214; Nicolae Florescu, Profitabila condiţie, Bucureşti, 1983, 258-291; Steinhardt, Critică, 169-177; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1985, 119-135; Sorescu, Uşor cu pianul, 106-114; Scarlat, Ist. poeziei, III, 115-116; Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Bucureşti, 1986,78-86; N. Steinhardt, Prin alţii despre sine, Bucureşti, 1988,228-231; Gelu Ionescu, Les Debuts litteraires roumains d'Eugene lonesco (1926-1940), tr. Mirella Nedelco-Patureau, Heidelberg, 1989; ed. (Anatomia unei negaţii), Bucureşti, 1991; Lovinescu, Unde scurte, 1,171-176,470-473, II, 11-12,69-72,152-154,194-197, EI, 91-94,
IV,	92-96; Adrian Marino, Când Eugene lonesco debutează în România, JL, 1990, 34; Marie-Claude Hubert, Eugene lonesco, Paris, 1990; Pop, Avangarda, 384-391; Negoiţescu, Ist. lit., 1,358-360; Ion Vartic, Schiţă de portret al artistului ca saltimbanc, RL, 1991, 8; Nicolae Manolescu, Jurnalul de lectură al unui „adolescentfurios", RL, 1991,27; Mircea Popa, Eugen Ionescu şi spiritul francez, VR, 1991, 7; Ion Vlad, Paradoxurile moralistului, TR, 1991, 33; Gheorghe Grigurcu, Eugen Ionescu între
absurd şi junimism, CNT, 1991,41; Dumitru Micu, Creativitatea negaţiei, CC, 1991,10-12; Doina Uricariu, O experienţă a libertăţii, RL, 1992,1; Z. Ornea, „Nu" de Eugen Ionescu, RL, 1992, 16; Alex. Ştefănescu, Ţipătul, RL, 1992,19; Cornel Ungureanu, Halimalele gloriei, O,1992,21; Virgil Mihaiu, Avangarda ca bun-simţ, ST, 1992, 7; Ion Vlad, Măştile provocării, măştile sfidării, TR, 1992,36; Mariana Sora, O viaţă în bucăţi, Bucureşti, 1992, 59-67, passim; Ierunca, Subiect, 41-44; Ecaterina Cleynen-Serghiev, La Jeunesse litteraire d'Eugene lonesco, Paris, 1993; Alexandra Hamdan, lonesco avant lonesco, Berna, 1993; Lucian Raicu, Journal en miettes cu Eugene lonesco, Bucureşti, 1993; Mihai Zamfir, De cealaltă parte, RL, 1994,13; Al. Paleologu, „Vă rog, vă conjur, sunt un geniu", RL, 1994,14; Mircea Martin, Alegerea lui Eugen Ionescu, RL, 1994, 15; Alexandru Niculescu, lonesco al nostru, JL, 1994, 17-20; Monica Lovinescu, După „Scaunele", JL, 1994,17-20; Gheorghe Grigurcu, Un om faţă cu istoria, JL, 1994,17-20; Cornelia Ştefănescu, „Originalitate... măsurată", JL, 1994, 17-20; Mihai Sora, Neasemuitul lonesco..., „22", 1994,21; Gheorghe Grigurcu, Eugen Ionescu în căutarea libertăţii şi a lui Dumnezeu, VR, 1994,11-12; Arşavir Acterian, Ceva din juneţea bucu-reşteană a lui Eugen Ionescu, APF, 1995,3-4; Gheorghe Grigurcu, Eugen Ionescu şi „diavolul" politic, VR, 1995,3-4; Ungureanu, La vest, 1,103-112; Caraion, Tristeţe, 96-102; Petreu, Jocurile, 138-154; Ierunca, Semnul, 270-272; Marian Victor Buciu, lonesco. Eseu despre onto-retorica literaturii, Craiova, 1996; Sanda Stolojan, Nori peste balcoane, tr. Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1996, 11-12, 17-18, passim; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 32-53; O sută de autori şi încă unul Dosar Eugen Ionescu, Cluj-Napoca, 1998; William Kluback, Michael Finkenthal, Clownul în agora, tr. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1998; Dicţ. analitic, II, 13-15; Dicţ. esenţial, 393-396; Philippe Sellier, Eugene lonesco, în Dictionnaire de la litterature frangaise. XX-e siecle, Paris, 2000, 376-380; Anca Maria-Rusu, Eugen Ionescu şi Samuel Beckett în spaţiul cultural românesc, Iaşi, 2000,5-111; Behring, Scriit. rom. exil, 90-92, passim; Marta Petreu, Ionescu în ţara tatălui, Cluj-Napoca, 2001; Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, lonesco: l'oubli dufascisme, Paris, 2002; Marta Petreu, Laignel-Lavastine: metoda „franceză", „22", 2002,26-30; Laura Pavel, lonesco. Anti-lumea unui sceptic, Piteşti, 2002; Gheorghe Grigurcu, O perspectivă asupra lui Eugene lonesco, RL, 2003,11; Arşavir Acterian, Cioran, Eliade, lonesco, îngr. Fabian Anton, pref. Mihai Sora, Cluj-Napoca, 2003; Marie-France lonesco, Portretul scriitorului în secol. Eugene lonesco. 1909-1994, tr. Mona Ţepeneag, Bucureşti, 2003; Manolescu, Enciclopedia, 403-414; Sergiu Miculescu, Măştile lui Eugen Ionescu, Constanţa, 2003.	D.	G.
IONESCU, Gelu (8.VI.1937, Galaţi), critic şi istoric literar, jurnalist. I., al cărui prenume la naştere a fost Gheorghe, este fiul Antoanetei (n. Constantinescu) şi al lui Ghiţă Ionescu, jurist, mare proprietar rural. După absolvirea şcolii primare la Galaţi (1949) şi a Liceului „Oituz" din Târgu Ocna (1954), o opţiune neinspirată îl transformă temporar pe I. în student la Institutul de Mine din Bucureşti. Din 1957 devine student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Bucureşti, unde îşi susţine în 1963 licenţa sub conducerea lui Tudor Vianu, cu o teză de literatură comparată. Devine asistent la Catedra de literatură universală şi comparată condusă de Tudor Vianu. Debutează în „Contemporanul" (1962) şi colaborează sistematic la „România literară", „Steaua" (cronica ^aducerilor, între 1975 şi 1980), „Viaţa românească" (membru în biroul redacţiei), „Caiete critice" (fondator şi redactor-şef al seriei din 1979-1982), „Secolul 20", „Cinema", „Synthesis",
Ionescu
Dicţionarul general al literaturii române 630
„Amfiteatru", „Luceafărul", „Cahiers roumains d'etudes litteraires". Obţine titlul de doctor în litere în 1974, cu o teză despre începuturile literare ale lui Eugen Ionescu, respinsă de cenzură şi publicată la Heidelberg. Din motive familiale, în 1982 emigrează în Franţa, în anul următor stabilindu-se la Miinchen, unde până în 1995 este editor-şef al programului cultural al postului Europa Liberă şi coordonator al emisiunilor Actualitatea culturală românească şi Perspective europene. Din 1995 revine la catedră, predând limba, literatura şi civilizaţia română la Seminarul de romanistică al Universităţii din Heidelberg (condus de profesorul Klaus Heitmann), până în 2002, când se pensionează.
Centrul de greutate al cărţii de debut, Romanul lecturii (1976; Premiul Uniunii Scriitorilor), este ipoteza conform căreia romanul procură modelul fundamental de lectură al oricărui gen al scrisului, inclusiv al criticii. întrucât numai receptarea structurează finalmente înţelegerea literaturii şi îi actualizează sensurile, prin complexitatea algoritmului său epic, romanul rămâne genul-rege, capabil să ofere un model ideal al oricărui tip de lectură. Volumul următor, Orizontul traducerii (1981), are de asemenea o retorică pledantă, reuşind să demonstreze în ce măsură traducerile reprezintă o componentă inalienabilă şi în grad înalt semnificativă a oricărui univers literar naţional. Eşantionul autorilor trataţi — selectaţi deopotrivă din proză, poezie, dramaturgie şi teorie literară — este impresionant, începând cu marii autori ai Antichităţii, continuând cu Holderlin, Andre Malraux, Mircea Eliade şi Goethe, cu Thomas Mann, unul dintre marii săi favoriţi, şi ajungând până la latino-americani. Demn de tot interesul este destinul tezei de doctorat a lui L, publicată mai întâi în traducere franceză la Heidelberg, cu titlul Les Debuts litteraires roumains d'Eugene lonesco (1926-1940) (1989), şi apărută în româneşte sub titlul Anatomia unei negaţii
(1991). Principalele merite ale cărţii — care fac din ea un reper fundamental în bibliografia exegezei ionesciene — sunt construcţia coerentă şi argumentaţia fără fisură a ceea ce trebuie numit cu francheţe eşecul exemplar al lui Eugen Ionescu pe terenul culturii române. Acesta este şi motivul pentru care titlul românesc — incluzând vocabula anatomia - este mult mai adecvat decât cel francez, în măsura în care oferă cheia metodologică în care a operat autorul. Aşadar, oricâte piese informative ar fi lipsit din puzzle în momentul în care I. îşi construia cartea, absenţele sunt irelevante, ele putând fi completate ulterior, precum căsuţele vide din tabelul lui Mendeleev, fără a pune în discuţie validitatea tabloului-ramă. Meritul esenţial al unei astfel de lucrări rămâne capacitatea autorului de a reconstrui plauzibil şi convingător profilul unui Ionescu puţin cunoscut atunci. I. a publicat şi un incitant volum de memorii Copacul din câmpie (2003; Premiul ASPRO).
SCRIERI: Romanul lecturii, Bucureşti, 1976; Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981; Les Debuts litteraires roumains d'Eugene lonesco (1926-1940), tr. Mirella Nedelco-Patureau, Heidelberg, 1989; ed. (Anatomia unei negaţii), Bucureşti, 1991; Copacul din câmpie, Iaşi, 2003. Ediţii: Eugen Ionescu, Teatru, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1970; Tudor Vianu, Opere, I, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Sorin Alexandrescu şi Matei Călinescu), II—III, Bucureşti, 1972-1973 (în colaborare cu Matei Călinescu), VI, Bucureşti,
1976, VII-XI, Bucureşti, 1978-1983 (în colaborare cu George Gană), XIV, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Vlad Alexandrescu).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Romanul lecturii", RL, 1976, 41; Mihai Dinu Gheorghiu, „Romanul lecturii", CL, 1976,11; Vlad, Lectura, 47-51; Ulici, Prima verba, II, 25-27; Ardeleanu, Menţiuni, 247-252; Marian Papahagi, Orizontul traducerii şi orizonturile criticii, TR, 1981,36; Grigurcu, Critici, 508-513; Adrian Marino, Când Eugene lonesco debutează în România, JL, 1990, 34; Laurenţiu Ulici, Un fiu al lecturii, RL, 1990, 7; Tania Radu, „Anatomia unei negaţii", LAI, 1991,4; Nicolae Manolescu, Portretul artistului la tinereţe, RL, 1991,21; Constantin M. Popa, Spiritul negaţiei, R, 1991,5-6; Florin Manolescu, înainte de lonesco, LCF, 1991, 27; Gheorghe Grigurcu, Sub semnul libertăţii, VR, 1991,10; Dicţ. scriit. rom., II, 599-602; Carmen Muşat, Când partea se întoarce la întreg, OC, 2003,168; Mircea Iorgulescu, Memoriile unui depresiv intransigent, „22", 2003,685; Gheorghe Grigurcu, Mai mult decât un exerciţiu al memoriei, RL, 2003,50; Manolescu, Enciclopedia, 415.	M. S.
IONESCU, Mariana (26.VIII.1947, Amaru, j. Buzău), critic literar, poetă şi prozatoare. Este fiica Marianei (n. Ştefănescu) şi a lui Ion Ionescu, preot. îşi începe învăţătura în satul Amaru, urmând apoi Liceul „I.L. Caragiale" din Ploieşti (1959-1961) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1965-1970). Din 1970 lucrează neîntrerupt până în 2003 ca redactor şi ca redactor-şef la Editura Eminescu, în 2001 fiind numită redactor-şef şi la revista „Universul cărţii". în 2000 este primită în PEN-Clubul Român. A debutat în „Ramuri" (1971), cu un articol despre Cartea nunţii de G. Călinescu, şi a colaborat apoi şi la „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Ateneu", „Orizont", „Viaţa românească", „Amphitryon", „Carnet literar", „Universul cărţii" ş.a. în 1981 şi-a luat doctoratul cu teza Tudor Arghezi - prozatorul
în prima sa carte, Artă şi aspiraţie (1977), I. include patru eseuri consacrate unor scriitori contemporani (Tudor Arghezi,
G.	Călinescu, Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga). Analiza este realizată din perspectivă tematică, tinzând să descopere acele constelaţii de motive ce definesc individualitatea orizontului imaginar al scriitorului interpretat şi sunt legate de nuclee generatoare, raportabile adesea la marile mituri. în comentariu, I. fructifică sugestiile criticii arhetipale, ale structuralismului şi psihanalizei. Interpretările, coerente şi convingătoare, îşi propun să acrediteze ideea că forţarea deschiderii unei opere îi confirmă viabilitatea artistică, implicând astfel o judecată de valoare. Exerciţiul critic se angajează în relevarea unui nivel al imaginarului prin intermediul unor opere secundare (G. Călinescu), descoperirea unui traseu major al imaginarului prin referinţa la textele performante (Tudor Arghezi, Laurenţiu Fulga), reconstituirea orizontului vast al imaginarului în propria lui dialectică (Zaharia Stancu). Cu un instrumentar critic mai complex, I. a elaborat, în Ochiul ciclopului. Tudor Arghezi, prozatorul (1981), cea dintâi exegeză de dimensiuni mai ample a prozei argheziene. Aici sunt puse în evidenţă individualitatea fiecărei lucrări, dar şi imaginea caleidoscopică a artei de prozator a lui Tudor Arghezi. Forţa scriitorului ar consta în extraordinara însumare de perspective multiple ce se deschid privirii sale „ciclopice", într-o viziune ce îmbină aspectele
631 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu
paradisiace şi infernale ale existenţei. în studiul de sinteză Introducere în opera lui Zaharia Stancu (1985), I. analizează poezia, publicistica şi proza literară a autorului avut în vedere, demonstrând că poeticul reprezintă latura cea mai pregnantă a creativităţii sale. I. urmăreşte în primul rând traiectele poeziei, de la tradiţionalismul începuturilor, trecând prin impactul fertilizator al modernismului, spre viziunea clasică a senectuţii. Din publicistica politică şi pamfletară, Zaharia Stancu ar fi păstrat în romane gustul senzaţionalului şi grotescului, culorile violente şi subiectivizarea imaginii. Punând accentul pe ciclul „Darie" şi pe romanul Şatra, comentariul se orientează către componentele naratologice (spaţiu, timp, tramă epică, organizare internă etc.) şi conturează o biografie fabuloasă, proiectată pe un fundal epopeic al lumii şi pe o mitologie particulară în care elementul fundamental este pământul. Ca prozatoare, I. tratează îndeosebi o mare temă a literaturii modeme: recuperarea identităţii continuu agresate de realitate, posibilă prin redescoperirea originilor şi prin respingerea intruziunilor brutale ale celorlalţi. în Exerciţii de fidelitate (1987; ediţie revăzută, 1999), comentatorii au descoperit un original roman al „căutării chipului", al simbolicei căutări a numelui, căutare săvârşită de Augustina („cea augustă", „cea aleasă"). Cartea este un bildungsroman scris la persoana a doua, sprijinindu-se pe câteva „simboluri potrivite", pentru a sugera că „iniţierea" în existenţă poate sminti sufletul, scufundându-1 în experienţă. Subtilul discurs epic vorbeşte despre singurătate şi resemnare, despre orgoliul asumării acestora, luând uneori înfăţişarea unui poem al solitudinii acceptate. Volumele Două părţi cal şi una vizitiu (1991) şi Jocitri şi zile (2000) cuprind nuvele şi povestiri cu un personaj feminin comun. Eroina se confruntă cu răul, mai ales social, şi pare să-l înfrângă prin înţelegere şi detaşare. Şi aici se apelează la procedeul narativ dificil al relatării la persoana a doua, autoarea realizând o „naraţiune în oglindă" (Costin Tuchilă). în tradiţie argheziană par să se înscrie tabletele despre virtuţi, ispite şi fericire din Geografie cu îngeri (1997), un fel de „pravilă de morală practică" pe cont propriu, în care îngerii sugerează rezistenţa bunelor idealuri. Diversitatea micilor eseuri reclamă o dispoziţie de reangajare etică şi de restaurare sufletească. învăţătura morală este umanizată de condeiul prozatoarei, care lucrează asupra personajelor şi întâmplărilor din cotidian pentru a afla semnificaţiile durabile ale existenţei. Interviu cu înger şi maimuţă (2001) este o carte de eseuri, meditaţii şi confesiuni, ale căror premise provin din experienţa autoarei. în esenţă, aici intră, ca într-un mozaic, evadări din banalitatea realului, cu incursiuni onirice şi viziuni intens cromatice, alternând cu observaţii asupra condiţiei umane şi a interiorităţii, asupra relaţiei dintre om şi divinitate. Interesant este elogiul lecturii. Poeziile din cartea Umărul de argint (2002), semnată cu pseudonimul Vicenţia Vara, închid în ele trăirile unui suflet încercat de vămile existenţei, rostite cu discreţie, fără patetism edulcorat, în versuri de o cuceritoare expresivitate lirică. Sentimentul dominant este cel al singurătăţii, în care I. îşi decantează impresiile, interogând netulburată adâncimile. I. a îngrijit şi prefaţat ediţii din operele lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, I. Al. Brătescu- Voineşti şi Zaharia Stancu.
SCRIERI: Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977; Ochiul ciclopului Tudor Arghezi prozatorul, Bucureşti, 1981; Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Bucureşti, 1985; Exerciţii de fidelitate, Bucureşti, 1987; ed. Bucureşti, 1999; Două părţi cal şi una vizitiu, Bucureşti, 1991; Geografie cu îngeri, Bucureşti, 1997; Jocuri şi zile, Bucureşti, 2000; Interviu cu înger şi maimuţă, Bucureşti, 2001; Umărul de argint, Bucureşti, 2002, Muritorii de rând, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Vlad, Critica tematică, TR, 1977,13; Valeriu Râpeanu, Un debut de calitate în critica literară, SPM, 1977,334; Cornel Ungureanu, Maturitatea debutului, 0,1977,25; Nicolae Ciobanu, Analize critice, LCF, 1977,31; Sultana Craia, Traseele prozei argheziene, LCF, 1981,21; Dumitru Micu, „Ochiul ciclopului Tudor Arghezi, prozatorul", LL, 1981,3; Ilie Guţan, Un nou studiu despre Arghezi, VR, 1982, 7; Ion Vlad, Lecturi temeinice, TR, 1986, 1; Ilie Guţan, Zaharia Stancu într-o riguroasă viziune critică, T, 1986,4; Costin Tuchilă, Rigoare şi obiectivitate, RL, 1986, 24; Romul Munteanu, „Exerciţii de fidelitate", FLC, 1988, 7; Constantin M. Popa, Anatomia decenţei, R, 1988,6; Anton Cosma, Un experiment metarealist, T, 1988,10; Costin Tuchilă, Naraţiune în oglindă, „Universul cărţii", 1991,10; Romul Munteanu, Casa şi biroul în proza Marianei Ionescu, „Baricada", 1992, 4; Dicţ. scriit. rom., II, 602-603; Sorescu, Lumea, 161-166; Andrei Grigor, Paradoxala fidelitate, L, 2001,1; Constantin M. Popa, Regula jocului, „Mozaicul", 2001, 1-2; Teodor Vârgolici, Elogiul lecturii, ALA, 2002,629; Petre Ciobanu, Şeherezada cu umărul de argint, R, 2003,3-4; Teodor Vârgolici, Confesiuni şi meditaţii lirice, ALA, 2003,668.	#	T.V.
IONESCU, Petru P. (7.VII.1903, Constanţa - 22.V.1979, Bucureşti), prozator, eseist şi poet. Şi-a făcut studiile liceale în oraşul natal, iar pe cele universitare la Bucureşti, unde a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie. în 1928 îşi dă doctoratul, luat magna cum laude. Funcţionează ca profesor la Constanţa şi Bucureşti, desfăşurând în acelaşi timp o fecundă activitate culturală. începe să colaboreze încă din timpul liceului (1920) la „Dobrogea jună" din Constanţa, scriind apoi la „Revista Fundaţiilor Regale", „Convorbiri literare", „Saeculum", „Revista de filosofie", „Pontice", „Gândirea", „Viaţa", „Seara", „Dacia rediviva", „Sfarmă-Piatră", „Meşterul Manole" ş.a. Semna (uneori şi cu pseudonimele Teofil Bartolomeu, Ionescu-Tomis, Ion Petru, I. Petru-Tomis) articole, cronici şi eseuri filosofice şi literare, proză şi versuri. Ca eseist din ultima promoţie gân-diristă, I. s-a bucurat de oarecare apreciere. Dintre lucrările care i-au apărut în volum se remarcă, prin ecoul ei, Ontologia umană şi cunoaşterea (1939; Premiul Fundaţiilor Regale), o incitantă disertaţie filosofică pe tema destinului creştin al omenirii. în
1936	publică, sub pseudonimul Sergiu Vladimir, Jurnalul unui om inutil, iar un an mai târziu, un volum de versuri intitulat Mirele de Miazănoapte.
Confesiunile din Jurnalul unui om inutil reţin atât prin sinceritatea tonului, cât şi prin expresia lor, când nonşalantă, când plină de aplomb. Sunt aduse în prim-plan tribulaţii erotice, cu accent pe reverberaţia lor lăuntrică, amplu analizată, într-o înlănţuire de reflexii şi metafore. De aici o anume tentă filosofică a stilului, dar şi un vag fior de senzualitate, cartea amintind pe alocuri de Maitreyi a lui Mircea Eliade. Cu aceeaşi privire răs-frântăîn sine, I. cultivă o poezie a stărilor elegiace, melancolice, izvorâtă dintr-un fond sufletesc traversat de visuri, amintiri,
Ionescu
Dicţionarul general a.1 literaturii române 632
speranţe înăbuşite. Trăirile, comunicate deloc plat, ba chiar sugestiv, par să alunece într-un plan ireal, cu un halou şi rezonanţe subtile, uneori metafizice. în Mirele de Miazănoapte este proiectat liric un peisaj crepuscular, evanescent, generator de mister şi nostalgie, atmosfera fiind asemănătoare aceleia din întunecatul April al lui Emil Botta. I. a mai publicat manuale didactice şi lucrări de specialitate, a făcut traduceri de acelaşi tip din franceză, italiană, germană şi a tălmăcit în aceste limbi din lirica lui Mihai Eminescu. A dat, de asemenea, o transpunere în româneşte a romanului O viaţă de Christian Barnard.
SCRIERI: Jurnalul unui om inutil, Bucureşti, 1936; Mirele de Miazănoapte, Bucureşti, 1937; Ontologia umană şi cunoaşterea, Bucureşti, 1939. Traduceri: Christian Barnard, O viaţă, Bucureşti, 1971.
■ Repere bibliografice: Ar. A. [Arşavir Acterian], „Mirele de Miazănoapte", VRA, 1937,512; Călinescu, Ist. lit. (1982), 955; Micu, „Gândirea", 969; Scrisoare de la Cristina Ionescu. 1980, ADLTR, 1-34; George, Reveniri, 171-175.	C.Bz.
IONESCU, Radu (1834, Bucureşti — 24.XII.1872, Bucureşti), critic literar, poet şi publicist. A urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava" din Bucureşti. înclinat de timpuriu către poezie, I. şi-a adunat primele versuri în volumul Cânturi intime (1854). în 1855 prefaţează o ediţie de poezii ale lui D. Bolintineanu. Studiază literele şi filosofia în Franţa şi colaborează aici la „Buciumul" (1857) cu satire şi articole politice. întors în ţară, intră în redacţia ziarului „Dâmboviţa", al cărui redactor devine în mai 1860, alături de D. Bolintineanu ş.a. După suprimarea „In-dependinţei", care înlocuise „Dâmboviţa", ajunge în februarie 1861 redactor responsabil al gazetei „Uniunea română", iar în noiembrie 1862, director, proprietar şi redactor al ziarului „Independinţa română". Membru (1861-1863) în comitetul de redacţie al „Revistei române", colaborează cu studii, articole şi versuri. în primăvara anului 1863 I. trece în redacţia cotidianului liberal „Românul", unde îşi continuă activitatea jurnalistică. Ca director în Ministerul Cultelor ţine, în 1865, conferinţe cu subiecte istorice, iar ca ziarist, atacă guvernul şi domnia lui AU. Cuza, prin articolele din „Conştiinţa naţională" (1865) şi „Sentinela română" (1866). Face parte din comitetul de direcţie al „Revistei Dunării" (1866). După detronarea lui Cuza, este ales deputat de Argeş şi membru în Consiliul comunal al Bucureştilor, iar în 1867 e numit agent al ţării la Belgrad. A fost unul dintre jurnaliştii români remarcabili, ale cărui articole, publicate în presa liberală, multe semnate Radion, mărturisesc cunoştinţe întinse şi variate de filosofie, drept, economie, sociologie, etică, diplomaţie, politică.
Deşi înclinat temperamental către poezie, I. a scris versuri fără calităţi deosebite. Elev şi imitator al lui D. Bolintineanu în prozodie, el a contribuit la îmbogăţirea meditaţiei lirice româneşti de până la Mihai Eminescu, printre precursorii căruia poate fi socotit. Cultura filosofică sistematică şi firea meditativă se întrevăd în versurile lui I., care se detaşează de poeţii minori ai epocii prin abordarea unei tematici descinse din romantismul german, din schopenhauerianism şi filosofia indică. A mai publicat satire, epigrame şi ode în „România
literară", „Buciumul", „Dâmboviţa" şi „Revista română". Este unul dintre prezumtivii autori ai romanului Don Juanii din Bucureşti, (publicat fără semnătură în foiletonul gazetei „Inde-pendinţa", 1861-1862), atribuit, succesiv, lui Ion Ghica, Pantazi Ghica şi lui I., şi aproape sigur autor al textului introductiv Catastihul amorului, ca şi al romanului La gura sobei (apărute anonim în 1865), precum şi al nuvelei O zi de fericire. în Catastihul amorului se teoretizează în marginea principiilor realismului de tip balzacian, iar romanul (poate o adaptare) este o parodie, surprinzătoare prin modernitate, a procedeelor clişei-zate de construire a unei astfel de scrieri. Articolele de critică literară ale lui I., mai ales Principiele criticei, au ca sursă estetica hegeliană, cunoscută fie direct, fie prin intermediari francezi. Delimitată net de ştiinţă, care se dedică utilului, arta se bazează, în concepţia criticului român, pe principii absolute, deduse din evoluţia literară. Situată între percepţie şi inteligenţă, ea are ca scop revelarea unei „aparinţe frumoase", a unei „forme a idealului", pe care o ia din lumea înconjurătoare. Manifestare a spiritului omenesc, arta nu este imitaţie, ci creaţie, iar influenţa ei socială e mare, teatrul mai ales fiind un mijloc de educaţie. De aceea, I. i-a acordat o atenţie deosebită, semnând multe cronici dramatice în „Independinţa română". Adept al esteticii deductive, el concepe critica drept o aplicare a principiilor extrase din capodoperele literaturii universale. Criticul, căruia îi cere lecturi bogate, capacitate de observaţie şi spirit contemplativ, este dator să compare opera judecată cu prototipul ideal, rezultat din suma legilor istorice ale genului şi speciei în care se încadrează. Aprecierea, fundamentată teoretic şi ferită astfel de simpla impresie, ajută la formarea gustului cititorilor. îndrumând critica spre specificul artei, I. se
633 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu
arată a fi un precursor al lui Titu Maiorescu, iar în ansamblul esteticii româneşti din secolul al XlX-lea rămâne cel mai important teoretician prejunimist, contribuind substanţial la călăuzirea criticii literare către o metodă proprie.
SCRIERI: Cânturi intime, Bucureşti, 1854; Odă la România, Paris, 1859; Scrieri alese, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1974; Catastihul amorului şi La gura sobei, îngr. şi introd. Dumitru Bălăeţ, Cluj-Napoca, 1986. Repere bibliografice: Radu Dragnea, Un critic literar de tranziţie, G, 1923, 6; Vianu, Studii, 567-569; Cornea, Alecsandrescu - Eminescu, 291-296,304-316; Florea Ghiţă, Radu Ionescu, autor al „Don Juanilor din Bucureşti", GL, 1967, 40; Ist. lit, II, 765-767; Şt. Cazimir, Paternitatea romanului „Don Juanii din Bucureşti", LL, 1970; Florin Pietreanu, Un premaiorescian: Radu Ionescu, TMS, 1970,1; Dumitru Bălăeţ, Un roman românesc necunoscut, RL, 1972, 33; Mircea Iorgulescu, Un mare uitat: Radu Ionescu, RL, 1974,27; Ileana Verzea, Byron şi byronismul în literatura română, Bucureşti, 1977,151-154; Dicţ. lit. 1900,452-453; Scarlat, Ist. poeziei, 1,401-402; Dumitru Bălăeţ, Radu Ionescu - un fiu al fantasiei, Bucureşti, 1985; Manolescu, Arca, 1,77-81; Anton Cosma, Primul meta-roman românesc, VTRA, 1987,6; Dicţ. esenţial, 399-401; Ioana Drăgan, Romanul popular în România, Cluj-Napoca, 2001,157-171; Dicţ. analitic, N, 470-471.	DM
IONESCU, Stejar (10.IV.1898, Corbu Vechi, j. Brăila -28.VI.1928, Slănic-Moldova), prozator. O prezenţă aparte era
I.	în cercul „Vieţii româneşti" de la Iaşi. Retras, tăcut, cu un aer visător, tânărul redactor se făcuse iubit printre confraţi. Moartea lui absurdă, într-un accident de maşină survenit între Târgu Ocna şi Slănic-Moldova, a produs consternare şi multă tristeţe. După un an, lângă mormântul lui îşi punea capăt zilelor soţia scriitorului, Alexandra. I. a copilărit la Sinaia, unde se mutaseră părinţii, Adela şi Justinian Ionescu. Aici face şcoala primară, pentru clasele secundare fiind transferat la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti, iar din 1913, după ce obţine o bursă, la Liceul Internat din Iaşi. Printre colegi — Ionel Teodoreanu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, absolvită în 1919. Timp de trei ani lucrează ca avocat, însă, neacomodându-se cu mediul, renunţă şi intră în ziaristică. Din mai 1920 face parte, ca secretar de redacţie, din colectivul „Vieţii româneşti". în 1922 devine redactor la „Opinia" şi, sub pseudonimul I. Luchian, semnează reportaje, recenzii, cronici dramatice, câte un comentariu politic. A mai colaborat la „Complex" şi a trimis „corespondenţe" (Scrisori din Iaşi) ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa". în „Viaţa românească" şi „Adevărul literar şi artistic", precum şi în „Almanahul ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa» pe anul 1926" îi apar traduceri din Joseph Conrad (tălmăcire la care s-a asociat cu G. Bărgăuanu), John Galsworthy, Lafcadio Hearn, Jerome K. Jerome, Johannes V. Jensen, Upton Close, Bernard Shaw.
După un debut fragil, dar nu lipsit de interes, cu o schiţă comică, în „însemnări literare" (1919), I. tace timp de câţiva ani. De fapt, nu mai publică, fiindcă de scris, scrie, numai că în prozele concepute în acest interval el nu-şi conturase încă fizionomia. Tipărite postum în „Adevărul literar şi artistic" (1933), aceste încercări eşuează atunci tând sunt plasate în registrul comic, în vreme ce schematismul le pândeşte pe cele cu accent
melodramatic, unde sare în ochi înrâurirea ideologiei poporaniste. însă cu nuvela Domnul de la Murano („Adevărul literar şi artistic", 1926), I. găseşte formula, reflexiv-melancolică, în care îşi poate investi o interioritate frământată de incertitudini. Camil Petrescu, în „Cetatea literară", îl remarcă numaidecât. Vor urma alte câteva scrieri, incluse în volumul Domnul de la Murano (1928), ce prilejuieşte numai comentarii favorabile. Cu o turnură confesivă, nuvelele lui I., unde tristeţea e destrămată când şi când de un surâs, sunt brodate în jurul sentimentului iubirii. O iubire care, parcă sub semnul unei fatalităţi, nu se împlineşte niciodată. Inhibiţia ciudată a bărbatului, crispările şi laşităţile lui, ambigua fluiditate a sufletului feminin, capricios şi uneori de neînţeles, provoacă această irezolvabilă criză, în pofida unor clipe de exaltantă amăgire, sentimentul final este acela de regret, părerile de rău luând o tonalitate de fină elegie. Intuiţia psihologică a prozatorului nu e lipsită de subtilitate, iar scrisul său rotunjit face perceptibilă o gamă de nuanţe. în spiritul cultivat la „Viaţa românească", I. rânduieşte o serie de „documente omeneşti" (Colecţie, „Viaţa românească",
1928). Sunt „fişe pentru un viitor roman", întocmite cu o luciditate de moralist părăsit de iluzii. Scepticismul notaţiilor, ce îşi propun să sondeze, dincolo de aparenţe, realităţi sufleteşti, păstrează un grăunte de ironie. I. începuse şi un roman, Game, plănuit să apară în trei volume. A apucat să scrie până la începutul celei de-a doua părţi a primului volum, filele redactate fiind inserate de Ionel Teodoreanu în „Viaţa românească" (1928-1929). Axat, după cât se pare, pe tema idealurilor greu de atins, fragmentul de roman proiectează într-un spaţiu epic trasat cu mână sigură câteva siluete promiţătoare.
SCRIERI: Domnul de la Murano, Iaşi, 1928; ed. îngr. şi introd. Leon Baconsky, Cluj, 1971.
Repere bibliografice: Ralea, Scrieri, II, 451-452; Perpessicius, Opere, DI, 121-123; Sadoveanu, Cărţi, 1,212-213; Botez, Memorii, 1,320-321; Zaciu, Colaje, 161-165; Şerban, Ispita, 255-256; Maftei, Personalităţi, V, 136-138; Buculei, Prezenţe, 111; Dicţ. scriit. rom., II, 605-606.	F. F.
IONESCU, Tudor (14 .VI.1943, Timişoara), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Cnobloch), chimistă, şi al lui Angelo Ionescu, inginer. Frecventează între anii 1954 şi 1961 liceele „Emil Racoviţă", „Mihai Eminescu" şi „Gh. Bariţiu" din Cluj, apoi Facultatea de Filologie, secţia franceză-română, la Universitatea „Babeş-Bolyai" (1962-1967). Mai întâi profesor de limba franceză la şcoli din Gherla şi Cluj, în 1970 devine asistent la Facultatea de Filologie a Universităţii clujene, unde predă şi în prezent. îşi ia doctoratul cu teza Marcel Proust et le theâtre (1986). Debutează în 1966 cu traducerea poeziilor Buchetul şi Războiul de Jacques Prevert în „Tribuna", iar în volum, în 1976, cu traducerea cărţii Marthei Bibescu La bal cu Marcel Proust. Colaborează la „Tribuna", „Steaua", „Echinox", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»" ş.a.
Autor de studii critice despre literatură şi artă, conferenţiar pe t^me culturale la Geneva şi Nantes, pictor, I. desfăşoară concomitent şi o consistentă activitate de traducător şi prozator. Publicând versiunea românească a cărţii Marthei Bibescu,
Ionescu-Caion
Dicţionarul general al literaturii române 634
1.	introduce cititorul, cu mijloace perfect adecvate, în universul de sensibilitate al unei strălucite scriitoare, ce cultiva legături intelectuale prestigioase. Traducerea este exactă, fluentă. Transpunerile din franceză în română sunt dublate de tălmăcirea poeţilor români în franceză (Mariana Bojan, Horia Bădescu, Vasile Igna, Mircea Petean, Adrian Popescu). De asemenea, problemele traducerii sunt abordate sistematic, în cursuri universitare şi în studii speciale. Eseurile intitulate Glose franceze (1981) atestă nostalgia prozei: „La originea eseurilor cuprinse în volum se află preocuparea de a ridica detaliul care frapează (prin insolit sau insistenţă) la demnitatea unui element semnificativ", afirmă autorul. Sunt de remarcat aici orizontul lecturii, apelul la artele plastice contemporane, stilul echilibrat şi lapidar. Volumul de proză scurtă umoristică Ţinuta obligatorie! (1986) rosteşte cu umor unele adevăruri, neconforme cu atitudinea comună faţă de năravuri şi moravuri frecvente. Stilul are vioiciune, fraza este alertă, verva şi umorul sunt de bună calitate. Sfârşit de vară pe râu (1993) e povestea cvasiclasică a unei călătorii care duce la o regăsire de sine, prilejuind împlinirea unor vechi reverii. Dornice de evadare din „şinele zilnic, temător, hotărnicit şi rutinier", două personaje — naratorul şi prietenul său doctorul — se eliberează din chingile obişnuinţelor şi tabieturilor, călătorind fie şi numai pe Someş. Spiritul ironico-dezabuzat este prezent şi aici.
SCRIERI: Glose franceze, Cluj-Napoca, 1981; Ţinuta obligatorie!, Cluj-Napoca, 1986; Şi pe faţă şi pe dos, Cluj-Napoca, 1989; Marcel Proust et le theâtre, Cluj-Napoca, 1991; Practica traducerii literare (Domeniul francez) (în colaborare cu Sorin Barbul şi Gheorghe Lascu), Cluj-Napoca, 1992; Sfârşit de vară pe râu, Cluj-Napoca, 1993; Avem examen la francă!, Cluj-Napoca, 2002; Ştiinţa şi/sau arta traducerii, Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Martha Bibescu, La bal cu Marcel Proust, pref. trad., Cluj-Napoca, 1976; San Antonio, Cu muzika înainte marş!, Cluj-Napoca, 1995; Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, Cluj-Napoca, 2001; Guillaume Apollinaire, Cele unşpe mii de vergi nebune, Cluj-Napoca, 2002; Daniel Wildenstein, Negustori de artă, Cluj-Napoca, 2002; Vasile Igna, La Province de Verudit, Cluj-Napoca, 2003 (în colaborare cu Emanoil Marcu).
Repere bibliografice: Valentin Taşcu, „La bal cu Marcel Proust", „Făclia", 1976,9247; IonMarcoş, „La bal cu Marcel Proust", ST, 1976,10; Miron Blaga, „Ţinuta obligatorie/", TR, 1981,1; Vasile Igna, Confesiunile lui Tudor Ionescu, „Făclia", 1981,10606; Ilie Călian, Poezia picturii lui Tudor Ionescu, „Făclia", 1981,10719; Valentin Taşcu, „Glose franceze", TR, 1981,38; Carmen Varfalvi-Berinde, De-a povestirea, TR, 1994,43; Irina Petraş, San Antonio, TR, 1995,20; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, coordonatori Cristian Bârsu, Ion Bob, Dan Brudaşcu, Cluj-Napoca, 2000,157.	M.Pp.
IONESCU-CAION, C.[onstantin] Al. (25.111.1880, Bucureşti -
2.XI.1918,	Bucureşti), critic literar şi prozator. Este fiul lui Alexandru C. Ionescu, avocat. După studii liceale urmate la Bucureşti şi, probabil, la Iaşi, va fi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene. în anul 1902, în urma penibilului proces în care apare ca inculpat ca urmare a acuzelor nedrepte pe care le adusese lui I.L. Caragiale, este exmatriculat definitiv din Universitate, prin hotărârea Senatului
universitar. Dorinţa obsedantă de celebritate a lui l.-C. s-a întors împotriva lui într-atât, încât la moarte era un necunoscut. Notorietatea la care ajunsese afirmând că I.L. Caragiale a plagiat mai întâi un dramaturg maghiar inventat, Kemeny Istvan, şi apoi pe Lev Tolstoi (Originalitatea d-lui Caragiale. Două plagiate, 1902), a fost de scurtă durată. încercările pe care le-a făcut, încurajat şi de AL Macedonski, de a resuscita interesul pentru această afacere s-au dovedit infructuoase. Activitatea lui de prozator şi de critic literar a trecut neobservată. Pe l.-C. îl încercau febrele unui delir de grandoare. într-un articol se compara cu Napoleon Bonaparte şi se închipuia, la fel ca împăratul francez, înconjurat de hula şi invidia pletorei de „analfabeţi şi bastarzi ai talentului". A fost redactor, redactor-prim sau colaborator la „Adevărul", „Liberalul", „Revista literară", „Carmen", „Rodica", „Patriotul", „Forţa morală", „Românul literar", „Arhiva" ş.a. A folosit pseudonimele Caion, Alfa şi Omega, Mircea Basarab, Nică Burduşel, Ion Carp, V. Cristeanu, Ion Dobrescu, V. Dragomir, Tudor Dumbravă, Ion Filipescu, Mircea Fulger, Iac, Liber, Victor Macri, Şt. Micu, Decius Mus, Roman Muşat, Dr. Emil Natan, Nergal, Noiac, Tom Popăiuş, Const. Popescu, Porte du Trăit des Anges, Marin V. Preuţescu, Th. Săndulescu, Elisa Serea, Spătarul Milescu, Un student.
Nuvelele lui l.-C., inspirate din Antichitatea elină (Din umbră... Moravuri antice, 1901) sau din viaţa lui Iisus Hristos (Pentru Cruce, 1903, Triumful Crucei, 1904) sunt un amestec de informaţie istorică brută (dar suspectă sub aspectul autenticităţii) şi de literaturizare neîndemânatică. Pretenţioasa încercare dramatică Legionarii Crucei (1904), „tragedie constantiniană", nu este altceva decât o plicticoasă însăilare de însemnări de lectură. Cronicar literar activ, l.-C. a scris mult şi despre cele mai variate subiecte. Câteva dintre articolele publicate în „Românul literar" le-a strâns în broşura Note (1905). Critica lui este însă mai întotdeauna pătimaşă, nedreaptă. Dorinţa de a fi original cu orice preţ, de a uimi îl face să se opună evidenţei, bunului-simţ. Astfel, el neagă, în numele unei aşa-zise purităţi a operei literare, efectele influenţei folclorului asupra literaturii române culte, îi contestă lui Mihai Codreanu vocaţia poetică şi mai ales înzestrarea pentru sonet, caracterizează versurile lui
O.	Goga drept „urâte şi greoaie", afirmând că scriitorul „stâl-ceşte limba" ş.a.m.d. După 1905, la revistele pe care le-a înfiinţat şi condus, l.-C. a publicat literatura poeţilor tineri, între care G. Bacovia şi I.M. Raşcu. A tradus, printr-un intermediar francez, câteva fragmente din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, precum şi din Th. Bailey Aldrich, P. Castanier,
H.	de Graffigny, L. Boussenard, L. Jacolliot şi J. Gros. O încercare de istorie a culturii, intitulată Galia şi înrâuririle ei (1898-1908) (I-II, 1915), nu prezintă, ca şi aşa-zisa teză de doctorat îndrumări nouă în viaţa politică şi culturală a Franţei contemporane şi înrâurirea lor asupra noastră (1914), vreo garanţie de originalitate sau de corespondenţă cu realitatea ştiinţifică şi istorică. l.-C. obişnuia să inventeze nu numai acuzaţii de plagiat, ci şi opere proprii sau surse de informare şi argumente.
SCRIERI: Din umbră... Moravuri antice, Bucureşti, 1901; Originalitatea d-lui Caragiale. Două plagiate, Bucureşti, 1902; Pentru Cruce, Bucureşti,
635 Dicţionarul general al literaturii române
Ionescu-Morel
1903; Triumful Crucei, Bucureşti, 1904; Legionarii Crucei, Bucureşti, 1904; Note, Bucureşti, 1905; Galia şi înrâuririle ei (1898-1908), I-II, Bucureşti, 1915. Traduceri: Th. Bailey Aldrich, Copilărie tristă, Bucureşti, 1898;
H.	de Graffigny, Povestiri ştiinţifice, Bucureşti, 1898; Jonathan Swift, Trei ani de suferinţă. O călătorie curioasă, Bucureşti, 1898; L. Boussenard, L. Jacolliot, Jules Gros, Trei nuvele, Bucureşti, 1898; P. Castanier, Nuvele antice. Moravuri din timpul decadenţei romane, Bucureşti, 1899.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, ed.2, Bucureşti, 1969,325-327; Raşcu, Amintiri, 14,18-19; Procesul Caragiale-Caion. Dosarul revizuirii, Bucureşti, 1972; Gala Galaction, Jurnal, II, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1977,27-29; Mihai Gafiţa, Flautul lui Marsias, Bucureşti, 1977, 98-112; Dicţ. lit.1900, 453; Procesul Caragiale-Caion, pref. Dan Alex. Condeescu, Bucureşti, 1999; Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, îngr. şi pref. I. Oprişan, voi. I: Figuri din lumea literară, Bucureşti, 2002,115-124.	R.Z.
IONESCU-GION, Gheorghe (4.XII.1922, Iaşi - 3.X.1980, Bucureşti), poet. Fiu al unor funcţionari, l.-G. urmează în Iaşi studiile primare, liceale şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu", absolvindu-1 în 1942. Tot în Iaşi este angajat ca actor, după 1948 transferându-se la Teatrul Tineretului şi ulterior la Teatrul Mic din Bucureşti. în 1967 i se conferă „Meritul cultural" pentru întreaga sa carieră de actor.
Actor cu o excepţională prezenţă scenică, interpret memorabil îndeosebi al unor eroi de dramă, având un joc inteligent, nuanţat, într-o tonalitate gravă, întotdeauna personal până la manierism, l.-G. s-a revelat la maturitate şi ca un poet de idei şi de insaţiabilă meditaţie, publicând două volume intitulate neutru ^Versuri (1969-1972). Poezia lui îşi are sursa primară într-o copilărie frustrată, într-o adolescenţă întârziată, petrecută într-un oraş bacovian — „urât, cu flori de scrum,/cu oarbe felinare, cu ochi de lup/sclipind spre abatoare". Poetul cultivă o nesfârşită nostalgie salvatoare: „De nu clădeam în vis, pretimpuriu,/O lume, şi de n-ar fi fost să-nfrunt/Cu visul lumea cea de mai târziu,/N-aş fi ştiut, pe când trăiam, că sunt." Meditaţia perseverentă, deseori în variaţiuni pe aceeaşi temă, alteori încifrată, uneori chiar confuză, coboară rar într-un fel de grandilocvenţă (sesizabilă şi la actor) de extracţie vlahuţiană. îndeobşte se ajunge la o înfiorată conştiinţă a singurătăţii, filtrată prin ipostaze metaforice cu sursa în versul lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, în folclor sau mărturisind lecturi din Baudelaire, Shakespeare, Goethe. O amprentă distinctă are poezia sa erotică, în care sentimentul este rar mărturisit direct, rămânând mai mult implicit. Erosul constituie puntea de legătură a înţelegerii şi a acceptării orgolioase a vieţii, chiar cu preţul tristeţii: „Şi ochii nimănui, adânci văpăi,/Cu ochii tăi frumoşi nu se măsoară,/Chiar îngerii pălesc sub ochii tăi/ Când sunt spălaţi de-o lacrimă amară." Dar „pofta de-a pătrunde taina firii" îl duce adesea la o jubilare naturistă, la frenezia bucuriilor estivale, la un soi de panteism naiv. Conştient în ultimă instanţă şi de „lucirile străine" ale poeziei sale, lucid şi faţă de „gloria fără nădejde", poetul-actor crede în cuvânt chiar cu riscul ignorării rostirii sale sau cu preţul pedepsei.
SCRIERI: Versuri, I-II, Bucureşti, 1969-1972.
Repere bibliografice: Bogdan Ulmu, „ Versuri", RL, 1973,26; Lit. rom. cont.,1,486-488.	M.DL
IONESCU-MOREL, D.[umitru] (7.X.1885, Bucureşti - ?), prozator, dramaturg şi traducător. Ofiţer activ după absolvirea Liceului Militar din Iaşi şi a Şcolii de Ofiţeri din Bucureşti, l.-M. a funcţionat şi ca inspector regional de pregătire premilitară, înaintea celui de-al doilea război mondial. Frecventează gruparea de la revista „Convorbiri critice" a lui Mihail Dragomirescu, unde l-a cunoscut pe I.L. Caragiale. Este unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Scriitorilor Militari. Debutează devreme, cu versuri şi povestiri, în „Cronica" şi în „Acţiunea" (1904-1905). Colaborează la numeroase ziare şi reviste, între care „Universul", „Convorbiri critice", „Familia", „Rampa", „Epoca" ş.a.
O primă încercare dramatică publicată, Stavila (1915), ca şi alte lucrări destinate scenei care au fost şi tipărite (într-un adăpost,1920, în gheare de lup, 1928, Vă ordon: Treceţi Prutul!, 1942, O poveste adevărată, 1944) sunt simple compuneri dialogate, relatând întâmplări eroice la care participă oameni dedicaţi ideii de patriotism sau personaje ajunse în situaţii-limită, relevante pentru structura lor psihică. Mai rezistentă la confruntarea cu publicul s-a dovedit comedia în trei acte Mătuşica (1932), prezentată în premieră absolută la Teatrul Naţional din Cluj şi preluată în următorul deceniu de mai multe teatre din ţară. Pornind de la un conflict familial, declanşat de presupuse infidelităţi, autorul reuşeşte o construcţie dramatică relativ echilibrată, cu situaţii credibile, în care observaţia satirică funcţionează constant. Faptele şi personajele suferă însă de un anacronism incomod; motivul bărbatului terorizat de o soţie autoritară, aflată sub influenţa unei mătuşi preocupate exclusiv de facerea şi desfacerea căsătoriilor, apelează la rezolvări arhicunoscute. Un roman în două volume, Mai sunt oameni buni (1940), s-a bucurat de atenţia criticii şi a cititorilor, datorită subiectului de permanentă valabilitate, impregnat cu note de compasiune şi duioşie. Un copil orfan şi vagabond, Vlad, împreună cu căţelul său sunt culeşi de pe stradă de Dan Prună, lucrător la pavaje. Având inteligenţă vie şi activă, copilul, ocrotit de tatăl adoptiv, se remarcă prin sârguinţă, obţine brevetul de mecanic, îşi deschide un atelier, devenind la rându-i susţinător al celui care îi purtase de grijă. Poreclit „doctorul motoarelor", Vlad dovedeşte o pricepere specială în repararea avioanelor, prilej pentru l.-M. de a produce informaţii interesante legate de construcţia şi de întreţinerea aparatelor de zbor, precum şi de tehnica propriu-zisă a zborului, toate acestea atrăgând cu deosebire cititorii tineri. Acţiunea, simplă şi bine distribuită în timp, este plasată în lumea periferiei bucureştene, de unde sunt luate şi modelele pentru câteva personaje de fundal. „Oamenii buni" contribuie la izbânda binelui şi a dreptăţii, între aceştia numărându-se Mama Maria, mărinimoasa proprietăreasă a locuinţei lui Dan Prună, uşierul Mareş, coana Silvia, preotul, avocatul, medicul. în economia romanului, naraţiunea este subordonată dialogului, oferind o lectură uşoară, plăcută, educativă. Câteva cărţi pentru copii, adevărate best seller-uri apărute în ediţii succesive, se menţin în sfera relevării valorilor etice, considerate decisive pentru succesul în viaţă: Aventurile lui Goangă şi Târlică (1925), „roman" care a circulat în numeroase ediţii, Moş Alinte şi Casandra (1942), Ţuş-Ţuş, romanul unui măgăruş (1943), Vreau s-ascult şi eu poveşti (1943),
lonescu-Olt
Dicţionarul general al literaturii române 636
precum şi multe alte istorioare prelucrate de obicei după P.J. Stahl. l.-M., un autor industrios, exploatând abil scheme şi cărţi de mare audienţă, pe care le „prelucrează", este şi traducător al unor scrieri în proză de Matilde Serao, Jules Sandeau, Hector Malot, Edmondo De Amicis, Selma Lagerlof.
SCRIERI: Stavila, Bucureşti, 1915; Într-un adăpost, Bucureşti, 1920; Zile cu soare, Bucureşti, 1920; Cartea cu taine, Bucureşti, 1922 (în colaborare cu Maftei Coradu); înmormântarea eroului necunoscut, Bucureşti, 1923; Aventurile lui Goangă şi Târlicâ, Bucureşti, 1925; Cartea bunilor români, Bucureşti, 1925; în gheare de lup. într-un adăpost şi alte două piese, Sibiu, 1928; Mătuşica, Bucureşti, [1932]; Mai sunt oameni buni, I-II, Bucureşti, 1940; Moş Alinte şi Casandra, Bucureşti, 1942; Vă ordon: Treceţi Prutul!, Bucureşti, 1942; Animale mari şi mici, Bucureşti, 1943; Ţuş-Ţuş, romanul unui măgăruş, Bucureşti, 1943; Vreau s-ascult şi eu poveşti, Bucureşti, 1943; Cine-l prinde mai întâi?, Bucureşti, 1944; Corabia lui tata Noe, Bucureşti, 1944; Cucuriguuu, Bucureşti, 1944; O poveste adevărată, Bucureşti, 1944; Bună seara, tăicuţule!, Bucureşti, 1945; Ce caută un melc aici?, Bucureşti, 1945; Domnişoara Sanda şi litera A, Bucureşti, 1945; Farfuria misterioasă, Bucureşti, 1945; Noi călătorim, Bucureşti, 1945; Pantofii Ileanei, Bucureşti, 1945; Ţuţurlucă, Bucureşti, 1945; Umbrela cu bucluc, Bucureşti, 1945; Hop... hop... hop... Căluţii fug!, Bucureşti, f.a.; Dulce prietenie, Bucureşti, f.a.; în livada înflorită, Bucureşti, f.a. Traduceri: Matilde Serao, Mama vitregă, Bucureşti, 1910, Adio, iubire!, Bucureşti, 1913; Edmondo De Amicis, O moarte pe câmpul de război, Bucureşti, 1912 (în colaborare); Henry Bordeaux, O femeie cinstită, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu Sylv. Ionescu-Morel); P.J. Stahl, Amiralul Lili, Bucureşti, 1942; Selma Lagerlof, Gosta Berling, Bucureşti, 1943; Hector Malot, Romanul unui mic marinar, Bucureşti, 1943; Gustave Droz, Regele iepurilor, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Sb. [Mihail Sorbul], „O noapte pe câmpul de război", „Ţara nouă", 1912,7-8; F. [G. Ibrăileanu], „Adio, iubire!", VR, 1913, 2; R. [Romulus Seişanu], „într-un adăpost", U, 1920, 67; A. Bădăuţă, „Aventurile lui Goangă şi Târlică", VL, 1926,11; Perpessicius, „Aventurile lui Goangă şi Târlicâ", UVR, 1927,5; A.B. [T. Teodorescu-Branişte], „Mătuşica", ADV, 1932,14 732; C. Atanasiu, „Mai sunt oameni buni", „Estul", 1940,4-5; I.A. [I. Anestin], „Mai sunt oameni buni", TIL, 1940,979; Petru Manoliu, „Mătuşica", TIL, 1941,1445; N. Carandino, „Mătuşica", „Revista română", 1941,2; Adriana Kiseleff, „O poveste adevărată" de Ionescu-Morel, „Rapid", 1944,698.	C.P.
lONESCU-OLT, Constantin (7.1X1887, Milcov, j. Olt -22.VII.1933, Sighetu Marmaţiei), poet, prozator şi publicist. îşi ia licenţa în drept şi obţine doctoratul în acelaşi domeniu la Paris (1911). Apoi, după mai multe perindări prin ţară, se stabileşte în 1919 la Sighetu Marmaţiei, localitate în care va rămâne tot restul vieţii. Aici va avea mai multe ocupaţii: profesor de limba şi literatura română şi istoria artelor la liceele „Elena Doamna" şi „Dragoş Vodă", director al orfelinatului de copii, funcţionar ş.a. în acelaşi timp va începe o neobosită activitate publicistică, în anul 1921 înfiinţând „Gazeta Maramureşului", iar din anul 1923 făcând parte din comitetul de redacţie la „Gazeta maramureşeană". Paralel cu alte colaborări („Duminica", „Traian Demetrescu", „Zorile" din Târgu Jiu, „Răsăritul" din Chişinău, „Chemarea" din Cluj, „Flacăra", „Transilvania", „Sămănătorul" din Reghin), scoate la Sighetu Marmaţiei „Căminul nostru", revistă al cărei director este între 1924 şi
1927, an în care publicaţia se mută la Bacău. Fondator de publicaţii literare, I. mai activează ca director la „Tribuna poporului" (Satu Mare) şi redactor responsabil la „Viitorul Maramureşului".
întâiul volum de versuri al lui l.-O-, Primele acorduri (1908), conţine „licăriri şi scântei din marele foc", precum aprecia încurajator în prefaţa cărţii Al. Macedonski. Scriind despre versurile din Statornicie (1918), care includ, în afara temei iubirii aprinse pentru femeie, şi unele încercări cu subiecte arhaice, biblice, Tudor Vianu nu reuşea să-şi ascundă sub ironie judecata necruţătoare. în schimb, Se-ntorc cocorii (1926) este o carte închegată, alcătuită mai ales din pasteluri, de influenţă coşbu-ciană, distanţându-se totuşi de aceasta prin câteva tuşe apăsate referitoare la dragostea pătimaşă. Litanie şi dorinţă aprinsă, pe acordurile unei cântări armonioase, în limbaj extrem de simplu, versul denotă autenticitatea trăirii, ca în melodiile lăutăreşti. Autorul se dovedeşte însă un virtuoz al tehnicii de versificaţie în Pro gloria Bacchi (1927), unde se împletesc legenda şi incantaţia religioasă cu un erotism exploziv. Volumul Ceas rău şi alte schiţe; clişee; amintiri (1918) adună o proză mai puţin coerentă, însă pe alocuri percutantă, vădind o anume forţă de tip dostoievskian. Subiectele se desfăşoară prin intermediul unui dialog foarte viu, pedalând pe înfierarea patimii şi înţelegerea adâncă a suferinţei (un bătrân ce se îndreaptă în căruţă spre spital îşi dă duhul odată cu animalele îndrăgite, caii; stingerea din viaţă a unui personaj este pregătită, printr-un izomorfism narativ, de relatarea morţii altcuiva etc.).
SCRIERI: Primele acorduri, pref. AL Macedonski, Bucureşti, 1908; Ceas rău şi alte schiţe, clişee, amintiri, Bucureşti, 1918; Statornicie, Bucureşti, 1918; Prin baionete şi grenade, Bucureşti, 1921; Tanti Getta, Sighetu Marmaţiei, 1922; Se-ntorc cocorii, Sighetu Marmaţiei, 1926; Pro gloria Bacchi, Bucureşti, 1927; Himera, Bucureşti, 1928; Cina lui Terens, Bucureşti, 1933. Traduceri: Maxim Gorki, O idilă, Bucureşti, 1909, Din jertfele iubirei, Bucureşti, 1910,0 idilă. într-o noapte furtunoasă, Bucureşti, 1911.
Repere bibliografice: D. Kamabatt, Broderii pe tema unui nou volum de versuri: „Statornicie", „Renaşterea", 1918,60; A. Davidescu, „Se-ntorc cocorii" de C. Ionescu-Olt, „Satu Mare", 1926,61; G. Bacovia, încrestări..., „Căminul nostru", 1927, 12; Al. Iacobescu, [Constantin Ionescu-Olt], „Gorjanul", 1933,29; Paul I. Papadopol, „Se-ntorc cocorii", „Poezia", 1934,9; Adriana Iliescu, „Literatorul", Bucureşti, 1968,114. A. V.
IONESCU-QUINTUS, Ion G. (15.VII.1875, Ploieşti -12.IX.1933, Ploieşti), poet. Fiu al Anei (n. Ioan) şi al lui Ghiţă Ionescu, negustor şi om politic ploieştean, l.-Q. urmează şcoala primară în oraşul natal şi tot acolo va absolvi Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel" (1893). După obţinerea licenţei în drept la Bucureşti (1897), se înscrie în disidenţa liberală prahoveană, începând astfel o carieră politică nu lipsită de succese: este în mai multe rânduri deputat de Prahova şi va fi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. In anii 1901 şi 1902 funcţionează ca supleant la Tribunalul din Brăila, dar demisionează şi pleacă la Berlin pentru doi ani. Revine în ţară cu titlul de doctor în drept şi, stabilit din nou în Ploieşti, îmbrăţişează profesia de avocat, inten-sificându-şi totodată activitatea literară şi politică. După doi ani de refugiu la Odessa şi Herson (1916-1917), e ales la
637 Dicţionarul general al literaturii române
lonescu-Quintus
întoarcere primar al oraşului Ploieşti, demnitate care îi va da prilejul să se dovedească un bun gospodar şi un susţinător competent al vieţii culturale. Mircea lonescu-Quintus este fiul său.
Primele versuri, epigrame şi texte umoristice, publicate de l.-Q. în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică" (1895), cumulează în expresie ascuţimea unui spirit pornit împotriva metehnelor omeneşti. Mai colaborează cu epigrame, versuri şi schiţe umoristice, cu diverse însemnări, la „Lumea veche", „Adevărul ilustrat", „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Viaţa" „Zeflemeaua", „Belgia Orientului", „Lumina" (din Ploieşti, în al cărei comitet de redacţie este membru), „Universul", „Viitorul" ş.a. în 1899-1900 a scos săptămânalul „Stindardul" (Ploieşti), iar în 1908-1909, împreună cu D. Karnabatt, revista „Opinii". Debutează editorial în 1896, cu volumul Epigrame, aici semnând pentru prima oară cu pseudonimul Quintus. Improvizaţia reuşită şi expresia vie îşi găsesc în epigramele sale genul potrivit. Tematicii nu-i lipseşte varietatea, dar de o atenţie deosebită în ochii epigramistului pare să se bucure portretizarea, în manieră uşor caustică, a femeii. Un alt volum, Cazuri şi necazuri (1904), cuprinde versuri umoristice şi epigrame de aceeaşi ţinută lirică. în general sprinten, prompt în ripostă, l.-Q. se simte atras de forma dialogată a discursului şi cultivă cu oarecare dexteritate proza scurtă cu miză comică. După schiţe şi scenete satirice publicate în reviste, îi apare culegerea de nuvelete Clipe vesele, probabil în 1897. în 1909 era deja răsplătit cu ordinul Bene Merenti pentru scrierile sale literare. în „romanul dialogat" Căsnicii... (1910), dedicat soţiei sale, actriţa Marioara Voiculescu, personaje de tot soiul
combat, nu fără retorism, ideea de căsnicie, proclamând „uniunea liberă". în ultima carte, Epigrame (1931), autorul reia şi unele catrene din perioada de început, pe care acum ţine să le cizeleze. Multe dintre epigrame ridiculizează năravurile politicienilor, folosind cu ingeniozitate jocurile de cuvinte. l.-Q. şi-a strâns în volum mai multe conferinţe, pe teme sociale şi politice mai ales, şi s-a îngrijit din când în când de culegerea şi prelucrarea unor cântece populare. în 1895, împreună cu George Ranetti (care semnează Namuna), traduce drama în trei acte Tată de August Strindberg.
SCRIERI: Epigrame, pref. Alceu Urechia, cu ilustraţii de N. Vermont, Bucureşti 1896; Clipe vesele, Iaşi, [1897]; Datine şi credinţe naţionale, Ploieşti, 1899; Cazuri şi necazuri, f.l., 1904; Căsnicii..., Bucureşti, 1910; Epigrame, Bucureşti, 1931; Scrieri, îngr. Mircea lonescu-Quintus, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1981; Trident Quintus (în colaborare cu Mircea lonescu-Quintus şi Nelu lonescu-Quintus), postfaţă Florin Sicoe, Ploieşti, 2001. Traduceri: August Strindberg, Tată, Bucureşti, 1895 (în colaborare cu George Ranetti).
Repere bibliografice: Chendi, Schiţe, 173-175; Ion G. lonescu-Quintus, în Antologia epigramei româneşti, îngr. şi introd. A.C. Calotescu-Neicu şi N. Crevedia, Bucureşti, 1933,105-112; Mihail Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Bucureşti, 1938,434-435; Predescu, Encicl., 435.	V. P. S.
IONESCU-QUINTUS, Mircea (18.111.1917, Herson, Ucraina), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Naumescu) şi al lui Ion G. lonescu-Quintus, scriitor şi om politic liberal. Absolvent al Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti (1934) şi al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti (1938), obţinându-şi licenţa cum laude, a profesat avocatura în Ploieşti, începând din 1940. Membru fondator al grupului „Gânduri şi rânduri", se află între cei care întemeiază şi editează revista cu acelaşi nume (Ploieşti, 1937-1938). întors de pe frontul de Răsărit (va fi decorat mai târziu cu Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară), este numit redactor responsabil al revistei „Gând prahovean" (1943-1944). După război conduce, din
1945,	Organizaţia Tineretului Liberal din Prahova. în 1946 este arestat timp de câteva luni; eliberat, îşi reia funcţia până la desfiinţarea Partidului Naţional Liberal. Arestat a doua oară în 1952, este întemniţat şi trimis în coloniile penitenciare de la Poarta Albă, Coasta Galeş, Peninsula Valea Neagră, Borzeşti. După eliberare (1954) practică avocatura intermitent, căci este reţinut şi eliberat de încă două ori, în 1956 şi în 1957. Din 1964 revine şi în viaţa literară, fiind mulţi ani preşedinte al Clubului Umoriştilor Prahoveni. După decembrie 1989 participă la reînfiinţarea Partidului Naţional Liberal, fiind, pe rând, vicepreşedinte şi preşedinte (1993-2000) al acestei formaţiuni politice. Ministru al Justiţiei în perioada 1991-1992, deputat şi senator liberal de Prahova, îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1990-1992) şi apoi de vicepreşedinte (1996-2000) şi preşedinte (2000) al Senatului României. l.-Q. debutează în revista „Curierul Liceului «Sfinţii Petru şi Pavel»" (1934), prima lui carte fiind Haz de necaz, publicată în 1943 şi prefaţată de Radu D. Rosetti. Următoarea culegere, Epigrame, cu inedite şi preluări, apare abia după trei decenii, în
lonesCU-Rion	Dicţionarul	general	al	literaturii	române	638
1973. Colaborează cu epigrame, schiţe, însemnări critice sociale şi politice la „Gânduri şi rânduri", „Gând prahovean", „Universul literar", „Magazin", „Urzica", „Astra", „Orizont", „Steaua", „Tribuna", „România literară", „Flamura Prahovei", „Rezon!" (Ploieşti), „Cronica română" ş.a.
Epigramist cunoscut atât prin tradiţia familiei, cât şi prin proprii calităţi de virtuozitate şi spirit, l.-Q. cultivă şi poezia lirică, proza de evocare ironic-sentimentală şi epica detectivis-tică. Versurile de început atestă înclinaţia către speciile poeziei lirice galante (madrigalul, romanţa, cântecul), iar schiţele umoristice din revistele pe care le conduce sunt remarcabile prin acuitatea observaţiei ironice şi verva narativă. Tot în presă a abordat şi eseul (despre epigrama românească, fireşte, şi despre pictorul Nicolae Grigorescu). Catrenele sale epigra-matice vădesc darul expresiei concentrate, aforistice, simţul limbii, spirit fin şi bun gust în crearea poantei finale, precum şi
o	undă de lirism. Temele sunt cele comune: eternul cuplu, soţul infidel, trufia, prostia, impostura ş.a. O definiţie epigramatică a epigramei este memorabilă: „Epigrama, precum ştim/ Este fata de-mpărat/ Pe care-o iubea Nigrim.../ Dar a fugit cu Cincinat!" Pe de altă parte, atât schiţele din Mărturie mincinoasă (1983), cât şi romanul pseudopoliţist Citaţie pentru un necunoscut (1988) relevă dispoziţia umoristică, verva ironică, ca şi maniera nostalgică a scriitorului, evocator al spaţiului ploieştean şi al împrejurimilor. Eroii sunt tineri îndrăgostiţi, visători şi ghinionişti, justiţiabili încăpăţânaţi, naivi sau înrăiţi, gospodine dominatoare în conflict cu vecinele lor, amici,
funcţionari, microbişti. Nu lipsesc elementele de melodramă şi senzaţional, exploatate cu simţul înnăscut al poantei surprinzătoare. I-Q. şi-a încercat condeiul şi într-o dramă, de fapt un „proces spectacol", Cazul Doria Condrea, scrisă în 1958, dar nepublicată. între eseurile adunate în volumul Liberal din tată-n fiu (1996), sunt cuprinse şi câteva fragmente autobiografice, în timp ce versurile, corespondenţa şi însemnările din Moara dracilor (1999) evocă sobru şi concis momente trăite în timpul detenţiilor politice.
SCRIERI: Haz de necaz, pref. Radu D. Rosetti, [Ploieşti], 1943; Epigrame, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1973; Epigrame şi epitafuri, Bucureşti, 1976; Lacrima scoicilor, Bucureşti, 1979; Mărturie mincinoasă, Bucureşti, 1983; Citaţie pentru un necunoscut, Bucureşti, 1988; Liberal din tată-n fiu, Bucureşti, 1996; Moara dracilor, Bucureşti, 1999; Trident Quintus (în colaborare cu Ion lonescu-Quintus şi Nelu lonescu-Quintus), postfaţă Florin Sicoe, Ploieşti, 2001. Ediţii: IonG. lonescu-Quintus, Scrieri, îngr. Mircea lonescu-Quintus, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Epigrame", LCF, 1973,16; Al. Piru, Epigramişti, RL, 1973,17; Marcel Pint, Revirimentul epigramei?, ST, 1973,9; Şerban Cioculescu, între epigramă şi poezie, F, 1976,8; Eugen Simion, Noi, ploieştenii..., RL, 1988,17; Mircea Iorgulescu, Dincolo de melodramă şi senzaţional, RL, 1989,30; Eugen Stănescu, Mircea lonescu-Quintus, „Rezon!" (Ploieşti), 1990, 3; Silvia Popescu, Satiricon, Cluj-Napoca, 1998, 32-34; Ion Cristoiu, Şiretenia lui Quintus, „Azi", 2000, 3 aprilie.	C.H.
IONESCU-RION, Raicu (24.VIII.1872, Bălăşeşti, j. Galaţi -19.IV.1895, Târgovişte), critic literar. Fiu de ţărani săraci, l.-R. urmează din 1879 clasele primare în satul Tăcuta (judeţul Vaslui), înscriindu-se în toamna anului 1882 la Liceul „Codreanu" din Bârlad. împreună cu alţi colegi, printre care şi G. Ibrăileanu, întemeiază aici, în 1887, o societate, „Orientul" (sau „Stela"), în cadrul căreia se pune la punct cu lecturi (din Karl Marx, Friedrich Engels, Auguste Comte, Hyppolite Taine ş.a.) care îi vor folosi în exerciţiul critic. în octombrie 1890 intră la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi şi, simultan, ca bursier, la Şcoala Normală Superioară, pe atunci un adevărat focar al mişcării socialiste. Terminându-şi studiile în 1893, ajunge profesor suplinitor la Târgovişte, dar i se refuză sistematic numirea definitivă. Se stinge de ftizie la nici douăzeci şi trei de ani. Scrierile literare, cu o prefaţă de Sofia Nădejde şi o postfaţă de Cezar Vraja (G. Ibrăileanu), îi sunt editate curând după moarte.
Surprinzător de matur pentru vârsta lui, l.-R. îşi face un debut impetuos în paginile revistei „Şcoala nouă" (1889). Primelor articole, concepute în spiritul campaniilor susţinute de „Contemporanul", le vor urma alte colaborări, semnate cu pseudonimele Rion, V. Rion, Noir, Th. Bulgarul, Bulgarul, Faust, Paul Fortună, Gr. Mirea sau cu iniţiale, la publicaţii cum sunt „Critica socială", „Munca", „Evenimentul", „Evenimentul literar". Ia parte la traducerea din germană a Manifestului Partidului Comunist, iar unul dintre studiile lui sociologice — reprodus în revista marxistă „L'Ere nouvelle", scoasă la Paris de socialiştii români — se bucură de o apreciere elogioasă din partea lui Engels. l.-R. se dovedeşte un temperament impulsiv,
639 Dicţionarul general al literaturii române
lonnescu-Gion
un spirit acut şi bătăios, foarte la largul său în polemica de idei, rigidă totuşi uneori, marcată de confuzii şi cu spectaculoase excese. încercând să aplice ideile materialismului istoric (pe care îl numeşte materialism economic), combate darwinismul social, organicismul lui Spencer, anarhismul. Se ocupă şi de alte probleme, cum ar fi tactica şi teoria mişcării socialiste, iar anumite „chestiuni agricole" le priveşte, în bună parte, printr-o optică narodnicistă. Cu apariţia, în „Evenimentul" (1893), a primului său articol de literatură, Gherea şi Junimea, se deschide cea de-a doua etapă a activităţii lui l.-R., desfăşurată sub semnul şcolii critice a „Contemporanului". Teza de bază de la care tânărul critic purcede priveşte condiţionarea socială, mediată, a artei. Discipol al lui C. Dobrogeanu-Gherea, cu interpretările lui sociologice, el stăruie asupra caracterului de clasă al literaturii. Profesează, nu fără alunecări în sociologism vulgar, o estetică deterministă. Militând pentru o artă cu rădăcini în realitate, intră în conflict cu adepţii esteticii junimiste. Adversar pătimaş şi adesea incomprehensiv al Junimii, I.R. îşi însuşise totuşi, prin Gherea, teoria maioresciană a „formelor fără fond". Combătând doctrina „artei pentru artă", polemistul îi opune, cu o fervoare învecinată uneori cu fanatismul, un alt tip de artă, altruistă, socială şi revoluţionară, o artă cu tendinţă care să exprime — ar fi, aceasta, „datoria artei" — suferinţele şi nădejdile celor mulţi. Scrutând-o din unghi biografic,
sociologic (înaintaşii lui Eminescu) sau, în fine, psihologic (Eminescu şi Lenau, unul dintre primele studii comparatiste la noi, Dragostea trecutului, Din psihologia socială), criticul evaluează o operă prin prisma funcţiei ei educative şi de cunoaştere. Faţă de manifestări ca individualismul sau pesimismul, intoleranţa lui este totală. Nu pune mare preţ nici pe moştenirea literară, în timp ce poezia „decadentă" îl irită, ba chiar îl dezgustă. Parnasianismul şi simbolismul sunt incriminate pentru antirealismul şi imoralitatea lor, prin care comentatorul subînţelege formalismul, egocentrismul, idilismul. Poezia lui Mihai Eminescu e preţuită pentru frumuseţea formei, însă criticul se arată sensibil în primul rând la latura ei protestatară, de revoltă şi critică socială. Mai puţin înclinat spre analiză, l.-R. s-a angajat într-o critică de conţinut, cu temeiuri etice şi sociologice, exegezele lui dominate de spirit partizan dezvăluind o vocaţie de ideolog.
SCRIERI: Scrieri literare, pref. Sofia Nădejde, postfaţă Cezar Vraja [G. Ibrăileanu], Iaşi, 1895; Religia, familia, proprietatea, Bucureşti, 1909; ed. Bucureşti, 1945; Eminescu şi Lenau, Iaşi, [1911]; Culegere de articole, pref. Pompiliu Andronescu-Caraioan, Bucureşti, 1951; Datoria artei, îngr. şi pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1962; Scrieri, îngr. Florica Neagoe, Bucureşti, 1964; Arta revoluţionară, îngr. şi introd. Victor Vişinescu, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, II, 345-347, V, 544-548, X, 293-295; Piru, Varia, I, 256-258; Centenar Raicu Ionescu-Rion (1872-1895), Bucureşti, 1973; Dicţ. lit. 1900,453-454; Dicţ. scriit. rom., II, 606-608.	'	'	F.F.
IONNESCU-GION, George I. (14.X.1857, Piteşti - 29.VI.1904, Bucureşti), publicist şi istoric. Este fiul Anicăi (n. Pârvanovici) şi al lui Ion Ionescu. învaţă la liceele „Gh. Lazăr" şi „Sf. Sava", la Universitatea din Bucureşti, face apoi studii în Franţa şi în Belgia, obţinând titlul de doctor în litere şi filosofie. Profesor de istorie şi de limbă franceză la mai multe şcoli din Bucureşti, era în 1891 secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1899, inspector general al învăţământului secundar. Fusese ales, în 1889, membru corespondent al Academiei Române.
Preocupat concomitent de istorie, literatură, folclor şi teatru, l.-G. a scris sute de foiletoane din care se desprinde o imagine caleidoscopică a vieţii intelectuale româneşti din ultimele două decenii ale secolului al XlX-lea. Semnând şi Gion, iar la început, probabil, Galu, scrie la „Telegraful român", „România liberă", „Binele public", „Album macedo-român" „Românul" (unde este multă vreme şi redactor), „Revista literară", „Revista nouă" (unde se află în redacţie din 1888 până în 1895), „Familia", „Timpul", „Românul literar", „L'Independance rou-maine", „Revista de istorie, arheologie şi filologie", „Lumea ilustrată", „Literatură şi artă română", „Epoca", „Constituţionalul", „România ilustrată", „Revista ideei", „Ilustraţiunea română", „Conservatorul", „Munca literară şi ştiinţifică" ş.a. l.-G. este un cronicar afabil, care îşi transmite impresiile într-un comentariu vioi, de o eleganţă uşor convenţională, fără a excela prin idei şi judecăţi de valoare. E întotdeauna bine informat, ştie să facă trimiteri la cultura europeană, îndeosebi
Ionică
Dicţionarul general al literaturii române 640
la cea franceză, şi să aşeze astfel într-o lumină favorabilă şi evoluţia culturii româneşti. Ca şi maeştrii săi, A.I. Odobescu şi
B.P. Hasdeu, preţuieşte literatura populară, susţine campania pentru culegerea şi valorizarea ei, apreciază virtuţile modelului folcloric pentru literatura cultă. în calitate de cronicar dramatic, se arată deopotrivă preocupat de repertoriu, de interpretarea actoricească sau de gustul spectatorului, dar, folosind drept criteriu realismul, verosimilitatea, găseşte o acoperire insuficientă pentru glosele lui, adesea mult prea binevoitoare, prea generoase. Când scrie el însuşi teatru, l.-G. improvizează: Liceul Ţepeluş-Vodă. Real? Vechi? Clasic? Modern? (1904), Şezătoarea Ştefan-Vodâ (1904). în 1882, localizase, sub titlul Nea Frăţilă şi în colaborare cu A.I. Odobescu, piesa L'Ami Fritz de Erckmann-Chatrian. înrudite cu foiletoanele, conferinţele ţinute la Ateneul Român, multe dintre ele publicate, popularizează, într-o expunere când gravă, când ironică, varii aspecte privind cultura, literatura. Bunăoară, vorbind despre Ion Neculce, l.-G., francofil perseverent, îl compara cu Saint-Simon (analogie regăsită la G. Călinescu), caracterizându-i pe amândoi ca fiind „vorbăreţi de frunte", „parfaits causeurs" (Elementul pitoresc în cronicile române, 1885). Multe intuiţii fine se pierd însă, ecranate de o volubilitate căutată, construită, ornamentată în exces. într-un Manual de poetică română (1888), ilustrat cu citate marcând traseul de la versul folcloric la poezia lui Al. Macedonski, scrisul lui l.-G. rămâne egal cu sine; e un stil publicistic, gustat în epocă, distins, agreabil, accesibil şi, prin toate acestea, măgulitor pentru cititorul obişnuit, care se simte
astfel capabil să participe la dialog. De asemenea, în Portrete istorice (1894), volum care grupează medalioane dedicate lui Al. Beldiman, C. Caracas, I. Maiorescu, Iuliei Hasdeu, lui
C.	A. Rosetti, Gh. Sion şi altora, accentele cad mai puţin pe acuitatea şi pe substanţialitatea analizelor cât pe vivacitate şi pitoresc, tonalitatea fiind de regulă encomiastică. Modelele pot fi numite: Odobescu creionând figurile poeţilor Văcăreşti, dar şi Ion Ghica din evocările şi descripţiile memorialistice. înrâurirea se păstrează în studiile Din istoria fanarioţilor (1891), Din istoria Bassarabilor (1903), în monografia Istoria Bucureştilor (1899), lucrare ce reprezintă, pentru l.-G., un summum. Aici, reconstituirile, beneficiind de o documentare (migăloasă, cuprinzătoare) în arhive puţin cunoscute, de apelul la corespondenţă particulară, la memorii şi acte diplomatice, tind către literatură, către un gen de naraţiune alertă, colorată, dramatizată. în câteva încercări în proză —■ schiţe, povestiri — care transcriu întâmplări mărunte şi conturează tipuri fin de siecle, amprenta foiletonistului locvace persistă. l.-G. mai scrie cu uşurinţă şi cu vădită plăcere impresii din vacanţele petrecute în ţară ori peste hotare.
SCRIERI: Ludovic XIV şi Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1884; Elementul pitoresc în cronicile române, Bucureşti, 1885; Entuziasmul în trecuta generaţiune, Bucureşti, 1888; Manual de poetică română, Bucureşti, 1888; ed. 2, Bucureşti, 1894; Geografia în cronicarii români, Bucureşti, 1889; Călătoriile lui Carol XII, regele Suediei, prin Ţara Românească, Bucureşti, 1890; Bucureştii în timpul revoluţiunii franceze, Bucureşti, 1891; Cum vorbim, Bucureşti, 1891; Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891; Ciuma şi holera după zaveră, Bucureşti, 1893; încercare asupra istoriei ştiinţelor în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1894; Mihail Kogălniceanu şi răpirea Basarabiei, Bucureşti, 1894; Portrete istorice, Bucureşti, 1894; Istorice, Bucureşti, [1896]; Bucureştii până la 1500, Bucureşti, 1898; Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899; ed. îngr. Elena-Maria Schatz, pref. Marina-Ruxandra Iliescu, Bucureşti, 1998; Din istoria Bassarabilor, I, Bucureşti, 1903; Din istoria românilor, Bucureşti, 1903; Liceul Ţepeluş-Vodă. Real? Vechi? Clasic? Modern?, Bucureşti, 1904; Şezătoarea Ştefan-Vodă, Bucureşti, 1904; Portrete şi evocări istorice, îngr. şi pref. Vistian Goia, Bucureşti, 1986. Traduceri: Erckmann-Chatrian, Nea Frăţilă [L'Ami Fritz], Bucureşti, 1882 (în colaborare cu A. I. Odobescu); Dito und Idem [Carmen Sylva şi Mite Kremnitz], Astra, Bucureşti, 1887; Carmen Sylva, Nuvele, Bucureşti, 1888.
Repere bibliografice: N.I. Apostolescu, Gion, LAR, 1904,6-8; Bucur, Istoriografia, 65-66; IonuţNiculescu, G. Ionnescu-Gion, TTR, 1975,4; Dicţ. lit. 1900,454-456; Vistian Goia, Un memorialist uitat: G.I. Ionnescu-Gion, SUB, Philologia, t. XXVIII, 1983.	G.D.
IONICĂ, Ion I. (25.VI.1907, Zărneşti, j. Braşov - 1947), folclorist. Este fiul Paulinei (n. Moşoiu) şi al lui Ioan Ionică, inginer. Face studii universitare de filosofie şi drept la Bucureşti (1926-
1929). îşi ia doctoratul în sociologie (1940) tot la Universitatea din Bucureşti, cu teza Dealu Mohului. Profesor la Braşov, a colaborat la publicaţiile „Sociologia românească", „Rânduiala", „Ţara Bârsei" ş.a.
I. aplică în cercetările sale direcţia sociologică a etnografiei şi folclorului, raliindu-se la opiniile emise de G. Vâlsan ş.a., iar în Germania de Julius Schwietering. în Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului (1943), pledează pentru o
641 Dicţionarul general al literaturii române
lorda
cuprindere coerentă, largă şi unitară a civilizaţiei rurale, respingând compartimentarea ei în etnografie şi folclor şi adoptând în acest sens o metodologie adecvată. Studiul se deosebeşte de cele ce i-au premers (cercetări circumscrise la câte un aspect), prin raza mai largă de abordare, prin îmbrăţişarea unităţii de viaţă regională a mai multor sate, autorul teoretizând necesitatea cercetărilor sociologice aplicate asupra „ţărilor" tradiţionale, în cazul său, asupra Ţării Oltului: „în-treguri de viaţă românească, ele poartă semnele unei convergenţe etnice şi istorice în cadre geografice bine determinate. în cursul veacurilor, ele au format adăposturi sigure în care viaţa autohtonă s-a dezvoltat fără discontinuitate. Acest fapt a imprimat un caracter de omogenitate comportărilor unei populaţii destul de vaste, pe care o leagă, în aceleaşi cadre naturale, funcţiuni economice şi spirituale. Dar mai cu seamă conştiinţa locală a oamenilor este aceea care deosebeşte unele de altele asemenea comunităţi de viaţă regională şi le dă legătura lăuntrică." Monografia făcea parte dintr-un proiect mai vast, incluzând studierea întregului ciclu al practicilor agrare, care să releve aspectele spirituale generate de lucrarea pământului.
0	nuntă în hotarul brânean pe la 1850. Dora d'Istria („Ţara Bârsei", 1933) este de fapt o traducere după lucrarea Les Femmes en Orient, pe care o însoţeşte cu o introducere şi note. Dispărut prematur, departe de ţară, autorul nu şi-a terminat un studiu despre totemuri, cu care intenţiona să-şi susţină doctoratul la Sorbona, sub conducerea lui Marcel Mauss.
SCRIERI: Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, Bucureşti, 1943; ed. îngr. şi introd. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Datcu, Dicţ. etnolog., II, 12-13.	I.D.
ION MAIORESCU, revistă apărută la Craiova, lunar, de la
1	aprilie 1931 până în octombrie 1947 şi în martie 1948, sub îngrijirea unui comitet de redacţie alcătuit din profesori şi elevi de la Liceul „Carol I", devenit ulterior Colegiul Naţional „Carol I". Alături de „Revista Colegiului Naţional «Sf. Sava»" din Bucureşti şi de alte reviste şcolare, publicaţia îşi propune să stimuleze energiile atât prin activitatea din clasă, bibliotecă şi laborator, cât şi prin alte forme, atrăgând elevii cu „înclinări artistice". Directorul liceului, Mihail Paulian, spera ca figura marelui dascăl Ion Maiorescu, care a pus bazele învăţământului craiovean, să fie un model pentru tineretul şcolar. Colaborează cu versuri Elena Farago, Sabina Paulian, cu proză e prezent Ion Dongorozi, iar articole semnează Gh. Tomescu (Sărbătorirea d-lui N. lorga, 2/1931), T. Păunescu-Ulmu (Poezia lui Eminescu, 6/1931), C.S. Nicolăescu-Plopşor (Un monument scitic, Suhastru, Dolj, 3/1932), Radu Rosetti (Câteva amintiri despre regele Ferdinand, 1-3/1934). Numărul 1-3/1934 este închinat centenarului Colegiului Naţional „Carol I", între colaboratori figurând D. Guşti, Gh. Ţiţeica ş.a. Numărul 1-2/1939 este dedicat semicentenarului morţii lui Mihai Eminescu, numărul 7/1940, centenarului naşterii lui Titu Maiorescu. După cel de-al doilea război mondial, publicaţia reflectă schimbările produse în învăţământ, Ştefan Voitec îndemnând acum tineretul la muncă intelectuală, la pregătire
temeinică. Semnează articole C.D. Papastate (Paul Valery, 1/1945), I.D. Lăudat (N. Bălcescu, scriitor social, 2/1945), George Bălan (Muzică şi literatură, 1-3/1947). Din rândul elevilor se detaşează semnătura lui Al. Niculescu. Alţi colaboratori: Traian Mateescu, Paul I. Papadopol, Const. Al. Calotescu, Petre Stati, Ion Pătraşcu, Miltiade D. loanid, Al. Culescu.	I.H.
IORDA, Marin (pseudonim al lui Marin Iordache; 30.VIII.1901, Bucureşti — 23.VI.1972, Bucureşti), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Comanei şi al lui Constantin Iordache. Ne-având nici un chef să fie ofiţer sau preot, cum doreau părinţii, I. fuge de acasă, hotărât să se descurce de unul singur. Atras de pictură, se înscrie la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, unde însă va avea ca maestru un sculptor, pe Dimitrie Paciurea. în mediul literar (la „Revista copiilor şi a tinerimii", unde debutează în 1919 şi unde îndeplineşte şi funcţia de corector, la „Adevărul literar şi artistic", „Rampa") pătrunde graţie înzestrării lui pentru desen. Curând se afirmă în grafica publicistică, ilustrând texte de prin reviste, precum şi cărţi pentru copii (cum ar fi Haplea de N. Batzaria). Un timp lucrează într-un atelier de reclame ilustrate. îndemnat de V.I. Popa, se apucă să scrie, în special literatură pentru cei mici. îl interesează şi filmul, în 1927 el realizând, cu Haplea, primul desen animat românesc; un alt personaj pe care îl lansează prin desene este Guguţă. Vreo doi ani va susţine la radio emisiunea Ora copiilor. Pasionându-se de teatru, înfiinţează în 1936, la Braşov, un teatru pentru cei mici, cu interpreţi amatori. Consilier la Ministerul Artelor (1944-1945), scenograf şi regizor — meserii pe care le deprinde pe lângă V.I. Popa —, I. ajunge în 1946 director al Teatrului Muncitoresc „Muncă şi voie bună". De aici trece, în stagiunea 1947-1948, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, iar din toamna lui 1948, în fruntea Naţionalului craiovean, unde îi fuseseră puse în scenă texte originale, localizări şi traduceri. A mai fost director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti (1944-1945), la Teatrul CFR Giuleşti (1950-1957) şi la Teatrul Tineretului (1957-1961). în 1965, cu ilustraţii şi desene care avuseseră la vremea lor o anume celebritate, deschide o expoziţie retrospectivă. A colaborat cu proză, reportaje, evocări, articole, cronici (plastice, dramatice, cinematografice) la „Revista copiilor şi a tinerimii", „Braşovul literar şi artistic", „Vremea", „Adevărul", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Dimineaţa copiilor", unde între ianuarie 1937 şi mai 1938 este director, „Dimineaţa", „Timpul", „Curentul", „Curentul magazin", „Almanahul «Curentului pentru copii şi tineret»" (1939-1941), la care a fost redactor, „Spectacolul", „Graiul copiilor", „Prietenul copiilor", „Papagalul", „Moş Poveste", „Opinia", „înainte", „Urzica", „Magazin" ş.a. A semnat şi Moş Martin.
Aproape insignifiant este I. ca autor dramatic. Piesele lui pentru radio, cele pentru tineret sau pentru militari (publicate, acestea din urmă, în broşura Şezători ostăşeşti, 1940) se inspiră din faptul divers şi formulează o teză morală. Eroii, schiţaţi în linii vagi, sunt „chisnovaţi", „cătrăniţi" şi, una-două, le sare ţandăra. O anume vioiciune a rostirii îşi ia provizia de pitoresc
Iordache
Dicţionarul general al literaturii române 642
din limbajul argotic. O „întâmplare de haz", destinată teatrului sătesc, e comedioara Haplea la stăpân (1938), unde comicul, subţirel, vine din situaţiile anapoda. Desenele însoţitoare îi aparţin autorului, care, grijuliu cu soarta scrierii, adaugă teribil de minuţioase şi extinse „lămuriri" referitoare la decor, personaje, costume ş.a.m.d. Unele compuneri dramatice s-au jucat: O fată din popor, care nu a trecut neobservată, 10 000 000, „comedie socială" alcătuită împreună cu V.I. Popa, Cântec de inimă albastră, Stai, că trag! Dar virtuţile omului de teatru trebuie căutate în altă parte. Un bun povestitor se arată a fi I. în istorisirile lui pentru copii — reeditate, multe dintre ele —, pline de tot felul de păţanii şi năzdrăvănii. întâmplările narate conţin învăţături, spre luare-aminte. Aşa, în Meşterul Strică (1937), „roman pentru tineret", Poveştile unchiului meu (1938), Guguţă în vacanţă (1942), „roman de aventuri" în versuri, Un căţel, un purcel şi-un băieţel (1947). Pasionat de născocirile tehnicii, experimentând el însuşi euforia zborului cu planorul, I. scrie o lucrare de popularizare, De la cal la cal-vapor (1946), care ar vrea să fie „viaţa romanţată a maşinii cu abur". Accentele de sarcasm din nuvelele lui I. (Funeralii naţionale, 1937, cu o reeditare în 1969 — Noapte de. cloroform) sunt emise pe un ton aparent neutru, cumpănit. Ironia secretă colorează satiric o proză unde tocmai falsa distanţare a naratorului imprimă eficienţă grotescului. Un grotesc vizând, în Comitet de ajutorare, lipsa de omenie a celor înstăriţi, care îşi ascund nepăsarea egoistă faţă de cei aflaţi în nevoie (şomerii, în speţă) sub făţarnice motivaţii, sau, în Proprietarul, comportamentul maniacal al unui „proprietar" de provincie, terorizat — până la gestul sinucigaş — de spaima că
i	s-ar putea risipi agoniseala. Câte o notă duioasă se strecoară în secvenţele de dramatism (Vâltoarea, Muntele de zgură), aşa cum sobrietatea naraţiunii dă un oarecare efect viziunilor de coşmar (Noapte de cloroform). Loviţi de soartă, marginalii duc o viaţă aspră, ei fiind oricând gata să săvârşească un act de cruzime, dar dezvăluind câteodată surprinzătoare resurse sufleteşti (Muntele de zgură, Puşcăriaşul cu ochii de oţel). O figură aparte este „haimanaua" din Articolul unsprezece, tinerelul ciudat şi singuratic, iscusit în meştereli, inocent în faţa relelor lumii, cărora, tocmai de aceea, le cade victimă. Romanul masiv şi cam prolix Oameni în cătuşe de aur (1945) contrapune, într-un schematism vârtos, două lumi: „surtucarii", trăind în bunăstare şi în indecente mondenităţi, şi „plugarii", cei care, nemaiputând îndura batjocura vieţuirii de azi pe mâine, încep să-şi manifeste revolta. Iscaţi dintre ruralii mai răsăriţi, comuniştii, pasămite, dirijează fluxul crescând al nemulţumirii spre un „front" cu pretenţii politice, de un radicalism ce nu prevesteşte nimic bun.
SCRIERI: Funeralii naţionale, Bucureşti, 1937; ed. (Noapte de cloroform), pref. Ion Pas, Bucureşti, 1969; Meşterul Strică, Bucureşti, 1937; Haplea la stăpân, Bucureşti, [1938]; Poveştile unchiului meu, Bucureşti, 1938; Camaradul Sfârlă, Bucureşti, 1940; Şezători ostăşeşti, Bucureşti, 1940; Guguţă în vacanţă, Bucureşti, [1942]; Ucenicul, Bucureşti, 1942; Oameni în cătuşe de aur, Bucureşti, [1945]; De la cal la cal-vapor, Bucureşti, 1946; Măşti de carton, Bucureşti, f.a; Un căţel, un purcel şi-un băieţel, Bucureşti, 1947; Meşterul Strică şi alte povestiri, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Şt. T. [Ştefan Tita], „Funeralii naţionale", ALA, 1937,888; Ionel Jianu, „Funeralii naţionale", RP, 1938,5990; A., „Funeralii naţionale", VR, 1938,4; Sergiu Ludescu, „Funeralii naţionale", CL, 1938,1-5; Predescu, Encicl., 436; Carol Isac, Teatrul şi viaţa, Iaşi, 1978, 58-62; Dicţ. scriit. rom., II, 608-610.	F.F.
IORDACHE, Antoaneta (15.VII.1948, Oradea), prozatoare şi poetă. Este fiica Minei (n. Niţescu) şi a lui Antonie Bica, profesori de limbi străine. A absolvit Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1966), după care a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", secţia teatro-logie-filmologie, încheiate în 1972. Este şi absolventă a Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti (1980). îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii ca redactor al revistei timişorene „Orizont" (1972-1990). După revoluţia din decembrie 1989 de la Timişoara, la care a participat în primele rânduri, va lucra în Bucureşti, la Ministerul Culturii (1990-1994 şi din 1996) şi la Consiliul Naţional al Reîntregirii (1994-1996). De asemenea, a fost redactor al Editurii Cartea Românească (1992-1994). Debutează în 1970, la „Amfiteatru". A mai colaborat la „Vatra", „Teatrul", „Teatrul azi", „Familia", „Cronica", „Tribuna" ş.a.
Cartea de debut a autoarei, Singurătatea poveştilor pentru copii (1982; Premiul Naţional pentru proză), are structura unui bildungsroman, în care devenirea interioară a personajului central — o profesoară de matematică aflată în primii ani de experienţă didactică —, se conturează pe fondul încercărilor unei inteligenţe artistice lucide de a surprinde graniţele evanescente dintre imaginar şi real, dintre fabulosul apotropaic al poveştilor şi dimensiunile neliniştitoare ale istoriei concrete, îndrăgostită de mentorul ei din facultate, condamnat pe nedrept la închisoare în epoca tulbure a anilor '50, Constantina reface în conversaţiile cu fiul acestuia, Filip, ca şi în pasionantele sale monologuri interioare, spiritul unei iubiri a cărei puritate îşi are rădăcinile în dorinţa impetuoasă de adevăr. Spirit justiţiar, pentru ea actul de reabilitare a numelui profesorului este singurul lucru normal într-o lume deformată de frică şi laşitate. Adevărata măsură a talentului scriitoarei este dată de volumul de proză scurtă Cursiv de septembrie (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), ale cărui povestiri şi schiţe pun în lumină o sensibilitate feminină barocă, pluriformă şi neliniştită, ce recunoaşte în modurile de manifestare ale existenţei tot atâtea reflexe ale unui principiu spiritual integrator. Fie că este vorba de Amy, o pensionară sexagenară părăsită de bărbat pentru o frumoasă americancă (Rame Blondei), de d-na Nora de la etajul patru, care, locuind într-un imobil ce dă spre cimitirul oraşului, îşi organizează existenţa în jurul amintirilor legate de fostul ei soţ, îngropat acolo (Liziera), sau de Vasile, un şofer limbut care ia în cabină un scriitor puţin dispus să comunice (Vasile), personajele creionate de I. au sclipirea fulgurantă a unui cristal finisat cu mare grijă, pentru că, spune la un moment dat naratorul dintr-o povestire, „nimic nu are mai multe forme decât banalul". Ceea ce dă însă formă banalului este iluzia, literatura, ridicată la proporţiile unei adevărate epidemii în Circul, unde locuitorii unui sat construiesc un edificiu impozant pentru o trupă de saltimbanci care nu va
643 Dicţionarul general al literaturii romane
Iordache
sosi niciodată. Remarcabile, sub aspectul acuităţii analitice şi a fineţii compoziţionale, sunt paginile de jurnal intim din finalul cărţii (.Pavam pentru doamna E.B. şi Cursiv de septembrie), ce se înscriu în tradiţia literaturii de introspecţie psihologică. Epidemia de iluzie (1998) coagulează în versuri cu tentă expresionistă experienţa-limită a zilelor din decembrie 1989 la Timişoara.
SCRIERI: Singurătatea poveştilor pentru copii, Timişoara, 1982; Cursiv de septembrie, Bucureşti, 1985; Grădina de iarnă, Bucureşti, 1990; Epidemia de iluzie, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, „Singurătatea poveştilor pentru copii", 0,1982, 6; Marin Chelu, „Singurătatea poveştilor pentru copii", F, 1983, 2; Dan C. Mihăilescu, „Singurătatea poveştilor pentru copii", CNT, 1983,15; Ioana Rauschan, „Singurătatea poveştilor pentru copii", TR, 1983, 31; Moraru, Textul, 224-226; Cornel Ungureanu, „Cursiv de septembrie", 0,1985, 35; Valeriu Drumeş, „Cursiv de septembrie", 0,1985,45; Mihai Dragolea, „Cursiv de septembrie", TR, 1986, 14; Miron Blaga, „Cursiv de septembrie", F, 1986,10; Cosma, Romanul, I, 277; Petraş, Lit. rom., 165-166; Radu Sorin Cucu, Nu se mai nascpoeţi, O,
1999,	5; Florian Chelu, „Ca o spaimă împietrită", F, 1999, 6; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999), Timişoara, 2000,117-118.	L. H.
IORDACHE, Claudiu (3.XI.1942, Bucureşti), eseist, poet şi prozator. Este fiul Măriei şi al lui Nicu Iordache. A absolvit liceul la Urziceni, după care a urmat cursurile Institutului Politehnic din Timişoara, pe care le-a întrerupt în anul al III-lea. A fost proiectant constructor până în decembrie 1989. Lider marcant al evenimentelor revoluţionare de la Timişoara, şi-a împărţit activitatea de după 1990 între politică, ziaristică şi literatură. Astfel, a devenit membru al Parlamentului provizoriu postde-cembrist (1990), apoi deputat şi vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor (1990-1992), în acelaşi timp fiind redactor la „Evenimentul zilei" şi „Ziua", şef de secţie în cadrul ziarului „Curentul", director al publicaţiei „Opinii paralele" şi director editorial la „Lumea magazin". A debutat în 1973 la revista „Flacăra". Colaborează la „Orizont", „România literară", „Luceafărul", „Vatra", „Tribuna", „Facla", „Familia", „22", „Caiete critice" ş.a.
Placheta de debut a autorului, Unde, ce, când... (1990), cultivă o lirică meditativă, cu străluciri mate, în care realul este perceput în versuri intens metaforice, denotând o sensibilitate artistică ce oscilează între ingenuitate şi artificialitate. O melancolie surdă străbate întreg volumul, trimiţând, în anii sfârşitului de secol XX, la acel mal du siecle din literatura europeană a secolului al XlX-lea: „Metodic, ziua trece/ prin toate clipele ei,/ o sufăr trist, retras/ într-o chilie a seri-/ sului ce se dizolvă/ în întunericul stins"; „Curând va so-/ si noaptea dar în alt ano-/ timp, paralel cu acesta!/ Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ-/zii, norul vremii e în de-/clin!.. ." Rod al dezamăgirilor postrevoluţionare ale unui spirit idealist şi exaltat care, după ce a înfruntat represiunea brutală a autorităţilor comuniste în zilele lui decembrie '89 la Timişoara, s-a regăsit „singur între români", România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică a grupului de scriitori şi filosofi de la revista „Criterion" printr-o constatare a cărei amărăciune lasă
în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran: România nu se mai poate „schimba la faţă", nu se mai poate salva, pentru că este deja pierdută, naufragiată în neantul propriei neputinţe de a accede la „marea istorie". Asemenea unui clinician care, trecând în revistă simptomele unei boli necruţătoare, întârzie asupra consecinţelor morbide ale acesteia cu o minuţiozitate care ar eşua în cinism dacă nu ar fi susţinută de o pasionalitate explozivă şi molipsitoare, I. „de-construieşte" metodic întreaga mitologie naţionalistă românească, fie aceasta înnobilată de spiritualitatea interbelică, fie deformată până la grotesc de dictatura ceauşistă a anilor '70 şi '80. Românul este un „european neformat", „frate cu lâncezeala, cu docilitatea şi cu dezordinea", a cărui neclintire în faţa istoriei nu este decât semnul întunecat al unui somn de piatră; figurile exemplare ale istoriei sale sunt simple ficţiuni apo-tropaice, „însufleţitori de fantasme", iar propria ţară o corabie ce se scufundă, un „pământ sleit pe care nu mai cresc decât bălăriile". Metaforele nihiliste şi formulările memorabile, şfi-chiuitoare asemenea unui bici de profet („Românii respiră eşecul prin toţi porii"; „România trece prin istorie ca o Cenuşăreasă"), se cheamă una pe alta şi se succed într-un ritm aproape sufocant, reuşind să creeze o senzaţie de vertij, de rău existenţial dincolo de care nu mai poate urma decât Apocalipsa purificatoare. Revărsare de umoare neagră şi furie autodistructivă, România pierdută întredeschide totuşi, după parcurgerea tuturor bolgiilor infernului destinului românesc, poarta purgatoriului: „Şi totuşi, nu pot să cred că am epuizat răbdarea Creatorului care ne-a gândit români pe acest pământ." Clasa nevrednică
(1997)	vădeşte înclinaţia autorului către eseul politic cu valenţe filosofice, prefaţat de altfel de nenumărate articole polemice semnate de I. în presa postdecembristă. în 1997, reîntors pentru scurt timp la literatură, autorul nu mai regăseşte energia pasională şi suflul creator din România pierdută: romanul Diamantul de gheaţă (1997) este un poem de dragoste palid, un fel de jurnal intim excesiv metaforizant, în care sinceritatea nu produce autenticitate, ci frizează mai degrabă indiscreţia şi lipsa de măsură.
SCRIERI: Unde, ce, când..., Timişoara, 1990; îisus s-a născut la Timişoara, Timişoara, 1994; România pierdută, Bucureşti, 1995; Clasa nevrednică, Bucureşti, 1997; Diamantul de gheaţă, Bucureşti, 1997; Singur între români, Bucureşti, 1997; Fata şi Moartea. Egeea, Bucureşti, 2001; Polul de putere, Bucureşti, 2002.	L.H.
IORDACHE, Emil (16. XII. 1954, Movileni, j. Iaşi), traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Valeriei (n. Chebac) şi al lui Constantin Iordache, de profesie constructor. Urmează cursurile primare şi gimnaziale în comuna natală, între 1968 şi 1974 fiind elev al Liceului de Construcţii din Iaşi. în 1975 devine student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia limba şi literatura rusă - limba şi literatura română. Din 1979 până în 1984 predă limba română şi limba rusă la mai multe şcoli din judeţul Botoşani. Ulterior va fi, până în 1990, secretar general de redacţie al publicaţiei „Caiete botoşă-nene", aceeaşi funcţie deţinând-o şi la revista „Convorbiri
Iordache
Dicţionarul general al literaturii române 644
literare" între 1995 şi 2001. în anul 1990 este angajat asistent la Catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, ajungând profesor în 2001. Obţine titlul de doctor în filologie în anul 1993, cu teza Semiotica traducerii poetice. I. debutează cu versuri în „Suplimentul literar artistic al «Scânteii tineretului»", în anul 1982. Abandonează însă repede poezia şi se dedică criticii, dar mai ales traducerilor, colaborând la „Caiete botoşănene", „Steaua", „Luceafărul", „Ateneu", „Cronica", „Timpul", „România literară", „Observator cultural", „Poesis", „Convorbiri literare", „Poezia", „Kitej-grad" ş.a. Prima carte, Paşii poetului, îi apare în 1989, fiind scrisă în colaborare cu poetul Gellu Dorian.
Critic literar cu un discurs elaborat, mizând pe un spectru stilistic bogat, I. reuşeşte să armonizeze modalităţi dintre cele mai diferite de abordare a unei teme, textele sale având atât rigoarea cercetării ştiinţifice, cât şi virtuţile registrului ironic sau maliţia pamfletului. Majoritatea cărţilor lui sunt culegeri de studii şi articole dedicate scriitorilor ruşi. Pentru fiecare caz în parte, criticul impune o anumită disciplină a redescoperirii subiectului investigat, făcând abstracţie de gradul de cunoaştere a unui scriitor în rândul publicului. Ia totul de la zero, pune sub semnul întrebării modalităţile de receptare clasici-zate şi caută să resusciteze interesul cititorilor faţă de anumiţi scriitori sau perioade literare. Nu neglijează biografiile autorilor de care se ocupă, de aceea fiecare articol devine şi un veritabil studiu de caz. Astfel, Serghei Esenin. Omul şi poetul (1998) propune o viziune aparte, nefiind scăpate din vedere şi nici iertate micile artificii de imagine care au însoţit, încă din timpul vieţii, receptarea poetului din Reazan. Investigaţia vine să întregească o altă lucrare dedicată aceluiaşi subiect, Carte către Serghei Esenin (1995). în Studii despre Gogol (2000) maniera de prezentare rămâne în linii mari neschimbată, cu menţiunea că aici accentul cade pe acele elemente biografice sau conjunc-tural-istorice care ţin de geneza operei gogoliene. în acelaşi context este pusă în discuţie fără menajamente promovarea deficitară, trunchiată şi deci falsificată a literaturii lui Gogol. Nu doar literatura rusă este domeniul în care criticul şi istoricul literar ieşean se manifestă. Literatura orizontală (1998) este o analiză a mecanismelor de cenzură şi de uniformizare a gândirii în cadrul culturii de tip realist-socialist. Rămânând totuşi, înainte de toate, un interpret polivalent al literaturii ruse, K. este şi un traducător important, care îşi propune să redescopere spiritul acesteia şi prin actul transpunerii ei în limba română. Criticul însoţeşte traducătorul, iar cel care tălmăceşte îl ajută pe interpret în toate proiectele pe care le desfăşoară.
SCRIERI: Paşii poetului (în colaborare cu Gellu Dorian), Bucureşti, 1989; Semiotica traducerii poetice, Iaşi, 1994; Carte către Serghei Esenin, Iaşi, 1995; Evadări din Zoorlanda, Iaşi, 1997; Serghei Esenin. Omul şi poetul, Iaşi, 1998; Literatura orizontală, Iaşi, 1998; Cărţile pe masă, Iaşi, 2000; Studii despre Gogol, Iaşi, 2000; Persanul cu nas de argint, Iaşi, 2002. Ediţii: F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, I—III, Iaşi, 1998-2000; N.V. Gogol, Opere, I, Bucureşti, 1998, II—III, Iaşi, 1999-2001; Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Iaşi, 1999; Mihai Eminescu, Poezii - Stihi, Bucureşti, 2000; Zbigniew Herbert, 89 de poezii, Iaşi, 2001. Traduceri: Feodor Abramov, Casa, Bucureşti, 1985; Timur Zulfikarov, Poemele peregrinării, Bucureşti, 1990; Lev Şestov, începuturi şi sfârşituri, Iaşi, 1993; Boris Pasternak,
Doctor Jivago, Iaşi, 1994; Iosif Brodski, Din nicăieri cu dragoste, Iaşi, 1995; Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Iaşi, 1996, Evanghelia necunoscută, Iaşi, 1997, Rusia bolnavă, Iaşi, 1997; Vladimir Nabokov, Clipa de curaj, Piatra Neamţ, 1996, Glorie, Iaşi, 2003; F.M. Dostoievski, însemnări din subterană, Iaşi, 1996, Idiotul, Iaşi, 1998, Jurnal de scriitor, I-III, Iaşi, 1998-2000 (în colaborare); Andrei Platonov, Marea subterană, Iaşi, 1997, Moscova cea fericită şi alte nuvele, Iaşi, 2003; A.S. Puşkin, Talismanul, Iaşi, 1999; Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Iaşi, 1999 (în colaborare); N.V. Gogol, Opere, II—III, Iaşi, 1999- 2001; Viktor F. Vostokov, Incursiuni în medicina tibetană, Iaşi, 2000; Nursultan Nazarbaev, Kazahstan - 2030, Chişinău, 2001, în torentul istoriei, Chişinău, 2001; Daniil Harms, Mi se spune capucin, Iaşi, 2002; Anatoli Mariengof, Serghei Esenin, aşa cum a fost, Iaşi, 2002; Aleksandr Blok, Versuri despre Preafrumoasa Doamnă, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Ştefan Avădanei, Cărţi ale centenarului Eminescu, ATN, 1989,11; Constantin Coroiu, A apărut un nou Gogol, ALA, 1999, 460; Gheorghe Grigurcu, „Literatura orizontală", RL, 1999, 43, 44; Gheorghe Grigurcu, Un Gogol dezideologizat, RL, 2000, 46; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 231-232; Livia Cotorcea, Semnificative isprăvi, CL, 2003,3.	Ş.A.
IORDACHE, Mihail (12.VII.1937, Malu Roşu, j. Ilfov -22.1.1996, Suceava), critic şi istoric literar. Licenţiat al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1957-1962), I. îşi obţine în 1976, tot aici, doctoratul, cu o teză despre Adrian Maniu. După absolvire lucrează ca bibliote-car-şef la Biblioteca Regională Suceava (1962-1963), devine apoi cadru didactic la Institutul Pedagogic din Suceava, din 1991 fiind şi şeful Catedrei de filologie a Universităţii din Suceava. Debutează în anul 1957 la revista „Viaţa studenţească", cu o serie de epigrame. Colaborează la „Contemporanul", „Amfiteatru", „Convorbiri literare" ş. a. A făcut parte din colectivul de redacţie al revistei „Pagini bucovinene" şi din grupul fondator al „Bucovinei literare" (serie nouă) ş.a.
Scrierea cea mai importantă a lui I. este monografia Adrian Maniu (1979), unde aproape o treime din economia studiului este consacrată biografiei scriitorului. Observând la acesta „o pudoare autobiografică rarisimă", exegetul urmăreşte toate etapele vieţii poetului şi scoate în evidenţă imaginea unui „destin artistic exemplar". Consideraţiile lui critice vor intra în contradicţie cu cele ale lui E. Lovinescu, care „credea că poezia lui Adrian Maniu este dominată de inteligenţă, în detrimentul esteticului". Dimpotrivă, I. consideră că poezia lui Maniu e definită de „incompatibilitatea dintre cele două moduri lirice opuse", simbolismul şi expresionismul. Deoarece criticul crede că poetul nu ar avea vocaţie metafizică, cea mai mare atenţie este acordată pastelurilor. întreaga operă (poezie, teatru, proză epică) este urmărită şi raportată la câţiva reprezentanţi ai genului respectiv, fiind analizate astfel alte piese despre meşterul Manole alături de Meşterul lui Adrian Maniu, în comentarea teatrului acestuia accentuându-se nota expresionistă. Deşi urmăreşte cu atenţie creaţia în proză a scriitorului, apreciindu-i valoarea acolo unde este cazul, I. se arată sceptic faţă de calităţile epice ale lui Adrian Maniu, considerând că i-ar lipsi „capacitatea, absolut necesară unui prozator, a inventivităţii epice" şi, de asemenea, „vocaţia construcţiei narative ample".
645 Dicţionarul general al literaturii române
Iordan
Singurătatea şi tristeţea oglinzilor (I-II, 2002), carte apărută postum, cuprinde cronici publicate de I. în periodicele anilor '70-80, a doua parte fiind constituită din articole şi eseuri, unele inedite. Deşi a scris şi despre autori consacraţi, au fost preferaţi tinerii scriitori bucovineni (Gheorghe Lupu, Constantin Ştefuriuc, Ilie Tudor Zegrea, Stelian Gruia, Dragoş Vicol) pe care I. i-a comentat într-un mod „obiectiv" şi „pozitiv", crezând în „misiunea criticii care trebuie nu să distrugă, ci să îndrepte".
SCRIERI: Istoria literaturii române (1900-1944), I, Suceava, 1979; Adrian Maniu, Iaşi, 1979; Singurătatea şi tristeţea oglinzilor, I-II, Iaşi, 2002. Ediţii: G. Topîrceanu, Pagini de proză, postfaţa edit., Iaşi, 1985; Ionel Teodoreanu, Fata din Zlataust, postfaţa edit., Iaşi, 1994.
Repere bibliografice: Sorin Pârvu, „Adrian Maniu", CL, 1979,12; D. Micu, „Adrian Maniu", LL, 1980,152-154; Satco-Pânzar, Dicţionar, 105-106; Dan Mănucă, Critica localistă, CL, 2002, 8; Evocări. Mihail Iordache, Timişoara, 2003.	L.Cr.
IORDAN, Alexandru (8.VIII.1906, Medgidia - ?), folclorist, istoric literar şi publicist. Urmează şcoala primară în localitatea natală, apoi liceul la Constanţa şi la Silistra (bacalaureat în 1926). Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1930), îşi susţine doctoratul tot la Bucureşti (1936). Din 1928 până în preajma celui de-al doilea război mondial a fost bibliotecar la Academia Română. Debutează în 1924, cu publicistică literară şi culturală, la „Dacia", „Dobrogea jună" şi „Strălucitorul" (Constanţa). Aproape trei decenii va fi prezent în numeroase periodice cu studii de folclor comparat, în care literatura populară română este raportată la spaţiul spiritual balcanic, cu referiri istoriografice şi critice la viaţa şi opera unor scriitori români şi străini, cu analize şi comentarii privind relaţiile lite-rar-artistice dintre popoarele nord- şi sud-dunărene, cu articole culturale şi reportaje pe teme diverse. Colaborări substanţiale semnează în periodicele „Dimineaţa", „Convorbiri literare" „Viaţa românească", „Realitatea ilustrată" (revistă căreia în 1934-1935 îi încredinţează un serial de treizeci şi trei de studii şi portrete literare consacrate scriitorilor români din secolele al XDC-lea şi al XX-lea), „Muzică şi poezie", „Libertatea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Gazeta cărţilor", „Timoc" ş.a. A apelat şi la pseudonimele Aii, Alior, V. Baltă. A îngrijit şi comentat
o	ediţie Teatru de V. Alecsandri, o ediţie Opere alese de
A.I. Odobescu şi alte scrieri ale acestui autor, căruia îi alcătuieşte şi o bibliografie cvasicompletă, ca şi în cazul scrierilor lui V.A. Urechia. După 1943 numele nu îi mai apare în nici o publicaţie şi nu se\mai găsesc referiri la el.
I. s-a remarcat cu deosebire prin atenţia acordată corespondenţelor existente în folclorul ţărilor balcanice, analizând pertinent izvoarele, variantele şi valoarea artistică a unor astfel de producţii. Câteva studii consacrate domeniului, apărute iniţial în presă, au fost apoi tipărite în broşuri separate. Aşa sunt cele intitulate Macedonia în poezia bulgară (1930), Les Rela-tions culturelles entre les Roumains et les Slaves de Sud. Traces des voievodes roumains dans lefolklore balkanicjue (1938), Izvoare bogomilice (1938). De o foarte bună primire din partea specialiştilor s-a bucurat studiul Mihai Viteazul în folclorul balcanic (1936). în
special în arealul folcloric bulgar, unde frecvenţa temei este superioară celei din folclorul românesc, cercetătorul distinge trei grupe de creaţii independente, simultane. într-o primă grupă, Mihai Viteazul apare ca lider al ideii de nesupunere faţă de forţa otomană, în Ţara Românească şi în Moldova. Naraţiunea preia, în acelaşi timp, şi adaptează o temă străveche, suprapusă legendei voievodului, privitoare la un posibil incest: Mihai întâlneşte două femei, pe grecoaica Visa şi pe fiica acesteia, Stăncuţa, fără să ştie că erau mama şi sora sa. Se căsătoreşte cu Stăncuţa şi o tratează ca pe o roabă pe Visa. O a doua grupă de lucrări îşi concentrează atenţia asupra bătăliilor purtate de Mihai Viteazul pentru eliberarea de sub turci a creştinilor sud-dunăreni. Apare aici şi legendarul Marcu Crăişoru care, trimis de turci pentru a-1 suprima pe voievodul muntean, refuză să îndeplinească gestul ucigaş împotriva unui frate de credinţă, preferând să se lase el omorât de păgâni. în sfârşit, o a treia grupă de balade bulgăreşti închinate lui Mihai Viteazul înfăţişează momentul uciderii acestuia. Notele care însoţesc studiul, numeroase şi avizate, fac trimiteri şi la variante ale acestor grupe tematice, întregind un comentariu de certă autoritate profesională.
SCRIERI: Macedonia în poezia bulgară, Bucureşti, [1930]; Constantin Berariu. Schiţă biografică, Cernăuţi, 1932; Iacob Negruzzi, Bucureşti, 1932; A doua operă a lui Eminescu, Bucureşti, 1934; Contribuţii la cunoaşterea operei lui Alexandru Odobescu. Bibliografia completă a scrierilor lui Alexandru Odobescu, I-II, Bucureşti, 1936; Mihai Viteazul în folclorul balcanic, Bucureşti, 1936; Le Relations culturelles entre les Roumains et les Slaves du Sud. Traces des voievodes roumains dans lefolklore balkanique, Bucureşti, [1938]; Izvoare bogomilice, Bucureşti, 1938; Preocupările lingvistice şi gramaticale ale lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1940; Primul ziar bulgaro-român: „ Viitorul", Bucureşti, 1940; G.S. Rakovsky şi literatura română, Bucureşti, 1940; începuturile teatrului bulgar în România, Bucureşti, 1941; înrâuriri româneşti în literatura şi viaţa bulgarilor, Bucureşti, 1941; Bibliografia scrierilor lui V.A. Urechia, pref. AurelianSacerdoţeanu, Bucureşti, 1942; Contribuţiuni la istoricul tipografiilor muntene. Activitatea tipografiilor bulgăreşti, Bucureşti, 1943; Ivan Vazov în România, Bucureşti, 1943; Viaţa şi opera lui Jonathan Swift, Bucureşti, f.a. Ediţii: V. Alecsandri, Teatru, pref. edit., Bucureşti, f.a.; A.I. Odobescu, Câteva ore la Snagov, pref. edit., Bucureşti, 1937, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1941. Traduceri: Predica prezviterului Cosma, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Mircea Eliade, Urme istorice în folclorul balcanic, CU, 1938,24 martie; Mircea Eliade, Folclor şi istorie, CU, 1938,25 martie; Adrian Fochi, Recherches comparees defolklore sud-est europeen, Bucureşti, 1972, 160-162; Adrian Fochi, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Bucureşti, 1975, 16, 66, 103, 104; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 14.	C.P.
IORDAN, lorgu (29.IX.1888, Tecuci - 20.IX.1986, Bucureşti), filolog şi memorialist. Este fiul Tudoscăi (n. Crăciun), înfiată de Ivan Penu, bulgar care se stabilise la Nicoreşti, şi al lui Toader (Toşcu) Iordan, grădinar bulgar venit de peste Dunăre la vârsta de optsprezece ani. Ambii părinţi ai lui I. erau analfabeţi. La Tecuci face şcoala primară (1895-1899) şi urmează Gimnaziul „Dimitrie A. Sturdza" (1900-1904), apoi învaţă la Liceul Internat din Iaşi (1904-1908). Frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie (1908-1911) şi concomitent pe cele ale
Iordan
Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii ieşene (1908-1912). La cea dintâi facultate i-a avut profesori pe G. Ibrăileanu şi pe
A.	Philippide. După licenţă funcţionează ca profesor de liceu la Galaţi, Pomârla şi Iaşi. în 1919 îşi susţine doctoratul în filologie modernă, sub conducerea lui A. Philippide. Continuă cu studii de specializare la universităţile din Bonn (1921-1922), Berlin (1923) şi Paris (1925). Devine profesor suplinitor (1926-1927), apoi titular (1927-1934) la Catedra de filologie romanică, ulterior funcţionând la Catedra de limba română (1934-1946) de la Universitatea din Iaşi. între 1928 şi 1930 a îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. A fost decan al Facultăţii de Litere din Iaşi (1938-1939) şi director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide" din Iaşi. între 1945 şi 1947 a fost ambasador al României în URSS. Profesor la Catedra de romanistică a Universităţii din Bucureşti (1946-1962) şi din 1962 profesor consultant, a fost decan al Facultăţii de Filologie (1947-1950, 1956-1957), rector al Universităţii (1957-1958), director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti (1950-1952,1958-1969). Membru corespondent (1934), apoi membru activ (1946) al Academiei Române, devine
Dicţionarul general al literaturii române 646
vicepreşedinte al forului academic (1957-1966). Doctor honoris causa al Universităţii „Humboldt" din Berlin, al Universităţii din Montpellier, al Universităţii din Iaşi, al Universităţii din Roma, a fost de asemenea membru corespondent al Academiei Saxone de Ştiinţe, al Academiei Germane de Ştiinţe din Berlin, al Academiei Austriece de Ştiinţe, al Academiei Bavareze de Ştiinţe, al Institutului Mexican de Cultură etc. A primit titlurile de Om de ştiinţă emerit şi Erou al muncii socialiste, în 1954 şi
1956	fiind laureat al Premiului de Stat. A condus publicaţiile „Studii şi cercetări de lingvistică", „Revue roumaine de linguistique" şi „Limba română".
Savantul I., lingvist şi filolog de mare autoritate, autor al unor lucrări fundamentale (Gramatica limbii române, 1937, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor", 1943, Stilistica limbii române, 1944, Limba română contemporană, 1954, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, 1962, Crestomaţie romanică, 1962, Istoria lingvisticii româneşti, 1978, Dicţionar al numelor de familie româneşti, 1983, Istoria limbii române. Pe înţelesul tuturora, 1983), a scris şi studii despre scriitori români (Ion Neculce, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu ş.a.) sau despre scriitori străini (Petrarca, Lope de Vega, Goethe, Unamuno ş.a.). A ţinut, de asemenea, la începuturile carierei sale universitare, cursuri despre literatura italiană. Literatură nu a scris, de aceea apariţia, târzie, a trei volume de Memorii (1976-1979) a provocat o reală surprindere. Fără a vrea să treacă drept scriitor, I. îşi recunoaşte chiar, în câteva rânduri, lipsa talentului literar. Interesul acestor memorii, „prea puţin literare (şi într-o măsură şi mai mică literaturizate)", cum le caracteriza Nicolae Manolescu, rezidă în excepţionala capacitate de tezaurizare a amintirilor, în exactitatea detaliilor, în vivacitatea manierei de rememorare a lumii prin care autorul a trecut, în echilibrul evocărilor şi al portretelor unor personalităţi (A.D. Xenopol, N. Iorga, G. Ibrăileanu, C. Stere, Tudor Arghezi, A. Philippide şi Al. A. Philippide, Ion Barbu, Tudor Vianu, G. Călinescu, P.P. Negulescu, Mihail Sadoveanu,
C.I. Parhon, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.). Chiar dacă nu crede în valoarea literară a memoriilor sale, I. nu le ignoră importanţa educativă. Trăind aproape un secol, s-a simţit îndatorat faţă de societatea care l-a format şi pe care a servit-o ca om de ştiinţă. El evocă oraşul natal, aşezările din împrejurimi, familia şi vecinii, anii şcolarităţii, studiile universitare, războiul, desenează cu pregnanţă chipurile părinţilor (tatăl — om ponderat, disciplinat, ordonat, calităţi pe care le-a moştenit şi fiul, mama — depozitară a unui tezaur lingvistic popular memorabil şi practicantă a unor cutume străvechi). Dense simt şi paginile referitoare la prezenţele unor profesori care i-au marcat destinul: fără A. Philippide — notează I. — „n-aş fi însemnat nimic în mişcarea lingvistică şi filologică a ţării noastre", iar de la Ibrăileanu crede că a moştenit tot ceea ce „exista în fiinţa mea mai bun şi mai frumos din punct de vedere uman". Publicându-şi memoriile, I. ştia că îşi asumă un risc, între altele din cauză că unora dintre personalităţile pe care le-a cunoscut (Ion Petrovici, E. Lovinescu, Mihai Ralea ş.a.) le aprecia doar însuşirile morale, marcând faptul că au fost supraestimate din perspectivă culturală. Acelaşi risc de atitudine apare şi în amplul interviu
647 Dicţionarul general al literaturii române
lorga
lorgu Iordan în mijlocul colaboratorilor săi
acordat lui Valeriu Mangu, De vorbă cu lorgu Iordan (1982). Aici se dovedeşte că numărul celor pe care I. nu i-a agreat este şi mai mare: Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Vladimir Streinu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Unele rezerve pot veni şi din necunoaşterea operei scriitorilor evocaţi. In poezia lui Nichita Stănescu vede „multă vorbărie, un fel de joc ciudat de cuvinte", Marin Preda „nu este stăpân pe scris, ba scrie chiar trivial în sensul etimologic", pe Al. A. Philippide îl socoteşte superior lui Lucian Blaga şi lui Tudor Arghezi. Cât priveşte literatura din deceniile de după cel de-al doilea război, cel intervievat îşi recunoaşte „o destul de modestă cunoaştere" în domeniu. Dacă I. nu credea că amintirile sale ar avea şi o miză literară, critica le-a receptat laudativ. Nicolae Manolescu vede în ele un „document extraordinar de minuţios pentru viaţa socială a epocii", iar Cornel Regman, trecând peste pasajele aride şi cam „administrative", crede că memoriile filologului sunt „o binemeritată revanşă a tenacităţii şi ordinii asupra literaturii cu orice preţ, în acest gen aşa de mult expus falsurilor". în fine, este de menţionat că I. a dat ediţii exemplare din scrierile lui Ion Neculce şi ale lui Ion Creangă.
SCRIERI: Memorii, I-III, Bucureşti, 1976-1979. Ediţii: Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, introd. edit., Bucureşti, 1955; ed. 2, Bucureşti, 1959; Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş), Opere, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş); ed. pref. Mircea Vulcănescu, introd. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1993; ed. pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Memoriile lui lorgu Iordan, RL, 1976,45; Streinu, Pagini, V, 427; Paul Georgescu, „Memorii", CNT, 1977, 35; Regman, Explorări, 182-191; Popescu, Cărţi, 110-112; Ştefănescu, Jurnal, 104-107; Dobrescu, Foiletoane, U, 138-150; Valeriu Mangu, De vorbă cu lorgu Iordan, Bucureşti, 1982; Cristea, Fereastra, 107-112; Ivaşcu, Confruntări, III, 129-135; Simion, Scriitori, IV, 11-19; lorgu Iordan - 100 de ani de la naştere, Iaşi, 1989; Dicţ. scriit. rom., II, 611-612.	I.D.
IORGA, Nicolae (5.VI.1871, Botoşani - 27.XI.1940, Strejnicu, j. Prahova), istoric şi critic literar, dramaturg, poet şi memorialist. Vlăstar al unei familii cu veche tradiţie cărturărească, I. este primul din cei doi fii ai Zulniei lorga (n. Arghiropol), descendentă din dragomani ai Porţii, traducătoare din literatura franceză, şi ai avocatului Nicu lorga, o vreme subprefect de Botoşani. Se trage pe linie paternă din negustori, un
lorga
Dicţionarul general al literaturii române 648
strămoş al său, lorga cupeţul, fiind atestat la Botoşani prin 1750, iar pe linie maternă imediată, din politicieni şi dregători. Printre înaintaşii din ambele ramuri se numără oameni de carte, cu preocupări predominant istoriografice. Străbunicul Manole lorga, băcan înstărit, îngrijea arhiva oraşului Botoşani şi colecţiona documente asupra trecutului urbei; un străunchi după mamă, Manolachi Drăghici, a publicat în 1857 Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre (lucrare parţial memorialistică), după ce tradusese Iconomia rurală şi dumesnicâ şi întocmise o carte de bucate, Reţete cercate; bunica, Elena Drăghici, a tradus în 1858 romanul Adolphe al lui Benjamin Constant. Avocat şi magistrat la Roman, unchiul Emanoil Arghiropol („moşu Manole") compunea proză (Nuvele române) şi a scos două periodice, „Jurnal pentru toţi" (Iaşi, 1868-1869) şi „Romanu" (1879-1892), unde I. şi-a făcut în 1884, la vârsta de treisprezece ani, debutul publicistic. Rămas orfan de tată înainte de a fi împlinit cinci ani, băiatul a urmat, în condiţii de strâmtorare materială, şcoala primară şi primele cinci clase secundare la Liceul „A.T. Laurian" din urbea natală, trecând la Liceul Naţional din Iaşi, unde în 1888 îşi ia bacalaureatul. în ultimele două clase activa în mişcarea socialistă, răspândind material propagandistic şi conferenţiind la clubul ieşean al socialiştilor. O caracteristică primordială a naturii lui I. este precocitatea. Spunând mai târziu că „n-a învăţat a ceti şi scrie", acestea fiind „lucruri care i-au venit de la sine", el mărturisea că la şase ani citise în original pe Champfleury, Amedee Pichot, Emile Souvestre, parcursese letopiseţele editate de Mihail Kogălniceanu, adăugând: „Ştiam pe de rost fabulele din
Florian, care nu-mi ziceau nimic, deşi erau pentru mine, şi Orientalele lui Hugo, care, deşi nu erau pentru mine, îmi dădeau visuri de lupte crâncene şi de locuri depărtate." Ca student la Iaşi, şi-a dat toate examenele într-un an şi trei luni, iar în decembrie 1889 îşi susţinea licenţa în limbile clasice, stârnind explozii de admiraţie în mediul academic şi în presă. Profesorul Şt. Vârgolici vede în el „un adevărat fenomen", ziarul „Lupta" caracterizează examenul său public de licenţă, luat cu menţiunea magna cum laude, drept „nu numai fenomenal, ci sublim"; „Era nouă"'salută în tânărul de nici douăzeci de ani un viitor „luceafăr genial în domeniul ştiinţei". Numit în aprilie 1890 profesor de limba latină la Ploieşti, nu îşi ia postul în primire, întrucât i se acordă o bursă pentru continuarea studiilor în străinătate. Frecventează din octombrie 1890 cursuri la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi începe documentarea, în biblioteci şi arhive, pentru lucrarea de diplomă. Concomitent depune eforturi pentru învăţarea cât mai multor limbi străine. Specialist în greacă şi latină, cunoscător al francezei, italianei, spaniolei, în bună măsură şi al germanei, se străduieşte să-şi perfecţioneze engleza şi se iniţiază în daneză, olandeză, suedeză, norvegiană. Colaborează la Encyclopedie frangaise şi începe a semna în publicaţii străine de specialitate („Revue historique" ş.a.). Pentru strângerea de material documentar, întreprinde cercetări în zeci de oraşe: Paris, Roma, Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Modena, Ferrarra, Bologna, Torino, Berlin, Mtinchen, Hamburg, Leipzig, Dresda, Viena, Londra, Oxford ş.a. în iunie 1893 obţine titlul de eleve diplome, în baza tezei de diplomă, depusă şi tipărită în anul precedent, Une Collection de lettres de Philippe de Mezieres. între timp se înscrisese pentru doctorat la Universitatea din Berlin şi începuse să lucreze la teză, pe care a redactat-o întâi în franţuzeşte, Thomas III, marquis de Saluce, pe care a susţinut-o însă la Leipzig, în august 1893. Un an mai târziu, concurează pentru titularizarea la Catedra de istorie medie, modernă şi contemporană de la Universitatea din Bucureşti, cu un rezultat insuficient de probant, fapt care face necesară deschiderea unui nou concurs în 1895, pe acesta câştigându-1 fără echivoc, în interval funcţionează ca suplinitor. I. a predat istoria şi, temporar, istoria literaturii române şi la Şcoala Superioară de Război (din 1911), iar în răstimpul interbelic, la Academia Comercială. în perioada refugiului din timpul primului război mondial a ţinut cursuri la Iaşi, în anii imediat următori, la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, la a cărei organizare şi-a dat din plin contribuţia. Intermitent a ţinut prelegeri şi în afara cadrului universitar, destinate unui public intelectual mai larg, printre altele, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, la Casa Şcoalelor, la Universitatea Populară din Bucureşti, la Şcoala de Misionare, întemeiată de el, iar din 1937, la Institutul de Istorie Universală, care era tot creaţia lui. în deceniile interbelice a conferenţiat pe tot cuprinsul ţării, neocolind nici un oraş, poposind frecvent şi în sate. Vorbea săptămânal la Radio, conferinţele sale fiind publicate sub titlul Sfaturi pe întunerec (I-II, 1936-1940). în 1908, stabilindu-se la Vălenii de Munte, a organizat aici cursuri de vară ale Universităţii Populare, ce aveau să se desfăşoare anual până în 1915 şi iarăşi din 1921
649 Dicţionarul general al literaturii române
lorga
până în 1940, cu participarea unor personalităţi intelectuale proeminente din ţară şi de peste hotare. Numit în 1919 profesor agregat la Sorbona şi la College de France, I. şi-a onorat această calitate până spre sfârşitul vieţii. Aflat la Paris, răspundea constant şi solicitărilor de a preda sub auspiciile altor instituţii: Institut de France, Institut des Hautes Etudes, Academie des Inscriptions et des Belles Lettres, Institut d'Art et d'Archeologie, Faculte Libre de Theologie Protestante. în desele lui călătorii peste fruntarii, a ţinut prelegeri şi conferinţe în multe universităţi şi institute de învăţământ şi cultură din Europa. întreprinzând în 1930 o călătorie în Statele Unite ale Americii, a conferenţiat la mai bine de douăzeci de universităţi. Având şi vocaţie organizatorică, învăţatul şi-a valorificat-o deplin de îndată ce a început să dispună de mijloace. Deschiderii cursurilor de vară la Vălenii de Munte i-au urmat realizări precum înfiinţarea de biblioteci în închisori, întemeierea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) şi editarea buletinului acestuia în franţuzeşte, fondarea Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală, înfiinţarea în 1915 a „Revistei istorice", cu o versiune în limba franceză, întemeierea unei Şcoli Române la Paris (1921) şi a unei Case Române la Veneţia, crearea publicaţiilor „Buletinul Comisiei istorice a României", „Buletinul Comisiei monumentelor istorice". Deputat, preşedinte al Parlamentului în 1918, şef de partid, I. nu a refuzat să-şi asume şi răspunderi de natură administrativă, precum cele de decan (1928), rector al Universităţii din Bucureşti (1929-1932) şi chiar de consilier comunal la Vălenii de Munte. Ales în 1907 membru în comitetul Ligii Culturale, el a activat în această organizaţie toată viaţa, în calitate de secretar, apoi de preşedinte. A organizat reuniuni de tot felul, între care primul congres de bizantinologie (Bucureşti,
1924), şi a participat la toate congresele internaţionale de istorie şi bizantinologie.
După debutul din 18841. colaborează la o seamă de ziare şi reviste româneşti („Lupta", „Era nouă", „Timpul", „Drapelul", „Constituţionalul", „Adevărul", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Revista nouă" ş.a.), precum şi la prestigioase publicaţii ştiinţifice din ţară şi străinătate („Analele Academiei Române", „Revue historique", „Revue de l'Orient latin", „Revue internaţionale des archives, des bibliotheques, des musees", „Revue critique d'histoire et de litterature", „Nuovo archivo veneto" ş.a.). Ii apar câteva cărţi, printre care Poezii (1890-1893) (1893), Schiţe din literatura română (I-II, 1893-1894) şi trei tomuri din Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor (1895-1897). în 1890 se căsătorise şi, din 1894, avea un băiat. în 1900 divorţează, spre a se recăsători în anul următor cu Ecaterina Bogdan, sora lui Ioan Bogdan şi a lui G. Bogdan-Duică. Ales în 1897 membru corespondent al Academiei Române (în 1910 va fi membru activ), tânărul savant desfăşoară, cu frenezie, activităţi multiple: didactică, ştiinţifică, publicistică, oratorică. Se întâlneşte frecvent şi poartă corespondenţă cu iluştri colegi din ţară şi din străinătate, editează anual tot mai multe volume. Activitatea lui publicistică se intensifică începând din 1899. în acest an publică în „L'Independance roumaine" o serie de articole, reunite în volumele Opinions sinceres (1899) şi Opinions
Desen de Iser
pernicieuses d'un mauvais patriote (1900), ce denunţă cu o vehemenţă zdrobitoare infirmităţi ale lumii politice şi culturale româneşti, ale partidelor, impostura unor „somităţi" ale ştiinţei. Caracter polemic au şi multe dintre articolele apărute începând din 1902 în ziarul „Epoca", editate sub titlul Cuvinte adevărate (1903). La cumpăna veacurilor I. scrie la „România jună", con-tinuându-şi colaborarea la multe dintre periodicele în care fusese prezent. Publică de asemenea în „Literatură şi artă română", „Noua revistă română" ş.a. în 1903-1906 semnează articole şi note în fiecare număr al revistei „Sămănătorul", pe care o conduce de fapt, asumându-şi însă declarat calitatea de director doar din 1905. Prin acţiunea sa acest periodic devine un organ al curentului de orientare naţionalistă, promotor al inspiraţiei rurale, căruia I. i-a dat numele de sămănătorism. Articolele inserate în paginile „Sămănătorului" au fost tipărite, în două volume, sub titlul O luptă literară (1914-1916). După retragerea de la „Sămănătorul", scoate propriile ziare şi reviste cultural-literare: „Neamul românesc" (1906-1940), „Floarea darurilor" (1907), „Neamul românesc literar" (1908-1912,1925-1926), „Neamul românesc pentru popor" (1910-1916 şi intermitent în perioada interbelică), „Drum drept" (1913-1914, în 1915 contopită cu „Ramuri"), „Cuget clar" (1928-1936) şi „Cuget clar (Noul «Sămănător»)" (1936-1940). Creându-şi organe de presă proprii, I. nu a contenit să-şi împrăştie slova şi în alte periodice. A colaborat la „Universul", „Junimea literară", „Gazeta Transilvaniei", „Timpul", „Patria", „Excelsior", la reviste literare precum „Lamura", „Gândirea", „Revista Fundaţiilor
VIAŢA
OPERA
1871
1876
1878-1881
1881-1886
1884
1886-1888
1888
1889
1890
1891-1893
1892
Iunie 5 Se naşte la Botoşani Nicolae lorga, primul din cei doi fii ai Zulniei şi ai lui Nicu lorga, avocat.
martie 20 Se stinge din viaţă tatăl său.
Urmează clasele primare în localitatea natală.
Face cinci clase la Liceul „A.T. Laurian" din Botoşani.
Frecventează Liceul Naţional din laşi, unde îşi ia bacalaureatul. Se apropie de mişcarea socialistă ieşeană.
septembrie Intră la Facultatea de Litere a Universităţii din laşi.
îşi susţine licenţa în limbile clasice, luată cu menţiunea magna cum laude.
martie Se căsătoreşte cu Maria Tassu, fiica unui magistrat, aprilie Este numit profesor de limba latină la Ploieşti, dar nu îşi ia postul în primire.
Face prima călătorie, vizitând Italia.
octombrie Obţinând o bursă, începe să frecventeze cursuri la
L’Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris.
Face călătorii de documentare în zeci de oraşe din Italia, Germania, Marea Britanie.
1893	iunie	Obţine	titlul	de eleve diplome.
august îşi susţine doctoratul la Leipzig.
1894	octombrie Este profesor suplinitor la Catedra de istorie medie, modernă şi contemporană de la Universitatea din Bucureşti.
1895	Devine profesor titular.
noiembrie Ţine lecţia de deschidere Despre utilitatea studiilor istorice.
1895-1902 Are o intensă activitate didactică şi ştiinţifică. Continuă cercetările în numeroase biblioteci şi arhive occidentale. Publică studii, editează culegeri de documente, călătoreşte, conferenţiind în numeroase oraşe româneşti şi de peste hotare, corespondează cu personalităţi, instituţii, organizaţii din lumea întreagă.
1897	aprilie 5 Este ales membru corespondent al Academiei Române.
1901	februarie Divorţat în 1900 de prima lui soţie, se căsătoreşte cu
Ecaterina Bogdan, sora lui Ioan Bogdan şi a lui G. Bogdan-Duică.
1903
iunie Debutează în presă, la ziarul „Romanu" din Roman.
Publică în ziarul „Lupta", condus de G. Panu, o cronică la drama Năpasta de I.L. Caragiale, ulterior susţinând aici cronica literară, începe să scrie la „Convorbiri literare", „Revista nouă“, „Contemporanul", „Arhiva", „Lupta", „Era nouă", “„Drapelul".
La Paris colaborează la Encyclopedîe frangaise.
Publică în „Timpul", „Lupta", „Constituţionalul", „Revista nouă", „Arhiva", „Adevărul".
La Paris dă primele colaborări la „Revue historique".
Debutează editorial cu Poezii (1890-1893).
Publică primul volum din Schiţe din literatura română (al doilea apare în 1894).
Colaborează la „Arhiva", „Familia" şi „Vatra", ca şi la „Revue de l'Orient latin".
Este editat volumul Amintiri din Italia. Giosue Carducci.
Continuă colaborarea la publicaţiile din ţară, precum şi la „Revue internaţionale des archives, des bibliotheques, des musees", „Revue critique d'histoire et de la litterature" ş.a.
Prezintă frecvent comunicări la Academia Română.
Apare, în două volume, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821)
mai Intră în redacţia revistei „Sămănătorul", pe care o va conduce efectiv în anii 1905-1906.
1904
1905
1906
1907
1908
1910
1911
1912
1913
1914
1915
1916
1917-
1919
martie întemeiază la laşi gruparea Frăţia Bunilor Români.
mai Este ales deputat de laşi. Va funcţiona neîntrerupt în Parlament, fie ca deputat ales, fie ca senator de drept, în 1918 încredinţându-i-se conducerea forului legislativ, iunie Intră în conducerea Ligii Culturale (unde va activa, inclusiv ca preşedinte, până la sfârşit).
iulie-august Organizează la Vălenii de Munte primele cursuri ale Universităţii Populare (desfăşurate ulterior neîntrerupt până în 1915 şi din 1921 până în 1940).
aprilie 23-25 Are loc congresul de întemeiere a Partidului Naţional Democrat, provenit din Frăţia Bunilor Români, mai 26 Devine membru activ al Academiei Române.
octombrie Este numit profesor la Şcoala Superioară de Război.
martie 22—aprilie 3 Participă la Congresul Internaţional de Studii Istorice de la Londra.
ianuarie Inaugurează Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde va ţine cursuri şi va edita, în limba franceză, un buletin al institutului.
noiembrie Se refugiază la laşi.
■1918 Desfăşoară o activitate prodigioasă: didactică, publicistică, parlamentară. Ţine multe conferinţe, inclusiv în şcoli militare. Face vizite pe front şi în spitale.
iulie Este decorat cu Legiunea de Onoare, în grad de comandor (în următorii ani i se vor acorda noi distincţii atât în ţară, cât şi peste hotare).	v
octombrie Este numit profesor agregat la Sorbona şi chemat ca
profesor la College de France.
decembrie Devine preşedinte al Adunării Naţionale.
Publică Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 şi Istoria lui Ştefan cel Mare.
Publică lucrarea Geschichte des rumănischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (l-ll).
mai 10 Scoate la Bucureşti primul număr al ziarului „Neamul românesc" (apare până în 1940, în perioada ocupaţiei capitalei de către germani fiind editat la laşi).
ianuarie 1 Apare la Bucureşti revista „Floarea darurilor" (ultimul număr iese Ia 30 decembrie).
lese de sub tipar primul volum din Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea-de la 1821 înainte (următoarele două volume apar în 1908 şi în 1909).
Apare primul volum din Geschichte des Osmanischen Reiches (următoarele patru ies de sub tipar până în 1913).
Se tipăreşte volumul întâi din Istoria Bisericii române şi a vieţii religioase a românilor (al doilea volum apare în 1909). decembrie 25 lese la Vălenii de Munte primul număr al revistei „Neamul românesc literar" (seria întâi îşi încetează apariţia la 25 noiembrie 1912, iar seria a doua apare între 29 noiembrie 1925 şi 18 aprilie 1926).
Apare drama Doamna lui leremia Vodă.
Publică volumele Cugetări, Oameni cari au fost şi Mihai Viteazul, „schiţă de poem dramatic".
lese de sub tipar volumul Trei drame.
ianuarie Apare la Vălenii de Munte revista „Drum drept" (până în decembrie 1914).
Publică Note de drum. Prin Germania.
Apare Constantin Brâncoveanu, dramă în cinci acte.
Se tipăreşte primul volum din culegerea de articole intitulată O luptă literară (al doilea volum apare în 1916).
ianuarie Fondează „Revista istorică".
Se publică primul volum din lucrarea Cărţi reprezentative în viaţa omenirii (următoarele trei sunt editate până în 1931).
Colaborează la „Lamura", „Journal de Geneve", „Le Democrat" (Berna), „Nazional Zeitung" (Basel) ş.a.
1919	decembrie Este ales membru corespondent al Institutului Franţei, tn cursul anilor viitori va deveni membru al unor instituţii academice din Napoli, Stockholm, Cracovia, Veneţia, Praga, Roma, Paris, Nancy.
Primeşte titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Strasbourg.
Acelaşi titlu îi va fi conferit de universităţi din Lyon, Paris, Geneva, Oxford, Vilnius, Roma, Bratislava, Alger.
1920
1921
1922	iulie 11naugurează Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, în apropierea Parisului.
1923	martie 11 întemeiază Fundaţia Culturală	pentru Studenţi
„N. lorga", donând propria casă, biblioteca	şi manuscrisele,
1924	Predă cursuri şi la Academia Comercială din	Bucureşti.
1925	mai I se acordă Premiul Naţional.
1928
1929	martie	Este	ales	rector	al	Universităţii	din	Bucureşti	(funcţie	pe
care o va deţine timp de trei ani).
1930	întreprinde o călătorie în Statele Unite ale Americii, conferenţiind
în mai bine de douăzeci de universităţi.
octombrie Colaborează la revista americană „Art and Archaeology". Apare Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor (celelalte două apar până în 1925).
lese primul volum din Istoria românilor prin călători (l-IV,
1920-1922).
Publică piesele de teatru Un domn pribeag, Mihai Viteazul ş.a.
îi apar mai multe volume: Din opera poetică a lui N. lorga, Pagini de critică din tinereţe, Tudor Vladimirescu, dramă în cinci acte, şi în Franţa, note de călătorie.
Are o substanţială colaborare la „Gazeta Transilvaniei" (continuată în 1922).
I	se tipăresc mai multe cărţi, între care şi Istoria presei româneşti de la primele începuturi până în 1916.
Publică Sarmală, amicul poporului, piesă în trei acte.
martie întemeiază „Revue historique du Sud-Est Europeen". Conduce şi „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice", „Bulletin de la Section historique", publicaţie a Academiei Române.
Apar volumele Idees et formes litteraires frangaises dans le Sud-Est de lEurope, Note polone şi La Roumanie pittoresque. Colaborează la „France nouvelle", „La Muse frangaise".
Publică primul volum din ediţia a doua a Istoriei literaturii româneşti (celelalte două volume apar până în 1933) şi Isus, dramă în cinci acte.
Colaborează la „Europâische Revue", „Enciclopedia italiana", „Monde slave" ş.a.
îi apar mai multe cărţi: Cleopatra, piesă în 5 acte, Livres populaires dans le Sud-Est de lEurope et surtout chez les Roumains, Ţara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia.
Colaborează la „Studi bizantini" (Roma), „L’Europe orientale", „Slavonie Review" (Londra).
Publică Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, însemnările de călătorie cuprinse în Ţări scandinave: Suedia şi Norvegia, drama Fratele păgân ş.a.
îi apar piesele Fiul cel pierdut şi Sfântul Francisc, precum şi volumele Privelişti elveţiene şi America şi românii din America.
1931	aprilie Devine preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Instrucţiunii Publice.
1932	mai Demisionează din funcţia de şef al guvernului.
1934
1935
1936	iulie 15 Scoate (până la 17 noiembrie 1940) săptămânalul „Cuget clar“ („Noul Sămănător“).
1937	Fondează la Bucureşti Institutul de Studii Bizantine şi Institutul de Istorie Universală.
Primeşte scrisori de ameninţare cu moartea din partea mişcării legionare.
1938	februarie Este ales consilier regal.
1939
1940	noiembrie	27 Nicolae lorga este asasinat de legionari pe o
mirişte din apropierea comunei Strejnic, de lângă Ploieşti.
Publică primele două volume din Memorii (următoarele ies în 1939), piesele Casandra şi Ovidiu, volumul Trei piese simple pentru oameni modeşti, cartea Vederi din Grecia de azi ş.a.
îi apare piesa O ultimă rază.
Publică volumul Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional.
îi ies de sub tipar Histoire de la vie byzantine (I—III), O viaţă de om, aşa cum a fost (I—III), primul volum din Oameni cari au fost (următoarele trei apar până în 1939), Istoria literaturii româneşti contemporane (l-ll) ş.a.
Colaborează la „Revista Fundaţiilor Regale".
Apare lucrarea Byzance apres Byzance.
Publică Istoria românilor (l-lll; volumul X apare în 1939). lese primul volum din culegerea de conferinţe radiofonice Sfaturi pe întunerec (al doilea tom apare în 1940).
îi apar alte două piese (Zbor şi cuib, Răzbunarea pământului), precum şi Instantanee veneţiene.
les de sub tipar dramele Regele Cristina şi Moartea lui Alexandru şi este editată antologia Toate poeziile lui N. lorga.
Se publică drama Vagabondul.
Regale", „Universul literar" (pe care l-a şi dirijat câteva luni în 1925). Semnătura lui apărea (mai ales între cele două războaie mondiale) în diverse publicaţii străine, de la ziare şi reviste franceze sau în limba franceză („Le Figaro", „Le Temps", „La Revue bleue", „La France nouvelle", „La Muse frangaise", „Journal de Geneve", „Revue de Geneve", „L'Europe Orientale", „Le Monde slave" ş.a.), la periodice germane, italiene, poloneze, suedeze, sârbeşti, greceşti ş.a. A crescut, mai ales după instalarea la Vălenii de Munte, în 1908, a Tipografiei Datina Românească, ritmul apariţiilor de cărţi. Bibliografia lui I. totalizează aproximativ 1400 de titluri, iar numărul studiilor şi articolelor inserate mai întâi în presă se ridică la peste 25 000 de titluri. în covârşitoarea lor majoritate, cărţile sunt scrieri istorice, de la sinteze masive, ca Geschichte des rumdnischen Volkes im Rohmen seiner Staatsbiedungen (I-II, 1905), Geschichte des Osmanischen Reiches (I-V, 1908-1913), Istoria românilor (I-X, 1936-1939), la biografii (Istoria lui Mihai Viteazul, 1901, Istoria lui Ştefan cel Mare, 1904 ş.a.). Sintezele generale, detaliate sau succinte, savante sau de popularizare, alternează cu sinteze parţiale, având drept obiect mai ales istoria unor ţinuturi româneşti, a unor zone ale continentului (Peninsula Balcanică îndeosebi), a unor instituţii şi ramuri de activitate (Biserica,
armata, şcoala, justiţia), a creaţiei culturale (artele plastice, muzica, presa). Lui I. i se datorează prima istorie completă a literaturii române. Are şi lucrări de teoria istoriei, precum Generalităţi cu privire la studiile istorice (1911, 1933, 1944) ş.a. în afara scrierilor istorice proprii, savantul depozitează în zeci de tomuri tot felul de documente. Editează scriitori din secolul al XlX-lea, pe unii, ca Ion Codru-Drăguşanu, scoţându-i de sub lespedea uitării. Publică şi numeroase opere literare proprii: versuri, piese de teatru, memorialistică, note zilnice, portrete, evocări, însemnări de călătorie, precum şi culegeri de articole, discursuri, cugetări, multe traduceri. Postum s-a început publicarea enormei sale corespondenţe. Aceasta însumează aproximativ 100 000 de scrisori primite şi tot atâtea trimise. Din 1906, existenţa lui I. căpătase o nouă dimensiune prin implicarea în politica militantă. Protestul tânărului dascăl, pe calea cuvântului şi a scrisului, împotriva reprezentării în limba franceză la Teatrul Naţional din Bucureşti a unei piese bulevardiere, provoacă, în seara de 13 martie 1906, o manifestaţie de proporţii, reprimată de poliţie. Urmează, în mai multe oraşe, întruniri de solidarizare cu protestatarii. Propulsat astfel în tumultul vieţii publice, profesorul de istorie întemeiază organizaţia Frăţia Bunilor Români, devenită în 1910 Partidul Naţional-Democrat.
lorga
Dicţionarul general al literaturii române 654
Ales deputat în 1907, el va activa în Parlament cu pasiunea-i caracteristică, deţinând în mai multe rânduri funcţia de preşedinte al Camerei, până la dizolvarea instituţiilor democratice, în 1938. Timp de un an (17 aprilie 1931-31 mai 1932) va exercita funcţia de prim-ministru şi ministru al Instrucţiunii Publice, încercând fără succes o „guvernare peste partide", iar sub dictatura regală va fi consilier al Tronului. Mobilul întregii sale activităţi politice este cel mai sincer patriotism, implicat de altfel în manifestările sale pe toate tărâmurile. în conduita civică, patriotismul lui s-a exprimat în atitudini patetice, în acte impresionante de generozitate, abnegaţie şi curaj. în campania din 1913,1. însoţeşte trupele româneşti pe fronturile de luptă. In timpul primului război mondial, la Iaşi, se străduieşte să insufle tărie sufletească soldaţilor din tranşee prin articolele sale. în parlament pronunţă discursuri de îmbărbătare memorabile, ca acela din 14 decembrie 1916, în care se opune retragerii din faţa armatei germane („Să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman") şi, citând o aserţiune a lui Petru Rareş, prevesteşte înfăptuirea idealului naţional: „Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât." După deschiderea Universităţii din Cluj savantul răspunde fără ezitare solicitării de a ţine cursuri, dar refuză indemnizaţia pentru deplasare. în 1923 el dăruieşte unei fundaţii pe care o iniţiază, casa, întreaga bibliotecă şi toate manuscrisele, spre a sta, după moartea lui, la dispoziţia studenţilor. înainte de primul război mai donase 10 000 de volume Ligii Culturale, iar în refugiu întemeiase la Iaşi o bibliotecă de 3 000 de volume şi îi dăruise diurna de deputat. în ceea ce priveşte situarea politică, I. este, prin excelenţă, un naţionalist democrat. Democratismul consecvent şi incoruptibil l-a determinat în perioada interbelică să respingă hotărât naţionalismul extremist, şovin, să combată intransigent mişcările de extremă dreapta, să înfiereze nazismul şi să denunţe ca antinaţională politica de orientare spre Germania hitleristă. Stârnind prin aceasta ura legionarilor, „dascălul neamului" a plătit cu viaţa curajul de a fi încercat să împiedice instaurarea barbariei în România.
Prin scrierile sale I. s-a realizat în primul rând ca istoric, înfăţişând în variate moduri existenţa poporului român de la începuturi până în contemporaneitate, savantul a acordat în chip firesc un constant interes apariţiei şi dezvoltării literaturii naţionale. în afară de o puzderie de studii parţiale, articole şi comunicări, el a construit câteva sinteze monumentale. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821) (I-II, 1901) prezintă „epoca lui Dimitrie Cantemir" „epoca lui Chesarie de Râmnic" şi „epoca lui Petru Maior". în 1904 apare Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688. Urmează Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea - de la 1821 înainte (I—III, 1907-1909), care duce expunerea până la sfârşitul domniei lui Al. I. Cuza. Epoca regalităţii, prezentată în liniile generale în Supt trei regi (1932), face obiectul celor două volume din Istoria literaturii româneşti contemporane (1934). în cuprinsul acesteia, literatura secolului al XX-lea, în special cea de după 1918, e considerată din perspectivă îngust ideologică, de pe poziţii naţionaliste rigide şi în spiritul conservatorismului estetic radical.
Modalităţile artistice noi, moderne sunt respinse tranşant şi menţinute în atenţie cele tradiţionale, oricât de epigonice. Tudor Arghezi e pus la stâlpul infamiei şi sunt apreciaţi cu bunăvoinţă, chiar elogiaţi, autori submediocri. însă contribuţia la cunoaşterea literaturii de până la 1900 rămâne substanţială. Dintr-un curs a rezultat Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (1929). De ordinul zecilor sunt lucrările privind literatura universală. Deasupra tuturor se află Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor (I—III, 1920-1925). Conce-pând istoria literară ca parte a istoriei culturii, iar în aceasta din urmă văzând expresia spiritului unei epoci, a civilizaţiei unui popor, I. pune în lumină, fără a subestima specificul obiectului de cercetare al istoricului literaturii, mai cu seamă ceea ce încadrează literarul în social şi naţional. El acordă atenţie prioritară curentelor larg culturale, mişcărilor de idei şi biografiei scriitorilor. Programatic, urmăreşte „a desface ideile şi sentimentele ce stăpânesc o carte, a le pune în legătură cu acelea care rezultă din activitatea omenească, neliterară, a scriitorului" şi a încadra personalităţile literare în contextul ideologic şi politic al epocii. Asumându-şi o asemenea sarcină, eruditul o şi îndeplineşte. Caracterizările şi aserţiunile sale se întemeiază pe o documentaţie vastă, pe o colosală cantitate de informaţie. Formulările, nu rareori pline de relief, învederează un puternic talent literar, un mare dar al expresiei. Virtuţi literare caracterizează de altfel întreaga operă a lui lv ceea ce este explicabil de vreme ce în concepţia savantului „pentru a fi istoric, trebuie o natură de artist". Mare istoric e acela care transmite cititorului „iluzia că trăieşte în timpul cu care se ocupă, între oamenii pe care îi studiază". E performanţa pe care o realizează el însuşi prin iscusinţa de a nara, descrie şi portretiza, prin nota de umor introdusă, când e cazul, în relatare, prin comentarii ironice şi sarcastice, nu rareori, prin patosul mâniei, dar mai ales prin duioşia unor caracterizări, prin vibraţia evocărilor. Posibilităţi de cultivare a unor asemenea însuşiri oferă, prin definiţie, publicistica, memorialistica şi oratoria. In toate aceste genuri I. a strălucit şi e un scriitor în toată puterea cuvântului. Fie că exaltă dragostea de neam şi pledează pentru conservarea tradiţiilor, fie că recomandă sau denunţă vreo carte ori prin radio dă „sfaturi pe întunerec", fie că îşi rememorează anii parcurşi ori comunică impresii adunate de prin „sate şi mănăstiri din România" sau de „pe drumuri depărtate", fie că evocă „oameni cari au fost" sau rosteşte de la tribună cuvinte menite a răscoli şi inflama conştiinţe, el articulează frecvent propoziţii pătrunse de un suflu care, cu trecerea timpului şi perimarea unora dintre chestiunile abordate, nu şi-a pierdut nimic din grifa stilistică, din prospeţime, din puterea însufleţitoare sau flagelantă, din incandescenţă. Tot ceea ce conferă, constant sau intermitent, valoare artistică scrierilor de indiferent ce caracter se găseşte şi în reconstituirea biografică în trei volume O viaţă de om, aşa cum a fost (1934): un roman, se poate spune, dacă roman (în definiţia lui Mircea Eliade) e orice „carte cu oameni". Nimic în cuprinsul acesteia nu e de domeniul imaginarului. Autorul îşi povesteşte pur şi simplu viaţa, asemenea lui Goethe în Poezie şi adevăr, expunând implicit ideile şi convingerile ce l-au călăuzit şi mai ales portretizând oameni de tot felul,
lorga
Dicţionarul general al literaturii române 656
întâlniţi pe numeroasele drumuri ale lumii străbătute de el. Prin aceasta cartea se umple de viaţă, iar naraţiunea devine cuceritoare. Evocând „copilăria şi tinereţea" autorului, întâiul volum capătă caracter de bildungsroman; următoarele două, înfăţişându-1 ca profesor, om de ştiinţă, ziarist, om politic, într-un cuvânt ca om de acţiune angrenat în istorie, compun o frescă a lumii româneşti din primele trei decenii ale secolului al XX-lea, nu fără a integra şi tablouri de lume vest- şi nord-eu-ropeană. Aproape niciodată memorialistul nu relatează sec. Cu toate că el istoriseşte de regulă rapid, nemeşteşugit, într-un stil colocvial, amintirile reînvie pregnant persoane şi personalităţi, restituie atmosfera unor situaţii derulate cu ani şi decenii înainte. Asemenea unui serial cinematografic, discursul rememo-rativ vizualizează parcă oraşe, sate, târguri, pieţe, drumuri, capitale, metropole, peisaje naturale, câmpuri de bătălie, saloane, cancelarii, săli de curs şi seminar, amfiteatre, săli de lectură şi mari biblioteci (a Vaticanului, de exemplu), săli de şedinţe, mai cu seamă parlamentare, redacţii, locuinţe particulare. Stilistic, O viaţă de om, ca de altfel întreaga proză a lui I., include particularităţi de tipul celor întâlnite în opera lui
Neculce, combinate cu altele, care amintesc de cronicarii munteni. Impresionantă pe mari porţiuni prin acuitatea şi profunzimea observaţiilor este şi memorialistica de călătorie (Pe drumuri depărtate, 1904, Drumuri şi oraşe din România, 1904, în Franţa, 1921, Câteva zile prin Spania, 1927, America şi românii din America, 1930, ş.a.). Cât priveşte valoarea operei propriu-zis literare a lui I., aceasta este mai mult de ordin documentar. Versurile conservă un limbaj poetic vetust şi cultivă discursivitatea abstractă, nu fără punctări de tip aforistic şi expresii în genere vrednice de reţinut, unele memorabile. Scriind îndeosebi drame istorice sau de inspiraţie mitologică şi biblică, dar şi câteva comedii şi prelucrări de epos folcloric, I. este autorul a treizeci şi şapte de piese de teatru destul de firave, inegale. Chiar cele mai izbutite rezistă doar prin unele situaţii, prin patosul oratoric asemănător celui din Apus de soare de
B.	Delavrancea sau, în cazul comediilor, prin hazul unor replici. Piesele cu subiect istoric, majoritatea în versuri albe, sunt reconstituiri de felul celei din Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu, expuneri de momente ale vieţii unui erou (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu
Camera de lucru de la Vălenii de Munte
657 Dicţionarul general al literaturii române
ş.a.), complicate frecvent prin introducerea unei intrigi secundare de natură sentimentală. Temele sunt lupta pentru neatârnare, apărarea pământului străbun, slujirea neamului până la jertfa de sine. Tipică pentru întreaga dramaturgie istorică de sursă naţională, rezumativă într-un fel, e „tragedia antică în trei acte" Răzbunarea pământului. O ţară nenumită e invadată şi supusă de un rege străin. Reacţia oamenilor — şi a pământului însuşi — faţă de ocupant e cea enunţată de Mircea, în dialogul cu Baiazid din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. în cele din urmă regele e răpus de propria soţie, infidelă, iar ea piere, ca o altă Clitemnestra, de mâna propriului fiu, care şi incendiază cetatea. Piesa se încheie cu o apologie a independenţei patriei: „Mai sus decât durerea acelor ce au murit/ Să se înalţe iarăşi nemaiuitatul cântec/ Şi jocurile noastre sfinţească ţerna ta,/ Pământ pe care nimeni în veci nu-1 va supune!"
Nicolae lorga. Cărţile lui Nicolae lorga. Articolele de revistă,, studiile; pamfletele, portretele, polemicile. Şuvoi incandescent, fluid, frământat, torturat - rostogolind stâncile şi pietrişul erudiţiei, turbureala patimii, şi covârşind. Covârşind prin viziunea nesfârşită, sângerată de jăraticul amurgurilor apocaliptice, frântă de zăbala fulgerelor cu tăinuite şi profetice tâlcuri. Viziune ce orbeşte ochii şi apleacă frunţile. Şi înfioară, rodnic, adâncurile sufletului.
Mircea Eliade
N. lorga a fost uluitor în însuşiri ca şi-n defecte, a fost mare-n cele slabe şi slab în cele mari, a scânteiat şi a fost amorf, a scris unele opere care-l situează pe primul plan şi a scris altele care-l descalifică, ca
lorga
erudit a uimit cu puterea lui de-a aduna sau cu uşurătatea de-a confunda. Poligraf de neobosită activitate, a voit să fie specialist în cele mai variate domenii, când n-a intenţionat chiar să creeze în domenii în care materia i se refuza cu îndărătnicie. A avut intuiţii fulgerătoare şi opacităţi masive, s-a ridicat la accente de geniu şi a căzut în platitudini ciudate, a scris cărţi vii şi a conceput tomuri moarte, fără apel, a dominat cu temperamentul inteligenţe mai organizate şi a dat uneori dovadă de absenţa amândurora. Dar ce nu se poate găsi în alternanţa de excelent şi râu, de genial şi mediocru, de înalt şi plat -care e însuşi caracterul covârşitoarei lui opere?
Pompiliu Constantinescu
Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. lorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covârşitoare. Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ şi îmbibat de prejudecăţi, dar răzvrătit continuu, sărind cu iuţeală de la o atitudine la alta, şi totdeauna tolerat în nestatornicie printr-o bună credinţă care se simte, N. lorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaş de tomuri scrise şi prin multiplicitatea preocupărilor. Totuşi imensa operă e ocupată mai mult cu personalitatea şi omul va trăi mai ales la modul eroilor din istorii şi în măsura în care va fi evocat. Istoricului i se aduc învinuiri din ce în ce mai vehemente, în fond de puţină importanţă. Este foarte adevărat că N. lorga citează uneori din memorie (aşa făceau şi vechii erudiţi), că uneori se obstinează a nu corecta greşeli evidente, că adoptă părerea cea mai puţin probabilă, pentru a o evita pe cea justă. In istoria literaturii citează articole care nu cuprind nimic altceva decât recenzări de opere ştiute, îşi face un aparat critic cu totul fictiv. în critică pretenţia ştiinţifică se demască mai uşor, acolo totul fiind chestiune de substanţă. Dar în istoria politică N. lorga ştie atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăşi va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. lorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei. Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui N. lorga (de unde şi critica tehnică), plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată.
G. Călinescu
SCRIERI: Poezii (1890-1893), Bucureşti, 1893; Schiţe din literatura romană, I-II, Iaşi, 1893-1894; Amintiri din Italia. Giosue Carducci, Bucureşti, 1895; Cronicile muntene, Bucureşti, 1899; Opinions sinceres, Bucureşti, 1899; Opinions pemicieuses d'un mauvais patriot, Bucureşti, 1900; Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), I-II, Bucureşti, 1901; ed. îngr. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969; Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1901; Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902; Scenes et his-toires du passe roumain, Bucureşti, 1902; Cuvinte adevărate, Bucureşti, 1903; Pe drumuri depărtate, Bucureşti, 1904; Drumuri şi oraşe din România, Bucureşti, 1904; Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904; Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904; Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul, Bucureşti, 1905; Povestiri, scrisori şi cronici, Bucureşti, 1905; Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905;
lorga
Dicţionarul general al literaturii române 658
Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII-XIX, Bucureşti, 1906; Prin Bulgaria la Constantinopol, Bucureşti, 1907; Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea-de la 1821 înainte, I—III, Bucureşti, 1907-1909; ed. I-III, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1983; Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I-II, 1908-1909; Balada populară românească, Vălenii de Munte, 1910; Doamna lui Ieremia Vodă, Bucureşti, 1910; Cugetări, Vălenii de Munte, 1911; ed. îngr. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968; Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911; ed. I-IV, Bucureşti, 1934-1939; ed. I—III, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1994-1997; Mihai Viteazul, Vălenii de Munte, 1911; Gh. Asachi ca tipograf şi editor, Bucureşti, 1912; Trei drame (Doamna lui Ieremia, Gheorghe Lazăr, Contra Patriei), Vălenii de Munte, 1912; Note de drum. Prin Germania, Vălenii de Munte, 1913; Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914; Cinci conferinţe despre Veneţia, Bucureşti, 1914; O luptă literară, I-II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I-II, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979; Pagini despre Serbia de azi, Bucureşti, 1914; Spiritul public şi literatura în epoca Unirii, Bucureşti, 1915; Cărţi reprezentative în viaţa omenirii, I-IV, Bucureşti, 1916-1931; ed. I-II, îngr. şi postfaţă Mihai Gherman, Bucureşti, 1991; Opere necunoscute ale lui Costachi Negruzzi, Iaşi, 1918; Anthologie de la litterature roumaine des origines au XlX-e siecle. Introduction historique et notices (în colaborare cu Septime Gorceix), Paris, 1920; Cantemir Bătrânul, Bucureşti, 1920; Un domn pribeag, Bucureşti, 1920; Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, I—III, Bucureşti, 1920-1925; ed. I—III, îngr. şi introd. Al Duţu, Bucureşti, 1968; Istoria românilor prin călători, I-IV, Bucureşti, 1920-1922; Mihai Viteazul, Bucureşti, 1920; în Franţa, Bucureşti, 1921; Din opera poetică a lui..., Craiova, 1921; Pagini de critică din tinereţe, Craiova, 1921; Tudor Vladimirescu, Craiova, 1921; Istoria presei româneşti de la primele începuturi până în 1916, Bucureşti, 1922; ed. Bucureşti, 1999; Moartea lui Dante. Moliere se răzbună, Craiova, 1922; Omul care ni trebuie, Craiova, 1922; Zidirea mănăstirii Argeş, Craiova, 1922; Sarmală, amicul poporului, Craiova, 1923; Idees etformes litteraires frangaises dans le Sud-Est de VEurope, Paris, 1924; Note polone, Bucureşti, 1924; La Roumanie pittoresque, Paris, 1924; Les Ecrivains realistes en Roumanie comme temoins du changement de milieu au XlX-e siecle, Paris, 1925; Istoria literaturii româneşti, I-III, ed. 2,1925-1933; Isus, Craiova, 1925; La Societe roumaine au XlX-e siecle dans le theâtre roumain, Paris, 1926; Câteva zile prin Spania, Bucureşti, 1927; Fata babei şi fata moşneagului, Vălenii de Munte, 1927; Medaillons d'histoire litteraire byzantine, Paris, 1927; Cleopatra, Bucureşti, 1928; Livres populaires dans le Sud-Est de l'Europe et surtout chez les Roumains, Bucureşti, 1928; Ţara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia, Bucureşti, 1928; Art et litterature des Roumains, Paris, 1929; Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti, 1929; ed. postfaţă Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1977; ed. îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1985; Fratele păgân, Vălenii de Munte, 1929; Ţări scandinave: Suedia şi Norvegia, Bucureşti, 1929; Frumoasa fără trup, Vălenii de Munte, 1929; Privelişti elveţiene, Bucureşti, 1930; America şi românii din America, Vălenii de Munte, 1930; Fiul cel pierdut, Ploieşti, 1930; Sfântul Francisc, Vălenii de Munte, 1930; Casandra, Vălenii de Munte, 1931; Memorii, I-VII, Bucureşti, 1931-1939; Ovidiu, Vălenii de Munte, 1931; Trei piese simple pentru oameni modeşti, Vălenii de Munte, 1931; Vederi din Grecia de azi, Bucureşti, 1931; O ultimă rază, Vălenii de Munte, 1932; Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, Bucureşti, 1932; ed. îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1999; Catapeteasma ruptă-n două, Vălenii de Munte, 1934; Histoire de la vie byzantine, I-III, Bucureşti, 1934; Istoria literaturii româneşti contemporane, I-II, Bucureşti, 1934; ed. îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986; Moartea lui Asur, Bucureşti, 1934; O viaţă de om, aşa cum a fost, I-III, Bucureşti, 1934; ed. îngr. Valeriu
Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1984; Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939; ed. îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1975; Byzance apres Byzance, Bucureşti, 1935; ed. (Bizanţ după Bizanţ), tr. Liliana Iorga-Pippidi, postfaţă Virgil Cândea, Bucureşti, 1972; Sângele lui Minos, Vălenii de Munte, 1935; Un biet moşneag şi un doge, Vălenii de Munte, 1936; Primele mele drumuri italiene, Bucureşti, 1936; Sfaturi pe întunerec, I-II, Bucureşti, 1936-1940; ed. îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996; Zbor şi cuib, Vălenii de Munte, 1937; Instantanee veneţiene, Bucureşti, 1938; Răzbunarea pământului, Vălenii de Munte, 1938; Regele Cristina, Bucureşti, 1939; Moartea lui Alexandru, Bucureşti, 1939; Toate poeziile lui..., I-II, Vălenii de Munte, 1939-1940; Vagabondul, Bucureşti, 1940; Pagini alese, I-II, îngr. Mihai Berza, Bucureşti, 1965; Pagini de tinereţe, I-II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968; Scrieri despre artă, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968; Studii literare, I-II, îngr. şi introd. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969; Corespondenţă, îngr. şi pref. M. Oprescu, Bucureşti, 1969; Ultimele, îngr. şi introd. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1971; Peisagii, îngr. Mircea Zaciu, Cluj, 1972; Evocări din literatura universală, îngr. Liliana lorga Pippidi, pref. Al. Duţu, Bucureşti, 1972; Teatru, I-II, îngr. Victor Iova, pref. Mircea Vaida, Bucureşti, 1974-1980; Privelişti din ţară, îngr. V. Nedel, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1974; Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, îngr. şi pref. Lucian Cursaru, Bucureşti, 1977; Călătorii peste hotare, I-II, îngr. şi pref. Lucian Cursaru, Bucureşti, 1980; Eminescu, îngr. şi introd. Nicolae Liu, Iaşi, 1981; Teatru şi societate, îngr. Gabriela Moldoveanu, introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti,, 1986; Scrisori către Catinca, îngr. Andrei Pippidi, pref. Liliana lorga Pippidi, Bucureşti, 1991; Pagini de critică literară, îngr. şi pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1993; Neamul românesc în Basarabia, I-II, îngr. şi introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1995-1997; Peisagii, îngr. şi pref. Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1998. Traduceri: A.S. Puşkin, Ţiganii, Vălenii de Munte, 1908; Pilde filosofeşti din greceşte, Vălenii de Munte, 1909; Nadejda B. Ştirbey, Raze de soare, Vălenii de Munte, 1913; Carlo Goldoni, Hangiţa, Braşov, 1914; Maria, Regina României, My Country - Ţara mea, partea I-II, Cleveland- Iaşi, 1917, O poveste de la Sfântul Munte, Iaşi, 1917, Povestea unei domniţe neascultătoare, Bucureşti, 1918; în mijlocul luptei. Traduceri, Bucureşti, 1918; Contes roumains, Paris, 1923; Eschil, Prometeu înlănţuit, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: E. Lovinescu, Paşi pe nisip, II, Fălticeni, 1906, 185-209; Lovinescu, Critice, IV, 257-264, VI, 89-93; Perpessicius, Opere, VII, 41-47, 259-265, VIII, 274-281, 331-334,; Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., II, 5-27; Constantinescu, Scrieri, III, 213-260; E. Lovinescu, Memorii. 1900-1916, Bucureşti, 1930,92-110; Melanges offerts ă Nicolas lorga, Paris, 1933; Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică şi literară a lui N. lorga (1890-1934), I-II, Bucureşti, 1935-1937; Vianu, Arta, 153-169; Călinescu, Ist. lit. (1941), 542-545, Ist. lit. (1982), 612-615; Lovinescu, Maiorescu post, 179-236; Barbu Theodorescu, N. lorga, Bucureşti, 1943; Tudor Vianu, N. lorga, scriitor, RFR, 1945, 5; Pamfil Şeicaru, Nicolae lorga, Madrid, 1957; ed. Bucureşti, 1991; G. Călinescu, Cronicile optimistului, Bucureşti, 1964,91-94; Cioculescu, Varietăţi, 309-311; Râpeanu, Noi, 15-25, 147-149; Negoiţescu, Scriitori, 233-243; Zaciu, Masca, 103-110,111-121; Papu, Luminile, 7-20; Barbu Theodorescu, Nicolae lorga, Bucureşti, 1968; Streinu, Pagini, 1,111-118, III, 103-113, IV, 97-99,
V,	165-168; Ion Lăzărescu, N. lorga, critic şi istoric literar, ALIL, t. XIX, 1968; Mincu, Critice, 1,211-216; Barbu Theodorescu, Biografia şcolară a lui N. lorga, Bucureşti, 1970; Zaciu, Glose, 39-45; Ciopraga, Lit rom., 38-43,45-54,56-68,107-109, 656-669; Micu, început, 183-197; Nicolae lorga. Omul şi opera, îngr. N. Grigoraş şi Gh. Buzatu, Iaşi, 1971; Vasile Netea, Nicolae lorga. 1871-1940, Bucureşti, 1971; Al. Cerna-Rădulescu,
659 Dicţionarul general al literaturii române
lorgovici
Arbori din ţara promisă, Bucureşti, 1972,73-143; Scrisori către N. lorga, I, îngr. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1972; Vlad, Convergenţe; 203-207; Rotaru, O isf., II, 16-32; Piru, Varia, I, 303-305; Cioculescu, Aspecte, 632-635; Ungheanu, Pădurea, 73-86; Carianopol, Scriitori, I, 62-75; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973,11-58; Petrescu, Scriitori, 36-56; Balotă, Umanităţi, 357-361; Cioculescu, Itinerar, I, 206-209, IE, 135-144, IV, 193-212, V, 302-331,529-541; Onisifor Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, îngr. şi pref. Crişan Mircioiu şi Şerban Polverejan, Cluj-Napoca, 1974,151-228; Popa, Spaţii, 34-47; Paleologu, Simţul practic, 34-36; Balotă, Ion, 39-85; Cioculescu, Amintiri, 261-270; Mihai Stoian, Moartea unui savant, Bucureşti, 1975; Valeriu Râpeanu, Interpretări şi înţelesuri, Bucureşti, 1975,30-38; Negoiţescu, Analize, 130-141; Săndulescu, Continuităţi, 156-162; Barbu Theodorescu, Nicolae lorga (1871-1940). Biobibliografie, Bucureşti, 1976; Bianca Valota Cavalotti, Nicolae lorga, Napoli, 1977; Martin, Identificări, 157-161; Cioculescu, Prozatori, 273-314; Cristea, Arcadia, 88-91; Vaida,Mitologii, 125-129; Ungheanu, Lecturi, 10-42; Stănescu, Jurnal, 1,28-39; George, Sfârşitul, II, 166-177, IE, 104-112; Brădăţeanu, Istoria, II, 288-299; Râpeanu, Cultură, 1,21-138, II, 5-121, III, 5-108; N. lorga interpretat de..., îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1979; Cubleşan, Teatrul, 107-110; Şerban, Ispita, 61r63; Dan Zamfirescu, N. lorga. Etape către o monografie, Bucureşti, 1981; Iorgulescu, Ceara, 90-95; Săndulescu, Portrete, 168-186; Zaciu, Viaticum, 181-207; Modola, Dramaturgia, 103-115, 133-135; Sângeorzan, Anotimpurile, 15-26; Mareea, Concordanţe, 205-216; Cubleşan, Civic-etic, 87-89; Ciopraga, Propilee, 22-33; Păcurariu, Scriitori, II, 158-168; Adam, Planetariu, 187-191; Râpeanu, Scriitori, 5-12; Dinuţa Marin, N. lorga şi creaţia populară, Bucureşti, 1986; Băncilă, Portrete, 167-180; Nicolae Dragoş, Mihai Stoian, Drumeţ în calea lupilor. Filmul unei existenţe reale liber interpretată, Bucureşti, 1987; Holban, Literatura, 1,257-269; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Cluj-Napoca, 1989,140-146; Marin Sorescu, lorga, poetul, L, 1991,3,4; D. Micu, lorga în corespondenţă, CC, 1992, 5-6; N. lorga. Opera, omul, prietenii, îngr. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1992; Valeriu Râpeanu, N. lorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucureşti, 1993; Ţepelea, Rememorări, 173-176; Muthu, Cântecul, 72-75; N. lorga, DRI, III, 20-44; Popa, Convergenţe, 89-100; Florin Faifer, Cordonul de argint, Iaşi, 1997,81-101; Dicţ. esenţial, 401-407; Dicţ. analitic, EI, 177-181,240-244; Valeriu Râpeanu, N. lorga. 1940-1947, I-II, Bucureşti, 2001- 2002.	D.Mc.
IORGOVEANU, Kira (22.IX.1948, Başkioi, azi Nicolae Bălcescu, j. Tulcea), poetă. Părinţii, Maria (n. Caracota) şi Sima Iorgovan, funcţionar, sunt aromâni originari din Curtova, localitate bulgărească în Munţii Rodopi, şi, prin bunici, din Kavala, port grecesc la Marea Egee. I. învaţă mai întâi în satul natal, urmează Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti (1962-1966), tot aici absolvind în 1971 Facultatea de Limba şi Literatura Română. Lucrează ca redactor la Editura Minerva până în 1985, când se stabileşte în Germania.
I. este prima poetă aromână care îşi adună creaţia în volum. Steaua di dor (1983) are un titlu de rezonanţă eminesciană, dar nu este vorba de vreo înrudire structurală, chiar dacă autoarea a transpus mult din marele poet şi a convocat şi alţi autori aromâni să o facă, alcătuind, astfel un întreg volum, Poezii -Puizii (1981). Colaborează la „Luceafărul", „Ramuri", „Flacăra", „Steaua", „Tribuna", cât şi la „Zborlu a nostru", „Deşteptarea", „Frânza vlahă", „Dimândarea", reviste cultural-literare aromâne. în 1976 realizează cea mai cuprinzătoare antologie de poezie populară aromână, însoţind-o de o pertinentă
prefaţă, în care subliniază unitatea indestructibilă a aromânilor cu dacoromânii. I. este o creatoare de reală înzestrare când compune în aromână. Versurile îi simt înfiorate de nostalgii, regrete şi doruri pentru graiul „de-acasă", vorbit, cum spune poeta, de „părinţâli" ei. Autoarea vibrează la cântecele aromânilor, la frumuseţea rostirii lor, cu inflexiuni de cronică străveche. Adevărata măsură şi-o dă însă în lirica erotică: „Steaua mea cu steaua ta / T-ună apă ş-dânăsea. // Ocliu-a meu cu ocliu-a tău / Aidzea Bunlu di-Arău. // Mâna mea cu mâna ta / Idvea cheatră u hârsea. // Frâmtea mea cu frâmtea ta / Ună Cârti minduia. // Gura mea cu gura ta: // Ţi birbiliu muşat cânta. // Tihea mea cu tihea ta / Căţe calea nu-şi afla?" Este vorba aici de un cuplu ideal, care nu ajunge să-şi împlinească destinul. în Ramura de măslin (1985) simbolul păcii, ocrotitor al vieţii şi al armoniei, este proiectat în desfăşurări lirice care recuperează elogiul rădăcinilor, al străbunilor, bucuria existenţei bucolice, refuzul însingurării şi aspiraţia spre împlinire.
SCRIERI: Steauă di dor, Bucureşti, 1983; Ramura de măslin, Bucureşti, 1985. Antologii: Antologie de poezie populară aromână, pref. edit., Bucureşti, 1976; Dacica, pref. Paul Anghel, Bucureşti, 1978; Un veac de poezie aromână, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Hristu Cândroveanu). Ediţii: Mihai Eminescu, Poezii - Puizii, ed. româno-aromână, Bucureşti, 1981 (în colaborare). Traduceri: Vaja Pşavela, Cântăreţii naturii, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Zaira Samharadze).
Repere bibliografice: Constantin Crişan, Cheile graiului unei debutante, ST, 1984, 2; Hristu Cândroveanu, Kira Iorgoveanu, UVPA, 457-458; Cezar Ivănescu, Numele poetului, LCF, 1986,16,21; Mariana Ionescu, Ramura fermecată, SLAST, 1986, 22; Dicţ. scriit. rom., II, 620-621.	'	Hr.C.
IORGOVICI, Paul (28.IV.1764, Vărădia, j. Caraş-Severin -21.111.1808, Vârşeţ), filolog. Fiu al preotului Marcu, I. a studiat filosofia şi dreptul la Bratislava, Pesta şi Viena. îşi completează învăţătura la Roma, unde timp de trei ani culege şi documente referitoare la istoria românilor. între 1790 şi 1793 s-a aflat la Paris şi Londra, intrând în contact cu ideile înaintate ale epocii şi sporindu-şi numărul limbilor străine ştiute. Face doi ani de practică juridică la Viena, timp în care este şi corector la tipografia destinată cărţilor româneşti şi sârbeşti. Astfel, poate să tipărească aici un „Calendar la anul de la naşterea lui Hristos 1794", în care, printre altele, publica şi propria traducere după un autor necunoscut: Cei doi excesuri a amerii. O istoriolă adevărată asupra cele doao eşiri din măsură a iubirii Numit avocat consistorial la Vârşeţ (1796), el cade victimă prigoanei oficiale, stârnită de ideile sale. Este închis şi i se distrug scrierile. După zece ani este eliberat şi i se oferă postul de profesor de latină la gimnaziul din Vârşeţ.
Observaţii de limba rumănească, carte publicată la Buda în 1799, conţine idei şi principii care îi conferă lui I. un loc aparte în filologia românească. El susţine cu argumente originale latinitatea limbii române, dar combate cu bun-simţ ideea purităţii ei. Rădăcinile lexicale moştenite din latină sunt explicate şi în limba germană sau franceză. Ultima parte, eterogenă, este un discurs tipic iluminist despre importanţa majoră a ştiinţei
Iorgulescu
Dicţionarul general al literaturii române 660
educării copiilor. I. a elaborat şi un Dicţionar româno-germa-no-francezo-latin, netipărit, dar folosit de redactorii Lexiconului de la Buda (1825). Preocupările sale istorice au fost concretizate în două scrieri, Scurtă istorie a românilor din Dachia (pe linia Şcolii Ardelene) şi Descrierea celor mai faimoşi împăraţi, filosofi şi bărbaţi ai Antichităţei, care nu s-au păstrat.
SCRIERI: Observaţii de limba rumănească, Buda, 1799; republ. fragm. în Şcoala Ardeleană, I, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1970,235-245.
Repere bibliografice: Şt. Pop, Primii gramatici români bănăţeni, FDZ, 1922,11-14,28,50-51,1923,1-5; Traian Topliceanu, Paul Iorgovici. Viaţa şi opera lui, ANB, 1931,2-4; lorga, Ist. lit., EI, 297-300; Ion B. Mureşianu, Despre Paul Iorgovici, „Revista Institutului Social Banat-Crişana", 1940, 30; Popovici, Studii, I, 266-271; Ist. lit., II, 103-106; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., 1,463-465; Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Timişoara, 1977,23-27; Dicţ. lit. 1900,456-457.	C.	T.
IORGULESCU, Mircea (23.VIII.1943, Valea Călugărească, j. Prahova), critic şi istoric literar. Este fiul Zoei (n. Stavri) şi al lui Nicolae Iorgulescu, podgoreni. Urmează liceul din Urlaţi, absolvit în 1961, şi este licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1966). Va fi redactor la „Munca" (1968-1970), apoi la „România literară" (1971-1989). Din 1989 s-a stabilit în Franţa, ca redactor la postul de radio Europa Liberă şi colaborator la Radio France Internationale. Debutează în 1966, în „Revista nouă" (Ploieşti), colaborând apoi la „Luceafărul", „Ramuri", „Argeş", „Convorbiri literare" „România literară", „Astra", „Ateneu", „Cronica",
„Tribuna", „Tomis", „Dilema", „22" ş.a. Prima lui carte, Rondul de noapte, apare în 1974.
Fiecare dintre volumele de critică la zi publicate de I. conţine o suită de analize situate sub semnul unui program literar respectat. Rondul de noapte înţelegea să plaseze personajele literaturii „în spaţiu", orânduindu-le în mai multe planuri şi urmărindu-le în mişcare, nu static. Erau formulate în această carte de debut puncte de vedere originale despre Emil Botta, Maria Banuş, A.E. Baconsky, Florin Mugur, Titus Popovici,
D.R. Popescu, Bujor Nedelcovici, Laurenţiu Fulga, Ion Băieşu, Ştefan Bănulescu, Romulus Guga, Sorin Titel, Al. Ivasiuc, Fănuş Neagu, Radu Petrescu, Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Virgil Duda, Marin Preda — adică despre principalii autori ai momentului, asupra cărora criticul va reveni şi în foiletoanele ulterioare. Unele opinii sunt remarcabile prin originalitate şi prin acuitatea demonstraţiei. Despre Moromeţii spune: „Complexitatea acestei scrieri vine din marea complexitate a compoziţiei şi nu direct din problemele puse, din caracterele eroilor sau din specificul evoluţiei colective înfăţişate", specificul poeziei lui Emil Botta „constă într-un iute joc de măşti alternând între grimasă tragică şi tiflă ironică, joc susţinut cu frenezie imaginativă". Şi o execuţie fără drept de apel a unui autor exaltat de critica autoritară a momentului: „Tezistă, sufocată sub o avalanşă de speculaţii aride, cu inimă artificială şi cu articulaţii rigide, literatura lui Al. Ivasiuc e suficient de agreabilă ca exerciţiu metaliterar cu mijloace literare." în Al doilea rond (1976), Critică şi angajare (1981), I. va fi tot mai atent la orientările teoretice ale istoriei literare postbelice, ocupându-se mai mult de grupări de autori aşezaţi sub semnul unui program comun (Cercul Literar de la Sibiu, orientările criticii contemporane, modalităţi ale istoriei literare, momentul 1945 în literatură). „Curajul cu artă" va deveni, tot mai explicit, programul lui I. atunci cînd îşi aplică analizele în istoria literaturii. Dacă în volumul Ceara şi sigiliul (1982) era evidentă întoarcerea spre autorii secolului al XlX-lea (D. Bolintineanu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu) sau spre cei clasicizaţi ai secolului următor (O. Goga, E. Lovinescu, G. Bacovia, Liviu Rebreanu, N. lorga, G. Călinescu), Firescul ca excepţie (1979) conţinea două studii care stăteau mărturie asupra orientării cu substrat politico-social a criticului mentalităţilor contemporane mascat în istoric literar. Studiul consacrat lui Dinicu Golescu portretiza un om care „a încercat să reformeze prin cuvânt structurile lumii în care se născuse", iar cel preocupat de
C.	Dobrogeanu-Gherea — primul studiu neinhibat de prejudecăţi după exaltarea proletcultistă a criticului de la „Contemporanul" — scotea în evidenţă programul cuiva care „porneşte" de la literatură spre a ajunge la analiză socială şi politică (cum va proceda I. însuşi). Cartea despre Panait Istrati, Spre alt Istrati (1986), este de fapt o reconstituire biobibliografică a tinereţii acestui hoinar din Balcani, căruia i-a fost dat să fie una din marile conştiinţe literare ale epocii lui, fără să ajungă la momentul dezvăluirii adevăratei feţe a socialismului, dar conducând într-acolo. Panait Istrati este pentru I. în primul rând un personaj căruia „nu i-a fost frică". Curajul a devenit aşadar o
661 Dicţionarul general al literaturii române
Iosif
temă obsedantă şi un program al exegetului. în domeniul literaturii contemporane, cea mai însemnată realizare a lui este pseudodicţionarul publicat în 1978, Scriitori tineri contemporani, conţinând 168 de portrete-sinteză ale unor autori născuţi după 1936, lucrare construită din convingerea că schimbarea, înnoirea literaturii nu se pot întemeia decât pe dinamizarea de către tineri a structurilor osificate. însoţite de scurte note biobibliografice, portretele sunt exacte, cuprinzătoare, incisive şi nonconformiste, în spiritul întregii critici practicate de I. Despre Marin Sorescu: „Nu e nici un paradox a spune că poetul cel mai «modern» al generaţiei sale este în spirit şi cel mai autentic tradiţionalist." Lucrarea civic-literară cea mai cunoscută a devenit Eseu despre lumea lui Caragiale (1988), reluată în 1994 cu recuperarea titlului eliminat de cenzură la prima ediţie: Marea trăncăneală. Este vorba în primul rând de un studiu asupra mentalităţilor şi moravurilor autohtone, pornind de la descrierea lumii lui Caragiale, drept pretext. După 1989, fără să renunţe la cronica literară, I. s-a orientat tot mai ferm spre analiza politică propriu-zisă.
Mircea Iorgulescu impresionează mai ales ca diagnostician. Analizele sale sunt exacte, având capacitatea de a specifica cu precizie trăsăturile individualizante ale unui autor, fără a pierde din vedere latura generală a fenomenului artistic.
Cornel Moraru
SCRIERI: Rondul de noapte, Bucureşti, 1974; Al doilea rond, Bucureşti, 1976; Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978; Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979; Critică şi angajare, Bucureşti, 1981; Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982; Prezent, Bucureşti, 1985; Spre alt Istrati, Bucureşti, 1986; Eseu despre lumea lui Caragiale, Bucureşti, 1988; ed. 2 (Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale), Bucureşti, 1994. Antologii: C. Dobrogeanu-Gherea interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1975; Arhipelag. Proză scurtă contemporană, pref. edit., Bucureşti, 1981. Ediţii: C. Dobrogeanu-Gherea, Asupra criticei, postfaţa edit., Bucureşti, 1973; Dinicu Golescu, însemnare a călătoriii mele, postfaţa edit., Bucureşti, 1977; Panait Istrati, Mediterana, pref. edit., Bucureşti, 2001; Florin Mugur, Scrisori de la capătul zilelor, pref. edit., Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, „Rondul de noapte", TR, 1974,28; Ungureanu, La umbra cărţilor, 63-64; Ulici, Prima verba, 1,42-45; Regman, Colocvial, 227-230; Culcer, Citind, 80-88; Vlad, Lectura, 68-73; Ungheanu, Lecturi, 210-215,296-300; Dimisianu, Opinii, 299-303; Dobrescu, Foiletoane, 1,143-151; George, Sfârşitul, III, 286-289; Raicu, Contemporani, 212-215; Zaciu, Lancea, 227-232; Grigurcu, Critici, 377-388; Culcer, Serii, 93-104; Felea, Prezenţa, 88-95; Grigurcu, între critici, 207-211; Stănescu, Jurnal, II, 200-205; Gheorghiu, Reflexe, 105-110; Manea, Contur, 131-141; Moraru, Textul, 35-39; Simion, Scriitori, III, 616-626; Dimisianu, Subiecte, 201-208; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 233-237; Marian Papahagi, „Trăncăneala" şi violenţa, TR, 1990,7; Cristea, A scrie, 60-65,122-126; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 225-227; Lovinescu, Unde scurte, IV, 46-50, 255-258, V, 120-125; Alexandru George, Un atentat împotriva lui Caragiale, LCF, 1996, 6; Gabriel Dimisianu, „Modelul Iorgulescu" revizuit, RL, 1996,18; Dicţ. esenţial, 407-410; Manolescu, Lista, III, 354-358; Petraş, Panorama, 347-349; Popa, Ist. lit., II, 1142-1144; Ioan Holban, Cele două ipostaze ale criticului, CL, 2002, 7; Manolescu, Enciclopedia, 420-421.	R.	S.
IOSIF, St. [Ştefan] 0.[ctavian] (11.X.1875, Braşov -22.VI.1913, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Paraschivei (n. Mihălţeanu) şi al lui Ştefan Iosif, profesor de elină şi germană. Frecventează doi ani liceul cu limba de predare maghiară la Sibiu (1889-1901), reluându-şi studiile la Turnu Măgurele, unde se mutase tatăl său, şi la liceele „Gh. Lazăr" şi „Matei Basarab" din Bucureşti. Se înscrie în 1895 la secţia de filosofie a Universităţii din capitală, fără să frecventeze, şi reia, între anii 1902 şi 1905, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. E corector la „Epoca" (1897), custode la Muzeul Aman (numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I" (timp de treisprezece ani). Este unul dintre fondatorii revistei „Floare albastră" (1898-1899); face parte din colegiul de redacţie al „Luceafărului", apoi din comitetul de conducere al revistei „Sămănătorul", al cărei redactor este de asemenea. A debutat, sprijinit de C.D. Fortunescu, în mai 1892, cu poezia Izvorul, în „Revista şcoalei" de la Craiova şi, editorial, cu volumul de traduceri Apostolul şi alte poezii de Al. Petofi (1896). între anii 1899 şi 1901 călătoreşte în Franţa şi Germania, pe spezele librarului Virgil Cioflec. A colaborat şi la „Viaţa", „Viaţa românească", „Literatură şi artă română", „Pagini literare", „Curentul literar", „Cumpăna" ş.a.
Concomitent cu Octavian Goga, Sextil Puşcariu consemna „iluzia tainică" a lui I. „de a fi un discipol al lui Coşbuc şi un continuator al lui". însă cei doi poeţi erau structuri diferite. De un echilibru constant, definitoriu, Coşbuc emană tărie
Iosif
Dicţionarul general al literaturii române 662
interioară, în timp ce I., fragil, patetic, romantic în fond, este un elegiac, un sentimental, la care fantomele trecutului şi însingurarea progresivă sunt motive caracteristice. între edificiile înalte de la oraş, el se abandonează melancoliei: „Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită/ Melancolie, credincioasă soră!" Patriarha-lismul său, tandru, se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălaşă muză populară/ In ochii tăi e cer senin de vară/ Şi fermecata mea copilărie/ Mi-o readuci de tine-ademenită..." (Când seara-n ceasuri de singurătate). Panourile reprezentând scene rurale sunt diafane, transparente; nu e satul transilvan al lui Coşbuc, cu particularităţile lui etnografice şi sociale, ci satul ca tablou general, nelocalizat, într-o perspectivă deschisă reveriei. Tratate în frescă, la suprafaţă, figurile umane par lipsite de nervi şi sânge, rămase undeva în trecut. „Frumoasă de nespus", bunica e o suavă amintire. Imaginea ei, recapitulând „o viaţă de ruină", revine în portretul compoziţional Fusul, în care gestica mecanică, ceasornicul vechi, focul somnolent, greierul de sub vatră întreţin o „vrajă" a vidului. Poetul evită desenul precis, preferând sugestia, care nu e pregnantă, ci asemenea unei succesiuni de picături rare. Viaţă nu are nici bunicul povestitor din E mult de-atunci, neajungând totuşi la golul persistent din existenţa femeii. Memoria lui confruntă epoci agitate („zaveră... ciumă... jaf") cu momente calme, evocând „vin bun
şi cântece frumoase". Scurgerea timpului nu declanşează crize dramatice, iar nucul „falnic", simbol al unor „vremi de trai patriarhal", întinde peste lucruri coroana-i protectoare. Câte o notă mai dinamică se consumă repede. Sfidând viforniţa hibernală, la „orândă" domneşte o suspectă „voie bună", ţăranii, inclusiv popa, jucând de „duduie sub ei pământul" (Veselie). Evocator elegiac al lăutarilor şi cântăreţ al pribegilor, I. e un precursor al lui O. Goga, superficial însă, lipsit de freamătul dinamic al acestuia. Variaţiuni în manieră sentimentală de romanţă, cobzarul „mândru cerşetor", lăutarul amintind „gloria trecută" sunt doar simple umbre. Deficitul de sevă este evident. Alte tablouri se salvează parţial ca schiţe de compoziţii. Nişte gitanos valahi, „trei vagabonzi" — mama şi copiii — joacă pe la porţi „împiedicaţi în zdrenţe" (Artişti). Goale ca „nişte şopârle", paparudele cheamă cu dansul lor ritual ploaia, într-un vacarm infernal, ca şi la Coşbuc, trece prin sat laia ţiganilor. Şiruri de atelaje ţărăneşti zoresc spre iarmaroc şi iată, la orizont, oraşul cu „larma vieţii zbuciumate". Partituri de un decorativ artificios, unele secvenţe agreste (Secerişul, La cules) denotă un pitoresc în exces. Secerătoarele poartă „roşu mac" în păr şi „vinete cicoare", fete vesele „înoată" prin grâu, iar tineri ţărani hăulesc pe lângă carele pline, „pocnind din bice". Undeva, în podgoria răsunând de „chef şi chiot", apare, ca într-o scenă mitologică, „un satir încins cu viţă". La douăzeci şi şase de ani, „sol al miilor ce-aşteaptă-n suferinţă", I. îşi puncta discursul cu semnale de alarmă: „Chiar sfânta noastră doină stă să piară!" Chemarea din 1901 lansată în „Sămănătorul" viza alienarea, decadentismul cu „vânturi rele". în fapt, sensibilitatea rănită a poetului nu rezistă eforturilor, el nefiind o fire voluntară. Urmează inevitabil evaziunea în natură şi istorie. Repudiind forfota Parisului (în atelier), transilvăneanul evocă „vremi patriarhale". Trudit de mecanismul existenţei citadine, el se adresează orizontului: „O, natură, împrumută-mi/ din odihna ta o clipă" (Rugă). Refractar „glasului urii", „copil cuminte al naturii", crede, împreună cu alţii, în forţa regeneratoare a pădurilor. Germinaţia universală, în primăvară, atenuează fiorul morţii, făcându-1 să privească filosofic „iarba ce creşte pe morminte". Sublimul nu e departe: „Ah, de ce n-am zece vieţi,/ ca să te cânt, natură!" (Cântec de primăvară). Un jurnal de călătorie, intitulat Icoane din Carpaţi, substituie culorii emoţia: „Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei!/ Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!" Romanticul „nebun de libertate" adoră muntele misterios şi caută luna, „melancolicul străjer". Turme în peisaj alpestru au o mişcare fabuloasă, păstorul proiectându-se în legendă: „Sara purpurie-i schimbă/ Zeghea-n mantă triumfală..." Aceasta e scenografia. Erotica, în spaţiu ozonat, nu poate fi decât puritate: „Şi să te iau cu mine sus,/ Departe unde lacrimi nu-s,/ In zări în veci senine." Efigia lui Coşbuc din pasteluri stă ca model, pulberi din Noapte de vară fiind discernabile în al doilea panou din Icoane din Carpaţi. Nu în partitura propriu-zisă cu elemente precise, ci în melodia interioară. Structură fundamental lirică, I. abordează totuşi poezia epică. Ştefan al Moldovei (Din zile mari, 1905) lasă posterităţii o lecţie de patriotism, dar imaginea strategului rămâne încă palidă: „Aşa cum se înfăţişează acum, e numai
663 Dicţionarul general al literaturii române
Iosif
sâmburele poemului visat de mine", mărturisea autorul. Aspectelor strict istorice (extrase din studiile lui N. lorga), li se asociază legenda (sursa e în Petre Ispirescu, S.T. Kirileanu), de unde episoade de tipul Visul lui Petru Aron, Pe Câmpia Direp-tăţii, Dumbrava Roşie. Mostrele iniţiale, în hexametri şi alexandrini, sunt abandonate în avantajul octosilabului, caracteristic „eroicului romancero spaniol", zice poetul. Lipsă de tact. Scene grave, bătălii saltă în versuri jucăuşe, în contratimp. Dar şi în alte poeme vigoarea se află în suferinţă. Torturat de dubii, voievodul citeşte în pâlpâirea candelei prevestiri negre. Peste vechile curţi în ruină, luna, „crai nou", e un „sol al morţii" (Boierii). Chervane duc la ţară „mari averi domneşti", haiduci în figuraţie tipică dialoghează cu „copacii-n codru". Un text antologic reţine atenţia: cavalcada celor „trei fârtaţi" din Doina (în fapt, baladă) devine replică eroică a Mioriţei, joc de umbre şi muzică, într-o atmosferă de mister montan. Fragmentul a fost integrat în Icoane din Carpaţi. Ceaţă romantică de legendă, tălăngi sunând din „negre văi", un toponim enigmatic — „Vadul Rău", astfel se încheagă o atmosferă. întoarcerea de la „făgă-dău", în decor de argintărie sublunară, stă sub semnul unei tăceri de basm: „Se duc uitaţi/ Cei trei fârtaţi,/ Săltând în şa,/ Plutind, aşa,/ Ca trei stafii..." Din nou în ceaţă, dintre stânci irumpe doina amplificată de „mii de guri". Punerea în scenă sfârşeşte simbolic, haiducii, codrul şi doina, trinitate inseparabilă, intrând în legendă: „Haiducii mei/ Doinesc toţi trei;/ Şi hohotesc/ Păduri adânci..." Ca autor de balade, I. nu a imprimat motivelor folclorice un ritm mai viu. Le-a dat în schimb o nobilă ţinută artistică, vizibilă în compoziţie şi expresie, stilizarea cu mână sigură meritând toată consideraţia. Pe drumurile legendelor circulă apariţii monumentale: Gruia, Corbea, Pintea. Precum în epica populară, hiperbolizarea creează un climat adecvat fabulosului. O improvizaţie satirică, Simbolism, din Caleidoscopul lui A. Mirea (I-II, 1908-1910), denotă o atitudine antisimbolistă; de amintit, totuşi, traducerile din Paul Verlaine (în colaborare cu Dimitrie Anghel), care îşi pun amprenta asupra romanticului de cultură germană. Din stampe vechi respiră discret o melancolie cu substrat romantico-sim-bolist. Bănci solitare şi flori ofilite (în parc), ziduri cenuşii şi ruine (Numberg), oraşul în negură albastră (Clopotele din Numberg) sunt tot atâtea pretexte de analogii simboliste. Când exprimă sentimente tandre, poetul dispune, dacă nu de strălucire metaforică, de o vădită sinceritate. Fraza simplă, aproape banală, păstrează în timbru frăgezimea emoţiei; liedul senti-mental-ironic al lui Heine continuă monocord, în sens patetic. Adresate Corinei (fiica ucisă de bombele unui zeppelin, în 1916), Cântec de leagăn şi Cântec sfânt ţin de un temperament cvasifeminin, repliindu-se asupră-şi la orice atingere. în posesia unei tehnici remarcabile, lui I. i se datorează excelente versiuni româneşti la Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, Cidul de Corneille, utilizate în teatre şi astăzi, la pastorala goetheană Dragoste cu toane, la Tannhăuser de Wagner, precum şi la numeroase versuri selectate din Goethe, Schiller, Biirger, Heine, Lenau, Uhland, Holderlin, Carducci, Petofi, Lonf gelow, incluse în Tălmăciri (1909). Frapează adaptarea suplă la diverse tonalităţi, poetul situându-se printre cei mai buni traducători
în româneşte. în interpretarea baladelor Ucenicul vrăjitor şi Craiul ielelor de Goethe, Blestemul bardului de Uhland, Lenore de Biirger, echivalenţele sunt admirabile. Cu D. Anghel mai traduce Poezii de Ibsen, poemul dramatic Camoens de Fr. Halm, romanul Strigoiu Carpaţilor de Al. Dumas-tatăl şi drama Gringoire a lui Theodore de Banville. Câteva traduceri din La Fontaine, în aceeaşi colaborare, au apărut postum. E greu de precizat în ce constă contribuţia lui I. la scrierile în colaborare cu D. Anghel (Legenda funigeilor, 1907, Cometa, 1908, Carmen saeculare, 1909, Cireşul lui Lucullus, 1910, Portrete, 1910), dar mai ales la Caleidoscopul lui A. Mirea. Supraevaluat de critica sămănătoristă, în special de Ilarie Chendi, I. reprezintă, în cele din urmă, o conştiinţă patetică. Deşi minor, observa G. Topîrceanu, „era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi..."
Departe de a-l modela în vederea identificării lui cu doctrina, „Sămănătorul" îşi găseşte în St. O. Iosif poetul ideal, de perfectă expresie a tendinţelor sale. [...] Simţirea trecutului şi a valorilor sale morale a fost pentru Iosif altceva decât o dogmă: un act natural, fiziologic, ca respiraţia. Caracterul firesc şi sinceritatea poeziei sale, saturată de tradiţionalism, în afară de orice spirit programatic, sunt indiscutabile.
Şerban Cioculescu
Iosifescu
Dicţionarul general al literaturii române 664
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1897; Patriarhale, Bucureşti, 1901; Poezii. 1901-1902, Bucureşti, 1902; A fost odată..., Bucureşti, 1903; ed. Bucureşti, 1909; Din zile mari, Bucureşti, 1905; Credinţe, Bucureşti, 1905; Zorile, Bucureşti, 1907; ed. Bucureşti, 1909yLegenda funigeilor (în colaborare cu D. Anghel), Iaşi, 1907; Poezii. 1893-1908, Bucureşti, 1908; Cometa (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1908; Caleidoscopul lui A. Mirea (în colaborare cu D. Anghel), I-II, Bucureşti, 1908-1910; Carmen saeculare (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1909; Cireşul lui Lucullus (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1910; Portrete (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1910; Cântece, Bucureşti, 1912; Domniţa mea erai, Bucureşti, 1930; Poezii, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1939; ed. 2, Bucureşti, 1944; Opere alese, I-II, îngr. şi introd. Ion Roman, Bucureşti, 1962; Corespondenţă, îngr. şi pref. Horia Gprescu, Bucureşti, 1969; Opere, I-IV, îngr. Ion Roman, Bucureşti, 1970-1981; D. Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri, I-II, îngr. şi pref. Ion Roman, Bucureşti, 1982; Poezii, îngr. I. Roman, repere istorico-literare Aurora Slobodeanu, Bucureşti, 1983. Traduceri: Al. Petofi, Apostolul şi alte poezii, Bucureşti, 1896, Poezii alese, Craiova, 1897; Heinrich Heine, Romanţe şi cântece, Bucureşti, 1901; Paul Verlaine, Traduceri din..Bucureşti, [1903] (în colaborare cu D. Anghel); Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (în colaboare cu D. Anghel); Goethe, Dragoste cu toane, Braşov, 1907; Richard Wagner, Tannhăuser sau Lupta cântăreţilor de la Wartburg, Bucureşti, 1908, Lohengrin, Bucureşti, [1910], Olandezul zburător (Corabia nălucă), Bucureşti, 1911, Rienzi. Cel din urmă tribun, Bucureşti, 1914; Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu D. Anghel); Fr. Halm, Camoens, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu D. Anghel); [Carmen Sylva, Lucien Bazin, Biirger, Goethe, Schiller, Carducci, Heine, Lenau, Uhland, Holderlin, Gottfried Keller, G. Falke, Meerheimb, Wolf, Multatuli, Geijer, Shelley, Petofi, Roncinni, Longfellow], în Tălmăciri, Bucureşti, 1909; Ludwig Detter, O istorie din zilele noastre. Gertruda Baumgarten, Ploieşti, 1910; Theodore de Banville, Gringoire, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu D. Anghel); Din legendele neamului Hohenzollern, Bucureşti, 1911; Corneille, Cidul, Bucureşti, [1911]; Gottfried Keller, Legende, Bucureşti, 1911; Fr. Schiller, Wilhelm Teii, Braşov, 1913; Ludwig Fulda, Talismanul, Bucureşti, 1918; La Fontaine, Fabule, Bucureşti, [1923] (în colaborare cu D. Anghel); William Shakespeare, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1945 (traducere revăzută de Petre Grimm).
Repere bibliografice: Puşcariu, Călare, 190-209; Chendi, Scrieri, II, 318-322) E. Lovinescu, Critice, I, Bucureşti, 1909, 76-91; Sadoveanu, Cărţi, 1,139-142; G. Topîrceanu, Cronica teatrală, VR, 1913,10; O. Goga, Precursori, îngr. şi introd. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1989,133-140; I. Trivale, Cronici literare, Bucureşti, 1914, 333-341; Natalia Negru, Helianta. Două vieţi stinse, Bucureşti, 1921; Constantinescu, Scrieri, III, 261-273; Perpessicius, Opere, II, 81-82, V, 11-15; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., IE, 33-40; Paul I. Papadopol, Un sol al biruinţei: St. O. Iosif Bucureşti, 1930; lorga, Ist. lit. cont., II, 91-97; Dragomirescu, Semănătorism, 66-67; Şerban Cioculescu, St. O. Iosif, RFR, 1939,1; Călinescu, Ist. lit. (1941), 532-535; Ist. lit. (1982), 602-605; Vasile Netea, St. O. Iosif Viaţa şi opera, Bucureşti, 1941; Tudor Vianu, Figuri şi forme literare, Bucureşti, 1946, 145-150; Ion Roman, St. O. Iosif, Bucureşti, 1964; Ciopraga, Lit rom., 195-204; Micu, început, 236-249; Ornea, Sămănătorismul, passim; Rotaru, O ist., II, 33-38; Oarcăsu, Destine, 133-152; Mircea Vaida, Introducere în opera lui St. O. Iosif, Bucureşti, 1977; Ciobanu, însemne, I, 232-238; Păcurariu, Scriitori, 1,145-152; Mareea, Varietăţi, 112-116; Ion Dodu Bălan, Ţara omeniei şi oamenii ei, Bucureşti, 1983,197-211; Traian Cantemir, Studii de literatură, Iaşi, 1983,164-169; Modola, Dramaturgia, 142-143, 310-316; D.R. Popescu, Galaxia Grama, Bucureşti, 1984,93-104; Scarlat, Ist poeziei, II, 170-172; Liviu Grăsoiu, St. O. Iosif Doinirea ca vocaţie şi destin, Bucureşti, 1985; Ornea, Actualitatea, 105-108; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, Muzica şi literatura, I, Bucureşti, 1986,234-239; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 63-71; Dicţ. analitic, 1,116-118, II, 151-153, III, 291-294; Dicţ. esenţial, 411-413. '	C.C.
IOSIFESCU, Silvian (21.1 .1917, Bucureşti), teoretician şi critic literar, traducător. I., al cărui prenume la naştere a fost Sylvain, este fiul Tonyei şi al lui Pincu Iosifescu. După ce urmează Liceul „Matei Basarab", în 1934 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1939. Devine membru al Partidului Comunist Român, încă din perioada de ilegalitate. După război, lucrează ca redactor la „Scânteia" şi la Editura de Stat (1945-1949). în 1948 îşi începe cariera universitară, ajungând, în timp, şef al Catedrei de teorie literară din cadrul Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene. începe să scrie în paginile revistei şcolare „Preocupări literare şi artistice" (1934), iar debutul editorial este volumul de studii critice Oameni şi cărţi, apărut în 1946. A mai folosit pseudonimele Sorin Irimie şi Monica Şerbănescu.
Critic şi teoretician al literaturii, cu activitate începută încă din perioada interbelică, prin publicarea sporadică în presa de stânga („Era nouă", unde se află adevăratul lui debut, în 1936, şi „Cuvântul liber") a unor articole consacrate psihanalizei şi operei lui Aldous Huxley, I. se impune în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Simptomatic, într-o mare măsură, pentru o întreagă generaţie de autori implicaţi în viaţa literară a timpului şi aflaţi la începuturile carierei, cazul lui se defineşte prin paradoxala coexistenţă a unei vaste culturi şi a unei remarcabile subtilităţi de analiză cu discursul de acomodare forţată la paradigmele impuse dinspre planul politic. Fie că este vorba de comentarii referitoare la scriitori şi opere din literatura română sau din cea universală (Oameni şi cărţi, Oameni deosebiţi, 1954, Drumuri literare, 1957), de studii monografice (Alexandru Vlahuţă, 1949, Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu, 1949, Caragiale, 1951), fie de volume alcătuite spre a teoretiza şi argumenta „direcţia corectă" pe care literatura trebuia să o urmeze cu stricteţe pentru a fi acceptată de sistem (Probleme şi opere contemporane, 1954, Eroi şi conflicte în dramaturgia noastră actuală, 1955, Romantismul eroului revoluţionar, 1956), se discern, dincolo de radicalitatea limbajului, posibilitatea autorului de a utiliza teorii şi concepte, precum şi consecvenţa, poate sinceră, a perspectivei asumate. Purtând marca spiritului dominant al deceniilor cărora le aparţin, cărţile din această serie încearcă să instituie norme de creaţie. Temele examinate (rolul combativ al „satirei realiste", reprezentarea eroului comunist ca personaj complex, reevaluarea istoriei şi dezvoltarea speciei romaneşti centrate pe educarea contemporanilor în spiritul lecţiilor exemplare ale trecutului, evocarea faptelor de excepţie ale unor copii) se decupează din confruntarea punctului de vedere oficial, vizând „conţinutul, obiectul, funcţia socială" a actului artistic, cu teoriile „idealiste", axate pe autonomia esteticului. Antimaiorescian, I. susţine intenţia de satirizare a societăţii „burgheze" din comediile lui I.L. Caragiale, respinge operele lui Urmuz, din pricina „comicului lor gratuit", se pronunţă împotriva sentimentalismului romantic şi a „concepţiilor idilice". Autorul este preocupat de surprinderea nuanţelor conceptuale care ar trebui folosite în construcţia noilor tipuri de eroi; astfel, considerând ca imperativă „necesitatea eroului romantic revoluţionar", el constată falsa incompatibilitate a
665 Dicţionarul general al literaturii române
romantismului cu realismul, semnalând, totodată, că depăşirea schematismului personajelor şi a didacticismului situaţiilor, prin care se „înlocuiesc oamenii cu difuzoarele", se poate realiza numai odată cu includerea „trăsăturilor afective şi spirituale" (sensibilitate, inteligenţă, imaginaţie), „asemănătoare [...] cu cele pe care le dezvăluia romantismul trecut", în varianta sa „progresistă". începând cu anii '60, din critica lui I. dispar, treptat, liniile atitudinii de direcţie şi raportarea permanentă la modelele sovietice. Chiar dacă orientarea politică de stânga a autorului rămâne constantă, implicând şi explicând interesul faţă de abordarea sociologică a fenomenelor literare, ea nu afectează nivelul discursului teoretic, solid sprijinit pe erudiţie şi vizând subiecte controversate, precum condiţiile de existenţă ale genului romanesc (în jurul romanului, 1959), raporturile dintre arte şi importanţa criticii ştiinţifice bazate pe adevăr (Artă şi-arte, 1965), zone speciale ale literarităţii (Literatura de frontieră, 1969), funcţia artei în era comunicării (Proză şi luciditate, 1974), dezagregarea structurală a povestirii de tip clasic prin multiplicarea perspectivelor şi a vocilor narative (Mobilitatea privirii, 1976). Opţiunile şi problematica abordată
Iosifescu
în această serie anunţă tehnici de identificare genologică şi de interpretare ce se vor dezvolta ulterior şi în spaţiul criticii româneşti. Rămase în bună parte actuale, cărţile se numără printre sursele bibliografice utile pentru incursiunile în domeniul naratologiei, în analiza interferenţelor literaturii cu muzica şi arta cinematografică sau în studiul legăturilor posibile dintre artă şi non-artă. Identificând categorii de scrieri situate la „frontiera literarului cu extraliterarul" („fantasticul ştiinţific", romanul istoric, jurnalul personal), asupra cărora operează criterii ce decurg din specificul unor discipline diferite, I. susţine cu discernământ apartenenţa lor la domeniul literar. în pofida naturii lor hibride şi a îngrădirilor impuse de respectarea „faptului ştiinţific, detaliului biografic ori adevărului filozofic", aceste genuri prezintă particularitatea de a se constitui ca opere artistice, latura estetică reuşind să prevaleze, în examinarea prozei româneşti şi universale din primele trei sferturi ale secolului al XX-lea autorul consideră că perspectiva care guvernează expunerea conţinutului într-o scriere, denumită conceptual punct de vedere (cu variaţii terminologice: unghi narativ, optică, viziune), este un element esenţial, cu o „productivitate" „insuficient explorată". Această „mobilitate" a perspectivei determină introducerea de noi procedee şi strategii compoziţionale, subtil analizate de I. în desfăşurarea diacronică a genului, ceea ce obligă la redefiniri succesive ale conceptului de roman. Alături de scrierile teoretice, în cadrul operei lui I. trebuie remarcate şi culegerile de eseuri (Drumuri literare, Texte şi întrebări, 1979), alcătuite în special din articole publicate de-a lungul vremii în periodice. Paleta tematică — spectacolul de teatru (Peisaj teatral 1944-1947 analizează, bunăoară, reprezentaţii precum Domnişoara Nastasia de George Mihail Zamfirescu, Ultima oră de Mihail Sebastian, Ifigenia în Aulida de Euripide), arta filmului (Cuvântul în film, Pulverizarea „noului val", Filme de serie, Cultură şi divertisment, Peisaj cinematografic. 1944-1947) — dă seamă încă o dată de mobilitatea discursului analitic, întotdeauna incitant şi temeinic elaborat.
SCRIERI: Oameni şi cărţi, Bucureşti, 1946; Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1949; Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1949; Caragiale, Bucureşti, 1951; Oameni deosebiţi, Bucureşti, 1954; Probleme şi opere contemporane, Bucureşti, 1954; Eroi şi conflicte în dramaturgia noastră actuală, Bucureşti, 1955; Furtună în cancelarie (în colaborare cu Vera Călin), Bucureşti, 1956; Romantismul eroului revoluţionar, Bucureşti, 1956; Drumuri literare, Bucureşti, 1957; în jurul romanului, Bucureşti, 1959; Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1960; Momentul Caragiale, Bucureşti, 1963; Artă şi arte, Bucureşti, 1965; Teoria literaturii, Bucureşti, 1965; Prelegeri de estetică, Bucureşti, 1967; Literatura de frontieră, Bucureşti, 1969; Construcţie şi lectură, Bucureşti, 1970; Dimensiuni caragialiene, Bucureşti, 1972; Configuraţii şi rezonanţe, Bucureşti, 1973; Proză şi luciditate, Bucureşti, 1974; Mobilitatea privirii, Bucureşti, 1976; Reîntâlniri cu France şi Shaw, Bucureşti, 1978; Texte şi întrebări, Bucureşti, 1979; Reverberaţii, Bucureşti, 1981; De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983; Voltaire-1983, Bucureşti, 1983; Descoperirea cunoscutului, Bucureşti, 1986; Trepte, Bucureşti, 1988. Antologii: Proză satirică franceză, pref. edit., Bucureşti, 1963; Proză umoristică engleză, I-II, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Vera Călin); Proză umoristică română, I-II, Bucureşti, 1965; Literatura mărturisirilor de la Cellini la Malraux, Bucureşti, 1972. Traduceri: Erskine Caldwell, Drumul tutunului, Bucureşti, 1945; John Steinbeck, Bătălia, Bucureşti,
Iov
Dicţionarul general al literaturii române 666
1945; Romain Rolland, Inimă vrăjită, I-III, Bucureşti, 1949-1956 (în colaborare cu Vera Călin), Călătorie în ţara muzicii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Vera Călin); Hippolyte Taine, Pagini de critică literară, Bucureşti, 1965; Robert Graves, Eu, Claudius împărat, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: C. Şerban, „Grigore Alexandrescu", CNT, 1965, 27; Antoaneta Macovei, Un volum de teorie literară, CRC, 1970,9; Ov. S. Crohmălniceanu, „Construcţie şi lectură", RL, 1970,48; Dana Dumitriu, Silvian Iosifescu la 60 de ani, RL, 1977,25; Laurenţiu Ulici, Sensul recitirii, CNT, 1979,23; Mihăilescu, Conceptul, II, 78-84; Ov. S. Crohmălniceanu, Sub semnul „spiritului de fineţe", RL, 1982,9; Virgil Stanciu, Din calmul bibliotecii, ST, 1984,3; Eugen Simion, Dinamica personajului, RL, 1986, 43; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 196-199; Dicţ. scriit. rom., II, 629-631; Micu, Ist. lit., 327,588, 699, 700, 706, 761, 762; Mircea Martin, Silvian Iosifescu sau Despre „mobilitatea privirii", OC, 2003,157; N. Raţă-Dumitriu, La confluenţa criticii cu teoria literaturii, OC, 2003,157.	C.M. B.
IOV, D.[imitrie] (22.111.1888, Uricani, azi Nicolae Bălcescu, j. Botoşani — 22.VIII.1959, Aiud), poet, prozator şi publicist. Este fiul Ecaterinei şi al lui Toader Iov, mici negustori rurali. A absolvit Şcoala Comercială Superioară din Iaşi (1907), apoi a fost o vreme funcţionar bancar în Bucureşti. în această perioadă şi-a câştigat o anume notorietate prin versurile şi proza publicate, mai intens din 1910, în „Universul literar", „Fulgerul", „Freamătul", „Ramuri", „Cosinzeana" „Flacăra", „Drum drept", „Viaţa literară" ş.a., dar şi ca ziarist, colaborând cu comentarii despre actualitatea politică şi artistică la „Rampa", „Lumina" şi „Steagul". Un amplu reportaj în mai multe episoade a fost retipărit în broşura Moartea regelui Carol (1915). După războiul din 1916-1918 (la care a participat ca sublocotenent), I. ajunge la Chişinău, unde se dedică acţiunii de revigorare a conştiinţei româneşti în Basarabia, fie prin intermediul presei — ca redactor la „Sfatul ţării" (1918), ca participant la întemeierea revistelor „Renaşterea Moldovei" (1920-1921), „Biblioteca copiilor şi a tinerimii" (1921) şi ca membru în conducerea ziarelor „Cuvântul nostru" (1920), „Basarabia de Sus" (1921-1922), „Izbânda" (1931-1932), fie organizând o serie de spectacole itinerante, susţinute de un teatru condus de el însuşi şi numit Compania Dramatică Română din Chişinău (1918-1919). A slujit acelaşi scop şi ca inspector general al artelor din Basarabia (1920) şi mai ales ca prefect de Soroca, deputat şi senator, demnităţi deţinute succesiv după 1921. în răstimpul petrecut în Basarabia, a mai scris şi la alte periodice din zonă („Răsăritul", „Glasul Bucovinei", „Viaţa Basarabiei", „Gazeta Basarabiei", „Pagini basarabene") sau din vechiul Regat („Ţara noastră", „Universul", „Gorjanul", „Curentul magazin", „România literară", „Convorbiri literare" şi multe altele). în
1940	este silit să revină la Bucureşti, unde, ca redactor-şef al „Gazetei refugiaţilor", apoi ca director al revistei „îndrumătorul nostru" (1941-1943), dar mai ales ca asiduu colaborator la „Curentul", „Evenimentul zilei", „Sentinela", „Soldatul", militează prin versuri, proză, articole pentru evidenţierea caracterului românesc al etniei şi al spiritului locuitorilor din Basarabia, argument esenţial al luptei pentru redobândirea acestei provincii. De-a lungul carierei sale publicistice, I. a semnat şi
D.	Liuba, D. Pădure, D. Iov, Solferino. între 1941 şi 1944 a fost
şi director al Teatrului Naţional din Iaşi, perioadă în care a cunoscut o anumită vogă în postura de autor (şi recitator) de poezii patriotice şi ocazionale. După război a trăit ascuns în Bucureşti, în condiţii grele, dar în 1956 a fost arestat, sfâr-şindu-şi zilele ca deţinut politic în închisoarea din Aiud.
Cele mai multe dintre versificările publicate de I. în periodice în primii douăzeci şi cinci de ani de activitate sunt lamentaţii afectând incurabile tristeţi autumnale sau nesfârşite suferinţe erotice, într-o rostire convenţională, de multe ori stângace. Deşi se simte pe alocuri vibraţia unor trăiri reale, versurile sunt lipsite de consistenţă, arareori atrăgând atenţia prin vreo metaforă sau vreo imagine mai reuşită. Unele poezii sunt pur descriptive, intenţionând să surprindă specificul anotimpurilor sau al unor peisaje. Titlul comun de Carte poştală, sub care se înscriau diferite grupaje de catrene în multe dintre periodicele vremii, i-a adus autorului o mică faimă. Treptat el se axează pe versificarea unor aspecte privind realităţile basarabene, în strofe sugerând o atmosferă apăsătoare, care vor alcătui ciclul Icoane din Covor basarabean (1943). Ponderea în această culegere o deţin stihurile în care poetul deplânge pierderea Basarabiei în 1940, dând glas durerii pricinuite de ocupaţia străină, în expresii, simboluri şi imagini care, în condiţiile istorice date, aveau darul de a emoţiona. Mai substanţială este proza lui I., în special cea din primele volume — în lunca Trotuşului (1923), Amintiri şi lacrimi (1932), Duduia Adela (1932). Acestea conţin povestiri al căror nucleu erotic, convenţional, sentimental, este învăluit într-o ţesătură de descrieri şi notaţii menite să sugereze intensitatea trăirilor. Alte întâmplări mărunte sunt înseriate în desfăşurarea vieţii de la sat sau din târguri, de multe ori firul epic lăsând locul unui fel de poezie discretă şi cam vetustă a existenţei simple, naturale, netulburată de nostalgii sau de aspiraţii. Se observă grija pentru înscenare, pentru vizualizare prin consemnarea unor amănunte descriptive sau privitoare la modul de viaţă, la atitudinile, obiceiurile specifice unui mediu. Tonul este familiar, înviorat adesea de remarci umoristice. Episoadele triste sunt tratate fără accente dramatice, într-un spirit de acceptare, de resemnare, care estompează suferinţa şi dă o notă de tihnită contemplare relatării. Continuând o preocupare mai veche şi impulsionat cu deosebire de evenimentele din 1940,1. devine un cântăreţ al Basarabiei, adunând în volumul Privelişti basarabene (1941; Premiul Academiei Române] note de călătorie, scrise într-un registru poetizat şi idilizat. în viziunea sa, frumuseţea peisajelor este armonios completată de cea (morală) a oamenilor, fie prin aducerea în prim-plan a unor experienţe directe, fie prin rememorarea evlavioasă a unor situaţii din trecut. Teza principală este demonstrarea legitimităţii apartenenţei Basarabiei la România. Gospodarul din Orhei (1942) continuă în bună măsură „temele" din Privelişti..., accentul căzând însă pe rezistenţa românească din timpul ocupaţiei sovietice, pe denunţarea fărădelegilor comise de ocupanţi. Legate de desfăşurarea evenimentelor din timpul războiului sunt şi povestirile despre vitejia ostaşilor români în luptele pentru eliberarea Basarabiei, din Biruitorii de la Ţiganca (1943). Un opuscul pentru copii — D-aian-are ursul coadă... (1943) — şi câteva broşuri documentare
667 Dicţionarul general al literaturii române
Iova
despre Moldova de dincolo de Prut completează lista scrierilor editate de I. In corespondenţa din ultima perioadă a vieţii, el îşi „inventaria" opera care urma să fie publicată postum, precizând că are pregătite douăzeci de volume în manuscris (romane, proză scurtă, versuri, piese de teatru).
SCRIERI: Moartea regelui Carol Scrisori către un nepot, Craiova, 1915; în lunca Trotuşului, Bucureşti, 1923; Amintiri şi lacrimi, Bucureşti, 1932; Duduia Adela, Bucureşti, 1932; Privelişti basarabene, Bucureşti, 1941; Gospodarul din Orhei, Bucureşti, 1942; D-aia n-are ursul coadă..., Bucureşti, 1943; Covor basarabean, cu gravuri de Th. Kiriakoff-Soroceanu, Iaşi, 1943; Biruitorii de la Ţiganca, Bucureşti, 1943; Moldova de la Nistru, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: lorga, Ist. lit. cont., II, 184,241; Sărbătorirea ziaristului şi scriitorului D. Iov, PRS, 1938,860,936; Predescu, Encicl, 443; George Dorul Dumitrescu, Cu poetul D. Iov despre Basarabia, UVR, 1941, 33; G. Ivaşcu, O carte de actualitate: „Privelişti basarabene", VAA, 1941, 148; Octav Sargeţiu, „Privelişti basarabene", VBA, 1941,11-12; Ştefan Ciobanu, „Privelişti basarabene", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LXII, 1941-1942; Nichifor Crainic, „Covor basarabean", G, 1943, 8; Al. Bardieru, în legătură cu manuscrisele poetului D. Iov, ATN (suplimentul „Caiete botoşănene"), 1986,2; C.D. Zeletin, Carte poştală pentru
D.	Iov, ATN, 1994,7; Dicţ. scriit. rom., II, 631-632; Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, voi. I: Figuri din lumea literară, îngr. I. Oprişan, Bucureşti, 2002,351-374; [Donaţia Elena şi Ioan D. Apostu. 2003], ADLTR, A-184.	C.	T.
IOVA, Gheorghe (8.1.1950, Săhăteni, j. Buzău), prozator, poet şi eseist. Este fiul Măriei Lungu (n. Iova). Absolvent în 1972 al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (cu o teză despre Psihanaliză şi fenomenologie la Bachelard şi Călinescu), I. avea să fie profesor navetist, muncitor necalificat, şomer. Din 1990 devine redactor la „Contrapunct" şi „Contemporanul", director al Editurii Edart. A debutat în presă în „Luceafărul" (1970) şi a frecventat cenaclul Junimea. Debutează ca prozator în antologia Desant' 83 cu Un text al excursiei, iar ca poet în culegerea Nouă poeţi (1984). înainte de 1989 nu reuşeşte să publice nimic altceva.
I. debutează individual abia după 1990, cu Texteiova (1992) -o carte inclasabilă generic, aşa cum o sugerează şi titlul. Cu toate acestea, autorul este menţionat, de la început, drept unul dintre componenţii nucleului tare al grupului textualist. Explicaţia acestei aparente bizarerii este producţia abundentă de texte programatice ale lui I. Spre sfârşitul decadei a noua, el depunea la Editura Univers o carte, Acţiunea textuală, care vizează o sinteză a teoriei textului, pe linia fragmentelor publicate în reviste ca „Vatra", „Viaţa românească" „Echinox", „România literară" ş.a. Este una dintre cele mai radicale situări pe poziţiile textualiste, la noi ca şi aiurea, I. aspirând pe drept cuvânt la titlul de teoretician al grupului, alături de Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu. Volumul Texteiova este un fel de Leviathan lingvistic, în a cărui pâlnie aspiratoare este absorbit, asimilat/omogenizat stilistic şi redus la un numitor retoric comun tot ce este în mod convenţional presupus ca preexistent scrisului în planul material, socio-cultural, ideologic, în fine, strict literar. Spre sfârşitul decadei postdecembriste, autorul intră într-un ritm intensiv de producţie. Publică volumul de
versuri 1971. Ordinea în care el plânge (1997). Imediat după aceea, 1973. Sintaxa libertăţii de a spune (1998), volum cu titlu autodescriptiv, semnalând eclectismul generic al compunerilor pe care le cuprinde şi care dinamitează frontierele curente dintre poetic şi nonpoetic, nu numai pe cele dintre poezie şi proză, în accepţiile lor canonizate. Mutatis mutandis, aceeaşi remarcă se poate aplica paginilor din Călare pe muşcătură (1998) şi De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii (1999). Dintr-un unghi particular de vedere, scrierile lui I. par să reprezinte fragmente detaşate dintr-un ansamblu generic, care poate fi considerat infinit. La rigoare este vorba despre un Text Universal — în sensul în care universul este incompatibil cu noţiunile de început şi de sfârşit. De altfel, glosele teoretice abundente ale autorului conduc destul de clar în această direcţie. Indiferent de formulă sau de gen, prestaţiile „textuale" ale lui I. ilustrează perfect înclinarea promoţiei '80 de a pedala pe resursele ludice şi poetice ale literaturii, în detrimentul valenţelor sale referenţiale sau proiective. în cadrul acesteia „reţeta Iova" rămâne însă de un radicalism liminal, care mai devreme sau mai târziu sfârşeşte în impas, adică în tautologie şi în tăcere.
SCRIERI: Texteiova, Bucureşti, 1992; 1971. Ordinea în care el plânge, Bucureşti, 1997; 1973. Sintaxa libertăţii de a spune, Botoşani, 1998; Călare pe muşcătură, Bucureşti, 1998; Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar, Piteşti, 1999; De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii, Bucureşti, 1999.
Iovan
Dicţionarul general al literaturii române 668
Repere bibliografice: Marian Popa, A textua, VTRA, 1978,7; Gheorghe Crăciun, Arhipelagul 70-80 şi Noul Flux, AST, 1982,8; Nicolae Manolescu, Proza de mâine, RL, 1983, 52; Monica Spiridon, O figură a discursului critic: textualismul, CRC, 1987,4; Ion Bogdan Lefter, Introducere în noua poetică a prozei, în Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, îngr. Gheorghe Crăciun, Bucureşti, 1994, 222-321; Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă, Bucureşti, 1998,224; Gheorghe Iova, PRA, 1,517-524; Nicolae Bârna, Iova: îşi dă viaţa, VR, 2000,3-4.	M. S.
IOVAN, Ion (pseudonim al lui Ion Ivan; 9.V.1937, Găeşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Georgescu) şi al lui Nicolae Ivan, funcţionar. După absolvirea Liceului „Matei Basarab" din Piteşti (1955), urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1957-1961), iar în 1963 termină o şcoală tehnică de geologie. Lucrează ca funcţionar la Arhivele Statului din Bucureşti, prospector geolog, bibliograf la depozitul de manuale şcolare al municipiului Bucureşti, inspector la Primăria capitalei. Debutează cu poezie în „Luceafărul" (1961), dar renunţă să mai publice în presă, primul volum de versuri, Dupâ-amiaza unei clipe, apărându-i după un deceniu şi jumătate, în 1976, urmat în 1979 de Rezervaţie naturală.
Critica a văzut în poezia lui I. „masca suprarealistă" (Costin Tuchilă), echivalând prin această formulă aparenta arbitrarietate a decupării şi juxtapunerii imaginilor: „Limpede mă gândesc la aur / panoramez uşor în cele patru / laturi adânci: coajă de fluturi / varul pereţilor, / spulberă vântul seminţe, /foi de geografie; peronul pârjoleşte noaptea. / Vibrează cablul de dincolo de linii / pulberea câmpului trece orbită / izbindu-se de izolaj, cutremurându-se / în megafoane." încadrarea şi ordonarea materialului liric sunt realizate dintr-o perspectivă apatică faţă de imediat şi tranzitiv,, incluzând pe traseu deformări ce ţin de falsa fluentizare a unor surse eterogene. Altfel, poezia lui I. profită prin prelucrare cerebrală de micile detalii, de banalele flash-uri vizuale care animă preţ de câteva momente o memorie obosită: „De-o parte şi de alta, priveliştea zilelor de sfinţenie, animale surpându-şi casa. către sfârşitul anului şcolar. Se-nchide cercul iarăşi, spulberă vântul seminţe de soi, cerul devine strident, stele sclipesc bronzate şi rare. Apa coagulează culorile vrăjmaşe; nimănui nu i-aş spune, călcăm pe şapte pardoseli una sub alta, numai din sticlă, numai fereastră — dar pasul se-afundă în rumeguş." Romanul Comisia specială (1981) experimentează — prin structurarea unor texte scrise, de tipul declaraţiilor, notelor informative, rapoartelor, proceselor-verbale etc. — ipoteza prelucrării cu finalitate estetică a expresivităţii involuntare. Este aici o cacofonie controlată, la care participă un grup uman vizibil prin amprentele stilistice ale indivizilor care îl compun, indivizi a căror identitate şi psihologie se precizează prin urmele scriptice pe care le lasă; o comedie a unei umanităţi cenuşii şi mărunte care se consumă într-o anecdotică spartă în sute de cioburi. Sunt exploatate efectele literare ale mecanicii rudimentare, sugrumată de şabloane, reglând activitatea cotidiană a indivizilor, sunt surprinse automatismele de limbaj şi de gândire, suspiciunea generalizată, uniformizarea identităţilor. I. complică materialul la nivelul structurării, spărgând cronologia (de exemplu, prin inversarea relaţiei dintre
Prolog şi Epilog), introducând în casetele care precedă capitolele pasaje dintr-o Condică ţivilă sau politicească tipărită la 1833 sau din propriul volum Rezervaţie naturală, speculând ambiguităţile ce se nasc din ideea de puzzle recompus la mai multe mâini. Suplimentar, autorul introduce în subsolul unor pagini consideraţii despre romanul pe care ar intenţiona să-l scrie prelucrând materialul adunat, intenţie la care totuşi renunţă pe motiv de autenticitate: „Să fie deci tabloul mai puţin impresionant decât schiţa pregătitoare? în orice caz, autorul a început să fie persecutat de ideea că a duce până la capăt lucrarea ar putea însemna un atac la autenticitate — şi, prin urmare, s-ar găsi în situaţia celui care, în timp ce-şi durează casa, mai mult o strică. Ce-ar fi, s-ar putea deodată să-şi spună, ca nici măcar să n-o clădească? Să zică numai: iată, în varul acesta, în cărămida aceasta se află totul..." Pot fi făcute trimiteri la programul textualiştilor, dar referinţa cea mai rezonabilă este I.L. Caragiale, cu Telegrame, Proces-verbal sau Urgent... Experimental este şi Impromptu (1986), improvizaţie romanescă întemeiată pe punerea în relaţie a unui număr de personaje scriptice (inclusiv un autor şi un redactor care comentează pe marginea textelor rezultate), căreia i se inventează mai multe finaluri posibile; romanul se abandonează astfel unei vocaţii euristice, desigur asumată. în Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român (2002), I. scrie biografia autorului Crailor de Curtea-Veche, valorificând cu mijloacele prozatorului majoritatea surselor cunoscute relevante pentru temă.
SCRIERI: După -amiaza unei clipe, Bucureşti, 1976; Rezervaţie naturală, Bucureşti, 1979; Comisia specială, Bucureşti, 1981; Impromptu, Bucureşti, 1986; Ultima iarnă, Bucureşti, 1991; Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, Bucureşti, 2002. Ediţii: I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Piru, Debuturi, 147-149; Dana Dumitriu, Un roman comic?, RL, 1982,18; Manea, Contur, 230-238; Iorgulescu, Prezent, 241-245; Călinescu, Biblioteci, 161-164; Eugen Simion, „Impromptu ", RL, 1986, 37; Ion Vlad, Experienţele prozatorului, TR, 1986, 39; Mihai Dragolea, „Impromptu", TR, 1986,41; Horia Găibea, Alături - Neprevăzutul, VR, 1986, 12; Tuchilă, Privirea, 219-228; Dicţ. lit. rom., II, 632-634; Popa, Ist. lit., II, 1007-1008; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,246-250.	M.l.
IOVAN, Tiberiu (3.IV.1934, Petroşani), traducător. Este fiul Olgăi (n. Iovan) şi al lui Iosif, muncitori. A făcut şcoala generală şi liceul la Petroşani (1941-1952), urmând apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1952-1954). între anii 1954 şi 1959 studiază limba şi literatura bulgară la Universitatea „Kliment Ohridţki" din Sofia. Lucrează în învăţământul superior, în serviciul de relaţii externe şi în final la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, de unde se pensionează în anul 1990.
Numărându-se printre puţinii traducători români din literatura bulgară, I. a urmărit să pună în circulaţie opera unor prozatori din ţara vecină, transpunând cu deosebire romane de Emilian Stanev, Gheorghi Mişev, Pavel Vejinov şi Bogumil Rainov. Şi-a completat activitatea de traducător cu aceea de lexicograf, alcătuind ghiduri de conversaţie bulgar-român şi
669 Dicţionarul general al literaturii române
lovescu
român-bulgar, principala sa lucrare în acest domeniu fiind Dicţionar bulgar-român (1994).
Traduceri: Emilian Stanev, într-o seară liniştită, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Nicolae Mărgineanu), La pândă, Bucureşti, 1977; Kamen Kalcev, Cei doi din oraşul nostru, Bucureşti, 1967; Svetoslav Minkov, Femeia din sicriul de aur, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Constantin Velichi); Orlin Vasiliev, Haiducul, Bucureşti, 1970; Lada Galina, Culoarea izvoarelor, Bucureşti, 1972; Ştefan Dicev, Rali, Bucureşti, 1972; Gheorghi Mişev, Matriarhat, Bucureşti, 1975, în depărtare, Bucureşti, 1989; Slav Hr. Karaslavov, Arme pentru cei vii, Bucureşti, 1977; Pavel Vejinov, Noaptea cu cai albi, Bucureşti, 1979, Bariera, Bucureşti, 1982, Balanţa, postfaţă Sanda Anghelescu, Bucureşti, 1985; Liuben Dilov, Drumul lui lear, postfaţă Adrian Rogoz, Bucureşti, 1983; Andrei Guleaşki, Casa cu scară de mahon, Bucureşti, 1984; Anastas Nakovski, Lumea seara, lumea dimineaţa. Accidentul, Bucureşti 1984; Diko Fucedjiev, Râul, Bucureşti, 1987; Bogumil Rainov, Nu mă face să râd. Domnul Nimeni, Bucureşti, 1988; Fani Ţurkanova, Vânzătorul de crime, Bucureşti, 1991; Jeliu Jelev, Fascismul, Bucureşti, 1992, Omul şi ipostazele personalităţii sale, Bucureşti, 1995; Petăr Bobev, Crocodilul sacru, Bucureşti, 1994.	I.D.
IOVESCU, Ion Marin (6.VIII.1912,Spineni, j. Olt - 9.VIII.1977, Bughea de Jos, j. Argeş), prozator. Părinţii lui erau ţărani săraci. După studii medii la Slatina şi Constanţa, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, lucrând apoi ca profesor, voiajor comercial, bibliotecar. Debutează în 1934, la „România literară" (condusă de Liviu Rebreanu). începuturile afirmării sale literare sunt legate de criticul E. Lovinescu, care l-a „descoperit" în împrejurări evocate într-un text publicat în „Adevărul" (februarie 1936), sub titlul Un nou Creangă, şi inclus ulterior în Memorii, sub titlul Un ţăran descălecat în literatură. Adevăratul debut la cenaclul Sburătorul are loc în toamna lui 1935 când I. citeşte, cu mare succes, dintr-un „roman rural", Nuntă cu bucluc, care va fi editat în 1936 cu o prefaţă de E. Lovinescu. A mai publicat două romane în anii '40, apoi, după o pauză de două decenii, două volume de nuvele şi povestiri şi încă un roman, apărut în chiar anul morţii sale. In anii 70 i-au fost reeditate romanele din tinereţe. I. a mai colaborat la „Vremea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Argeş" ş.a.
„Publicitatea" pe care E. Lovinescu i-a făcut-o lui I., încă înainte ca scriitorul să aibă tipărită vreo carte, avea să constituie punctul de referinţă pentru receptarea şi evaluarea scrierilor lui de-a lungul timpului. De fapt, deşi îl comparase, sub imperiul primei impresii de lectură, cu Ion Creangă, marele critic şi-a cumpănit cu atenţie aprecierea. Caracteristică pentru poziţia lui I. în contextul literaturii române din perioada interbelică este dubla lui condiţie, de „ţăran" (prin locul copilăriei şi al experienţelor existenţiale fundamentale) şi, simultan, de intelectual (prin studii, carieră, preocupări literare etc.), sesizată şi consemnată de acelaşi E. Lovinescu. Astfel, bun cunoscător, din interior şi în profunzime, al ruralului, al vieţuirii săteşti, căreia îi aplică — în literatura pe care o face — o privire citadină, cultă, modernă, I. reprezintă, într-o versiune minoră (esteticeşte, dar şi sub raport ideatic), un tip de scriitor reprezentativ pentru literatura română modernă. înzestrat cu un talent incontestabil, dar mai degrabă modest, prozatorul a
reţinut din „materia" rurală mai ales paremiologicul, etnograficul, riturile şi obiceiurile, situaţiile de viaţă comune şi repetabile (ori „senzaţionalist" spectaculoase), iar din sfera cultă a formaţiei sale — reţetele literaturii „simple", uşor digerabile, ale povestirii pitoreşti ori, după caz, ale „romanului popular" (de tip Eugene Sue, cu recurs la elemente caracteristice: violenţa, delincvenţa, fatalitatea, dramele pasionale etc.), cu deznodământ pilduitor, uneori prea vizibil „adus din condei". Se degajă din scrierile lui I. un anumit mesaj demofil, populist, de justiţie socială, însă susţinut cu intermitenţă, nu în mod te-zist-sâcâitor. Abia din volumele anilor '60- 70 răzbat încercări — înduioşătoare prin naivitate — de „adaptare" la ideologia autorităţii comuniste, încercări care rămân, totuşi, fără urmări dezastruoase, schemele realismului socialist fiind biruite de verva lexicală, aceeaşi ca în primele cărţi. Epica „romanelor" (ghilimelele îi aparţin lui Pompiliu Constantinescu) şi povestirilor lui I. e săracă, firavă, anecdotica e comună, cantonată în sfera previzibilului, a obişnuitului (cu unele inserţii de dramatism cam artificioase, chiar dacă plauzibile în sine) şi se desfăşoară după o tramă simplă. Elementele importante ale epicului, evenimentele — decese, ucideri, alte acte de violenţă, gesturi hotărâtoare — sunt expediate rapid, în câteva cuvinte, încât riscă să treacă neobservate, prinse în masa de vorbe care domină textul. „Folcloricul" şi „etnograficul", de care s-a făcut mare caz în receptarea operei lui I., se regăsesc inserate în structura textelor cu naturaleţe, fără pretenţii de metodă şi de exhaustivitate „ştiinţifică": o nuntă (în Nuntă cu bucluc), un priveghi şi o înmormântare (în nuvela Soare cu dinţi, de pildă) dau prilejul desfăşurării unui ritual consfinţit de tradiţie, iar adunările de veselire colectivă ori de taifas, în cârciumă sau în alte locuri, comportă şi ele „ritualul" lor, mai lax, cuprinzând cântece, strigături, ca şi vorbe de spirit spontane, inedite, motivate contextual. Toate acestea sunt „consemnate" de narator ca observator avizat al acestor manifestări. Interesul e dat în primul rând de culoarea lingvistică, de savoarea comunicării orale între locuitorii unui sat muntenesc-oltenesc de câmpie, „devenit anexă a mahalalei", dialogurile fiind atent înregistrate şi „reproduse", uneori poate excesiv, frizând neverosimilul. Savuroasă este şi onomastica personajelor, care se cheamă Spirea Suflănlampă, Ioana Cotoibălan, Grigore Bibănac, Onică Dădălău, Umflănări, Toma Fâsnoc, Luţă Ocăţidă, Marin Zgâmboaşă, Savu Găuriciu, Bică Bodârlău. Sunt nume pitoreşti, care amintesc de cele întâlnite în proza altor autori munteni sau olteni. în cadrele unui talent limitat, I. a adus o contribuţie de neignorat la modernizarea prozei rurale.
SCRIERI: Nuntă cu bucluc, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, [1936]; ed. pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1971; O daravelă de proces, Bucureşti, 1941; Oameni degeaba, Bucureşti, 1943; Lacrimi pe pâine, Bucureşti, 1967; Nuntă cu bucluc. Oameni degeaba. O daravelă de proces, postfaţă Eugen Lovinescu, Bucureşti, 1969; Soare cu dinţi, Bucureşti, 1974; Marea vâlvă-taie, pref. Laurenţiu Fulga, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: E. Lovinescu, Memorii, III, Bucureşti, 1935, 101-108; G. Călinescu, „Nuntă cu bucluc", ALA, 1936, 806; Ovidiu Papadima, „Nuntă cu bucluc", G, 1936, 6; Pompiliu Constantinescu, „Nuntă cu bucluc", VRA, 1936,447; Octav Şuluţiu, „Nuntă cu bucluc", F,
lovită
Dicţionarul general al literaturii române 670
1936,7-8; Lovinescu, Ist lit. rom. cont, 235; Streinu, Pagini, 1,173-177; Călinescu, Isf. Zzl (1982), 930; Marin Mincu, „Lacrimi pe pâine", GL, 1967, 39; Zaharia Sângeorzan, „Lacrimi pe pâine", IL, 1967, 11; Gabriel Dimisianu, „Nuntă cu bucluc", RL, 1969,23; Mihail Diaconescu, Romanele lui Ion Marin lovescu, ARG, 1969, 6; Rusu, Utopica, 191-196; Mincu, Critice, II, 237-247; Valeriu Cristea, „Soare cu dinţi", RL, 1974,44; Titel, Pasiunea, 29-34; S.L Nicolaescu, „Marea vâlvătaie", ARG, 1977,2; Mihai Ungheanu, „Marea vâlvătaie", LCF, 1977,19; Poantă, Radiografii, 1,28-30; Firan, Profiluri, 421-423; Dicţ. lit. rom., II, 634-635.	N.Br.
IOVIŢĂ, Vlad (25.XII.1935, Cocieri, j. Dubăsari - 23.VI.1983, Chişinău), prozator. Este fiul lui Ignat lovită, ţăran. După absolvirea Şcolii Coregrafice „A. Vaganova" din Leningrad (1954), I. este o vreme balerin la Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău. în 1964 a absolvit cursurile de scenarişti la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova şi, până la sfârşitul vieţii, a activat la Studioul Moldova-Film din Chişinău. între 1981 şi 1983 a fost secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova. A primit titlul de maestru emerit al artei (1982). Debutează cu volumul de nuvele Râsul şi plânsul vinului (1965), după care urmează Dincolo de ploaie (1970) şi Trei proze (1971) ş.a.
Proza lui I. este semnificativă prin receptivitatea ei la varii experimente, la asimilarea strategiilor narative moderne, utilizând fluxul de conştiinţă şi monologul interior, memoria involuntară, dialogul hemingwayan, sugestia simbolică. în contextul tendinţelor generale specifice prozei anilor ^O-'SO, scriitorul încearcă să autohtonizeze neorealismul italian. Elementul neorealist este revelator la nivelul expresiei, ca viziune, personaj, intrigă şi construcţie. Se mizează pe singularitatea situaţiei, pe ciudăţenia unor eroi şi pe violenţa lor comportamentală. Accentul pus pe poetizarea unor scene, pe decupajul episoadelor vizualizează concreteţea faptului de viaţă (un bătrân îşi pierde în război cei şapte feciori; într-un lagăr al morţii, în atmosfera de teroare şi exterminare, încolţeşte o dragoste nefastă; un fântânar mobilizat dezertează de pe frontul stalingrădean şi, întors acasă, se ascunde într-o fântână etc.). Războiul, destinul unei generaţii mutilate, trecutul mai îndepărtat al neamului jalonează în linii mari nuvelistica lui I. Protagoniştii din Dincolo de ploaie, Dans în trei, Magdalena, plictisiţi de existenţa lor mediocră, nu sunt învinşi, nici rataţi. Ei fac parte din categoria nonconformiştilor, înscriindu-se în galeria tipurilor tradiţionale ale prozei rurale. Un hectar de umbră pentru Sahara (1984) are ca personaj central pe basarabeanul dezrădăcinat care, revenit în mediul de obârşie, mânat ca de soartă, îşi află aici moartea. Proza din ultimii ani de viaţă ai lui I. este polemică, adeseori cu aluzii străvezii la adresa sistemului totalitar. Nuvelele i-au fost traduse în limbile rusă, germană, slovacă ş.a. Ca regizor, a turnat numeroase filme de lungmetraj, a semnat scenariul şi regia la câteva filme inspirate din basmele populare, creaţia lui cinematografică caracterizân-du-se prin aplecarea spre baladesc.
SCRIERI: Râsul şi plânsul vinului, Chişinău, 1965; Dincolo de ploaie, Chişinău, 1970; ed. pref. Vasile Coroban, Chişinău, 1979; Trei proze, Chişinău, 1971; Dimitrie Vodă Cantemir, Chişinău, 1974; Făt-Frumos (în
colaborare cu Nicolae Esinencu), Chişinău, 1981; Un hectar de umbră pentru Sahara, Chişinău, 1984; Friguri, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1985.
Repere bibliografice: A. Cosmescu, Invitaţie la marile întâlniri, „Nistru", 1962, 9; H. Corbu, Interpretări, Chişinău, 1970, 210-214; N. Bileţchi, „Dincolo de ploaie", „Nistru", 1971, 1; Gh. Chira, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 223-228; Iacob Burghiu, Izvorul, „Nistru", 1981, 5; Mihai Cimpoi, Opţiunea inversă, LA, 1982, 28 octombrie; Alexandru Burlacu, Proza lui Vlad Ioviţă, CC, 1994,1-3; Mihai Cimpoi, Nostalgia spaţiului epic, CC, 1996,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 199.	A.B.
IRIMIA, Dumitru (21.X.1939, Roman), stilistician. Este fiul Măriei (n. Ciubotaru) şi al lui Neculai Irimia, muncitor la Arsenal Roman. în 1956 a absolvit Liceul „Roman Vodă" din Roman, iar în 1962 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, secţia limba şi literatura română. în 1976 îşi ia doctoratul cu teza Limbajul poetic eminescian. în 1962 intră în învăţământul universitar, în 1990 devenind profesor în Catedra de limba română a Facultăţii de Litere de la Universitatea „AL I. Cuza", unde între 1990 şi 1992 ocupă şi funcţia de decan, între 1972 şi 1974 a fost lector de limba română la universităţile din Torino şi Milano, iar în 1994 — visiting professor la universităţile din Napoli şi Salerno. între 1999 şi 2001 predă la Universitatea Ca'Foscari din Veneţia, aici fiind şi director adjunct al Centrului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste. Ales vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, este şi membru în consiliul de conducere al Societăţii „Limba noastră cea română" din Republica Moldova, coordonator al Centrului de Cercetări „Logos", coordonator al programului de cercetare „Studii eminesciene" la Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu" din Ipoteşti, membru în colectivul de redacţie al publicaţiilor „Analele Universităţii «Al. I. Cuza»", „Limba română" (Chişinău).
Prin originalitatea şi îndrăzneala cu care regândeşte structura gramaticală a limbii române şi repune stilistica în discuţie ca funcţie a semanticii aplicate, I. ocupă un loc singular printre lingviştii români contemporani. El acoperă un spectru larg de preocupări şi reuşeşte să aducă o contribuţie marcat originală în fiecare dintre disciplinele abordate. Trăsătura comună a gândirii de stilistician a lui I., cu aplicare consecventă şi aprofundată la opera lui Mihai Eminescu, de teoretician al lingvisticii, de autor al unei gramatici a limbii române rămâne aşezarea pe primul plan a relaţiilor şi a funcţiilor şi descrierea formelor în raport cu rolul îndeplinit în ansamblul comunicării. Gramatica este sinonimă cu morfosintaxa, un ansamblu de forme în relaţie cu alte forme, stilistica oferă partea des-criptibilă a semanticii, iar universul poetic al unui scriitor — al lui Eminescu în speţă — este gândit ca reunirea structurilor profunde cu expresiile lingvistice, funcţii ale celor dintâi. Gramatica limbii române (1997), care reuneşte toate cercetările de gramatică ale lui I., preocupat îndeosebi de funcţionarea verbului, s-a impus prin viziunea în care predomină analiza logică a funcţiei şi descrierea relaţiei stabilite de formă în sistem, viziune ce guvernează şi concepţia stilistică a lui I. Rezumată, aceasta ar fi că gramatica este o expresie a semanticii. O ilustrează un material imens, ales cu precădere din opera lui
6 71 Dicţionarul general al literaturii române
Irineu
Eminescu. Evoluţia concepţiei stilistice, de la masiva lucrare Limbajul poetic eminescian (1979) la Dicţionarul limbajului poetic eminescian (I-II, 2002), constă în adâncirea investigaţiilor semantice şi în sublinierea corelaţiilor dintre sensuri şi forme. Cea dintâi exegeză oferă descrierea pe niveluri tradiţionale a lexicului eminescian (nivelul fonetic, gramatical-morfologic, sintactic, lexical, nivelul figurilor de stil — epitet, comparaţie, metaforă etc.), dar oferă şi un capitol de „câmpuri imagistice", de constelaţii simbolice specifice în domeniul uman, al spaţiului cosmic, al naturii terestre, al naturii anorganice, al artelor, al religiilor şi mitologiilor, în funcţie de care poate fi descris universul imaginar al poetului. Până în acel moment, nimeni nu încercase în stilistica românească reunirea tipurilor de demers ale lui Leo Spitzer cu sugestiile psihanalitice ale metaforelor obsedante ale lui Charles Mauron. I. adânceşte până la ultimele nuanţe analiza limbajului eminescian, cuvânt cu cuvânt şi sintagmă cu sintagmă, întotdeauna însă în raport cu gândirea poetului.
SCRIERI: Limbajul poetic eminescian, Iaşi, 1979; Curs de stilistica limbii române, Iaşi, 1984; Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, 1986; Lingvistica - Poetica - Stilistica, Iaşi, 1986; Introducere în stilistică, Iaşi, 1999; Dicţionarul limbajului poetic eminescian, I-II, Iaşi, 2002. Ediţii: Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, Iaşi, 1970, Poezii, pref. edit., Iaşi, 1994, Opera poetică, pref. edit., Iaşi, 1999. Traduceri: Nino Palumbo, Ziarul, Bucureşti, 1982; Elena Simionovici, Santo Monastero Voroneţ, Sibiu, 2001.
Repere bibliografice: Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 213-214; George Bădărau, Studii de lingvistică şi stilistică, CL, 1999,1; Zamfir Bălan, O nouă perspectivă, RL, 2003,11.	R.S.
IRIMIE, Negoiţă (30.IX.1933, Ploieşti - 19.11.2000, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Anei (n. Grama) şi al lui Negoiţă Irimie, cizmar, începe şcoala primară la Ploieşti, aj>oi, familia mutându-se la Blaj, va termina aici liceul (1950). Intre 1952 şi 1956 urmează Facultatea de Filologie la Universitatea din Cluj. Funcţionează ca redactor la „Tribuna" (din 1957) şi este în acelaşi timp custode al Galeriilor de Artă „Tribuna" (1957-1985), unde au expus peste 150 de artişti plastici din ţară şi din străinătate. A fost directorul departamentului Arte vizuale din cadrul Asociaţiei Culturale „Lucian Blaga" pentru UNESCO, consilier editorial la revista „Han Yana News" din Cluj-Napoca (din 1994), redactor principal la câteva almanahuri editate de revista „Tribuna": Omagiu lui Brâncuşi, 1976, Condiţia scriitorului de provincie, 1978, „Tribuna", la un sfert de secol, 1982. Debutează cu versuri în „Almanahul literar" din Cluj (1953) şi editorial, cu volumul Cascadele luminii (1964). Colaborează la „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Meridianul Timişoara", „Orizont", „Steaua", „Convorbiri literare", „Ateneu" ş.a. Multe poezii i-au fost traduse şi publicate în antologii şi în diverse reviste din Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Canada,Ivlarea Britanie.
„Blăjean născut la Ploieşti", cum se autodefineşte, sinteză între miticismul lui I.L. Caragiale şi sobrietatea Şcolii Ardelene,
I.	este unul dintre cei mai prolifici poeţi ai generaţiei sale, scriind nu numai versuri, ci şi cronici de artă plastică,
crochiuri, tablete de scriitor etc. A publicat, cu o ritmicitate „ardelenească", volum după volum, rămânând constant şi în exprimarea prin operă a crezului artistic. De la cartea de debut până la Turmele albe, zăpezile (1993), autorul nu-şi schimbă în mod esenţial registrul poetic şi nici temele predilecte, perspectiva social-istorică modelându-se însă de-a lungul timpului, iar versurile-manifest, conjuncturale, rudimentare fiind abandonate în favoarea unei atitudini mai echilibrate. I. rămâne fidel aceluiaşi „dulce stil clasic", chiar dacă unele „libertăţi lingvistice" anunţau din etapă în etapă o anume primenire poetică. Adept al versului ritmat şi rimat, el aduce în placheta Patima ciocârliei (1970) un mănunchi de poeme axate pe o tematică largă, convertită de cele mai multe ori în poezie autentică. îşi leagă numele, în buna tradiţie a lirismului românesc, de cinstirea locurilor natale: Blajul, Transilvania, ţara. Patria limbii române (1985) se înscrie în ceea ce se numeşte „poezia cetăţii", incluzând aici meditaţia lirică, parabola istorică şi socială, evaluarea trecutului legendar devenit proiect liric, poezia iubirii de ţară exprimată cu francheţe şi claritate. Sursa de la care pleacă poetul este folclorică. Deşi aparent versul nu mai are nimic din izvorul originar, el păstrează în conţinut firul arhetipal. în volumul Colorând o frază (1978), I. scrie o poezie a sentimentelor, în tonuri calde, calme, cu discrete nuanţe ironice, împinse uneori cu delicateţe până la parodie, ezitând între accentul grav dat de conştiinţa trecerii timpului şi un fel de divertisment festiv. Volumul Desen după natură (1988) cuprinde două cicluri, Scriptorum şi Epistolarium. Primul are o compoziţie eterogenă: alături de poezii erotice, pasteluri nostalgice, se întâlnesc evocări ale unor poeţi sau eroi ai trecutului, locuri şi evenimente istorice. Eminescu, Blaga, Apollinaire, Esenin sunt poeţii îndrăgiţi, cărora li se consacră fie ode, fie „reconstituiri" ale universului. Evocările istorice au forma unor stampe lirice, fixând ambianţa naturală, ale cărei elemente capătă semnificaţii simbolice. Spre deosebire de alţi poeţi ai generaţiei sale, la care epicul ocupă un loc important,
I.	surprinde tocmai prin absenţa acestuia.
SCRIERI: Cascadele luminii, Bucureşti, 1964; Dor de infinit, Bucureşti, 1966; Joc de planete, Bucureşti, 1966; Echilibru indiferent, Bucureşti, 1969; Patima ciocârliei, Cluj, 1970; Ramură solară, Cluj, 1972; Aluzie marină, Bucureşti, 1973; Colorând o frază, Cluj-Napoca, 1978; Strada cu un singur număr, Cluj-Napoca, 1983; Patria limbii române, Bucureşti, 1985; Desen după natură, Cluj-Napoca, 1988; Turmele albe, zăpezile, Cluj-Napoca, 1993; Bazar sentimental, Cluj-Napoca, 1998.
Repere bibliografice: Ion Oarcăsu, Prezenţe lirice, Bucureşti, 1968, 174-179; Nicolae Manolescu, Negoiţă Irimie, RL, 1972,26; Piru, Poezia,
II,	211-213; Miron Scorobete, Purtătorul blazonului poeziei, CNT, 1985,
11; Poantă, Radiografii, II, 108-109; Taşcu, Poezia, 148-152; Mohy Alex., Tudor Dumitru Savu, Fănuş Neagu, M. Ţoca, N. Irimie — 60, TR, 1993,39; Miron Scorobete, Generaţia noastră, TR, 1995,15; Dicţ. scriit. rom., II, 635-637; Poantă, Dicţ. poeţi, 106-108.	M.Pp.
IRINEU, Cora (22.1.1888, Târgu Bujor — 11.11.1924, Bucureşti), prozatoare şi publicistă. Este întâiul dintre cei cinci copii ai Elenei şi ai lui Dimitrie Friedman şi a primit la naştere prenumele mamei. Familia — mai puţin tatăl, care s-a stins prematur
Iroaie
Dicţionarul general al literaturii române 672
în 1904 — va adopta în anii războiului numele Irineu. Probabil tot atunci viitoarea scriitoare îşi alege şi prenumele Cora. I. termină liceul în 1906 la Constanţa şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. După obţinerea licenţei, în 1912, se va fi întors în capitala Dobrogei, unde se găsea în 1916. în epoca studiilor, a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski şi, cu siguranţă, cercul de la „Noua revistă română", căci directorul acesteia, C. Rădulescu-Motru, i-a fost profesor, iar secretarul de redacţie, C. Beldie — coleg şi prieten apropiat. Nu a publicat, se pare, nimic acolo, dar va intra în redacţia revistei „Ideea europeană", pe care C. Rădulescu-Motru o scoate după război. Ea va semna, de la primul număr (iunie 1919), articole şi eseuri pe teme diverse, recenzii şi note. în
1921-1922 mai colaborează la „Viaţa românească", aici apărân-du-i însemnări de călătorie în Ţara Bârsei şi în Crişana şi câteva poeme în proză. Dintr-o nouă călătorie în Banat trimitea lui
C.	Beldie epistole cu impresii, care sunt date la iveală în „Ideea europeană". A mai colaborat la „Flacăra", „Cuvântul liber" şi „Cugetul românesc". Succesul însemnărilor publicate în presă sub titlul Scrisori bănăţene a determinat-o pe autoare să le strângă într-un volum dar, chiar în ajunul apariţiei lui, în urma unei crize pasionale, ea şi-a luat zilele. Mai târziu, în
1946,	C. Beldie a făcut cunoscute, în „Revista Fundaţiilor Regale", fragmente din corespondenţa şi jurnalul ei intim.
Ca şi ceilalţi redactori de la „Ideea europeană", I. se află într-o agitată căutare a unor remedii împotriva „spiritului cărturăresc" închistat, rupt de viaţă. în publicistică, se ocupă de mişcarea feministă, de naţionalismul hindus, de „forţele morale ale Statelor Unite", de „noile grupări intelectuale din Franţa", iar în relaţie cu literatura, de „poeţii creştini" (Paul Claudel, Francis Jammes şi Paul Verlaine din Sagesse) sau de „romanul subconştientului" (Marcel Proust). în practică, o soluţie la îndemână a fost pentru I. călătoria, îndeosebi în părţile transcarpatine, necunoscute ei. însemnările publicate la început (în Ţara Bârsei şi în Ţara Crişului) au în centru preocuparea de a înfăţişa locurile şi oamenii, cu elementul lor caracteristic, cu istoria lor. Discret, mai mult în chip aluziv, sunt indicate şi stările sufleteşti ale călătoarei, cele suscitate de peisaje, dar şi cele dintr-un strat mai profund. Cât priveşte primul ţel, el este atins integral, căci I. are un spirit de observaţie de o rară acuitate, ştie să culeagă informaţiile necesare şi are darul descrierii plastice, într-o frază amplă, cu un vocabular suplu, bogat. Aceste însuşiri frapează şi mai mult în Scrisori bănăţene care, măcar iniţial, fuseseră destinate unui prieten şi, astfel, ignorau constrângerile, prejudecăţile şi convenienţele. Plasticitatea expunerii este aici sporită, contribuind la aceasta pitorescul, frumuseţea „vederilor", peisajul însuşi, dar ceea ce câştigă definitiv este verva, umorul bonom, împrumutat parcă şi el de la oamenii locurilor. Un rol major îl au, de asemenea, regionalismele bănăţene, pe care autoarea nu doar le percepe cu maximă precizie, ci le adoptă până la identificarea cu vorbitorii acestui grai. Ultimele însemnări de călătorie, Prin Ţara Oltului şi Cetatea Cibinului, relevă un colorit mai sobru şi, deşi păstrează unele elemente de stil epistolar şi de jurnal intim, se apropie mai mult de reportajul literar.
Originală, cu deosebite virtuţi artistice, proza rămasă de la I. îi asigură autoarei un loc important în memorialistica de călătorie românească.
SCRIERI: Scrisori bănăţene, Bucureşti, 1924; ed. îngr. şi pref. Petre Pascu, Timişoara, 1975.
Repere bibliografice: Claudia Millian, Recitind,Scrisorile bănăţene" de Cora Irineu, ALA, 1922,105; Camil Petrescu, „Scrisori bănăţene" de Cora Irineu, RWR, 1924, 4; Sadoveanu, Cărţi, I, 164-165; Perpessicius, Opere, II, 101-103,261-262; lorga, Ist. lit., II, 335; Predescu, Encicl., 445; Petre Pascu, Cuvânt înainte, în Cora Irineu, Scrisori bănăţene, Timişoara, 1975, 5-17; Şerban, Ispita, 223-225; Veronica Porumbacu, „Scrisori bănăţene", RL, 1975,31; D.M. [Dumitru Micu], „Scrisori bănăţene", CNT, 1975,33; Ungureanu, Imediata, 1,8-28; Kalustian, Simple note, IV, 49-62; Dicţ. scriit. rom., II, 637; Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), pref. P. Leonăchescu, Bucureşti,
2000,	passim.	V.D.
IROAIE, Petru (22.V.1907, Adâncata, j. Suceava — 1984, Palermo, Italia), folclorist şi istoric literar. Urmează şcoala primară în localitatea natală, iar gimnaziul şi liceul la Suceava, luându-şi bacalaureatul în 1925. Face studii de filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1929-1933) şi de specializare la Şcoala Română din Roma (1934-1936). Funcţionează mai întâi ca învăţător în comuna Mândreşti din judeţul Vrancea (1924-
1925), iar apoi ca profesor suplinitor la Cernăuţi (1933-1934, 1936-1937), pentru a deveni, în 1940, asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Din 1942 este trimis lector de limba şi literatura română la Universitatea din Palermo, unde rămâne ca profesor până la sfârşitul vieţii. Şi-a susţinut doctoratul în filologie (1936), cu teza Cântecul popular istroromân, la Universitatea din Cernăuţi. Este membru fondator al Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1957 la Roma. A colaborat la „Arhiva", „Archivum romanicum", „Bollettino del Centro di Studi Filologici e Linguistici Siciliani", „Buletinul «Mihai Eminescu»", „Celebes", „Cetatea Moldovei", „Codrul Cosminului", „Convorbiri literare", „Cuget clar", „Ethnos", „Ephemeris dacoromana", „Făt-Frumos", „Folklore", „Fond şi formă", „Giornale di politica e di letteratura", „Giornale di Sicilia", „Italica", „îndreptar", „Junimea literară", „La cultura nel mondo", „La Sicilia del popolo", „Meridiano di Roma", „Moldova literară", „Rassegna storica del Risorgimento", „Richerche di filologia romena", „Revista scriitorilor români", „Romana", „Tribuna" ş.a.
După debutul editorial din 1934, cu studiul de istorie literară La centenarul Al. Odobescu (1834-1934), I. se consacră folcloristicii, devenind unul dintre teoreticienii domeniului. Cercetările premergătoare susţinerii tezei de doctorat şi teza însăşi se opresc asupra folclorului istroromân. Din acest spaţiu etnic culege şi publică interesante florilegii (Aşa căntaţl Cântece populare istroromâne — Canti popolari istroromeni, 1936, II canto popolare istroromeno, în „Ephemeris dacoromana", 1940, Grai şi băsmuire cirebiră, 1940, Alte cântece populare istroromâne, 1940). Lucrarea de referinţă a activităţii sale de folclorist o constituie Caracterul poeziei populare (1937), încercare de sinteză, cu
673 Dicţionarul general al literaturii române
Isac
puncte de vedere originale, asupra statutului textului folcloric şi a trăsăturilor sale definitorii. Demnă de relevat este ideea existenţei unui „limbaj social" — un fel de tipare colective —, în care se topesc vocile individuale. De asemenea, afirmaţia că literatura populară ia naştere şi se impune, persistând în timp, numai dacă individul creator îşi identifică personalitatea cu aceea a colectivităţii din care provine şi creează în direcţia de gândire şi expresie a acesteia. Dezbaterea este continuată în lucrarea Poezia autentic populară (1938), ce dezvoltă opinia izvodirii creaţiei populare prin indivizi de talent, care au ajuns la un grad înalt de identificare cu etnosul. în viziunea lui I., geneza poeziei populare cunoaşte trei momente esenţiale: primar, semnalabil în etapa şlefuirii formale şi ideatice a textului de către un creator anonim; secundar, reprezentat de faza receptării de către persoana sau persoanele din preajma creatorului; terţiar, în perioada circulaţiei textului la nivelul colectivităţii, când acesta se cristalizează în forme supraindividuale. în poezia populară — afirmă cercetătorul — nu pot fi identificate individualităţile care au creat-o. Ea se circumscrie limbajului colectiv şi se întrupează în forme tipice. De aceea, cunoaşterea acestor forme este absolut necesară pentru a discerne autenticul de contrafacere, textele genuine de contaminările lăutăreşti sau de intruziunile orăşeneşti. în aceeaşi linie cu Lucian Blaga, Dan Botta, Liviu Rusu, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, în studiul Energie şi vitalitate românească (1941) I. încearcă să surprindă şi să definească specificul naţional, abordând chestiunea din perspectivă folclorică. Semnificative în această privinţă ar fi figurile şi faptele haiducilor, acţiunile lui Tudor Vladimirescu şi cele ale lui Avram Iancu, elemente care au sintetizat la un moment dat vitalitatea şi voinţa neamului şi au avut un larg răsunet în creaţia anonimă. I. aduce mărturii despre „jalea românilor de peste Prut şi Nistru", relevă faptele de vitejie ale „dorobanţilor lui Vodă Carol I" şi evidenţiază importanţa istorică a actului de la 1 decembrie 1918, când s-a înfăptuit unirea tuturor românilor. Un punct de vedere aparte are asupra Mioriţei, care ar constitui „expresia firii poporului român, dar nu ca renunţare la luptă, ci ca închinare în faţa voinţei divine, după un energic frământ de apărare". în Umanesimo romeno (1967) I. se arată din nou preocupat de circumscrierea coordonatelor spiritualităţii naţionale, încercând o proiectare în perspectiva largă a culturii europene.
SCRIERI: La centenarul Al. Odobescu (1834-1934), Suceava, 1934; Cântece populare istroromâne, Cernăuţi, 1936; Caracterul poeziei populare, Cernăuţi, 1937; Critica criticii româneşti, Cernăuţi, 1937; Poezia autentic populară, Iaşi, 1938; Ionel Teodoreanu, Cernăuţi, 1939; Sensul folcloric în poezia lui Eminescu, Cernăuţi, 1940; Energie şi vitalitate românească, Bucureşti, 1941; Omenie românească, Bucureşti, 1941; Natură şi sens popular românesc, Iaşi, 1942; Sulla poesia popolare italiana, Iaşi, 1942; Vita e poesia popolare romena, Bucureşti, 1943; Bălcescu, precursore del socia-lismo romeno, Palermo, 1946; Tudor Arghezi, îl poeta „delle sette fronti", Palermo, 1946; „Mioriţa" o II canto della fusione con la natura, Napoli, 1958; Umanesimo romeno, Trapani, 1967; Conversazioni critiche, I, Palermo-Roma, 1967. Culegeri: Aşa căntaţ! Cântece populare istroromâne - Canti popolari istroromeni, Susneviţa-Jeiăn, 1936; Grai şi băs-muire cirebiră, Iaşi, 1940; Alte cântece populare istroromâne, Iaşi, 1940.
Repere bibliografice: Domnica Palade, Valori româneşti în exil, „America", 1951,84; Mircea Popescu, Cărţi româneşti în exil, „Revista scriitorilor români", 1972,11; Constantin Sporea, Petru Iroaie, „Revista scriitorilor români", 1984,21; Dicţ. scriit. rom., II, 637-640; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 18-19; Manolescu, Enciclopedia, 422.	I. O.
ISAC, Emil (27.V.1886, Apahida, j. Cluj - 25.111.1954, Cluj), poet, dramaturg şi gazetar. Este fiul Elizei Isac (n. Roşescu), profesoară de desen, şi al avocatului Aurel Isac, apărător în procesul memorandiştilor. O soră a lui I., Valeria, a fost compozitoare. A absolvit cursul primar la o şcoală luterană de limbă germană din Cluj, trece apoi la Liceul Piariştilor din acelaşi oraş, urmează ultimele trei clase la Liceul Grăniceresc din Năsăud, dar îşi susţine bacalaureatul abia în 1907, după ani de întrerupere, la Liceul Regal din Cluj. Tot la Cluj face studii universitare juridice şi sociologice. Debutează devreme (1902), la foaia „Ellenzenk", cu un articol despre V. Alecsandri. Debutul în limba română îl reprezintă poezia La umbra plopilor, apărută în 1903, în „Familia"; după un an îi apar versuri şi în „Gazeta Transilvaniei", paralel cu articole şi traduceri. Devine în acest timp prieten cu Ady Endre. Un stagiu la Paris îl familiarizează cu simbolismul apusean, cunoscut nemijlocit. După 1910 colaborează la publicaţiile bucureştene „Vieaţa nouă" şi „Noua revistă română", este prezent cu texte polemice în „Facla", de asemenea în „Simbolul", efemera revistă a lui S. Samyro (Tristan Tzara) şi I. Iovanaki (I. Vinea), semnează în „Absolutio" din Iaşi. în 1917-1918 este redactor la gazeta „Adevărul" (Budapesta, Sibiu). Ia parte în 1918 la Congresul al IX-lea al Partidului Social Democrat din România (participarea la mişcarea social-democrată şi colaborarea la ziarul „România muncitoare" al lui I.C. Frimu vor avea ecouri în lirica sa), iar la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia e ales în Marele Sfat Naţional. în 1919-1920 va fi şef al biroului de presă al Consiliului Naţional Român din Transilvania, calitate în care a militat pentru cauza românească la Conferinţa de Pace. Cartea unui om (1925) include articole scrise după 1918. Două decenii (1920-1940), funcţionează ca inspector al teatrelor şi aşezămintelor artistice din Transilvania şi Banat, iar temporar (1925-1931), ca profesor de estetică la Academia de Arte Frumoase din Cluj, la a cărei întemeiere contribuise. După 1940 se refugiază la Turda, de unde, în 1945, revine la Cluj. în noiembrie 1948 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Cu primul volum, Poezii. Impresii şi suveniri modeme (1908), I., aderând la o direcţie novatoare, se diferenţiază ferm de literatura transilvăneană a momentului, reprezentată de Octavian Goga. Poetul călătorise la Viena, Miinchen, Paris şi Milano, fiind marcat de dezbaterile curente în acea vreme. Pe scurt, „senzaţiile modeme" traduc tensiuni de ordin social, insinuând nelinişti, punctând aşteptări şi finalizări. Fabricile vibrează sub straturi confuze de fum, oamenii se adună la porţi într-o tăcere stranie, încărcată de prevestiri: „îşi şterg ochii şi n-au răgaz să plângă..." Ceaţa, fumul, negrul apăsător, tente utilizate expresionist, sunt simboluri oarecum cinematografice, potenţate prin refren şi constituindu-se într-un bloc reflectant. Procedeu expozitiv tipic: o metronomie solemnă, în ritm cu bătăile
Isac
Dicţionarul general al literaturii române 6 74
Desen de Marcel Iancu
inimii, conferă relief recitativului: „Fum gros se-nalţă-n cer/ Sirena fabricii sună.// Lăutarii cântă dragoste din strună.../ Sirena fabricii sună, tot sună..." (Sirena fabricii...). De remarcat preponderenţa verbelor hortative, poetul, un retorizant, vo-indu-se tribun. Limbajul alternează profeţii volante cu scepticismul: sensibilitate şi raţiune, credinţă şi negaţie, toate traducând dezacordul. Senzaţia de scindare între posibil şi deziluzie înseamnă dramă, fervoare, având cauze complexe, unele legate de condiţia umană, altele de limitele sociale: „Sângele la vis mă cheamă,/ Creierul visul mi-1 destramă" (Vine, vine). Nonsensul vieţii îl obsedează: „Nu mai cred în tine.../ Vine alba ceaţă,/ Vine neagra viaţă" (Ceaţă, ceaţă). Paralel cu elemente decadente (spleen, absint, opiu), intervin declaraţii pesimiste: „Eu plâng, căci nu mai cred în soare" (Curată noapte). Chiar „nava vieţii"
s-a frânt şi perspectivele sunt sumbre: „Nu-mi zâmbeşte de departe nici un far". Concluzie derutantă, viaţa pare o moară a diavolului: „Şi oamenii tot pier,/ Şi moara tot macină." Poza e aici împletită cu fronda şi revolta, în accente energice. „Boierul român" nu a văzut „nicicând" sclavii din jur, „copii de moţi pe străzile din Cluj" cerşesc de la „domni cu monoclu şi doamne vopsite", trec femei în „zdrenţe negre, zdrenţe hâde", căci „nu e lumea de mătasă", iar o doamnă se plimbă în „caleaşcă parfumată". Azi fabrica „veştejeşte faţa", dar se anunţă un mâine cu „albă pâine" sau moarte: „Tren, vine tren negru./ Aduce lumină./ Vin oameni noi, elei, elei,/ Tren vine, tren negru" (Trenul). Prin vechiul „oraş bolnăvit" se mişcă oameni stinşi, în timp ce din apusul însorit vine simbolic „un car de fân cu miros tare". Tonul incendiar al lui Aron Cotruş e anticipat în fraze sacadate: „Cerul e roşu.../ Arde. Arde ori renaşte lumea moartă..." (Viitorul). Un ciclu de poeme cu mai multă culoare relevă o tendinţă imagistică modernă. Contesa cu ochi albaştri stă „pe-un scaun de argint" (Din versurile triste: Annie), în jurul mesei de aur cântă ţigani negri din lăute roşii, în parcul verde luminează crini albi. Impresiile în decor alpestru din Baladă ardeleană sunt întrerupte de ecouri citadine şi referinţe livreşti: „Evoe Bachus... Rue de Grenelle./ Armând Colin... Teatrul din Louvain./ Frumoasa Jeannette...// Noi doi, botezaţi de Rousseau şi de Eau de Cologne-ul doamnei de Stael,/ Strângeam mâinile bunului şi prostului Mitru". Perspectiva unui conflict cu ruşii e comentată ironic: „Ne vor bea ochii şi părul nostru / (Pe care l-a mângâiat Madame la comtesse de Segur)." Când filosofarea banală din Unde se duc morţii ?... ia sfârşit, sentimentul evanescenţei devine tulburător prin simplitate şi linişte. Transferul în nefiinţă, de fapt numai schimbare, prefacere a materiei, declanşează un fior liric singular: „De voi fi mort, simt unde mă voi duce,/ Voi zbura din pământ, de sub cruce,/Un zâmbet voi fi pe buze de copil,/ Voi fi poate o frunză... ori voi creşte ca un munte,/ Voi fi un val de mare, ori brazdă pe-o asudată frunte.../ Ori poate nu voi mai fi nici moarte, nici viaţă,/ Numai deasă şi neînţeleasă ceaţă/ în care va porni copilul meu să-mi caute amintirea..." în Poeme în proză (1923) sunt de semnalat motive tratate analog în poezie. Pe ţărmul helvetic al Lemanului, poetul meditează la sărăcia de lângă lacul Sfânta Ana: „La noi acasă, pe vremea asta, moş Vasile se uită la soare, căci ceasornicul uriaş al celor sărmani este soarele, şi lelea Irina citeşte din foaia de mură sorocul Irinuţei" (La Quichy). Şi în teatru conflictul psihologic din dra-moleta neoromantică Maica cea tânără, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1912, cu Aristizza Romanescu, este reflexul unui conflict social. Retrasă la mănăstire, o tânără de familie bună e obsedată de imaginea unui bărbat, neacceptat de ai ei. Cum acesta se apropie de o fată urâtă dar cu stare, călugăriţa o ucide. în piesa lui I. I.L. Caragiale vedea „o strălucită promisiune".
SCRIERI: Poezii. Impresii şi suveniri moderne, Cluj, 1908; Ardealule, Ardealule bătrân, Arad, 1916; Poeme în proză, Oradea Mare, 1923; Cartea unui om, Arad, 1925; Notiţele mele, Arad, 1925; Poeme, Bucureşti, 1936; Poezii, Bucureşti, 1937; Opere, îngr. M.R. Paraschivescu, Bucureşti, 1946; Poezii alese, pref. Veronica Porumbacu, Bucureşti, 1954; Scrieri
675 Dicţionarul general al literaturii române
Isanos
alese, pref. Ion Brad, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1960; Versuri, îngr. şi pref. Ion Brad, Bucureşti, 1964; Poezii, îngr. Mircea Tomuş şi Ieronim Precup, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1976; 110 poezii, îngr. şi pref. Ion Oarcăsu, Cluj-Napoca, 1981; Proză. Teatru, îngr. Mircea Tomuş şi Mircea Popa, pref. Mircea Popa, Bucureşti, 1986; Poezii, îngr. şi pref. Ion Oarcăsu, Cluj-Napoca, 1986.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, „Poezii. Impresii şi suveniri modeme", CVC, 1909, 50; Ovid Densusianu, „Poeme în proză", VAN, 1923, 1-8; Davidescu, Aspecte, 130-138; Camil Petrescu, „Poeme în proză", RWR, 1923,16; Chendi, Schiţe, 154-159; Perpessicius, Opere, II, 167-168, XI, 435-447, XII, 244-245,528-529; Lovinescu, Opere, V, 69-72, 433-434; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967,102-106; Al. A. Philippide, „Poezii", ADV, 1936,16; Călinescu, Ist. lit. (1941), 623-624, Ist. lit. (1982), 702; Miron Radu Paraschivescu, Album contemporan: Emil Isac, TIL, 1942,1911; Victor Felea, Emil Isac, ST, 1955,4; A.E. Baconsky, Colocviu critic, Bucureşti, 1957,99-102; Aurel Rău, Emil Isac, ST, 1959,3; Eugen Sperantia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, 1967,179-187; Zaciu, Masca, 294-334; Baconsky, Marginalii, 296-312; Ciopraga, Lit. rom., 433-437; Micu, început, 470-473; Brădăţeanu, Istoria, II, 61-62; Ion Brad, Emil Isac, un tribun al ideilor noi, Cluj, 1972; Ornea, Interpretări, 331-336; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 218-232; Popa, Estuar, 78-85; Emil Isac, DRI, III, 45-50; Dicţ. esenţial, 413-416; Ghiţulescu, Istoria, 158-159; Dicţ. analitic, III, 389-391.	C. C.
ISANOS, Elisabeta (8.VII.1941, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Este fiica scriitorilor Magda Isanos şi Eusebiu Camilar. După absolvirea, în 1965, a Facultăţii de Limba şi Literatura Franceză din cadrul Universităţii din Bucureşti, a profesat în învăţământul secundar. A debutat cu un grupaj de versuri în „laşul literar" (1964), prima ei carte fiind volumul de poezii Oraşe nostalgice, apărut în 1969. A colaborat la revistele „Ateneu", „Orizont", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Cronica", „Sinteze" (Bacău), „Bucovina literară" (Suceava) şi „Europoesie" (Franţa).
Remarcabilă poetă şi prozatoare, având, paradoxal, neşansa de a fi fost unica fiică a unor cunoscuţi scriitori/l. s-a impus târziu în peisajul literar contemporan. Deşi numele său a fost alăturat de al câtorva dintre cele mai prestigioase poete (Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu), deşi pentru mulţi comentatori proza semnată de ea a constituit o adevărată revelaţie, totuşi faima părinţilor a frânat, în loc să faciliteze, valorizarea creaţiei sale la adevăraţii parametri. în plus, o modestie ieşită din comun, o discreţie rar întâlnită în breasla scriitoricească au făcut să se vorbească puţin (uneori chiar deloc) despre unele dintre cărţile sale. De altfel, poeta însăşi îşi recunoaşte „vina": „De multe ori, când totul sună bine/când jocu-i câştigat, mă-ntorc şi fug;/ văzându-mă-n oglinzi, mă tem de mine,/ ca vreascul care-a nimerit în rug" (Viată). Dacă s-a spus că în volumul de debut I. cultiva o „poezie de pământ şi foc" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), în schimb, în cele care au urmat comentatorii, remarcând o personalitate „funciar expresionistă" (Mihail Iordache), depistează prelucrarea simbolurilor rilkeene (leul, piatra, trandafirul, macul, iarba, copacul), dar şi amprenta viziunii filosofice blagiene. Metaforele, surprinzătoare prin ineditul lor („cu un minut mai albă, mai iarnă decât mine/ [...] Tu, seara plângi cărunt, îmbătrânind potopul" - Povestea), alăturate sensibilităţii, dar şi
încărcăturii ideatice, reuşesc să contureze un univers liric re-cognoscibil la nivelul fiecărui volum. I. a surprins prin publicarea în acelaşi an, 1999, a plachetei Necuprinsele şi a două cărţi de proză, Paşaport pentru Oraşul de Sus şi Doctorul de pe comoară, ultimele fiind literatură „de sertar". în Paşaport... impresionează modul cum se îmbină terifiantul, sufocantele angoase cu o poezie de o rară puritate. Nu este o pendulare între două modalităţi creative diametral opuse, ci o coexistenţă a lor, de unde şi ineditul farmec al nuvelelor. Pornind de la fapte aparent nesemnificative (singurul obiect salvat în timpul refugiului este un abajur galben; o profesoară, pentru a alina suferinţa unor părinţi cu băiatul pe front, inventează scrisori din partea acestuia etc.), autoarea le investeşte cu valoare de simbol, fie trimiţând la solidaritatea umană, fie, dimpotrivă, la atrocităţile comise în numele umanităţii. Alteori, având punctul de pornire în întâmplări reale, prozatoarea declanşează brusc un „dispozitiv" ce permite intrarea într-un spaţiu fantastic, nesupus legilor lumii exterioare (Trenul de Arad, Oglinda). Totuşi fantasticul ca peregrinare în propria inferioritate e cel ce dă profunzime acestor pagini. Chiar şi atunci când tema părea ameninţată de datare (bisericile dărâmate în deceniul '80), naraţiunea e salvată printr-o imprevizibilă (şi deloc facilă) soluţie: apariţia unui individ în pieptul căruia nu bate o inimă, ci toate clopotele din Bucureşti (Biserica de pe maidan). La fel, într-o manieră insolită, este prezentată şi revoluţia din 1989. Nimic fes-tivist, nimic „eroic", totul fiind privit din perspectiva unui biet om năuc, victimă inocentă a unui coşmar, despre care crede că înseamnă revenirea la adevărata viaţă. în Doctorul de pe comoară, pe lângă microromanul care dă titlul volumului (unde sunt narate întâmplările zguduitoare prin care trec un medic basarabean şi familia sa în timpul celui de-al doilea război mondial), figurează câteva proze (Ruine, în primul rând) de o reală forţă emoţională, ce surprind cu acuitate mizeria — fizică şi psihică — a individului în cadrul unui sistem totalitar. Umilinţa, compromisurile, frica, teroarea zilei de mâine sunt trăsăturile, devenite coordonate esenţiale, ale insului anihilat ca entitate unică şi nerepetabilă. Ultima secvenţă a cărţii, Labirintul, conţine amintiri ale autoarei despre tatăl său. Conştientă de riscurile unei asemenea întreprinderi (subiectivismul aproape inevitabil, edulcorarea unor fapte interpretabile), I. reuşeşte, fără patetism, dar cu o evidentă implicare afectivă, să refacă portretul veridic atât al scriitorului, cât, mai ales, al omului Eusebiu Camilar. Varietatea tematică şi stilistică, naturaleţea, dezinvoltura relatării, luciditatea dublată de capacitatea de a plonja în zonele fantasticului sunt doar câteva dintre notele definitorii ale prozei sale.
SCRIERI: Oraşe nostalgice, 1969; Versuri, Iaşi, 1980; Grădina de iarnă, Bucureşti, 1987; Necuprinsele, postfaţă Constantin Călin, Bucureşti, 1999; Paşaport pentru Oraşul de Sus, Bucureşti, 1999; Doctorul de pe comoară, Bucureşti, 1999; Cântecul soarelui, ed. bilingvă, Bucureşti, 2001; în căutarea Magdei Isanos, Bucureşti, 2003. Traduceri: Mihai Eminescu, Poezii - Poesies, ed. bilingvă, Bucureşti, 1994; Magda Isanos, Poezii -Poesies, ed. bilingvă, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Constantin Călin, Excelsior, ATN, 1967, 6; Nicolae Baltag, „Oraşe nostalgice", „Scânteia tineretului", 1969, 6230;
Isanos
Dicţionarul general al literaturii române 676
Constantin Călin, Lirica feminină. Debuturi, ATN, 1969, 6; Camil Baltazar, „Oraşe nostalgice", IL, 1969, 12; Doinaş, Diogene, 154-155; Constantin Călin, La al doilea volum, ATN, 1981, 2; Constantin Trandafir, Sinceritate şi discreţie, T, 1981,11; Mihail Iordache, „Grădina de iarnă", CL, 1988,4; Ioan Holban, Cântecul e umbra cuvintelor, CRC, 1988,17; Emil Nicolae, „Grădina de iarnă", ATN, 1988,5; Niadi Cemica, O revelaţie: prozatoarea Elisabeta Isanos, „Crai nou" (Suceava), 2000, 2716; Marius Manta, „Necuprinsele", ATN, 2001,1; Rodica Mureşan, Sfâşierea între fantastic şi realitate, „Bucovina literară", 2001, 2-3; Constantin Trandafir, „Cântecul soarelui", F, 2002, 1; Vlad Sorianu, „ Cântecul soarelui", ATN, 2002,11.	D. Gr.
ISANOS, Magda (17.IV.1916, Iaşi - 17.XI.1944, Bucureşti), poetă. Este fiica Elisabetei şi a lui Mihail Isanos, medici. Transilvănean din părţile Sibiului, bunicul pe linie paternă, Iosif Santa, căsătorindu-se cu o grecoaică — descendentă din negustori veniţi din insula Samos —, îşi va spune Isanos. Bunicul pe linie maternă, Vasile Bălan, fusese preot de ţară în sudul Basarabiei. Părinţii funcţionând la spitalul de psihiatrie din Costiugeni, lângă Chişinău, şi-au dat fiica la Liceul Eparhial din acest oraş. I. a debutat în revista şcolară „Licurici" (1932) cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvara, publicând apoi proză şi versuri într-o altă revistă şcolară, „Ghiocei" (1934). Studiile de filologie începute la Universitatea din Iaşi în toamna lui 1934 le-a abandonat pentru a urma Facultatea de Drept. Colaborează la „Cuget moldovenesc", „Pagini basarabene", „Viaţa Basarabiei", „însemnări ieşene" (1936-1940) şi „Jurnalul literar" (1939). în martie 1938 se căsătoreşte cu Eusebiu Camilar, iar în anul următor intră ca stagiară în Baroul de Iaşi. Placheta Poezii, apărută în 1943, este singura culegere antumă, incluzând treizeci şi opt de titluri. Istovită de boală (endocardită lentă majoră), I. se stinge în casa părinţilor săi, refugiaţi din Basarabia la Bucureşti. în volumele postume Cântarea munţilor (1945; Premiul Fundaţiilor Regale) şi Ţara luminii (1946) intră titluri noi, alte poezii, aproape nouăzeci, găsindu-şi loc în Addenda la Versuri (1964), ediţie îngrijită de Marin Bucur. Versuri şi proză inedite au fost inserate în „Manuscriptum" (1972,1974).
La I. pasionalitatea e o formă complementară a lucidităţii, resort ce îi determină modul de a exista şi reprezentările, orientând-o spre o poezie de flăcări înalte şi exaltări pluriforme. Un vers ca „Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe" punctează prin familiarul „nu ştiu" natura spontană a lirismului, poeta fiind parcă o voce a lucrurilor, într-o rostire închegată din simultaneităţi, unificând iubire şi maladie, maternitate şi aprehensiune a morţii, cotidianul şi ritmurile eterne. Efervescenţa, mobilitatea, gesticulaţia retorică, iluminările nu pot disimula anxietăţile, nici răsucirile lăuntrice, spaimele, nostalgiile acute; însă, spre deosebire de lirica feminină de până atunci, nu şoaptele, nu suavităţile, nu resemnarea sunt caracteristice. Tumulturile acestui lirism, cu urcuşuri spectaculoase, accentele în notă socială activă, revoluţionară chiar, coborârile în mâhnire, toate comportă trăsături aspre, energice, într-o notă, s-ar spune, masculină. Simbolizare a verticalităţii, muntele e punct de observaţie spre zări, spaţiu de meditaţie şi nu în ultimul
rând metaforă a unui eu care îşi asumă destinele comunităţii: „Ce-ar fi şi tu să te-nalţi / cu mine, peste munţi înalţi, // să fim, împreună, holdă şi soare / în alte câmpii viitoare?" (Zăriţi veşnicul munte?) Mai impetuos ca la Ada Negri din Tempeste, versul scris de I. e răscolitor, previzionar, cu formule incandescente, totuşi nu lipsit de un anumit mister. Perspectiva trecerii în nefiinţă imprimă confesiunilor din Ţara luminii un dramatism intens, persistent, cu nuanţe patetice, aici frapând mai cu seamă o etică a depăşirii limitelor. Moartea e „marele popas", „tristul mister", dar, atunci când ascultă „orga pădurilor", când îşi spune că este „sora ierbii tinere" şi contemplă mişcarea universală, tânăra sortită dispariţiei apropiate intonează Imnuri pentru pământ, „pentru păduri şi izvoare", adre-sându-se mărilor „netulburate", râurilor „sfinte", „câmpiilor vieţii", „firelor de iarbă, subţiri". O privire proaspătă îmbrăţişează fauna ce mişună pretutindeni, „animale cu coarne", păsări, şopârle, insecte, reprezentând instinctualitatea pură. în marea „călătorie în moarte", viziunea rămâne subliniat mioritică, spre a sugera fuziunea lină cu materia: „Şopârle verzi, din verzile păduri, / vor înălţa fierbinţile lor guri / pân-la urechea mea, să-mi dea poveţe, / ziua şi noaptea drumul să mă-nveţe..." Dincolo de reminiscenţe argheziene (îngeri, halucinaţii), ciclul Spital fixează experienţe cărora neliniştile, introspecţia şi proiectarea în dramele altora le imprimă un tragism răscolitor. Poeme ca Febră, Solii pământului, Păsările devin veritabile
677 Dicţionarul general al literaturii române
Isbăşescu
documente existenţiale, psihologice şi etice, despre condiţia umană în situaţii-limită. Pompiliu Constantinescu remarca lirismul de „substanţă", o „simplitate patetică, în lirica atât de feminină, însă fără pic de dulcegărie", un vers „sugerând mai mult decât spune în esenţă". Un panteism învăluitor colorează atitudinea lirică, dând suflu ideii de continuitate, integrarea în natură până la contopire implicând o pseudoîmpăcare, de unde limbajul psalmic, adesea suprapus lacrimii: „Laudă, oricum, laudă ţie, / natură şi forţă vie, / mamă ce ne legeni pe jumătate adormiţi..." Concomitent poetă de aspect colocvial — recurgând la interogaţii, exclamaţii şi imperative — şi exploratoare a eului profund, contând pe forţa inepuizabilă a senzaţiei, dar organizându-şi sentimentele în texte decantate, dense, de o fluenţă impecabilă, I. excelează în tranziţia de la „desenul" clar, creator de reliefuri, la vizionarismul fluent, de penumbre sufleteşti, adecvat imaginaţiei rafinate. De o parte, poeme ale concretului multiplu — Bărbatul, Ploaia, Oamenii mă uimesc, de alta, străveziul din Călătoria, din Ţara luminii sau din Oglinzi: „Foarte mulţi oameni se-neacă-n oglinzi, / femei palide, prunci suferinzi..." Iar în călătoria ultimă: „de soare străvezii, sătui de ploi, / vom adormi cu pleoapele deschise, / prins fiecare-n delta lui de vise..." Admirabilul poem recapitulativ Copilul meu, să nu mă cauţi, capodopera sa, e o variantă din perspectivă feminină la De-a v-aţi ascuns... de Tudor Arghezi. Sinteză, altfel spus, a disponibilităţilor afective şi expresive ale unei moraliste patetice.
Există dorinţa de perenitate a frumuseţii şi binelui, de nonacceptare a părţii de umbră a lumii. A afirma cu putere şi credinţă principiile în care crezi înseamnă o posibilitate de a te opune răului. [...] Nebă-nuindu-şi destinul şi asumându-şi o asemenea misiune, Magda Isanos îşi propune să scrie o poezie a lumii şi a frumuseţii ei. Ceea ce-şi doreşte sunt, de aceea, cât mai mulţi ani de viaţă - cumplită ironie a destinului - pentru a putea să cuprindă în versuri imensa diversitate a acestui peisaj, pentru a reuşi să închege în ele imaginea adevăratei purităţi. îşi doreşte forţa spirituală pe măsura vitalităţii şi adâncimii miracolului pe care vrea să-l pătrundă.
Horia Bădescu
SCRIERI: Poezii, Iaşi, 1943; Cântarea munţilor, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1945; Focurile (în colaborare cu Eusebiu Camilar), Bucureşti, 1945; Ţara luminii, pref. Camil Baltazar, Bucureşti, 1946; Poezii, Bucureşti, 1947; Versuri, pref. Veronica Porumbacu, Bucureşti, 1955; Versuri, îngr. şi pref. Marin Bucur, Bucureşti, 1964; Poezii, îngr. şi postfaţă Magda Ursache, Bucureşti, 1974; Cântarea munţilor, îngr. Margareta Husar, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1988; Confesiuni lirice, îngr. şi pref. Vasile Badiu, Chişinău, 1989; Poezii - Poesies, ed. bilingvă, tr. Elisabeta Isanos, Bucureşti, 1996. Traduceri: Leonid Soloviev, Minunata istorie a lui Nastratin Hogea, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Eusebiu Camilar).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, III, 274-280; Perpessicius, XI, 199-202; Petre Pascu, „ Versuri", O, 1964, 8; Magda Popescu, „Versuri", GL, 1964, 31; Felea, Dialoguri, 164-174; Piru, Panorama, 185-190; Veronica Gorgos, Câteva precizări despre Magda Isanos, CNT, 1970, ll,r Leon, Umbre, III, 176-180; Horia Bădescu, Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Bucureşti, 1975; Paul Dugneanu, Drumul spre
Eleusis, LCF, 1976, 6-7; Şerban, Ispita, 225-227; Ştefănescu, Jurnal, 31-32; Mihai Cimpoi, Magda Isanos, nepoată a Greciei şi fiică a Basarabiei, RL, 1994, 6; Alex. Ştefănescu, Magda Isanos, RL, 1994, 42; Ciopraga, Amfiteatru, 465-472; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 132-134; Dicţ. analitic, I, 190-193; Dicţ. esenţial, 416-417; Elisabeta Isanos, în căutarea Magdei Isanos, Bucureşti, 2003.	C.	C.
ISBĂŞESCU, Mihai (14.1.1915, Bucureşti — 1998), istoric literar şi traducător. Este fiul Filofteii (n. Stâlpeanu) şi al lui Dumitru Isbăşescu, medic veterinar. Absolvent al Colegiului „Sf. Sava" din Bucureşti (1932) şi licenţiat în drept şi în litere al Universităţii din Bucureşti (1936), doctor în filologie al Universităţii din Tiibingen (1939), I. parcurge o îndelungată carieră universitară la Catedra de germanistică de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Debutează, încă din timpul studenţiei, cu studii de specialitate asupra unor aspecte prozodice ale literaturii germane medievale. Lucrarea Minne und Liebe. Ein Beitrag zur Begriffsdeutung und Terminologie des Minnesangs (1940) este premiată de Institutul Goethe din Miinchen. Pe aceeaşi linie de preocupări se situează alte studii de medievistică şi de literatură comparată, rămase în paginile unor periodice. Colaborează cu recenzii, prezentări de scriitori germani şi articole despre Germania anilor '40 la „Universul literar", „Meşterul Manole", „Curentul", „Chemarea vremii", „Vremea", „Revista limbii şi culturii germane", „Dacia rediviva", „Revista Fundaţiilor Regale", „Symposion".
Un curs de istorie a literaturii germane, ţinut de I. în anii 1946-1948 şi multigrafiat pentru uzul studenţilor, pune un deosebit accent pe mitologia germanică şi pe noile orientări ale comparatisticii, urmărind circulaţia motivelor în spaţiul cultural occidental al Evului Mediu. O sinteză a preocupărilor sale de o viaţă este Istoria literaturii germane (1968), care inaugurează o proiectată serie de lucrări destinate informării publicului românesc. Concentrând materia mai multor cursuri universitare, dar evitând expunerea didactică, cartea se deschide cu un capitol despre Familia limbilor şi popoarelor germanice, care oferă cititorilor, într-un stil cursiv şi agreabil, o informaţie de tip enciclopedic. Autorul indică în prefaţă intenţia de „a scoate periodizarea de sub semnul ideologiei burgheze" şi alege soluţia de a trata literatura germană a anilor 1933-1945 urmărind trei filoane: literatura nazistă, literatura emigraţiei interne şi literatura din exil. Literatura de limbă germană din perioada care urmează încheierii celui de-al doilea război mondial este abordată pe arii geografice distincte: cele două Germanii, Austria şi Elveţia. Cu începere din anii '60,1. este autor sau redactor responsabil al unor excelente dicţionare bilingve, al mai multor manuale şi antologii de uz didactic, colaborând şi la traducerea în limba germană a unei antologii de poezie română contemporană (1974). O contribuţie originală este şi repovestirea unor vechi legende germane> sub titlul Walhalla şi Thule (I-II, 1977). Traducerile din autori de limbă germană, de regulă prefaţate de mici studii de istorie literară, alcătuiesc, în diversitatea lor, o operă impresionantă. Se numără printre ele cele dintâi versiuni româneşti ale prozei lui Franz Kafka şi Elias Canetti, cărora le revine meritul de a fi introdus, practic, autorii
Isopescu
Dicţionarul general al literaturii române 678
respectivi în atenţia cititorului român. O antologie din scrierile fraţilor Schlegel (Despre literatură, 1983), însoţită de un amplu studiu introductiv, ilustrează evoluţia concepţiei istoricului literar asupra unor principii teoretice şi asupra specificului literaturii germane.
SCRIERI: Aliteraţiunea în poezia germană, Bucureşti, 1935; Minne und Liebe. Ein Beitrag zur Begriffsdeutung und Terminologie des Minnesangs, Stuttgart-Berlin, 1940; Istoria literaturii germane în Evul Mediu (de la începuturi până la anul 1300), Bucureşti, 1946; Istoria literaturii germane. Clasicismul (1748-1832), Bucureşti, 1948; Istoria literaturii germane. Cultura şi literatura epocii cavalereşti-curteneşti (1150-1300), Bucureşti, 1948; Istoria literaturii germane. Epoci şi personalităţi, Bucureşti, 1948; Istoria literaturii germane, Bucureşti, 1968; Walhalla şi Thule. Mituri şi legende vechi germanice, I-II, Bucureşti, 1977. Traduceri: Heinrich Zillich, Concediul, Bucureşti, 1940; Friedrich Schiller, Teatru, I, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mariana Crainic); Halldor Laxness, Clopotul din Islanda, Bucureşti, 1956; Theun de Vries, O stafie umblă prin Europa, I-III, Bucureşti, 1957; Richard Petzoldt, Robert Schumann. Viaţa în imagini, Bucureşti, 1960, Mihail Ivanovici Glinka. Viaţa în imagini, Bucureşti, 1962; Mihail V. Alpatov, Istoria artei, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Bruno Colbert); Harry Sichrovsky, India îşi şterge lacrimile. Ţară veche pe făgaş nou, Bucureşti, 1962; Rosemarie Schuder, Fiul vrăjitoarei (roman despre Johannes Kepler), Bucureşti, 1964; Dieter Noii, Aventurile lui Wemer Hoit. Romanul unei adolescenţe, pref. trad., Bucureşti, 1965; Heinrich Boli, Partida de biliard de la ora 9 Vi, pref. trad., Bucureşti, 1966; Ludwig Anzengruber, Teatru popular, pref. trad., Bucureşti, 1968; Franz Kafka, Verdictul şi alte povestiri, Bucureşti, 1969, Colonia penitenciară, Iaşi, 1991; Elias Canetti, Orbirea, pref. trad., Bucureşti, 1973; Thomas Mann, Alteţă regală, Bucureşti, 1974; Erwin Wickert, O iarnă pe muntele Fuji, Bucureşti, 1974, Templul părăsit, Bucureşti, 1989; Eine Welt wird geboren. Auswahl rumănischer Gegenwartsdichtung, Bucureşti, 1974 (în colaborare); Wilhelm Hauff, Lichtenstein. O legendă romantică din istoria Wiirttenbergului, Bucureşti, 1975; Jean Paul, Viaţa lui Quintus Fixlein, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1976; Ştefan Heym, Relatare despre regele David, pref. trad., Bucureşti, 1978; August Wilhelm-Friedrich Schlegel, Despre literatură, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1983; Ingeborg Drewitz, Blocul turn, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Al. Balaci, Un roman de Thomas Mann, CNT, 1974,14; Dan Grigorescu, Demitizarea vechilor legende, CNT, 1979,13; Dicţ. scriit. rom., II, 644-646.	C.Pp.
ISOPESCU, Claudiu (18.IV.1894,Frătăuţii Vechi, j. Suceava —
1.IV.1956, Roma), istoric literar şi traducător. Crescut într-o familie de intelectuali, I. urmează cursurile Liceului Ortodox din Suceava, încheiate în 1912, şi devine student la Universitatea din Cernăuţi, pe care o întrerupe din cauza războiului. Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1919, îşi ia licenţa magna cum laude în filologie modernă, secţia limba italiană. Va preda limbile italiană şi germană la Liceul „Matei Basarab" (1920-1923) şi la Academia de Comerţ din Bucureşti (1922-1923). Bursier al Şcolii Române din Roma (1923-1925), va fi angajat ulterior ca lector de limba şi literatura română (1925), devenind conferenţiar (1929) şi profesor (1936) la Universitatea din Roma. Colaborează la publicaţiile Şcolii Române din Roma, la culegerile de acte şi memorii ale Academiei Române şi la varii publicaţii academice italiene.
Activitatea lui I. poate fi încadrată în bună parte ariei de legături culturale româno-italiene. Acoperind ambele sensuri ale acestei geografii culturale, opera sa se dovedeşte, prin consistenţa şi fidelitatea tematică, predominant utilă, chiar dacă nu semnificativ originală sub aspectul discursului critic. Numeroasele sale contribuţii nu trec de graniţele informaţiei de istorie literară, instalată în cadrul disciplinat al simplei facto-logii. Raporturile cu spaţiul cultural italian oferă totuşi cititorului informaţii noi despre scriitori ca Gh. Asachi, Aron Densuşianu, Duiliu Zamfirescu sau I. Codru-Drăguşanu şi despre prezenţa lor în Italia. Investigaţia literară se focalizează şi asupra presei italo-române: La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia (1937). I. mai semnează prefeţe pentru ediţii din scriitori reprezentativi (Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu ş.a), precum şi eseuri despre alte arii culturale romanice, şi anume — portugheze sau franceze. Scrierile sale se circumscriu predominant ariei de popularizare a fenomenului cultural românesc.
SCRIERI: Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, Bucureşti, 1929; L'Italia e gli inizi del teatro dramatico musicale romeno, Livomo, 1929; II poeta Giorgio Asachi in Italia, Livorno, 1930; II viaggiatore transilvano Ion Codru Drăguşanu e l'Italia, Roma, 1930; U mazzinia.no romeno N. Bălcescu, Roma, 1930; Lo scrittore romeno Aron Densuşianu e l'Italia, Napoli, 1936; La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia, Roma, 1937; Lingua, letteratura e storia romena in Ispagna, Milano, 1941; Saggi italo-romeno-ispanici, Roma, 1943; Theme de Jesus dans la poesie roumaine jusqu'â la fin du XlX-e siecle, Coimbra, 1950;
II	diplomatico e studioso americano E. Schuyler e i Romeni, Freiburg, 1954. Traduceri: I.L.Caragiale, Una lettera smarrita [O scrisoare pierdută], pref. Giulio Bertoni, Perugia-Veneţia, 1929 (în colaborare cu A. Silvestri Giorgi).
Repere bibliografice: Mariano Baffi, Un grande studioso scomparso: Claudio Isopescu, „Buletinul Bibliotecii Române" (Freiburg), 1955-1956, 1-10; Ion Popinceanu, Claudiu Isopescu, „Buletinul Bibliotecii Române" (Freiburg), 1955-1956,11-16; Dicţ. scriit. rom., II, 646-649; Manolescu, Enciclopedia, 422-423.	AI.Ş.
ISPAS, Sabina (18.1 .1941, Bucureşti), folcloristă. Este fiica Ioanei (n. Cernaef) şi a lui Teodor Rădulescu, preot. A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti (1959), făcând studii de limba şi literatura română la Universitatea din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti (1961-1966). Lucrează în calitate de cercetător ştiinţific (din 1966), secretar ştiinţific (din 1991) şi director (din 1997) la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu" din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice la Universitatea din Bucureşti, cu teza Raporturi între literatura apocrifă, cărţile populare şi folclor. Ciclul solomonian în cultura română (1979). Este secretar de redacţie al „Revistei de etnografie şi folclor" (din 1986) şi membru în colegiul de redacţie al „Anuarului Institutului de Etnografie şi Folclor". Colaborează şi la „Academica", „Acta Ethnografica Hungarica", „Albina", „Anuarul Arhivei de Folclor", „Contemporanul", „Dacoromania", „Datini", „Ethnologia Balcanica", „Literatorul", „Memoriile Comisiei de Folclor", „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice,
679 Dicţionarul general al literaturii române
Ispirescu
Literatură şi Arte", „Steaua", „Studii şi comunicări", „Vestitorul ortodoxiei româneşti" ş. a.
I.	s-a specializat în mai multe domenii ale cercetării folclorului : teoria şi practica culegerii folclorului, editarea textului folcloric, utilizarea metodei istorico-geografice în cercetarea folclorului, principii de tipologie folclorică, teoria genurilor, relaţia folclor-religie, structura şi funcţionalitatea arhivelor de folclor etc. După generaţia lui Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi şi Ion Taloş, cel mai original demers critic privind cântecul epic românesc este cel întreprins de I. în studiul Cântecul epic românesc în context sud-est european. Cântecele peţirii (1995; Premiul „S. FI. Marian" al Academiei Române), după un amplu capitol, Cântecul povestitor. Repere teoretice, cu interesante sugestii privind abordarea modernă a genului, sunt incluse micromonografiile Iovan Iorgovan, Sila Samodiva şi Dălea (Bogdan) Damian, Domnul Chipor Crai, Trei fraţi cu nouă zmei, Vidros, Novac şi Zâna, însurătoarea lui Gruia cu Fata sălbatecă şi Letinul bogat (Cântecul nunului). Remarcabile sunt nu doar analizele cântecelor amintite, ci şi înscrierea eroilor într-o tipologie, într-o serie a „cavalerilor" eposului românesc. în succesiunea lui Moses Gaster,
B.P. Hasdeu şi N. Cartojan, I. încadrează aceste creaţii în cultura Curţii feudale româneşti şi în civilizaţia mai largă medievală europeană, încercând să demonstreze că „ele reprezintă,
în perioada modernă, o mărturie a existenţei unei culturi înalte naţionale în Evul Mediu românesc, alături de imnografie, istoriografie, carte juridică etc." Elaborată în colaborare cu Doina Truţă, lucrarea Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic (I-IV, 1985-1989; Premiul special pentru studii etno-antropolo-gice „Pitre-Salomone Marino", decernat de Centro Intemazio-nale di Etnostoria, Italia), impune prin rigoare metodologică, prin minuţia cu care înfăţişează, aproape micronic, categoria poetică avută în vedere. Este prima cercetare de acest tip din literatura română de specialitate, în care metoda clasică isto-rico-geografică este aplicată şi adaptată la specificul categoriei examinate. în studiile incluse în volumul Sub aripa cerului
(1998), autoarea comentează specificul creştin străvechi al culturii populare româneşti, în speţă al colindelor, precum şi motivele din legenda tradiţională pătrunse în colinde, ca şi rolul imnografiei bizantine în configurarea colindelor româneşti.
SCRIERI: Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic (în colaborare cu Doina Truţă), I-IV, Bucureşti, 1985-1989; Cântecul epic românesc în context sud-est european. Cântecele peţirii, Bucureşti, 1995; Sub aripa cerului, Bucureşti, 1998; Povestea cântată, Bucureşti, 2001; Cultură şi informaţie transculturală, Bucureşti, 2003. Antologii: Şcoala sociologică Dimitrie Guşti. Omul românesc, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Emanuel Pârvu).
Repere bibliografice: N. Constantinescu, „Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic", REF, 1986,2; Ion Cuceu, „Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic", AAF, 1991,305-306; N. Constantinescu, O recunoaştere internaţională, REF, 1994,5-6; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 19-21.	I. D.
ISPIRESCU, Mihai (20.111.1940, Ploieşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Mărgăritei (n. Violani) şi al lui Iulius Ispirescu, avocat. Urmează şcoala primară şi Liceul „I.L. Caragiale" în oraşul natal şi va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Funcţionează ca redactor-şef al revistei „Moftul român" (din 1990), director artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti (1993-1996), consilier la Centrul de Integrare Europeană — UNESCO (1992-1999). A debutat, la recomandarea lui Nicolae Velea, cu povestiri scurte în „Luceafărul" (1960), iar în dramaturgie, cu piesa Trăsura la scară (montată la Teatrul Nottara din Bucureşti în 1983). I s-au reprezentat numeroase alte piese: Concediu nelimitat (1984, Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti), Un loc pe terasă (1985, Teatrul Naţional din Timişoara), într-o dimineaţă (titlul originar: Aprilie, dimineaţa, 1988, Teatrul Nottara), Arşiţa şi viscolul (1992, Teatrul Nottara), Tehnica raiului (1997, Teatrul Naţional din Bucureşti) ş.a. A fost distins cu Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor
(1992), Premiul „I.L. Caragiale" al Academiei Române (1992), Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Teatrali (1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1997).
Povestirile lui I. — Tratat asupra viţeilor la poarta nouă. Lumea într-o luni (1993), Primăvara, când înmuguresc câinii (1998) — se situează la jumătatea drumului între satiră, farsă, fabulă umoristică şi proză de observaţie morală. Modelul I.L. Caragiale se simte pretutindeni printre rânduri. Valorizarea absurdului din mica lume provincială trimite la literatura lui Teodor Mazilu şi Ion Băieşu, în fine, intuiţia fantasticului, a terifiantului şi
Ispirescu	Dicţionarul	general	al	literaturii	române	680
spectaculosului în situaţiile banale ale vieţii arată bune lecturi, asumate, din Eugen Ionescu, Marin Sorescu şi alţi scriitori din secolul al XX-lea, aceia care au descoperit complexitatea lucrurilor derizorii. S-ar spune că sunt filiaţii normale la un prozator atras de tragicomicul existenţei mărunte. I. aduce în naraţiune, înainte de orice, o tipologie şi un spaţiu original. Este lumea unui Mitică duplicitar, speriat, întristat şi păgubos. El e actor fără roluri, mic funcţionar mutat de colo-colo, soţ slab de înger, asuprit de o nevastă aprigă, subaltern terorizat de serviciul de cadre etc. Singura lui libertate este limbajul. Nu şi-a pierdut vocaţia de a tachina, de a face, pe scurt, haz de necaz, dar vocaţia cere, acum, mai multă abilitate. Oricând „şeful" poate fi avertizat de un turnător şi, atunci, Mitică este în primejdie. Această adaptare la circumstanţele vieţii în regim totalitar este bine sugerată în naraţiuni. Mitică este un spirit bizantin. Ştie să facă faţă exigenţelor şi complicităţilor unei lumi care una zice şi alta face. In afara acestor fantezii ironice, există în proza lui I. şi un număr de „documente" (reale sau fictive) care anunţă un romancier inspirat al lumii provinciale. Este vorba de scrisori vechi, dosare, ordonanţe, caiete cu însemnări de la începutul secolului al XX-lea, pe care autorul le reproduce fără alte comentarii. Reale sau imaginare, documentele sunt sugestive prin culoare şi umorul lor involuntar. O ordonanţă din 1904 a primăriei arată că este cu desăvârşire interzis birjarilor şi automobiliştilor să meargă pe străzile oraşului „cu iuţeală mai mare decât treapătul mic al cailor, iar la colţul stradelor la pas". Cu două săptămâni înainte de Lăsata secului de Paşti, ploieş-tenii fac chef cu potroace, apoi fac rugăciune şi ţin post, mâncând ciorbă de fasole, mazăre bătută cu ulei şi praz, scordolea de raci, caracatiţă cu lămâie, scoici cu piper, rasol de melci cu hrean, mânătărci, rasol de peşte sărat cu usturoi şi mămăliguţâ, plachie de crap cu ceapă şi ardei roşu. Se bea şi se mănâncă mult în proza lui I., ca şi în literatura înaintaşului său ploieştean. Târgoveţii săi ies, primăvara, la Crângul lui Bot şi fac chef mare, în lunile nefavorabile se retrag în cârciuma „La Botul Calului" şi „consumă" încet şi trist. Când vine nota, se vede limpede disponibilitatea lor culinară: „16 fleici în sânge, 20 mititei, 10 patricieni, 16 perechi de fudulii cu 10 chile de vin la găleată; daţi 3 lei să vă fie de bine". Obiceiurile şi disponibilitatea se păstrează şi în vremurile mai noi. Sunt mai rare doar fleicile în sânge şi fuduliile. Rămân măslinele şi, în genere, aperitivele. Locul vinului este luat de vodcă. Mitică, Lache, Mache, în ipostaze noi, nu mai petrec singuri şi nici în linişte. Este mereu de faţă o coafeză cu sâni de piatră şi cu dorinţa de evaziune spre capitală, iar chefurile se termină, de regulă, prin încăierări colective. Prozele lui I. impun, cu aceste elemente, o tipologie originală, formată din indivizi fără personalitate care se agită steril ca peştii într-un acvariu. Un bătrân joacă table singur, la infinit, reproducând vechile automatisme, inclusiv clasica ciorovăială a adversarilor de la sfârşitul partidei. Un scriitor local începe, zilnic, o schiţă pe care n-o mai încheie. îşi terorizează în acest timp familia, până ce Marietta, nevasta, îl părăseşte şi se duce la un inginer care are o patimă mai blândă: creşte nutrii (Schiţa). Geo Drăgoescu, tip înzestrat şi păgubos, este un fel de Cănuţă om sucit în noile condiţiuni ale
socialismului. Când vrea să înceapă ceva, i se spune mereu că nu e momentul. Ratează până şi moartea (Momentul). Marius, actor fără talent, doarme răpus de vodcă şi iubire. Lângă el, o coafeză blondă şi goală trece printr-o dramă de conştiinţă: să rămână cu actorul sau să urmeze sfatul înţelept şi gospodăresc al părinţilor şi să se mărite cu un mecanic auto, fără titluri academice, adevărat, dar cu bani buni, casă la curte. Alege mecanicul (Romanţă). Un altul (Vara, în amurg), scârbit de burlăcie, caută o Penelopă de mahala, pe nume Viorica, dar Penelopa se măritase între timp cu domn' Marcel din Focşani. Lui Ulise nu-i rămâne decât să cugete cu tristeţe: „trece vremea, fră-ţioare, se duce". Hector Săvescu, contabil vechi, divorţat, om serios, are impresia că cineva îi intră în casă în absenţa lui. Prozatorul studiază naşterea unei psihoze şi manifestarea terifiantului în limitele unei existenţe banale. Contabilul, după mai multe dovezi, cade la fandacsie şi nu mai iese din ea (Lunile anului). Povestirea este bine conturată şi sugerează un tip de anxietate în condiţiile unei biografii precare. Irelevante estetic par, din această categorie, schiţele dramatice Primăvara şi Un interviu. Foiletoanele satirice din a doua carte a lui I. sunt bine scrise şi tind să fixeze, prin câteva tipuri ce se repetă, mica birocraţie provincială. Mircea Dicu, Diaconescu şi Neagu, funcţionari amărâţi, se cinstesc cu ţuică în timpul serviciului, apoi se toarnă, rând pe rând, la cadre. Comedia denunţului continuă (Dansul clapelor). Gigi Burlacu este un mic şef despotic
681 Dicţionarul general al literaturii romane
Ispirescu
însărcinat să laicizeze sărbătorile creştine. El are un plan şi cere subalternilor înfăptuirea, neabătut, a obiectivului (Ultimul punct). Limbajul de lemn este aici, ca în toate foiletoanele, hrana spiritului comic. Valentin Buşniţă, poet patriotic şi revoluţionar, are impresia că s-a pus la cale o consipiraţie mondială împotriva talentului său (Poetul şi puşca). Leontina îşi aşteaptă bărbatul care întârzie nepermis de mult şi, în acest timp, ţine un lung şi întortocheat discurs al geloziei. Răzbunarea supremă nu mai este vitriolul, ci denunţul la cadre. Scenariul, din fericire, nu se împlineşte, pentru că, în ultima clipă, femeia geloasă cu vocaţie de turnătoare află că bărbatul n-o trădase, suferise doar un accident şi se afla la spital. Eliberată de coşmarul geloziei, aleargă, dramatic, spre spital (Aşteptarea). Schiţă reuşită pe tema eternei crime în amor. Paulette, casnică bătrâioară, adoră intelectualii şi, din această pricină, îşi înşală fără scrupule soţul ce nu are titluri universitare. Un profesor cu definitivat îi toacă însă micile economii şi Paulette este dezamăgită. Este un personaj din categoria ipocritelor sentimentale şi filosoafe, descrise şi de Teodor Mazilu (Mutaţii). Domnul Tacea visează să regizeze un spectacol, dar istoria îi este mereu potrivnică. Când pare a reuşi, moare (Premiera). Anişoara, româncă ţeapănă, specialistă în parastase, îşi programează dinainte soţii şi se ceartă, la pomană, cu verişoara Nina, de altă nuanţă politică (Parastasul vesel). încet, încet, lângă tipologia veche, în tradiţia lui Caragiale, pătrund personajele lumii postdecembriste; proza românească este, la acest capitol, în faza tatonării. Va mai trece, probabil, o vreme până ce Conu Leonida, Miţa Baston, Catindatul, Pampon se vor strămuta, sub noile lor înfăţişări, din istoria recentă în imaginaţia epică. Ploieşteanul I. încearcă şi reuşeşte în câteva rânduri să prindă psihologia şi moravurile individului în perioada tranziţiei. Naraţiunile lui arată inteligenţă satirică şi putere de imaginaţie epică. Piesele cultivă farsa tragică, parabolicul, comedia de moravuri, cu mijloacele şi limbajul teatrului postionescian. Punctul de reper mai îndepărtat rămâne tot Caragiale, modelul absolut. Personajele sunt mărunţi funcţionari locali, birocraţi înăcriţi, femei bovarice şi geloase, mărunţi şefi tiranici faţă de subalterni şi slugarnici faţă de superiori. O lume şi o existenţă în care toate se amestecă, inclusiv o notă de reverie care bate mereu spre absurd. Bunăoară, piesa Petrecere într-un pian cu coadă. Este o inspirată parabolă sentimentală, ceea ce va să zică: o parabolă existenţială, un mod prefăcut (duios şi umoristic) de a vorbi despre destin şi ratare, iubire şi eşec, trecere şi petrecere în lumea cotidiană. Un actor, Vlad, se întoarce în oraşul pe care l-a părăsit cu douăzeci de ani în urmă, cu gândul de a-şi „rescrie viaţa", de a-i da alt scenariu şi, deci, un alt destin. îşi regăseşte un prieten, Gimold, pianist abrutizat de alcool şi inerţie, îşi revede părinţii — senili şi certăreţi, în fine, regăseşte pe Alina, soţia pe care o părăsise, măritată acum cu un Mircea, individ gospodar şi gelos. Ce-i interesant este că toţi simt naturi bovarice, toţi fug din existenţa lor într-un spaţiu utopic, la limita între absurd şi înduioşător. Tatăl bate câmpii în stil triumfalist şi visează glorii militare, Gimold imaginează opere celebre, Alina vrea iubirea dintâi, pură, magnifică, Vlad însuşi — personajul central — vrea să devină scriitor pentru a-şi rescrie viaţa pe care, de altminteri,
par delicatesse, o pierduse. Scriitorul înfăţişează aceste destine fără cruzime, cu o ironie fină, îngăduitoare. Replicile lui sunt foarte reuşite, în linia teatrului postbelic ilustrat de Teodor Mazilu, Marin Sorescu şi Ion Băieşu. Literatura sa, în genere, este un amestec de observaţie realistă, de reflecţie morală (în care intră, fatal, şi ironia) şi o notă de parodie şi fantastic ce vine dinspre teatrul ionescian. Toţi indivizii, copleşiţi de destinul lor existenţial, nu găsesc altă soluţie de salvare decât fuga în închipuirile pe care şi le plăsmuiesc, evaziunea într-o utopie ce merge spre absurd şi grotesc. Având în faţă două modele celebre (I.L. Caragiale şi Eugen Ionescu), I. se descurcă bine, inteligent, cu haz şi har, înseninând într-o oarecare măsură tragicul din „râsu-plânsu" specific şi trăgând comedia, adică petrecerea cu vorbe, spre zona de umbră şi suferinţă, acolo unde s-a instalat pe neobservate tragicul existenţei. I. a publicat şi un savuros dialog cu Fănuş Neagu (La umbra crailor de ghindă, 2002), în care lirismul şi culoarea limbajului fănuşian se întâlnesc cu ironia subţire a spiritului ploieştean educat la şcoala lui Caragiale.
Printre teancuri de hârtii, zmângălite cu şiruri de cifre seci sau înţesate de formule sleite prin (ab)uz inept, antipersonajele lui Mihai Ispirescu mişună, se agită, se isterizează în plin nonsens. Suflete moarte, aceşti ipochimeni ce se vânzolesc într-un grotesc în care nuanţa bufă (se face că) disimulează arbitrarul terorizant apar ca nişte marionete ale absurdului. Caricaturi, dar exersându-şi cu vigoare malignă şi un aberant spirit de iniţiativă plusul de gogomănie, mărunţii birocraţi (Boiangiu, din Trăsura la scară, Berzea, din Aprilie, dimineaţa), figurând impostura agresivă, sunt rostiţi de un limbaj de lemn, care se vede că încă nu şi-a trăit traiul.
Florin Faifer
SCRIERI: Ediţie specială, Bucureşti, 1975; Concediu nelimitat, Bucureşti, 1976; Ochelari, păpuşi, podoabe, Bucureşti, 1977; într-o dimineaţă, Bucureşti, 1983; La capătul firului, Bucureşti, 1985; Lecţia de zbor, Bucureşti, 1986; Teatru, Bucureşti, 1988; Tratat asupra viţeilor la poarta nouă. Lumea într-o luni, Bucureşti, 1993; Arşiţa şi viscolul, Bucureşti, 1995; Tehnica raiului, Bucureşti, 1997; Primăvara, când înmuguresc câinii, Bucureşti, 1998; Petrecere într-un pian cu coadă, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001; La umbra crailor de ghindă. Dialoguri cu scriitorul Fănuş Neagu, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Horia Lovinescu, Trăsura la scară, „Caiet program" (Teatrul Nottara, Bucureşti), 1983,3; Victor Parhon, Fiorul tragic al satirei, TTR, 1988,2; Valentin Silvestru, Comedii incisive, RL, 1988,43; Valentin Silvestru, O satiră multiplă, RL, 1989, 7; Eugen Simion, Comedia satirică şi parabolică, RL, 1989,9; Florin Faifer, Suflete moarte, suflete vii, CRC, 1989,25; Victor Parhon, Starea satirei, TTR, 1989,4; Eugen Simion, Spiritul ploieştean în literatură, L, 1992, 3; Ileana Berlogea, O premieră absolută, „Cultura naţională", 1996,5; Fănuş Neagu, Noi şi viaţa păcătoşilor, „Caiet program" (Teatrul Naţional, Bucureşti), 1996,6; Ştefan Augustin Doinaş, Pierderea inocenţei, „Caiet program" (Teatrul Naţional, Bucureşti), stagiunea 1996-1997; Natalia Stancu, Lumi pe dos şi idealuri zadarnice, „Cotidianul", 1997, 2; Romul Munteanu, Teatrul parabolic „Naţionalul", 1997, 5; Ghiţulescu, Istoria, 434-436; Doina Papp, Viaţa pe o scândură, Bucureşti, 2001, passim.	E. S.
Ispirescu
Dicţionarul general al literaturii române 682
ISPIRESCU, Petre (1830, Bucureşti — 21.IX.1887, Bucureşti), folclorist şi prozator. S-a născut în mahalaua bucureşteană Pescăria Veche, unde tatăl său, Gheorghe, avea o frizerie. Mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare neîntrecută. De la părinţi, de la calfele şi clienţii tatălui său, I. a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii populare, mai ales basme. Din iniţiativa mamei este dat să înveţe carte cu dascăli bisericeşti, dar din pricina lipsurilor materiale, se vede nevoit, la doisprezece ani, să-şi asigure singur existenţa. Nereuşind să-şi desăvârşească instrucţia în şcoală, dar avid de cât mai multe cunoştinţe, intră ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărţile se poate şi studia. Se califică în meseria de tipograf şi ajunge chiar proprietar ori conducător al unor tipografii: Naţionalul, Tipografia Statului, Tipografia Academiei Române. Activitatea de tipograf îi înlesneşte contactul cu cei mai de seamă cărturari din epocă, de a căror preţuire s-a bucurat. îndemnat şi încurajat de
A.I. Odobescu, B.P. Hasdeu, J. Urban Jarnlk ş.a., stimulat mai ales de pasiunea sa pentru lectură, I., un autodidact, devine un bun cunoscător al literaturii române, al preocupărilor de folclor de la noi. Condiţia socială modestă, munca epuizantă în tipografie, nopţile jertfite studiului sau scrisului, grija pentru existenţa numeroasei sale familii — a avut şapte copii — l-au împiedicat să ia parte activă la evenimentele însemnate ale vremii.
înzestrat cu simţ artistic, I. a compus versuri, a scris proză memorialistică, dar încercările sale rămân îmbinări hibride de influenţe insuficient asimilate. Talentul i se dezvăluie însă în basme, căci stilul popular îi era mai familiar şi îi înlesnea intervenţia creatoare. Primele basme le publică în „Ţeranul român", în 1862, la îndemnul lui N. Filimon şi al lui Ion Ionescu de la Brad. Cel dintâi este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în acelaşi an tipărind şi prima culegere de basme. Consacrarea vine însă abia după zece ani, când îi apare primul volum din Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi (1872 ) şi începe colaborarea la „Columna lui Traian". A mai publicat la „Analele literare", „Convorbiri literare", „Dorobanţul", „Familia", „Revista literară", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", „Revista societăţii «Tinerimea română»", „România liberă", „Tribuna" ş.a. După ce a învăţat singur limba franceză, încercând chiar o traducere din Ruinele Palmirei de Volney, I. scrie un articol de folclor comparat, semnalând motive comune în basmele române şi în cele franceze. Fără a renunţa la preferinţa pentru proza folclorică — dovadă volumul de basme din 1882, prefaţat de V. Alecsandri —, mai publică jocuri de copii, ghicitori, proverbe şi zicători, însoţite uneori de comentarii documentate. Scrierile sale de evocare a unor momente şi personalităţi din istoria naţională sunt o dovadă a aderării la ideile avansate ale momentului. Nefiind încă formulată o metodă unitară de culegere a folclorului, I. s-a transformat în fapt din folclorist în povestitor. Influenţat de principiile lui Hasdeu, el indică totuşi sursa şi data culegerii, chiar dacă basmul a fost scris după mai mulţi ani de la ascultare, iar jocurile de copii, ghicitorile şi proverbele le transcrie cu mai multă rigoare. Deşi a abordat toate speciile prozei folclorice, basmele sunt cele care i-au asigurat popularitatea. I. recreează basmul, întocmai ca
povestitorii din mediul folcloric, păstrând schema, formulele fixe caracteristice speciei, oralitatea, expresiile populare. Totuşi o anume detaşare personală faţă de acţiune vădeşte caracterul elaborat al naraţiunii, care „nu exprimă litera folclorului, ci spiritul său, capacitatea de a dezvolta creator vechi teme" (Mircea Anghelescu). Personalitatea proprie transpare din intenţiile moralizatoare, din tonul uneori romanţios, din amănuntele istorice şi mitologice pe care le include în povestire. Ceea ce se remarcă în mod deosebit este deplina unitate de atmosferă şi de stil a celor şaptezeci de basme scrise de I. Unele dintre ele simt cele mai vechi variante româneşti ale unor motive universale: Prâslea cel voinic şi merele de aur, Fata de împărat şi pescarul, Balaurul cel cu şapte capete, Coman vânătorul, Ileana Simziana şi Ciobănaşul cel isteţ sau Turloaiele blendei, altele sunt specifice numai repertoriului românesc: Un basm mitologic (motivul boului năzdrăvan) şi Fata cu pieze rele. Basmele lui I. reprezintă un bogat material de studiu pentru cunoaşterea culturii noastre populare şi pentru cercetarea comparativă a motivelor şi variantelor în spaţiul universal. Fondul general uman şi larga lor accesibilitate a permis reintegrarea basmelor în circuitul folcloric. Devenite clasice, ele au contribuit, alături de operele marilor scriitori, la formarea limbii noastre literare.
Ni se pare întru totul simbolic faptul că [Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte] este primul basm cules şi editat de Ispirescu. Dar l-a înregistrat el ca atare? I-a dat el, tipograful ridicat la carte,
683 Dicţionarul general al literaturii române
Istoria
expresia aceasta fără greş? I-au dat-o veacurile? în orice caz, nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc care să aibă atâta miez, de la primul la ultimul gând, şi o atât de riguroasă scriitură ori rostitură. Nu am cuteza să interpretăm nici o altă operă de proză românească verset cu verset, aşa cum ne gândim să facem sau suntem siliţi să facem cu basmul acesta - singurul care nu se încheie în chip fericit, cum s-a observat, şi totuşi singurul care exprimă, nu indirect ca orice basm, ci direct, plinătatea, măsura şi adevărul a ceea ce se poate numi fiinţă.
Constantin Noica
SCRIERI: Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi, I-II, introd.
B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1872-1876; Snoave sau poveşti populare, I-II, Bucureşti, 1873-1874; ed. 2, Bucureşti, 1879; Isprăvile şi vieaţa lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1876; ed. 2, Bucureşti, 1885; ed. pref. A.I. Odobescu, Bucureşti, 1908; ed. îngr. şi pref. D. Ciurezu, Bucureşti, 1939; Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti, pref. A.I. Odobescu, Bucureşti, 1879; Pilde şi ghicitori, Bucureşti, 1880; Legende sau basmele românilor, pref. V. Alecsandri, 1882; ed. pref. B. Delavrancea, Bucureşti, 1907; ed. Bucureşti, 1915; ed. pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1929; ed. îngr. şi pref. N. Cartojan, Craiova, 1932; ed. îngr. şi pref. C. Gerota, Bucureşti, 1933; ed. pref. lorgu Iordan, Bucureşti, 1936; ed. îngr. şi introd. C. Fierăscu, Bucureşti, 1940; ed. îngr. Aristiţa Avramescu, pref. lorgu Iordan, Bucureşti, 1968; ed. pref. Nicolae Constantinescu, Bucureşti, 1989; ed. îngr. Aristiţa Avramescu, pref. Nicolae Constantinescu, Bucureşti, 1997; Basme, snoave şi glume, Craiova, 1883; Jucării şi jocuri de copii, Sibiu, 1885; Din poveştile unchiaşului sfătos. Despre pomul Crăciunului, Bucureşti, 1886; Poveşti morale, Bucureşti, 1886; Opere complete, I, Bucureşti, 1901; Poveştile unchiaşului sfătos, pref. St. O. Iosif, Bucureşti, 1907; Istoria lui Ştefan cel Mare şi Bun, Bucureşti, [1908]; ed. Bucureşti, [1921]; La Roşiorii de Vede, Bucureşti, [1924]; Poveşti despre Vlad Vodă Ţepeş, Cernăuţi, 1936; Viaţa şi faptele lui Vlad Vodă Ţepeş, Cernăuţi, 1937; Bucăţi alese, I-II, îngr. şi pref. Paul I. Papadopol, Bucureşti, [1937]; Basmele românilor, îngr. şi pref. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1939; Basmele românilor, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngr. Aristiţa Avramescu, introd. Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1969-1971; Lupul pârcălab. Snoave şi zicători populare, îngr. Aristiţa Avramescu, pref. Adrian Fochi, Bucureşti, 1970; Pasărea măiastră, pref. Ion Roman, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Mihai Eminescu, Articole şi traduceri, îngr. Aurelia Rusu, introd. Aurel Martin, Bucureşti, 1974,132-136; Barbu Delavrancea, Despre literatură şi artă, îngr. Elena Savu, pref. Zina Molcuţ, Bucureşti, 1963, 74-80; A.I. Odobescu, Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887; Virginia Râmniceanu, Basmele culese de Petre Ispirescu din punctul de vedere al fondului şi al formei, „Revista nouă", 1893-1894,11-12; Al. A. Philippide, Petre Ispirescu, ALA, 1937, 847; Paul I. Papadopol, O pildă vie: Petre Ispirescu, Bucureşti, 1939; George Baiculescu, Din amintirile inedite ale lui P. Ispirescu, RFR, 1947,1; Dora Littman, Viaţa lui Petre Ispirescu, RUL, 1955; Vasile Netea, Petre Ispirescu, REF, 1958,7; Traian Ionescu-Nişcov, Corespondenţa dintre Jan Urban Jamîk şi Petre Ispirescu, RITL, 1963,3-4; Al. Dobre, Petre Ispirescu - 80 de ani de la moarte, REF, 1967,6; Vrabie, Folcloristica, 136-142; Ist lit, III, 905-910; Bârlea, Ist. folc., 156-165; Virgiliu Ene, Folclorişti români, Timişoara, 1977, 56-65; Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, 1978,112-145; Dicţ. lit 1900, 457-458; Eugen Todoran, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", model constitutiv al basmului, „Dacoromania", 1981-1982; Aura Matei Săvulescu, Utopia nemuririi, Bucureşti, 1984; Virgiliu Florea, M. Gaster şi Petre Ispirescu, AAF, 1987; Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Petre Ispirescu, Bucureşti, 1987; Nicolae
Constantinescu, Tipologia relaţiilor familiale în poveştile lui Ispirescu şi Creangă, MCF, 1988; Manolescu, Istoria, 1,272-273; C. Negreanu, Petre Ispirescu şi limba populară (locuţiuni, expresii, proverbe), REF, 1991,3-4; Dicţ. scriit. rom., II, 649-652; Dicţ. analitic, II, 72-74, 359-360, IV, 228-232.	L.Cş.
ISTORIA LUI POLIŢION (Istorie veteazului lui Poliţionu şi a frăţâni-său Argu, cu preafrumoasa Militina), scriere aparţinând speciei romanelor erotice care au circulat anonim în cultura română. Poliţion, fiul împăratului Asinoberg din „partea Eghipetului", deşi îndrăgostit de Miligrina, fata „craiului Rodocsu", pleacă — îndemnat de prietenul său Argu, ales ca frate — să o caute pe mult mai frumoasa Militina, „fiica craiului Italiei", trăitor în târg la Ravenna. întâmplări potrivnice intervin în timpul călătoriei şi cei doi „fraţi" se pierd unul de altul. Poliţion ajunge totuşi la Ravenna şi izbuteşte să cucerească inima frumoasei Militina, chiar să-şi apere într-un turnir iubita de „puternicul şi straşnicu turcescu paşi Ciubalaiu". Rănit grav, Poliţion cade rob la turci şi ajunge în „turceasca cetate Vizantie", unde va fi silit „să să bată la podinogu cu cneazul Argu", deci cu propriul său prieten, reapărut între timp în firul naraţiunii. Cei doi „fraţi" scapă din Vizantia numai spre a se pierde din nou pe drum. Poliţion, luat rob de „cursari", ajunge să cucerească bunăvoinţa mai marelui lor, „comandir" Camizu, prin minunatul său cântec la harfă, „căci învăţase la târg Poltavie". Purtaţi de corăbii, Poliţion şi răpitorii săi ajung „la Hindie", unde sunt primiţi în casa craiului Arix, a cărui fiică, Gostelie, se îndrăgosteşte de nou-venitul Poliţion; de aici începe o nouă serie de încurcături comparabile cu motivul „Iosif şi femeia lui Putifar". în această vreme Argu intră „în slujba oştinească la Ispanie" şi, căutându-1 pe al său Polux, „au ajunsu până la stăpânirea turcească", unde duce împotriva lui Aii Mustafa paşa o luptă ce aminteşte de Posada, de Dumbrava Roşie şi de alte înfruntări conforme motivului „bătălie cu capcane". între timp Poliţion, înspăimântat de insistenţele erotice ale prinţesei Gostelie, „s-au dus pre supt cumpăt" de la craiul indian Arix să îl caute pe veşnic pierdutul său prieten „ghene-ralu" Argu, ajuns vestit pentru izbânda împotriva turcilor. încercând să revină la „timpul pierdut", unde rămăseseră Argu şi Militina, Poliţion se îndrăgosteşte pe drum de o altă frumoasă, anume Asârie, „fată a unui popă" dintr-o „cetăţuie a împărăţâii Endiei". La diferite „adunări" la care participă doar de dragul Asâriei, Poliţion încearcă zadarnic să fie singur cu dânsa, ca să vorbească: „Iată de unde e politica, începere sa. Poliţion era adevărat deplinu politicos acelor vremi şi unii socotesc că numele lui l-au luat de la politică sau politica de la dânsu; iar cuvântu grecescu — politica însămnează." Textul românesc păstrat se încheie cu uciderea în duel a lui Safir, logodnicul Asâriei, urmărită în continuare de insistenţele lui Poliţion. Este vorba doar de finalul unei copii de la 1794, ea însăşi fiind preluarea unui text anterior („o tălmăcire moldovenească"), încă nu se ştie ce izvor a folosit traducătorul. în manuscrisul păstrat, Istoria lui Poliţion a fost aşezată alături de Istoria lui Bertoldo, de Erotocrit, de Istoria lui Skinder şi de Sindipa cu care,
Istoria
Dicţionarul general al literaturii române 684
parţial, are asemănări. Există probabil şi alte copii, ca şi în cazul altor cărţi populare.
Ediţii: Istorie veteazului lui Poliţionu şi afrăţâni-său Argu, cu preafrumoasa Militina, CPL, II, 177-216; Istoria lui Poliţion şi a Militinei, îngr. Florina Racoviţă-Cornet, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Mircea Tomescu, Introducere la Istorie veteazului lui Poliţionu..., CPL, II, 173-175; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, parteal, 186,567.	C.V.
ISTORIA POAMELOR, carte populară sub al cărei nume este cunoscută traducerea şi autohtonizarea satirei alegorice bizantine Poricologos, atribuită lui Teodor Prodromos. Cele mai vechi tălmăciri româneşti, datând din 1781, au fost făcute după versiunea greacă, apărută la Veneţia în 1752 şi 1775. M. Gaster tipăreşte pentru prima dată textul Istoriei poamelor în Chresto-maţie română (II, 1891), reproducând manuscrisul 2379 de la Biblioteca Academiei Române. O variantă superioară a fost publicată de I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu în volumul al doilea din Cărţile populare în literatura românească (1963), cu titlul împărăţâia poamelor şi tuturor legumilor. Rangurile şi fastul personajelor din original sunt adaptate la realitatea unei Curţi
Pagină de titlu la împărăţia poamelor, B.A.R., ms. rom. 3820
1 - •
• ^ tlillf > niH
3 mi/-- h?*s
y
IIj//
7\- rn\ J^nmh ?
'	'	■	<	«w
* ca	tAOL- ^
>/	1 st'	‘	^	C'	/ f t // „ ?'
h matr
f' ' - * " -■ s	•
'„V*- A.L *
domneşti autohtone, reunită într-un divan bizar. Hazul vine din înşiruirile de demnităţi atribuite, pompos, unor fructe sau legume. Caracterizările „personajelor" în manieră populară, cu epitete naive dar plastice, vioiciunea naraţiunii i-au asigurat o largă răspândire orală şi prin copii manuscrise. Un text asemănător a fost cules ca folclor pe lângă Arad, iar motivul „condamnării" Strugurului este dezvoltat într-o scenetă alegorică de Anton Pann în Povestea vorbii.
Ediţii: Istoria poamelor, CHRM, II, 97-98; împărăţâia poamelor şi tuturor legumilor,CPL,11,271-272.
Repere bibliografice: Ioana Andreescu, Istoria poamelor. Redacţiunile româneşti, CEL, 1936,79-88; Cartojan, Cărţile pop., II, 239-242; Ariadna Camariano, Poricologos şi Opsarologos grecesc, CEL, 1939,33-140; Ist. lit, 1,683-685; Moraru - Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 347-368; Dicţ. lit. 1900,461-462.	C.T.
ISTORIA TROADEI, carte populară, reprezentând o versiune, diferită de cea homerică, a relatării războiului greco-troian, având alţi autori şi fiind preluată în cronografe. în cultura românească a fost mai răspândită varianta cuprinsă în cronograful grecesc tradus de Pătraşcu Danovici. Copiată şi în texte independente, ea a circulat şi sub titlul Războiul Troadei sau Legendele Troadei. Cel mai vechi manuscris românesc cunoscut, datând din 1689, are titlul împărăţâia lui Priiam împăratul Troadei cetăţii ceii mari şi a fost publicat de I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu în primul volum din Cărţile populare în literatura românească (1963). Naraţiunea înfăţişează sumar evenimentele cunoscute din Iliada, deosebirea cea mai mare constând în absenţa totală a zeilor şi în prezenţa moralei creştine. Adoptată de literatura populară datorită descrierilor de fapte vitejeşti, dar şi învăţămintelor pe care le cuprinde, Istoria Troadei îmbracă o frumoasă haină narativă, cu numeroase expresii şi construcţii sintactice specific româneşti, cu savuroase metamorfoze ale numelor personajelor. Unele manuscrise conţin traduceri după alte prelucrări, occidentale, ale temei.
Ediţii: [Istoria Troadei], în Codicele Matei Voileanu. Scrieri din prima jumătate a veacului trecut, îngr. Matei Voileanu, Sibiu, 1891, 25-45; [Istoria Troadei], în Leca Morariu, Războiul Troadei după codicele Const. Popovici (1796), Cernăuţi, 1923,42-63; împărăţâia lui Priiam împăratul Troadei cetăţii ceii mari, CPL, 1,89-108, reed. în LRM, 956-979.
Repere bibliografice: N. Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche românească, Bucureşti, 1925; Cartojan, Cărţile pop., II, 321-332; Iulian Ştefănescu, Opere istorice, Bucureşti, 1942,111-187; Ist lit, 1,674-676; Paul Cemovodeanu, Variante autonome ale „Războiului Troadei" din cronografele de tipul Danovici şi circulaţia lor (sec. XVIII-XIX), RITL, 1976,1; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea II, 374-399; Dicţ. lit. 1900, 462-463; Dan Horia Mazilu, Texte antice şi lecturi medievale. Marginalii la „Istoria surpării Troadei", RITL, 1981,2.	C.T.
ISTRATE, Gavril (23.11.1914, Nepos, j. Bistriţa-Năsăud), filolog, istoric literar şi memorialist. Părinţii — Maria (n. Palage) şi Gavrilă Istrate — erau amândoi iubitori de carte, tatăl, învăţător o vreme, fiind un rapsod popular cunoscut pe meleagurile năsăudene. I. a urmat cursul primar în comuna natală,
685 Dicţionarul general al literaturii române
Istrate
iar pe cel secundar la Liceul „George Coşbuc" din Năsăud, bacalaureatul susţinându-1 în 1933 la Dej. în acelaşi an devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, secţia limba şi literatura română. Bursier din anul al doilea, este remarcat de profesori, printre care se numără G. Ibrăileanu, Octav Botez, G. Călinescu şi lorgu Iordan. După obţinerea licenţei în 1938, este profesor la câteva prestigioase şcoli ieşene (Liceul Naţional, Seminarul „ Veniamin Costache", Liceul Militar şi Liceul „Mihail Kogălniceanu"), ocupând concomitent postul de bibliotecar la Institutul de Filologie Română „A. Philippide". în 1945 devine asistent la Catedra de limba română a Universităţii din Iaşi şi tot atunci începe pregătirea doctoratului, sub conducerea lui lorgu Iordan, teza, intitulată Limba poeziei lui Coşbuc, fiind susţinută în 1949. Numit conferenţiar în toamna aceluiaşi an, era ales, totodată, decan al Facultăţii de Filologie, responsabilitate pe care o va avea timp de aproape două decenii. Profesor universitar din 1957,1. a condus, de asemenea departamentul de lingvistică al Filialei Iaşi a Academiei Române şi a fost secretar al Societăţii de Ştiinţe Filologice.
Articolele cu care I. debutează în 1935 în revista năsău-deană „Vatra" revelează problema care va capta întreaga viaţă interesul omului de ştiinţă, şi anume aceea a limbii literare româneşti. Această problemă este abordată în ultimă instanţă în sutele de studii, comunicări şi articole, semnate şi cu pseudonime, printre care se numără I. Stratiga, Gr. Savel, Eusebiu Mărgărint, Mihai Vărăreanu, studii apărute în periodice precum „Ardealul", „Cuget moldovenesc", „Cum vorbim", „Lupta Moldovei", „Opinia", „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»", „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", „Studii şi cercetări lingvistice", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „laşul nou", „Flacăra laşului", „laşul literar", „Convorbiri literare", „Steaua", „Ateneu", „Cronica", „Ecoul" (Bistriţa), „Mitropolia Moldovei şi a Sucevei", „Arhiva someşeană", „Tribuna", „Viaţa românească", „Revista română", „Mişcarea literară" (Bistriţa), „Dacia literară", „Literatură şi artă" (Chişinău), „Studii şi cercetări etnoculturale" (Bistriţa) ş.a. în acelaşi sens se înscriu şi volumele Limba română literară (1970), Originea limbii române literare (1981), Studii eminesciene (1987), Transilvania în opera lui Sadoveanu (1999), George Coşbuc în ultimii 50 de ani (2001), Studii şi portrete (I-II, 2001-2002). în toate lucrările, plecând de la o afirmaţie a lui A. Philippide, I. combate ideea existenţei la baza limbii române literare a unui anumit grai, idee susţinută de câţiva specialişti de marcă în domeniu (Al. Rosetti îndeosebi). El pledează pentru ideea unei contribuţii multiple şi variate, din toate graiurile nord-dunărene, intermediată de cei care au scris în limba română, de la traducătorii textelor rotacizante şi corifeii Şcolii Ardelene până la autorii contemporani, ponderea cea mai mare având-o „clasicii" literaturii române din secolul al XlX-lea, precum şi marile personalităţi din prima jumătate a secolului al XX-lea. Profund cunoscător al graiurilor, mai ales din zona Transilvaniei şi a Moldovei, I. a pus în evidenţă stratul popular, dar şi inovaţiile semantice individuale din limba unor poeţi precum V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Al. Macedonski, G. Coşbuc, O. Goga, I. Pillat, ori prozatori ca I. Creangă, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Calistrat Hogaş ş.a. Studierea atentă a textelor i-a permis în acelaşi timp să corijeze o serie de erori comise în tipărirea lor şi, de asemenea, să semnaleze ediţii necunoscute de specialişti (patru, de pildă, în cazul lui Eminescu, două, în acela al lui I. Creangă). De menţionat este şi scoaterea la lumină a primei tălmăciri a piesei Hamlet. Odată cu trecerea timpului, îşi face apariţia la I. o tot mai accentuată înclinaţie spre evocarea caldă, plină de un patos ce nu alunecă niciodată în grandilocvenţă, a valorilor autentice ale literaturii române, pentru care are un adevărat cult, precum şi a unor personalităţi din lumea universitară cunoscute direct. în acest sens, portretele schiţate lui G. Ibrăileanu, Octav Botez, Ion Petrovici, Tudor Vianu, G. Călinescu, lorgu Iordan, Al. Rosetti, AL Graur, N.I. Popa, Al. Dima, Marin Sorescu ş.a. sunt pe cât de echilibrate, pe atât de vii, izbutind totodată, datorită unei excepţionale memorii a detaliului, dar şi unei bogate colecţii de documente, să reînvie atmosfera inefabilă a unor epoci.
SCRIERI: Limba română literară, Bucureşti, 1970; Originea limbii române literare, Iaşi, 1981; Studii eminesciene, Iaşi, 1987; Transilvania în opera lui Sadoveanu, Iaşi, 1999; George Coşbuc în ultimii 50 de ani, Bistriţa, 2001; Studii şi portrete, I-II, Iaşi, 2001-2002.
Repere bibliografice: Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 153-154’, G. Istrate. Lucrări publicate şi comunicate (1935-1978), Iaşi, 1978; Profesorul Gavril Istrate la 70 de ani, Iaşi, 1984; Grigore Ilisei, Portrete în timp, Iaşi, 1990, 114-125; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii, II, Iaşi, 1994,130-143; Profesorul Gavril Istrate la 80 de ani, Iaşi, 1994; Gavril Istrate (în portrete, cronici, autografe), Bistriţa, 2002; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 235-237. A. V.
ISTRATE, Gheorghe (11.V.1940, Limpeziş, j. Buzău), poet. Este fiul Măriei (n. Petre) şi al lui Ion Istrate, ţărani. Urmează cursurile Liceului „B.P. Hasdeu" din Buzău, absolvit în 1957, iar între 1963 şi 1968 pe cele ale Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1968, cu teza în căutarea timpului pierdut în nuvelistica lui Ştefan Bănulescu. între timp funcţionase ca bibliotecar comunal (1958-
1959)	în Glodeanu Sărat din judeţul Buzău. Din cauza „dosarului politic" a fost exclus, prin ordin ministerial, din învăţământul postliceal şi superior, fiind constrâns să exercite diverse funcţii, precum aceea de impiegat de mişcare CFR (1960-1962). După absolvirea facultăţii a fost redactor la „Scânteia tineretului", la „Radio Teleşcoală", la „Tribuna României". începând cu decembrie 1989 editează, din proprie iniţiativă, periodicul lunar „Curierul românesc", preluat ulterior de Fundaţia Culturală Română, unde funcţionează în calitate de secretar general de redacţie. A debutat în 1956 la „Viaţa Buzăului", colaborând apoi la „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", „Viaţa studenţească", „Convorbiri literare". Prima lui carte de versuri, Măştile somnului, apare în 1968 şi este premiată de revista „Amfiteatru".
Poetul I. a provocat reacţii dintre cele mai diferite. Majoritatea comentatorilor îl încadrează printre „tradiţionalişti", ală-turându-1 lui Ioan Alexandru, George Alboiu, Gheorghe Pituţ şi chiar recunoscându-i capacitatea de a-şi crea un spaţiu liric propriu. Dacă pentru unii faptul echivalează cu o performanţă
Istrate
Dicţionarul general al literaturii române 686
i
estetică, pentru alţii el nu reprezintă decât mimarea (datorată unor circumstanţe biografice) unei aderenţe, de fapt, inexistente. Volumul de debut a constituit astfel pentru critici un adevărat măr al discordiei. Impresionat de neobişnuita putere de expresie, de fiorul liric al versurilor şi remarcând registrul celui care oficiază şi transformă în ritual cântecul de vârstă, de iubire, împrumutându-i o remarcabilă varietate de tonuri (de la delicateţe până la înverşunare), Nicolae Manolescu conchidea fără echivoc că I. este un poet excepţional. în schimb, aceleaşi „măşti" (a descântecului, de joc, de dublu, de îndrăgostit, de tânăr, de jale, de împrumut, de amânare) îi păreau lui Mircea Iorgulescu create „dintr-o perspectivă convenţională şi livrescă", criticul făcând responsabilă receptarea elogioasă pentru îndreptarea lui I. „către o declamaţie solemn găunoasă, abundentă în «mare», în «uriaş» şi în «imens»". Referire clară (dar nedreaptă) la versurile cuprinse în Pseudopatriarchalia (1974), unde dramatismul viziunii şi puritatea imaginii câtorva dintre poezii (Ritual, bunăoară) contrazic drasticul verdict. Cântec la izvoarele lumii (1975) este, totuşi, un volum în mare parte convenţional şi circumstanţial. în 1980 I. îşi adună, reorganizân-du-le, toate versurile apărute până atunci în antologia Rune, după care urmează o schimbare, o mutare de accente. Cărţile, ce se succedă la intervale scurte, Interiorul tăcerii (1985), Poezii în şoaptă (1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Despărţirea de cuvinte (1988) sugerează, chiar de la titlu, teama
de cuvânt, semnificaţia tăcerii (paradoxal, tot prin cuvânt, fiindcă pentru poet „tăcerea e un grai înmiresmat"). Poate cea mai exactă caracterizare a lui I. şi a creaţiei sale i se datorează lui Ştefan Aug. Doinaş: „Gheorghe Istrate este un poet incomensurabil mai mare decât ecoul poeziei sale. Ce surprinzător e să constaţi cu câtă pudoare, cu câtă perseverenţă, cu câtă variată pasiune şi cu ce admirabile rezultate acest poet lipsit de ostentaţie şi-a alcătuit, şi-a cultivat, şi-a desăvârşit un mit al său, prin simpla dar sugestiva potenţare a unei perspective tradiţionale." Pentru volumul Fragmente despre infinit (101 intro-poeme) (2000) I. a fost distins cu Premiul Academiei Române.
SCRIERI: Măştile somnului, Bucureşti, 1968; Poeme (Valea Plângerii), Bucureşti, 1971; Pseudopatriarchalia, Bucureşti, 1974; Zodia Şarpelui, Bucureşti, 1975; Cântec la izvoarele lumii, Bucureşti, 1975; Sceptrul singurătăţii, Bucureşti, 1978; Rune, postfaţă Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1980; Oase de fluturi, Bucureşti, 1982; Interiorul tăcerii, Bucureşti, 1985; Poezii în şoaptă, Bucureşti, 1985; Despărţirea de cuvinte, Bucureşti, 1988; Ritual — Rite, ed. bilingvă, tr. Gina Argintescu-Amza, Constanţa, 1995; LV (Cincizecişicinci), Buzău, 1995; Limpeziş (Locul Fiinţei), Bucureşti, 1997; Distilerii nocturne (100 poezii), Timişoara, 2000; Fragmente despre infinit (101 intropoeme), postfaţă Ion Murgeanu, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Măştile somnului", CNT, 1968,14; Dumitru Micu, „Măştile somnului", GL, 1968,18; M.N. Rusu, „Măştile somnului", LCF, 1968,23; Gheorghe Grigurcu, „Măştile somnului", F, 1969,4; Caraion, Duelul, 62-65; Grigurcu, Teritoriu, 242-248; Cristea, Un an, 223-225; Piru, Poezia, II, 307-310; Mincu, Poezie, 122-124; Iorgulescu, Al doilea rond, 294-296; Iorgulescu, Scriitori, 79-81; Alboiu, Un poet, 145-146; Tuchilă, Cetăţile, 269-280; Dumitru Radu Popa, „ Oase de fluturi", TBR, 1983, 238; Ştefan Aug. Doinaş, Gheorghe Istrate, VR, 1985,7; Al. Piru, „Interiorul tăcerii", RL, 1986,1; Poantă, Scriitori, 61-63; Micu, Scurtă ist., II, 333; Dicţ. scriit. rom., II, 652-653.	D.Gr.
ISTRATE, Ion (21.IX.1948, Năsăud), istoric literar şi poet. Este fiul Victoriei şi al lui George Istrate, mici meseriaşi. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii din Cluj, secţia ro-mână-italiană (1971), lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din acelaşi oraş. în 1982 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Barocul în literatura română. Debutează în 1969 cu versuri în „Tribuna" şi editorial, cu ciclul de poezii Valea concavă în Caietul debutanţilor (1978), urmat de ciclul de poeme In neclintita suavitate dintr-un alt volum colectiv cu acelaşi titlu, apărut în 1979. Participă la redactarea tomului XI din Dicţionarul limbii române (1982-1983) şi colaborează la volumul De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc (1982).
Prima carte a lui I., Barocul literar românesc (1982), este un studiu comparat al literaturii române din perspectiva conceptului de baroc literar. în riguros documentata parte teoretică a lucrării, autorul propune o definire a barocului prin tripticul „neregulat", „bizar", „inegal", completată cu identificarea factorilor decisivi pentru răspândirea tehnicilor şi a temelor baroce: retorica, literatura bizantină şi arta emblemelor. Demersul teoreticianului, vizând stabilirea unui model tipologico-istoric, este dublat în a doua parte a lucrării de tentativa istoricului literar de a situa operele româneşti din secolele al XVII-lea şi
687 Dicţionarul general al literaturii române
Istrati
al XVIII-lea în contextul barocului european. I. îşi susţine lectura printr-o cercetare tehnică laborioasă, care include totodată stabilirea paternităţii şi a cronologiei operelor, descrierea manuscriselor sau identificarea modelelor, nefiind neglijat nici un argument care ar putea veni în sprijinul ipotezei de lucru. Unele capitole sunt mai puţin convingătoare, ca acela despre barocul cărţilor populare inculcat prin lectură auditoriului ţărănesc, în timp ce altele propun interpretări plauzibile, cum ar fi aceea referitoare la Ţiganiada de I. Budai-Deleanu ca poem epic burlesc, lipsit de o dimensiune eroică sau miraculoasă şi învederând o viziune absurdă asupra lumii. în ciuda unor exagerări şi imprecizii, lucrarea, contestată în ce priveşte modelul teoretic avansat şi teza generală a unităţii stilistice a operelor româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, se impune prin bogăţia informaţiei şi verva demonstraţiei, incitând la dezbatere. Lucrarea Romanul „obsedantului deceniu" (1945-1964). O radiografie alfabetică (1995; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca) se înscrie pe linia tentativelor postdecembriste de a restitui adevărul cu privire la controversatele raporturi dintre scriitorii români postbelici şi puterea comunistă. După ce trece în revistă evenimentele politice, sociale sau culturale care au însoţit impunerea în România a realismului socialist, autorul inventariază romanele epocii sub forma unor fişe de dicţionar. Le prezintă rezumativ neutru, fără incriminări sau aprecieri explicite, menţionând şi fragmentele apărute în reviste, ediţiile, traducerile, premiile şi referinţele critice. Relaţia epică (1998), adunând unele dintre studiile mai vechi ale autorului, tratează aportul creativităţii şi al imaginarului la configurarea fenomenului artistic în diferite momente ale istoriei literaturii române. I. se opreşte mai cu seamă asupra receptării cărţilor populare, refăcute permanent de cititor în momentul lecturii cu voce tare, ca şi asupra ilustrării, desprinsă de litera textului, a manuscriselor cu elemente care reflectă realitatea familiară desenatorilor. Criticul analizează de asemenea limba ezoterică folosită, spre a încifra înţelesuri, de Dimitrie Cantemir, cărturar-artist interesat de ermetism şi ocultism, contestă existenţa în Ţiganiada a unui plan autentic miraculos, care ar fi incompatibil cu gândirea deistă a lui Budai-Deleanu, subliniind gratuitatea comică a poemului, evidenţiază modelul de umanitate patriarhal-eternă propus de Duiliu Zamfirescu sau cercetează funcţia epică a amintirii şi relaţia acesteia cu imaginaţia în proza sadoveniană a târgurilor de provincie. Ca poet, I. reuneşte în volumul Scrie cum vrei (1984) poeme în vers alb (cicjul Lac dublu) sau de factură clasică (ciclul Ochiul din ochi), în care cultura filtrează contactul cu lumea. El îşi exprimă livresc iubirea sau bucuria hedonistă a existenţei în natură. Ecouri din opera lui Mihai Eminescu sau a lui Ion Barbu, a lui Ioan Alexandru sau a poeţilor din Cercul Literar de la Sibiu se lasă descifrate mai cu seamă în poemele cu structură clasică de baladă sau rondel. Autorul evită constant metafora şi caută programatic un limbaj simplu şi direct, care să exprime legătura nemijlocită cu obiectele denumite, fără a reuşi totuşi să se desprindă de discursivitate: sub titlul revoluţionar al cărţii, care militează pentru o scriere eliberată de constrângeri formale, se ascunde mai degrabă o poezie tradiţională.
SCRIERI: Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982; Scrie cum vrei, Cluj-Napoca, 1984; Romanul „obsedantului deceniu" (1945-1964). O radiografie alfabetică, Cluj-Napoca, 1995; Relaţia epică, Cluj-Napoca, 1998; Baroc şi manierism, Piteşti, 2000; Primul Occident, Piteşti-Bucureşti, 2001; Structuri şi forme literare, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Sultana Craia, „Barocul literar românesc", LCF, 1982, 33; Mircea Muthu, Avatarurile barocului, TR, 1982, 44; Traian Vedinaş, „Barocul literar românesc", ST, 1982,10; Paul Cornea şi Edgar Papu, în dezbatere: barocul literar românesc, MS, 1983, 3; St. Melancu, Cărţi de poezie, ST, 1984, 7; Vasile Sav, „Scrie cum vrei", TR, 1984, 37; Al. Piru, Literatura română şi barocul, FLC, 1984,40; Romul Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, III, Bucureşti, 1985,85-86; Manolescu, Istoria, 1,136-137; Tudor Dumitru Savu, Obsedanta exactitate, TR, 1996, 11; Dan Mănucă, Insectarul realismului socialist, CL, 1996,3; Andrei Grigor, O radiografie alfabetică?, CC, 1996,8; Radu Ciobanu, Arhipelagul bolnav, „Cuvântul liber", 1996, 1619; Doina Cetea, „Romanul «obsedantului deceniu»", „Adevărul de Cluj", 1996,1593; Poantă, Dicţ. poeţi, 108-109; Doru Burlacu, „Relaţia epică", VTRA, 2000,10-11.	'	'	AC.
ISTRATI, Ion (19.1.1921, Hudeşti,j. Botoşani - 25.1.1977, Iaşi), prozator. A urmat liceul din Dorohoi, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Drept din Iaşi, absolvind-o pe cea din urmă. După ce s-a dedicat carierei literare, a obţinut şi diploma Facultăţii de Filologie. Debutează în anul
1947,	la revista „Flacăra", cu povestirea Vin braşovenii. Publică la cotidiane din Iaşi, Bucureşti, Suceava, Botoşani şi semnează numeroase recenzii şi articole pe teme culturale în „Steaua", „Scânteia", „laşul nou", „Contemporanul", „Cronica". Dar activitatea de publicist este legată în primul rând de „laşul literar", revista la care a scris cu regularitate. Prima carte, Bostanii, îi apare în 1950 şi este urmată de un număr mare de volume, cuprinzând proză, poezii, piese de teatru, printre care Grâu înfrăţit (1950), Balada Bicazului (1951), Trandafir de la Moldova (1952), Macazul (1955), Din neagra ţărănie (1957), Tinereţe fără tinereţe (1959), Milionarii (1960), La fântâna cu găleată (1962), Satul fără ţărani (1974), Păsări călătoare (1975).
Programatic, I. tinde să realizeze o frescă a vieţii ţăranului din Moldova în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Datorită valorificării literare a unui grai popular foarte bogat, adeseori cel care a scris Trandafir de la Moldova a fost considerat ca făcând parte dintr-o galerie de autori inaugurată de Ion Neculce şi continuată de Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. Limbajul este într-adevăr principalul instrument al tehnicii sale narative, dar I. nu are cum să se ridice la nivelul predecesorilor. Paginile sale sunt epigonice, sărace, năpădite de clişee, mai ales atunci când încearcă să construiască un portret în stil realist sau când intenţionează să recompună o stare de spirit. Mai mult, autor din anii '50, el falsifică de fapt realitatea sub presiunea ideologiei pe care se simţea obligat să o ilustreze. Astfel, în majoritatea romanelor lui ţăranii participă cu entuziasm la procesul colectivizării, iar aceia care într-o primă fază se arată sceptici cu privire la noua orânduire sunt aduşi pe calea cea bună de activiştii de partid care funcţionează pentru colectivitate ca nişte repere morale. Conflictul schematic şi deformator, prezentarea maniheistă a unor situaţii fac
Istrati
Dicţionarul general al literaturii române 688
ca orice text confecţionat în felul acesta să devină previzibil, mai ales atunci când semnificaţia unor episoade este ostentativ semnalată de narator. Cum unele scene se regăsesc în mai multe romane, impresia de artificialitate a ansamblului şi de precaritate a invenţiei epice se instalează temeinic. Declarat autobiografic, romanul Din neagra ţârânie este totuşi mai bine realizat, întrunind în egală măsură calităţile şi defectele scrierilor lui I. Funcţionează adecvat, în acest caz, memoria afectivă, prin intermediul căreia pare că ia fiinţă o lume. Autenticitatea se revendică dintr-un fel special de a fi al percepţiei infantile, bazat pe o înregistrare fragmentară, dar care se dovedeşte coerentă în cele din urmă. Naratorul are ambiţia reconstituirii, detaliul prilejuindu-i un comentariu amplificat, uneori în defavoarea filonului epic principal, ştie şi îi place să povestească cu umor, să-şi folosească ingeniozitatea expresivă.
SCRIERI: Bostanii Bucureşti, 1950; Grâu înfrăţit, Bucureşti, 1950; Oameni de nădejde, Bucureşti, 1951; La noi pe Hălăuca, Bucureşti, 1951; Bucurie, Bucureşti, 1951; Balada Bicazului, Bucureşti, 1951; Preşedintele, Iaşi, 1952; Oul năzdrăvan, Bucureşti, 1952; Trandafir de la Moldova, Iaşi, 1952; Străvechiul Iaşi întinereşte, Bucureşti, 1953; Venea de la Moscova, Bucureşti, 1953; Căruţa cu cai, Bucureşti, 1953; Macazul, Bucureşti, 1955; Din neagra ţărănie, Bucureşti, 1957; ed. (Lumea lumilor mele), Bucureşti, 1969; laşul nostru, Iaşi, 1957; Prin ţara Moldovei, Bucureşti, 1958; Cu dragă inimă, Bucureşti, 1959; Tinereţe jură tinereţe, Bucureşti, 1959; Milionarii, Bucureşti, 1960; Itinerar sentimental, Iaşi, 1960; La fântâna cu găleată, Bucureşti, 1962; Poveştile Ilenei, Bucureşti, 1967; Fanteziile Ilenei, Bucureşti, 1973; Satul fară ţărani, Bucureşti, 1974; Păsări călătoare, Bucureşti, 1975; Jurnal strict confidenţial, îngr. şi pref. Georgeta Istrate, Iaşi, 1982.
Repere bibliografice: Paul Georgescu, „Trandafir de la Moldova", CNT, 1953,5; G. Mărgărit, Ion Istrati, memorialist, IL, 1958,3; D. Micu, Romanul românesc contemporan (1944-1959), Bucureşti, 1959,198-201',: Lucian Dumbravă, însemnări despre proza lui Ion Istrati, IL, 1960, 9; Sorin Alexandrescu, Ion Istrati, LCF, 1964,15; Nicolae Creţu, Ion Istrati, IL, 1968, 4; Liviu Leonte, Originalitatea povestirii, IL, 1969,12; Popa, Dicţ. lit. (1971), 305-306; N. Barbu, Comedia ţărănească, CRC, 1973,3; Petru Poantă, „Satul fără ţărani", ST, 1974,11; Voicu Bugariu, O parodie involuntară, LCF, 1975,2; Val Condurache, „Păsări călătoare", CL, 1975, 6; Andi Andrieş, Bădia Nică, CRC, 1977,5; Const. Ciopraga, Exodul prozatorului Ion Istrati, CRC, 1977, 5; Maftei, Personalităţi, III, 168-171; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 237-238.	Ş.A.
ISTRATI, Nicolae (1818 — 1.XI.1861, Fălticeni), poet, prozator şi publicist. Fiu al unei contese poloneze, Ecaterina (n. Ilski) şi al paharnicului Gavril Istrati, I. se trage dintr-o familie de boieri de viţă veche, din care se şi ridicase domnitorul Eustratie Dabija. Rămas orfan, nu are parte de o instrucţie sistematică, dar, cu ambiţia ce îl caracterizează, el îşi însuşeşte o bună cultură. Intrând devreme în administraţie, unde îndeplineşte diferite funcţii, sub domnia lui Mihail Sturdza e făcut căminar. Se vede apoi numit preşedinte al Judecătoriei din Iaşi, iar după 1848 primeşte rangul de spătar, fiind şi membru al Divanului Apelativ. Tot în această vreme i se acordă rangul de postelnic. Spirit agitat şi revendicativ, îşi manifestă însă de câteva ori nemulţumirea. La 1846, amestecat în mişcarea subversivă a Asociaţiei Patriotice, este arestat. împărtăşea, pe atunci, idealurile camarazilor de generaţie şi, de altfel, a luat parte la revoluţia de
la 1848. De pe acum şi mai ales de prin 1856, cu I. se petrece o neaşteptată metamorfoză. El devine un „stegar" al partidei separatiste, antiunionismul său, din ce în ce mai îndârjit (argumentat în broşura Despre cvestia zilei în Moldova, 1856), luând forme acute. Ministru al Cultelor (1853), a mai fost şef al Departamentului Lucrărilor Publice. Contribuie, în aceşti ani, la înfiinţarea unei şcoli de fete (1855), prima de acest fel în mediul sătesc; avea să întocmească şi o carte de lectură pentru elevii de la sate (Amicul copiilor, 1860). Apreciat de caimacamul Nicolae Vogoride, se pare că s-a implicat în falsificarea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc. Intrat în Adunarea Electivă a Moldovei (1858), ajunge să-şi pună candidatura la tron. După înfăptuirea Unirii, I., de mult impopular şi devenit indezirabil în viaţa publică, se retrage la moşia lui de la Rotopăneşti (judeţul Suceava). Avea, la conacul unde trăia ca un adevărat senior, o vastă bibliotecă şi, într-una din încăpătoarele odăi, amenajase o sală de teatru, unde trupa sa de entuziaşti actori diletanţi dă spectacole. în 1860 iniţiază aici şi un mic conservator de muzică şi declamaţie, cu profesori din Iaşi. în diferite broşuri I. nu ezită să-şi expună punctul de vedere în chestiuni diverse (Despre puterea legislativă şi privilegiile Principatelor Române, 1856, Despre alegători şi despre deputaţi, 1858, Chestia mănăstirilor închinate din Moldova, 1860, ş.a.). Interesul său precumpănitor e însă pentru tot ce ţine de istorie, mărturie stând articolele din „Albina românească", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (unde i se tipăreşte colecţia de documente vechi din istoria Moldovei), „Gazeta de Moldavia", calendarele lui Gh. Asachi. S-a stins prematur, după câteva luni de suferinţă. O legendă a familiei (un fiu al lui I. este magistratul Titus Istrati, membru al Junimii, iar un nepot — cântăreţul de operă Edgar Istratty) susţine că ar fi fost otrăvit.
Şi-a publicat poeziile în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" şi în almanahurile lui Asachi îndeosebi, dar şi în „Propăşirea", „Albina românească", „România literară", „Steaua Dunării". A mai folosit semnătura Nicolai Iestrate, a recurs la iniţiale sau, cum s-a întâmplat cu prozele din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", la una sau două cruciuliţe; un pseudonim, curios improvizat, este Narrateur Identique. Nota socială şi aceea patriotică domină lirica lui I., însufleţit de imaginea trecutelor vremi de mărire şi întristat în faţa decadenţei prezentului. A scris şi fabule, dar mai izbutite sunt satirele (din ciclurile „scene din iad" şi „scene din lume"), în care viziunea alegorică şi cu o tentă pamfletară e în fond pesimistă, trădând un spirit mai degrabă sceptic. De altfel, a tradus şi maxime ale lui La Rochefoucauld (1855). Stihurile erotice, legate încă de gesticulaţia neoanacreontică (lacrimi şi suspine, „delirul de amor", durerea despărţirii), au accente meditative care par să vină din elegiile lui Lamartine. A debutat în proză cu un eseu intitulat Moarte („Albina românească", 1841), poate o traducere, în care dispoziţia cogitativă e străbătută de reflexe romantice (despre nestatornicia soartei, despre oameni — „năluci trecătoare"). într-un alt eseu, în forma unei povestiri cu tâlc, Nici o faptă fără plată sau Filosofia unui nefilosof, idealismul mistic (credinţa în providenţa care repară orice strâmbătate) se asociază cu intuiţia legăturii inextricabile între fenomene. între
689 Dicţionarul general al literaturii române
Istrati
apostrofa vehementă la adresa deziluzionantei clipe de faţă şi rugăciunea fierbinte pentru patria atât de mândră odinioară, o Meditaţie pe ruinile cetăţuei Neamţul mizează pe şocul unor contraste. Poemul alegoric Suspinele unei matroane. Scoase din pugilatul unui june eremit a fost atribuit de unii cercetători lui Alecu Russo, date fiind consonanţele surprinzătoare cu Cântarea României (cadenţa asemănătoare, un stil nu foarte diferit al invocaţiei şi al deznădejdii). O lectură febrilă a lui Lamennais vădeşte povestirea Suspinul săracilor, cu notele ei de compasiune şi de revoltă. Alte scrieri în proză au o factură anecdotică, uneori satirică, de obicei cu o tendinţă moralizatoare. O romanţioasă „nuvelă originală" ambiţionează să fieAgripina (apărută în volum în 1847), în timp ce Limba şi portul este un comentariu filologic ce recomandă evitarea exceselor de orice soi. In versuri, Corespondenţie între doi amorezi sau Limba românească la anii 1832 şi 1822 ia în râs anumite jargoane (jargonul administrativ împestriţat cu termeni ruseşti, exprimarea înţesată de vocabule neogreceşti). Ca autor dramatic, I. nu-şi uită preocupările lingvistice. în „farsa filologică" Babilonia românească (1860), el atacă, într-o şarjă groasă, limbajul împestriţat de grecisme şi slavo-nisme, italienismul heliadist, „ciunismul", ortografia nouă cu alfabet latin, franţuzismul. Având meritul întâietăţii în dramaturgia românească de inspiraţie istorică, piesa Mihul. O trăsătură din rezbelul lui Ştefan cel Mare cu Matei Coruin, regele Ungariei (1850) încearcă să îmbine o intrigă amoroasă şi un conflict războinic. Momentele de exaltare romantică alternează cu pasaje reflexive, în care personajele, contemplând ruinele sau peisajul deprimant al unui ţintirim, cugetă la nestatornicia soartei, la deşertăciunea celor omeneşti. O polemică s-a declanşat în jurul versurilor albe în care a fost scrisă drama.
SCRIERI: Agripina, Braşov, 1847; Mihul. O trăsătură din rezbelul lui Ştefan cel Mare cu Matei Coruin, regele Ungariei, Iaşi, 1850; Babilonia românească, Iaşi, 1860; ed. 2, îngr. şi pref. N. lorga, Vălenii de Munte, 1908. Traduceri: Edgar Quinet, Românii Principatelor Dunărene, Iaşi, 1856.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, 1,196-199; lorga, Ist. lit. XIX, II, 217,254-256, III, 98,118,186,232; Burada, Ist. teatr., II, 69-71,178-180; Artur Gorovei, Biblioteca de la Rotopăneşti a lui Neculai Istrati, Bucureşti, 1940; Al.Dima, Alecu Russo, Bucureşti, 1957, 204-206; G. Călinescu, Material documentar, RITL, 1961,1; Cornea, Studii, 321-353; Ist. lit, II, 581-583; Brădăţeanu, Drama, 53-56; Dicţ. lit. 1900,465-467; Satco-Pânzar, Dicţionar, 108-109.	F.F.
ISTRATI, Panait (10.VIII.1884, Brăila - 16.IV.1935, Bucureşti), prozator. Este fiul nelegitim al Joiţei Istrate, spălătoreasă, şi al contrabandistului grec Gherasim (Gheorghios) Valsamis, originar din insula Kefalonia; a fost declarat la naştere cu prenumele Gherasim. Până în 1889 îşi petrece copilăria la Baldovineşti, lângă Brăila, în casa bunicii Nedelea şi sub îngrijirea unchilor Anghel şi Dumitru, pe care îi va evoca în povestirile Moş Anghel şi O noapte în bălţi. în 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează definitiv şcoala. în toamna aceluiaşi an intră „la stăpân", ca băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir Leonida. Aici
leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar grec, „căpitanul" Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. învaţă de la acesta greceşte şi primeşte în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, care devine pentru I. o adevărată „carte sfântă", fundamentală pentru instruirea lui ca autodidact. Citeşte cu pasiune. în februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o fabrică de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici Kazanski, pe care îl va evoca în povestirile sale. în 1901 pleacă la Giurgiu, muncind aici ca hamal în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis, şi acesta devenind personaj în literatura lui I. Se întoarce la Brăila şi începe să practice meseria de zugrav. în 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent într-un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în romanul Biroul de plasare. în ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de solidaritate cu revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi condamnat, dar cu suspendarea pedepsei. întors la Bucureşti, ia contact cu mişcarea socialistă. Debutează cu articolul Regina-Hotel în „România muncitoare" (38/1906). în decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îm-barcându-se clandestin, la Constanţa, pe vaporul „împăratul Traian". Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la începutul anului 1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în
1884
1885 1891-
1897
1898
1900
1901
1904
1905
1906
1907
1908
1909
1910
VIAŢA
august 10 Se naşte la Brăila Panait Istrati, ca fiu nelegitim al Joiţei Istrate, spălătoreasă, şi al lui Gherasim (Gheorghios) Valsamis, contrabandist grec. Copilul este înscris în actul de naştere cu prenumele Gherasim.
Bolnav de tuberculoză, Gherasim Valsamis se înapoiază în Grecia, unde va şi muri.
■1892 Este înscris în clasa întâi la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne repetent de două ori.
Termină patru clase primare.
Intră băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir Leonida.
Se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola.
Intră ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei.
Practică diverse meserii, la o pescărie, la o fabrică de frânghii etc.
Pleacă la Giurgiu, muncind ca hamal la descărcatul vagoanelor în port.
întorcându-se la Brăila, lucrează ca zugrav.
Pleacă la Bucureşti, angajându-se ca agent la un birou de plasare.
Va fi apoi „fecior de casă", „gargon" la Hotelul English şi servitor la un spital.
ianuarie Participă la o manifestaţie de solidaritate cu revoluţia rusă.
Este arestat şi trimis apoi la Brăila, judecat şi condamnat, dar i se suspendă pedeapsa.
Revine la Bucureşti şi ia contact cu mişcarea socialistă, decembrie îşi începe peregrinarea prin lume, ajungând la Alexandria, în Egipt.
Se duce la Pireu, de unde încearcă să ajungă în Franţa, dar este debarcat la Napoli.
Se întoarce la Alexandria, pleacă la Port Said, ajunge la Damasc, unde lucrează ca pictor de firme.
Se întoarce la Brăila şi lucrează ca portar de noapte la un hotel, decembrie Pleacă din nou spre Egipt.
Revine în ţară.
octombrie la parte la o manifestaţie de protest a socialiştilor, este arestat, judecat şi achitat.
februarie Este unul dintre cei patru secretari ai Congresului de reconstituire a Partidului Social Democrat din România.
OPERA
noiembrie Debutează cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrate, în „România muncitoare".
Are o intensă activitate publicistică la „România muncitoare".
Colaborează cu articole la „Adevărul" şi „Dimineaţa", publicaţii conduse de C. Miile.
decembrie 23 Publică prima sa scriere în proză, schiţa Mântuitorul. O amintire de la Crăciun, în revista „România muncitoare".
1911	noiembrie	Apar primele simptome ale tuberculozei. Se
internează în Sanatoriul Filaret din Bucureşti.
1912
1913
1914
1915
1916
1917
1919
1920
1921
1922
1923
ianuarie Pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea, vara Se reîntoarce în ţară.
Participă la Congresul al ll-lea al Partidului Social Democrat din România şi la al IV-lea al Uniunii Sindicatelor.
Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă şi lucrează ca redactor la „România muncitoare".
Ajunge iarăşi la Cairo.
august Revenit la Bucureşti, îşi reia activitatea în mişcarea socialistă.
decembrie Pleacă pentru prima dată la Paris, unde lucrează ca zugrav.
martie Se înapoiază în România, întemeiază la Brăila o asociaţie a zugravilor.
mai Se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu, văduva lui Ştefan Gheorghiu (căsătoria va dura până în 1921).
aprilie Soseşte la Leysin, în Elveţia, unde stă patru luni izolat,
îngrijindu-şi sănătatea.
învaţă limba franceză cu ajutorul dicţionarului.
Munceşte ca zugrav, servitor, zilier la terasamente, tractorist.
Pleacă la Lausanne, unde face tot felul de munci manuale.
ianuarie Este internat de Crucea Roşie Americană la Sanatoriul Sylvanne-sur- Lausanne.
Se împrieteneşte cu ziaristul Josue Jehouda, care îl îndeamnă să citească scrierile lui Romain Rolland. aprilie 21 îi moare, la Brăila, mama.
octombrie După un timp petrecut la Paris, unde lucrează ca zugrav, ajunge la Nisa.
îşi asigură existenţa muncind la ambalarea cărţilor într-o librărie sau vânzând ochelari pe stradă.
ianuarie 3 încearcă să se sinucidă în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici. Este internat la Spitalul Saint-Roch şi salvat. Asupra sa se găseşte o scrisoare către Romain Rolland, compusă încă din 1919, pe care ziarul „L’Humanite" o trimite scriitorului francez.
martie 15 Romain Rolland îi răspunde îndemnându-l să scrie.
Se retrage în localitatea Hautil-sur-Triel, lângă Paris, octombrie Se întâlneşte pentru prima dată cu Romain Rolland, la Villeneuve.
Lucrează din nou ca zugrav la Paris.
Articolul Tolstoîsme ou bolchevisme?\\ apare în „La Feuille" din Geneva, unde va mai publica şi alte articole.
martie 27 în „L’Humanite dimanche" îi este publicată prima schiţă în limba franceză, Nicolaî Tziganou.
îi trimite lui Romain Rolland un manuscris de peste patru sute de pagini.
august 15-septembrie 15 Apare Kyra Kyralina în revista „Europe", cu o prefaţă a lui Romain Rolland intitulată Un Gorki balcanic.
1924
Se căsătoreşte, la Paris, cu Anna Munsch, croitoreasă.
februarie 15 Publică povestirea Oncle Anghel în revista „Europe", martie 1 în „La Revue europeenne" este tipărită povestirea Codine.
1924
1925
1926
1927
1928
1929
1930
1931
1932
1933
septembrie-octombrie Reîntors în ţară, este urmărit pas cu pas de Siguranţă.
Se internează în sanatoriul din Montana-sur-Sierre, în Elveţia.
octombrie 20 Soseşte la Moscova, invitat să participe la cea de a X-a aniversare a Revoluţiei din Octombrie.
Timp de şaisprezece luni vizitează URSS, rămânând decepţionat şi revoltat de realităţile văzute sub dictatura stalinistă. Se împrieteneşte cu Nikos Kazantzakis, şi el invitat în URSS.
februarie 15 Se întoarce la Paris.
august-octombrie Se află din nou în ţară, unde, ca ziarist, face o anchetă legată de greva minerilor de la Lupeni.
Divorţează de Anna Munsch.
aprilie Se căsătoreşte cu Margareta Izescu, studentă la Universitatea din Bucureşti.
iunie Se internează din nou la Sanatoriul Filaret din Bucureşti. Se retrage apoi la Mănăstirea Neamţ, pentru îngrijirea sănătăţii.
Se instalează la Bucureşti.
iulie-septembrie Călătoreşte în Olanda şi în Franţa.
iunie-octombrie în „Adevărul literar şi artistic" apar povestirile Pescuitorul de bureţi, scrisă direct în limba română, Moş Anghel (fragmente) şi Sotir, dar şi câteva confesiuni şi articole.
Kyra Kyralina apare la Editura Rieder din Paris, în colecţia „Prozatori francezi contemporani".
Scrie în revistele „Clarte", „Europe", trimite corespondenţe la „Rampa" şi „Facla".
La Bucureşti iese de sub tipar Trecut şi viitor, prima sa carte în limba română, urmată de Moş Anghel, volum tradus de el însuşi în limba maternă.
La Paris i se publică primul volum, Presentation des haîdoucs, din seria Les Haîdoucs.
Povestirea Une mit dans Ies marais este publicată în „La Nouvelle revue frangaise".
Colaborează cu evocarea Les Trois phases de mon Romain Rolland la volumul omagial Liber amicorum Romain Rolland. La Paris i se publică volumul Codine.
Povestirea Nerrantsoula apare în revista „Europe", alte povestiri fiind publicate în „La Revue europeenne", „L’Humanite", „Cahiers du Sud".
Sunt editate volumele Adolescence d’Adrien Zograffi (Mikhaîl), La Familie Perlmutter (în colaborare cu Josue Jehouda), Isaac, le tresseur de fii de fer şi Le Refrain de la fosse (Nerrantsoula).
îi apar volumele Les Chardons du Baragan şi Mes departs.
iulie 15 Publică Le Pecheur d’epongesm revista „Europe", octombrie îi apare volumul Vers l’autre flamme, care cuprinde impresiile vizitei făcute în URSS.
Publică în „Europe", „Les Nouvelles litteraires", trimite confesiuni la „Bilete de papagal" şi „Ancheta".
La Paris i se tipăresc volumele Le Pecheur d’eponges şi Pour avoir aime la terre, iar la Bucureşti, Haiducii, în traducerea lui l. Neagu-Negulescu.
ianuarie 15 I se publică Tsatsa Minnka în revista „Europe", povestirea fiind editată tot acum în volum la Paris şi în traducerea autorului la Bucureşti.
Romanul La Maison Thuringer este publicat în „La Revue de Paris".
Romanul Le Bureau de placement apare în revista „Europe", les de sub tipar la Paris romanul La Maison Thuringer şi volumul de proză Le Bureau de placement
în ţară cărţile îi apar în traducere proprie sau în versiunea altor traducători.
1934	februarie	Este	ales	membru	în	Societe	des	Gens	de	Lettres
de France.
1935	aprilie	16	Panait	Istrati	se	stinge	din	viaţă	la	Bucureşti.
Este înmormântat în cimitirul Bellu.
Colaborează la „Lumea - bazar", „Ancheta", „Viaţa românească", „Pământul", „Facla", „Cruciada românismului", „Credinţa" ş.a. La Paris i se editează primul volum, Lever du soleil, din ciclul Mediterrannee (al doilea, Coucherdu soleil, apare în 1935).
martie 21 în urma atacului din articolul Le Haîdouk de la Sigurantza, semnat de Henri Barbusse în ziarul „Le Monde", publică în „Cruciada românismului" articolul Obiectivitatea presei independente comuniste.
Franţa, îmbarcându-se iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este prins şi debarcat la Napoli, unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la Alexandria, cu vaporul poştal „Direttissimo", episod reconstituit într-o povestire. Ajungând la Damasc, îşi asigură existenţa ca pictor de firme. în primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. în octombrie pleacă din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie cu Bacâr, un limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era grav bolnavă, vine la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând să desfăşoare o bogată activitate publicistică în „România muncitoare", la care colaborează câţiva ani. în octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei de a i se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. în aceste împrejurări, alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la Văcăreşti. La proces, în apărarea lor au pledat N. Fleva, C. Miile, Radu D. Rosetti, N.D. Cocea şi s-a obţinut achitarea. în februarie 1910, la Congresul de reconstituire a Partidului Social Democrat din România, I. este ales unul dintre cei patru secretari. în „România muncitoare" (83/1910) publică prima sa scriere în proză, schiţa Mântuitorul (amintire de la un Crăciun), semnată Istrian. în noiembrie 1911, când apar primele simptome ale tuberculozei, se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti. în ianuarie 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea, dar, îndurând iarăşi o cumplită mizerie, se întoarce în ţară. Participă la Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi cel de-al IV-lea al Uniunii Sindicatelor. Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă, lucrând totodată ca redactor la „România muncitoare". în decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde I. îşi va scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca zugrav şi trimite corespondenţe pentru „România muncitoare". în martie 1914, aflând că a murit militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu, revine în ţară. In mai 1915 se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (n. Maltus), văduva lui Ştefan Gheorghiu, de care se desparte în 1921; se va recăsători la Paris cu croitoreasa Anna Munsch şi apoi cu studenta Margareta Izescu. La începutul anului 1916 boala agravându-i-se, se hotărăşte să plece în Elveţia. în aprilie soseşte în staţiunea Leysin, unde timp de patru luni stă izolat pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu pasiune şi se străduieşte să înveţe limba franceză cu ajutorul
dicţionarului. Apoi munceşte ca zugrav, servitor, zilier la tera-samente, tractorist. în primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de munci manuale. în ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda, care va juca un rol esenţial în viaţa lui I. Acesta îl îndeamnă să citească scrierile lui Romain Rolland. Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează muncitor la garajul firmei Peugeot. La 21 aprilie 1919 mama sa moare la Brăila. Prăbuşit, I. se redresează citind ce i se recomandase: „Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul." Aflând din „La Tribune de Geneve" că „celebrul scriitor Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken", I. îi scrie de îndată o lungă scrisoare-confesiune, datată 20 august 1919, cu acest început: „Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania". Iar în încheiere îl implora: „Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva." După patru zile, Hotelul „Victoria" din Interlaken îi returnează scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă". în martie 19201. părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde lucrează ca zugrav. în octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să ambaleze cărţi sau vânzând ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai găseşte de lucru şi trăieşte în condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie confesiunea Ultime cuvinte şi o încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea către Romain Rolland. La 3 ianuarie face o tentativă de sinucidere în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici, şi este internat la Spitalul Saint-Roch. Poliţia descoperă în hainele lui misiva către scriitorul francez şi o trimite ziarului „L'Humanite". La începutul lunii martie Fernand Despres, redactor la ziar, transmite scrisoarea celui căruia îi era adresată, relevând primul că „acest Istrati are o sensibilitate profundă" şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki [...]. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de înflăcărare şi deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi din câte s-au scris până acum." La 15 martie Romain Rolland îi trimite prima epistolă, îndemnându-1 să-şi scrie opera. Ieşit din spital, devine fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. La începutul anului 1922 se retrage la Hautil-sur-Triel, lângă Paris, şi termină primul manuscris, însumând peste patru sute de pagini şi cuprinzând Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi Mikhaiî, pe care i-1 expediază lui Romain Rolland. în decembrie termină de
Istrati
Dicţionarul general al literaturii române 694
scris Kyra Kyralina şi Stavro, pe care le trimite de asemenea celui care îl încurajase să scrie. Acesta îi răspunde de îndată: „Dragă prietene, nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund. Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Kyra Kyralina, în toiul nopţii. Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă. Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi — nici eu, nici oricare altul — care să fie capabil s-o scrie." în numerele din 15 august şi 15 septembrie 1923 ale revistei „Europe", apare Kyra Kyralina, cu prefaţa lui Romain Rolland, intitulată Un Gorki balcanic. în numărul din 15 februarie 1924 al aceleiaşi reviste, se publică povestirea Oncle Anghel, iar la 1 martie, în „La Revue europeenne", povestirea Godine. în 1924 apare în volum Kyra Kyralina şi tot atunci, Oncle Anghel. în 1925, la Bucureşti, se tipăreşte Trecut şi viitor, prima carte a lui I. în limba română, urmată de Moş Anghel, volum tradus de el însuşi în limba maternă. în septembrie, întorcându-se în ţară, I. se simte urmărit continuu de agenţii Poliţiei şi ai Siguranţei Generale. La Paris i se editează prima parte din Les Haîdoucs (1925), iar mai târziu povestirea Nerrantsoula e publicată în „Europe" (15 februarie-15 aprilie 1927). în calitatea sa de vicepreşedinte al Asociaţiei „Les Amis de T URSS" din Franţa, este invitat să participe la cea de a X-a aniversare a Revoluţiei din Octombrie. Sosind la Moscova la 20 octombrie 1927, vizitează URSS timp de şaisprezece luni şi suferă un şoc de revoltă şi decepţie în faţa realităţilor patronate de puterea bolşevică. La 15 februarie 1929 revine la Paris, unde în toamnă îşi publică, în volumul Vers Vautreflamme, impresiile şi constatările. în 1932, aflat din nou în ţară, se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti, apoi se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde va sta până în februarie 1933. în cele din urmă, în ianuarie 1934 se stabileşte la Bucureşti. în februarie 1935, în ziarul „Le Monde" din Paris, Henri Barbusse plasează un articol injurios la adresa lui I., intitulat Le Haidouk de la Sigurantza, căruia scriitorul român îi răspunde prin articolul Obiectivitatea presei independente comuniste, apărut în „Cruciada românismului", cu puţin timp înainte de a se stinge din viaţă: „Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârşeşte prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârşeşte prin a-1 tâmpi de moarte. Cazul din urmă e şi al lui Henri Barbusse." Limpezirea „cazului Istrati" avea să se facă mult mai târziu, după publicarea de către Al. Oprea (în „Manuscrip-tum", 3/1974) a dosarului de la Siguranţă al lui I. Documentele au fost traduse în limba franceză de Alexandru Talex şi publicate în „Les Cahiers Panait Istrati" (3/1976,7/1977). Ca urmare, în ziarul ,,L' Humanite" din 21 aprilie 1978 va fi inserat articolul Sur le nouveau Gorki balcanic de Claude Prevost, care respinge incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria lui I.
Ca scriitor, I. a avut un destin prea puţin fericit. Datorită faptului că şi-a compus o mare parte a operei în limba franceză, a fost considerat în Franţa scriitor român, iar în România, scriitor „francez", neaflându-şi locul, mult timp, în nici una din cele două istorii literare. în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu nu-i acorda multă atenţie, deşi în 1928, într-un articol din „Viaţa literară", nota despre povestirile lui: „Totul este limpede, totul este simplu, totul este nud în aceste
povestiri şi totuşi totul este grav şi adânc, totul are accentul serios al destinului şi freamătul eternei nelinişti umane", povestirile constituind „o epopee modernă în chip de povestire orală poporană". Iar Octav Şuluţiu, în „Vremea" din 1931, afirma că „Panait Istrati nu poate fi revendicat nici de spiritul francez, nici de spiritul românesc", categorisindu-1 drept „oriental". De multe ori, autorul Chir ei Chir alina a fost privit ca o curiozitate, ca un exponent al senzaţionalului excentric, etichetat drept „vagabond intercontinental", „haimana internaţională", „cavaler rătăcitor." în I. se vedea numai „cazul" ieşit din comun al unui salahor din portul Brăila, care, după lungi peregrinări prin Orient şi Occident, ajunge deodată scriitor de renume. Au fost însă şi mari scriitori şi critici literari, ca Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, care au afirmat, chiar de la apariţia primelor scrieri ale lui I. în limba franceză, că acestea aparţin creativităţii şi spiritualităţii româneşti. în repetate rânduri scriitorul însuşi a spus că vrea să fie considerat fiu al poporului din care s-a ridicat. într-o Scrisoare către cititorii din România, publicată în „Adevărul literar şi artistic" din 13 iulie 1924, declara: „Eu întind o mână de bun amic tuturor care m-au cunoscut, ca şi acelora care vor să mă cunoască. Lumea întreagă e demnă de iubit. Dar tot mai cu drag mă plec spre cutare faţă de prieten care mă citeşte plângând, la Brăila." într-o altă scrisoare, trimisă în aprilie 1925 Editurii Renaşterea din Bucureşti, spunea:
695 Dicţionarul general al literaturii române
Istrati
„Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept, ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească." Opera lui I., aproape în întregime autobiografică, alcătuită din ciclurile Povestirile lui Adrian Zograffi, Copilăria lui Adrian Zograffi, Adolescenţa lui Adrian Zograffi şi Viaţa lui Adrian Zograffi (personajul fiind un alter ego al scriitorului), este străbătută de o energie vibrantă, de vitalism, făcând elogiul dragostei faţă de om, al prieteniei, al trăirii intense. I. nu a scris pentru a se delecta, ci pentru că însăşi experienţa sa de viaţă l-a împins să facă asta: „In clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic; nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi; ochii scrutători ai tovarăşilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Viaţa pentru ei a fost năpraznică." Pentru oamenii din povestirile lui, viaţa este, într-adevăr, o luptă aprigă. Fiecare dintre ei năzuieşte pătimaş spre o altfel de existenţă. Nici unul nu poate
admite să rămână captiv într-un orizont îngust, limitat, nu poate suporta constrângerile, prejudecăţile şi convenţiile sociale arbitrare. Unii vor să trăiască aşa cum îi îndeamnă sângele lor aprins, clocotitor, să simtă voluptatea patimilor care îi stăpânesc. înţelegând să-şi trăiască viaţa aşa cum le porunceşte firea, sunt totuşi departe de a fi uşuratici, deşănţaţi, perverşi şi decăzuţi moral. Dimpotrivă, sub aparenta lor dezordine morală se ascunde o candoare ultragiată de împrejurări nefaste. Sunt sinceri, sunt capabili de afectivitate intensă, se socotesc îndreptăţiţi să trăiască după îndemnurile lăuntrice, cuprinşi cum sunt de o „inocentă şi sfântă imoralitate" (G. Călinescu). Chira Chiralina istoriseşte destinul tragic al unor fiinţe care au dorit să spargă normele şi convenţiile sociale, să scape de îngustimea şi meschinăria unei existenţe banale şi să trăiască după porunca inimilor lor pătimaşe. Mama Chirei ispăşeşte din greu voluptatea pasiunii. Fiică a unui hotelier bogat din Brăila, fusese măritată de tatăl ei, în mod silnic, cu un om aspru şi violent, covârşit de setea după aur, şi căzuse victimă brutalităţii acestuia. De câteva ori pe săptămână era bătută crunt. Pentru a se răzbuna pe cei ce o făceau nefericită, se lăsa în voia plăcerii. Când bărbatul şi fiul ei cel mare erau plecaţi, făcea din casa ei un cuib de desfătări, deşi ştia câte avea să îndure după aceea. Lovită o dată până la mutilare, se hotărăşte să plece în lume, iar la despărţire le spune Chirei şi lui Dragomir, băiatul mai mic: „Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile trupului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Şi după cum dihaniei aceştia nu-i lipseşte nimic ca să poată trăi sub pământ, tot aşa şi eu aveam tot ce-mi trebuia ca să mă bucur de plăcerile vieţii. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu." Voluptatea patimii o cuprinde şi pe Chira Chiralina, care se dezlănţuie când urcă pe corabia lui Nazim-Efendi, un traficant de carne vie, furnizor al haremurilor. Acum începe drumul spre pierzanie al Chirei, care sfârşeşte închisă într-un harem. Dragomir, fratele Chirei, este şi el pervertit de Nazim-Efendi. Scăpând de sub sechestrul acestuia, începe să rătăcească prin întregul Orient, în căutarea mamei şi a surorii lui. Poartă în suflet cinstea şi demnitatea, dar este dispreţuit, înşelat şi batjocorit tocmai pentru că are o structură aparte. întorcându-se în ţară, la Brăila, după doisprezece ani de pribegie şi căutări disperate, se izbeşte de aceleaşi adversităţi morale şi sociale şi se vede aruncat din nou pe drumuri, pradă viciului. Priviţi izolat, rupţi de realităţile şi mentalitatea vremii în care trăiesc, protagoniştii din Chira Chiralina pot fi consideraţi „cazuri" prin prisma fiziologicului sau a patologicului. Mama Chirei, Chira Chiralina şi Dragomir nu sunt însă nişte „curiozităţi" umane, nu ilustrează un pitoresc exotic, ci aparţin lumii porturilor româneşti, foste raiale turceşti, mai cu seamă lumii Brăilei de altădată, în care atmosfera orientală se infiltrase. Minca, din povestirea Ţaţa Minca, este şi ea departe de a fi un simplu caz. Având un suflet însetat după bine şi fericire, ea ispăşeşte, prin suferinţă, vina de a fi dorit să trăiască după chemarea inimii. E fiica unor ţărani săraci dintr-un sat din apropierea Brăilei şi nu năzuieşte decât să poată gusta fericirea împreună cu Mincu, iubitul ei, flăcău
Istrati
Dicţionarul general al literaturii române 696
sărac din acelaşi sat. Dar fericirea o vrea întreagă, deplină, neîngrădită de nimeni şi de nimic. Boierul din sat, un destrăbălat, recurge la cele mai perfide mijloace pentru a o avea pe Minca. Dorinţa Mincăi de a trăi alături de iubitul ei se loveşte şi de rapacitatea familiei. Tatăl, setos de avere, o mărită cu Sima, negustor bogat din Brăila, ins meschin, profitor. Minca urmează porunca tatălui ei, dar nu-şi poate dărui iubirea. Va fugi ca să trăiască cu Mincu. Setea de viaţă, dorinţa de a împlini porunca inimii o absolvă de vina imoralităţii. Dar nu poate ajunge la fericirea dorită. Iubitul ei, pentru care a fost gata de orice jertfă, o dezamăgeşte amarnic. Ajuns om cu avere, bărbatul alunecă pe calea pierzaniei, se dedă beţiei şi desfrâului, se leneveşte şi, până la urmă, o părăseşte pe ascuns pe Minca, furându-i toţi banii din casă. Povestirea e susţinută de o tensiune dramatică autentică. O dramă existenţială trăieşte şi Neranţula, din povestirea cu acelaşi titlu. Este un copil nefericit, năpăstuit de propria mamă. Rămasă orfană, îşi câştigă traiul cărând apă cu sacaua. Silită să se prostitueze, ajunge la Constantinopol, dar păstrează o inimă curată, generoasă şi face acte de milostenie, ajutându-i pe cei suferinzi şi nefericiţi. Cântecul Neranţulei despre propria copilărie îl dezmeticeşte pe Epaminonda din neantul înstrăinării sale, însă cei doi tineri sfârşesc tragic. Destinul cel mai neîndurător loveşte şi un om cu sufletul bun cum este acela al lui Moş Anghel, protagonistul uneia dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui I. Nenorocirea lui a început odată cu însurătoarea. Luase de nevastă cea mai frumoasă fată din sat, dar se înşelase amar crezând că frumuseţea chipului se însoţeşte cu frumuseţea lăuntrică. Era „o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust". Nenorocirile se ţin apoi lanţ de Moş Anghel. Casa şi curtea îi sunt incendiate, cele două fetiţe se îneacă, băiatul îi moare într-un accident. Sfâşiat de durere, bărbatul se retrage între dărâmături, bea fără oprire ţuică şi ajunge în cele din urmă un stârv ţintuit patului, în stare numai să vorbească şi să bea. I. a fost atras şi de figurile eroilor populari, haiducii. Povestiri ca Haiducii, Domniţa din Snagov, Cosma fac elogiul vieţii de libertate a celor înfrăţiţi cu munţii şi codrul, pentru a da curs unei răzvrătiri sau unui impuls vindicativ şi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi. Ecouri ale răscoalei ţărăneşti din 1907 sunt sesizabile în Ciulinii Bărăganului, iar muncitorii grevişti din portul Brăila sunt înfăţişaţi în romanul Casa Thuringer (1933). Soarta unui pescuitor de bureţi este tulburătoare. Fiu al unui barcagiu din Sulina, băiatul îndură mizeria şi foamea de la treisprezece ani, trudind în port. Vrea să trăiască însă altă viaţă, să se bucure de frumuseţile gândului şi ale lumii. La Pireu, pentru a putea trăi, se angajează la istovitoarea muncă a pescuitului de bureţi. E aproape sfârşit la întoarcerea de pe coastele Siriei şi se lasă „vărsat uscatului ca o unealtă netrebnică." Idealul incoruptibil al eroilor lui I. este prietenia, comuniunea sufletească până la sacrificiu. Cu Codin, personaj din povestirea omonimă, Adrian Zograffi, atras de curajul şi bărbăţia lui, de spiritul de libertate care îl animă, se leagă prin frăţia de cruce. în ciuda aparenţelor, Codin nu este o brută, ci fructul unei lumi cu multe păcate. Frăţia de cruce cu Adrian stă sub semnul curăţiei sufleteşti. Codin se poartă cu duritate, stârnit de adversitatea realităţilor
din jur, căci, mărturiseşte el: „deşi viaţa mea a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele... Dar n-am întâlnit decât răutate."
Fiu al pământului nostru - cum l-a numit Mihail Sadoveanu -, soarta a făcut totuşi ca Panait Istrati să îmbogăţească literatura destul de bogată a Franţei; e, pentru noi, o mândrie, dar şi un regret, prin care ascundem o legitimă gelozie. Mica noastră literatură ar fi înscris o pagină de mare glorie dacă ar fi avut norocul ca Istrati să scrie în limba natală.
Pompiliu Constantinescu
într-un veac de deshidratare, de anxietate, care ia toate aparenţele unei clinici psihopatologice, Panait Istrati a fost un om viu, un om adevărat, un autentic. [...] Cu o energie oarecum plebeiană, de veşnic răzvrătit, s-a exprimat întreg, fără sfială şi fără ruşine. A făcut profesiune de om, în timp ce se face din ce în ce mai mult profesiune din tăierea firului în patru.
Şerban Cioculescu
SCRIERI: Kyra Kyralina, pref. Romain Rolland, Paris, 1924; ed. (Chira Chiralina), Bucureşti, 1924; ed. tr. autorului, Bucureşti, 1934; ed. tr. Eugen Barbu, pref. Aurelia Batali, Bucureşti, 1969; Oncle Anghel, Paris, 1924; ed. (Moş Anghel), tr. autorului, Bucureşti, 1925; Les Haîdoucs, voi. I: Presentation de haîdoucs, Paris, 1925, voi. II: Domnitza de Snagov, Paris, 1926; ed. (Haiducii), tr. I. Neagu-Negulescu, Bucureşti, 1930; ed. (Domniţa din Snagov), tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1937; ed. (Haiducii), tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1943; Trecut şi viitor, Bucureşti, 1925; Codine, Paris, 1926; ed. (Codin), tr. autorului, pref. Ion Minulescu, Bucureşti, 1935; Kir Nicolas, Paris, 1926; Mikhaîl, Paris, 1927; ed. (Mihail), tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1939; La Familie Perlmutter (în colaborare cu Josue Jehouda), Paris, 1927; Isaac, le tresseur de fii defer, Strasbourg, 1927; Le Refrain de lafosse (Nerrantsoula), pref. Apostolis Monastirioty, Paris, 1927; ed. (Neranţula), tr. Theodor Buzoianu, Bucureşti, 1927; ed. tr. Alexandru Talex, pref. Apostolis Monastirioty, Bucureşti, 1970; Les Chardons du Baragan, Paris, 1928; ed. (Ciulinii Bărăganului), tr. autorului în colaborare cu Alexandru Talex, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1942; ed. tr. Eugen Barbu, postfaţă Mihai Dascal, Bucureşti, 1977; Mes departs, Paris, 1928; ed. (La stăpân), tr. autorului, Bucureşti, 1940; Vers l'autre flamme, Paris, 1929; ed. (Spovedania unui învins), tr. P. loanid [Ion Pas], Bucureşti, 1933; ed. (Spovedanie pentru învinşi), tr. şi pref. Alexandru Talex, Cluj-Napoca, 1990; Le Pecheur d'eponges, Paris, 1930; ed. (Pescuitorul de bureţi), tr. autorului, Bucureşti, 1941; Pour avoir aime la terre, Paris, 1930; ed. (Pentru a fi iubit pământul), tr. Alexandru Talex, introd. Al. Oprea, Bucureşti, 1969; Tsatsa Minnka, Paris, 1931; ed. (Ţaţa Minca), tr. autorului, Bucureşti, 1931; En Egypte, Paris, 1931; La Maison Thuringer, Paris, 1933; ed. (Casa Thuringer), tr. autorului, Bucureşti, 1933; Le Bureau de placement, Paris, 1933; ed. (Biroul deplasare), tr. autorului, Bucureşti, 1933; Mediterranee, voi. I: Lever du soleil, Paris, 1934, voi. II: Coucher du soleil, Paris, 1935; ed. voi. I (în lumea Mediteranei. Răsărit de soare), voi. II (Apus de soare), Bucureşti, 1936, tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1936; Chira Chiralina şi alte povestiri, introd. Ion Roman, Bucureşti, 1957; Opere alese - Oeuvres choisies, ed. bilingvă, I-IX, tr. Eugen Barbu, îngr. şi pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1966-1984; Oeuvres, I-IV, pref. Joseph Kessel, Paris, 1968-1970; Chira Chiralina, îngr. şi pref. Alexandru Talex, 1982; Viaţa lui Adrian Zograffi, îngr. şi pref. Alexandru Talex, Bucureşti, 1983;
697 Dicţionarul general al literaturii române
Istru
Neranţula, îngr., tr. şi pref. Alexandru Talex, Bucureşti, 1984; Amintiri. Evocări. Confesiuni, tr. şi pref. Alexandru Talex, Bucureşti, 1985; Corespondenţă cu scriitori străini, îngr. şi tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1988; Cruciada mea sau a noastră, îngr. Ciprian Moga, pref. Jean Hormiere, Cluj-Napoca, 1992; Pagini de corespondenţă, îngr. şi pref. Zamfir Bălan, tr. Carmen Ţurcan şi Heinrich Stiehler, Galaţi, 1993; Publicistica de tinereţe, îngr. IonUrsulescu, Galaţi, 1993; Kyra Kyralina - Chira Chiralina, ed. bilingvă, îngr. şi pref. Zamfir Bălan, Brăila, 1994; Oncle Anghel -Moş Anghel, ed. bilingvă, îngr. şi introd. Zamfir Bălan, Brăila, 1995; Codine - Codin, ed. bilingvă, îngr. Zamfir Bălan, Brăila, 1996; Panait Istrati - omul care nu aderă la nimic, îngr. şi pref. Zamfir Bălan, Brăila, 1996; Tsatsa Minnka — Ţaţa Minca, ed. bilingvă, îngr. Zamfir Bălan, Brăila, 1997; La Maison Thuringer — Casa Thuringer, ed. bilingvă, îngr. Zamfir Bălan, Brăila, 1998; Pelerinul inimii, îngr., tr. şi pref. Alexandru Talex, Bucureşti, 1998; Cum am devenit scriitor, I-II, îngr. şi tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1998; Chira Chiralina şi alte povestiri, pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1999; Mediterana, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 2001; Opere, I-II, îngr. Teodor Vârgolici, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ion Darie [Cezar Petrescu], Panait Istrati, G, 1924,2; Vianu, Opere, III, 169-176; Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, „Lumea-bazar", 1925,9; Constantinescu, Scrieri, III, 281-292; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., II, 139-143; G. Călinescu, Adriano Tilgher şi Panait Istrati, VL, 1928,3 martie; G. Ibrăileanu, Studii literare, Bucureşti, 1930, 131-141; [Panait Istrati], VL, 1933,65; Eugen Ionescu, „Biroul de plasare", „Reporter", 1934,45-46; Şerban Cioculescu, Panait Istrati, ADV, 1935, 18 aprilie; Mihail Sebastian, Panait Istrati, RP, 1935,18 aprilie; Mircea Eliade, Destinul lui Panait Istrati, VRA, 1935,402; Octavian Grigorescu, Panait Istrati (1884-1935), Brăila, 1936; Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti, 1936,130-142; Al. A. Philippide, Panait Istrati, povestitor al prieteniei, ALA, 1937, 854; Perpessicius, Opere, III, 169-176, 542-563, 664-665, X, 91-96; Alexandru Talex, Panait Istrati, Bucureşti, 1944; Pierre Foix, Panait Istrati. Novela de su vida, Mexico, 1956; Mircea Zaciu, Panait Istrati, TR, 1957,4; Al. Piru, Panait Istrati, VR, 1957,2; Al. Oprea, Panait Istrati, Bucureşti, 1964; Edouard Raydon, Panait Istrati, vagabond de genie, Paris, 1968; Demostene Botez, Memorii, I, Bucureşti, 1970,473; Monique Jutrin- Klenner, Panait Istrati, un chardon deracine, Paris, 1970; Zalis, Aspecte, 149-155; Vlad, Povestirea, 98-100; Cioculescu, Aspecte, 281-283; Gabriela Maria Pintea, Panait Istrati, Bucureşti, 1975; Muthu, Lit. rom., 187-199; Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Bucureşti, 1976; ed. Bucureşti, 1984; Vârgolici, Scriitori, 226-247; Eugen Simion, Pactul autobiografic, FLC, 1984, 36; Eugen Simion, Morala „omului învins", CC, 1985,3-4; Gabriel Dimisianu, Fâşii de viaţă, CC, 1985,3-4; Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Bucureşti, 1986; Băncilă, Portrete, 245-256; Dimisianu, Subiecte, 39-57; Anghelescu, Textul, 184-188; Băileşteanu, Aorist, 99-103; Lovinescu, Unde scurte, 1,430-440, III, 235-246; Heinrich Stiehler, Panait Istrati, Frankfurt pe Main, 1990; Nicolae Manolescu, Spovedania unui dezamăgit, RL, 1991, 8; Romul Munteanu, Panait Istrati. Revoltă, eros şi moarte, L, 1991,13; Mircea Ţicudean, Aşteptându-l pe Gorby, APF, 1991,1-2; Ov. S. Crohmălniceanu, O mărturie patetică, CC, 1991,3; Maria-Ana Tupan, Regăsirea lui Panait Istrati, VR, 1991,5; Cornel Munteanu, Panait Istrati. Dialogul sinelui cu lumea, F, 1992,5; Sanda Stolojan, Un disident înaintea tuturor, RL, 1993, 28; Mircea Zaciu, Panait Istrati redivivus, F, 1993,10-11; Alexandra Ciocârlie, Schimbarea la faţă a lui Panait Istrati, RL, 1994, 36; Ioan Holban, Panait Istrati - scriitor român? scriitor francez?, CRC, 1995,8; Ierunca, Semnul, 235-241; Popa, Convergenţe, 45-48; Ungureanu, La vest, 1,13-28; Dicţ. analitic, 1,170-173, III, 102-104; Dicţ. esenţial, 419-423; Zamfir Bălan, Panait Istrati. Tipologie narativă, Brăila, 2001; Ion Ursuleanu, Panait Istrati. Pseudonime, Brăila, 2002.	T.	V.
ISTRU, Bogdan (pseudonim al lui Ion Bădărău; 13.IV.1914, Pistruieni, j. Orhei — 25.111.1993, Chişinău), poet şi publicist. Este fiul lui Spiridon Bădărău, ţăran. După terminarea Şcolii Normale (1932), a funcţionat ca învăţător. Face studii şi la Universitatea din Bucureşti, dar va absolvi, în 1957, Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă" din Chişinău. A deţinut mai multe funcţii importante: şef al Direcţiei Artelor de pe lângă Sovietul Miniştrilor al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1947-1949), secretar responsabil (1946-1947) şi vicepreşedinte (1957-1965) al Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldova, redactor-şef al revistei „Nistru" (1961-1964). I se decernează titlul de Scriitor al poporului (1982), este laureat al Premiului de Stat. în 1984 a fost ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a RSS Moldova, în perioada interbelică a colaborat la „Viaţa Basarabiei", „Pagini basarabene", „Bugeacul", „Gazeta Basarabiei", „Itinerar", „Jurnalul literar", „Convorbiri literare" ş.a.
Venind dinspre publicistică, I. a publicat plachetele de versuri Blestem (1937) şi Moartea vulturului (1938), vădit marcate de „experienţe barbiene" şi îndeosebi de „maniera lui Arghezi", aşa cum observa G. Călinescu, dar şi de marea poezie franceză
Itinerar
Dicţionarul general al literaturii române 698
(Baudelaire, Verlaine, Beranger), de care s-a simţit întotdeauna foarte apropiat. Poezia din această perioadă evocă, în vocabule dure, de o intensă coloratură autohtonă şi cu puternice accente simboliste, realităţi crude (Birjarul Serenadă, Legământ, Revoltă), dar se lasă ademenită şi de stări nostalgice sau de dezolare, aproape maladive (de aici persistenţa unor motive ca destrămarea, prăbuşirea, dispariţia). Prevalează însă poezia socială, I. rostind un protest contra nedreptăţilor vremii şi manifestând un vibrant ataşament faţă de ţinutul natal şi faţă de dezmoşteniţii soartei. „Sângerarea rănilor în suflet" este metafora caracteristică a poeziei sale din anii '30, iar nota originală — cum spunea G. Călinescu — o „sălbatică năvală de umbre ereditare". în timpul celui de-al doilea război mondial poetul s-a aflat la Moscova în calitate de corespondent militar al ziarului „Moldova socialistă", unde a publicat numeroase poezii şi articole cu mesaj antirăzboinic. în perioada postbelică devine un „cronicar" al evenimentelor din trecut şi prezent, cultivând o poezie suprasaturată de aşa-zisul element social imediat, poezie care răspunde comenzii politice a regimului şi e dominată de compuneri teziste. Acestei maniere îi aparţin volumele Glasul patriei (1946), în avangardă (1951), Aleea păcii (1953), Versuri (1954), Din mal în mal (1958), Versuri alese (1964). Tot în aceşti ani autorul dă la iveală poemele lirico-epice Pohoamele
(1947)	şi Primăvara în Carpaţi (1955), consacrate colectivizării, aşa-numitelor transformări socialiste din satul moldovenesc, prieteniei între popoare, precum şi volumele Umbre care dor (1968), evocând victimele lagărelor fasciste, şi Tatarbunar
(1974), în care plăteşte tribut unei tematici impuse. întoarcerea la uneltele poetice din perioada de început s-a făcut anevoios şi a izbutit, parţial, abia în anii '70-80. Cărţile de versuri Mii de glasuri (1971), Popasuri (1989) şi Pasărea albastră (1991) conţin un lirism al „adevărurilor simple", civismul apărând aici interiorizat, consistent. Acum autorul vizează probleme general-umane, precum relaţia dintre timpul individual şi timpul istoric, acordând o mare atenţie transfigurării simbolice. Simt explorate mai adecvat şi eficient diverse motive culturale, mitologia naţională şi cea universală (Poemul Yggdrasill). Spiritualizat, lirismul se vrea sobru şi direct, încălzit de patosul participării, de tensiunea ideilor şi de flacăra dragostei (chiar dacă uneori poemele sunt compuse, şi acum, în stil de discurs declarativ sau didacticist). O particularitate esenţială a poeziei lui I. este aptitudinea de a cânta pe mai multe „coarde", împletind dezinvolt şi inegal socialul cu intimitatea, civismul cu lirismul, notaţia peisagistică cu cea ontologică. A tradus din opera lui Puşkin, Lermontov, Lev Tolstoi, Nekrasov ş.a.
SCRIERI: Blestem, Chişinău, 1937; Moartea vulturului, Chişinău, 1938; Glasul patriei, Chişinău, 1946; Drumuri spre lumină, Chişinău, 1947; Pohoamele, Chişinău, 1947; Brigada întâia, Chişinău, 1948; în avangardă, Chişinău, 1951; Aleea păcii, Chişinău, 1953; Povestiri, Chişinău, 1953; Versuri, Chişinău, 1954; în poiană, Chişinău, 1954; Primăvara în Carpaţi, Chişinău, 1955; Din mal în mal, Chişinău, 1958; La vânătoare, Chişinău, 1959; Versuri alese, Chişinău, 1964; Versuri, Chişinău, 1966; Umbre care dor, Chişinău, 1968; Mii de glasuri, Chişinău, 1971; Scrieri, I-II, pref. Simion Cibotaru, Chişinău, 1971; Tatarbunar, Chişinău, 1974; Poeme, Chişinău, 1979; Popasuri, Chişinău, 1989; Pasărea albastră, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: George Meniuc, „Blestem", „Gazeta Basarabiei", 1937,586; Horia Liman, „Moartea vulturului", „Lumea românească", 1938, 241; Călinescu, Ist. lit. (1941), 856, Ist. lit. (1982), 942; Vasile Coroban, Profiluri literare, Chişinău, 1972,229-239; Mihail Dolgan, Poezia moldovenească de azi şi problemele vieţii, Chişinău, 1987,15-20; Eliza Botezatu, Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, 1988,184-200; Scriitori de la „ Viaţa Basarabiei", îngr. Alexandru Burlacu şi Alina Ciobanu, Chişinău, 1990,66-69,260-263; Eliza Botezatu, Bogdan Istru - anii '60-80. Poezia simplelor adevăruri, RLSL, 1992,2,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 177.	M.Dg.
ITINERAR, revistă de literatură apărută la Chişinău din decembrie 1938 până în iunie 1940. Director este lorgu Tudor, iar redactor, Sergiu Matei Nica. Colaboratorii cei mai activi sunt membrii grupării omonime: Boris Baidan, Paul Lecca, C. Aldea, M. Curicheru, George Meniuc ş.a. în articolul-program se afirmă că paginile revistei „sunt larg deschise tuturor adevăratelor talente basarabene", punându-se accentul pe faptul că I. „vrea să fie o revistă militantă, proaspătă, curăţată de orice pasiuni personale, liberă de orice presiuni laterale şi de imaginară sau sforţată emoţie artistică şi mândră de durerile şi bucuriile ei." Publicaţia este structurată în rubrici care încearcă să acorde fiecărui domeniu gradul cuvenit de importanţă, printre cele reprezentative fiind „Profiluri literare", „Eşarfe", „Sub semnul spiritului", „Portrete în cărbune", „Opinii, efigii, chenare...", „Note. Cronici. Informaţii". Se urmăreşte atent fenomenul literar din Basarabia, promovat cu insistenţă în numeroase articole, cum ar fi Literatura basarabeană de azi de Mircea Streinul, Prinosul Basarabiei în literatura românească de Pan Halippa sau Noua Basarabie literară, articol de fond nesemnat. Alte comentarii asupra culturii basarabene demne de semnalat sunt Aspecte din anul literar 1938 de Iacob Slavov, Cuvânt din partea scriitorilor tineri de Sergiu Matei Nica, Pentru scrisul din Basarabia de N. Spătaru şi Vechea Basarabie literară de Gh. Bezviconi. în atenţia colaboratorilor permanenţi, dar şi a prozatorilor care publică aici (lorgu Tudor, Tatiana Găluşcă, I. Sulacov, Al. Velicinschi, I. Opriş şi alţii) se vor afla tot timpul elementele care constituie fondul tradiţional basarabean, implicit relaţia dintre trecutul şi prezentul Basarabiei, ceea ce conferă atitudinii o anume demnitate, un sentiment de stabilitate şi de moderaţie. Cronica literară este semnată de Sergiu Matei Nica, iar cea plastică de Şt. Danu şi Gh. Bezviconi.	L.	Cr.
ITU, Ion (8.XI.1935, Sălaşu de Sus, j. Hunedoara), critic şi istoric literar. Este fiul Susanei şi al lui Ioan Itul, agent sanitar. A urmat Liceul Teoretic din Petroşani şi Facultatea de Filolo-gie-Istorie a Universităţii din Cluj. A lucrat ca profesor (1958-
1960), director al Căminului Cultural din Răşinari (1960-1962), redactor la Centrul de Radioficare Sibiu (1964-1968), şef al secţiei de cultură la ziarul „Tribuna Sibiului" (1968-1973), şef al rubricii literare la revista „Astra" (1973-1989). între 1990 şi 1992 a fost deputat în Parlamentul României. A debutat în 1952 la ziarul „Zori noi" şi editorial, în 1976, cu volumul Destinul unei artiste. A colaborat cu articole de critică literară şi de artă la „Transilvania", „Astra", „Tribuna", „Steaua", „Luceafărul",
699 Dicţionarul general al literaturii române
luga
„România literară", „Revista de filosofie", precum şi la numeroase volume colective. I. practică o critică entuziastă şi admirativă, aspirând spre sfera hermeneuticii filosofice. Aceasta nu se dovedeşte însă adecvată unei perspective valorice de ansamblu, recurgând la aproximativ aceleaşi instrumente ale analizei suprainterpretative, ca, bunăoară, atunci când se opreşte asupra orfismului eminescian sau a creaţiilor autorilor minori aflaţi în perimetrul geografic al Braşovului. Reconstrucţiile din spaţiul istoriei literare sunt documentate, dar cu unele carenţe în focalizarea punctelor de interes, complicându-se în periferia problematicii vizate şi fiind adesea oarecum confuze.
SCRIERI: Destinul unei artiste, Bucureşti, 1976; Pictori sibieni, Bucureşti, 1977; Critică şi strategie, Cluj-Napoca, 1983; Poemele sacre, pref. Romulus Vulcănescu, Braşov, 1994; Primii noştri poeţi, Braşov, 1994; Orfismul eminescian, Braşov, 1995; Drumul Pamasului, Braşov, 1997; Principii de estetica şi filosofia culturii, Braşov, 2001; Rădăcinile doctrinei literare în Ardeal, Braşov, 2002; Cronici de tranziţie, Braşov, 2002.
Repere bibliografice: A.I. Brumaru, Forme ale criticii, AST, 1984, 2; Ovidiu Moceanu, „ Critică şi strategie", ST, 1984,6; Valentin F. Mihăescu, „Critică şi strategie", LCF, 1984, 32; Mircea Moţ, Poezie şi profunzime, TR, 1995, 37-38; Constantin Cubleşan, „Orfismul eminescian", TR, 1996,26.	,	M.l.
IUGA, Gabriel (1.XI.1942, Bucureşti), poet şi prozator. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1966-1971). Debutează cu poezie în „Luceafărul" (1966), colaborând apoi şi la „Viaţa studenţească", „Amfiteatru", „România literară", „Contemporanul", „Viaţa românească" ş.a.
Primul volum de versuri al lui I., înstrăinări (1969), este caracterizat de Laurenţiu Ulici ca un „bocet liric, metaforic, în linie postlabişiană sau predinesciană". Cartea următoare, înfăşurat în flacără (1978), se remarcă prin metafora abundentă, care uneori, când se rarefiază, apare încadrată în versuri remarcabile, amintind de maniera lui Lucian Blaga. In Neoromantică (1982), unde autorul ajunge la o maturitate deplină, imaginea este mai funcţională, scutită de abuzul de metaforizare. Un poem (Orgolii) evocă „deşertăciunea deşertăciunilor", amintind de sonorităţile biblice şi de întrebările esenţiale din Viaţa lumii de Miron Costin. Tânăr este o replică la Odă (în metru antic) a lui Mihai Eminescu. I. scrie, în paralel, proză scurtă (Strigătul, 1978, Ningea pentru unul singur, 1985), dar şi roman (Pânda, 1981, Câinele de piatră, 1985, Umbra şoimului pe zăpadă, 1988). Aici el dovedeşte priză la real, un realism adesea crud, chiar un anume naturalism, în virtutea căruia destinele personajelor (în genere oameni obişnuiţi) se dezvăluie în toată goliciunea şi tragismul lor, un tragism care s-ar fi cuvenit susţinut prin personaje de anvergură. Câinele de piatră este totuşi un „ roman izbutit. Defilează aici un mare număr de „eroi", făcând parte din două generaţii („părinţi şi copii"), cu viaţa lor ce se desfăşoară fie înainte de război (trimiteri la mişcarea legionară, la suprimarea lui N. lorga şi a lui Virgil Madgearu), fie după război (trimiteri la închisorile comuniste). O viaţă dură, instabilă material şi moral, iubiri ratate din cauza împrejurărilor istorice etc. Medicul Radu Dema este obligat să-şi asiste tatăl,
bolnav de cancer, de care mama lui se despărţise de mult pentru a nu periclita cariera fiului (tatăl fusese închis sub comunism). Trăind permanent în preajma morţii, medicul devine cu timpul insensibil la drama bolnavilor, dar îşi face datoria până la capăt. I. publică şi literatură pentru copii, fie în proză — Comoara regilor daci (1969), fie în versuri — Sărind într-un picior (1987).
SCRIERI: înstrăinări, Bucureşti 1969; Comoara regilor daci, Bucureşti, 1969; înfăşurat în flacără, Bucureşti, 1978; Strigătul, Bucureşti, 1978; Cămaşa de trandafiri, Bucureşti, 1979; Pânda, Bucureşti, 1981; Neoromantică, Bucureşti, 1982; Câinele de piatră, Bucureşti, 1985; Ningea pentru unul singur, Bucureşti, 1985; Sărind într-un picior, Bucureşti, 1987; Umbra şoimului pe zăpadă, Bucureşti, 1988; între două tăceri, Bucureşti, 1999; Vecinătatea pustiului, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Constantin, A doua carte, 199-200; Mircea Constantinescu, „Pânda", RL, 1982,13; Adrian Dafir, Vitalitatea construcţiei romaneşti, LCF, 1986, 27; Vasile Macoviciuc, „Ningea pentru unul singur", LCF, 1986,31; Alboiu, Un poet, 215-216, Gabriel luga, în Antologia poeţilor tineri, îngr. George Alboiu, Bucureşti, 1982,313; Romul Munteanu, Intriga circulară, FLC, 1988, 36; Valentin F. Mihăescu, Inventar incomplet, LCF, 1988,53; Ulici, Lit rom., 1,273-274; Popa, Ist. lit. rom., II, 935-936.	M.Vs.
IUGA, Ion (6.1.1940, Săliştea de Sus, j. Maramureş — 19.XI.1993, Bucureşti), poet. Este fiul Anuţei şi al lui Vasile luga, ţărani. Face liceul la Cluj (1954-1958) şi Năsăud (1959) şi Facultatea de Filologie la Universitatea din Cluj, absolvind în 1964. După terminarea facultăţii este profesor de liceu la Sighetu Marmaţiei. Debutase cu reportaje în 1959, în ziarul „Pentru socialism" din Baia Mare, iar poezie publică din 1963, când îi apar primele versuri în „Luceafărul" şi „Tribuna". Colaborează de-a lungul timpului la principalele reviste literare. în 1968 îi apare întâia carte, Tăcerineprimite (grafierea titlului, fără pauză între cuvinte, e consecventă, ceea ce pare să excludă eroarea şi să denote intenţionalitatea), cuprinzând o succintă prezentare critică, în care I. Negoiţescu remarca „o nelinişte primară, ce corespunde instinctului sexual pur" şi îl califica pe autor drept un „notar al fărâmiţării umane". Odată consacrat ca poet, I. îşi publică volumele în ritm cvasibienal. Din 1973, timp de mulţi ani, va fi director al unor cinematografe din Bucureşti („Viitorul", apoi „Doina"), pe care le transformă, programând constant numai filme de excelentă calitate artistică, în adevărate centre de cultură şi educaţie estetică, pepiniere de cinefili şi locuri de întâlnire ale cinefililor avizaţi.
Versurile de început atestă o — firească, în fond — oscilaţie între mai multe maniere, caracterizate fie de narcisismul erotic, fie de afectarea „delirului" verbal şi a exprimării obscure, ca şi de retorica imnică, asociată cu viziunea folclorizantă şi mitolo-gizantă. îmbinate în proporţii diferite, aceste elemente aveau să se regăsească în întreaga creaţie lirică a lui I. Poetului i-au fost uneori reproşate versatilitatea stilistică, multiplicarea uneori deconcertantă a formulelor discursului liric, desele schimbări de registru. De fapt, pluralitatea expresiei, coexistenţa faţetelor diverse reprezintă însuşiri definitorii ale profilului său liric. Relativ prolific — unsprezece cărţi în douăzeci de ani —, poetul nu a putut evita instalarea într-un anumit manierism
luga
Dicţionarul general al literaturii române 700
şaptezecist, deşi originalitatea tonului nu îi poate fi contestată. Referindu-se la volumul de debut, Laurenţiu Ulici semnala însuşiri precum energetismul, orgoliul mesianic, grandilocvenţa epatantă, logoreea narcisiacă, vehemenţa afectivă şi angajamentul istoric, remarcând că numai ultimul avea să se manifeste constant de-a lungul întregului traiect liric al lui I. Observaţia, poate prea tranşantă (nici celelalte „ispite" nu au dispărut ulterior), este în esenţă corectă: se reţin în primul rând obsesia unei mitologii rustice, ancestrale, de sorginte dacică (deşi sunt evocate şi „săbiile izvoarelor latine"), apoi filonul glorificării măreţiei voievodale, celebrarea marilor momente ale istoriei naţionale, mitologizate prin recursul la o retorică solemnă şi totodată ardentă (câteva titluri de poeme: Mihai Voievod, Motiv de balada, Dacica, Voievozii, Ţara mea de inima şi grai...). Poezia patriotică neotradiţionalistă a lui L, de certă vibraţie lirică, exaltă valori perene, istoria retrăită afectiv, ţara şi neamul, ascendenţa, eroii iluştri sau anonimi. Tonul, nu o dată declamator şi grandilocvent, e totuşi strunit, menţinut între limitele unei estetici „modernizate", şi poate convinge. Poetului îi este firească şi postura de „cetăţean", el perorând, uneori vaticinar, cu discretă vigoare, pe tema vicisitudinilor veacului: e, în fond, un răzvrătit, probabil împotriva unor nedreptăţi — neprecizate expozitiv — ale istoriei şi ale actualităţii (obiectul revoltei rămâne relativ nebulos, dar tensiunea „insurecţiei" verbale denotă un sentiment poetic real). în asemenea ocazii filonul folcloric şi haloul euforic sunt absente, tonul e rece, deloc ca-lofil, stilul frust, cumva căznit şi, în pofida aparenţei artificiului şi a afectării, demersul liric respiră aerul autenticităţii.
SCRIERI: Tăcerineprimite, pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1968; Almar, Bucureşti, 1970; Ţara fântânilor, Bucureşti, 1971; Irosirea zăpezilor, Bucureşti, 1974; Cămaşă Patriei, Bucureşti, 1975; Din Marmaţia, Bucureşti, 1977; Binecuvântata civilizaţie, Bucureşti, 1980; Ieşire din vis, Bucureşti, 1982; Fântâni pentru bronzul eroilor, Bucureşti, 1983; Casa poemelor, Bucureşti, 1984; Povara umbrei, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Tăcerineprimite", RL, 1969,14; Aurel Şorobetea, „Almar", ST, 1970,9; Dan Cristea, „ Ţara fântânilor", LCF, 1971,45; Iorgulescu, Scriitori, 81-83;Nae Antonescu, „Ţarafântânilor", ST, 1972,3; Doina Uricariu, Vocile poetului, LCF, 1978,14; Adrian Popescu, „Din Marmaţia", ST, 1978,12; Lit. rom. cont., 1,730-731; Al. Andriţoiu, Demnitatea scrisului, LCF, 1984,33; Artur Silvestri, Un sentiment exotic, CNT, 1986,7; Grigurcu, Existenţa, 453; Ulici, Lit. rom., 1,146-148; Dicţ. scriit. rom., II, 658-659; Popa, Ist. lit, II, 284.	N.Br.
IUGA, Nora (4.1 .1931, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Născută într-o familie de artişti — mama, Elena, era balerină, iar tatăl, Iosif luga, violonist —, I. (care la naştere a primit numele Eleonora) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu" din Bucureşti (1949), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş, secţia germanistică (1954). Funcţionează ca profesoară la Sibiu, redactor la „Neuer Weg" şi bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1969), redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1969-1977), apoi la revista „ Volk und Kultur". Debutează cu versuri în 1965, în „Gazeta literară", colaborând şi la „Luceafărul", „Ramuri", „Tribuna", „România
literară", „Viaţa românească", „Arc", „Lettre internaţionale" ş.a. A fost căsătorită cu poetul George Almosnino.
Majoritatea poeziilor din cartea de debut, Vina nu ea mea (1968), ca şi din cea următoare, Captivitatea cercului (1970), deşi scrise în vers alb, au o anume muzicalitate interioară, izvorând dintr-o sensibilitate feminină aparte, cenzurată cerebral, şi dintr-un lirism profund, fără ca poezia să cadă în desuetudine sau în monotonie. Lucidă, inteligentă, plină de asocieri imagistice insolite, lirica pe care o scrie I. conţine aluzii fine, subtile. Procedeul constant folosit este simularea, mimarea folclorului infantil, a stilului epic, a cadrelor basmului, a romanului de aventuri etc. Această parodiere, intenţionat ludică, ascunde o durere abia percepută. Poeta va trece graniţa tristeţii în versurile din Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Inima ca un pumn de boxeur (1982), pentru că „mutarea mitologiei în cotidianul contemporan", remarcată de Miron Radu Paraschivescu încă de la debut, este acum resimţită acut în forma unei desacralizări: „Nicăieri nu se-aprind focuri / pe comorile ascunse / şi Făt-Frumos întârzie pe la fântâni / cu servitoarele Sfintei Vineri" (Povestea de-asearâ); „Ave Maria / s-a deghizat în Mary Lou" (Metamorfoză); „Noe, iubitul meu Noe,/ tânărul meu amant arestat / la graniţă de vameşii muţi, / cine se mai întoarce / acum în locul tău / să mă ridice deasupra apelor" (Posibile aceste gări... ). I. scrie deseori o poezie voit frântă, alteori dorind evident a scandaliza, deoarece crede că acestea sunt singurele mijloace de a atrage atenţia asupra condiţiei
701 Dicţionarul general al literaturii române
Iulian
poeziei şi a poetului într-o lume în care „veşnicia s-a spânzurat", „omul ştampilat iese pe bicicletă" şi „se dau gândurile la rindea": „Ce poezie şi asta când berbecul / behăie când omul în colţ / urinează pe floarea de laur." Şi, chiar dacă lirismul este adesea conştient sugrumat, se pot descoperi aici adevărate insule lirice, cu imagini picturale inedite: „Iubitul meu s-a aruncat în fântână / cu pofta aţâţată de lună / şi-n zori fântâna a-nflorit / nuferi şi sori, / ca un pom pentru nuntă gătit" (Moment de baladă); „Florăresei i-a înflorit capul / şi nu mai vede pe nimeni. / La o parte! / Altfel s-ar putea să treacă prin voi / şi să vă-mbolnăvească de dragoste" (Primăvara). Ion Pop evidenţia în acest moment al evoluţiei poetice „o tehnică în genere deformatoare, de ascendenţă expresionistă, ce exploatează vecinătăţile puternic contrastante de obiecte şi stări." Aceleiaşi tehnici i se subsumează proza poetică din Piaţa cerului (1986), subintitulată cu ironie „jurnal de bucătărie". Emblema discursului, mizând în continuare pe grotesc, ar putea fi imaginea maşinii de scris „pe masa de bucătărie, printre coji de ouă şi de cartofi", ce trimite încă o dată la distanţa uriaşă dintre visul creatorului de poezie şi platitudinea vieţii de zi cu zi. Volumul Cântece (1989) propune trei direcţii noi: o poezie cu sonorităţi de baladă, în maniera lui Miron Radu Paraschivescu, căruia îi şi este dedicată această carte, o „pseudo-poezie" în care, cu ironie fină, I. parodiază de fapt formele fără fond din poezie („era atât de foarte bine / când pe faleză ne plimbam / aveai o rochie cu buline / şi-un cocker negru dolofan") şi o poezie gravă, monologată (Monolog într-o staţie de tramvai, Conversaţia), care vădeşte o influenţă joyceană, prezentă sporadic şi în câteva poezii anterioare („nu există artere albastre / doar venele cave / cavităţi / caverne / cavouri / carafis"), înrâurire care se va rafina şi accentua în primul roman al autoarei, Săpunul lui Leopold Bloom (1993; Premiul Uniunii Scriitorilor), în versurile din anii '90 dominantă pare a fi rememorarea, recuperarea trecutului ca şansă de supravieţuire într-o lume sufocată de derizoriu. Ciclul de poeme Autobuzul cu cocoşaţi din antologia de autor Inima ca un pumn de boxeur (2000) valorifică tot fantezia grotescă ce alătură banalul şi sublimul şi propune un personaj, sam, congener cu mopete al lui Mircea Ivănescu sau cu Detectivul Artur, Reparata şi alte personaje lin lirica lui Emil Brumam. Fasanenstrasse 23.0 vară la Berlin (2001) e jurnalul unei poete ce îşi transcrie mai cu seamă trăirile, stările prin care trece în contact cu o lume diferită faţă de cea de acasă. Cu romanul Sexagenara şi tânărul (2000; Premiul Uniunii Scriitorilor) I. lasă liber fluxul de sinceritate, erudiţie şi inteligenţă ce o defineşte. Poveste a unei femei în vârstă care vorbeşte la nesfârşit, conştientă că doar farmecul elocinţei şi al minţii sale mai poate prelungi vraja comuniunii sufleteşti cu un tânăr, cartea poate fi citită şi ca o parabolă a scriitorului ce încearcă să ţină trează atenţia publicului său. în prelungirea aceloraşi tendinţe, romanul Lebăda cu două intrări (2003) se dispensează de un al doilea personaj, extinde monologul de sorginte woolfiană şi joyceană, într-un text fără nici un semn de punctuaţie, ceea ce trimite în cele din urmă tot la fibra inalienabilă a poetei.
SCRIERI: Vina nu ea mea, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1968; Captivitatea cercului, Bucureşti, 1970; Scrisori neexpediate, Bucureşti, 1978; Opinii despre durere, Bucureşti, 1980; Inima ca un pumn de boxeur, Bucureşti, 1982; Piaţa cerului, Bucureşti, 1986; Cântece, Bucureşti, 1989; Săpunul lui Leopold Bloom, Bucureşti, 1993; Dactilografa de noapte, Bucureşti, 1996; Capricii periculoase, Bucureşti, 1998; Spitalul manechinelor, Bucureşti, 1998; Inima ca un pumn de boxeur, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2000; Sexagenara şi tânărul, Bucureşti, 2000; Fasanenstrasse 23.0 vară la Berlin, Bucureşti, 2001; Autobuzul cu cocoşaţi, Bucureşti, 2002; Lebăda cu două intrări, Bucureşti, 2003. Traduceri: August Strindberg, Vrăjitoarea. Răzbunarea. Insula Fericiţilor, Bucureşti, 1979; Abraham Peter, Vântul şi sticlele de limonadă, Berlin-Bucureşti, 1982; Knut Hamsun, Ultimul capitol, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu George Almosnino); Barbara Bronnen, Povara, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu George Almosnino); Elfriede Jelinek, Pianista, Bucureşti, 1994; Herta Miiller, încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Bucureşti, 1995, Animalul inimii, Bucureşti, 1997; Dieter Weller Schoff, Câştigătorul ia tot, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu George Almosnino); Gershom Scholem, Cabala şi simbolistica ei, Bucureşti, 1996; Giinter Grass, Toba de tinichea,Bucureşti, 1997; Herma Kopernik Kennel, Jogging cu Securitatea, pref. Ana Blandiana, Bucureşti, 1998; Michael Ende, Iordan Chimet, împreună cu Elli în Imaginaria, pref. Mircea Horia Simionescu, Bucureşti, 1999; Frank Geerk, Trandafirii dictatorului, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Matei Gavril); Emst Jiinger, Eumeswil, Bucureşti, 2000; Oskar Pastior, 33 poeme cu Petrarca, Bucureşti, 2000; Ursula Michels-Wenz, Nietzsche pentru stresaţi, Bucureşti, 2000; Eginald Schlattner, Cocoşul decapitat, Bucureşti, 2001; Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, postfaţă Rodica Binder, Iaşi, 2002, Raftul cu ultimele suflări, pref. Werner Locher-Lawrence, Jens Nielsen, postfaţă Rodica Binder, Iaşi, 2003; Ernest Wichner, Singularul norilor, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Caraion, Duelul, 66-69; Felea, Secţiuni, 243-244; Cristea, Un an, 244-247; Piru, Poezia, II, 302-305; Raicu, Critica, 369-371; Constantin Crişan, „Scrisori neexpediate", CNT, 1979, 26; Raicu, Contemporani, 153-155; Tuchilă, Cetăţile, 121-130; Grigurcu, Existenţa, 377-380; Cristea, Fereastra, 196-200; Gheorghe Grigurcu, Poezia nefeminină a Norei luga, VR, 1990,6; Ştefan Melancu, „Săpunul lui Leopold Bloom", APF, 1993, 6; Ioana Pârvulescu, Concentrat de femeie, RL, 1993, 34; Gheorghe Grigurcu, Porunca inimii, RL, 1998,45; Irina Petraş, Capricii, APF, 1998,12; Dicţ. scriit. rom., II, 659-660; Alex Ştefănescu, întâmplări în suprarealitatea imediată, RL, 2000,26; Alex. Ştefănescu, Câtă cultură, atâta sinceritate, RL, 2000,46; Cistelecan, Top ten, 167-170; Iulian Băicuş, Doamna cu licoma, RL, 2001,16; Dicţ. analitic, III, 333-334, IV, 542-548; Gheorghe Grigurcu, Marca de fabricaţie, RL, 2002, 27; Ion Pop, Note despre poezia Norei luga, RL, 2003,36.	C.	Br.
IULIAN, Rodica (pseudonim al Rodicăi-Iuliana Bălănescu; 21.XII.1931, Craiova), poetă şi prozatoare. Este fiica Valentinei (n. Milcu) şi a lui Ştefan Bălănescu, contabil. A absolvit Liceul „Domniţa Ileana" din Bucureşti (1948), urmând, în acelaşi oraş, Facultatea de Medicină (1949-1957). Timp de trei ani a lucrat ca medic în mediul rural, în regiunea Argeş, apoi aproape două decenii a fost medic-cercetător la Institutul Oncologic din Bucureşti. Din 1980 trăieşte în Franţa. A debutat în 1962, în „Luceafărul", cu un ciclu de şase poezii, continuând să colaboreze la această revistă şi în anii următori. A mai publicat versuri, traduceri, note etc. în „Viaţa românească" şi „Cronica". Primul ei volum, Intersecţii, apare în anul 1967. După stabilirea
Iureş
Dicţionarul general al literaturii române 702
în Franţa, a colaborat la emisiunile în limba română ale posturilor de radio Europa Liberă şi Radio France Internationale şi la reviste ale românilor din exil („Limite" şi „Meridian").
Poezia pe care o scrie I. este una modernistă, marcată uneori de accentele unui neoromantism lucid, „controlat", vădind alteori propensiuni expresioniste, o poezie însă cu precădere imagistâ şi totodată cerebrală, meditativă la modul parabolic. Un anumit vitalism ori energetism e temperat de o permanentă reflecţie intelectualistă subiacentă. Trăsăturile definitorii sunt vădite încă din cartea de debut, în care elementele, vegetaţia, natura sunt mobilizate în construcţii doar aparent alegorice, menţinute într-un vag el însuşi expresiv, tocmai prin „opacitatea" pe care o introduce. Predomină evocări abstract lirici-zate ale spaţiului maritim şi litoral ori montan şi silvestru, crochiuri de atmosferă, pseudopasteluri uneori (eliptice, metaforice, nu vizuale, ci mai degrabă conceptual-sugestive). O anumită obscuritate limitată e caracteristică pentru discursul liric. Poeta nu construieşte „tablouri", nici „peroraţii", ci oferă consistenţă semantică unor trăiri şi reflecţii, uneori printr-un imagism auster, alteori pe ton baladesc, nu o dată cu accente de calofilie. Temele, subiectele sunt cele obişnuite pentru lirica de acest gen (chestiuni şi chestionări existenţiale, erotica, morala şi responsabilitatea umană, comuniunea cu natura, dar şi auto-interogarea asupra scrisului, prin eboşe de artă poetică). Ulterior se ivesc modulaţii diferite ale aceluiaşi tip de discurs poetic, însoţite de inovaţii tematice ori de recuzită, de lexic şi de intonaţie. De pildă, în Facerea cortului (1971) se percepe un ermetism neguros, cu sugestii de arhaitate mitică (apocrifă, pre-biblică, imaginată plauzibil), în vreme ce în volumul Aproape Omul (1975), un ciclu intitulat Alixândrii învederează utilizarea, într-un mod foarte personal, a anecdoticii istorice şi legendare legate de Alexandru Macedon, iar alt ciclu, întâie mişcări, e mo-dernist-folclorizant, cu recurs la mitologia pastorală arhaică, mioritică. Scrisori de toată ziua (1977) e o carte de proză me-ditativ-confesivă, la limita eseisticii, alcătuită sub formă epistolară (destinatarul textelor fiind „străinul de aproape"). Prin Cronica nisipurilor (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), I. a dat un roman de reconstituire istorică, având o localizare exotică, puţin obişnuită, la noi, în epocă: Egiptul antic, în vremea faraonului Akhenaton, reformator al religiei şi iniţiator al unui cult cvasimonoteist, al lui Aton (Soarele). Romanul este o scriere de calitate literară, nu una comercială, chiar dacă e atrăgătoare pentru un spectru larg de cititori. Autoarea a procedat la o reconstituire detaliată, în urma unei documentări minuţioase, în prim-planul naraţiunii se află alternativ puternicii epocii (faraonul şi familia lui, înalţii demnitari), artiştii şi intelectualii (sculptori, scribi-scriitori, medici), dar şi reprezentanţi ai categoriilor sociale populare (meşteri pietrari, târgoveţi mărunţi, ţărani, soldaţi). Interesul cărţii nu e asigurat de înşiruirea unor — reuşite şi plauzibile — tablouri de culoare istorică (scene de palat, ceremonialuri, bătălii, răzmeriţe, şantiere faraonice) sau a intrigilor, manipulărilor şi înscenărilor care însoţesc exercitarea puterii, ci de suscitarea unor meditaţii (cu incontestabilă deschidere către contemporaneitate) asupra raţiunilor guvernării, a responsabilităţii pe care o are conducătorul cu puteri
absolute, asupra derivei totalitare a despotismului „bine intenţionat" şi asupra misiunii şi răspunderii artistului (în relaţie cu societatea, cu puterea, cu propria conştiinţă). Volumul Scrisori de la miezul nopţii (1995) grupează proze scurte. Statutul acestora e diferit, unele sunt într-adevăr (pseudo-)epistole, altele simt texte cvasieseistice ori, dimpotrivă, povestiri propriu-zise. Câteva dintre temele ilustrate: literatura în totalitarism, scriitorul şi cenzura (cu detalierea atentă a efectelor acesteia din urmă la nivelul intim al scriiturii), totalitarismul ceauşist (cu manifestările delirantului cult al conducătorului etc.), raporturile dintre ficţiunea literară şi real, marasmul şi absurdul vieţii cotidiene. Scriitoarea reconstituie ficţional situaţii sufleteşti vagi, difuze, „criptice", pe fond peisagistic montan ori din deltă (este aceasta o moştenire din propria creaţie lirică), construieşte mici parabole, uneori frapante, cu trimiteri morale sau existenţial-majore (prin naraţiuni în general recuperabile şi în ordine realistă). Proza ei nu este una calofilă, ci una mai degrabă autenticistă şi mai ales una „de idei", dar nu didacti-cist-expozitivă, grosolan tezistă, ci o proză încifrată modernist. Limbajul metaforic conjugat convingător cu concreteţea notaţiei, luciditatea, sensibilitatea lipsită de duioşie o particularizează fără să o singularizeze.
SCRIERI: Intersecţii, Bucureşti, 1967; Elegiile de pe pod, Bucureşti, 1969; Palinodii, Bucureşti, 1970; Facerea cortului, Bucureşti, 1971; Aproape Omul, Bucureşti, 1975; Scrisori de toată ziua, Bucureşti, 1977; Cronica nisipurilor, Bucureşti, 1978; Vitralii, Cluj-Napoca, 1981; Le Repentir, Paris, 1991; Peştera oglinzilor, Bucureşti, 1991; Les Hommes de Pavlov, Paris, 1995; Scrisori de la miezul nopţii, Bucureşti, 1995; Fin de chasse, Paris, 2001.
Repere bibliografice: Sergiu Sălăgean, „Intersecţii", GL, 1967, 35; Platon Pardău, „Palinodii", VR, 1971,8; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1975, 52; Barbu, O ist., I, 409-413; Dana Dumitriu, Tema autenticităţii , RL, 1977, 35; Vasile Andru, Secţiuni în cotidian, VR, 1977,11; Nicolae Manolescu, Proza unei poete, RL, 1978, 43; Dana Dumitriu, „Cronica nisipurilor", RL, 1979, 11; Alex. Ştefănescu, Reconstituire istorică şi parabolă, VR, 1979,4; Corina Cristea, Registru poetic, RL, 1990, 22; Romaniţa Constantinescu, Hermeneutica suspiciunii, RL, 1992, 9; Lovinescu, Unde scurte, III, 110-114; Tania Radu, Un document al desprinderii, LAI, 1995,44; Dicţ. scriit. rom., II, 660-662; Manolescu, Enciclopedia, 423.	N.Br.
IUREŞ, Ştefan (7.V.1931, Iaşi), poet, prozator şi eseist. Este fiul Nettei (n. Lupu) şi al lui Ichil Iuster, contabil. Când avea doi ani, familia s-a mutat la Bucureşti. I. a urmat liceul — început la „Cultura" şi terminat la „Mihai Viteazul" — în 1942-1949, a fost cursant al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1950-1951),apoi a urmat Facultatea de Filologie (secţia limba şi literatura română) a Universităţii din Bucureşti (1951-1955) şi Facultatea de Limbi Germanice (secţia limba şi literatura engleză) a aceleiaşi universităţi (1969-1972). Debutul în presă are loc în anul 1949 (în „Scânteia tineretului", cu poezia Examene), iar prima carte, Cuvânt despre tinereţe, îi apare în 1953. Publică versuri, romane, reportaje, eseuri, scrie piese de teatru (dintre care trei au fost reprezentate), scenarii radiofonice, literatură pentru copii, face traduceri. După absolvirea primei facultăţi lucrează la „Scânteia tineretului", unde, în
703 Dicţionarul general al literaturii române
Iureş
calitate de „corespondent special", semnează reportaje marcate de servitutile propagandistice ale epocii, este redactor la „Amfiteatru" (1966-1974), apoi la „Viaţa studenţească", mai târziu — la „Contemporanul—Ideea europeană" (1990), la Casa Editorială Sapiens (1991-1992). Din 2002 face parte din redacţia Editurii Hasefer.
I. s-a manifestat mai întâi ca poet. Volumele apărute în anii '50 (dintre care unele sunt doar nişte broşuri ocazionale, Aşa va fi la festival, 1953, Urmaşii lui Roaită, 1953, în preajma lui Lenin, 1957) sunt tributare comandamentelor ideologice ale momentului, impuse de oficialitatea comunistă şi servite de poet cu oarecare naivitate. Ulterior, în anii '60, acesta îşi eliberează scrisul de insidiile vulgar-politizante şi inaugurează o lirică de ţinută, vădind talentul de a surprinde convingător universul cotidian, filtrat prin meditaţie şi reconstituit într-o imagistică echilibrată, nespectaculoasă, ca în volumul de sonete Numai un flaut (1966). După o perioadă în care părea că se va consacra literaturii pentru copii, scriitorul „redebutează" convingător în 1974 cu o carte de eseuri, Alt container pentru Osaka. Titlul trimite la un eveniment din epocă: la începutul anilor 70 la Osaka fusese îngropat, la mare adâncime, un container ultraetanş, conţinând câteva mii de obiecte considerate reprezentative pentru civilizaţia din epocă şi destinat să fie deschis după cinci mii de ani, pentru a edifica viitorimea asupra vieţii de la sfârşitul mileniului al doilea. Pretextând încercarea de a propune echivalentul unui „alt container pentru Osaka", autorul oferă un repertoriu de mici eseuri, tratând fiecare despre câte un obiect de uz curent. Dispunerea e alfabetică, de la ac, andrea, amforă, baghetă, balanţă etc. până la zar, şi în total apar câteva zeci de obiecte „micromonografiate" liber. E o descriere-investigaţie sub multiple unghiuri, într-o tonalitate colocvială, cu imaginaţie, sensibilitate şi ingeniozitate — uneori nu fără clişee gazetăreşti -, civilizaţia umană fiind „reconstituită" plecând de la aceste obiecte aşa-zis neînsemnate. în acelaşi timp, eseistul oferă o „cunoaştere de sine mediată de relaţia cu obiectele" (Doina Uricariu). întreprinderea aminteşte întrucâtva — ca strategie a construcţiei — de (pseudo-)dicţionarele lui Mircea Horia Simionescu. Alte eseuri, dintre care, de pildă, unul excelent despre structura fantasticului la Lewis Carroll, sunt grupate în volumul Amatorul de sâmburi (1983). I. s-a afirmat şi ca un înzestrat romancier. Debutează cu Plexul solar (1977), în care „pleacă de la cea mai banală situaţie în roman, existenţa triunghiului conjugal, şi o complică printr-un număr rezonabil de întâmplări şi personaje" (Eugen Simion). Trama, constituită de cvasidestrămarea, urmată de reconstituirea căsniciei arhitectului Filip Halunga, care face la maturitate o pasiune pentru o tânără, e „livrată" cititorului sub forma unor monologuri ale personajelor. Cartea abundă în situaţii eteroclite, în conflicte secundare, dar efectul global e plauzibil. Cel mai reuşit roman al lui I. e însă Orbita planetei EPS (1984), al cărui titlu, parcă de scriere SF, „ascunde" biografia unui personaj din aproximativ aceeaşi generaţie cu autorul, medicul chirurg Ermil Pratt-Soveja (de aici, ciudata abreviere EPS). Prin ramificaţii şi prin numărul mare de personaje cartea se constituie într-o frescă a unor segmente
semnificative din societatea românească, observate de-a lungul a peste două decenii, de la începutul anilor '50 până pe la jumătatea anilor '70. Scris în cheie preponderent realistă (ştiinţa tehnicilor moderne, inteligent exploatate), dar nu lipsit de umor, romanul e o mărturie, o meditaţie şi o dezbatere despre destinul uman în condiţii istorice vitrege. Chirurg talentat şi pasionat, cu vocaţie pentru profesie, EPS se vede obligat să lucreze în presa oficială comunistă şi, în pofida eforturilor de a se sustrage acestei recalificări forţate, rămâne gazetar aproape două decenii. Se întoarce la profesia de medic într-un târziu, aparent deprofesionalizat, dar reuşeşte să facă faţă. în jurul său descoperă multe existenţe mutilate ori zdrobite, figurile conturate de autor nefiind deloc schematice. Există în roman şi o tramă „aventuroasă", mai multe filoane erotice, după cum apar şi pasaje eseistice ori secvenţe cu aspect de transcriere brută sau pagini de reportaj. Cartea a impus un prozator care, între altele, a „scris altfel despre «obsedantul deceniu»" şi a susţinut convingător teza că „niciodată istoria nu poate face din om o unealtă supusă" (Valeriu Cristea). Scris în colaborare cu Ion Bucheru (după formula Ilf şi Petrov), miniromanul poliţist-umoristic Afacerea „Beautiful College" (1992) e o carte fără mari pretenţii, dar plină de vervă şi bogată în observaţii pertinente asupra universului cotidian din primii ani ai perioadei de după decembrie 1989. Lucrat în aceeaşi colaborare, Imperiul (1998) este un roman poliţist oarecum în maniera unui Frederic Forsyth, acţiunea petrecându-se la New York, unde o organizaţie criminală cu veleităţi de dominaţie planetară îl răpeşte şi îl înlocuieşte cu o sosie pe secretarul Organizaţiei Naţiunilor Unite etc. După 1970 scriitorul nu a abandonat definitiv poezia, iar un nou volum de sonete, Desaga jucătorului de scrabble (2002), propune o lirică meditativă originală, construită în bună parte pornind de la un „pretext" ludico-lexical: experienţa jucătorului de scrabble, ceea ce înseamnă joc, reflecţie asupra cuvintelor etc. în tonalitate familiară, fără încruntări şi fără afectare, aparent intimist şi graţios artizanal, versul lui I. are de fapt o miză gravă.
SCRIERI: Cuvânt despre tinereţe, Bucureşti, 1953; Aşa va fi la festival, Bucureşti, 1953; Urmaşii lui Roaită, Bucureşti, 1953; Fructe în mai, Bucureşti, 1956; în preajma lui Lenin, Bucureşti, 1957; Pe acest pământ, Bucureşti, 1959; Carpaţii sunt munţi tineri (în colaborare cu Carol Roman), Bucureşti, 1959; A voastră e lumea, Bucureşti, 1963; Poema citadină, Bucureşti, 1963; Ocheşel şi Bălăioara, Bucureşti, 1965; Numai un flaut, Bucureşti, 1966; Teatru şcolar. Vica şi cele trei Americi, Bucureşti, 1968; Alt container pentru Osaka, Bucureşti, 1974; Plexul solar, Bucureşti, 1977; Mâhnitul meu centaur, Bucureşti, 1981; Amatorul de sâmburi, Cluj-Napoca, 1983; Jumbo-jet şi alte proze, Bucureşti, 1984; Orbita planetei EPS, Bucureşti, 1987; Afacerea „Beautiful College" (în colaborare cu Ion Bucheru), Bucureşti, 1992; Imperiul (în colaborare cu Ion Bucheru) Bucureşti, 1998; Nesomn, stare de graţie, Bucureşti, 2001; Desaga jucătorului de scrabble, postfaţă Dan Grigorescu, Bucureşti, 2002. Traduceri: San Antonio, O cruntă spargere de nuntă, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: Doina Uricariu, „Alt container pentru Osaka", RL, 1975,12; Dumitru Micu, Roman în cinci monoloage, CNT, 1977,50; Eugen Simion, Debuturi în roman (IV). Tema morală, LCF, 1977, 52; Valentin Taşcu, „Plexul solar", F, 1978, 3; Dana Dumitriu, Un poet prozator, RL, 1978,15; Vladimir Simon, Elogiul raţiunii, RL, 1982, 31;
luteş
Dicţionarul general al literaturii române 704
Gheorghe Grigurcu, „Amatorul de sâmburi", RMB, 1983,11996; Vlad, Lectura rom., 218-219; Florin Mugur, încrederea în real, CNT, 1988,16; Irina Petraş, Largi disponibilităţi, ST, 1988, 6; Cosma, Romanul, I, 182-183; Cristea, A scrie, 135-140; Dicţ. scriit. rom., II, 662-663; Micu, Ist. lit., 534.	'	N.Br.
IUTEŞ, Gica (17.IX.1925, Bârlad), prozatoare şi poetă. Este fiica Măriei (n. Iosipescu) şi a lui Vasile luteş, tehnician subofiţer, şi la naştere a primit numele Elena Georgeta. După terminarea liceului la Bârlad (1945), urmează la Bucureşti cursurile Facultăţii de Filologie, absolvind în 1949. Lucrează, începând din
1948,	în domeniul presei, ca redactor la „Studentul român", apoi la „Scânteia tineretului", „Tânărul muncitor", „Pionierul", „Tânărul scriitor" şi „Luceafărul". Debutează cu poezie în
1949,	la „Studentul român", cel dintâi volum fiind Să vă povestim despre noi (1950). Colaborează cu poezie, proză şi reportaj la „Luceafărul", „Contemporanul", „Flacăra", „Gazeta literară", „România literară" „Revue roumaine" ş.a. în 1962 a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 1978 cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Dedicându-se literaturii pentru copii, I. şi-a canalizat interesul spre valorificarea unor scheme etice ale basmului popular, pe care se grefează influenţa prozei teziste a momentului, moralizatoare şi aşa-zis formativă. Cartea care o impune în epocă, Inimoşii (1953), e vizibil marcată de efortul scriitoarei de a se debarasa de unele clişee deformante, proprii „îndreptarului" literar al proletcultismului. Tentativă nereuşită, de vreme ce, dincolo de sprinteneala scriiturii, de opţiunea pentru intriga poliţistă, naraţiunea şi personajele ilustrează cum nu se poate mai explicit „valorile", „codul" educaţiei în spirit comunist, impuse celor mici. Bunăoară, în consonanţă cu lecţia despre „cum am devenit stahanovist", în Cei de la Crisanta (1960), un copil orfan, „se integrează" în vâltoarea epocii postbelice contribuind la demascarea unui legionar criminal. De proza cu finalitate moralizatoare în stilul momentului I. se îndepărtează târziu, realizând un salt vizibil prin apropierea de zona literaturii fantastice dedicate copiilor. Inventivitatea prozatoarei aminteşte de tehnica filmului de animaţie, suspansul intervine mereu şi ţine treaz interesul cititorului (Atenţiune, Carolinal, 1970). întâmplările din Răpirea Mietei (1977) amintesc din nou de tiparul basmelor, dar eroii sunt personaje din contemporaneitate. Naraţiunea glisează între lumea reală şi cea inventată de imaginaţia copiilor, unele pasaje au aspectul textelor versificate în genul jocurilor de copii, mărind impresia de implicare a personajelor în acţiune. Cu gingăşie şi cu umor se pun în circulaţie personaje şi acţiuni de data aceasta plauzibile. Marea încărcătură emotivă care punctează proza scriitoarei rămâne un atu prin care I. ocupă un loc, fie şi înscris între limite ideologice care îl diminuează, în literatura pentru copii.
SCRIERI: Să vă povestim despre noi, Bucureşti, 1950; Vlăstar voinicul, Bucureşti, 1950; Cum am devenit stahanovist, Bucureşti, 1953; Inimoşii, Bucureşti, 1953; Praştia năzdrăvană, Bucureşti, 1955; Băiatul şi noaptea, Bucureşti, 1957; Cei de la Crisanta, Bucureşti, 1960; ed. (O stea din toate e a mea), Bucureşti, 1974; Faima detaşamentului, Bucureşti, 1963; Atenţiune, Carolinal, Bucureşti, 1970; Răpirea Mietei, Bucureşti, 1977; Măr
roşu ca focul, Bucureşti, 1978; Dabada şi Nubanu, Bucureşti, 1978; Noi şi Arhimededoi, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Marin Bucur, „Cei de la Crisanta", LCF, 1960,9; Micu-Manolescu, Literatura, 18; Al. I. Friduş, „Atenţiune, Carolinal", CL, 1971,1; Mihai Ungheanu, Realism, fantezie, livresc, LCF, 1977,30; Viniciu Gafiţa, Bibliografie de literatură română pentru copii, Bucureşti, 1977,46; Cleopatra Lorinţiu, Gravitate şi gingăşie, LCF, 1987,15; Cândroveanu, Lit. rom., 149-150; Dicţ. scriit. rom., II, 663-664.	L.P.B.
IVANOV, G.M. (pseudonim al lui George M. Ionescu; 9.IV.1892, Roşiori de Vede — ?), publicist şi traducător. După studii în teologie şi litere la Universitatea din Kiev, I. se dedică unei cariere de publicist (conturată mai precis după 1922), colaborând cu articole literare, traduceri, versuri, proză, articole de ideologie creştină, socială ş.a. la numeroase periodice, între care mai importante sunt „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Ramuri", „Ritmuri", „România literară" (1939-1940, la care a fost şi redactor). Devine ziarist profesionist şi lucrează în redacţiile unor ziare în care îi apar sute de texte politice, sociale, culturale, precum şi traduceri: „România", „Cuvântul", „Biruinţa" (Cluj), „Ordinea", „Vestul" (1930-1931, unde a fost prim-redactor), „Ţara noastră" (în special în anii 1934-1936), „Biruinţa" (Timişoara), „Dacia" (Timişoara), în 1933 era preşedinte al Federaţiei Generale a Presei din Provincie. în 1945 i se interzice oficial dreptul de a mai deţine „funcţiunea de ziarist". A fost unul dintre promotorii ortodoxismului la „Gândirea", iar la „Ţara noastră" şi „Biruinţa" a susţinut cu ardoare ideologia naţionalistă a lui Octavian Goga.
Publicistica de orientare religioasă a lui I. îşi găseşte expresia cea mai aplicată în volumul de popularizare a învăţăturilor creştine Roduri din câmpul Evangheliei (1937), ferventul propovăduitor al ideologiei de dreapta eşuând, nu după mult timp, într-o apologie cuminte a regalităţii. Prin numeroase cronici teatrale, muzicale şi plastice, prin articole literare, I. a contribuit însă la difuzarea şi înţelegerea actului de cultură, fiind o prezenţă foarte activă în presa interbelică. Importantă a fost mai cu seamă activitatea sa de traducător şi de prezentator al realităţilor literare din unele ţări slave. Traducerile şi informaţiile privind literatura rusă au, pe anumite segmente, un caracter sistematic. în studiile Dinamopoezia, Lirica ternarei şi în alte articole, I. face o radiografie a fenomenului postrevoluţionar din Rusia, iar Sufletul rus şi marea, Toamna în poezia rusă sunt largi expuneri tematice, susţinute de numeroase exemple. La acestea se adaugă zecile de transpuneri din scriitorii ruşi, între care F.M. Dostoievski, A.P. Cehov, Al. Kuprin, Leonid Andreev, Ivan Bunin, Valentin Kataev, I. Ilf, Mihail Zoşcenko, Aleksei Tolstoi ş.a. Piesa Anfisa de Leonid Andreev a fost jucată la un teatru bucureştean (1925), iar Teatrul Naţional din Cernăuţi a preluat Lumina luceşte în întuneric de Leon Tolstoi (1928). Tălmăcind două dintre cărţile lui Leon Donici (Noul seminar şi Floare amară) şi scriind despre el, I. a încercat să îl reintegreze în cultura română. Susţinută a fost şi preocuparea pentru traducerea şi cunoaşterea unor autori bulgari — Ivan Vazov, Elin Pelin, N. Rainov, Ch. Hristov ş.a. Mai sporadice au fost transpunerile din şi referinţele la literatura ucraineană
705 Dicţionarul general al literaturii române
îvanovici
(un volum din G. Gaşenko, tălmăciri din Taras Şevcenko), cehă (Jan Neruda, Vladislaw Vancura) sau polonă. Multe dintre traducerile apărute în periodice sunt însoţite de prezentări ale autorilor (de care se ocupă şi cu alte prilejuri). Din alte spaţii culturale, a mai transpus în română fragmente din Omar Khayyam, Grazia Deledda şi alţi scriitori italieni, din literatura spaniolă, estonă, precum şi câteva grupaje din literaturile chineză şi indiană.
SCRIERI: Roduri din câmpul Evangheliei, Cluj, 1937; Monarhul în istoria, în cultura, în renaşterea poporului român, Craiova, 1940. Traduceri: G. Gaşenko, Şarpele din junglă şi alte povestiri, Bucureşti, 1925; Leon Donici, Noul seminar, pref. Adrian Maniu, Bucureşti, 1929, Floare amară, Bucureşti, 1930.
Repere bibliografice: Bucur Ţincu, G.M. Ivanov, PLI, 1936,10-11; Micu, „Gândirea", 21-22; Ornea, Tradiţionalism, 130-131; Cristea, Teleorman, 358.	C.T.
ÎVANOVICI, Victor (24.VII.1947, Tulcea), critic literar, eseist şi traducător. Este fiul Afroditei (n. Ioannidis) şi al lui Nicolae îvanovici, jurist. Şcoala primară şi gimnaziul le face în oraşul natal (1954-1961), apoi urmează cursurile Liceului nr. 14 (de limba greacă) din Bucureşti (1962-1966). Din 1966 este student al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii din Bucureşti, secţia spaniolă, susţinându-şi examenul de licenţă în 1971. încă din această perioadă îşi începe activitatea publicistică la reviste studenţeşti şi la emisiuni radiofonice în limbile greacă şi spaniolă. Este reţinut ca asistent, post pe care va funcţiona până în 1984, când se stabileşte definitiv, împreună cu familia, la Atena, ceea ce îl împiedică să-şi definitiveze teza de doctorat (începută încă din 1973, sub conducerea lui lorgu Iordan, şi susţinută în 1993 la Universitatea din Cluj-Napoca, sub conducerea lui Marian Papahagi, cu titlul La obra de Gabriel Garda Mârquez como Ciclo Macondino). Predă cursuri de limba şi literatura spaniolă şi hispano-americană, iniţial în învăţământul privat secundar din capitala Greciei, iar, după 1991, la Centrul de Limbi Străine al Universităţii din Atena, completate de o bogată activitate culturală (emisiuni radiofonice, conferinţe, publicistică, traduceri). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor Greci, al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor şi al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată şi al Societăţilor elene de profil. A debutat, elev fiind, cu un sonet în „Scânteia tineretului"; devine, la numai şaptesprezece ani, redactor al „Paginii elevului" în săptămânalul bucureştean de limbă neogreacă „Nea Zoe" (1964-1966). A colaborat cu traduceri şi recenzii la „Amfiteatru", „România literară", „Luceafărul" „Echinox", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Contemporanul", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa românească", „Romanian Review" ş.a. După 1985 este prezent cu eseuri, studii şi traduceri în publicaţii ştiinţifice şi literare greceşti, franceze, române, spaniole şi sud-americane.
' Cartea de debut, scrisă în limba greacă, apare în 1979 la Atena (Neohelleniko Triptycho. Kavafis-Seferis-Sikeliands) şi cuprinde eseuri dedicate celor trei scriitori greci. Primul volum în
română este Formă şi deschidere (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), care, după un eseu despre Cartea ca simbol al vieţii, include două secţiuni bine definite, prima fiind Triptic românesc, unde analiza se referă la Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi la Urmuz, luminat printr-o paralelă cu Julio Cortâzar. Cealaltă, Două categorii deschise, are în vedere, în subcapitolul Barocul şi deschiderea formei, în principal romanul Don Quijote de Cervantes, citit din perspectiva teoriilor lui Umberto Eco despre „forma deschisă", dar se ocupă şi de creaţia poetică a lui Luls de Gongora, analizată în lumina structuralismului genetic al lui LucienGoldmann. Al doilea subcapitol, De la fantastic la „realismul miraculos", se opreşte asupra lui Borges şi Garda Mârquez, cuprinzând însă şi o încercare de a da o viziune nouă asupra fantasticului şi a variantelor sale categoriale. Lucrarea se închide, simetric, printr-un eseu intitulat Serialismul şi endo-gamia, cu aplicare tot la universul macondin. O altă carte, Suprarealism şi „suprarealisme". Grecia, România, ţările hispanice, apărută în varianta românească la Timişoara în 1996 şi în limba greacă la Atena în 1997, este un studiu asupra traseelor pe care se înscriu diferitele forme de suprarealism în literaturile zise periferice, văzute ca fază de tranziţie de la modernitate la post-modernism. Volumul El mundo de la nueva narrativa hispanoame-ricana (1999), editat în capitala ecuadoriană, reia şi aprofundează teme şi motive prezentate anterior în Formă şi deschidere, completate cu cercetările mai recente ale lui I. asupra romanului fantastic sud-american, vizând cu precădere problemele legate de estetica, poetica şi mitologia pe care această nouă structură literară se bizuie în construirea unui univers coerent, competitiv cu cel al lumii reale. Tot literaturii sud-americane îi este dedicat şi studiul Literatura hispano-americană. Tablou sinoptic, tipărit la Atena în 1999 (în limba greacă), menit să familiarizeze „marele public" cu evoluţia literaturii acestui continent, de la perioada colonială şi până în prezent. Repere în zig-zag (2000), cuprinzând o selecţie din publicistica autorului din perioada exilului, reprezintă, în plan simbolic, o „revenire" în literatura română. Cele trei domenii de interes prezente în întreaga sa creaţie (teoria literară, comparatistica şi hispanistica) se regăsesc în mod echilibrat în structura cărţii: Repere (mai mult sau mai puţin) teoretice reuneşte contribuţii privind teoria limbajului, a textului, a traducerii, dar şi discursul identitar în condiţiile exilului; Balcania şi Mitteleuropa reconsideră câteva probleme ale literaturilor română şi greacă şi unele aspecte mai puţin investigate ale raporturilor culturale româno-elene, cu o deschidere spre Europa Centrală printr-un examen al prozei lui Danilo Kis; Repere hispanice sunt divizate între Iberia (reprezentată prin Cervantes şi Lorca) ... şi Ibero-America (de data aceasta doar schiţată printr-o privire asupra lui Octavio Paz şi a lui Gabriel Garda Mârquez). I. a redactat o seamă de capitole din cursuri universitare de literatură spaniolă şi sud-ameri-cană: în ţară, în anii '70, colaborează la Istoria literaturii spaniole, 1975, Stil şi compoziţie în romanul hispano-american de azi, 1976, Conflictele Epocii de Aur la marii scriitori ai barocului: Quevedo, Gongora, Calderon, Graciân, 1976. în Grecia publică Literatura hispanica (1990), Teoria de la traduccion (1991). Preocuparea constantă pentru cele mai noi metodologii de abordare a textului
Ivasiuc
Dicţionarul general al literaturii române 706
literar, structuraliste şi poststructuraliste, nu umbreşte nicicând preocuparea de a capta şi de a reda în discursul critic plăcerea rafinată, de cunoscător pentru care literatura rămâne, mai presus de toate, o artă inefabilă. în Grecia îngrijeşte o serie de traduceri din literatura hispanică (Justo Jorge Padron şi Octavio Paz, în special) şi din literatura română (suprarealiştii, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Gellu Naum), pentru care face prefeţe sau postfeţe, câteodată fiind chiar cel care tălmăceşte textele (Octavio Paz, Nichita Stănescu, Gellu Naum). De altfel, I. s-a afirmat atât în România cât şi în Grecia, ca un traducător sensibil şi inspirat, mai ales în domeniul poeziei şi al eseului, contribuind şi astfel la cunoaşterea literaturilor celor două patrii ale sale. A transpus în română, în anii 70, scriitori greci precum Evanghelos Moutsopoulos, Kostas Karyotakis sau Odysseas Elytis, iar în spaniolă, singur sau în colaborare, din poezia populară românească şi din creaţia lui Ion Barbu. Tălmăcirile sale au fost încununate cu Premiul Internaţional de Poezie Mistică (1988) şi cu Premiul pentru traducere la prima întâlnire internaţională a traducătorilor de literatură română (1990).
SCRIERI: Neohelleniko Triptycho. Kavafis - Seferis - Sikelianos, Atena, 1979; Formă şi deschidere, Bucureşti, 1980; Literatura hispanica, Atena, 1990; Teoria de la traduccion, Atena, 1991; Suprarealism şi „suprarealisme". Grecia, România, ţările hispanice, Timişoara, 1996; El mundo de la nueva narrativa hispanoamericana, Quito, 1999; [Literatura hispano-americană. Tablou sinoptic], Atena, 1999; Repere în zig-zag, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 2000. Antologii: [Celălalt suprarealism. Bucureşti, 1944-1948], Atena, 1987. Traduceri: Antologia eseului hispano-american, îngr. şi postfaţă Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1976 (în colaborare); Evanghelos Moutsopoulos, Categoriile estetice, Bucureşti, 1976; Lirica popular tradi-cional rumana, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Omar Lara); Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, îngr. şi pref. Iordan Chimet, Cluj-Napoca,
1980	(în colaborare); Ion Barbu, Juego segundo, [Joc secund], Bucureşti,
1981	(în colaborare cu Omar Lara); Nichita Stănescu, [Eu nu sunt altceva...], Salonic, 1990; Gellu Naum, Zenobia, Atena, 1992.
Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, „Formă şi deschidere", CL, 1981, 1; Marian Papahagi, „Formă şi deschidere", TR, 1981,20; Radu Toma, „Formă şi deschidere", CREL, 1981,2; Dicţ. scriit. rom., II, 664-666; Popa, Ist. lit, II, 151; Manolescu, Enciclopedia, 423-424.	II.M.
IVASIUC, Alexandru (12.VII.1933, Sighetu Marmaţiei -4.III.1977, Bucureşti), prozator şi eseist. Mama scriitorului, Ana (n. Jusco), provine dintr-o veche familie de nobili maramureşeni, ale cărei tradiţii lui I. îi plăcea să le evoce şi al cărei destin l-a şi reflectat, prin răsfrângeri, în prozele sale. Tatăl, Leon Ivasiuc, profesor de ştiinţele naturii, era bucovinean. Refugiat din Ardealul de Nord în urma Dictatului de la Viena,
I.	urmează la Bucureşti şcoala primară, dar şi întâia clasă a cursului secundar (1944- 1945), la Liceul „Matei Basarab". Reîntors după război la Sighet, frecventează cursurile Liceului „Dragoş Vodă" (1945-1951). între 1951 şi 1956 face studii de filosofie şi de medicină la Bucureşti, fără a le finaliza. în toamna lui 1956, în semn de solidaritate cu revoluţia maghiară, organizează un miting studenţesc împreună cu câţiva colegi de la Medicină, în urma căruia este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. Detenţia o execută la Jilava, Gherla, Uranus
şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Stoeneşti şi Salcia. După închisoare este trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Rubla-Călmăţui, unde se împrieteneşte cu N. Carandino şi Corneliu Coposu. Revenit în Bucureşti, se angajează la început ca operator chimist, după care intră funcţionar la Ambasada Statelor Unite ale Americii. în 1968- 1969 beneficiază de o bursă a Universităţii din Iowa-City (SUA) şi conferenţiază despre literatura română la câteva universităţi din SUA şi Marea Britanie. Din 1970 până în 1974 trece prin funcţiile de redactor-şef al Editurii Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor şi director al unei case de filme. A murit în timpul cutremurului din 1977, sub ruinele blocului Scala din Bucureşti. Debutează la 9 iulie 1964 în „Gazeta literară" cu schiţa Timbrul, apoi mai colaborează la „Contemporanul", „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul" ş.a. Prima lui carte, romanul Vestibul, apare în 1967 şi este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Intens comentate la vremea apariţiei, romanele lui I. — Vestibul, Interval (1968), Cunoaştere de noapte (1969), Păsările (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor), Apa (1973), Iluminări (1975), Racul (1976) — aduc în literatura română a anilor '60 gustul dezbaterilor de idei şi al investigării stărilor de criză existenţială, în tradiţia prozei eseistice şi de analiză psihologică interbelice. Apropiat în această privinţă de Camil Petrescu şi
707 Dicţionarul general al literaturii române
Ivasiuc
Anton Holban, lui I. i s-a reproşat însă adesea uscăciunea construcţiei epice, în care personajele devin, îndeosebi în romanele de început, simple pretexte pentru confruntări filosofico-teo-retice între principii ale gândirii abstracte. Pe de altă parte, modernitatea viziunii artistice şi a procedeelor romaneşti — tehnica monologului interior, multiplicarea perspectivelor narative şi renunţarea la naratorul omniscient — îl situează pe I. în rândul deschizătorilor de drumuri într-o literatură ce păstra încă urmele şabloanelor proletcultiste. Construit ca un lung monolog interior, Vestibul este povestea unei crize de conştiinţă: iubirea târzie şi lipsită de împlinire a unui profesor universitar pentru o studentă mai tânără cu treizeci de ani devine prilej de introspecţie, de reconsiderare a unei existenţe aparent împăcate cu sine într-o lumină nouă, în acelaşi timp necunoscută şi neliniştitoare. Neavând curajul să i se adreseze direct, profesorul Ilea începe să îi scrie studentei scrisori de confesiune pe care nu i le va trimite niciodată, declanşând astfel un proces psihologic care îl va purta prin toate momentele-cheie ale propriei existenţe, de la spaima resimţită în copilărie în faţa cruzimii cu care câţiva camarazi de joacă au schingiuit şi ucis o veveriţă până la experienţele-limită ale războiului, la care naratorul ia parte ca medic militar. Tema romanului se naşte ca tensiune între concretul vieţii — imaginea plină de eleganţă şi energie a studentei, care trăieşte evenimentele cu dăruirea şi lipsa de inhibiţii a unui animal tânăr — şi schemele raţionale abstracte, simbolizate de desenele celulelor nervoase, cu prelungirile lor arborescente, în care doctorul Ilea, profesor de neurologie, a încercat să-şi închidă curgerea propriei existenţe. Natură analitică, pasionat de logică şi înlănţuiri cauzale, I. sare cu febrilitate de la un eveniment la altul, de la o epocă la alta (chiar şi scrisorile personajului său au o cronologie aleatorie), urmărind cu obstinaţie esenţa fenomenelor, ideea în dialectica devenirii sale. De unde o anumită excrescenţă a aspectului teoretic al observaţiei care, insuficient topit în pasta narativă, dă impresia de eseu filosofic, de digresiune abstractă, în dauna cerinţelor interioare ale naraţiunii. Finalul romanului consemnează şi el un eşec: eşec al iubirii, eşec al vieţii şi mai ales eşec al înţelegerii. Doctorul Ilea rămâne în anticameră, neputând trece pragul înţelegerii propriei personalităţi. Cel de-al doilea roman, Interval, adânceşte şi nuanţează tema conflictului dintre trăire şi conştiinţă prin juxtapunerea a două perspective narative opuse asupra aceleiaşi întâmplări. Personajele, un lector la o catedră de istorie şi o studentă întârziată, se reîntâlnesc întâmplător după ce, în urmă cu zece ani, drumurile lor se despărţiseră în urma unei şedinţe staliniste de excludere din facultate a persoanelor incomode pentru regimul totalitar. Deşi pe cei doi îi lega o relaţie de camaraderie sinceră, Ilie Chindriş ia cuvântul la şedinţa de excludere nu pentru a-şi apăra colega, aşa cum se aştepta toată lumea, ci pentru a o condamna, făcând din pledoaria sa un rechizitoriu metodic, cinic şi, mai presus de toate, profund nedrept. Motivaţiile reale şi imaginare ale acestui demers constituie substanţa monologului interior al personajului masculin care, silit să-i dea Olgăi o explicaţie, o invită într-o excursie la munte, pe acelaşi traseu pe care obişnuiau să-l străbată înainte de ruperea dramatică a relaţiei lor.
Obsedat de semnificaţii suprapersonale şi de legi istorice generale, care strivesc iniţiativele şi năzuinţele individului (de altminteri, I. a fost întreaga sa viaţă un adept al marxismului, la care nu a renunţat nici după anii de închisoare comunistă), Ilie Chindriş încearcă să-şi justifice atitudinea printr-o înţelegere superioară a istoriei: „demascarea" prietenei sale, inacceptabilă din punct de vedere etic, este explicată printr-o evoluţie necesară, inexorabilă („bila era deja pe un plan înclinat"). Cu toate acestea, el este departe de a fi un simplu oportunist. Idealul său vizează dobândirea armoniei şi a echilibrului personalităţii prin sincronizarea faptelor cu desfăşurarea logică şi rece a gândirii; neliniştea personajului însă, provenind dintr-un obscur sentiment de culpă, dovedeşte lipsa de consistenţă şi caracterul efemer al unui astfel de ideal. Ca şi doctorul Ilea, Ilie Chindriş este, cum spune Mircea Martin, un „mistificat": el eşuează în înţelegerea vieţii pentru că vrea să îngheţe mişcarea acesteia în scheme dialectice abstracte, care guvernează oamenii dictatorial, aşa cum s-a întâmplat cu regimurile comuniste în genere. Jocul ideilor generale, care supun realitatea concretă unui proces universalizant şi tiranic, exercită asupra lui Chindriş (ca şi asupra lui I., cel care îşi apără crezul politic marxist în eseuri)
Ivasiuc
Dicţionarul general al literaturii române 708
o fascinaţie fără ieşire, căreia îi sunt sacrificate, de cele mai multe ori, valorile solidarităţii umane. îi este opus, în monologul Olgăi, fostul soţ al acesteia, Petru, homo aedificator, cel care ştie că reconstrucţia omului trebuie făcută în limitele umanului, astfel încât să fie evitată deformarea ireversibilă a personalităţii. Proza de idei a lui I., denotând o fire pasionată de demonstraţii logice, este fericit întreruptă în Interval de câteva momente epice propriu-zise, dintre care cel mai semnificativ este episodul de extracţie autobiografică al copilăriei naratorului, unde imaginea unei familii nobile maramureşene, scăpătată dar întreţinând cultul unuia dintre strămoşii săi, memorandist şi martir al neamului, se înscrie în linia romanului având drept temă societatea tradiţională ardelenească, reprezentat de Ioan Slavici sau de Liviu Rebreanu. Cunoaştere de noapte revine la tema crizei existenţiale, provocată în conştiinţa personajului Ion Marina, „înalt funcţionar într-un minister cheie", de moartea iminentă a soţiei sale. Şi de data aceasta efortul scriitorului se îndreaptă în direcţia reconstituirii, pas cu pas, a proceselor mentale care au generat anumite gesturi sau atitudini, în încercarea de definire a personajului ca proces, ca realitate ce se autoconstruieşte (dar se şi automis-tifică) pe măsura revizuirilor şi interpretărilor la care îşi supune propriul trecut („conflictul adevărat - scrie I. — este cel interior, lupta omului cu sine însuşi pe marele fluviu al confruntărilor istorice"). începând cu romanul Păsările, tehnica scriiturii lui I. cunoaşte o schimbare semnificativă, datorată probabil în mare parte criticilor care îi reproşau neglijarea epicului propriu-zis. De-acum înainte îşi face apariţia tradiţionalul autor omniscient, care dezvăluie mobilurile mentale ale eroilor săi cu aceeaşi uşurinţă cu care descrie situaţiile şi fundalul istorico-social în care aceştia acţionează. Tematica abordată este şi ea diferită: de la problema puterii şi a autorităţii din Păsările la fresca socială din Apa şi la „tehnica loviturii de stat" din Racul, autorul încearcă explorarea unor zone tot mai largi ale realităţii, în efortul de a surprinde complicatele mecanisme sociale care guvernează desfăşurarea istoriei. Resortul intim, de adâncime al prozei sale rămâne însă acelaşi: drama individului pus în faţa unor situaţii-limită, în care alegerea implică înscrierea fiinţei umane pe orbita unui complicat proces de autodefinire şi analiză interioară. Liviu Dunca, protagonistul din Păsările, revenit după o absenţă de douăzeci de ani în oraşul natal, este un ratat superior. Şi-a consumat întreaga energie în sfidarea unei autorităţi ale cărei feţe, fie că este vorba de figura severă a bunicului, fie de forţe politice oculte încercând să îl determine să ia parte la o înscenare judiciară după tipicul comunist al anilor '50, reprezintă acelaşi mecanism al opresiunii şi strivirii fără scrupule a personalităţii umane. Drama lui Dunca, declanşată în momentul întoarcerii sale, când este pe punctul de a începe o relaţie cu Margareta Vinea, soţia directorului unei mari uzine, este aceea a sterilităţii interioare: refuzul său de a fi complice la delaţiune nu este urmat şi de un gest constructiv, care să se constituie într-un nou început. „M-am oprit la cel mai important gest din viaţa mea, îi spune el Margaretei, la consecinţele unui refuz, la cel mai înalt nu. Dar nici cel mai înalt nu nu are importanţă, pentru că după aceea
n-am reuşit să spun nici un da, n-am reuşit să găsesc ce trebuie să afirm." Ratării lui Dunca îi sunt opuse ascensiunea socială şi succesul lui Dumitru Vinea, personaj oarecum schematic şi convenţional, individ primitiv şi vanitos, a cărui dominaţie necontestată în uzina pe care o conduce cu mână forte este o expresie a autorităţii înseşi. încercarea lui I. de a-şi umaniza personajul, înzestrându-1 cu un sentiment al golului şi eşecului, care să îl aşeze în galeria personajelor de tipul doctorului Ilea, este neconvingătoare. Bine construite artistic şi perfect verosimile din punct de vedere uman sunt personajele Mateescu — cinicul coleg de şantier al lui Dunca, pentru care laşitatea şi conformismul intră în firea lucrurilor, justificate fiind de violenţa unei istorii pe care omul nu o poate controla, Cheresteşiu — revoluţionarul de profesie ajuns colonel de securitate, şi Victoriţa — amanta vulgară a lui Dumitru Vinea, tip de femeie „infernală, versatilă şi energică, nu lipsită de vocaţie erotică" (Eugen Simion) —, care, toate, conving prin impresia de prospeţime şi naturaleţe a acţiunii directe, fără problematizări şi ocoluri analitice obositoare. Expresie a preocupărilor moral-filo-sofice ale autorului este şi romanul Racul, roman politic, parabolă a dictaturilor sud-americane, dar trimiţând în subtext la dictaturile comuniste. Personajul problematic este de data aceasta Miguel, cel care, fascinat de putere, dar incapabil să îi înţeleagă mecanismele intime, încearcă să-şi prevină prietenii ce urmează a fi executaţi în virtutea unui plan diabolic imaginat de dictatorul Don Athanasios, plan la care personajul central este, în primă instanţă, părtaş. Romanul Apa îşi plasează acţiunea în epoca tulbure de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când, pe fondul foametei şi al disoluţiei autorităţii statului, apar bande bine organizate de speculanţi, şi aduce în scenă un tip de personaj diferit. Provenit din mediile cele mai umile ale societăţii, Ion Lumei, zis Piticu, şeful speculanţilor dintr-un oraş din Ardeal, este prototipul gangsterului autohton, crud, violent şi lipsit de scrupule, care exercită asupra avocatului Paul Dunca (un alter ego al autorului), o fascinaţie morbidă. Opera lui I. este întregită de două volume de eseuri, Radicalitate şi valoare (1972) şi Pro domo (1974), în care autorul abordează subiecte dintre cele mai variate, de la poezia lui Rimbaud la lectura critică a operelor de tinereţe ale lui Marx şi de la Kandinsky la Lucreţiu Pătrăşcanu şi la rapoartele prezentate de Nicolae Ceauşescu la congresele Partidului Comunist. Dominantă rămâne, chiar şi în rândurile despre Rimbaud, viziunea marxistă asupra istoriei (artei), în care artistul adevărat — cel vizionar — este exponentul revoluţiei permanente, „glasul conflictului dialectic". Ideea de radicalitate — crede eseistul — pornită din revolta spiritului împotriva conformismului, „precedă actul şi programul revoluţionar şi îl fundamentează psihologic", însă ea trebuie, pentru a-şi împlini premisele, să fie fundamentată pe dialectica materialistă marxistă.
Drama pe care Al Ivasiuc o insuflă personajelor sale vine din aceea că sincronizarea dorită a faptelor cu ideile se dovedeşte, la nivelul individului, iluzorie sau efemeră. încercarea de a realiza unitatea superioară a fiinţei este, în ultimă instanţă, o experienţă a eşecului. Omul nu poate încheia cu sine un acord de durată, pentru că este mereu
709 Dicţionarul general al literaturii române
Ivaşcu
depăşit, nu numai de presiunea uriaşă a socialului (la care se poate adapta într-un fel sau altul), dar şi de ceea ce este imprevizibil şi nemeritat în destinul său.
Mircea Martin
SCRIERI: Vestibul, Bucureşti, 1967; Interval, Bucureşti, 1968; Cunoaştere de noapte, Bucureşti, 1969; ed. postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1977; ed. îngr. şi introd. Diana Adamek, Cluj-Napoca, 1998; Păsările, Bucureşti, 1970; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1977; ed. Bucureşti, 1986; Radicalitate şi valoare, Bucureşti, 1972; Corn de vânătoare, Cluj-Napoca, 1972; ed. Bucureşti, 1991; Apa, Bucureşti, 1973; ed. pref. Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1987; Pro domo, Bucureşti, 1974; Iluminări, Bucureşti, 1975; ed. Bucureşti, 1977; Racul, Bucureşti, 1976; ed. Bucureşti, 1994; Interval Corn de vânătoare, îngr. Tita Chiper-Ivasiuc, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „ Vestibul", CNT, 1967,34; Al. Protopopescu, Noua existenţă a romanului psihologic, TMS, 1967,9; Gheorghe Grigurcu, „Vestibul", F, 1967,11; Marian Popa, Virtuţile şi semivirtuţile analizei, LCF, 1968,16; Nicolae Manolescu, Patosul ideilor. Al Ivasiuc, „Interval", CNT, 1968,24; Const. Cubleşan, „Interval", TR, 1968,29; Ov. S. Crohmălniceanu, „Interval" de Al Ivasiuc, VR, 1968,6; Mircea Martin, Jocul de a nu se juca, AFT, 1968,33; Sorin Alexandrescu, Sintagma cunoaşterii de noapte, ARG, 1969, 12; Mihail Petroveanu, Libertate şi fatalitate, CNT, 1969,20; Nicolae Manolescu, „Cunoaştere de noapte", CNT, 1969, 23; Liviu Petrescu, „Cunoaştere de noapte", RL, 1969, 51; Martin, Generaţie, 115-125; Nicolae Manolescu, „Păsările", CNT, 1970,47; Mircea Iorgulescu, „Păsările", RL, 1970,51; Lucian Raicu, O carte a epocii, RL, 1970,52; Eugen Simion, Tema puterii, LCF, 1970,52; Cristea, Interpretări, 119-122; Damian, Intrarea, 43-46; Dimisianu, Prozatori, 106-111; Regman, Cronicari, 208-221; Stănescu, Cronici, 107-128, 226-230; Ar deleanu, „A urî", 61-69; Al. Piru, Evoluţia prozei, R, 1971,1; Ion Apetroaie, Al. Ivasiuc, dialectician al stărilor lăuntrice, CRC, 1972, 5-6; Nicolae Manolescu, Spiritul radical în literatură, RL, 1972, 23; Ciobanu, Panoramic, 151-165; Protopopescu, Volumul, 182-201; Cornel Regman, Selecţie din selecţie, Bucureşti, 1972,340-353; Mircea Iorgulescu, Schimbarea la faţă, LCF, 1973, 51; Georgescu, Printre cărţi, 136-143, 276-284; Petrescu, Scriitori, 97-109,135-138; Raicu, Structuri, 326-329; Val Condurache, Romanul politic, CL, 1974, 3; Zaharia Sângeorzan, Pasiunea ideilor, CNT, 1974,18; Al. Călinescu, Viziuni romaneşti, CRC, 1974, 24; Paul Georgescu, Destin şi istorie, RL, 1974, 24; Nicolae Manolescu, Polemică şi cultură, RL, 1974,39; Iorgulescu, Rondul, 153-159; Simion, Scriitori, 1,501-532; Mihai Ungheanu, Proza nu are suflul viului, LCF, 1975,25; Ciobanu, Incursiuni, 160-165; Ardeleanu, Opinii, 67-71; Balotă, Universul, 165-192; Culcer, Citind, 41-44,179-186,204-207; Florin Manolescu, „Racul", FLC, 1976,49; Liviu Petrescu, Sub zodia racului, TR, 1976,51; Const. Ciopraga, Romane-meditaţie, RL, 1977,20; Ştefănescu, Preludiu, 182-190; Ungureanu, Proză, 157-165; Georgescu, Volume, 32-37; Georgeta Horodincă, Studii literare, Bucureşti, 1978, 160-227; Regman, Explorări, 20-28, 192-200; Mioara Apolzan, Casa ficţiunii, Cluj-Napoca, 1979, 154-184; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979,154-175; Ion Vitner, Alexandru Ivasiuc. înfruntarea contrariilor, Bucureşti, 1980; Alexandru Ivasiuc interpretat de..., îngr. şi pref. Constantin Preda, Bucureşti, 1980; Steinhardt, Incertitudini, 144-149; Voicu Bugariu, Analogon, Bucureşti, 1981,108-116; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 220-225; Gorcea, Structură, 179-181; Manolescu, Arca,
II,	220-254; Livescu, Scene, 171-176; Lăzărescu, Romanul, 249-267; Ţeposu, Viaţa, 133-142; Manolescu, Teme, VI, 125-128, VII, 203-207; Holban, Profiluri, 204-218; Ştefănescu, Prim-plan, 177-181; Cosma, Romanul, I, 136-141; Cristian Moraru, Proza lui Alexandru Ivasiuc,
Bucureşti, 1988; Leonte, Prozatori, II, 184-226; Lovinescu, Unde scurte,
1,395-398,486-489; Micu, Scurtă ist, III, 159-165; Petrescu, Studii transilvane, 63-77; Perian, Pagini, 113-127; Dicţ. analitic, 1,43-44,234-235, 251-253, IV, 11-14; Dicţ. esenţial, 423-426; Sanda Cordoş, Alexandru Ivasiuc, Braşov, 2001; Manolescu, Lista, II, 170-186; Popa, Ist. lit., II, 743-745; Alex. Ştefănescu, Alexandru Ivasiuc, RL, 2003,28.	L.H.
IVAŞCU, George (22.VII.1911, Cerţeşti, j. Galaţi - 21.VI.1988, Bucureşti), gazetar, critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Bulgaru) şi al lui Dumitru Ivaşcu. Urmează liceul la Bârlad (absolvindu-1 în 1929) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (luându-şi licenţa în 1933). în 1975 a obţinut titlul de doctor în filologie, cu teza Istoria literaturii române, I. De la începuturi până la Junimea. Paralel cu activitatea publicistică, a desfăşurat şi una didactică în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde între 1958 şi 1968 a fost şi şeful Catedrei de istoria literaturii române. A debutat în 1934, cu o cronică literară, în revista „Manifest", la care a fost unul dintre redactori, iar editorial, cu o culegere de articole, Confruntări literare{1966), după ce întocmise o antologie a reportajului românesc de la 1829 la 1866, Reflector peste timp, apărută în
Ivaşcu
Dicţionarul general al literaturii române 710
1964. întreaga activitate a lui I. stă sub semnul jurnalisticii atât ca tip de abordare a fenomenului literar şi ca stil/limbaj al demersului critic, cât şi ca activitate în sine, de la publicistica politică şi culturală până la întemeierea, organizarea şi conducerea unor gazete. Ucenicia şi-a făcut-o ca secretar de redacţie la „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu (1939), o diagramă a acestei activităţi constituind-o amănunţitele relatări redacţionale din scrisorile către director publicate în volumul al doilea din Confruntări literare. între 1955 şi 1971 a condus revista „Contemporanul", iar din 1971 până la moarte — „România literară", unde a susţinut şi o rubrică de actualităţi politice. A mai fost redactor-şef la ziarul „Victoria" al lui N.D. Cocea în anii 1945-1946, al lunarului de politică externă „Lumea" între 1963 şi 1966, al revistelor „Arcades" şi „Revue roumaine". A colaborat la „însemnări ieşene" şi la „laşul" cu articole literare şi de politică externă, „România liberă", „Lupta de clasă" (la rubrica „Istorie şi critică literară"), „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Analele Universităţii Bucureşti", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a. Membru al
Partidului Comunist Român încă din perioada de ilegalitate a acestuia, în 1948 e implicat în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu şi condamnat mai întâi la moarte, apoi la temniţă grea, pentru ca în 1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat şi eliberat. A fost membru al Consiliului Ziariştilor din România, responsabil al Centrului Român al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari începând cu 1971 şi membru în comitetul executiv al acesteia.
Formaţia lui I. a fost marcată de critica deterministă, pozitivistă şi marxistă, dar şi de modelul determinismului mai suplu al lui G. Ibrăileanu — profesor admirat de tânărul comentator literar —, ca şi de înclinaţia acestuia către ideologia literară. Un alt model este G. Călinescu, teoreticianul criticii creatoare, dar şi autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent din 1941, care încă din paginile „Jurnalului literar" şi apoi în marea lui sinteză îl menţiona pe I., „excelentul deocamdată jurnalist literar". Călinescu intuia astfel una dintre coordonatele activităţii lui I., care s-a mărturisit el însuşi, mai târziu, drept „ziarist militant", înţelegând militantismul ca „mediere" între personalitatea culturală şi opinia publică, ca
711 Dicţionarul general al literaturii romane
Ivănceanu
factor de „orientare" şi „educare" a gustului, nu doar de informare. Intervenţiile lui, chiar şi atunci când înclină spre forma de studiu, păstrează un aer de propedeutică şi de onorabilă vulgarizare didactică. De o asemenea factură sunt cele câteva articole literare din Jurnal ieşean (1971), unde marea majoritate a cuprinsului o constituie comentariile de politică internă şi europeană, şi cele mai multe dintre cele strânse în Confruntări literare (I-III, 1966-1988). Aici, pe lângă cronicile literare scrise în maniera foiletonisticii fără pretenţii, se află câteva studii, între care cel despre Creangă (Semnificaţia operei, 1937) este remarcabil prin modernitatea analizei. Criticul apelează la structuralismul promovat de Rene Wellek (The Literary History), prezentat după buletinul Cercului Lingvistic de la Praga din 1936. Fără să o numească astfel, I. se opreşte exclusiv asupra literarităţii operei lui Ion Creangă, remarcând specificul râsului („jovial" şi „bonom") şi, în premieră, dramaticitatea. Demne de interes sunt şi comentariile la Mihai Eminescu („scenografia ideilor" în Memento mori, peisajul cine-verite din poeme ca Privesc oraşul...) şi Calistrat Hogaş („peisagist al sublimului", interpret panteist al universului). Preferinţei pentru presa literară îi datorează I. şi o primă antologie a reportajului românesc subîntinzând epoca 1829-1866: Reflector peste timp. Culegerea cuprinde multe texte din pagini de revistă, pe care antologatorul le transcrie acribios. Cea de-a doua coordonată a personalităţii lui I. este relevată pentru prima dată mai clar de o altă culegere, Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti. 1812-1866 (I, 1967), care reflectă înclinaţia pentru istoria ideilor, a ideologiei literare. Lucrarea — prevăzută, cum rar se întâmplă, şi cu un indice tematic — a fost mult folosită la vremea sa şi datorită faptului că marea majoritate a articolelor erau scoase pentru prima dată din paginile periodicelor şi editate — cu scrupul filologic — în volum. Istoria literaturii române (1,1969; Premiul Uniunii Scriitorilor) are în vedere, la rândul ei, mai cu seamă ideologia literară şi culturală, surprinsă în contextul istoriei politice şi sociale româneşti şi europene. Cele cinci mari secţiuni — Epoca genezelor (sec. X-XVI), De la o cultură medievală spre o cultură naţională, Clasicii literaturii române vechi, Epoca „luminilor", Constituirea literaturii române modeme — se opresc înainte de Junimea, fiind guvernate în structura şi orientarea lor de câteva idei generale, între care: caracterul unitar şi organic al literaturii române, caracterul naţional şi apartenenţa sa europeană. în mod evident (şi declarat) Istoria... nu e străină de construcţiile lui G. Călinescu, în primul rând, ale lui N. lorga, Ovid Densusianu, N. Cartojan, Şt. Ciobanu, D. Popovici, dar nici de un anume spirit al epocii în care a fost scrisă şi care exalta, propagandistic, ideea naţională, actualizând istoria nu o dată abuziv (de exemplu, capitolul Mihai Viteazul în cultura română). Fiind vorba mai ales de o istorie a ideologiei culturale şi literare, decalajele cantitative dintre capitole devin explicabile. I. Budai-Deleanu, Costache Conachi, I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri şi N. Filimon sunt expediaţi ca scriitori, dar se insistă asupra reprezentanţilor Şcolii Ardelene şi a lui M. Kogălniceanu, N. Bălcescu sau Cezar Bolliac ca ideologi. O mare atenţie (şi un amplu spaţiu) se acordă literaturii vechi şi Şcolii Ardelene —
privită de G. Călinescu „din avion" —, tratate aici cu o surprinzătoare erudiţie istorică şi literară. O idee inedită — însă discutabilă — e aceea că literatura religioasă are o pondere mult mai mică decât s-a crezut, ca şi cărţile populare, şi că, în schimb, „caracterul masiv laic al culturii noastre vechi" a fost ignorat (autorul ţine să demonstreze, de pildă, rolul mare al „literaturii curţilor domneşti"). Istoria... — care nu a mai continuat — cuprinde un bogat material iconografic, înţeles căli-nescian, ca parte integrantă a textului. Micromonografiile Titu Maiorescu (1972), Dobrogeanu-Gherea (1972) şi Nicolae Filimon (1977) sunt lucrări de iniţiere, scrise clar, accesibil, uneori într-o apăsată notă sociologizantă.
G. Ivaşcu nu este un istoric literar de formulă clasică, ci mai degrabă un comentator de subiecte de istorie literară la un mod jurnalistic distins, cu pasiune pentru întreţinerea unui cadru de cultură prin presa de specialitate. Istoria literară este adusă la nivelul de circulaţie al bunurilor cotidiene şi de informaţie accesibilă publicului nespecializat. Ideaţia istorico-literară a lui G. Călinescu va fi turnată în tiparele coloanei de revistă şi de ziar.
Marin Bucur
SCRIERI: Confruntări literare, I-III, Bucureşti, 1966-1988; Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969; Jurnal ieşean, Bucureşti, 1971; Titu Maiorescu, Bucureşti, 1972; Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, 1972; 101 tablete, Bucureşti, 1974; Nicolae Filimon, Bucureşti, 1977; Profil de epocă, Bucureşti, 1981. Antologii: Reflector peste timp (Din istoria reportajului românesc). I (1829-1866), Bucureşti, 1964; Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti. I (1812-1866), Bucureşti, 1967; Cumpăna cuvântului, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Antoaneta Tănăsescu).
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, O antologie a reportajului nostru, GL, 1964,49; Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, ARG, 1970,4; Sasu, Progresii, 158-160; Ciobanu, Panoramic, 220-224; Stănescu, Poeţi şi critici, 155-161; Bucur, Istoriografia, 572-573; Mihăilescu, Conceptul,
II,	193; Sângeorzan, Anotimpurile, 99-110;George Muntean, Schiţă de portret, RITL, 1986,4; Nicolae Mecu, Demnitatea „criticii jurnalistice", RITL, 1986,4; Mircea Iorgulescu, Minte lucidă, spirit arzător, RL, 1989, 25; Dicţ. scriit. rom., II, 670-672; Micu, Ist. lit., 756-757; Popa, Ist. lit., II, 1105; Zamfirescu, Istorie, II, 325-361.	N. M.
IVĂNCEĂNU, Vintilă (26. XII. 1940, Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Anei Cleopatra (n. Aslan) şi al lui Şerban Ivănceanu, cadru didactic la Facultatea de Drept din Bucureşti, învaţă la Liceul „I.L. Caragiale" din Bucureşti, absolvindu-1 în 1957. S-a îndreptat spre o carieră la antipodul poeziei, cu studii la Şcoala Financiară (1957-1959) şi la Academia de Studii Economice din Bucureşti, încheiate în 1966. Studentul la secţia evidenţă contabilă a debutat cu poezii în 1964 la revista „Contemporanul" şi a publicat în „Luceafărul", „Gazeta literară", „Ramuri", „Amfiteatru" ş.a. A frecventat cenaclul Junimea şi cenaclul Uniunii Scriitorilor. Cartea sa de debut, Cinste specială (1967), este recomandată de prefaţa generoasă a lui Miron Radu Paraschivescu. în 1971 s-a stabilit la Viena, unde a publicat proză în limba germană şi, după o experienţă de editor, s-a consacrat regiei de teatru.
Ivănceanu
Dicţionarul general al literaturii române 712
Considerat un reprezentant al „neoavangardei româneşti" sau al unui al treilea val, integrat grupului de onirici (Leonid Dimov, D. Ţepeneag, Virgil Mazilescu ş.a.) publicaţi în revista „Amfiteatru", I. este un nonconformist atras de absurd şi fantezie, cu spirit ludic şi inventivitate. Insurgent cu expresie juvenilă, lui I. i-a plăcut să jongleze cu aluzii livreşti şi cu imagini. O sugestie pentru ce ar intenţiona să fie poezia din Cinste specială e cuprinsă într-un Sonet: „împerecheaţi-vă, cuvinte,/ Ca plumb şi pulbere în flinte/ Vărsaţi din alfabet borhotul!" Violentarea relaţiilor aşa-zicând naturale pentru codul poetic al timpului nu se face în sensul „mai pur" al limpezirii logice, aceasta fiind chiar în opoziţie cu proiectul lui I. Poetul cultivă atipicul logic şi combinatoriu. Consecvent onirismului programatic, el operează permutări ale unor elemente luate din existentul empiric sau simbolic după o serie de reguli care aparţin aerului bizar, impregnat de libertăţi, propriu ordonării percepţiei din vis. Structurarea versurilor mizează pe abrevierea relaţiilor uzuale dintre obiecte, pe deformarea consecu-ţiilor, pe raţionamente false sau absurde, pe disimularea într-o exersare mecanică a mecanismelor cauzale. Uneori perspectiva acestei poezii este motivată prin adecvarea ei la o conştiinţă infantilă: „S-a-ntors tata din război,/ Fără cap, fără cap,/ Noi ne-am dus pe la vecini,/ Ţopăind, ţopăind,/ Şi ne-am lăudat că tata/ N-are cap, n-are cap./ Şi pe tata l-am culcat/ Fără plâns, fără plâns,/ Intr-un pat de-argilă albă/ Fără arcuri, fără arcuri./ Mama singur-a ţipat,/ Numai mama, numai mama,/ A-nceput să-şi smulgă părul/ Negru, negru, negru, negru./ Popa a cântat frumos,/ După carte, după carte,/ Apoi am plecat acasă/ Fără tata, fără tata" (Cor de copii). De cele mai multe ori însă „zborurile în supralogică" (Valeriu Cristea) sunt executate în vederea unei omologări prin sine a atitudinii: „Monezile pe şina de tramvai/ Lângă femeile fără sutien/ Şi-atâtea lacrimi de valet/ Pe morţii slabi din anticameră./ Doamne, prietene/ De câte ori ţi-am spus/ Că dincolo de trupul meu/E o holeră şi o servitoare./ Prietene cerşind, un câine/ Să-ţi muşte zilnic mâna dreaptă./ Doamne, prietene cu pian din tată-n tată,/Du-te şi cântă la parăzi/ Cu clavicula spartă/ De un bufon ereditar./ Prietene, apasă pe accelerator până la fund,/ Până vei atinge viteza de circulaţie a morţilor." Volumul următor, Versuri (1969), aduce câteva schimbări nu atât în ceea ce priveşte regulile de generare a poeziei, cât în delimitarea planului de referinţă pentru materialul care urmează să fie structurat. Trimiterile religioase abundă, ca şi cele livreşti, atitudinea poetului capătă dexterităţi mai evidente în sensul bufoneriei ludice şi al impertinenţei imperturbabile, căci I. jonglează cu aceste surse ca şi cum ar arunca în aer mingi colorate. Referinţele sunt răstălmăcite, deformate, alăturate în bătaie de joc într-o vecinătate heterotopică, deci lipsită de alt sens decât acela dat de ineditul aiuristic al situaţiei: „Viori albe ca nişte vulpi, Iisuse/ Se preling, doi cu doi, peste suduri./ Cad din nori pe vertebre şi nu se/ Aud decât lacrimi izbite în nuduri"; „Pe ţărmul de briliant şi borangic/ Iubita mea, te-a azvârlit sărmanul,/ Precum la circ, în pauză, un pitic/ îşi şterge de pe faţă sulimanul./ / Din al tău pântec galben, pelicanul/ Ciungul dă de pomană la calic:/ Maţe de fildeş înroşind Oceanul/ Iubita mea, eşti alba Moby Dick!// Iubita
mea, şi eşti o cantilenă/ topită în grăsime de balenă/ Când soarele se varsă în adânc,/ / De marmoră şi silex şi porfire,/ Ca untdelemnurile în tingire./ Iubita mea, din trupul tău mănânc." Impresia, facilitată cu intenţie cititorului, este de creaţie a unui Frangois Villon contemporan şi dement, care panoramează „Submarinele de aur/ Plutind prin creierul unui nebun". Pentru proza lui I. caracteristic este „romanul" Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille (1970). Se recontextualizează aici, de la o distanţă ironică şi autoironică, biografiile şi genealogiile întâlnite în romantism. Prelucrarea „izvoarelor" e realizată cu o ingenuitate prefăcută, de tip Borges: sursele fanteziste sunt consemnate, colate, luate în serios, corectate în părţile prea de tot incredibile, interpretate detectivistic în funcţie de enciclopedia unor cunoştinţe inventate. Sunt introduse şi pastişate diverse subcoduri literare, fiind frunzărite registrele convenţionale de genul aforismelor, panseurilor, schimbului epistolar. Personajul autorului este introdus prin jurnalul pe care îl ţine şi care nu e decât un pretext narativ pentru crearea unui spaţiu în care să se întâlnească episodic „realitatea" autorului din carte cu „realitatea" pe care diaristul o scrie şi faţă de care, de la un punct încolo, îşi pierde interesul: „Astăzi mi-au telefonat de la Biblioteca Academiei şi m-au anunţat că în nişte in-folii din sec. al XIV, recent achiziţionate, cercetătorii au dibuit subsoluri masive privitoare la Dorothea şi Nevermoor. Prea sunt complecşi; mai ducă-se pe pustii!" în partea a doua a cărţii apar aşa-zisele scrieri ale lui Milorad de Bouteille, valorificând motive de natură senzaţională, miraculoasă, morbidă, stranie, detectivistică, absurdă, fantastică, metaliterară. Cărţile lui I. apărute în România au fost traduse în limbile germană, suedeză, japoneză.
SCRIERI: Cinste specială, pref. Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1967; Până la dispariţie, Bucureşti, 1968; ed. (Aus), tr. Heidi Dumreicher, Frankfurt am Main, 1971; Versuri, Bucureşti, 1969; Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille, Bucureşti, 1970; ed. (Unser Vater der Drache), tr. Heidi Dumreicher, Viena-Munchen-Ziirich, 1972; Vulcalo-borgul si frumoasa Beleponjă, Bucureşti, 1971; Sodom, Viena, 1978; Stumm, Viena, 1990; Prozessionstheater. Spuren und Elemente von der Antike bis zur Gegenwart (în colaborare cu Johannes C. Hoflehner), Koln, 1995; ZeroKorper. Der abgeschaffte Mensch (în colaborare cu Josef Schweikhardt), Viena, 1997; Triebwerk Arkadien: 1899/1999. Zweimal Fin de Siecle (în colaborare cu Josef Schweikhardt), Viena, 1999; Begra, Viena, 2000.
Repere bibliografice: Marian Popa, Vintilă Ivănceanu sau Dreptul la tiribombă, LCF, 1968,10; D. Micu, „Cinste specială", GL, 1968,21; Mihail Petroveanu, „Cinste specială", VR, 1968,10; Valeriu Cristea, „Până la dispariţie", RL, 1969,3; Mihai Ungheanu, „ Versuri", LCF, 1969,8; Lucian Raicu, „Versuri", RL, 1969,11; Nicolae Manolescu, „Versuri", „Până la dispariţie", CNT, 1969,15; T. Tihan, Mimetismul ermetic, TR, 1969, 20; Virgil Ardeleanu, „Până la dispariţie", ST, 1969,5; Ov. S. Crohmălniceanu, Romane ale tinerilor, VR, 1969,5; Gabriel Dimisianu, Un roman insolit, RL, 1970,18; Dan Laurenţiu, „Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille", LCF, 1971, 9; Nicolae Balotă, „Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille", RL, 1971,13; Mirela Roznoveanu, „Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille", TMS, 1971, 3; Ruxandra Cesereanu, Vintilă Ivănceanu şi Evul Mediu modern, RL, 1991, 30; I. Negoiţescu, Vintilă Ivănceanu, scriitor oniric, CNP, 1991,33; Dicţ. scriit. rom. II, 672-676; Dicţ. analitic, IV, 607-608; Manolescu, Enciclopedia, 424-425.	M.l.
713 Dicţionarul general al literaturii române
îvănescu
ÎVĂNESCU, Alexandru (17.IIL1924, Cinişeuţi, j. Orhei), poet şi traducător. începe şcoala în satul natal, dar familia este obligată să plece în refugiu, iar I. îşi continuă studiile la Craiova, unde îşi dă şi bacalaureatul. între 1944 şi 1950 urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti. Până în 1958 este medic militar, apoi medic internist şi psihiatru în capitală. A debutat cu două poezii în revista „laşul literar" (1965), iar editorial, cu volumul Balerina de fier, apărut în 1970.
în versurile din Balerina de fier I. se defineşte ca un poet descriptiv animat de o vagă nelinişte, fără o viziune proprie. Poemele, majoritatea pasteluri, sunt construite melodic, pe o structură muzicală repetitivă, apropiată de cea a baladelor mi-nulesciene. Prozodia e tradiţionalistă (versuri scurte, fără ingambament, rimate), notaţia descriptivă (inclusiv la nivel lexical) depăşeşte rar pragul unui lirism factice, convenţional. De cele mai multe ori imaginile se nasc prin asociaţii, analogii, dar există şi imagini disparate, metafore imprevizibile, reuşite, care se pierd însă în contexte diluate. în poezia din Peisaje
(1975), Solii de toamnă (1978) şi Arlechin (1982) se continuă linia descriptiv-muzicală, dar o viziune mai personală pare că prinde contur în poeme de factură expresionist-onirică ori realizate prin tehnica, simbolistă, a sugestiei. Arlechin constituie zenitul operei lui I., versul capătă aici o mai conturată personalitate, articulat sub semnul lumii şi a literaturii ca teatru. Primele poeme exersează încă maniera descriptivă în tonalitate elegiacă — un tablou dominat de înserări, păsări, şoapte, căderi —, în care eul poetic e mai mult o prezenţă discursivă decât lirică: „Ram de măslin purtam./ Şarg eram în amurgul/ de tamburină./ Mă-mpiedicam în cercuri — cercuri/ desprinse din siluete de cal/ galopând/ ah! în tăceri depărtându-se..." (Elegie). Câteva durităţi, imagini percutante, oximoronice, tulbură ritmul egal al versurilor: „luna era cu flegmon", „fluturi zboară, prin ţeastă/ trişti", „ca o blană de animal bolnav/ seara cădea pe caldarâm", „un Hristos cu dinţi de cal/ rânjind la stele" etc. Pe măsură ce devine mai dur, poetul devine şi mai livresc, iar majoritatea poemelor se desfăşoară ca o bufonerie crudă, în care se amestecă Shakespeare, Whitman, Sofocle, Faulkner ş.a. Moartea, negrul, încremenirea şi roata (calul încremenit, precum în Proiect pentru un monument eqvestru), absurda comedie umană şi literară devin teme constante, de unde şi cinismul, ironia, mizantropia uşor oraculară, care acum iau locul sentimentalismului. Apetenţa pentru discursiv rămâne, uneori cu izbucniri onirice ori expresioniste, adesea cu accente vădit whitmaniene (Expoziţii în vis), dar există şi câteva poeme concentrate, care se reduc la juxtapunerea unor cuvinte-simbol.
SCRIERI: Balerina de fier, cu ilustraţii de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1970; Peisaje, Bucureşti, 1975; Solii de toamnă, Bucureşti, 1978; Arlechin, Bucureşti, 1982. Traduceri: G. Bacovia, Poezii - Stihi, ed. bilingvă, Bucureşti, 1972; Povestea frumoasei Hacikazuki. Basme japoneze, pref. Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1976; P.K. Iavorov, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1977; Victor Sivetidis, Fratele meu Prometeu, Bucureşti, 1980; Gheorghi Semeonov, Dresură liberă, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1980; Liubomir Levcev, Mănuşa de fier, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1980; Vladimir Makanin, Portretul unei tinere femei, Bucureşti, 1983; Frumoasa Otikubo. Povestea bătrânului Taketori, pref. trad.,
Bucureşti, 1986; Velimir Hlebnikov, Opere alese, îngr. şi introd. trad., pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ilie Constantin, „Balerina de fier", RL, 1970,43; Gheorghe Lateş, „Peisaje", CRC, 1975,42; Mircea Iorgulescu, Evoluţii lirice, RL, 1978,26; Petru Senari, „Solii de toamnă", O,1978,49; Ut. rom. cont, 1,716-717.	R.D.
ÎVĂNESCU, Cezar (6.VIII.1941, Bârlad), poet şi traducător. Este fiul Xantipei (n. Naum) şi al lui Dumitru îvănescu, medic veterinar. A absolvit Liceul „Gh. Roşca-Codreanu" din Bârlad (1959), după care a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1960-1966), obţinând licenţa în 1968. între 1969 şi 1971 a fost, pe rând, profesor de limba şi literatura română în Transilvania şi în Moldova şi redactor la „Almanahul literar" al Uniunii Scriitorilor şi la revista „Argeş" din Piteşti. Din 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, acompaniat de propria-i orchestră, intitulată „Baaad"; reînviind tradiţia menestrelilor medievali, poetul îşi pune pe muzică versurile, dar interpretează şi poeme de Pindar, Rutebeuf, Villon, Baudelaire, Eminescu şi Bacovia. în 1974 devine redactor al revistei „Luceafărul", poziţie pe care o deţine până în 1990. Din 2000 este director al Editurii Junimea din Iaşi. A debutat în 1959 în revista „Luceafărul", colaborând şi la „Convorbiri literare", „Orizont", „România literară" ş.a. Cel dintâi volum, Rod (1968; Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie de la Iaşi), deschide un ciclu în care vor intra Rod III (1975) şi Rod IV (1977).
Poet senzual şi fantast, în opera căruia rafinamentele moderniste se îmbină cu inspiraţia folclorică şi lirica trubadurescă, I. are personalitatea originală şi stranie a unui aed din vechime rătăcit printre contemporani. De la semnul exclamării cu care îşi începe fiecare strofă la tonalitatea arhaizantă, incantatorie a expresiei şi la tendinţa reluării versurilor în refrene, poezia sa poartă pecetea unui lirism originar, primitiv cu ostentaţie, în care textul nu mai este destinat lecturii, ci recitării. De altminteri, poetul îşi cântă versurile, acompaniindu-se la diverse instrumente muzicale, în spectacole ce-şi propun să refacă o unitate originară pierdută. Volumele din ciclul Rod, construite în jurul a două simboluri divergente ca semnificaţie, dar psihic complementare — rodul, semn al comuniunii şi integrării, şi tumul, semn al izolării —, sunt mărturia impregnată de spaimă a durerii de a fi în lume, bocetul grav şi sincopat al devenirii în timp: „!suferinţele mari se făcură/ de cum am ieşit din tine,/ ca un ochi din orbită,/ toată căldura soarelui/ menită fu să mă usuce...!" Rodul nu este fructul matur al toamnei, cu coaja dură şi rezistentă, ci floarea proaspăt fecundată, delicată şi efemeră, germenele miraculos încolţit în grădina amniotic-pa-radisiacă. Nostalgia constitutivă a acestui lirism vizează, aşadar, „mirabila sămânţă", clipa originară a existenţei dincolo de care nu mai există decât devenire şi moarte. Iar semnul definitoriu, irevocabil al morţii este trupul, veşmântul material a cărui contemplare provoacă oroare şi dezgust: „!nu-şi uită carnea tiparul ei ciudat:/ veşnice creştete umede se-ndeasă spre mine,/ ca o pasăre deasupra unei oştiri le văd foind şi mă
îvănescu
Dicţionarul general al literaturii române 714
sperii." în fapt, e vorba de o senzualitate întoarsă, fără finalitate, în perspectiva căreia spaima de moarte devine spaimă de sexualitate, iar iubirea, „săgeata care a nimerit călcâiul lui Ahile", nu este decât celălalt nume al descompunerii. Dualitatea Eros-Thanatos marchează întreaga viziune lirică a lui I., de la reluarea unor motive romantice consacrate, precum cel al tinerei fete pe patul morţii, la coagularea alegorică a imaginii morţii în figuri de nimfete: „! presimt cum va/ veni moartea/ [...] într-o dimineaţă/ ca aceasta, ducându-mă la apă am/ întâlnit o fetiţă/ pe care ţi-am arătat-o şi ţie,/ numind-o un pic depravată,/ căci se purta cu o rochie albastră/ cu un umăr gol.../ am privit-o mai cu atenţie/ şi m-au surprins/ ochii ei încercănaţi enorm/ şi buzele palide de femeie/ şi glasu-i moale ca o deschidere de petale — / am întrebat-o: cine eşti? tu eşti?/ şi mi-a răspuns: eu sunt!" Exasperat de amprenta telurică a condiţiei umane, într-o lume în care perfecţiunea şi concretul senzorial se exclud reciproc, poetul închipuie ca refugiu împotriva angoasei existenţiale un tărâm fabulos, Baaadul, locul „transcendenţei desăvârşite a morţii", în care devenirea este abolită. în cetatea imaginată, poetul nu este de găsit nici printre vii, nici printre morţi, pentru că Baaadul este, asemenea limbului dantesc, un spaţiu nespaţial: „!La Baaad să nu mă cauţi/
printre acei care mănâncă,/ urinează şi înşeală,/ printre cei vii să nu mă cauţi/ [...] nici printre cei ce-n taină/ se răsucesc în groapă/ spre a-şi întoarce bucile/ spre crucea de deasupra." Numele cu rezonanţe incantatorii al cetăţii poetice ideale va da şi titlul următorului volum al lui I., apărut în condiţii grafice de excepţie. Atelier poetic şi operă finită în acelaşi timp, La Baaad (1979) este constituit din trei mari cicluri poetice (La Baaad, Sala de gimnastică şi Amintiri din pădurea vieneză), care oscilează între calitatea de document literar şi existenţial şi notaţia poetică febrilă, între prozaic şi sublim, într-o încercare meritorie de a surprinde originile înseşi ale poeziei şi ale actului creator. „Am voit — declară poetul — să creez o echivalenţă verbală a unui proces mintal: posesiunea conştiinţei, «prezenţa», stare destul de rară, mai rară decât s-ar crede, unica manifestare posibilă a Graţiei." Dincolo de experimentul literar, impresionant prin aplicaţie şi dimensiuni, poemele poartă pecetea motivelor lirice obsesive, dintre care acela al morţii transpare ca într-un filigran în imaginile vaporoase ale figurilor graţioase de gimnastică: „Sala de gimnastică ne-aşteaptă/ Vom păşi pe vârfuri doar/ Nimeni nu va şti că-n noaptea asta/ Vom veni în sală iar/ / Carnea albă-n noapte o să cânte/ Muşchii-or să se-ntindă lin/ Ca un cor de suflete ce-s gata/ Să-şi ia zborul lor deplin/ / Marmora tăcută o să sune/ Ţeasta când ne-o vom izbi -/ Nu te teme,-i noaptea-n care sânge/ Sânge nu se va ivi -//[...] Sala de gimnastică ne-aşteaptă/ Trupul cere zi de zi/ Mai frumos să facem Trupul Morţii/ Şi uşor ca-n prima zi." în Doina (1983; Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române şi Premiul special al revistei „Luceafărul") cuprinzând poezia cea mai rafinată din punct de vedere formal a autorului, matca stilistică folclorică este supusă unor prelucrări şi distilări de mare subtilitate, la capătul cărora versurile se ordonează într-un palimpsest muzical ce rezumă, în spirit postmodern, o întreagă evoluţie literară, de la exuberanţa bahică a stihurilor antonpanneşti („! Nu mă-mbăt de beutură/ De durerea mea mă-mbăt/ Beau otravă şi pe gură/ Vorbe dulci ca mierea scot!") la tonalitatea gravă şi monocordă a lirismului bacovian („! merg şi scriu — şi scriu! — / şi că te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal,/ de când hârtia s-a scumpit,/ scriu pe creier,/ cu negreala de pe suflet,/ negru negru negru negru"). Ultim reprezentant al unei istorii ilustre, poetul contemplă cu spaimă, dar şi cu un patetism ce disimulează satisfacţia metafizică a martiriului, dizolvarea propriei creaţii şi identităţi în oceanul de vorbe rostite de „străina gură" eminesciană, asimilată tradiţiei: „! gura-mi spune vorbe,/ nu ştiu-ale cui sunt,/ cum nu-şi mai ştiu morţii/ ţărna subt pământ,/ nu-s de-aici, străinu-s/ de voi, Morţilor,/ şi de tine, Maică/ a ţărânilor! //[...]! nu vin să vă judec,/ nu vin să vă schimb,/ numa limba-n gură/ în tăcere-o plimb!// ! de-mi ştiam venitul,/ nu veneam deloc,/ focul ţi-am cerşitu-1,/ Ţară Nenoroc!// ! carnea mea curată/ arde-o bine, foc,/ gura-ţi spune vorbe/ de cenuşă-n loc,/ / gura-ţi spune vorbe/ de cenuşă-n loc,/ carnea mea curată/ arde-o bine, foc!" Punctul central al acestui exerciţiu de mare adâncime formală şi spirituală este, bineînţeles, rescrierea Doinei eminesciene, devenită în versiunea („varianta") lui I. un poem iniţiatic, în care tensiunea formală a versului se îmbină cu tonul profetic şi
715 Dicţionarul general al literaturii române
îvănescu
vizionar, iar mistica pitagoreică a numerelor cu gândirea metafizică indiană: „! sufletul meu a mirare/ cearcă unu, doi şi trei,/ cearcă patru, dacă n-are/ şaptele mai mult temei,/ cearcă nouă şi-ncercare/ sfântă dacă zecele-i//[...] cea că Numărul de Aur,/ în plai hiperboreean,/ dup-acela faurmaur,/ deschi-zându-1 la Teţcani/ şi văzând prin nori balaur,/ lup flămând de mii de ani,// şi visând cel fir de aur,/ legând vieţile-i colan,/ toată karma-i aduna-or/ în cel galeş plai nirvan,/ cum acelui Minotaur/ vergine şi băietani;// mâinile cu-ale lor zece/ degete îmi sunt precept,/ toate-n mânuri le-oi petrece/ spre Eonul înţelept,/ care-o şti de altă Lege,/ de Frumos, de Bun şi Drept." Muzicalitatea versului eminescian, imposibil de recunoscut aici, se regăseşte în poemele erotice, croite după modelul romanţelor: „! ţi-ai crescut parcă anume/ părul cel mai lung din lume,/ ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul/ trupul tău curat ca plânsul,/ lin pornit şi-ncheiat lin,/ ca-ntr-o şoaptă de amin...// eu de-acuma ţi-s străin...// nu mai vii şi nu mai vin,/ să mă-mbăt de sfântu-ţi vin,/ unde-i vin găsesc venin,/ eu de-acuma nu mai vin...// unde vin găsesc venin..." în Sutrele muţeniei (1994) se reface, în cheie proprie, sinteza spirituală dintre Orient şi Occident, prin poeme în care filosofia esoterică a Asiei este turnată în tiparele rugăciunii creştine: „! cum vom ierta: cu/ braţele-amândouă/ cu limbile-amân-două/ cu-amândouă (Yin-Yang)/ vom săruta Călăul/ şi Leprosul,/ aşa cum Regii de odinioară,/ Regi harismatici prin leprozerii!" I. este, de asemenea, un traducător de marcă în peisajul cultural contemporan, realizând, împreună cu Maria îvănescu, versiunile în limba română ale unora dintre operele cele mai importante ale lui Mircea Eliade. A mai fost încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Alte fragmente dinMuzeon (1992).
Cezar îvănescu s-a impus în lirica actuală drept unul dintre poeţii cei mai profunzi Prin el s-a reîntrupat, într-un fel, imaginea de odinioară a trubadurului, a poetului pasional, deopotrivă literat şi cântăreţ, amplificată însă de o sensibilitate subtil-cinică şi de o imaginaţie când voit naivă când erudită, pe care epoca lui Jaufre Rudei nu o cunoscuse.
Petru Poantă
SCRIERI: Rod, Bucureşti, 1968; Rod III, Bucureşti, 1975; Rod IV, Bucureşti, 1977; La Baaad, Bucureşti, 1979; Muzeon, Bucureşti, 1979; Fragmente din Muzeon, Bucureşti, 1982; Doina, Bucureşti, 1983; Rod, Bucureşti, 1985; Doina, Bucureşti, 1986; Alte fragmente din Muzeon, Bucureşti, 1992; Sutrele muţeniei, Iaşi, 1994; La Baaad. Poeme, Bucureşti, 1996; Rosarium, Timişoara, 1996; Pentru Marin Preda, Bucureşti, 1996; Timpul asasinilor (în colaborare cu Stela Covaci), Bucureşti, 1996; Opera poetică, I-II, Chişinău, 2000; Efebul de la Marathon, Bucureşti, 2000; Doina (Tatăl meu, Rusia), Iaşi, 2000; Poeme, Iaşi, 2001. Antologii: Cântecul amintirii, pref. edit., Bucureşti, 1978. Ediţii: Ronald Gasparic, Plâns la zâmbetul meu: poeme, 1980-1991, pref. edit., Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Vasile Andru); Petru Aruştei, Moarte şi renaştere. Supravieţuire, Iaşi, 1994 (în colaborare cu Lucian Vasiliu). Traduceri: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, pref. Em. Condurachi, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Maria îvănescu), Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Maria îvănescu), Făurari şi alchimişti, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Maria îvănescu), Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Maria îvănescu), Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Maria îvănescu); Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, coordonator Robert Muchembled, Bucureşti 1997 (în colaborare cu Maria îvănescu); Blaise Pascal, Cugetări, Oradea, 1998 (în colaborare cu Maria îvănescu); Michel de Saint Pierre, Miliardarul, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Maria îvănescu); Franz Kafka, Scrisori, Bucureşti, 1998; Henri Troyat, Teribilele ţarine, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Melancolia, RL, 1975, 36; Laurenţiu, Eseuri, 125-132; Iorgulescu, Al doilea rond, 299-307; Felea, Aspecte, 1,178-184; Alexiu, Ideografii, 106-109; Niţescu, Poeţi, 269-278; Iorgulescu, Scriitori, 83-88; Poantă, Radiografii, 1,258-260; Dorcescu, Embleme, 176-181; Ruja, Valori, 104-107; Grigurcu, Poeţi, 303-310; Alboiu, Un poet, 153-155; Sângeorzan, Conversaţii, 92-96; Cândroveanu, Poeţi, 102-106; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 122-125; Iorgulescu, Critică, 66-69; Moraru, Semnele, 113-121; Sultana Craia, „Fragmente din Muzeon", LCF, 1982,18; Ciobanu, Opera, 174-177; Stănescu, Jurnal, II, 57-63; Gheorghiu, Reflexe, 91-97; Tuchilă, Cetăţile, 281-310; Cândroveanu, Printre poeţi, 108-114; Dobrescu, Foiletoane, III, 23-29; Tartler, Melopoe-tica, 67-70; Grigurcu, Existenţa, 276-280; Cistelecan, Poezie, 91-99; Băileşteanu, Aorist, 99-103; Nicolae Manolescu, Cimitirul vesel, RL, 1993, 16; Claudiu Constantinescu, Tantrisme, RL, 1993,16; Constantin, Complicitatea, 178-183; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 233-237; Ulici, Lit. rom., 1,89-92; Dumitru Augustin Doman, Poetul, „Calende", 1996,4; Radu Mareş, Dreptul la disperare, TR, 1997,13-14; Theodor Codreanu, Eseu despre Cezar îvănescu, Târgovişte, 1997; Dicţ. analitic, II, 318-319, IV, 46-48; Bucur, Poeţi optzecişti, 116-117; Dicţ. esenţial, 426-428; Manolescu, Lista, 1,235-243; Popa, Ist. lit, II, 530-533.	L.H.
ÎVĂNESCU, Emil (8.VIII.1921, Bucureşti - 4.VI.1943, Braşov), dramaturg şi prozator. Este fiul Aurorei (n. Popârlan) şi al lui Adam îvănescu, inginer agronom, şi fratele poetului Mircea îvănescu. A absolvit Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti, unde a fost coleg de clasă cu Dinu Pillat şi Alexandru Vona. A urmat în Bucureşti doi ani de medicină şi unul de farmacie. Personaj romantic, straniu, byronian — un fel de dandy tragic —, I. s-a sinucis, aparent fără vreun motiv (se poate bănui unul sentimental), la douăzeci şi doi de ani, într-un gest de frondă împotriva absurdului existenţial, după ce îşi anunţase intenţia prietenilor şi familiei şi după ce efectuase câteva vizite ritualice de despărţire; gestul e amânat din cauza concertului unui
îvănescu
Dicţionarul general al literaturii române 716
pianist celebru în epocă, Walter Gieseking. A publicat în „Vlăstarul", revista Liceului „Spiru Haret", eseuri şi poezii, acestea din urmă scrise în limba franceză. A debutat cu proza Al doilea erou al Mantalei în revista „Albatros" (1941). A scris mai multe nuvele, un jurnal literar din care după 1990 au apărut câteva fragmente în „România literară" şi în „Apostrof", precum şi două piese de teatru: Artistul şi Moartea, publicată postum, şi Dialogii Psihopatului, rămasă în manuscris.
Proza de debut a lui I. preia, în registru parodic, poza romantică a artistului nebun; nebunia este aici mimată, lucidă, ironică, autoironică şi de sorginte livrescă. „Personajul", care se poate identifica cu „autorul" (proza este o mică scenetă scrisă la persoana întâi), se trezeşte dintr-un vis revelator şi, după un scurt monolog reflexiv, declară retoric: „Da, eram nebun", apoi declamă din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu. El vrea să se creadă un al doilea erou al nuvelei gogoliene Mantaua, un nou Akaki Akakievici. Familia, trezită în miezul nopţii, vine să asiste la scenă, dar, excedat de absurdul acestei „farse donquijoteşti", tânărul îi trimite la culcare: „M-am plictisit să fiu nebun", cu sentimentul că „ei" sunt mai nebuni. Bunica iese din scenă murmurând, abia acum, „chiar e nebun". Această proză, probabil autobiografică, explică, pe cât se pare, un crez existenţial şi motivează „artistic" gestul sinuciderii reale: tânărul artist şi-a luat „nebunia" foarte în serios, a vrut să îi convingă pe ceilalţi că „drama artistului" nu este o poză, ci însăşi realitatea lui. Artistul şi Moartea, piesă într-un act cu un antract, a fost scrisă în 1942 şi publicată în unicul număr al revistei „Agora" (1947) într-o versiune amputată, probabil din lipsă de spaţiu, modificările aparţinând lui Dinu Pillat, Al. Vona şi prinţului Saşa Wolkonski. O versiune mai apropiată de original a fost publicată de Mircea îvănescu, cu o notă editorială semnată de Alexandru George, în revista sibiană „Euphorion" (1998). Personajele sunt Artistul, Moartea, Modelul (o fată) şi „apariţiile" din antract, adică Subconştientul Artistului, Inconştientul Artistului, Spiritul inductiv, Spiritul deductiv, Fata din portret, Dama de Pică (personaj din Puşkin), Al.Dumas-tatăl. „Apariţiile" şi Artistul se prind într-un joc carnavalesc năucitor, livresc şi existenţial, un „sublunar congres de umbre", în care artistul „nebun", bufon şi înţelept, trebuie să-şi înţeleagă viaţa şi arta. Dialogurile dovedesc erudiţie, o strălucire a replicii şi a paradoxului în genul lui Oscar Wilde. în piesa lui I. Ibsen, Oscar Wilde, Shakespeare, Puşkin, Joyce, Lope de Vega, Cervantes, Gide, teatrul expresionist şi teatrul absurdului, fantasticul eminescian şi drama existenţialistă se amestecă într-un puzzle enciclopedic autodevorator. Se poate afirma, fără îndoială, că antractul presupune o conştiinţă postmodernă a scriiturii dramatice: „E meritul meu: să scot din fraze moarte, arlequinade ce par noi... Nimic nu se pierde, totul se... citează", spune Subconştientul Artistului. Ceea ce frapează în cele două texte publicate, ca şi în Dialogii Psihopatului, piesa de rezistenţă a operei lui lv scrisă în 1941, încă nepublicată, este extraordinara conştiinţă a scriiturii, enciclopedismul livresc debordant, ludicul inter-textual, adesea parodic, atât de (post)moderna construcţie prin de-construcţie. Literatura lui I., în special piesele de teatru şi
jurnalul, constituie o dublă provocare pentru contemporaneitate: în primul rând, prin farmecul lor exploziv ele invită la o lectură dificilă, intelectuală, neconvenţională şi pasionantă, în al doilea rând, oferă o pradă rară pentru istoria literară, prin amestecul paradoxal de existenţialism, simbolism, avangardism şi postmodemism, toate acestea convocate la începutul anilor '40.
Repere bibliografice: Alexandru Vona, Emil îvănescu, „Agora", 1947; Mânu, Eseu, 259-262; Raluca Dună, Dincolo de Rimbaud şi Cioran, JL, 2002,11-12.	R.D.
ÎVĂNESCU, Mircea (26.111.1931, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Aurorei (n. Popârlan) şi al lui Adam îvănescu, inginer agronom, şi fratele lui Emil îvănescu. A urmat Liceul „Spiru Haret" şi Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvind tot aici Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura franceză (1954). A fost redactor la Agerpres, la revista „Lumea", şef de secţie la Editura pentru Literatură Universală (devenită Univers), la revista „Transilvania" (din 1972). Din 1980 se stabileşte la Sibiu. în „Steaua" debutează ca poet (1958) şi ca eseist (1960). Primul volum, Versuri, îi apare în 1968. A fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru Poeme (1970) şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Alte versuri (1972), obţinând ulterior numeroase alte premii, între care şi Premiul Opera omnia.
într-o vreme când poezia credea că se poate reînnoi experimentând asupra limbajului, I. experimenta asupra situaţiilor poetice, inventându-şi un spaţiu personal, semireal, semni-fictiv, populat cu personaje semiimaginare, pornind însă de la modele reale, dintre care cel mai important este chiar cel care se descrie pe sine ca şi cum ar fi un altul. „Nu trebuie să povesteşti în poezie" şi „Poezia nu trebuie să fie reprezentare, serie de imagini" — iată cele două postulate pe care I. le neagă programatic. Poemele sale sunt întotdeauna epice, relatează mici întâmplări cotidiene, cu mare atenţie pentru descrierea cadrului şi a personajelor, se limitează voit la o acţiune aparent banală, exprimată prin gesturile cele mai fireşti ale protagoniştilor, totul cu scopul de a dezvălui raporturile secrete dintre aparenţă şi esenţă sau de a arunca un văl de ceaţă peste realitatea lumii, dincolo de care se ascunde adevărata ei esenţă tragică. A atinge marele adevăr al morţii, al spaimei, al neantului din centrul universului vizibil — aceasta e tema fundamentală a poemelor lui I., reluată de la cea dintâi la cea din urmă carte, cu înclinarea, pe măsura trecerii timpului, de a acoperi tot mai mult sentimentul tragic al azvârlirii în lume printr-un verbiaj ce înlocuieşte concretul relatării cu discursivul intelectual. O poetică negând conştient tot ce se considera a fi „poetic", de la situaţiile lirice excepţionale (înlocuite cu mersul zilnic pe o stradă înzăpezită, cu un pahar băut la crâşma din colţ, cu lectura ziarului) până la limbajul preţios al metaforelor întemeiate pe sinestezie sau pe etimologie, acestea fiind înlocuite cu vocabule cât mai exacte, alese din vocabularul unui intelectual fără prejudecata separării stilurilor. Tot subordonată relaţiei esenţiale a poetului cu lumea este relaţia de de-realizare a universului, de înlăturare a contururilor aparente, spre a sugera
717 Dicţionarul general al literaturii române
îvănescu
sentimentul înstrăinării de sine, spaima de neant, perceperea morţii ca prezenţă ubicuă — sentiment niciodată numit, dar tutelar, ca zeul ascuns, în poezia lui I. Dacă volumele sale nu s-ar numi, cu atâta obstinată voinţă de ştergere a urmelor, Versuri, Poesii, Poeme, ele s-ar putea reuni sub titlul generic Despre irealitatea existenţei. Nimic din ce se întâmplă în poemele lui I. — unde se întâmplă întotdeauna ceva, fără de însemnătate — nu semnifică ceea ce ar crede cineva care ar percepe evenimentele şi relatarea lor din afară. Sensul se află întotdeauna dincolo de fapte, într-un gol primordial, într-o absenţă care guvernează lumea. De aici, temele subiacente, dar recurente, ale poemelor despre descoperirea neantului din miezul lucrurilor: fascinaţia morţii — a absenţei vieţii ca succesiune de gesturi semnificative, viaţa ca vis, amintirea — adică sublimarea a ceea ce este sub simţuri în ceea ce nu mai este decât în gând, dispariţia concretului în chiar clipa exprimării lui. Iar toate subtemele irealităţii lumii se lasă guvernate de irealitatea eului, ascuns sub masca personajului narator „m. poet e", zis mopete, prins, pe vremuri, în tot felul de relaţii cu prietenii lui, v. înnopteanu, dr. cabalu, el. midoff, i. nego-escu, şi evoluând toţi sub ochii batjocoritori ai prietenului tatălui lui Vasilescu. După ce prietenii lui mopete au dispărut (în poemele dinainte de 1989), mopete însuşi, agonizant, începe să se efaseze, sufocat sub mască. A vorbi despre şinele înstrăinat de sine — procedeul cel mai cunoscut al literaturii existenţialiste din vremea debutului lui I. — a devenit a vorbi despre sine ironic, detaşat, ca şi cum şinele — iată o vorbă pe care autorul nu o
preţuieşte — n-ar fi decât golul acoperit de carcasa de care era atât de interesat prietenul tatălui lui Vasilescu. Până când a vorbi pur şi simplu — de preferinţă monoton, adormitor —, a descrie în exces lumea a devenit carcasa care maschează irealitatea universului. Nu numai un câine de aer plimbă mopete, el se plimbă într-o lume ce devine — pe măsura rostirii — de aer. într-o lume în care cuvântul nu mai semnifică, ci maschează. Al cărei sens — dacă există - nu stă în rostire. Unei viziuni dominate de categoriile negative nu îi poate corespunde decât o practică poetică a cuvântului care neagă lumea. Ironia — sensul întors - ca atitudine ontologică, înainte de a fi procedeu literar, se află în spatele zâmbetului lui mopete, care aruncă lumea în neant spre a o reinventa după legi personale: „v. înnopteanu în marele său pullover cu tunet/ de soare, se plimbă pe câmpul heraldic, şi ori/ care din florile minunate de aici simte adeseori/ privirea sa calmă, şi încet, câte unul se încumetă// animalele pisicâine, crocomur, rinocalul/ să-i iasă întru întâmpinare. v. înnopteanu/ trece nestânjenit, vremea - ea nu/ mai trece. S-a oprit, mai departe, dr. cabalu/ de la geamul serei sale priveşte voios/ cum v. înnopteanu cu delicata sa bufniţă blondă trece./ cu încetul, pe câmpul heraldic se lasă o noapte cam rece.// şi steaua lumină de scut se înalţă încet, migălos/ dantelând cu lumină şi umbră o inscripţie peste noapte./ v. înnopteanu înaintează printre heraldice şoapte." Este un univers în care s-ar simţi la largul lor umbrele lui William Blake şi Christian Morgenstern, englezii şi-ar recunoaşte structura de sonet îngropată sub experimentul ingambamentului şi poate
îvănescu
Dicţionarul general al literaturii române 718
chiar tipul de umor pince-sans-rire, totul însă combinat într-o atât de personală viziune, încât ingredientele îşi pierd aromele individuale spre a se topi într-un tot ce propune un „este ce nu există". Motivele fundamentale ale poeziei lui I. apar „pe marginea lumii": umbra, somnul, oglinda — marile metafore universale ale aneantizării materialităţii, prezente în chiar minuţioasa descriere a materialităţii: „oprit la marginea luminii, aici/ ca la marginea străzii, şi ar trebui să cobori/ de pe bordura trotuarului, dacă vrei să treci dincolo/ să cobori ca de pe o treaptă foarte scundă, dar cât/ de mult totuşi — oprit aici, la marginea soarelui/ cu lumina lui caldă peste ochii închişi, şi ştiind/ că dincolo, odată ce-am coborât în această maree/ neschimbătoare de umbră, odată ce am trecut/ strada, şi am să urc iarăşi o treaptă măruntă/ ar putea fi la fel — numai că într-un timp răsturnat/ invers, ca într-o oglindă, în umbră,/ se cuvine deci să lăsăm acum să crească/ în noi valul acesta de somn — somn de culoare adâncă/ şi caldă a soarelui, să adăstăm la marginea înceată/ a străzii bătute de soare — să stăm astfel o clipă/ leneşă în lumină, căci dacă vom coborî/ de pe treapta aceasta începe timpu-n oglindă." Poemul se numeşte on the edge. S-ar putea numi a traversa o stradă însorită ce se numeşte Styx. Ceea ce frapează la un scriitor atât de cultivat, atât de subtil mânuitor al nuanţelor de limbaj, atât de bun cunoscător al trucurilor literare ce ţin de narativ sau de liric este absenţa influenţelor detectabile. O atmosferă poate fi evocată, uneori e cea a romanului gotic, a povestirilor cu fantome — într-o lume în care toţi sunt fantome —, a unei Anglii ceţoase, dar numai uneori şi fără elemente de raportare concretă. Cultura şi motivele literare au devenit de mult modalităţi de a percepe personal existenţa. Generaţia '80 şi, în parte, generaţia '90 l-au recuperat pe I. ca pe un precursor. Dar pentru tinerii acestor ani, care au recurs la descrierea concretului cotidian, la detaşarea ironică, la fantasticul inserat în banal, la intertextualitate, lumea există. Ei nu au sentimentul golului primordial care organizează la I. percepţiile. Trebuie adăugat că I. este unul dintre traducătorii eminenţi ai unor capodopere ale literaturii contemporane, alegându-şi lucrări de maximă dificultate lingvistică şi de maximă deschidere filosofică: Ulise de James Joyce, romane de William Faulkner, Omul fără însuşiri de Robert Musil ş.a.
Procesul de disoluţie a schemelor poeziei tradiţionale atinge; probabil, punctul extrem în versurile lui Mircea îvănescu, cu obstinaţie prozaice, fără culoare şi fară muzicalitate. [...] Depoetizând versul, el încearcă să-i dea o vigoare nouă prin transcrierea directă a stărilor de spirit în înlănţuirea lor normală. Aceasta este, în fapt, poezia sa: jurnalul unor stări de spirit; notarea fără artificiu literar (afară doar de artificiul înlăturării oricărui artificiu!) a unor senzaţii ce ies din contactul cu obiectele trecute în memorie.
Eugen Simion
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1968; Poeme, Bucureşti, 1970; Poesii, Bucureşti, 1971; Alte versuri, Bucureşti, 1972; Alte poeme, Bucureşti, 1973; Poem, Bucureşti, 1973; Amintiri (în colaborare cu Leonid Dimov şi Florin Pucă), Bucureşti, 1973; Alte poesii, Cluj-Napoca, 1976; Poeme nouă, Bucureşti, 1983; Alte poeme nouă, Bucureşti, 1986; Commentarius
perpetuus (Parabole) (în colaborare cu Rodica Braga), Cluj-Napoca, 1986; Versuri vechi, nouă, Bucureşti, 1988; Poeme vechi, nouă, Bucureşti, 1989; Limitele puterii sau Mituirea martorilor (în colaborare cu Iustin Panţa), Sibiu, 1994; Versuri, postfaţă Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1996; Poesii, Bucureşti, 1997; Poesii vechi şi nouă, pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 1999; Aceleaşi versuri, Cluj-Napoca, 2002; versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, îngr. şi pref. Matei Călinescu, Iaşi, 2003; Commentarius perpetuus 2 (în colaborare cu Rodica Braga), Sibiu, 2003. Traduceri: Lillian Hellman, Vulpile, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Z. Florea); Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, pref. trad., Bucureşti, 1967, Blândeţea nopţii, Bucureşti, 1974; Henri Perruchot, Viaţa lui Gauguin, Bucureşti, 1968; William Faulkner, Zgomotul şi furia, Bucureşti, 1971, Absaloml Absalomî, Bucureşti, 1974, Sartoris, Bucureşti, 1980, Pogoară-te, Moisel, Bucureşti, 1991, Recviem pentru o călugăriţă, Bucureşti, 1995, Sanctuar, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1996, Hoţomanii - o remi-nescenţă, pref. Mircea Mihăieş, Bucureşti, 1998, Steaguri în ţărână, Bucureşti, 1999,0 parabolă, postfaţă Mircea Mihăieş, Bucureşti, 2000; Truman Capote, Alte glasuri, alte încăperi, Bucureşti, 1977; Peter Beagle, Ultima licomă, Bucureşti, 1977; Leonard Bemstein, Cum să înţelegem muzica. Concerte pentru tineret, Bucureşti, 1982; James Joyce, Ulise, I-II, Bucureşti, 1984; Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, pref. Al. Şahighian, Bucureşti, 1984, Opere complete, I-VI, Bucureşti, 1996-2000; Poezie americană modernă şi contemporană, îngr. trad., pref. Ştefan Stoenescu, Cluj-Napoca, 1986; Paul Heyse, Andrea Delphin. Răzbunare şi moarte la Veneţia, Craiova, 1991; Friedrich Nietzsche, Naşterea filo-sofiei în epoca tragediei greceşti, pref. Vasile Muscă, Cluj-Napoca, 1992, Ecce homo, Cluj-Napoca, 1994; Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, Cluj-Napoca, 1993; V. Volkoff, Struţocămila, îngr. Răzvan Bucuroiu, Bucureşti, 1993; Mihail Solomon, Magadan, Bucureşti, 1993; Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Ion Dur); Denis de Rougemont, Partea diavolului, Bucureşti, 1994; Robert Musil, Omul fără însuşiri, I-V, Bucureşti, 1995; Soren Kierkegaard, Şcoala creştinismului, Bucureşti, 1995; ChristophRansmayr, Ultima lume, Bucureşti, 1996; Eugene van Itterbeek, Ein meervan stilte -Un loc de tăcere, ed. bilingvă, Sibiu, 1996 (în colaborare cu Aurel Covaci, Ileana Marinescu, Ion Mircea, Liliana Ursu); Jostein Gaarder, Lumea Sofiei, Bucureşti, 1997; D.M. Thomas, Hotelul alb, Bucureşti, 1999; Hermann Broch, Somnambulii, postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 2000; Susan Sontag, împotriva interpretării, postfaţă Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Cristea, Interpretări, 187-190; Grigurcu, Teritoriu, 76-87; Niţescu, Scylla, 175-193; Andriescu, Relief, 94-100; Iorgulescu, Rondul, 75-79; Petroveanu, Traiectorii, 235-243; Tomuş, Istorie, 237-241; Cristea, Domeniul, 110-113; Mincu, Poezie, 177-183; Piru, Poezia, II, 294-302; Ungheanu, Arhipeleag, 241-245; Alexiu, Ideografii, 157-160; Poantă, Radiografii, 1,175-178; Raicu, Practica scrisului, 334-338; Grigurcu, Poeţi, 226-231; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982,67-72; Raicu, Fragmente, 221-226; Braga, Sensul, 134-139; Flămând, Intimitatea, 114-140; Negriei, Introducere, 98-115; Pop, Jocul, 364-382; Grigurcu, Existenţa, 43-46; Micu, Limbaje, 167-181; Nicolae Manolescu, Proustianism liric, RL, 1986,37; Eugen Simion, Câteva parabole cu limpezimea lor aparentă, RL, 1987, 7; Cistelecan, Poezie, 22-44; Munteanu, Jurnal, IV, 159-163; Gheorghe Grigurcu, Mircea îvănescu sau Ficţiunea realului, VR, 1989,2; Micu, Scurtă ist., II, 424-427; Pop, Pagini, 115-120; Cărtărescu, Postmo-demismul, 314-317; Cistelecan, Top ten, 9-11; Sorescu, Lumea, 223-228; Dicţ. esenţial, 428-430; Dicţ. analitic, III, 358-360, IV, 367-369,373-375; Manolescu, Lista, 1,103-109; Popa, Ist. lit., II, 496-497; Raluca Dună, „Ceasul vrăjitoresc" al poeziei, LCF, 2003,13; Matei Călinescu, Poezia lui Mircea îvănescu, APF, 2003,3-4; Al. Cistelecan, Mircea îvănescu, Braşov, 2003; Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi, Piteşti, 2003,91-103.	R.S.
719 Dicţionarul general al literaturii române
Izverna
IZBĂŞESCU, Gheorghe (8.IX.1935, Lăicăi, j. Argeş), poet. Este fiul Victoriei (n. Miriţescu) şi al lui Gheorghe T. Izbăşescu, funcţionar. După ce face şcoala primară în satul natal, urmează Liceul „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte, pe care îl va absolvi în 1953. în anul IV întrerupe cursurile la Facultatea de Filologie (secţia slavistică) a Universităţii Bucureşti, pentru a le încheia la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1970). Este profesor suplinitor şi apoi profesor în comunele băcăuane Viişoara şi Oituz, predă, din 1973, la Liceul Industrial de Chimie din Oneşti, oraş în care se va stabili. Organizează aici un cenaclu şcolar, Zburătorul, şi îngrijeşte trei culegeri ale elevilor (1976, 1983,1996). Debutează în revista „Ateneu" (1979), iar editorial, cu Viaţa în tablouri, în 1984, în urma câştigării unui concurs organizat de Editura Albatros. Obţine premiul revistei „Vatra" în 1984.
încadrabil modelului optzecist, poetul vine, în pofida apartenenţei la o altă generaţie, să ilustreze cu fiecare volum „reţeta" unei întregi literaturi. „Priza la real", „coborârea poeziei în stradă", „noua sensibilitate", formule care delimitează spaţiul poeziei optzeciştilor, fac parte din opţiunea lui poetică. Structura poemelor este însă diferită, ele nu afectează indiferenţa faţă de regulă, nu sunt lungi, dezordonate, ci atent construite. Mai „sentimental" decât congenerii săi, I. înregistrează realul printr-o lentilă colosală. Melodrama realului (2003), o substanţială antologie de autor, este organizată în ordinea logică (şi cronologică) a creaţiei: Viaţa în tablouri, Garsoniera 49, Coborârea din tablouri, Ansamblul de manevre, Melodrama realului, Gura mea e un oraş viitor. Noutatea acestei retrospective constă în construcţia volumului, rolul de prolog şi epilog jucându-1 ciclurile Rame captive din Ithaca şi Cântece de mântuire. Mitologizarea oraşului în care trăieşte, schimbarea la faţă a împrejurimilor şi împrejurărilor — iată noutatea de viziune la I. şi totodată formula lui poetică. Apelul la mitologie aduce în spaţiul poetic toată Grecia veche: Ulise, Agamemnon, Casandra, Circe, Ahile populează domestic „garsoniera 49", dacă nu o mută „de la Trotuş la Troia". Chiar şi un banal spital devine „Casa lui Hipocrate". Glisarea între real şi imaginar, mitologie şi biografie, erotismul sunt teme care circulă în toată creaţia poetului. Nesemănând deloc cu Beatrice, cum s-a afirmat, femeia din poezia lui I. e mai curând „logodnică de-a pururi, soţie niciodată", ca în poezia lui Tudor Arghezi. Că partenera lui Ulise nu e Penelopa, spune direct poetul — femeia care ocupă scena în poezia lui e Miriamida, inspiratoare a unei iubiri mai degrabă carnale decât spirituale, antipodul Penelopei ca simbol al fidelităţii în iubire. Ultimul grupaj de poeme, Cântece de mântuire, e cel care schimbă registrul poetic. Cântecele „de mântuire" sunt mai degrabă tradiţionaliste şi nostalgice decât optzeciste. „Mântuirea" o caută acum poetul nu în mitic, ci în explorarea amintirii, a imaginii satului natal, Lăicăi. Mama şi tata „coborând din tablouri" refac, dramatic, Olimpul personal, singurul far cu adevărat călăuzitor în viaţa omului prins în „melodrama realului".
SCRIERI: Viaţa în tablouri, Bucureşti, 1984; Garsoniera 49, Iaşi, 1985; Coborârea din tablouri, Bacău, 1993; Ansamblul de manevre, Bacău, 1993;
Ulise al oraşului, Bacău, 1994; Melodrama realului, Iaşi, 1995; Gura mea e un oraş viitor, Timişoara, 1997; Mâna cu efect întârziat, Timişoara, 1997; Cântece de mântuire, Botoşani, 1998; Muza din tomberon, Timişoara, 1998; Mona-Ra, Timişoara, 2000; Ansamblul de manevre. Mică epopee apretatâ, Cluj-Napoca, 2003; Melodrama realului, pref. Nicolae Oprea, postfaţă Ştefan Borbely, Bucureşti, 2003; Salonul de vară, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „ Viaţa în tablouri", RL, 1984,51; Radu Călin Cristea, „ Viaţa în tablouri", F, 1984,12; Constanţa Buzea, „ Viaţa în tablouri", AFT, 1985,2; Constantin Pricop, „ Viaţa în tablouri", CL, 1985, 2; Nicolae Turtureanu, „Viaţa în tablouri", CRC, 1985, 8; Octavian Voicu, „ Viaţa în tablouri", ATN, 1985,6; Al. Călinescu, „ Viaţa în tablouri", CRC, 1985, 30; Nicolae Oprea, „Viaţa în tablouri", ARG, 1985,9; Gellu Dorian, „Garsoniera 49", ATN, 1985,11; A.I. Brumaru, „Garsoniera 49", AST, 1985,11; Ion Tudor Sovian, „Garsoniera 49", ATN, 1986, 5; George Popescu, „Garsoniera 49", R, 1987, 5; Ion Cristofor, Manevrele de primăvară ale poeziei, TR, 1993, 16; Bucur Demetrian, O mitologie poetică, R, 1993, 5; Ţeposu, Istoria, 56-57; Ştefan Ion Ghilimescu, Poezia şi comediile istoriei, LCF, 1996,10; Em. Galaicu-Păun, Despre „viaţa la graniţa limbii", VTRA, 1998, 3; Dicţ. lit. rom., II, 680-681.	Mr.F.
IZBÂNDA, ziar apărut la Bucureşti de la 29 octombrie 1918 până în 11 iunie 1922. Are ca supliment literar „Izbânda ilustrată", ce apare în corpul ziarului. Cei care conduc I. sunt Const. Graur, Iosif Nădejde şi Em. Socor. Ei se declară reprezentanţi ai „păturilor celor mai largi ale maselor populare", ziarul îmbrăţişând „toate cauzele drepte": votul universal, pământ pentru ţărani, apărarea drepturilor muncitoreşti.
E.	Lovinescu semnează articolul După doi ani de tăcere, Em. Socor scrie In România de mâine, iar Iosif Nădejde, necrologurile I.C. Frimu şi B. Nemţeam, în timp ce Radu D. Rosetti oferă versuri, Petre Grădişteanu, Amintiri parlamentare, iar N.N. Tonitza este autorul însemnărilor intitulate Problema artelor frumoase în România. în anii următori textele literare se înmulţesc. Colaborează cu versuri F. Aderca, Mihai Codreanu, G. Bacovia, cu proză — C. Râuleţ, I. Peltz. „Cronica literară" este susţinută de
F.	Aderca (de pildă, la volumul în munţii Neamţului de Calistrat
Hogaş), cea „dramatică" de Paul I. Prodan (la piesa Moartea lui Dante de N. lorga). G. Bacovia semnează eseul Zborul cărţilor, Şt. Zeletin, articolele Revoluţia burgheză în România şi Dezvoltarea socială a României, F. Aderca, Mişcarea literară. După necrologul Duiliu Zamfirescu, este reprodusă o poezie a acestuia, Crinul. Şt. Braborescu traduce fragmente din Hamlet de Shakespeare, Const. A.I. Ghica, versuri din Heine şi Henri de Regnier. Alţi colaboratori: Traian Lalescu, H. Sanielevici, I. Duscian, Iosif Nădejde.	/.H.
IZVERNA, Pan (pseudonim al lui PantelieTărăbâc; 27.VII.1937, Malovăţ, j. Mehedinţi), poet, prozator şi traducător. Este fiul Măriei (n. Hurduc), moaşă, şi al lui Alexandru Tărăbâc, învăţător. A urmat şcoala primară în comuna natală (1943-1947) şi Liceul „Traian" din Turnu Severin (1947-1954). Absolvind Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961), a profesat medicina generală şi pediatria în mai multe localităţi din judeţele Bacău, Călăraşi, Constanţa şi Prahova până în 1975, când a renunţat,
Izvoare
Dicţionarul general al literaturii române 720
dedicându-se activităţii literare. începând din 1965 a publicat proze în „Luceafărul", iar „România literară" l-a lansat în 1969 ca poet. Prima lui carte, Arhipelag de noapte, apare în 1971. A realizat numeroase traduceri, majoritatea în colaborare cu Mioara Izverna, soţia sa, din Aloysius Bertrand, Chateaubriand, Buffon, Theophile Gautier, Gustave Flaubert, Frederic Masson ş.a.
Ca poet şi prozator, I. se distinge prin marea disponibilitate de a parcurge mai multe registre lirice şi epice, abordând variate modalităţi compoziţionale. Poezia lui, gravă, profundă, face deseori apel la fabulos şi mitologic. Dacă în Arhipelag de noapte poetul se caută pe sine cu o vibraţie sentimentală reţinută, în Cuaternar (1972) personalitatea lui se manifestă original, într-o tonalitate sobră, prin „evocarea" unor stări dintr-o existenţă primordială. I. se dovedeşte un desăvârşit continuator în contemporaneitate al lui Al. Macedonski prin tehnica şi rafinamentul rondelului, cele două volume de poeme compuse în această dificilă formă fixă, Rondelul tainelor (1974) şi Rondelurile (1983), fiind realizate impecabil. Frecvente sunt aici pendulările între faustic şi teluric, ca şi incursiunile exotice, cu imagini din Orient (Rondelul din Baalbek, Rondelul apei din Islam), însă ponderea o deţin simbolurile din mitologie, personaje precum Neptun, Pan, Orfeu, Narcis. Rondelurile din ciclul Orfice se disting prin viziunea modernă pe care o proiectează asupra ipostazierii poetului şi a condiţiei lui. Poemele din volumul Anamnesis (1986), pedalând pe discrete acorduri bacoviene, sunt construite în jurul unor rememorări şi trăiri revolute. între ele, ciclul Cronica nopţilor şi a anotimpurilor se evidenţiază prin peisajele autumnale, desfăşurate într-o fastuoasă, rafinată paletă cromatică. Prozele reunite în volumul Bătrânul anticar (1991) îmbină ingenios referinţe livreşti şi elemente de limbaj curent, trimiteri mitologice şi termeni de argou, articulând perioade de o savuroasă amplitudine poematică, în care răzbat ecouri pitoreşti şi exotice din Craii de Curtea- Veche a lui Mateiu I. Caragiale, precum în Cronica scurtă a unei expediţii uriaşe. Prozele au în genere, ca ax ordonator, o metaforă sau un simbol. Unele ilustrează tema vanitas vani-tatum, demonstrând prin trama narativă zădărnicia eforturilor omeneşti pe drumul spinos al împlinirii unui vis, a unui ideal, în altele (Omul şi nisipul, Bătrânul anticar, în hrubă, Trenul de dimineaţă), cu toate că accentul cade pe fantazarea onirică şi pe halucinaţia controlată, naraţiunea este atât de sigur implicată în acţiune şi real încât hotarul dintre firesc şi straniu devine difuz. De o cu totul altă factură sunt prozele din ciclul Vârsta de bronz, evocând personaje şi întâmplări din mitologia greacă, cu
o	discretă intenţie ironică, moralizatoare.
SCRIERI: Arhipelag de noapte, Bucureşti, 1971; Cuaternar, Bucureşti, 1972; Rondelul tainelor, Bucureşti, 1974; Rondelurile, Bucureşti, 1983; Anamnesis, Bucureşti, 1986; Bătrânul anticar, Bucureşti, 1991; Epifaniile poetului şi ale poeziei, Bucureşti, 2000. Traduceri: Aloysius Bertrand, Gaspard de la Nuit, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Irina Mavrodin); Chateaubriand, Călătorii, Bucureşti, 1978; Buffon, Pagini din „Istoria naturală", Bucureşti, 1981, Istoria naturală, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mioara Izverna); Theophile Gautier, Călătorie în Italia, Bucureşti,
1983	(în colaborare cu Mioara Izverna), Călătorie în Spania, Bucureşti,
1985 (în colaborare cu Mioara Izverna); Istoria romantismului. Amintiri romantice şi portrete, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Mioara Izverna); Fustei De Coulanges, Cetatea antică, I-II, pref. Radu Florescu, Bucureşti,
1984	(în colaborare cu Mioara Izverna); Gustave Flaubert, Jurnal de călătorie, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Mioara Izverna); Vladislav Folkierski, între clasicism şi romantism, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Mioara Izverna); Gustave Glotz, Cetatea greacă, Bucureşti, 1990; Frederic Masson, Napoleon şi iubirea, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Mioara Izverna); Alexis Carrel, Rugăciunea, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Arhipelag de noapte", CNT, 1971, 10; Dan Cristea, „Arhipelag de noapte", RL, 1971,11; Aureliu Goci, „Cuaternar", CRC, 1973,24; N. Prepliceanu, „Cuaternar", TR, 1973,38; Alboiu, Un poet, 179-180; Alexandru Horia, „Anamnesis", LCF, 1987,12; Teodor Vârgolici, „Bătrânul anticar", ALA, 1991,84; Gheorghe Grigurcu, Lirism şi civilizaţie, CNP, 1995,5; Dicţ. scriit. rom., II, 681-682.	T.	V.
IZVOARE DE FILOSOFIE, publicaţie apărută la Bucureşti, anual, în 1942 şi în 1943. Redacţia e compusă din Constantin Floru, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, toţi trei cunoscuţi şi ca eseişti literari. I. de f. acordă atenţie mentorului generaţiei, Nae Ionescu, căruia i se publică lecţia de deschidere de la Universitatea din Bucureşti (Funcţiunea epistemologică a iubirii) . Alte texte aparţin lui Mircea Vulcănescu (Două tipuri de filosofie medievală, Dimensiunea românească a existenţei), Constantin Noica (Unu şi multiplu) şi Octav Onicescu (Despre infinit). Se traduc texte din Anaxagoras, Melissos, Augustin, Hegel. Mai colaborează Alice Botez.	M.	Pp.
IZVORAŞUL, publicaţie apărută la Bistriţa, în judeţul Mehedinţi, lunar, din iunie 1919 până la 1 ianuarie 1941, sub conducerea lui Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa şi a soţiei sale, Olimpia Dumitrescu. Subtitlul iniţial este „Revistă de muzică populară", din 1922, „Revista de muzică, artă populară şi folclor", iar în ultimii ani de existenţă, „Revistă de muzică, artă naţională, folclor şi teatru sătesc". Fiinţând în faza romantică de culegere a creaţiilor populare, I. a antrenat un mare număr de culegători de folclor, cu deosebire învăţători, preoţi şi profesori din lumea satelor. Este prima revistă de folclor muzical din România şi a reuşit să tipărească în două decenii aproximativ două mii de texte şi melodii. Pe lângă textele propriu-zise, sunt inserate utile medalioane despre o serie de folclorişti, semnate de Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, G.T. Niculescu-Varone şi C. Ciobotea. In afara numeroaselor semne de preţuire primite de la personalităţi din ţară (între alţii, Simion Mehedinţi, N. lorga, Adrian Maniu, I. Simionescu, V. Bogrea, Sabin Drăgoi), I. s-a bucurat de popularitate şi peste hotarele României (Canada, Statele Unite ale Americii, Cehoslovacia, Bulgaria, Italia, Grecia, Elveţia, Iran, Israel), redactorul ei vădindu-se nu doar un priceput manager al revistei (care a apărut cu regularitate, vreme de două decenii), ci şi un bun răspânditor al ei în lumea specialiştilor din ţară şi din străinătate, cu care a purtat o întinsă corespondenţă.	I.D.
721 Dicţionarul general al literaturii române
Izvorul
IZVORUL, revistă de etnografie şi folclor apărută la Gyula, în Ungaria, din 1982. Publicaţia are o apariţie neregulată, o dată sau de două ori pe an. Este editată de Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria, iar din 1999 iese sub egida Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria. în primii ani în comitetul de redacţie este menţionat ca redactor Alexandru Hoţopan, alături de Jânos Bancsik, Elena Csobai, Emilia Martin, Lucia Borza. Din 1994 redactor devine Emilia Martin, iar lector Lucia Borza. Programul revistei este axat pe „culegerea, prelucrarea şi publicarea tuturor acelor valori de geneză populară care încă se găsesc din abundenţă şi în grai viu în bogata moştenire a românilor din Ungaria". Materialele pot fi grupate în trei categorii: prezentarea şi descrierea amănunţită a obiceiurilor ce ţin de sărbătorile calendaristice sau de ritualuri la naştere,
nuntă, înmormântare, dar şi prezentarea unor superstiţii şi a practicilor legate de ele (descântece, vrăji, vindecări), studierea textelor de folclor (proverbe, strigături, cântecul haiducesc, Vifleimul ca dramă populară, colinde) etc. Nu în ultimul rând, este vizibilă preocuparea pentru arhitectura unor case ţărăneşti existente în zonele în care locuiesc românii. Studiile de folclor se bazează în special pe publicarea in extenso a textelor aflate de la informatori, cărora li se specifică numele şi anul naşterii (mai toţi oameni în vârstă). Importanţa revistei rezidă tocmai în colecţionarea acestor texte, deoarece, ca urmare a „gradului înaintat al maghiarizării", „atunci când românii treptat îşi pierd limba maternă, tradiţiile, obiceiurile, ar fi foarte important să se culeagă şi să apară editat ceea ce a mai rămas, ceea ce se mai poate culege încă".	M. Ş.
A
însemnări ieşene
REVISTA BILUflflRft
SUS CONfiUCKKtîS	:
«. SADOVEANU, G. TOHRCEftf'iU, GR. T. POPft
RHUL î VOLUMUL I
Mr. J—12.
însemnări ieşene
725 Dicţionarul general al literaturii române
îndemnul
ÎNAINTE, revistă literară apărută la Galaţi, săptămânal, între 19 aprilie 1909 şi 21 august 1910.1. Burbea, care îşi deschide revista cu articolul Ziaristica de provincie (serial în patru numere), are meritul de a închina la 13 iulie 1909 un număr omagial, ilustrat, pe hârtie velină, memoriei lui Eminescu, reproducând poeziile Atât de fragedă..., O, rămâi, Singurătate, Povestea codrului, O călărire-n zori, Scrisoarea IV, Speranţa, Melancolie, Ce te legeni, codrule, Şi dacă ramuri, Luceafărul (fragment), Strigoii, Mortua est!, Revedere, Sara pe deal, Diana, Călin, Crăiasa din poveşti. Revista mai publică un interviu cu C. Miile şi comentează memorialul unei călătorii în Japonia, scris de un gălăţean care semnează Boris D. Georgevici, „comerciant".	M.Pp.
ÎNĂLŢAREA, periodic politic apărut la Sibiu, săptămânal, de la
1	ianuarie până la 7 martie 1941, sub direcţia lui Radu Dragnea. în Primul cuvânt, se arată: „Ziarul nostru apare sub privegherea statului naţional legionar". Se publică numeroase materiale închinate lui Corneliu Zelea Codreanu sau lui Ion Antonescu, preamărind războiul antisovietic ori ideile legionare. Articole manifestând aderenţa la aceste teme sunt semnate de Nae Ionescu (Jertfa de la Majadahonda), Ion Negoiţescu (Lauda veacului), Doina Peteanu (Statul legionar) şi Emil Cioran (Ardealul-Prusia Orientului). Cei mai mulţi dintre colaboratori se menţin însă între graniţele unei literaturi tradiţionale, vizând mai ales probleme specifice Transilvaniei. Colaborează cu poezie Lucian Valea, Ion Tudose, A. Regneanu-Nepos, eseuri scriu Eugen Todoran (Profeţii împlinite, Meşterul Manole), Bucur Ţincu, Axente Sever Popovici, Radu Dragnea, Al. Dima,
0.	Vuia, Ilie Olteanu, D.B. Ionescu, Vasile Cotruş, Ilie Dăianu,
Ionel Neamtzu. Articolul Aron Cotruş sau Retrăirea istoriei semnalează apariţia la Madrid a volumului Rapsodie valahă, încercând încadrarea autorului în ideologia legionară. Tot în acest sens este salutat gestul lui Ion Barbu de a se fi adresat tinerilor poeţi în revista „Pan" printr-un articol (Către poeţi), din care se reproduce un fragment.	M. Pp.
ÎNCERCĂRI LITERARE, revistă apărută la Cernăuţi, lunar, între 1 februarie 1892 şi 1 ianuarie 1893. în luna ianuarie 1892, studentul C. Berariu scotea publicaţia litografiată „Tinerimea română", cu participarea colegilor săi Şt. Bodnărescu şi
1.G.	Toma. O lună mai târziu, ei izbuteau să editeze I.L, la care redactor responsabil era Şt. Bodnărescu, republicând o parte din materialul literar şi politic aflat în revista litografiată. Prin program, noul periodic se situa în linia tradiţională a gazetăriei din Transilvania şi Bucovina, propunându-şi să militeze pentru apărarea drepturilor naţionale ale românilor, pentru dezvoltarea literaturii şi valorificarea folclorului. S-au publicat poezii compuse sub influenţa liricii eminesciene, dar vădind, nu de puţine ori, şi înrâurirea versurilor lui Al. Macedonski, nuvele, schiţe şi câteva studii istorice. C. Berariu (şi sub pseudonimul Corneliu Micu), I.G. Toma, Şt. Bodnărescu, C. Isopescu-Grecul (sub pseudonimul C. Verdi) şi C. Stamati-Ciurea sunt autorii scrierilor literare apărute aici. Poezia populară este culeasă de
T. Bălan, T. Bocancea şi Romul Răuţ, iar o traducere din W. Hauff îi aparţine lui lorgu de la Vamă (I.G. Toma).	R.Z.
ÎNCOTRO?, săptămânal politic duminical al Partidului Poporului condus de generalul Averescu, apărut la Bucureşti, între 14 iunie 1931 şi 24 aprilie 1938. Redactor este la început Victor Rodan, iar de la numărul 296/1937 directori devin Tudor Şoimaru şi I.C. Legrel. Săptămânalul are aspect de bazar politic, dovedind puţine tangenţe cu literatura. Cele mai interesante rubrici sunt „Film parlamentar", „Ecranul", „Mingi, pumni, iepe", „X... în halat şi papuci" (confesiuni-interviu), „Politica în vacanţă", „Svonuri, fapte, răfuieli", „Omul săptămânii". Rubrica din urmă conţine portretele unor oameni politici, precum Armând Călinescu, O. Goga, Mitiţă Constantinescu, dr. N. Lupu, Grigore Iunian. Revista este consacrată cu precădere vieţii politice (ruptura Averescu-Goga, disputa Vaida-Maniu etc.), literatura fiind prezentă sporadic prin semnăturile lui I. Minulescu, Victor Eftimiu, Octavian Goga.	M.Pp.
INCRUSTĂRI, publicaţie lunară apărută într-un singur număr, în format de carte, la Râmnicu Vâlcea în martie 1933. Redactorii revistei sunt V. Antioh şi Gabriel Bălănescu. în arti-colul-program, Săgeţi indicative, se spune: „Pentru ce încă o revistă?... Pentru o cauză tot publică. O cauză culturală", obiectivul fiind: „Nu stil, nu conţinut. Descoperita trăire interioară. O săpare cu încă câteva palme în necunoscutul sufletesc." Poezia este semnată de Gabriel Bălănescu (Lacrimi strivite) şi V. Antioh (Sculpturi cu şerpi), proza, de Fabian Paltin (Masa, fragment din manuscrisul Internatul), iar eseistica de Eugen Ionescu, căruia i se publică un fragment din volumul în pregătire Nu, aici anunţat cu titlul Negaţii.	M.	Pp.
ÎNDEMNUL - L’IMPULSION, publicaţie apărută la Târgu Mureş, lunar, din martie 1924 până în 1927. Titlul numărului din aprilie 1924 este „îndemnul - L'Impulsion - Incitamentum", iar cel al numărului din septembrie 1924, „îndemnul". Subtitlul numărului din aprilie 1924 este „Revistă literară, ştiinţifică şi folclorică cu un supliment francez şi latin, a elevilor Liceului «Alexandru Papiu Ilarian» Târgu Mureş". Director este Rene Larchet, profesor al Misiunii Franceze din România, iar profesori conducători simt Arthur Dupont — directorul liceului, Nicolae Sulică, Ion Bozdog, Şerban Cioran. Suplimentele în limba franceză şi latină însoţesc fiecare număr: „Pages frangaises. L'Impulsion", sub coordonarea lui Rene Larchet, şi „Incitamentum", coordonat de Nicolae Sulică. De la numărul din septembrie-octombrie 1925, de când Rene Larchet nu mai este coordonator, suplimentul în limba franceză nu mai apare, în articolul O lămurire către cetitorii noştri din numărul inaugural, se precizează că revista elevilor continuă publicaţia „Scânteia", scopul ei fiind a încuraja „micile talente ale acelora care ca mâine vor apare pe arena vieţii căutând a colabora la propăşirea societăţii" şi „de a vindeca starea patologică postbelică a generaţiei de azi". Periodicul are rubricile „Epigrame",
îndreptarea
Dicţionarul general al literaturii române 726
„Traduceri", „Din carnetul nostru", „Din spicuirile lui Nicu", „Diverse", „Glume", „Folclor", „Ghicitori", „Probleme", „însemnări", „Note pe marginea revistelor", „Cronici". Instructive sunt articolele cu caracter didactic. într-un studiu asupra operei lui Ion Budai-Deleanu, de pildă, se consemnează faptul că „în 1876, Al. Papiu-Ilarian publică în «Archivul» lui Timotei Cipariu un articol în care vorbeşte despre manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu şi în special despre Ţiganiada, încercând o paralelă cu Don Quijote de la Mancha". Cu numărul 9-10/1926 se încheie prima serie a revistei. în seria următoare se impune contribuţia lui Ovidiu Papadima, adept al criticii pozitiviste, profesionale şi realiste şi care va semna majoritatea articolelor şi recenziilor. în cronica la Istoria literaturii române contemporane de E. Lovinescu (4-5/1927), el îi reproşează criticului lipsa de obiectivitate: „dus de valul actualităţii, dl. Lovinescu a neglijat de multe ori criteriile obiectivităţii [...]. Capitolul despre dl. Ralea, de exemplu, e un articol de pură polemică personală, fără nici un punct comun cu un fragment de istorie literară." Aceeaşi atitudine adoptă comentatorul şi în recenzia la romanul Viaţă dublă de E. Lovinescu (6/1927), în care scoate în evidenţă „senzaţia de artificial", „păienjenişurile abstracte", „incompatibilitatea între talentul critic şi talentul epic". Ovidiu Papadima se manifestă şi ca poet (Flori de mai şi Luna, 4/1924), contribuind şi cu traduceri din Gerard de Nerval. Imaginea vieţii culturale româneşti a oraşului este reflectată în rubrica „însemnări. Viaţa culturală la Târgu Mureş", conţinând informaţii care interesează şi astăzi, precum acelea despre seria de conferinţe organizate de Societatea Tinerimea Română, la care au participat V. Bogrea, Ioan Lupaş, Florian Ştefănescu-Goangă, Sextil Puşcariu ş.a., despre un simpozion ale cărui lucrări au fost deschise de Mihail Dragomirescu (Politica şi literatura, 5/1925) şi despre conferinţa susţinută de Gh. Sion (Aspecte sociale, 6/1925). Sunt menţionate şi turneele unor trupe de teatru din Bucureşti, cum ar fi trupa Bulandra sau trupa Teatrului Naţional sub conducerea lui C. Nottara, dar şi concerte ale unor solişti de la Opera Română din Bucureşti. Autorul acestor însemnări subliniază semnificaţia manifestărilor culturale în Transilvania după Marea Unire. Suplimentul în limba franceză conţine traduceri din literatura română, evocări ale unor personalităţi române sau franceze, ştiri despre acordarea unor burse de studii în Franţa pentru elevi români, despre organizarea unor biblioteci cu cărţi şi reviste în limba franceză, o anchetă privind calităţile preţuite la tineri, la care au răspuns şi personalităţi reprezentative din Franţa, ca, de pildă, P. Lapie de la Ministerul Instrucţiunii Publice sau Raymond Poincare, care îşi exprimă simpatia pentru România. „Incitamentum", suplimentul în limba latină, conţine rubricile „Dicta memorabila", „Proverbia et sententiae", „Aenigmata", la care se adaugă traduceri în şi din limba latină. Mai colaborează Traian Marcu, N. Arineanu, I. Constantinescu Jiblea, Ioan Taneş, V. Netea, M.N. Popovici, Eugen Gonţeanu, Dinu Isticeanu, Virgil Gavrilescu ş.a.	C.A.
ÎNDREPTAR, revistă literară apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în decembrie 1930, sub conducerea unei grupări alcătuită din Mia Frollo, Virgil Huzum, C. Narly, I.M. Raşcu, Eugeniu Sperantia, N.D. Teodorescu şi în redactarea lui I.M. Raşcu. Revista se revendică din programul lansat de Ovid Densusianu la „ Vieaţa nouă", în sensul promovării modernismului, a citadinismului, a spiritului latin şi a literaturii intimiste. Poezia publicată aici îi are ca autori pe C. Narly, Eugeniu Sperantia, I.M. Raşcu, Al. Colorian, Eugen Relgis, Eugen Jebeleanu, Mia Frollo. Este prezent şi G. Bacovia cu Elegie de iarnă. Cum accentul cade pe relaţiile cu literatura franceză, sunt obţinute colaborări de la Emile Vitta, Alfred Mortier, Louis Lefevre, Philias Lebesque. Mia Frollo semnează un Caleidoscop de literatură franceză, iar I.M. Raşcu susţine un adevărat serial, Ecouri franceze în opera lui Eminescu. E. Sperantia scrie despre Metafizica interesului estetic, Al. Colorian dă un Discurs pentru Narcis, iar I.M. Raşcu publică un fragment din romanul Aşchii. La rubrica de cărţi noi sunt recenzate lucrări de Saşa Pană, Geo Bogza (Jurnal de sex), Ion Barbu (Joc secund), Al. A. Philippide (Stânci fulgerate), O. Goga (Precursori),
B.	Fundoianu (Privelişti). Revista îşi respectă programul propus şi prin rubricile „Reminiscenţe", „Cu mâţa-n sac", „Poticneli", unde sunt semnalate neajunsuri ale vieţii literar-artistice sau se fac observaţii critice. Alţi colaboratori: Mihail Cruceanu, Agatha Grigorescu-Bacovia, Emil Isac.	M.Pp.
ÎNDREPTAR, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între 21 ianuarie şi 21 aprilie 1936, având subtitlul „Literatură, artă, critică". Redactor este Dan Smântânescu. Revista propune, în spiritul „Sămănătorului", „întoarcerea la simplitatea pe care ne-o oglindeşte în fiecare clipă viaţa; plăsmuirea poeziei şi artei plastice prin mijloace fireşti şi necosmopolite", critica deformării limbii şi „a siluirii gândirii în creaţiunea actuală — străină de sufletele noastre". Versurile şi proza nu fac dovada aplicării principiilor anunţate, cu excepţia paginilor datorate lui Virgil Carianopol, Ovid Caledoniu şi Al. T. Stamatiad. Colaboratori: Ion Calboreanu, Ion Molea, Paul Lahovari, G. Gregorian, I.U. Soricu, Traian Dobreanu, Octav Dessila. Rubricile obişnuite sunt „Scriitorul de mâine", „Cartea de mâine", „Cronica literară", „Note şi polemici". Cronicile literare sunt semnate de Dan Smântânescu şi de Matei Alexandrescu.	I. H.
ÎNDREPTAREA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, de la 7 martie până la 7 aprilie 1920 (trei numere), având subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă, sport". Fondator este Paul Ţinculescu. Propunându-şi să popularizeze literatura română „în păturile cele mai adânci ale poporului", î.l. obţine colaborarea unor scriitori de prestigiu: G. Bacovia (Nocturnă), Victor Eftimiu, Radu D. Rosetti, Emil Gârleanu (Spre Galaţi, Galaţii, Rusciuc-Giurgiu). „Cronica teatrală, artistică şi muzicală" este semnată de Paul Ţinculescu. Alţi colaboratori: AL Cazaban, D. Teleor, Aurel Savela, Artur Gorovei, Mircea Rădulescu, Ion Dragoslav, Carol Ardeleanu, A. Mândru, Andrei Branişte, G. Cai'r, Liviu Coman, I. Gr. Perieţeanu.	I.H.
727 Dicţionarul general al literaturii române
înnoirea
ÎNFRĂŢIREA, publicaţie apărută la Cluj, zilnic, între 1 august 1920 şi 31 ianuarie 1925, apoi între 30 aprilie 1946 şi 24 august 1947. Ca oficios al Partidului Liberal pentru Transilvania, \. joacă rolul pe care îl avea cotidianul „Patria" (Sibiu, Cluj) pentru naţional-ţărănişti. Articolul-program cheamă toate clasele Transilvaniei la „solidaritate socială" şi „înfrăţire". în paginile publicaţiei vor semna I.G. Duca, Vintilă I. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Bănescu, D. Tomescu, Ion Dragu, George Oprescu, C.I. Motaş, V. Meruţiu, Em. Puşcariu, Ştefan Bezdechi, Virgil Bărbat, N. Georgescu-Tistu, Iosif Popovici ş.a., î. reprezentând instrumentul de expresie al intelectualităţii clujene şi nu numai. Vor mai semna N. lorga, V. Pârvan, Traian Lalescu, Al. Procopovici, Aurel Ciato, Lucian Bolcaş, Florian Ştefănescu-Goangă, I. Glăvan, G.D. Serra, Ion Bianu, Romul Vuia, Aurel Buteanu, Coriolan Petranu, Romulus Demetrescu, Cezar Petrescu, D.I. Cucu ş.a. Publicaţia dispune de rubrici referitoare la mişcarea culturală, literară, teatrală, artistică, de o „revistă a revistelor", „Cronica Bucureştilor", „Foiţa ziarului", „Ultima oră", „Revista presei maghiare" ş.a. Cronica literară este susţinută la început de N. Georgescu-Tistu, cea plastică de George Oprescu, cea teatrală de A. Buteanu, Olimpiu Boitoş, Nomofilax (Gib I. Mihăescu). Se dedică numere speciale încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia, lui I.C. Brătianu, sărbătoririi lui Gheorghe Dima, morţii lui Vasile Lucaciu, deschiderii învăţământului universitar din Cluj, prezenţei unor oaspeţi francezi, englezi sau italieni în oraşul transilvănean. Se discută despre necesitatea apariţiei unei reviste literare la Cluj sau despre congresul studenţesc etc. în numerele speciale de Paşti sau de Crăciun sunt reproduse pagini din scrierile lui A.I. Odobescu, G. Coşbuc, AL Vlahuţă, Aron Cotruş, I.U. Soricu, St. O. Iosif, G. Gregorian, Demostene Botez ş.a. Se publică dări de seamă despre conferinţele ţinute de personalităţi culturale: Gh. Bogdan-Duică despre Maiorescu, Al. Lapedatu despre întâiul curs de istorie naţională, H. Focillon despre momente ale artei europene, Victor Papilian despre „istoria omului", N. Leon despre probleme de economie, Virgil Bărbat despre sociologie etc. I. este deschisă literaturii străine, oferind articole şi eseuri despre Blasco Ibânez, Maxim Gorki, Shelley, Johan Bojer, Anatole France, Theophile Gautier, Dante, Ivan Vazov, Giovanni Verga, Mahatma Gandhi, Rabindranath Tagore, Charles Baudelaire, Friedrich Nietzsche, Matilde Serao, Ady Endre, Eugene O'Neill, Petofi, Maeterlinck, dar şi eseuri despre literatura lui I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ion Scurtu (necrolog), G. Coşbuc (Pe urmele lui...), Andrei Bârseanu, Petru Maior, I. Heliade-Rădulescu sau despre mişcarea lui Tudor Vladimirescu, romanul american contemporan, problemele futurismului. Se publică în foileton un roman al lui E.M. Vogiie, Morţii vorbesc, sau traduceri din poezia lui William Wordsworth, realizate de Petre Grimm. Literatura e menită să atragă atenţia publicului asupra unor scriitori în vogă şi a unor probleme de istorie literară transilvăneană, mai ales prin comentarii şi prin cronica literară.	M.Pp.
ÎNMUGURIRI, revistă literară apărută la Craiova în 15 noiembrie şi 15 decembrie 1933 (două numere). Articolul-program Visuri... este semnat de Aurel Tita. Poeţii revistei sunt Aurel Tita, Adrian Grigoropol, Eleonora Amza, P. Băloiu, Eugeniu Avrămoiu, Tache Milcoveanu, Bianca Leoveanu, Ion T. Ionescu. Note, poeme în proză, însemnări dau Lizica Sârbu, Virgiliu Biţă, Nicu Olarian, C. Săveteanu, Gheorghe Ionescu Goeşti ş.a. în primul număr a debutat Al. Balaci, în acest timp elev de liceu, cu articolul Despre fizionomie.	M.Pp.
ÎNMUGURIRI, publicaţie „literară, artistică, socială" apărută la Fălticeni între 1935 şi 1938, mai întâi cu şase numere pe an, apoi cu douăsprezece numere. Director era Virgil Tempeanu, iar redactor — Mihail D. Havriş. Sectorul cel mai bine reprezentat al revistei se dovedeşte poezia, semnată de M.D. Havriş, D. Loghin, D. Florea-Rarişte, Coralia Racoviţă, Dimitrie Danciu, Vasile Spiridonică, Ghedeon Coca, Nicolae Coban, Mircea Streinul, G. Vaida. Proză scriu Doina Bucur şi Aurel G. Stino, traduceri semnează Lucian Costin (din Goethe), istorie literară face Virgil Tempeanu (Traducerile, La moartea lui O. Goga), dar şi un Ticu Toporaş, care scrie despre Ion Creangă. Revista are în sumar şi rubricile „Informaţii culturale" şi „Recenzii".	M.Pp.
fNNOIREA, revistă de cultură apărută la Arad, bilunar, din 15 septembrie 1937 până la 1 iunie 1940, director fiind Tiberiu Vuia. în articolul-program, Semn, de unde pornim, se afirmă: „Vrem să fim interpretul unui colţ de ţară... Spiritual, vrem să fim şi ai zilei de mâine, ai generaţiei care se ridică", iar acest ţel poate fi atins prin promovarea unei literaturi care să slujească „idealul moral şi spiritual". Autorii versurilor publicate simt Aron Cotruş, Marcel Olinescu, C. Miu-Lerca, Grigore Bugarin, Mircea Streinul, Yvonne Rossignon, George Drumur, AL T. Stamatiad, Petre Pascu, Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Petre Bartoş, Ion Aurel Manolescu, Romulus Fabian, Petre Paulescu, Florica Ciura-Ştefănescu, E. Ar. Zaharia, Iulian Vesper, Ion Şiugariu, Teofil Lianu, AL Negură, Corneliu Sav, Ovid Caledoniu, Vintilă Horia (Psalmul căutării, Zbor paralel), D. Gherghinescu-Vania, Ştefan Baciu, Const. Virgil Gheorghiu, Dimitrie Danciu, V. Spiridonică, V. Copilu-Cheatră, Coca Farago, Pavel P. Bellu, Ion Th. Ilea, Aurel Marin, Emil Zegreanu, Petru Sfetca. Proză semnează C. Stoicănescu, Marcel Olinescu, P. Popovici-Brănişteanu, Eugen Victor Popa, Remus Gorgan. Numeroase articole, eseuri, polemici aparţin lui Petre Pascu, Sextil Puşcariu, T. Botiş, Ed. Găvănescu, Octavian Lupaş, Zevedei Barbu, Ion Stoia Udrea, Virgil Birou. Revista are rubricile „Puncte şi linii" (Petre Pascu), „Note", „Cărţi şi reviste", „Vitrina «înnoirii»", „Ce scriu alţii", „Politica culturii", „Polemici", „Folclor". Se publică multă literatură populară (Emil Monţia, Hilda Drăgan, Ion Iluca), studii şi articole despre Astra şi despre problema Teatrului de Vest, se recenzează cărţi recent apărute. Literatura străină este ilustrată prin câteva
însemnări
Dicţionarul general al literaturii române 728
traduceri din literatura chineză semnate de Al. T. Stamatiad şi printr-un articol despre Paul Valery. Au mai colaborat Virgil Treboniu, C. Pârlea, P. Bogdan, Tiberiu Novac, Gr. Popiţi, Gh. Moţ.	M.Pp.
ÎNSEMNĂRI IEŞENE, revistă literară apărută la Iaşi, bilunar, de la 1 ianuarie 1936 până la 1 octombrie 1940, sub îngrijirea lui Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu (până în mai 1937), Gr. T. Popa şi Mihai Codreanu şi sub auspiciile Asociaţiei Prietenii Universităţii. în program se afirmă: „Specificul naţional şi limba populară trebuie să-şi urmeze valorificarea în arta scrisă. împrejurările de după marele război ne cer astăzi să avem în vedere şi unificarea culturală^ a diverselor teritorii româneşti unite." Ca aspect şi format, l.i. este asemănătoare revistei „Viaţa românească", de care e legată prin colaboratori şi, în general, prin aspectele tratate. Publicaţia beneficiază de un grup statornic de susţinători, în mare parte universitari ieşeni. Rubricile obişnuite simt „Cronica literară", „Cronica filologică", „Cronica şcolară", „Cronica externă", „Note". După transferarea „Vieţii româneşti" la Bucureşti, scriitorii ieşeni au simţit nevoia să se regrupeze în jurul lui M. Sadoveanu, pentru a oferi publicului un instrument cultural care să însemne totodată respingerea directă a unor tendinţe politice manifeste de dreapta. Revista face astfel elogiul umanismului în articolul lui Vasile Maciu (Renovarea umanismului), luând ca reper literatura lui Romain Rolland, ca şi în suita de articole semnate de
însemnări ieşene
REVISTA B I l U H ft R â
SUB CONDUCEREA D-lOR -
M. SADOVEftNa G, TOPÎRCEANU, GR. T. POm
HHUl I
VOLOMOL I
Nr. 1 —12.
\ «Ş * INSTITUTUL 0 E «8U OKMICE JBSWO* * î 9 3«
G. Ibrăileanu (Literatura de mâine, Literatura momentului, Literatura viitorului). Tot G. Ibrăileanu va sublinia rolul important al femeilor în viaţa socială, scriind pe această temă articolele Literatura şi femeia, Femeia în literatură şi Femeile şi literatura, după cum înţelesul poporanist al mesianismului cultural îşi găseşte expresia în articole ca Literatura pentru popor, Cărţi pentru popor, periodice pentru popor. Sub raport strict literar, revista pledează pentru realism (N.I. Popa, Conversiunea d-lui Teodoreanu la romanul realist), luând atitudine faţă de invazia nonliteraturii sau faţă de anarhismul poetic, de curentele moderniste şi avangardiste, de misticismul gândirist şi deplângând devalorizarea spiritului critic. Sunt omagiaţi Ovidiu, Dante, Flaubert, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi şi este respinsă literatura unor Octav Dessila, Dan Petraşincu, E.Ar. Zaharia, Pittigrilli. O rubrică de note acide este cea intitulată „Tablele beoţiene". Publicaţia este mereu deschisă comentării fenomenului literar străin, în special cel francez, prin materiale semnate îndeosebi de N.I. Popa (Fenomenul francez, Un nou umanism modem: literatura comparată). Poezia e ilustrată de G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, George Lesnea, Mihai Codreanu, Magda Isanos, Al. T. Stamatiad, G. Bărgăuanu, Vintilă Horia, Ovid Caledoniu, Ştefan Baciu, Iulian Vesper, Mihai Beniuc, Coca Farago, AL Voitin, AL Bilciurescu, N. Ţaţomir, Ştefan Ciubotăraşu, A. îvănescu, Gr.T. Popa, Eusebiu Camilar. Proză semnează Mihail Sadoveanu, Lucia Mantu, Otilia Cazimir, Sandra Cotovu, Al. Lascarov-Moldovanu, Eusebiu Camilar, I.I. Mironescu, M. Ştefănescu-Galaţi, Adrian Pascu, Ionel Teodoreanu (Funda-cul Varlamului). Sectorul publicistic, cât şi cel de cultură şi ştiinţă au câţiva colaboratori de marcă, precum G. Călinescu, Octav Botez, I.I. Mironescu, Traian Bratu, AL Bădărău, lorgu Iordan, N.I. Popa, Grigore Scorpan, Petre Comarnescu,
I.C. Andreescu, D. Murăraşu, Ion Petrovici, Petru Caraman, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, G.M. Zamfirescu, George Ivaşcu, I. Minea, Sandu Teleajen, AL Piru, Radu Beligan, N. N. Tonitza, Romulus Demetrescu. Se publică scrisori din străinătate, dar şi „Scrisori din Ardeal". Se alcătuiesc numere omagiale închinate lui Mihai Eminescu (10/1939), Mihail Sadoveanu (5/1939). Sunt evocate personalităţi culturale (O. Tafrali, C. Stere, Ion Creangă, G. Ibrăileanu), scriitori dispăruţi (St. O. Iosif sau
D.	Anghel, în evocări semnate de Mihail Sadoveanu), figuri junimiste ş.a. De reţinut cronica închinată romanului Gorila al lui Liviu Rebreanu, notele critice şi polemicile purtate de l.i. în domeniul teatrului este de menţionat o dramatizare a lui I.I. Mironescu după Ion Creangă (Catiheţii de la Humuleşti). Apar, de asemenea, multe note, scrisori şi comentarii vizând legăturile culturale cu străinătatea.	M.	Pp.
ÎNSEMNĂRI LITERARE, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, de la 2 februarie până la 21 decembrie 1919, având ca redactori pe Mihail Sadoveanu şi pe G. Topîrceanu. Propunându-şi să fie o publicaţie independentă de orice tendinţă politică şi care să-i ţină pe cititori „în curent cu mişcarea literară din ţară şi străinătate", revista continuă programul „Vieţii româneşti", care îşi încetase temporar apariţia, deoarece se intenţiona scoaterea
729 Dicţionarul general al literaturii române
înşir'te Mărgărite
însemnări Literare
tflicfirl; pkiit UMm* $ t lt|frc«i«i
unei noi serii. Faza de tranziţie este^ reprezentată de ziarul „Momentul" al lui G. Ibrăileanu şi de I.L, care avea scopul de a regrupa şi reîmprospăta forţele pentru o nouă afirmare „vie-ţistă". în poezie se remarcă G. Topîrceanu cu Rapsodii de toamnă, Balada munţilor; Balada morţii, Demostene Botez, care şi susţine financiar revista, prezenţa grupului ieşean format din Al. O. Teodoreanu, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu şi tânărul Al. A. Philippide, debutant aici cu versurile din Cântecul câtorva. Acestora li se alătură V. Voiculescu, Ion Pillat, Elena Farago. în proză predominante sunt povestirile lui Mihail Sadoveanu (Anicuţa, Neagra Şarului, Minunea, La hanul lui Călţun, Furtuna, Ordonanţa, Un precursor), nou-veniţii fiind Ionel Teodoreanu, care debutează cu o schiţă, Bunicii, publicând apoi poemele în proză Jucării cu luna, Jucării pentru Lily, Hortensia Papadat-Bengescu (Carnetul zilelor pustii), Jean Bart (Documente omeneşti). Mai semnează proză şi amintiri I.I. Mironescu, Otilia Cazimir, Artur Gorovei, Tudor Pamfile. Spiritus rector al revistei rămâne G. Ibrăileanu, care susţine cu vervă rubrica „Săptămâna", scrie despre Mihai Eminescu, Titu Maiorescu sau despre poezia populară şi publică aforisme din ciclul Privind viaţa. Tânărul Mihai Ralea e prezent cu un articol despre Knut Hamsun,
G.	Brăescu cu proză şi Octav Botez cu o analiză a romanului Arhanghelii de Ion Agârbiceanu. La secţiunea de polemică se remarcă disputele cu „Sburătorul" lovinescian, Ibrăileanu fiind adeptul unei literaturi naţionale, diversă ca stil, temperament şi şcoală literară, dar bazată înainte de toate pe modul de gândire şi simţire al ţăranului român, optică încă vie în concepţia sa. Alţi colaboratori: C. Botez, Ion Petrovici, Al. Terziman, Mihail Sevastos, C. Narly, Tudor Măinescu, E. Marghita, Eugen Todie. Revista are o „Cronică veselă" (susţinută de G. Topîrceanu), o „Cronică literară", o „Poştă a redacţiei" şi una de note, intitulată „Săptămâna", în cadrul cărora pot fi întâlnite şi semnăturile lui Anton Constantinescu, Mihai I. Chiriţescu, Andrei Branişte, Ionel Teodoreanu, N.N. Beldiceanu.	M.Pp.
ÎNŞIR’TE MĂRGĂRITE, periodic apărut la Rio de Janeiro, în Brazilia, din ianuarie-martie 1951 până în 1960, imprimat prin mimeografiere şi având subtitlul „Literatură. Folclor. Artă. Ştiinţă. Critică". Buletin trimestrial al Cercului cultural „Andrei Mureşanu", revista are ca redactor pe I.G. Dimitriu. Un cuvânt de deschidere relevă programul unei publicaţii care, ca şi
„Caete de dor", ce apărea în acelaşi timp la Paris, îşi propune să se dedice „numai şi numai ideii", sustrăgându-se tentaţiei disputelor politice, de care suferea o bună parte a presei exilului. „Când am pus bazele acestei reviste, a cărei continuitate o defineşte titlul «înşir'te mărgărite» — se spune în articolul semnat de întreaga grupare, întemeiată de Ştefan Baciu şi de Faust Brădescu — ne-am gândit în primul rând la condiţia scriitorului român în exil [...] Scriitorul român în exil a contribuit, nu o dată, la îmbogăţirea patrimoniului cultural al ţării în care s-a aşezat, devenind, prin urmare, un scriitor român de limbă străină. Dar dincolo de această latură a muncii sale, rămâne eterna lui identitate: aceea de scriitor român. Şi un scriitor care nu are cum şi unde să se manifeste, e un scriitor mut, o jumătate sau un sfert de scriitor. Datoria de a fi prezent — iată programul pe care ni l-am impus." I.m. îşi propune totodată să fie „o tribună", un spaţiu al spiritului în care scriitorul „să aibă putinţa de a mărturisi", subliniind în finalul programului său: „Judecând tragedia situaţiei în care au fost aruncaţi confraţii şi fraţii noştri din ţară, credem că apărarea libertăţii scriitorului şi a omului, sub orice formă, e cea dintâi datorie a scriitorului liber." Publicaţie exclusiv literară şi culturală, f.m. este în primul rând o revistă de poezie, beneficiind (pentru primele şapte numere) de colaborarea permanentă a doi dintre cei mai importanţi poeţi ai exilului — Vintilă Horia şi Ştefan Baciu. Au mai colaborat constant I.G. Dimitriu şi Al. Busuioceanu, iar sporadic, Horia Stamatu, Vasile Posteucă, Faust Brădescu, Constantin Amăriuţei, N.S. Govora, Nicolae Novac, Ştefan Ion George, Eugen Relgis ş. a. Paginile de proză poartă semnăturile unor personalităţi ale culturii române. în primul rând e vorba despre Mircea Eliade, a cărui prezenţă nu a fost „precupeţită" nici aici. Alături de articole şi studii (Istorism şi interiorizare, Teme iniţiatice şi teme literare, Democraţie şi feminism), Eliade publică nuvela 12 000 capete de vită (12/1953), în care se relevă „umorul ascuns" cu care autorul îşi conduce eroul şi cititorii până la „poarta neaşteptată şi tulburătoare a misterului" (Nicu Caranica). Se reţine şi proza lui Vintilă Horia (nuvelele Anno Domini 87 sau Pedeapsa Sfântului Martin, Ultima revoluţie şi Castelana de la Carcerelle, precum şi fragmente de jurnal), remarcată de acelaşi comentator pentru „rodnica lecţie de stil", ca şi pentru „prospeţimea şi plăcerea cu care este mânuită limba română". Pamfil Şeicaru publică multe pagini memorialistice, Monica Lovinescu colaborează cu schiţa autobiografică Acum se moare, sub pseudonimul Ina Cristu; N.S. Govora, Faust Brădescu, Gh. Bumbeşti, Teodor Ioareş, Grigore Cugler (Miraje) — scriitori stabiliţi în mare majoritate pe continentul american — se numără printre semnatarii obişnuiţi. Paginile de cronici, ample sau „mărunte", înregistrează activitatea culturală şi mai ales literară a exilului, impunând atât prin acuitatea observaţiilor, cât şi prin exigenţa spiritului critic. Ştefan Baciu omagiază poezia lui Aron Cotruş, atât de diferită de propria sa creaţie, şi comentează Precis de decom-position de Emil Cioran şi A murit un sfânt de Vintilă Horia. Cronici literare şi comentarii critice semnează, de asemenea, Faust Brădescu (Mircea Eliade, „Ifigenia"), Emil Turdeanu (La Litterature bulgare du XlV-eme siecle), Ştefan Baciu (Analiza
întrebările
Dicţionarul general al literaturii române 730
cuvântului „dor") şi, mai ales, I.G. Dimitriu. Comentând, de pildă, Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu, I.G. Dimitriu este primul critic care relevă limitele cărţii ce cunoştea în acest moment un mare succes: „Un roman senzaţional, excelent scenariu pentru un film de propagandă, antifascist şi anticomunist, dar nu este deloc artă contemplativă..." Alături de „Cronica literară", apar şi alte rubrici permanente: „Cronica plastică" şi „Cronica muzicală", susţinute de Mira Simian-Baciu, „Cronica măruntă", dedicată mai ales revistelor exilului („România" din Buenos Aires, „îndreptar", „Cuget românesc", „Caete de dor"), dar rezervând un spaţiu şi aniversărilor sau comemorărilor, „Cronica socială", „Idei, oameni, fapte", „Ultima oră" şi „Bibliografie".	M.P.-C.
ÎNTREBĂRILE LUI PANAIOT FILOSOFUL, text polemic anticatolic de nivel popular, cuprinzând numeroase motive specifice cărţilor populare, între altele şi o legendă a fenixului, care prezintă unele puncte comune cu poemul De ave phoenice al lui Lactanţiu. Nu se poate preciza când a fost redactată lucrarea, dar ea se referă la evenimente de după călătoria la Roma, în anul 1369, a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleolog. încercările acestuia de împăcare cu „frâncii" (mâncători de „azimă", de unde şi numele de Azimit sau Iazimir al unuia dintre personaje) stârnesc mânia călugărilor din Bizanţ, care îi primesc cu ostilitate pe oaspeţii „pişpeci", „pipistaşi", şi îi provoacă la un duel al întrebărilor şi răspunsurilor, menit să dovedească ignoranţa absolută a occidentalilor. Răspunsurile corecte dezvăluite de „filosoful" Panaiot cuprind de fapt o prezentare simplificată şi denaturată a sistemului cosmologic aşa cum este prezentat de Gregorios Palamas în 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făpturi. La acestea se adaugă imagini, din păcate vulgarizate, descinzând din sistemul complex al alegoreselor spirituale postphiloniene specifice şcolii din Alexandria. Pe teritoriul românesc scrierea a circulat în manuscrise slavone din secolul al XVI-lea, adunate în culegerile de cronici slavo-ro-mâne ce se păstrează într-un manuscris de la Tulcea şi în cel de la Kiev. Probabil că ele au fost copiate în centre din jurul oraşului Baia (unde se afla episcopia catolică), reprezentând reacţia polemică a unor călugări ortodocşi. Traducerile în limba
română s-au făcut într-un alt moment de tensiune, cel legat de propaganda pentru uniaţie de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea. La noi au circulat şi manuscrise în limba greacă cu un cuprins similar, dar acestea sunt târzii, din secolul al XVIII-lea. în legătură cu ciudatul şi singularul Fiziolog copiat de ciubucciul Andonachi Berheceanu, M. Gaster amintea în anul 1888 un manuscris dintre anii 1750-1780 cu întrebările şi răspunsurile lui Panaiot şi Azmit. Tot Gaster, peste aproape un deceniu, în Grundriss der Romanischen Philologie (1901), a folosit un codice cu aceleaşi întrebări..., dar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Nicolae lorga a editat în anul 1907 întregul text românesc al disputei, după un manuscris transilvănean din secolul al XVIII-lea. La numai trei ani după ediţia lui lorga, Demostene Russo trimitea la alt manuscris cu o formă similară, dar nu identică. Textul se mai păstrează, fără îndoială, şi în alte manuscrise.
Repere bibliografice: M. Gaster, II Physiologus rumeno, „Archivio glottologico italiano" (Torino), 1886-1888; I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895,7-8; M. Gaster, Grundriss der Romanischen Philologie, II, Strasbourg, 1901,417; N. lorga, Cărţi şi scriitori români din veacurile XVI-XIX, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXIX, 1906-1907; Demostene Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910, 89; AL Ciorănescu, întrebări şi răspunsuri, CEL, 1934, 47-59, 62-67.	C.V.
ÎNVĂŢĂTORUL, periodic apărut la Timişoara, apoi la Cluj, bilunar, între 1 septembrie 1919 şi 15 august 1936. Redactor este Mihail Dragoş, urmat de Andrei Pora (din 1926). Publicaţia este editată ca organ al Asociaţiei învăţătorilor Români din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Programul este expus în articolul în loc de program (Drum drept), axat pe ideea promovării învăţământului şi a culturii de masă. între colaboratori se numără N. lorga (învăţătorii şi ştiinţa neamului), Sextil Puşcariu (Dascăl, învăţător şi institutor), Ion Popovici (Misiunea învăţământului ardelean), C. Rădulescu-Motru (Şcoala practică şi democraţia), Ion Muşlea (învăţătorii şi folclorul). în privinţa literaturii publicate aici sunt de amintit Ludovic Dauş, Ion Agârbiceanu şi AL Ciura. Alţi colaboratori: Ştefan Bezdechi, Gh. Bogdan-Duică, Florian Ştefănescu-Goangă, C.R. Ghiulea.	M.Pp.
733 Dicţionarul general al literaturii române
Jaleş
JACQUIER, Henri (25.IX.1900,Grenoble, Franţa - 19.IV.1980, Cluj-Napoca), eseist. Este cel mai mare dintre cei cinci copii ai Rosaliei (n. Couturier) şi ai lui Pierre Jacquier, modest funcţionar de bancă. Elev al şcolii din Voiron, apoi al Colegiului „Champollion" din Grenoble (1910-1917), va deveni student la litere în Lyon şi Paris (1917-1923), luându-şi licenţa cu două lucrări, Memoires (1921) şi Sur la philosophie de Jean de Meung - 2-eme pârtie du Roman de la Rose (1923). Funcţionează ca profesor în cadrul Misiunii Franceze din România, mai întâi la Liceul „Mihai Eminescu" din Satu Mare (1923-1924), apoi la Liceul „Gheorghe Bariţiu" din Cluj. Conferenţiar la Seminarul Pedagogic Universitar din acelaşi oraş (1925-1931), va fi şi cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii clujene, pe care o serveşte cu mare devotament, dând generaţii întregi de profesori de limba franceză. între 1959 şi 1968 este şeful Catedrei de filologie romanică a Universităţii „Babeş-Bolyai". Debutează în revista „însemnări matematice" (Cluj, 1925), aducând câteva contribuţii importante la calculul tensorial. Interesul pentru ştiinţele exacte premerge formaţiei literare a lui J., explicândpreferinţa literatului pentru Paul Valery şi poezia pură. In timpul refugiului Universităţii clujene (1940-1944), face parte din Cercul Literar de la Sibiu. în 1947 îşi susţine, la Universitatea din Bucureşti, teza de doctorat (Recherches sur Ies mecanismes de l'emprunt linguistique: adaptations, detours et rates du systeme phoneticjue roumain au contact du systeme frangais), obţinând titlul magna cum laude. Colaborează la „Almanahul literar", „Cercetări de lingvistică", „Familia", „Gând românesc", „Bulletin linguistique", „Naţiunea română", „Revista Cercului Literar", „Revue de Transylvanie", „România literară" (Aiud), „Secolul 20", „Steaua", „Zorile", „Tribuna", „Viaţa românească", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»".
Multilateral în preocupări, spirit enciclopedic, J. manifestă multă vreme un interes aproape egal pentru ştiinţele pozitive (matematici superioare) şi pentru cele umaniste. Treptat, preocupările lui se centrează pe aria disciplinelor filologice, ajungând la rezultate notabile în domeniul istoriei literaturii şi culturii, al esteticii şi stilisticii, al limbii literare şi literaturii comparate. Studiile sale despre Bergson şi Valery, Rabelais, Voltaire şi Hugo îmbogăţesc cultura română cu sinteze preţioase. Pasionat romanist, J. dovedeşte încă din primii ani ai şederii în România un interes deosebit pentru cunoaşterea limbii, culturii şi literaturii române, scriind numeroase articole şi studii în domeniu. Publică pagini memorabile despre Vasile Bogrea, Şt. Bezdechi, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Al. Rosetti. încearcă să editeze în Franţa din scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu, traducând el însuşi câteva pagini. Dragostea faţă de limba română şi-a mărturisit-o în multe ocazii, dar dovada cea mai elocventă constă în cunoaşterea ei în profunzime, până la detaliu şi nuanţă. Babei, mit viu (1991), volum apărut postum, e încă un argument în acest sens. Deschizându-se cu Laudă limbii române — pagină vibrantă, considerată de editor drept cea mai potrivită prefaţă, culegerea cuprinde studii despre scriitori francezi (Villon, Baudelaire, Cocteau), recenzii la cărţi de Iorgu Iordan, Tudor
Arghezi, Martha Bibescu, articole referitoare la traducerea operei lui Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Bacovia, I. Barbu ş.a. J. a devenit, prin scrisul său şi prin participarea la mişcarea literară a timpului, un fiu spiritual al României. Tudor Vianu îl socotea o valoare a literelor noastre, un participant notabil la dialogul dintre culturile franceză şi română.
SCRIERI: Babei, mit viu, îngr. şi pref. Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 1991.
Repere bibliografice: Baconsky, Marginalii, 91-96; Maria Vodă Căpuşan, Umanistul Henri Jacquier, TR, 1980, 17; Ştefan Augustin Doinaş, Henri Jacquier, prietenul nostru, ST, 1980,5; Octavian Schiau, Profesorul Henri Jacquier, ST, 1980,5; I. Baciu, Henri Jacquier, CLG, 1980, 2; Mircea Muthu, Hortensia Papadat-Bengescu în tălmăcirea lui Henri Jacquier, RITL, 1988,1-2; Mircea Muthu, Henri Jacquier al revistelor, ST, 1989,11-12; Sanda Cordoş, Actualitatea lui Henri Jacquier, TR, 1992,9; Gabriela Duda, Restituiri. Henri Jacquier, VR, 1992,8-9; IoanPânzaru, „Babei, mit viu", JL, 1992,19-20; Dicţ. scriit. rom., II, 683-684; Petraş, Panorama, 362-363.	M.Pp.
JALEŞ, Const. (pseudonim al lui Constantin Mateescu; 7.1.1906, Craiova — ? ), poet, prozator, dramaturg şi gazetar. Timp de douăzeci de ani, între 1927 şi 1946, face parte din redacţiile mai multor periodice, pe unele chiar conducându-le. Astfel, este prim-redactor al ziarelor craiovene „Funcţionarul" (1927) şi „Curierul Olteniei" (1930-1931), director fondator al revistei „Poezia" (Craiova, 1934-1935) şi director la „Făclia" (Timişoara, 1936-1946). Semnează articole pe teme literare şi istorice, note şi comentarii asupra actualităţii cultural-artistice, versuri, proză şi poartă polemici politice în „Ramuri", „Crainicul" (Târgu Jiu), „Făclia" (Craiova), „România de Vest", „Luceafărul" (Timişoara), „Dacia" (Timişoara), „România" (Bucureşti), ziar la care îndeplinea funcţia de redactor pentru Banat, ş.a. Pentru scurt timp a fost secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova. Debutează editorial în 1926, semnând împreună cu Gh.I. Chiţibura drama în trei acte Vechiul refren, „piesă scrisă anume pentru diletanţi". Lucrarea nu prezintă virtuţi dramatice sau literare. Alte două compoziţii de gen, Aur negru (1930) şi Luciditate (1931), n-au trezit interesul teatrelor sau al criticii de specialitate. De o atenţie oarecum binevoitoare s-au bucurat, în schimb, câteva plachete de poezie: Icoane (1928), Arabescuri (1929), Linişte (1934), Versuri (1934), Versuri (1942). Se adaugă un volum de proză scurtă, Cu duhuri rele (1928), fără ecou în epocă. în „Crainicul" (Târgu Jiu, 1931), J. publică un fragment din Jertfa îngerilor, roman pe care îl anunţa şi în 1934 ca fiind „în lucru", în 1935 îngrijeşte, împreună cu Sergiu Cristian şi
C.S. Nicolăescu-Plopşor, o antologie a scriitorilor olteni.
Dacă în materie de teatru sau de proză încercările lui J. au rămas într-un anonimat cvasitotal, versurile n-au trecut neobservate, autorul obţinând în 1942 şi un loc doi la concursul de poezie al revistei timişorene „Fruncea". Reunind poeme risipite în diferite publicaţii, plachetele semnate de J. preiau de obicei titluri din volumele anterioare, astfel încât ultimele două, intitulate Versuri, oferă o imagine completă a posibilităţilor lui
Jaleş
Dicţionarul general al literaturii române 734
de exprimare lirică. Poezia de început este una descriptivă, apelând deseori la versuri de 12-14 silabe şi la rima plină; pe o tematică banală, abundă locurile comune şi formulările de un comic uneori involuntar. Motivele cele mai frecvente trimit la efemeritatea vieţii şi la melancolia peisajelor singuratice şi tăcute. Odată depăşită bariera căutărilor ezitante, versul câştigă în participare afectivă şi propune imagini poetice convingătoare, de o cantabilitate calmă (Noapte la Baltic, Morarul, Noapte de Crăciun). Poezia de dragoste, limitată în faza anterioară la o contemplare lucid-distanţată a sentimentului, se modifică, încercând tonuri noi, nostalgice, interiorizate (Final, Elegie). Unele sonuri şi imagini mărturisesc influenţa discretă a poeziei bacoviene, dar în ansamblu lirica lui J. rămâne una minoră, cantonată în surse şi formule uzate prin folosire îndelungată.
SCRIERI: Vechiul refren (în colaborare cu Gh.I. Chiţibura), Cluj, 1926; Icoane, Craiova, 1928; Cu duhuri rele, Craiova, 1928; Arabescuri, Craiova, 1929; Linişte, Craiova, 1934; Versuri, Craiova, 1934; Versuri, Timişoara, 1942. Antologii: Album, Craiova, 1935 (în colaborare cu Sergiu Cristian şi C.S. Nicolăescu-Plopşor).
Repere bibliografice: A. Ivanovici, Poezia lui Const. Jaleş, „Curierul Olteniei", 1928,1494; g.p. [George Popa], „ Versuri", „Lanuri", 1934, 7-8; Paul I. Papadopol, „Arabescuri", PL, 1936,1; Metzulescu, Literile,
I,	84-86; Grigore Bugarin, „Versuri", „Dacia", 1943, 4; Petru Sfetca, „Versuri", „Dacia", 1943, 35; Mânu, Reviste, 35-36, 98-100; Firan, Macedonski-Arghezi, 277; Gheorghe Luchescu, Lugojul cultural, Timişoara, 1975,24.	C.	P.
JALEŞ, Petru (pseudonim al lui Boris Musteaţă; 12.11.1942, Nihoreni, j. Bălţi), poet, prozator şi traducător. Este fiul Nadejdei (n. Vasilovski), desenatoare, şi al lui Vladimir Musteaţă, contabil. După absolvirea, în 1957, a Liceului „Aurel Vlaicu" din Bucureşti, frecventează Şcoala de Cinematografie (1958-1960), devine ulterior student la Facultatea de Fizică Nucleară a Institutului Politehnic din Bucureşti (1960-1965), urmând apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română (1968-1972) şi Facultatea de Filosofie (1972-1976) din cadrul Universităţii bucureştene. Lucrează ca redactor la Animafilm (1972-1974) şi la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia" (1974-1979). în 1979 se stabileşte în Statele Unite ale Americii. Debutează cu versuri la revista „Luceafărul" în anul 1958, colaborând ulterior la „Viaţa studenţească", „Gazeta literară" ş.a. Editorial, debutează cu volumul de versuri Menuet, apărut în 1968.
Dintru început, în poezia lui J. domină atmosfera agonică şi semnele extincţiei, aduse în pagină cu deplina asumare a căii sinuoase pe care i-o oferă cuvântul, poezia. în ciclul Convenţionalele, primul din volumul Menuet, rezonanţe şi ecouri dintre cele mai variate par tentative de aflare a tonului, imagisticii, atmosferei lirice proprii, prin utilizarea dezinvoltă a unor structuri şi a unor construcţii validate. Dacă în Menuet poemele poartă amprenta simbolismului bacovian, culegerile Poema (1971), Poemele mării (1975), chiar dacă adună versuri scrise în aceeaşi perioadă, vădesc reflexe ale suprarealismului.
Poetul vizează o sinteză personală, cultivând „modernisme" felurite în tipare devenite „clasice", pe care le subordonează dicţiunii sale elegiac-sceptice, definită printr-un sentimentalism blând-ironic. S-a observat că asociaţia fortuită, ambiguităţile semantice, mimarea automatismului, imagismul deliberat incongruent sunt „matriţe" în care poetul construieşte adeseori litanii de o frumuseţe clară şi sigură: „Nu putem trece fără ca să privim / gânditori / la acest trunchi negru / care reaminteşte discret / ce departe de noi este bucuria abandonată. / Toţi îngerii se leagănă / cu scări legate de un stâlp. / în parcul cu maci scuturaţi pentru totdeauna, / cu râsetele / şi gesticulaţia mâinilor mici de rouă / în linişte. / / în adormirea melancolică a oraşului / o muzică de curte abstractă / se aude, / în spate, / ziua privirea o ţine pierdută / însoţind curtenitor / disperarea amurgului peste lumea / care imploră scena aceea fără public / şi fără actori" (Rememorare). în cărţile următoare (Poema dacică, 1977, Cântul etern, 1977, Luminile de dimineaţă, 1978), J. trece la o poezie de inspiraţie patriotică, în tonul epocii. Imagismul devine sărbătoresc, versul se articulează deseori ca invocaţie. Romanul Vânzătorul de memorii (1972), un colaj de jurnale intime şi scrisori comentate, tratează tema vieţii ca mistificare cu mijloacele de relativizare descoperite de proza şi teatrul modern. Formula narativă aminteşte de tehnica decupajului cinematografic. J. a făcut şi traduceri din poezia rusă.
SCRIERI: Menuet, Bucureşti, 1968; Poema, Bucureşti, 1971; Vânzătorul de memorii, Bucureşti, 1972; Poemele mării, Bucureşti, 1975; Poema dacică, Bucureşti, 1977; Cântul etern, Bucureşti, 1977; Luminile de dimineaţă, Bucureşti, 1978; Temple ofthe Origin or Fables ofFeasts, New York, 1991. Traduceri: Bella Ahmadulina, Rimma Kazakova, Fazii Iskander, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Horia Bădescu, „Poema", ST, 1971,10; Al. Lungu, „Poema", ATN, 1972,4; Dana Dumitriu, „Vânzătorul de memorii", ARG, 1972,8; Anton Cosma, Un baroc al involuţiei, VTRA, 1973,10; Emil Mânu, „Poemele mării", SPM, 1975,256; Dana Dumitriu, Gesticulaţii meditative, RL, 1977,47; Popa, Dicţ. Ut. (1977), 285; Dicţscriit. rom., II, 684-685; Popa, Ist. Ut.,
II,	289; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 162-164.	***
JÂNOSHÂZY Gyorgy (20.VI.1922, Cluj), traducător. După terminarea colegiului unitarian din oraşul natal (1942), J. obţine mai întâi licenţa în drept la Universitatea din Cluj (1946), ulterior diploma de regizor la Institutul de Teatru „Szentgyorgyi Istvân" din Târgu Mureş (1952). în timpul studiilor este concomitent funcţionar bancar şi redactor la ziarele „Erdely" (1945-1948) şi „Igazsâg" (1948). între anii 1949 şi 1958 funcţionează ca regizor la Opera Maghiară de Stat din Cluj, în 1958 este redactor la revista „Muveszet" din Târgu Mureş, apoi, între anii 1959 şi 1963, coordonează pagina literar-artistică a revistei „Korunk" din Cluj. La mijlocul anilor '60 se stabileşte la Târgu Mureş, lucrând ca redactor, apoi, între 1969 şi 1989, ca redactor principal adjunct la revista „Igaz Szo". în 1992 se pensionează din redacţia revistei „Lâto". Cunoscător al limbilor engleză, franceză, italiană, spaniolă, catalană şi
735 Dicţionarul general al literaturii române
Jar
germană, traduce din mai toată poezia europeană, ca şi din teatrul lui Shakespeare, Fernando de Rojas ş.a. De asemenea, transpune în limba maghiară din literatura română clasică şi contemporană. Este prezent în paginile revistelor „Utunk", „Muveszet", „Koruhk", „Uj Elet", „Igaz Szo", „Muvelodesi Utmutato" cu traduceri din poezia scrisă de Florenţa Albu, Al. Andriţoiu, Tudor Arghezi, Cezar Baltag, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Radu Boureanu, Ion Brad, Marcel Breslaşu, Nina Cassian, Traian Coşovei, Ion Crânguleanu, Dan Deşliu, Ştefan Aug. Doinaş, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Aurel Gurghianu, Ion Horea, Emil Isac, Traian Iancu, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Leonida Neamţu, M.R. Paraschi-vescu, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nicolae Tăutu ş.a. Transpunerile sale au fost adunate în volumul Csillagok osztâlyosa (1973). J. tălmăceşte cu predilecţie din literatura română contemporană, dar numele lui se întâlneşte şi printre traducătorii operei eminesciene (Koltemenyei, 1966, Vâlogatott muvei, 1967).
Traduceri: Mihail Sadoveanu, A balta [Baltagul], Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Siito Andrâs); Mihail Davidoglu, Bânyâszok [Minerii], Budapesta, 1950; Vladimir Colin, A kormorân tengerre szâll [Cormoranul pleacă pe mare], Bucureşti, 1952; Dan Deşliu, Mâramarosi bânyâszok. Ruskafalvi Lâzâr [Minerii din Maramureş. Lazăr de la Rusca], Bucureşti, 1955; Geo Bogza, Vâlogatott îrâsok [Scrieri alese], Bucureşti, 1959; Tudor Arghezi, Morzsânyi tavasz [Povestiri], Bucureşti, 1962, Otperces mese. Prozai îrâsok [Scrieri în proză], Bucureşti, 1963, Versek [Versuri], Bucureşti, 1964; Mihai Beniuc, A ven Vezuv szive [Inima bătrânului Vezuviu], Bucureşti, 1964; Mihai Eminescu, Koltemenyei [Poezii], Bucureşti, 1966, Vâlogatott muvei [Opere alese], Budapesta, 1967; Al.A. Philippide, Monolâg Babilonban [Monolog în Babilon], Bucureşti, 1968 (în colaborare); Camil Petrescu, Velencei tortenet [Actveneţian], Bucureşti, 1969; Csillagok osztâlyosa [Printre stele], Bucureşti, 1973; Francisc Păcurariu, Labirintus [Labirintul], Cluj-Napoca, 1978; AL Kiriţescu, Szarkafeszek [Gaiţele], Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: i.b., Atelierul traducătorilor în „Igaz Szo", ST, 1962,5; Rom. magy. ir. lex., II, 483-484.	O.K.
JAR, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Avram; 20.XI.1911, Iaşi — 10.XI.1988, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Surei Bella şi al lui Iacob Avram. A devenit încă din ilegalitate membru al Partidului Comunist Român, participând şi la mişcarea de rezistenţă din Franţa, experienţă ce se va regăsi în versurile din volumul de debut, Sânge şi vis (1945), şi în nuvelele din Interogatoriu (1948). După august 1944, i se încredinţează varii funcţii administrative în recent înfiinţata Uniune a Scriitorilor. Autodidact, a debutat devreme, în revista „Bluze albastre" (1930), colaborând ulterior şi la „Şantier", „Vremea", „Cuvântul liber", „Tinereţea", „Flacăra". în 1950 i se decernează Premiul de Stat pentru romanul Sfârşitul jalbelor. Intre 1956 şi 1966, în urma unor luări de poziţie ce contraveneau dogmei politice a epocii, i se interzice să mai publice.
In cadrul istorico-politic al României postbelice, în care noul regim comunist se instaurează agresiv, lirica lui J. din volumele Sânge şi vis, Poemul marii deşteptări (1946) şi Fragment de veac (1946) nu reuşeşte să se sustragă tematic prezentului
opresiv, aspect care va vicia şi calitatea poetică în sine. Versurile, exhibând adeseori o tonalitate cu pronunţată alură festivist-patriotardă, abundă în retorisme şi artificii metrice: „De departe vin ecourile încăierării / Giganţilor cu pasiuni de eroi / Gâfâielile veacurilor / Explozia eliberării / Strigătul prevestitor al vremurilor noi" (Prefaţă). Stihuirea facilă, lipsită de măiestrie tehnică, are apăsate accente proletcultiste: „E unica noastră planetă / Dar plină de cântece şi joc / Eu suflu în aurita trompetă / — Tovarăşi, faceţi loc!" După 1946 J. scrie exclusiv proză, publicând un număr considerabil de volume, fără schimbări semnificative în ceea ce priveşte calitatea scriiturii. Paradigma tipologică simplistă, schematismul construcţiei narative, tezismul artificios sunt principalele caracteristici ale unor povestiri şi romane tot mai obediente faţă de ideologia realismului socialist. O nuvelă ca Moartea lui Iosif Clisei (1948) ilustrează, fără talent, discursul postbelic de înfierare a hitlerismului. într-o Franţă ocupată de nazişti, oamenii sunt incluşi într-o tipologie dihotomică: nemţii şi partizanii francezi, apărători ai libertăţii şi umanităţii. Albert, personajul principal, deţine o poziţie importantă în Rezistenţă, iar traseul său este emblematic. în urma sabotării unui convoi german, este rănit şi moare. Accentul cade explicit pe exemplaritatea conduitei sale, implicând patriotism, curaj, spirit de solidaritate şi, în cele din urmă, puterea de a se jertfi. Linearitatea discursului narativ se rupe la sfârşitul nuvelei printr-o dezvăluire: Albert se numeşte de fapt Iosif Clisei şi este român. Griviţa anilor 1931-1933 constituie subiectul unei proiectate trilogii romaneşti, din care au apărut doar primele două volume, Sfârşitul jalbelor (1950) şi Marea pregătire (1952). Un culoar narativ nou, cu discret rol jucat de satiră şi pamflet, se observă în romanul Lagard cel însemnat (1966), dar notabil cu adevărat se dovedeşte a fi abia romanul Eu, Consula! (1971). Pe fondul relaxării politice a anilor '70, scrierea aduce în prim-plan o naraţiune cu o tematică mai liberă. Personajul principal, Petru Consula, personaj de factură caragealiană, redactor-şef, preşedinte, director şi membru al conducerii unor instituţii cu nume ilare, întrupează un mai vechi model al parvenitului în contextul unor vremuri „noi". Citit acum, romanul se distinge prin abilitatea cu care deconstruieşte inventarul tematic şi formal proletcultist al anilor precedenţi.
SCRIERI: Sânge şi vis, Paris, 1945; Poemul marii deşteptări, Bucureşti, 1946; Fragment de veac, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1946; Moartea lui Iosif Clisei, Bucureşti, 1948; Interogatoriu, Bucureşti, 1948; ed. Bucureşti, 1953; Evadare, Bucureşti, 1949; Sfârşitul jalbelor, Bucureşti, 1950; La borna 202, Bucureşti, 1951; Tehnicul şi-a făcut datoria, Bucureşti, 1951; Văcsuitorul de ghete, Bucureşti, 1951; Marea pregătire, Bucureşti, 1952; Undeva pe Dunăre, Bucureşti, 1952; Cucuietul, Bucureşti, 1954; O poveste simplă, Bucureşti, 1955; Lagard cel însemnat, Bucureşti, 1966; Trădarea lunii, Bucureşti, 1968; Eu, Consula!, Bucureşti, 1971; Nasul şi fericirea lumii, Bucureşti, 1976.
Repere bibliografice: Vera Călin, Literatura despre Griviţa luptătoare, VR, 1953,2; Ov.S. Crohmălniceanu, Cronici şi articole, Bucureşti, 1953, 207-225; Piru, Panorama, 390-391; SorinTitel, „Eu, Consula!", RL, 1972, 1; Culcer, Citind, 165-167; Cosma, Romanul, I, 171-172; Dicţ. scriit. rom.,
II,	685-686; Popa, Ist.lit., 1,694-695, 808-810.	AI.Ş.
Jarnîk
Dicţionarul general al literaturii române 736
JARNÎK, Jan Urban (25.V.1848, Potstyn, Cehia - 12.1.1923, Praga), românist ceh.' După studii de filologie romanică urmate la Viena şi Paris (1870-1875), a lucrat ca profesor la Uni-vesitatea „Carol" din Praga (1882-1919), înfiinţând în cadrul Catedrei de romanistică un seminar pentru cercetarea limbii şi literaturii române. A fost membru corespondent (1879) şi membru de onoare al Academiei'Române (1919) şi a colaborat la un număr însemnat de publicaţii româneşti.
J. învaţă perfect limba română, socotind-o „atât de vie, atât de plină de viaţă, atât de mlădioasă şi expresivă". O descoperă citind colecţia de poezii populare alcătuită de Vasile Alecsandri, povestirile lui Ion Creangă şi basmele lui Petre Ispirescu. Se distinge între românişti tocmai prin foarte buna cunoaştere a graiurilor populare, ceea ce îi înlesneşte şi editarea unei ample colecţii de lirică populară, Doine şi strigături din Ardeal (1885), realizată în colaborare cu Andrei Bârseanu. Pe lângă participarea la selecţia şi clasificarea pieselor folclorice, culese de Ioan Micu Moldovanu cu elevii săi blăjeni, J. contribuie la elaborarea unui erudit glosar în limba franceză, care se referă la textele prezente în volum. A format mai mulţi elevi, printre care Hertvik Jarmk, fiul său, şi Jindra Huskovă-Flajshansovă. A tradus în româneşte romanul Bunica de Bozena Nemcovă.
SCRIERI: Glossaire des chansons populaires roumaines de Transylvanie, Praga, 1885; Drumul pe care am mers, Bucureşti, 1909; însemnări cu privire la limba basmelor populare româneşti, Bârlad, 1913; Şezători româneşti de pe muntele Sion din Praga, Praga, 1915; între români, Sibiu, 1917. Culegeri: Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1885 ( în colaborare cu Andrei Bârseanu); ed. 2, Braşov, 1895; ed. îngr. şi introd. Adrian Fochi, Bucureşti, 1968. Traduceri: Fr. Pravda, Pavel Catană, Braşov, 1881; Bozena Nemcovâ, Bunica, Sibiu, 1885; Mărie Majerova,
O	zi la lazaret, Arad, 1914.
Repere bibliografice: Artur Gorovei, Dr. Ioan Urban Jarnîk, Bucureşti, [1937]; Traian Ionescu-Nişcov, Jan Urban Jarnîk. 1848-1923, REF, 1973,1; Jan Urban Jarnîk, Corespondenţă, I-II, îngr. şi introd. Traian Ionescu-Nişcov, Bucureşti, 1980-1983; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 27-28; Dicţ. analitic, 1,313-314.'	I.D.
JAR Şl SLOVĂ, publicaţie apărută la Târgu Mureş, lunar, din aprilie până în octombrie 1937, sub conducerea unui comitet. Redactor este Vasile Netea. Revistă tradiţionalistă, J. şi s., care continuă „Clipa" (1936-1937), are drept scop lupta „pentru triumful desăvârşit al ideii naţionale, pentru realizarea ei în literatura şi arta noastră, în cultura şi filosofia noastră". în articolul-program, La plecarea noastră, Vasile Netea afirmă: „Deviza veche a lui Alexandru Papiu-Ilarian, fiu al acestor meleaguri, «Cultura, numai cultura va scăpa pe români, şi cultura numai naţională poate fi», e astăzi mai actuală ca oricând." Acelaşi autor îşi arată încrederea în avântul dat literaturii de Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga (Tinereţea în istoria românească). Periodicul publică versuri de Radu Stanca, Al. Ceuşianu, Vasile Netea, V. Copilu-Cheatră, Mircea Streinul, Viorel Şuluţiu, Corneliu Albu. Proză semnează Victor Papilian, Al. Ceuşianu, Horia Petra-Petrescu, Nicolae Albu ş.a. Al. Ceuşianu este şi autorul
unei piese radiofonice într-un act, Petiţia. Mai apar articole şi cronici locale semnate de Oct. Zeno Vancea (Noua muzică românească), Emil Dandea (Administraţie şi cultură), Horia Petra-Petrescu (Tehnica pieselor poporale). J. şi s. are şi rubrici constante: „Cronica literară" (colaborează N. Comşa, N. Albu, Alex. Sara, V. Balcys, Iosif Maniu), „Cronica revistelor" şi „Abecedar pentru tinerii scriitori ardeleni", ultima susţinută de Vasile Netea. Alţi colaboratori: Pavel Nedelcu, George Popa, Iustin Ilieşiu, Mihail Axente.	C.A.
JEBELEANU, Alexandru (7.X.1923, Sipet, j. Timiş -28.IV.1996, Timişoara), poet. Este fiul Emiliei (n. Sârbu) şi al lui Alexandru Jebeleanu. A fost timp de un semestru student al Facultăţii de Agronomie din Timişoara, dar a renunţat, înscriindu-se, tot aici, la Facultatea de Filologie, unde şi-a luat licenţa în 1959. A funcţionat ca redactor-şef la revista „Scrisul bănăţean", devenită „Orizont" (1949-1971), apoi ca şef de redacţie la Editura Facla din Timişoara (1971-1986). Debutează cu poezia Cădere nouă în „Universul literar" (1941). Colaborează, în continuare, la „Vremea", „Luceafărul", „Vestul", „România literară", „Viaţa românească" ş.a. Secretar al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor de la înfiinţare
(1948)	până în 1969, J. constituie un reper al vieţii literare bănăţene, fiind unul dintre animatorii săi.
Prezenţa lui J., alături de Pavel Bellu, Petru Vintilă şi Petru Sfetca, în culegerea alcătuită de Virgil Birou în 1944 (Poezia nouă bănăţeană), care a fost receptată ca un adevărat act de naştere al „generaţiei estetice" a literaturii din zonă, marchează desprinderea polemică de modalităţile lirice ale epocii. S-a manifestat ca un poet egal cu sine, cultivând modele, teme, aspiraţii ce nu au trădat niciodată sensul armonios al existenţei. Dominantele tematice ale liricii lui sunt erosul şi bucolicul. O întreagă figuraţie clasicizantă (Pan, Narcis, Elena, nimfe, fauni) însoţeşte aceste scenarii, transpuse într-o poezie elaborată în respectul formei. Rigoarea prozodică spre care poetul aspiră îl face să opteze pentru sonet sau alte forme fixe. Temperament stenic, J. este un poet al afirmaţiilor constructive, al optimismului solar.
SCRIERI: Oglinzi sonore (volum colectiv), Timişoara, 1945; Certitudini, Bucureşti, 1958; Frumuseţi simple; Bucureşti, 1962; Nostalgii solare, Bucureşti, 1965; Divagaţii şi simetrii, Bucureşti, 1969; Transparenţe, Bucureşti, 1972; Peregrinări terestre, Timişoara, 1975; Surâsul Meduzei, Timişoara, 1979; Forma clară a inimii, Bucureşti, 1982; Viziunile lui Narcis, Bucureşti, 1985; Linia azură a lucrurilor, pref. Emil Mânu, Timişoara, 1986; Arhitecturi de cristal, Timişoara, 1989; Magnolii de octombrie, Timişoara, 1994.
Repere bibliografice: Virgil Birou, Poezia nouă bănăţeană, Timişoara, 1944,51; Piru, Poezia, II, 315; Ţirioi, Premise, 84-85; Alexiu, Ideografii, 175-177; Ruja, Valori, 54-57; Ungureanu, Imediata, I, 103-105; Dicţ. scriit. rom., II, 686-687; Popa, Ist. lit., 1,938-939.	S.I.-J.
JEBELEANU, Eugen (24.IV.1911, Câmpina - 21.VIII.1991, Bucureşti), poet, publicist şi traducător. Este fiul Aureliei (n. Bulgar) şi al lui Valeriu Jebeleanu, funcţionar. îşi petrece copilăria la Câmpina şi Braşov. începe şcoala primară în
737 Dicţionarul general al literaturii române
]ebeleanu
oraşul natal, dar din trimestrul al doilea al clasei întâi se mută la Braşov, la bunica dinspre tată, unde continuă şcoala şi unde urmează, din 1922, Liceul „Andrei Şaguna" (aici îl are printre profesori pe publicistul comunist Ilie Cristea). Apoi se stabileşte la Bucureşti, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept (fără să practice vreodată avocatura). încă elev, scoate la Braşov revista „Pe drumuri noi" (1929) şi colaborează, tot de pe acum, la diferite ziare şi reviste, îndeosebi de orientare democratică şi de stânga, precum „Viaţa literară", „Bilete de papagal", „Ţara noastră", „Credinţa", „Adevărul", „Dimineaţa". Devenind prieten cu Al. Sahia, scrie la „Cuvântul liber", unde este şi redactor, „Reporter", „Azi", „Rampa", iar după 1944 e prezent în „Victoria" (condusă de N.D. Cocea, aici fiind şi redactor), „Scânteia", „România liberă", „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. A mai făcut parte din redacţiile publicaţiilor „Ţara noastră" a lui O. Goga £1932-1935), „România literară" a lui Cezar Petrescu (1939) ş.a. în anii războiului lucrează ca funcţionar la Direcţia Presei. Participă şi la şedinţele cenaclului Sburătorul al lui
E.	Lovinescu. Debutează în 1927 cu poezii în „Viaţa literară", iar în 1928 publică poezia Crinii în „Bilete de papagal". Primul volum, Schituri cu soare, îi apare în 1929 la Braşov. în 1929 i se
acordă Premiul pentru sonet „Ionel Pavelescu" al Societăţii Scriitorilor Români, iar între 1931 şi 1933 activează în cenaclul revistei „Braşovul literar şi artistic", condus de poetul Cincinat Pavelescu, şi în 1933-1934 scrie în revista „Herald". în 1934 este premiat de Fundaţiile Regale pentru placheta Inimi sub săbii în 1952 i se decernează Premiul de Stat, în 1955 este ales membru corespondent al Academiei Române (membru titular din 1974). în 1968 devine vicepreşedinte al Frontului Unităţii Socialiste, în 1969 ajunge deputat în Marea Adunare Naţională şi membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în 1972 i se acordă titlul de Erou al Muncii Socialiste, onoruri politice datorate în parte faptului că în 1936 scrisese un articol despre tânărul Nicolae Ceauşescu, condamnat politic. în 1970 i se decernează Premiul Internaţional pentru Poezie „Etna-Taormina" (Italia), în 1972 e distins cu Premiul Herder, iar în 1973 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate.
Având o evoluţie poetică uneori surprinzătoare prin puterea de a se înnoi sub impactul evenimentelor, J. se remarcă de la începutul şi până la sfârşitul carierei sale artistice prin conştiinţă civică, reacţionând prompt, fie că scrie articol de ziar, fie că face poezie. Obsesia sa fundamentală este uitarea, marele păcat al omului, care face inutilă experienţa istorică. De aceea, preocuparea esenţială a poetului ar trebui să fie întreţinerea memoriei, fixată în forma ei cea mai sesizantă — arta, chiar dacă uneori aceasta nu produce decât o înşirare de „schiloade stanţe": „Singurul meu bun e memoria, / o memorie de optsprezece carate, / [...] N-am să uit niciodată nimic..." Reamintindu-şi secvenţe aspre şi dureroase din adolescenţa sa şi a prietenilor săi; vârstă aşezată sub semnul privaţiunilor, se închipuie martor şi „crunt orator al veacului de zgură": „Vieţi risipite, vă păstrez cenuşa/ Fierbinte-n pumnii mei ca într-o vatră" (Ceea ce nu se uită, datată martie-august 1944). Prima etapă a poeziei lui J. se resimţise de influenţe multiple, de la medievalismul gotic al lui Rilke (din care pe atunci traducea), transplantat în atmosfera şi arhitectura braşoveană, la ermetismul barbian, de la sentimentalismul epocii la un umanism generos. Acutizat de experienţa războiului, în anii '50 lirismul său cade sub „comanda" social-politicului şi a modei epicului „de largă respiraţie", J. compunând pe lângă poezii agitatorice „pentru pace şi o viaţă mai bună", şi ample poeme narative, în fond versificări prozaice despre N. Bălcescu sau despre satul lui Al. Sahia. Rareori se poate găsi aici fiorul liric, cum se întâmplă după vizitarea muzeului dintr-un sat distrus de nazişti — Lidice. Asemenea mai vârstnicului G. Călinescu, care schimbase lira clasică cu un „fluier simplu", J. renunţă la flautul care „scotea din ochii lumii doar lacrimi mute" şi „fremăta de cânturi de nimeni pricepute" şi, precum gorkianul Danko, îşi smulge din piept „ghiocul de rubin" pentru a „urni oştirile în urmă-mi" (Cântecul). Este semnificativ că poetul însuşi, în ediţia definitivă a operei sale, a renunţat la producţia poetică a acestei perioade. Şi totuşi, chiar şi acum, când recurge la alegorie, el găseşte metafore de oarecare forţă. Căci J. are capacitatea de a desluşi sensul istoriei sub imaginea tremurătoare a întâmplării
Jebeleanu
Dicţionarul general al literaturii române 738
obişnuite şi de a urma drumul raţiunii către adevăr. Prilejul de a uni toate aceste teme într-o poezie bogată în semnificaţii umane şi diversă sub raportul formulelor i-1 oferă o călătorie în Japonia, unde urmele catastrofei nucleare de la 6 august 1945 erau încă vii la Hiroshima. Poemul Surâsul Hiroşimei (1958) realizează o panoramă apocaliptică, uzând deopotrivă de reportajul modern şi de viziunea dantescă, îmbinând visul, reveria şi realitatea de infern din „a XX-a vale" a plângerii, „ascultând" corul vocilor celor neantizaţi într-o fracţiune de secundă şi alăturând vocea poetului, solidar cu ei în faţa morţii: „Pot să prefac orice munte/ într-un nimic răsturnat,/ o piramidă a golului/ cu creştetu-njos,/ o colosală cupă de beznă!" (Glasul demonului din a XX-a vale). Pictural şi muzical, retoric şi liric, veritabil oratoriu, Surâsul Hiroşimei a cunoscut nenumărate transpuneri teatrale, a prilejuit recitaluri, a fost pus pe muzică şi ecranizat, a beneficiat de numeroase traduceri, fiind poate cel mai cunoscut poem românesc în lume. Cântece împotriva morţii (1963) au accentuat şi extins la întregul secol XX — „veac uituc, veac plin de amintiri" — tema vieţii apărate împotriva „odraslelor şi slujitorilor" Morţii: Mizeria, Tirania, Perversitatea, Meschinăria, Foamea, Invidia, Lăcomia, poetul însuşi devenind un exponent al Umanităţii: „Ca să pot apăra mai bine această viaţă,/ transmiteţi-mi întreaga voastră
v $ ;..r	•	■	•
spaimă." De moartea soţiei sale, pictoriţa Florica Cordescu, este legată scrierea unui volum, Elegie pentru floarea secerată (1967), cu un lirism, în tonalitate de lamento, amintind întrucâtva litaniile argheziene. Amintirile trăite sau visate sunt umbrite de viitorul devenit acum imposibil: „Tot ce nu am făcut/ când mai erai/ putea să fie o stea/ şi este un scai." Chiar şi lucrurile care au aparţinut celei pierdute vibrează dureros: „Sunt Daniel cel aruncat în groapa cu lei./ Voci tainice-mi şuieră: Ei, acum să te vedem,/ ei pe tine sau tu pe ei?" Singurătatea e cu atât mai greu de suportat, cu cât prezenţa iubitei dispărute este permanentă, iar marea forţă a poetului — memoria — a devenit acum slăbiciunea sa şi izvorul necontenit al durerii: „Să spun: era, a fost, cum nu spun/ despre brăţara ta din cutie/ care este.../ Şi să merg înainte, să-mi văd umbra întrecându-mă,/ să înaintez împovărat de soare/ (unde să mă feresc de el?)/ scăldându-mă în marea lui 1966,/ şi să fiu viu fără de.../ Sunt o pădure de amintiri. E totul numai zvon" (Să povestesc). Cu volumul Hanibal (1972) poetul se adânceşte tot mai mult într-un trecut ce se identifică în cele din urmă cu legenda, cu istoria (Orfeu, Nestor, Arhimede). Meditaţia sa caută acum alegoria generalizatoare, elogiind raţiunea împotriva forţei, spiritul împotriva absurdului, în poezii concentrate şi semnificative pentru existenţa cetăţii sau pentru temele eterne. Subintitulate şi „parabole civice", poemele sunt totuşi minate de un anume scepticism al vârstei, de o oboseală, de o nostalgie dureroasă a unicităţii într-un prezent mereu repetabil. Şi totuşi, J. produce încă versuri memorabile, precum acea mică piesă de orfevru, Hanibal, în care faimosul comandant de oşti, unic în „superba lui trufie", cu elefanţii lui care au „albit de spaimă Alpii", se dovedeşte neînstare să învingă legiunile şi raţiunea romană, în fine, poemele din Arma secretă (1980) îl înscriu pe poet într-o meditaţie elegiacă de vârstnic ce şi-a păstrat spiritul lucid şi curajos în faţa timpului: „Trebuie să învăţ cum se moare,/ căci de trăit, omul trăieşte oricum,/ să învăţ de la păsările care dispar în cântec,/ de la cerul albastru care alunecă în trandafir/ şi de la râul ce trece nepăsător dispărând/ peste banii peştilor" (Lecţie). Poetul pare a fi descoperit sensul vieţii în existenţa secundei în istorie şi sensul artei în existenţa secundă a omului: „Lucrul acesta, care nu costă mai nimic,/ însă preţuieşte... Lucrul acesta care-ţi cântă, care muşcă dacă e nevoie/ care-ţi ţine de cald.../ Respiraţia invizibilului." Dacă unele dintre numeroasele traduceri ale lui J. sunt remarcabile prin fidelitatea ideatică, mai ales cele din „poeţi ai libertăţii", publicistica sa este în bună parte perimată, întrucât mizează pe un lirism care îşi va dovedi rostul abia atunci când va fi trecut în poezie.
Exceptând culegerea de început: Schituri cu soare - exerciţii tinereşti de acomodare cu o tehnică poetică dificilă - şi volumul Inimi sub săbii, unde lirismul hieratic tinde să construiască o viziune fabuloasă, poezia lui Eugen Jebeleanu se constituie în jurul a două mituri: adevărul şi istoria. E vorba, mai întâi, de o concepţie morală a poeziei (voce a tribului!), dar şi de un ideal liric mai înalt,
739 Dicţionarul general al literaturii române
Jelescu
poezia fiind, după expresia lui Codeau, o „Minciună" (adică o convenţie) ce spune adevărul
La Jebeleanu aspectul etic primează. Tot ceea ce scrie implică un angajament, o dramă a conştiinţei, un viu sentiment al datoriei Pentru alţii poezia este un limbaj, o confesiune pură, pentru el poezia este, înainte de orice, un act de responsabilitate, o plasare în istorie, o încercare, în fine, de a crea dintr-un material fragil (cuvântul) un instrument teribil de sancţionare a răului.
Eugen Simion
SCRIERI: Schituri cu soare, Braşov, 1929; Inimi sub săbii, Bucureşti, 1934; Ceea ce nu se uită, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1945; Cultura maghiară în România democratică, Bucureşti, 1946; Scutul păcii, Bucureşti, 1949; Poeme de pace şi de luptă, Bucureşti, 1950; Poeme, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1951; în satul lui Sahia, Bucureşti, 1952; ed. 2, Bucureşti, 1957; Bălcescu, Bucureşti, 1952; ed. 2, Bucureşti, 1955; ed. 3, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1963; Cântecele pădurii tinere, Bucureşti, 1953; Versuri alese, Bucureşti, 1954; Din veacul XX, Bucureşti, 1956; Ady Endre, Bucureşti, 1958; Surâsul Hiroşimei, Bucureşti, 1958; ed. plurilingvă, Bucureşti, 1978; Oratoriul Eliberării, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1959; Cântăm patria, Bucureşti, 1959; Poezii şi poeme, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1961; Cântece împotriva morţii, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1963; Povestea broaştei ţestoase, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1963; Poeme. 1944-1964, Bucureşti, 1964; Elegie pentru floarea secerată, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1967; Hanibal, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Bucureşti, 1972; ed. bilingvă, tr. Ion Milos, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1981; Surâsul Hiroşimei şi alte versuri, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1973; Scrieri, I-II, Bucureşti, 1974; Harfa şi minotaurul, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1977; Groapa cu lei - The Lion's Den, ed. bilingvă, tr. Andrei Brezianu, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1980; Arma secretă, Bucureşti, 1980; Deasupra zilei, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Bucureşti, 1981; Poezii, Bucureşti, 1989. Traduceri: R. M. Rilke, Poeme, Bucureşti, 1932, Povestea despre iubirea şi moartea stegarului Christoph Rilke, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1946; Petofi Sândor, Poeme alese, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1949, Versek es koltemenyek - Poezii şi poeme, ed. bilingvă, Bucureşti, 1969, Jânos Viteazul, Bucureşti, 1973; Pablo Neruda, Poeme, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1951; Ady Endre, Poeme, Bucureşti, 1955; Poeme maghiare, pref. trad., Bucureşti, 1956; Poeţi ai libertăţii, Bucureşti, 1957; Nicolas Guillen, Poeme cubane, Bucureşti, 1963.
Repere bibliografice: Cioculescu, Aspecte, 210-212,505-506; Constan-tinescu, Scrieri, III, 293-304; Perpessicius, Opere, VII, 32-33, XI, 170-172; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 817, Ist. Ut. (1982), 902; Petroveanu, Profiluri, 75-92; Simion, Orientări, 91-98; Căprariu, Jurnal, 126-131; Piru, Panorama, 96-98; Cubleşan, Miniaturi, 103-109; Tomuş, Carnet, 82-87; Martin, Poeţi, II, 66-73; Barbu, Sine ira, 151-155; Caraion, Duelul, 187-193; Doinaş, Poezie, 88-97; Constantin, A doua carte, 62-74; Raicu, Structuri, 157-161; Petroveanu, Traiectorii, 88-100; Felea, Secţiuni, 85-90; Dimisianu, Valori, 17-21; Ciobanu, Critica, 15-23; Crohmălniceanu, Literatura, II, 493-501; Andriescu, Relief 101-109; Piru, Poezia,
I,$7-99; Nicolescu, Starea, 1,89-93; Cristea, Domeniul, 72-75; Dorcescu, Metafora, 131-133; Zalis, Tensiuni, 85-94; Laurenţiu, Eseuri, 143-148; Regman, Colocviul, 250-263; Negoiţescu, Analize, 243-250; Raicu, Critica, 166-171; Felea, Aspecte, I, 5-9, III, 10-14; Cristea, Arcadia, 189-195; Ştefănescu, Preludiu, 5-11; Alexiu, Ideografii, 7-13; Simion, Scriitori, l, 34-42; Poantă, Radiografii, I, 92-97; Ciopraga, Ulysse, 113-125; Stănescu, Jurnal, I, 171-175, II, 83-85, III, 67-70; Raicu,
Practica scrisului, 168-190; Baltag, Polemos, 178-180; Grigurcu, Poeţi, 72-81; Eugen Jebeleanu interpretat de..., îngr. şi pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1979; Ciobanu, însemne, II, 79-83; Ruja, Valori, 17-23; Mun-teanu, Jurnal, II, 156-160; Sorescu, Interpretări, 149-154; Sângeorzan, Conversaţii, 23-27; Cândroveanu, Poeţi, 28-33; George, Sfârşitul, III, 250-252; Martin, Paranteze, 55-57; Zaciu, Cu cărţile, 7-16; Livescu, Scene, 95-98; Iorgulescu, Ceara, 140-143; Regman, Noi explorări, 136-145; Paleologu, Alchimia, 104-111; Cristea, Modestie, 32-38; Raicu, Fragmente, 195-205, 402-406; Sorescu, Uşor cu pianul, 381-385; Grigurcu, Existenţa, 30-36; Cândroveanu, Lit. rom., 71-73; Micu, Limbaje, 156-169; Ioan Adam, Interdicţia uitării, ST, 1990, 2; Alex. Ştefănescu, Clasicitatea unui avangardist, RL, 1991,1; Alex. Ştefănescu, Poezie şi adevăr, RL, 1991,16; Miron Kiropol, Plângerea dintâi, CC, 1991,4-5; Dan Laurenţiu, Hanibal intra muros, VR, 1991,8; Constanţa Buzea, Pelerina verde, VR, 1991, 8; Ştefan Aug. Doinaş, Prezenţa lui Eugen Jebeleanu, „22", 1991,34; Adrian Popescu, Eugen Jebeleanu sau masa din colţ, APF, 1991,10-11; Tudor Opriş, 500 debuturi literare, Galaţi, 1991,111-112, 119-120,135; Lovinescu, Unde scurte, II, 45-48; Constantin, Complicitatea, 64-71; Niţescu, Prolecultismul, 222-228; Dicţ. analitic, I, 58-60, U, 125-127,170-174; Dicţ. esenţial, 431-438; Popa, Ist. lit., II, 339-343, Alex Ştefănescu, Eugen Jebeleanu, RL, 2003,25.	M.Dţ
JELESCU, Smaranda (15.XII.1942, Murfatlar, j. Constanţa), poetă, prozatoare şi eseistă. Este fiica Floricăi (n. Lupescu), învăţătoare, şi a lui Iordan Jelescu, funcţionar. Face şcoala primară şi liceul la Constanţa şi urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1958-1962). Lucrează apoi ca redactor la Editura Meridiane (1964-1966), redactor, publicist, comentator la „Scânteia tineretului" (1967-1974), în fine, ocupă diverse funcţii în Televiziunea Română şi la MondoFilm. Debutează în „Contemporanul" (1964), colaborând ulterior la „România literară", „Luceafărul", „Vatra" ş.a.
Prima ei carte de versuri, Totdeauna marea (1969), defineşte temperamentul delicat-dinamic al unei poete înzestrate, care construieşte un univers liric complex. Centrul trăirilor este dragostea sub multiplele ei chipuri, de la bucuria deplină până la tristeţea cea mai adâncă: „Plecările din sentimente! / Cu câmpuri şi cer şi tăcere. / Plecările din sentimente / Cu şuieratul trenului ca un geamăt lung / Sau ca o meditaţie" (Poem). Se conturează viitoarele „obsesii" tematice ale scrisului său, care reface fără încetare o lume tutelată de triada dragoste-feminitate-natură. în volumul următor, Coloană dorică (1972), poeta îşi nuanţează discursul prin amplificarea imaginarului. Se configurează şi mai clar acel tip de feminitate fluidă, „marină", de care J. se va servi şi în romane. Antitezele solid (materialitatea coloanei)-lichid (infinitatea acesteia, pierdută în albastrul cerului), viaţă-moarte, dragoste-ură, fericire-tristeţe fluctuează în permanenţă. Proza se înscrie în aceleaşi coordonate. Romanul Impact (1987) reia simbolurile din poezie, procedeu evident încă de la titlurile capitolelor: în lumina soarelui de vară, Lângă asprele valuri de mare, Incertitudini sau Verde, verde, iarba mea. Feminitatea, dragostea, problema cuplului, sondarea lumilor interioare, intelectualismul şi muzicalitatea au, toate, ca fundal de rezonanţă, marea. în postura de eseistă, J. încearcă să dezvăluie „dedesubturile" Televiziunii Române în Alo, televiziunea! (1992). Trăind în acest mediu, autoarea vrea să-i descifreze specificitatea. Ea prezintă
Jianu
Dicţionarul general al literaturii române 740
un „jurnal de front", oameni reali, şi nu personaje, relaţii veridice, şi nu pilde, chiar dacă eseul tinde adesea să ia forma unui roman, unul care are drept subiect diferenţele dintre ceea ce era televiziunea înainte de '89 şi ceea ce a devenit ea după. J. va construi o lume complexă în următorul roman, Măcar un singur foc de armă (1994), care păstrează şi pune în valoare elemente din scrisul ei anterior, poezie, proză sau eseu. Pasiunea lecturii (în special literatura secolului al XlX-lea), fascinaţia televiziunii, feminitatea şi tipologiile ei, regresia în timp, sexualitatea, muzica, obsesia sinuciderii, „crima morală" — toată această varietate de aspecte aparent eterogene se armonizează ca univers al unui eu feminin energic, dominator, trăind între extreme. Lumea reală şi cea a coşmarului sunt despărţite de un prag îngust, amândouă lăsându-se stăpânite obsesiv de simbolul mării: „Totdeauna marea mi-a dat senzaţia verticalei. E un mediu abstract. Singurul peisaj abstract." Volumul de poezie Cifrul pierdut (1996) îmbină, într-un registru muzical, întoarcerea într-un timp imemorial şi „religia iubirii": „în parfumul lichid de iasomie / Căzută în verdele palpitând - o albină a rămas vie / / Oh, soarele printre perdele curgând / Pe albina cea vie! // Spre grâul învins tremură macul / La tandra atingere moare / Sperând că-i ucis de albină cu acul / / Oh, cum stă în moarte, visând răcoare / Toropit de miresme, macul! / / Cade lumina în iasomie / Ca o albină vie..." (Antonin Dvorak - temă de cvartet). La J. condiţia de vedetă de televiziune, cu avantajele şi dezavantajele pe care le comportă, a pus în umbră valoarea scrisului.
SCRIERI: Totdeauna marea, Bucureşti, 1969; Coloană dorică, Bucureşti, 1972; Eroii verii, Bucureşti, 1978; Patimi, Bucureşti, 1978; Impact, Bucureşti, 1987; Alo, televiziunea! Un „Jurnal de front" pe programul 1, Bucureşti, 1992; Măcar un singur foc de armă, Bucureşti, 1994; Cifrul pierdut, Bucureşti, 1996; Angela - cântec şi rugă, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Dumitru Lazăr, „Totdeauna marea", CRC, 1969, 46; Dan Cristea, „Coloană dorică", RL, 1972, 48; Mircea Iorgulescu, „Coloană dorică", LCF, 1973,8; Barbu, O ist., 102-106; George Poenaru, Efervescenţa unei iubiri, TMS, 1988, 6; Stănescu, Jurnal, III, 102-106; Lucian Chişu, Poeta coloanelor dorice, L, 1997,9-22.	C.	Dt.
JIANU, Ionel (pseudonim al lui Ionel Stark; 23.X.1905, Bucureşti — 18.111.1993, Paris), eseist, prozator şi traducător, învaţă la Bucureşti, urmând cursurile primare la Kaiser-liche-Konigliche Katholische Volksschule (1911-1915), apoi liceul la „Matei Basarab", absolvit în 1924. La numai cincisprezece ani obţine, în urma unui concurs, postul de corector la revista „Le Petrole", în care publică mici note. Debutul său literar are loc în revista şcolară „Glasul tinerimii", în 1921, cu schiţa Hotărârea. între 1924 şi 1927 urmează, la Paris, cursurile Facultăţii de Drept şi ale Facultăţii de Litere, obţinând licenţa în ambele specializări. Din toamna lui 1925 devine, pentru doi ani, corespondentul la Paris al ziarului bucureştean „Politica", trimiţând regulat corespondenţe, interviuri, însemnări legate de aspecte din viaţa culturală pariziană, redactate cu real talent literar. în anul 1926 începe să colaboreze la redacţia artistică a ziarului parizian „Le Soir". în 1928 traduce în franceză (în colaborare cu Rene Jolivet) piesa lui Victor Eftimiu Fantoma
celei care va veni, în vederea reprezentării ei, pe scena unui teatru parizian. întors în ţară, îşi efectuează stagiul militar (1927-1928), lucrând totodată ca redactor şi cronicar plastic la „Rampa" şi scriind pentru „Vremea" cronică dramatică (pe care o va susţine două decenii). E prezent, şi sub diverse pseudonime (Vivian Bell, Don Juan, Don Jose, Don X), în numeroase periodice: „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Ultima oră", „La Roumanie nouvelle", „Le Moment", „Contimporanul", „Viaţa literară" ş.a. Se afirmă ca unul dintre fruntaşii tinerei generaţii, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. împreună cu Petru Comarnescu şi Constantin Noica, editează, în 1929-1930, „Acţiune şi reacţiune", publicaţie de orientare democratică şi raţionalistă, cu accente polemice îndreptate împotriva exagerărilor ultranaţionaliste şi ortodoxiste manifestate în mişcarea gân-diristă. în 1931 îi apare romanul Cavalerii verticali, scris împreună cu Alexandru Bilciurescu. în acelaşi an îşi deschide un birou de avocatură şi întemeiază, alături de câţiva colegi de generaţie, Gruparea Intelectuală Forum, din care se va naşte în 1933 gruparea Criterion (la care doar J. va refuza să adere). Va deschide, în 1942, galeria Căminul Artei (împreună cu Ecaterina Dulfu şi Marc Haldner), care va juca un rol esenţial în viaţa artistică a capitalei. în 1944 creează Editura Căminul Artei, unde îşi va publica şi primele monografii dedicate pictorilor români (Theodor Pallady, 1944, N. Tonitza, 1945, Luchian, 1947). între 1945 şi 1947 înfiinţează şi dirijează revista „Lumină şi coloare", din care apar trei numere tematice,
741 Dicţionarul general al literaturii române
]ianu
dedicate lui Ştefan Luchian, N. Tonitza şi lui N. Grigorescu. Exclus din avocatură de noul regim, este însă admis în Uniunea Scriitorilor, ca fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, din care făcea parte încă din 1935. în 1949 obţine Premiul I la concursul de traducători pentru versiunea românească a nuvelei Dubrovski de A.S. Puşkin; va transpune, până în 1954, peste douăzeci de romane din literatura universală. între 1 ianuarie şi 15 octombrie 1950, când este concediat, a funcţionat ca inspector în Direcţia Generală a Teatrelor. între 1951 şi 1958 i se încredinţează conducerea secţiei de artă plastică din cadrul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, iar în 1958 este transferat la Editura Meridiane, unde va rămâne până în 1961. în această calitate se ocupă de editarea a peste două sute de volume de artă românească. Din 1954 şi până în 1961, când părăseşte definitiv ţara pentru a se stabili la Paris, va fi profesor la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti, ca titular al Catedrei de istorie a artei româneşti. în această perioadă îi apar numeroase lucrări, între care monografia N. Grigorescu (1957). La Paris, confruntându-se cu refuzul mai multor case editoriale de a publica o monografie depre Brâncuşi, fondează în 1962 propria editură de artă, ARTED, care va funcţiona douăzeci de ani, trimiţând în librării peste şaizeci de titluri şi fiind singura editură occidentală consacrată sculpturii contemporane. Aici vor apărea marile sale lucrări Brancusi (1963) şi Introduction â la sculpture de Brancusi (1976), cea din urmă în colaborare cu Constantin Noica, precum şi Temoignages sur Brancusi, în colaborare cu Petru Comarnescu şi Mircea Eliade (1967); în acelaşi an Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă acordă lui J. şi lui Petru Comarnescu Medalia de Aur pentru contribuţia lor la cunoaşterea operei lui Brâncuşi. în 1970, lucrarea sa 5000 ans d'architecture, apărută la editura pariziană Fernand Nathan, este premiată ca fiind cea mai bună carte pentru tineret a anului. Va mai publica, între altele, La Sculpture modeme en France depuis 1950 (1982) şi, împreună cu Gabriela Carp, Ana Maria Covrig şi Lionel Scanteye, Les Artistes roumains en Occident (1986). Redactează, în această perioadă, articole depre artiştii români pentru o serie de dicţionare şi enciclopedii de artă şi colaborează constant la publicaţii ale exilului românesc, între care „Revista scriitorilor români", „Apoziţia", „Destin", „Viaţa noastră", „Limite", „Journal of the American Romanian Academy of Arts and Sciences". La 85 de ani, Academia Româno-Americană îl va sărbători prin realizarea volumului omagial Un om, o viaţă, un destin: Ionel Jianu şi opera lui.
SCRIERI: Cavalerii verticali (în colaborare cu Alexandru Bilciurescu), Bucureşti, 1931; Petre Iorgulescu-Yor, Bucureşti, 1939; Theodor Pallady, Bucureşti, 1944; N. Tonitza, Bucureşti, 1945; Gh. Petraşcu, Bucureşti, 1945; Luchian, Bucureşti, 1947; Pictorii revoluţionari de la 1848: Ion Negulici, C.D. Rowenthal, Barbu Iscovescu, Bucureşti, 1951; Theodor Aman, Bucureşti, 1953; Ştefan Dimitrescu, Bucureşti, 1954; Ştefan Luchian (în colaborare cu Petru Comarnescu), Bucureşti, 1956; Barbu Iscovescu, Bucureşti, 1956; Mărturii despre N. Grigorescu (în colaborare cu V. Beneş), Bucureşti, 1957; N. Grigorescu, Bucureşti, 1957; Les Maîtres de la peinture roumaine au XX-e siecle (în colaborare), Bucureşti, 1957; Iser, Bucureşti, 1957; Ciucurencu, Bucureşti, 1958; Brancusi, Paris,
1963; Zadkine, Paris, 1964; Bourdelle (în colaborare cu M. Dufet), Paris, 1965; ed. Paris, 1977; Rodin (în colaborare cu C. Goldscheider), Paris, 1967; Lardera, Paris, 1967; Temoignages sur Brancusi (în colaborare cu Petru Comarnescu şi Mircea Eliade), Paris, 1967; Henry Moore, Paris, 1968; ed. Bucureşti, 1972; Henri- Georges Adam (în colaborare cu Waldemar George), Paris, 1968; Valentine Prax, Paris, 1968; La Sculpture et les sculpteurs, Paris, 1968; Robert Couturier, Paris, 1969; 5000 ans d'architecture, Paris, 1970; Dimitrie Demou (în colaborare cu Waldemar George), Paris, 1970; Gilioli (în colaborare cu Helene Lassalle), Paris, 1971; Etienne Hajdu, Paris, 1972; Rodin, Paris, 1970; Jean Arp, Paris, 1972; Marta Pan (în colaborare cu A. Pely), Paris, 1974; Antoine Poncet, Paris, 1975; Vittorio Tavemari (în colaborare cu E. Carii), Paris, 1975; Frosso Eftimiadi, Paris, 1976; Ladis Schwartz, Paris, 1976; Introduction â la sculpture de Brancusi (în colaborare cu C. Noica), Paris, 1976; ed. (Introducere în sculptura lui Brâncuşi), tr. Ileana Şoldea, Bucureşti, 2002; Avoscan, Paris, 1976; Andras Beck (în colaborare cu C. de Hulewitz), Paris, 1977; M. Ziffer, Paris, 1978; Alice Sfintesco (în colaborare cu
C.	Noica), Paris, 1978; Lia Giordano (în colaborare cu N. Michieli), Paris, 1979; La Sculpture moderne en France depuis 1950 (în colaborare cu G.Xuriguera şi A. Lardera), Neuilly, 1982; Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1983; Les Souvenirs de Venise de W. Siegfried (în colaborare cu Mircea Eliade şi Eugen Ionescu), Neuilly, 1984; G. Apostu, Paris, 1985; Les Artistes roumains en Occident - Romanian Artists in the West (în colaborare cu Gabriela Carp, Ana Maria Covrig şi Lionel Scanteye), ed. bilingvă, Paris-Los Angeles, 1986; Temoignages sur Apostu (în colaborare cu G. Ionescu), Paris, 1987; Andreea Bove, Paris, 1987; Tsukui (în colaborare cu H. Tsukui), Paris, 1987; Brâncuşi, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 2003. Traduceri: Robert Peary, Cucerirea Polului Nord, Bucureşti, 1939; Peter Neagoe, Soare de Paşti, Bucureşti, 1940; Gerda Scheirer, Egon Jameson, Eroii bărcilor de salvare, Bucureşti, 1946; A.S. Puşkin, Dubrovski, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Violeta Jianu); Din Lin, Răsare soarele deasupra râului Sangan, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Violeta Jianu); G.M. Markov, Familia Strogov, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu N. Issersohn); Ivan Vazov, Subjug, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Vanghele Hrisicu); Jorge Amado, Secerişul roşu, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Vera Ilchievici); Antonina Kopteaeva, Ivan Ivanovici, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Vera Ilchievici); F. Kandâba, Pământ fierbinte, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Izabela Dumbravă); Iuan Tzin, Cun Tziue, Fii şi fiice, Bucureşti, 1954; A. Volkov, Doi fraţi, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Vladimir Aga); Lian Sin, Liu Hu-Lan, Povestea unei tinere revoluţionare, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Sofia Marian); Valentin Kataev, O pânză-n depărtare, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu V. Solodov); E. Iahnina, M. Aleinikov, Charlot Bantard, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu E. Antonescu); S. Golubov, Din scânteie va izbucni flacăra, Bucureşti, 1955; Bela Illes, Eliberarea, Bucureşti, 1956; V. Grigoriev, Corăbierul Grigori Selihov, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Vera Ilchievici); Charles Dickens, David Copperfield, I-II, Bucureşti, 1957; Sinclair Lewis, Martin Arrowsmith, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Sofia Marian); Istvăn Nagy, La cea mai înaltă tensiune, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu M. Bănescu).
Repere bibliografice: Rep., De vorbă cu Ionel Jianu şi Al Bilciurescu despre „Cavalerii verticali", RP, 1931, 41; Pompiliu Constantinescu, „ Cavalerii verticali", VRA, 1932,221; Mircea Handoca, Ionel Jianu. Critic de artă şi cronicar teatral, RITL, 1988,3-4; Un om, o viaţă, un destin: Ionel Jianu şi opera lui, îngr. Ion Manea, Gabriela Carp, Lionel Scanteye, Silvia Cinca, Paris-Los Angeles, 1990; ed. Bucureşti, 1991; Românii, passim; Mircea Popa, Ionel Jianu, eseist, RL, 2003, 38; Manolescu, Enciclopedia, 432-435.	II.	M.
Jianu
Dicţionarul general al literaturii române 742
JIANU, Nicolae (pseudonim al lui Nicolae Popescu; 12.XI.1916, Fălticeni - 15.X.1982, Bucureşti), prozator. Este fiul Elenei (n. Pavel) şi al lui Ioan Popescu, agronom. Face liceul la Fălticeni şi la Arad, absolvindu-1 în 1939. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1943), devine profesor suplinitor de filosofie la Liceul „Sf. Gheorghe" din capitală, fiind concomitent redactor la „Curentul" (1939-1944), apoi Ia „Flacăra" (1948-1950), „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară" şi la Televiziunea Română (1969-1970). A colaborat la majoritatea publicaţiilor literare româneşti de după 1944. A debutat cu poezie în „Adevărul literar şi artistic" (1936). I s-a acordat Premiul de Stat în 1952.
Scrierile lui J. se axează pe filonul social şi pe realitatea istorică a perioadei postbelice. Cărţile sale de până la 1960 prefigurează şi apoi ilustrează aproape în litera lor tematica şi stilistica noii retorici culturale, proletcultismul. Clişeele realist-socialiste se fixează de timpuriu în romane precum Cumpăna luminilor (1952) sau Izvorul roşu (1,1955). Predilecţia pentru personaje colective se înscrie în aria tematică impusă oficial, „reflectând" reconstrucţia ţării şi conflictele ce decurgeau de aici. Poate fi însă constatată încă de pe acum apetenţa lui J. pentru construcţia ceva mai complexă, ca şi pentru situaţii şi acţiuni din afara cotidianului. Odată cu dezgheţul cultural de la începutul anilor '60, se poate observa o schimbare în volumul de nuvele Veneam din întuneric (1962), urmat de Manechine (1970) şi Cvartetul alb (1973). Accentul se
mută de pe grupuri sociale şi profesionale pe destine individuale, păstrându-se însă inserarea personajelor, trasată cu tuşe ferme, într-o realitate socială greu de ignorat. Eroi citadini, de obicei intelectuali, descind prin regresie mentală într-un trecut dramatic şi traumatizant, care îşi pune amprenta asupra prezentului. Notabilă prin forţa narativă şi prin integrarea în tradiţia prozei scurte fantastice româneşti este nuvela Muntele şi treisprezecele. Totul se clădeşte pe o realitate antinomică, pe dualităţi multiple: munte-oraş, natură-om, prezent-trecut, birocratismul şi lipsa de credinţă a oraşului faţă de lumea plină de mituri şi credinţe a ruralului românesc. Treisprezece ţărani vin la munte să cosească în urma unei înţelegeri scrise, care în cele din urmă nu va fi respectată de autorităţile locale. Pe această tramă epică de suprafaţă îşi face simţită prezenţa personajul colectiv, exemplar sintetizat în Manole, unul dintre cosaşi. Lupta surdă şi fără sorţi de izbândă cu o natură misterioasă, înfricoşătoare şi în final ucigaşă resuscită în psihicul fiecăruia angoase primare, dar şi drame trăite de curând. Acţiunea se petrece într-o ambianţă dominată de credinţe străvechi legate de câteva elemente: apa, pământul, fierul, piatra, cifra treisprezece, jertfirea ritualică a femeii. E o mitologie apăsătoare, cu tonalităţi sumbre, într-o lume de la care Dumnezeu pare că şi-a întors faţa.
SCRIERI: Ucenicul Nâsturaş descoperă viaţa, Bucureşti, 1949; Viforul, Bucureşti, 1950; Acasă, Bucureşti, 1951; Cumpăna luminilor, Bucureşti, 1952; Filonul 25, Bucureşti, 1954; Izvorul roşu, I, Bucureşti, 1955; Fecior de suflet, Bucureşti, 1956; Unul de la „Neptun", Bucureşti, 1956; Drumul spre cer, Bucureşti, 1957; Veneam din întuneric, Bucureşti, 1962; O întâmplare în munţi, Bucureşti, 1963; Era ceaţă pe Tisa, Bucureşti, 1965; Pământul era viu, I-II, Bucureşti, 1966; Alge, Bucureşti, 1967; Sfârşitul singurătăţii, Bucureşti, 1967; Iubire, Bucureşti, 1968; Manechine, Bucureşti, 1970; Cvartetul alb, Bucureşti, 1973; Timpul rămâne tânăr, Bucureşti, 1973; Echinox, Bucureşti, 1977; Mai erau câteva ceasuri, Bucureşti, 1983. Traduceri: I.V. Kamauhova, Cartea prieteniei, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Diana Heim); Len Doherty, Fiii minerului, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Antoaneta Ralian); Harry Bloom, Revoltă în Transvaal, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Gabriela Niţescu); Jokăi Mor, Diamantele negre, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu I. Czinczâr); Eduard Fiker, Cazul C. L., Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Traian Ionescu-Nişcov); Szabo Magda, Căprioara. Pomana porcului, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu I. Czinczâr).
Repere bibliografice: Ov.S. Crohmălniceanu, Cronici şi articole, Bucureşti, 1953, 283-292; Savin Bratu, „Izvorul roşu", GL, 1956,13;
D.	Micu, Romanul românesc contemporan (1944-1959), Bucureşti, 1959, 341-348; Radu Popescu, Probleme ale romanului consacrat luptei în ilegalitate a partidului, VR, 1963,3; Damian, Direcţii, 211-219; Valeriu Cristea, „Sfârşitul singurătăţii", GL, 1967, 22; Dicţ. scriit. rom., II, 691-693; Micu, Ist. lit., 477-478; Popa, Ist. Ut, 1,1031.	AI.Ş.
JORDAN, B. (pseudonim al lui Iordache Bucă; 22.11.1903, Jorăşti, j. Galaţi - 30.VI.1962, Bucureşti), prozator. Este fiul Ioanei (n. Vasilache) şi al lui Ifrim Gh. Bucă, ţărani. îşi va schimba numele, prin sentinţă judecătorească, în Iordache Botnă. Urmează cursurile şcolii primare în Jorăşti, apoi, între 1919 şi 1923, este elev al şcolilor normale din Brăila şi Buzău.
743 Dicţionarul general al literaturii române
Jordan
După absolvire funcţionează ca învăţător, timp de treisprezece ani, la Ismail, iar din 1936, ca institutor la Bucureşti. Lucrează ca funcţionar la Fundaţia Culturală, este redactor la „Frontul plugarilor" (1947-1948) şi consilier cultural în Ministerul Educaţiei şi învăţământului (1948-1951). Debutează cu câteva schiţe publicate în „Bilete de papagal" (1928). Va continua să colaboreze cu proză şi articole la numeroase periodice, între care „Ultima oră", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Izbânda" (Chişinău), „Cuvântul", „Frize" (Braşov), „Pământul", „Politica vremii", „Şcoala română", „Căminul cultural", „Graiul copiilor", „Gazeta literară" ş.a. A condus „Express-Ismail" (1929) şi a fost redactor la câteva ziare şi reviste: „Orientări" (Moineşti, 1932-1934), „Curierul Basarabiei de Sud" (Ismail, 1934-1935), „Viaţa Basarabiei" (Chişinău, 1936-1942), „Şcoala ţăranului" ş.a. Prima carte, romanul Normaliştii, îi apare în
1933.	în 1935 a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români. în afara volumelor de proză, va publica, singur sau împreună cu alţii, lucrări legate de profesiunea sa: Geografia judeţului Ismail (1923, în colaborare cu P. Melinte), Manual pentru capacitate (1928, coautor), Antologia învăţătorilor în literatură (1939), Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor (1939, în colaborare cu Lucian Predescu), Cartea şezătorilor şcolare (1939, în colaborare cu V. Gheţea), Cartea cercurilor culturale (1939, coautor), Probleme şi jocuri distractive (1958, semnat I. Botnă), precum şi diferite manuale destinate elevilor de şcoală primară.
Romanele lui J. nu ambiţionează depăşirea pragului presupus de o lectură agreabilă, după cum nu pot renunţa la o punere în pagină demonstrativă, tezistă. în majoritatea lor, scrierile se sprijină pe întâmplări preponderent sentimentale, cu ecouri uşor idealizate, proprii amintirilor autorului. Se includ în această categorie naraţiunile inspirate de mediul şcolar — Normaliştii, învăţătorii (1935), Revizori şi inspectori (1936, în colaborare cu V. Munteanu), Seria Morga Munteanu (1939), şi de cel rural sau provincial — Vitrina cu păpuşi de porţelan (1934), Pământul ispitelor-Delta (1935), Trenul albastru (1937), Satele (1938). O a treia posibilă grupare tematică este oferită de evocarea romanţată a unor biografii reale sau imaginare — Greta Garbo (1939), Decebal (1941), Zile şi nopţi în furtună (I-III, 1959-1961). Romanul de debut, Normaliştii, se înfăţişează ca un jurnal al vieţii de internat, punctând desfăşurarea unui an şcolar, ultimul petrecut de autor ca elev; o scriere-confesiune, marcată de stările şi de trăirile unei sensibilităţi de adolescent. Tonul şi ritmul sunt lejere, potrivite unei evocări resemnate. Sunt reconstituite secvenţe dintr-o lume concentraţionară şi sufocantă, naraţiunea translând spre analiză acuzatoare şi spre un verdict necruţător. Micile şi marile preocupări domestice, dar şi o mereu reînviată vibraţie de poezie, proprie vârstei, se întâlnesc, se întrepătrund şi oferă imaginea în tonuri contrastante a unui segment credibil de viaţă. J. desfăşoară o paradă de personaje, evoluând pe traiectorii mereu întretăiate şi expunând lectorului ipostaze ale dezrădăcinării acceptate în speranţa unei ieşiri din cenuşiul monocord al anonimatului. învăţătorii se vrea o oglindă purtată de-a lungul a zece ani din viaţa foştilor normalişti. Scriitorul se instalează însă în
interiorul oglinzii, de unde şi relativa lipsă de perspectivă în reconsiderarea lumii contemplate. în spaţiul spre care au plecat ca „luminători ai satelor", normaliştii devin apostoli, victime ale confruntărilor dure cu viaţa rurală. Autorul consemnărilor apare ca un idealist dispus să lupte cu împrejurările ostile, susţinut de dorinţa cunoaşterii, transformată în adevărată pasiune. Valorii beletristice a scrierii, modestă, i se substituie, din nou, valoarea documentară, prin inventarierea şi reflectarea participativă a riscurilor asumate de această categorie a intelectualilor autoexilaţi în anonimatul universului sătesc. în Revizori şi inspectori, capacitatea de observaţie rămâne omniprezentă, situaţiile şi comportamentele sunt contabilizate cu sobrietate, dar aici funcţionează o neinspirată tendinţă de coborâre a esenţialului în cotidian, de unde şi o impresie de vulgarizare întinsă peste zonele de viaţă investigate. Romanul Vitrina cu păpuşi de porţelan este o compunere epică graţioasă, intermitent meditativă, transcriind povestea provincialului visător Mircea Severin, care imaginează scenariul unei iubiri perfecte şi ireversibile. Pământul ispitelor - Delta aspiră la statutul de roman social, surprinzând realităţi la care participă numeroşi trăitori din zona atât de particulară şi de ciudată a ostroavelor Deltei. între Cuzma Pavlov, atotputernicul lipsit de scrupule al locului, şi învăţătorul Ciudin, idealist irecuperabil şi victimă inocentă a unui joc social regizat, se plasează o întreagă caracterologie umană stând sub semnul insignifianţei, al ambiţiilor mărunte, al spaimelor şi bucuriilor comune, al veşnicului miraj pe care îl reprezintă, pentru ţăran, pământul. Integrat aceleiaşi „epopei" rurale, romanul Satele pleacă de la date puse la dispoziţie de peisajul propriu-zis şi de peisajul uman al aşezării natale a lui J., Jorăşti. Incursiunile în miezul unor întâmplări şi mai ales în psihologia oamenilor locului asigură scrierii, în egală măsură, pitoresc şi veridicitate. Pretextul-pilon îl constituie episodul împroprietăririi de după primul război mondial, cu surprinderea seismului ce loveşte în marea proprietate şi a unor semiutopice modalităţi de accedere colectivă la bunăstare, gen cooperativa iniţiată de un intelectual devotat comunităţii. O complicată ţesătură de conflicte sentimentale sau familiale încarcă, uneori obositor, demonstraţia cărţii, după cum exprimarea elegant-metaforică, excesivă, inadecvată, produce un efect contrar celui scontat. în Trenul albastru, perspectiva vieţii este înscrisă într-un registru grav, tragic uneori. Se simte freamătul unor trăiri îndrăzneţe, câţiva tineri propunându-şi, mirobolant, atingerea absolutului, dar fiind condamnaţi în cele din urmă la o existenţă limitată de invizibile bariere sociale. Cu atât mai mult vor funcţiona astfel de convenţii în spaţiul vătuit al mediului provincial. Accentul nu mai cade pe amorţeala locului unde nu se întâmplă niciodată nimic, ci pe căutările febrile ale unor inşi dornici să dea sens vieţii într-un loc abandonat de memoria acţiunii; este
o	formă mascată a dorinţei de evadare. Zile şi nopţi în furtună, o trilogie cu subiect istoric formată din părţile intitulate Vuiet în adâncuri, S-aprind scântei în beznă, Răscoala cea mare, evocă, într-o manieră demonstrativă, procesul de renaştere naţională a principatelor dunărene. Figura centrală a tripticului este
Josu
Dicţionarul general al literaturii române 744
Tudor Vladimirescu. Când şi când pulsul vieţii răzbate, autorul surprinde, uneori, simple întâmplări, iar compoziţia rezistă, în ansamblu, prin atmosfera tensionată sub semnul căreia se desfăşoară acţiunea. Romanul în cătunul îndepărtat; pregătit pentru publicare în 1959, a rămas în manuscris. J. a făcut câteva încercări dramatice: Biletul de loterie, piesă de teatru pentru şcolari şi săteni (1939), şi Furtună în sat (1947).
SCRIERI: Normaliştii, Bolgrad, 1933; ed. îngr. Constatin Mohanu, Bucureşti, 1984; Vitrina cu păpuşi de porţelan, Bolgrad, 1934; Pământul ispitelor-Delta, Bucureşti, [1935]; învăţătorii, Bucureşti, 1935; Revizori şi inspectori (în colaborare cu V. Munteanu), Bucureşti, 1936; Trenul albastru, Bucureşti, 1937; Satele, Bucureşti, 1938; Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor (în colaborare cu Lucian Predescu), Bucureşti, 1939; Seria Marga Munteanu, Bucureşti, 1939; Biletul de loterie, Bucureşti, 1939; Greta Garbo. Viaţa romanţată a celei mai mari vedete a ecranului, Bucureşti, 1939; Decebal, Bucureşti, 1941; Furtună în sat, Bucureşti, 1947; Zile şi nopţi în furtună, I—III, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1959-1961. Antologii: Antologia învăţătorilor în literatură, Bucureşti, 1939. Traduceri: N. Pospelov, V. Şabliovski, Literatura rusă, Bucureşti, 1935; Alice T. Hobbart, Petrol pentru China, Bucureşti, 1942; Wladisfaw Reymont, Ţăranii, I-II, Bucureşti, 1942 (în colaborare cu Th. Holban); ed. 2, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Constantin Ţoiu şi Th. Holban); N. Pospelov, V. Şabliovski, A. Zercianinov, Istoria literaturii ruse, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Victor Kembach).
Repere bibliografice: Eugen Jebeleanu, Un nou romancier: B. Iordan, „România literară", 1932, 45; Perpessicius, Opere, VI, 102-106, VII, 38-39, 109-110, 233-234, VIII, 90-93, XII, 408-410; Octav Şuluţiu, „Normaliştii", VL, 1933,141; G. Călinescu, „Normaliştii", VR, 1933,3; Bogdan Amaru, [B. Iordan], „Cadran", 1934, 1, 4; Erasm [Petru Manoliu], „Normaliştii", „Pământul ispitelor - Delta", „Credinţa", 1935, 369; Mihail Sebastian, „învăţătorii", RP, 1936, 5419; Radu Gyr, „ Trenul albastru", „Porunca vremii", 1937,791; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 288; Şerban Cioculescu, Aspecte epice contemporane, RFR, 1938,8; V.H. [Vintilă Horia], „Satele", „Sfarmă-Piatră", 1938,134; Călinescu, Ist. lit. (1941), 846, Ist. lit. (1982), 931; Octav Sargeţiu, „Decebal", „Basarabia", 1942,212; Papadima, Creatorii, 327-337; Stanciu Stoian, învăţătorul. Cum l-au văzut poeţii şi prozatorii români, Bucureşti, 1948, 163, 165-178; Papadima, Scriitorii, 171-179; Crohmălniceanu, Literatura, 1,316, 355, 384; Gh. S. Ştefănescu, Orizonturi, Galaţi, 1972, 1,53-63, II, 57-68; Gh. S. Ştefănescu, B. Jordan. Bibliografie, Galaţi, 1972; Dicţ. scriit. rom., II, 693-695.	C.P.
JOSU, Nina (17.11.1953, Ţiganca, j. Cahul), poetă. După absolvirea Institutului de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1976), lucrează aproape două decenii ca redactor la săptămânalul „Literatura şi arta". Este preşedinte al Asociaţiei „O. Ghibu" a Astrei; din iniţiativa ei organizaţia şi-a reluat activitatea în 1994. S-a implicat activ în procesul de renaştere naţională şi de democratizare din Republica Moldova. în 1992
i	s-a decernat Premiul Fundaţiei Culturale „Iancu Flondor". Debutează în presă în 1968. Primele plachete de versuri — La şezători (1975) şi Trecere în alb (1980) — poartă amprenta unui accentuat romantism adolescentin, transcriind stări şi ipostaze în care dragostea poate ajunge la beatitudine. Cărţile ulterioare, Stare totală (1986) şi Dorul (1991), o reprezintă pe J. cu adevărat. Ele cuprind meditaţii lirice asupra destinului
dramatic al omului contemporan, virtuţile cele mai apreciate fiind bunătatea şi dragostea pentru aproapele tău. Vibrantul examen de conştiinţă din volumul Stare totală este dublat, în Dorul, de o emoţionantă angajare în problemele importante ale vieţii sociale.
SCRIERI: La şezători, pref. Pavel Boţu, Chişinău, 1975; Trecere în alb, Chişinău, 1980; Stare totală, Chişinău, 1986; Dorul, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: B. Ilie, „La şezători", „Nistru", 1976, 2; G. Mazilu, „Stare totală", „Nistru", 1988, 2; E. Prelipcean, Adevărate balsamuri vindecătoare, LA, 1992,25 iunie; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,114-118; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 234. M.Dg.
JOURNAL ROUMAIN DES POETES, LE, publicaţie literară apărută la Bruxelles, apoi la Louvain (Belgia) între 22 decembrie 1967 şi 24 octombrie 1972, ca revistă de poezie plurilingvă, în limbile franceză, neerlandeză, engleză şi română, sub egida Institutului „Mihail Eminescu". Director fondator şi redactor responsabil este Mihail Steriade. Intenţia iniţială fusese ca periodicul să aibă o frecvenţă trimestrială, dar au existat ani în care au apărut doar câte două numere, astfel încât s-au tipărit în total douăsprezece numere. Sunt publicate aici în primul rând traduceri în limbile franceză şi neerlandeză din poezia eminesciană. Scriitori reprezentativi ai perioadei interbelice, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Barbu, Adrian Maniu, sunt incluşi şi ei în paginile periodicului cu poeme alese şi transpuse în franceză de Mihail Steriade. Redactorul responsabil, care îşi promovează aici şi propriile poezii, sprijină cu generozitate începuturile lirice ale unor studenţi, adolescenţi şi copii din România, dintre care unii au confirmat mai târziu: Adi Cusin, Constantin Ştefuriuc, Doina Uricariu, Florin Iaru. La 5 septembrie 1968 lui Mihail Steriade i se aduc elogii din partea preşedintelui celei de-a VUI-a Bienale Internaţionale de Poezie de la Knokke-le-Zoute (Belgia), pentru numărul 4 al revistei, conceput special în vederea prestigioasei manifestări, ca un omagiu adresat poeţilor lumii de poeţii români. Era pentru prima oară când într-o revistă apărută în Belgia se publicau versuri originale sau traduceri în limba română.	S.	/.
JUCAN, Graţian (19.IX.1929, Câmpulung Moldovenesc), folclorist şi istoric literar. învaţă la Liceul „Dragoş Vodă" din localitatea natală (1941-1949) şi face studii universitare de filologie la Cluj (1949-1953), Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Vama, în judeţul Suceava (1953-1954), şi la Câmpulung Moldovenesc (din 1954 până la pensionare). Debutează în cotidianul „Zori noi" din Suceava
(1957), ulterior colaborând la „Cronica", „laşul literar", „Limbă şi literatură", „Orizont", „Revista muzeelor", „Zori noi", „Steaua" ş. a.
Preocupat de valorizarea patrimoniului cultural local, J. culege şi tipăreşte folclor poetic din zona Suceava, mai importantă fiind colecţia De sub muntele Rarău (1971), care vădeşte „o experienţă acumulată şi utilizată critic" (George
745 Dicţionarul general al literaturii române
junimea
Muntean). Alte culegeri, Bucurie, mândră floare (1962), Traiul ni s-a luminat (1963), Bujorel crescut în soare (1963) şi De mă-ntrebi de unde sunt (1964), sunt însă caduce, ele conţinând aşa-zisul folclor nou, în fond nişte falsuri evidente. în bibliografia critică eminesciană, J. vine cu mai multe cărţi, toate de o valoare modestă: Eminescu şi patrimoniul popular (I—II, 1985-1993), M. Eminescu. Prieteni şi contemporani (1986), Eminescu. Prietenii poetului (1989), M. Eminescu şi Bucovina (1997), M. Eminescu şi Ardealul (1998) ş.a. Adresându-se cititorului de formaţie medie, elevilor în special, autorul nu-şi propune să aducă noi interpretări, ci doar să popularizeze aspecte în bună măsură cunoscute din exegeza anterioară. în fine, polemicile sale (cu Ion Filipciuc, de pildă) nu ating chestiuni esenţiale. A publicat, de asemenea, o serie de cărţi utile privind aspecte istorice şi culturale legate de Câmpulung Moldovenesc şi de alte câteva localităţi din Bucovina.
SCRIERI: Câmpulungul Moldovenesc - vatră folclorică, Bucureşti, 1975; Câmpulung Moldovenesc. Pagini culturale, Bucureşti, 1979; Eminescu şi patrimoniul popular, I, Bucureşti, 1985, II, Suceava, 1993; M. Eminescu. Prieteni şi contemporani, Bucureşti, 1986; Eminescu. Prietenii poetului, Bucureşti, 1989; Câmpulungul Moldovenesc. Repere spirituale, Câmpulung Moldovenesc, 1991; Bucovina. Medalioane culturale, Suceava, 1995; Câmpulung Moldovenesc. Istoric-cultural-turistic, Câmpulung Moldovenesc, 1995; Pundu Moldovei. Un sat de munte, Suceava, 1996; M. Eminescu şi Bucovina, Suceava, 1997; M. Eminescu şi Ardealul, Suceava, 1998; Bucovina, Suceava, 1999; M. Eminescu, Suceava, 2000; Eminescu înainte şi după Eminescu, Câmpulung Moldovenesc, 2002. Culegeri: Bucurie, mândră floare, Suceava, 1962 (în colaborare); Traiul ni s-a luminat, Suceava, 1963 (în colaborare); Bujorel crescut în soare, Suceava, 1963 (în colaborare); De mă-ntrebi de unde sunt, Suceava, 1964 (în colaborare); De sub muntele Rarău, Suceava, 1971; Domă, Domă, vad cu dor, Suceava, 1983 (în colaborare); Teatrul popular: Capra din Câmpulungul Moldovenesc, Iaşi, 1993 (în colaborare).
Repere bibliografice: Dragoş Vicol, „Câmpulungul Moldovenesc -vatră folclorică", CRC, 1975, 22; Eugen Dimitriu, „Câmpulung Moldovenesc. Pagini culturale", „Anuarul Muzeului Judeţean Suceava", 1979-1980; Dumitru Radu Popa, Monografie culturală, TBR, 1979,163; Ion Beldeanu, „Domă, Domă, vad cu dor", CRC, 1983, 48; Nae Antonescu, „Eminescu şi patrimoniul popular", CRC, 1985,48; N. Cârlan, „M. Eminescu. Prieteni şi contemporani", „Zori noi", 1987,11596; Ioan Holban, Despre „prieteniile" lui Eminescu, CRC, 1987, 3; Nicolae Manolescu, Poeţi de altădată din Câmpulung Moldovenesc, RL, 1995,40; Cornel Cotutiu, „Câmpulung Moldovenesc. Istoric-cultural-turistic", „Minerva" (Bistriţa), 1995,48-49; Mircea A. Diaconu, Vitalitatea „ loca-lismului creator", „Crai nou", 1997,1900; Constantin Cubleşan, Investigaţii tematice şi zonale, CRC, 1997,4; Constantin Cubleşan, „M. Eminescu şi Ardealul", ST, 1999,1; Ion Buzaşi, O nouă carte despre ardelenismul eminescian, „Preocupări didactice" (Suceava), 1999,1-2; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 28-29; Dimitrie Vatamaniuc, Un compilator, nu de rând, dar totuşi un compilator, „Bucovina literară", 2003,11-12.	I. D.
■%-
JUNGHIETU, Efim (18.X.1939,Petreşti,j.Ungheni - 5.1.1993, Chişinău), folclorist. Este fiul lui Vasile Junghietu, ţăran. Face şcoala primară şi liceul la Ungheni (1947-1958). După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din
Chişinău (1963), devine cercetător ştiinţific în Secţia de folclor a Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, secretar ştiinţific (1980-1986), şef al Secţiei de muzicologie şi coregrafie. A colaborat la „Revista de etnografie şi folclor", „Nistru", „Limba şi literatura moldovenească", „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară".
Efectuând cercetări de teren în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Caucazul de Nord, Maramureş (în satele româneşti din partea dreaptă a Tisei), a tipărit mai multe culegeri şi studii de folclor: Cântece şi melodii de jocuri populare moldoveneşti
(1975), Studiu asupra folclorului moldovenesc din perioada războiului. 1941-1945 (1975), Desluşiri. Articole despre folclor (1989). J. analizează dezvoltarea istorică a unor motive, caracterul sincretic al creaţiilor folclorice, similitudinile tipologice. A alcătuit antologiile Cântece populare de dragoste (1977), Strigături, amintiri şi scrisori versificate (1978), Proverbe şi zicători (1981), toate însoţite de studii introductive, glosare, note şi comentarii. Este coautor al cursurilor Creaţia populară şi Crestomaţie de folclor, destinate instituţiilor de învăţământ superior, şi al lucrării Cât îi Maramureşul (1993; Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române). A tradus din folclorul rus şi ucrainean.
SCRIERI: Studiu asupra folclorului moldovenesc din perioada războiului. 1941-1945, Chişinău, 1975; Desluşiri. Articole despre folclor, Chişinău, 1989. Culegeri: Cântece şi melodii de jocuri populare moldoveneşti, Chişinău, 1975. Antologii: Cântece populare de dragoste, introd. edit., Chişinău, 1977; Strigături, amintiri şi scrisori versificate, introd. edit., Chişinău, 1978; Proverbe şi zicători, introd. edit., Chişinău, 1981; Cât îi Maramureşul, Chişinău, 1993 (în colaborare).
Repere bibliografice: Grigore Botezatu, Folcloristul Efim V. Junghietu, „Revista de etnologie", 1995,1; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 289; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 29-30.	Gr.B.
JUNIMEA, societate literară înfiinţată la Iaşi în iarna anului 1863 — primăvara anului 1864 de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor G. Rosetti. Acesta din urmă a dat şi numele Societăţii. Ulterior rândurile ei au crescut considerabil, în fiecare an intrând noi membri: N. Culianu, Gh. Racoviţă, N. Mandrea, N. Burghelea, N. Skelitti, N. Nicoleanu (1864), N. Gane, I.M. Melik, I. Ianov, M.C. Cerkez, P. Paicu, N. Cazimir, Leon Negruzzi, Scarlat Capsa, M.D. Comea, I.D. Caragiani, Gh. Roiu, Şt. Nei, Al. Fara, D. Rosetti, N. Cassu, N.Ch. Quintescu (1865), Samson Bodnă-rescu, Gr. Buiucliu, Th. Cerkez (1866), C. Lepadat, V. Castano, I.S. Bădescu (1867), Th. Şerbănescu, Gh. Bengescu-Dabija, Gh. Negruzzi, I. Pop-Florantin, T. Ciupercescu (1868), Miron Pompiliu (1869), V.Burlă, G. Vârnav-Liteanu, P. Verussi (1870), Şt. G. Vârgolici, A.D. Xenopol, Th. Christodulo,
C.	Catargi, Mihai Eminescu (1871), G. Panu, V. Tassu,
A.	Lambrior, A. Naum, E. Filipescu-Dubău, Gr. N. Lazu (1872), V. Conta, Gh. Radu (1873), Ioan Slavici, Ch. Buiucli, Gr. Creţu (1874), M. Strajanu, I. Foti, Ion Creangă, I. Dospinescu, Z. Zaharia, Gh. Bejan, Th. Nica, D.I. Mănăstireanu (1875), T. Buiucli, V. Ionescu, Gh. Greceanu (1876), P.V. Grigoriu,
747 Dicţionarul general al literaturii române
Junimea
N.D. Xenopol, AL A. Beldiman, I.S. Neniţescu, N. Volenti, A. Buiucli, V. Cuciureanu, M. Christodulo (1877), T.T. Burada, D.C. Ollănescu-Ascanio, I.L. Caragiale, T. Istrati, G. Scheletti,
C.	Constantiniu, V. Bosie, C. Dimitrescu-Iaşi, C. Meissner
(1878),	N. Beldiceanu, AL Gr. Suţu, C. Leonardescu, I. Buiucli
(1879),	X. Gheorghiu, P. Th. Missir, N. Mihalcea, A. Philippide
(1880),	Şt. Văleanu (1881), N. Gabrielescu, O. Boghian (1882),
A.C.	Cuza (1883), N. Petraşcu. Accidental, au mai frecventat adunările Societăţii N. Iorga, B. Delavrancea, V.A. Urechia,
B.P.	Hasdeu, Al. Vlahuţă, D.Aug. Laurian, E. Max, Gr. Cobălcescu. Alţii, precum D. Petrino, au fost simpatizanţi, fără a figura în mod oficial printre junimişti. Sprijinită de la început de V. Alecsandri, J. îl socoteşte pe poet membru din 1865, declarându-1, mai târziu, preşedinte de onoare. Din diverse motive au părăsit Societatea A.D. Xenopol, N.D. Xenopol, G. Panu, I. Pop-Florantin, Gr. N. Lazu, D.C. Ollănescu-Ascanio, N. Beldiceanu, I.N. Roman, N. Petraşcu. în mod deliberat, junimiştii nu au adoptat statute organizatorice, mulţu-mindu-se cu un secretar, Iacob Negruzzi, suplinit, în perioada 1871-1873, de A.D. Xenopol. în acceptarea unor noi membri, J. se călăuzea după deviza „Entre qui veut, reste qui peut!" — „Intre cine vrea, rămână cine poate!". Din toamna anului 1876, a luat fiinţă în Bucureşti o a doua J., ale cărei şedinţe aveau loc numai în casa lui Titu Maiorescu. Din 1885, mutându-se la Bucureşti şi Iacob Negruzzi, junimiştii rămaşi în Iaşi continuă a se întâlni, din ce în ce mai rar însă, timp de aproape zece ani. Cam în aceeaşi perioadă (1890-1895) se destramă şi J. bucu-reşteană, fără a se putea stabili o dată precisă a încetării activităţii ei. Dispariţia J. literare are drept cauză şi activitatea politică a celor mai mulţi dintre membri, începută încă în 1866, continuată cu alegerea ca deputaţi, din 1871, a lui T. Maiorescu, I. Negruzzi, N. Gane, Gh. Racoviţă, P.P. Carp şi Th. G. Rosetti. Cu timpul, junimiştii se constituie într-un grup politic independent, reuşind să participe la formarea câtorva guverne fie în colaborare cu diverse partide, fie singuri (1888-1889, 1900-1901,1910-1913). Adepţi ai unui liberalism moderat, cu unele atitudini conservatoare, junimiştii s-au arătat ostili oricărei revoluţii sociale, condamnând nu relaţiile de tip capitalist, ci pătrunderea lor—pe care o considerau grăbită—în România. Partizani ai monarhiei constituţionale, ei au susţinut măsurile politice adoptate de Carol I, inclusiv politica de apropiere de statele centrale ale Europei. Concepută în vederea desfăşurării unor activităţi literare şi ştiinţifice, J. a găsit diverse forme de manifestare: întruniri săptămânale, „pre-lecţiuni populare", editarea unor reviste şi ziare, înfiinţarea unor tipografii, a unor institute de învăţământ. întrunirile aveau drept scop să creeze, pe baza unor principii comune, o modalitate sistematică de discutare a problemelor legate de cultură. Era refuzată orice imixtiune a chestiunilor cotidiene (politice ori mondene), cultivându-se în schimb „zeflemeaua" — persiflarea exceselor de orice natură şi a ridicolului argumentării. începute în 1864, „prelecţiunile populare" au continuat aproape douăzeci de ani, reprezentând una dintre principalele forme prin care junimiştii îşi răspândeau ideologia. Dorind să contribuie la progresul culturii române, ei
au acordat atenţie mijloacelor oferite de presă. Au înfiinţat ziarele „Vocea naţională" (1866), „Constituţiunea" (1866), „Era nouă" (1889-1900), „Constituţionalul" (1889-1900), „Voacea Iaşilor" (1895). O importantă cale de răspândire a ideologiei junimiste şi de înnoire a culturii şi a literaturii române a fost revista „Convorbiri literare" (1867-1944), cel mai de seamă periodic literar românesc din secolul al XlX-lea. Membrii J. au colaborat, sporadic, la reviste şi ziare ce aparţineau altor grupări politice, cu care, temporar, erau aliaţi: „Gazeta de Iaşi", „Curierul de Iaşi", „Timpul", „România liberă", „Voinţa naţională" ş.a. încă de la început, Societatea şi-a propus să contribuie la modernizarea învăţământului românesc prin manuale şcolare. Unele, alcătuite, traduse ori prelucrate de T. Maiorescu sau de I.G. Meşotă, au şi apărut sub egida Societăţii care, cumpărând o tipografie, a putut să imprime lucrări de T. Maiorescu, P. Paicu, N. Culianu ş.a. Preocupaţi îndeaproape de chestiuni didactice, junimiştii au înfiinţat o şcoală care, sub numele Institutul Academic, a funcţionat între 1866 şi 1879, având printre profesori pe T. Maiorescu, A.D. Xenopol, M. Eminescu, P. Paicu, I.M. Melik, V. Burlă. O formă eficace de răspândire a ideilor junimiste a constituit-o învăţământul superior, bună parte dintre membrii societăţii fiind profesori universitari (Maiorescu, Xenopol, Negruzzi, Missir, Caragiani, Quintescu, Naum, Leonardescu). J. a ştiut să fie prezentă şi la diverse manifestări publice, cum au fost serbarea de la mănăstirea Putna (1871) şi comemorarea, în 1877, a o sută de ani de la uciderea voievodului Grigore Ghica. Deosebit de interesată s-a arătat J. în a câştiga mereu adepţi, în special din rândurile tineretului universitar. Membrii ei au contribuit băneşte pentru trimiterea la studii în străinătate a lui A.D. Xenopol, Eminescu, Slavici, Panu, Lambrior. Cu deosebire după 1885 J. a ţinut să-şi împrospăteze rândurile cu tineri formaţi în spiritul noilor tendinţe ale ştiinţelor umaniste, obţinând stipendii pentru M. Drago-mirescu, P.P. Negulescu, D. Evolceanu, Teohari Antonescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, C. Rădulescu-Motru ş.a., care vor alcătui ultima generaţie, „neojunimistă", oarecum deosebită de cele anterioare; activitatea lor s-a desfăşurat mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea, în diverse domenii (estetică, filosofie, filologie clasică, arheologie). Societatea s-a străduit să câştige partizani şi în Transilvania, cei mai însemnaţi dintre aceştia fiind I.G. Meşotă şi G. Munteanu (la Braşov), E. Brote şi I. Bechnitz (la Sibiu). După dispute aprinse, avea să dobândească adeziunea majorităţii membrilor Societăţii studenţilor români „România jună" din Viena, precum şi a redactorilor ziarului transilvănean „Telegraful român". O contribuţie deosebită la răspândirea junimismului în Transilvania i-a revenit „Tribunei", atâta timp cât s-a aflat sub conducerea lui I. Slavici. Apartenenţa, pentru o scurtă perioadă (1866-1875), a unor junimişti marcanţi (Maiorescu, Negruzzi, Pogor, Rosetti) la Loja masonică ieşeană nu a avut vreo influenţă asupra activităţii culturale a J. Dacă a avut numeroşi membri şi aderenţi, J. a numărat însă şi mulţi adversari, majoritatea proveniţi din rândurile celor pe care îi criticase. Cel puţin până prin 1885 nu se poate spune că a
Junimea
Dicţionarul general al literaturii române 748
întâmpinat, mai ales în domeniul esteticii, o opoziţie de principii, ci doar una de ordin personal (B.P. Hasdeu,
C.	Bolliac, V.A. Urechia, Gh. Sion, Gr. Silaşi, P. Grădişteanu). De o altfel de opoziţie se poate vorbi abia odată cu apariţia publicaţiilor socialiste (în special a revistei „Contemporanul") şi a studiilor critice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea. J. a fost intens preocupată de problemele culturii, cărora le-a subordonat pe celelalte. Deşi nu a avut o ideologie unitară, Societatea s-a remarcat prin coeziunea spirituală a tuturor membrilor. Chiar şi aceia dintre ei care erau personalităţi distincte ale culturii româneşti a vremii nu au pregetat să accepte supremaţia societăţii J. şi mai ales a lui Maiorescu, a cărui puternică individualitate a constituit un liant al întregii grupări.
încă de la înfiinţare J. a arătat predilecţie pentru problemele actualităţii. O mare atenţie a acordat teoriilor lui Charles Darwin, pe care le-a popularizat prin „prelecţiuni". în general, junimiştii s-au situat pe poziţiile evoluţionismului englez şi german şi, mai puţin, pe cele caracteristice pozitivismului francez, prin prisma cărora au preluat şi unele elemente ale criticismului lui Kant. Fără a-i accepta întru totul sistemul, au fost totuşi înrâuriţi şi de filosofia lui Schopenhauer. Atitudinea lor filosofică a fost întotdeauna pusă în slujba intereselor culturii naţionale. Orice problemă luată în discuţie avea în vedere necesităţile actualităţii şi păstrarea specificului naţional. Considerând că generaţia de până la 1848 a creat cultura română modernă, junimiştii erau de părere că între
1848 şi 1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura tradiţională şi cea modernă, explicabilă prin adoptarea unor „forme" occidentale nepotrivite „fondului" românesc. De aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept „formă fără fond" şi combaterea ei violentă în numele „adevărului", care nu ar fi însemnat altceva decât reîntoarcerea la tradiţie. Ca purtător al acesteia era considerat poporul, prin care se înţelegea exclusiv populaţia mediului rural. Burghezia, moşierii şi intelectualitatea erau socotite „pături suprapuse", desprinse de popor şi acţionând contrar intereselor lui. Prin articolele teoretice ale lui T. Maiorescu şi A.D. Xenopol, prin criticile vehemente ale lui Maiorescu şi prin filipicele lui Eminescu, J. a reuşit să imprime culturii române dintre anii 1870 şi 1885 o nouă orientare. Mijlocul principal de acţiune a constat în delimitarea fiecărei ramuri a culturii şi în investigarea ei cu mijloacele cercetărilor moderne, sub semnul obiectivitătii ştiinţifice. în acest spirit şi-au dezvoltat criticile (în afară de Maiorescu) A.D. Xenopol şi G. Panu (în istoria naţională), V. Burlă (filologie comparată), P. Th. Missir (drept constituţional), M. Pompiliu (învăţământul naţional) ş.a. Dacă, la început, critica junimistă a încercat să înlăture total ceea ce socotea a fi „forme goale", treptat îşi schimbă atitudinea, încercând să contribuie la adaptarea formelor străine la conţinutul naţional. Acolo unde J. a avut însă un rol decisiv în trasarea unei noi orientări a fost literatura. Societatea nu a avut o concepţie estetică proprie, ci una eclectică, optând pentru
Casa Pogor, din laşi, unde se ţineau şedinţele Junimii, astăzi Muzeul Literaturii Române
749 Dicţionarul general al literaturii române
Junimea evree
principiile verificate de timp ale diverselor şcoli literare. Junimiştii manifestă o tendinţă accentuată spre realism şi, în parte, spre un clasicism pedagogic. J. are o funcţie net critică, acţiunile ei fiind destinate exclusiv aprecierii literaturii române contemporane, din ale cărei necesităţi s-a născut şi ale cărei cerinţe le-a satisfăcut pe deplin. Prin aceasta Societatea ieşeană a favorizat apariţia celor mai de seamă scriitori români din secolul al XlX-lea: M. Eminescu, I.L. Caragiale, I. Creangă. Critica junimistă viza orientarea literaturii române spre specificul naţional, de unde şi atenţia acordată limbii literare şi folclorului. Chiar de la întemeiere J. s-a preocupat de chestiuni ortografice, reuşind să impună, prin Maiorescu, un sistem de scriere care, îmbunătăţit de autorul lui în câteva rânduri, se află la baza ortografiei actuale. Continuând campania începută de Al. Russo şi concomitent cu V. Alecsandri, A.I. Odobescu şi
B.P. Hasdeu, junimiştii s-au opus latinismului, contribuind, într-o măsură hotărâtoare, prin studiile şi articolele lui Maiorescu, Quintescu, Negruzzi, Lambrior, la înlăturarea lui. Reunind membri din toate ţinuturile locuite de români, J. a combătut provincialismele şi a militat, în acelaşi timp, pentru impunerea normelor limbii române literare moderne, singurele capabile să asigure unitatea limbii. în criticile lor, junimiştii acordau o deosebită atenţie limbii, fiind intransigenţi faţă de orice exces neologic şi recomandând graiurile populare drept sursă de îmbogăţire a expresivităţii. în general, junimiştii se remarcau în scrierile lor prin corectitudinea, proprietatea şi sobrietatea exprimării. Supunând unei examinări severe literatura vremii, critica junimistă a îndrumat-o spre respectarea unor principii artistice clare. Ironia fină, caricarea defectelor şi atacul global constituiau procedee favorite, mânuite cu măiestrie de Maiorescu şi P.P. Carp, de I. Negruzzi, Şt. G. Vârgolici, A.D. Xenopol, M. Pompiliu, P. Th. Missir, I. Slavici. Ca o reacţie faţă de excesul de politică din literatura timpului, critica junimistă a afirmat specificitatea esteticului, dar fără a susţine teoria „artei pentru artă". Circumspectă faţă de inovaţii, J. nu a fost exclusivistă, condamnând doar excesele şi raportând orice noutate la modelele oferite de capodoperele literaturii universale. Remarcabilă şcoală scriitoricească, întreţinea, la şedinţele ei, o atmosferă de exigenţă şi faţă de lucrările propriilor membri. Aşa se explică de ce scriitorii români de seamă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea au putut să apară în atmosfera creată de J., ceilalţi scriitori junimişti ridicându-se, în general, deasupra nivelului mediu al epocii. Este vorba de I. Negruzzi şi N. Gane, în proză, de D. Petrino, Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle şi N. Skelitti, în poezie, sau de S. Bodnărescu, Gh. Bengescu-Dabija şi D.C. Ollănescu-Ascanio în dramaturgie. înmănunchind pe cei mai valoroşi şi, totodată, pe cei mai numeroşi scriitori ai epocii, îndrumând literatura către desăvârşire artistică, spre naţional şi popular, J. reprezintă cea mai importantă mişcare literară românească a anilor 1850-1900.
Repere bibliografice: Panu, Junimea, I—II; Maiorescu, Critice, I-III; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909, 59-192; Lovinescu, Ist. civ. rom., I, 131-135, II, 127-153; Negruzzi, Junimea; [Corespondenţă], SDL, I-VI, XI; Ornea, Junimismul; Leon Volovici,
„Adversarii" Junimii (1867-1887), ALIL, t. XIX, 1968; Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, I—II, îngr. şi pref. Cornel Regman, Bucureşti, 1971; Mareea, „Convorbiri"; Documente literare junimiste, îngr. şi introd. Dan Mănucă, Iaşi, 1973; Junimea şi junimiştii. Scrisori şi documente inedite, îngr. şi introd. Ion Arhip şi Dumitru Vacariu, Iaşi, 1973; Dan Mănucă, Critica literară junimistă, Iaşi, 1975; ed. 2 (Principiile criticii literare junimiste), Iaşi, 2000; AL Zub, Junimea. Implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976; Dicţ. lit. 1900, 473-476; Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983; Discursuri parlamentare junimiste, îngr. şi introd. Liviu Papuc, Iaşi, 2000; Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Iaşi, 2003.	D.M.
JUNIMEA, revistă de „literatură, artă, ştiinţe" apărută la Râmnicu Vâlcea, lunar, între 19 iulie 1909 şi 25 iulie 1910 (douăsprezece numere), redactată de societatea „Junimea vâlceană". Director este I.Gh. Fărcăşanu. Revista se adresează în primul rând tineretului şi e scrisă de tineri. Colaborează cu poezii N. Budurescu, Maria Cunţan, Aurel Bentoiu, Mircea Demetriade, Dinu Ramură (A. de Herz), I.N. Polychroniade, Lucia Chiţu, V. Papazissu; cu proză, M. Socol, Horia A. Bottea,
D.	Marcu. Revista se implică şi în discuţii cu caracter teoretic, abordând subiecte precum Caracterul poeziei moderne, Ce este poezia? (I. Gh. Fărcăşanu) sau probleme de actualitate, în articole semnate de Horia A. Bottea şi D. Marcu. Interesant este articolul lui V.V. Haneş despre Titu Maiorescu, Cu prilejul retragerii de la Universitate. Piese originale dau Tr. Cristescu (învierea) şi Maria Cunţan (Elena Doamna). Se traduce masiv din Maxim Gorki, Charles Dickens, Frangois Coppee, Alphonse Daudet, A.S. Puşkin şi este prezentată opera scriitorilor francezi George Sand şi Alfred de Musset. J. protestează împotriva „legii Apponyi", cu grave efecte asupra învăţământului românesc din Transilvania.	M.Pp.
JUNIMEA DOBROGEANĂ, publicaţie apărută la Silistra din aprilie până în iunie 1936, având ca director pe George Emilian, căruia i se adaugă, de la numărul 3, Nelu Vlăsceanu. Articolul-program, Rostul nostru, afirmă: „vom avea grijă să strângem în jurul nostru tot ce e dobrogean". Cu poezie colaborează C. Busuioc, G.Emilian, Petru Alexandru, Ismail Daut, George Şpakov, Gh. Merca. Alte colaborări: T. Popescu-Olt, AL I. Tomaziu. Revista rămâne puţin semnificativă sub raport literar.	M.Pp.
JUNIMEA EVREE, revistă apărută la Bucureşti din 1 mai 1922 până în septembrie 1927, editată de Asociaţia Junimii Evree. în Cuvântul înainte se precizează că revista va contribui la „a cunoaşte poporul nostru, a-i admira faptele trecute", punând accentul pe rolul tineretului (Mişu Weissman). Publicaţia este consacrată educaţiei tineretului evreiesc, legendelor biblice, problemelor care preocupau societatea evreiască din România, iar semnăturile aparţin exclusiv unor publicişti din rândul acestei comunităţi. Sunt inserate texte scrise de I. Niemirower, Achad Zacke, A. Beck, Horia Carp, Theodor Rosen, I.L. Peretz,
A.	Axelrad, A. Rappaport. în poezie se disting paginile din Morris Rosenfeld, Iacob Gropper (tradus din idiş de Enric
Junimea literară
Dicţionarul general al literaturii române 750
Furtună), N. Bialik; în proză, David Frişman, Carol Drimer. Se traduc versuri de Heine, povestiri de Şalom Alehem, Şalom Asch, Sacher-Masoch ş.a. şi se discută despre expresivitatea limbii idiş.	M.Pp.
JUNIMEA LITERARĂ, revistă apărută lunar la Cernăuţi din ianuarie până în septembrie 1904, la Suceava din octombrie 1904 până în mai 1914 şi din nou la Cernăuţi din ianuarie 1925 până în decembrie 1939, „sub direcţiunea unui comitet de redacţie". Editor şi redactor responsabil este Ion I. Nistor, căruia de la numărul 7-8 din 1908 i se asociază până în 1914, în calitate de editor şi redactor responsabil, George Tofan; din 1924 devine secretar de redacţie Leca Morariu, iar din 1925, Leca Morariu şi Vlad Paşchieschi. Din 1935 este menţionat ca secretar de redacţie Traian Chelariu. Preocuparea de căpetenie a publicaţiei, subintitulată „Revistă literară, ştiinţifică", este sublinierea specificului local şi a modului în care Bucovina se integrează ariei generale a românismului. Obiectivul, anunţat în primul număr, era acela de a dezvolta „gustul pentru lucrări literare de valoare", de a sublinia caracterul naţional specific în aşa fel încât ideile întrupate artistic să pătrundă în toate păturile sociale, pentru a feri de „înrâuriri străine, care pot înăbuşi orice dezvoltare liberă a particularităţilor noastre naţionale" (Ion I. Nistor). Revista are în permanenţă în vedere două modele: „Sămănătorul" de la Bucureşti şi „Luceafărul" de la Budapesta — Sibiu, pe care redactorul le dă ca exemplu de mai multe ori. J.l. se aşază aşadar în făgaşul de idei al sămănătorismului, recenzând elogios volumele lui Ilarie Chendi şi N. Iorga şi făcând loc printre colaboratori unor apologeţi ai literaturii sămănătoriste, ca Ion Dragoslay, G. Rotică sau V. Loichiţa. Sunt atraşi şi ardelenii Horia Petra-Petrescu (cu un fragment de roman, intitulat Tinereţe), Ion Broşu sau Sever Septimiu Secula. La împlinirea a patru ani de apariţie, unul dintre redactori ţine să facă elogiul realizărilor de până atunci şi să aprecieze rolul lui Iorga în direcţionarea literaturii epocii: „Sub cârma scăpărătoare de lumină, de adevăr şi cinste a acestui împărat al gândirii româneşti, «Sămănătorul» îşi scrie paginile sale de aur, răzbate, luminează şi încălzeşte toate colţurile locuite de români." Publicaţia bucovineană a reuşit să-şi dovedească eficacitatea pe teren literar. In jurul ei se strâng cei mai de seamă cărturari ai locului, din generaţiile mai vârstnice sau mai tinere. Cu poezie vor fi prezenţi Vasile Bumbac, Nicu Dracinschi, I.V. Ivanciuc, Constantin Morariu, Sever Beuca Costineanul, Mihail Teliman, V. Huţan, Ion Cocârlă-Leandru ş.a. Colaborează cu proză Emanoil Grigorovitza, Traian Brăileanu, Liviu Marian, Ion Grămadă, Artur Gorovei. Un sector redutabil îl reprezintă folcloristica, domeniu în care activează Simion Florea Marian, Elena Niculiţă Voronca, Dimitrie Dan, Artur Gorovei, Grigore Creţu (Originea cuvântului doină), O. Isopescul, care publică numeroase balade, basme, cântece populare, obiceiuri de la naştere, cununie şi înmormântare. Se pune un accent deosebit pe aspectele etnografice şi pe tradiţiile populare (Casa ţăranului român din Bucovina de Ioan Ştefureac, Muzeu românesc pentru Bucovina de Teodor Bălan). Un sector de asemenea bine
reprezentat este acela al studiilor şi articolelor despre trecutul românesc al Bucovinei, domeniu în care se remarcă articolele lui Ion I. Nistor, T.V. Ştefanelli, V. Moisin, Sextil Puşcariu, George Tofan, Vasile Greciuc, Ion Grămadă. Aproape în fiecare număr este evocat câte un intelectual bucovinean, precum Radu S. Sbierea, Dimitrie Petrino, Vasile Bumbac, T. Robeanu, Eudoxiu Hurmuzaki, Tudor cavaler de Flondor, Iraclie Porumbescu, dar mai cu seamă Mihai Eminescu, considerat figura tutelară a Bucovinei. încă din primul număr, V. Morariu deschidea seria amintirilor sale despre poet, care vor continua cu acelea ale lui T. V. Ştefanelli. Numărul 7-8 din 1908 reproduce poezia La Bucovina de Eminescu, fiind de altfel integral dedicat amintirii poetului. Un număr omagial (10/1905) i-a fost închinat lui V. Alecsandri. Se publică şi bune traduceri din poezia lui Goethe, Lenau, Schiller, Biirger, Petofi şi din proza scriitorului sârb Lazăr K. Lazarevici. Material interesant cuprind şi „Rubrica şcolară", „Revista revistelor", „Noutăţi editoriale". Un nou suflu va primi J.l. după 1925, când debutează seria a doua şi când cercul de colaboratori se îmbogăţeşte cu nume noi de scriitori, printre care George Voevidca, Virgil Tempeanu, George Tutoveanu, D. Vitencu, Teofil Lianu, Mircea Streinul, George Murnu, Dragoş Proto-popescu, Vasile Bogrea, Vasile Gherasim, Traian Chelariu,
E.Ar. Zaharia, Gh. Antonovici, Iulian Vesper, Ghedeon Coca, George Drumur, Vasile Posteucă, T. Ulmanu, Ion Roşea,
751 Dicţionarul general al literaturii române
Jurca Rovina
Sandu Teleajen — în poezie, Tiberiu Crudu, Leca Morariu (cu un fragment de roman), B. Jordan — în proză, precum şi cu o bună echipă de istorici literari şi comentatori ai fenomenului românesc şi străin. între aceştia se remarcă Leca Morariu (cu un serial despre Eminescu), Vasile Gherasim cu eseuri filosofice (Sistemul energiilor conştiente, Filosofia dinamismului vital la V. Pârvan) şi literare (Modernismul în literatura română, Vlahuţă - poetul onestităţii, „Luceafărul" lui Eminescu), N. Tcaciuc-Albu cu articole bine informate despre Rilke, V. Morariu (Holderlin şi Eminescu, Goethe şi romantismul, Ironia şi romanticii germani); Traian Chelariu scrie despre Mallarme, N. Roşea despre Andre Gide, E. Kollos despre Proust, Z. Criţanu despre Vincenzo Monti ş.a.m.d. în general, se remarcă o mai bună priză la fenomenul literar european, dar şi amorsarea unor polemici cu „Gândirea" şi cu alte reviste pe tema tradiţionalismului. Prezenţa „iconarilor" se face remarcată prin colaborările lui Mircea Streinul şi Iulian Vesper, dar şi ale lui Traian Chelariu, care traduce din literatura germană. Bogate informaţii oferă periodicul despre romanitatea sud-dunăreană (Th. Capidan, Traian Cantemir). Alţi colaboratori: Constantin Loghin, Gr. Nandriş, I.U. Soricu, Eugen Pohonţu, Carol Drimer, I.E. Torouţiu, Eugen I. Păunei. M.Pp.
JUNIMEA MOLDOVEI, publicaţie literară apărută la Piatra Neamţ în martie şi aprilie 1927. Găzduieşte colaborările lui
F.	Aderca, Leon Feraru, Sergiu Dan, ale Sarinei Cassvan,
C.	Pajură. Lui Calistrat Hogaş i se publică poeziile inedite Topazul, Poveşti, Pe mal, iar G. Istrate discută problema proprietăţii literare şi a moralităţii împrumuturilor.	M.	Pp.
JUNIMEA MOLDOVEI DE NORD, revistă apărută la Botoşani din 5 ianuarie 1919 până în aprilie 1921, sub conducerea unui comitet. Redactor este, în 1921, C. Iordăchescu. De orientare tradiţionalistă, publicaţia urmăreşte unirea spirituală, după cea politică, „la care toţi românii erau datori să contribuie". Prin rubricile „Versuri şi proză", „Studii", „Recenzii", „Revista presei", „Poşta redacţiei", se realizează o bună imagine a vieţii culturale. Sectorul de poezie este reprezentat de Ion Sân-georgiu, D. Iov, Ion Ojog, Artur Enăşescu, G. Voevidca; proza — de Tiberiu Crudu, Vladimir Nicoară. Publicistică semnează Vintilă Mihăilescu, Artur Gorovei, Tiberiu Crudu. Se publică necrologurile lui AL Vlahuţă, C. Dobro-geanu-Gherea, Ioan Bogdan, A.D. Xenopol şi se consacră un număr întreg împlinirii a treizeci de ani de la moartea lui Eminescu, număr realizat cu colaborarea lui N. Iorga, Sextil Puşcariu, M. Dragomirescu, I. Simionescu, Tiberiu Crudu. La cronica literară colaborează C. Iordănescu, Artur Enăşescu, Tiberiu Crudu. Cu prilejul apariţiei volumului Pietre pentru templul meu de Lucian Blaga, Artur Enăşescu elogiază scrisul poetului ardelean (Lucian Blaga. Un nou poet). Revista se ocupă şi de Cazul Macedonski, pledând pentru recunoaşterea talentului său şi reproducând Noaptea de mai.	M.	Pp.
JUNIMEA ROMÂNĂ, societate a studenţilor români înfiinţată la Paris în anul 1851. Aflată în descendenţa Bibliotecii Române din Paris, sub al cărei patronaj se editase în 1850 revista „România viitoare" a lui N. Bălcescu, J.r. avea între membri pe Dimitrie G. Florescu, G. Creţeanu, A.I. Odobescu, D. Berindei, AL Sihleanu, P. Iatropol, G. Lecca. Societatea a editat, la rându-i, o revistă, „Junimea română". Prin întrunirile lor săptămânale, tinerii au ştiut să întreţină o atmosferă de solidaritate cu acţiunile revoluţionarilor de la 1848. Unii studenţi sunt admişi la reuniunile politice ale exilaţilor români, primesc misiuni (strâng fonduri în ţară, difuzează publicaţiile apărute dincolo de hotare etc.), organizează omagierea unor momente ale revoluţiei. Gândind viitoarea lor participare la regenerarea naţională, membrii J.r. acordă atenţie discuţiilor social-politice, dar şi subiectelor culturale. E de presupus că textele din revista „Junimea română" erau analizate mai întâi în acest cerc. Deşi a avut o viaţă scurtă (aproximativ un an), societatea a influenţat semnificativ formarea intelectuală a celor care o frecventau. După 1860 ei vor încerca să-i reînvie spiritul serios, efervescent, în ambianţa de la „Revista română" a lui Odobescu.	G. D.
JUNIMEA ROMÂNĂ, revistă apărută la Paris în mai-iunie 1851, editată de studenţii români membri ai societăţii Junimea română. Textele din cele două numere ale revistei sunt nesemnate, din redacţie deconspirându-se doar Dimitrie G. Florescu, fost comisar de propagandă la 1848, exilat la Paris. Se ştie că la J.r. au scris G. Creţeanu, A.I. Odobescu, D. Berindei şi G. Lecca, paternitatea colaborărilor fiind stabilită ulterior. Articolul-program, Scopul nostru, redactat probabil de G. Creţeanu, vorbea despre datoria tinerilor români, „soldaţi necunoscuţi, dar entuziasmaţi de amorul patriei", de a propaga ideea propăşirii naţionale. în intenţia lor era să trateze „arte, literatură, istorie, politică, morală", tocmai pentru a se întemeia „o literatură naţională, o industrie naţională, arte naţionale". Redactorii J.r. îşi exprimă credinţa în fraze exaltate, cu accente patetice. înrâuriţi de ideile revoluţiei române de la 1848, ei au în vedere „solidaritatea cu cei apăsaţi" (articolul Muncitorul român al lui Odobescu, poezia Cântecul ţăranilor de G. Creţeanu), „organizarea adevăratei democraţii" (orientare omniprezentă în revistă), lupta pentru „independenţa şi unirea tuturor românilor" (articolele Credinţa şi unirea de G. Lecca, Trecutul şi prezentul de D. Berindei). în J.r. este publicat şi discursul lui N. Bălcescu în amintirea adunării de la Blaj, discurs cunoscut sub titlul Mişcarea românilor din Ardeal la 1848. Interesul pentru artă, literatură, mult mai viu în întâlnirile societăţii Junimea română, transpare în revistă doar prin apariţia unor poezii aparţinând lui G. Creţeanu.	G. D.
JURCA ROVINA, Ion (pseudonim al lui Ioan Jurca; 1.X.1940, Rovina, j. Hunedoara), prozator. Este fiul Linei (n. Lupaş) şi al lui Petru Jurca. Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga" (1955-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1960-1965). Este profesor de limba română şi franceză în
Jurist
Dicţionarul general al literaturii române 752
judeţul Arad, apoi redactor la ziarul „Drapelul roşu" (Timişoara), la Editura Facla (1987-1990) şi la ziarul „Renaşterea bănăţeană". Debutează cu versuri în „Familia" (1966), prima lui carte fiind romanul Fericiţi când renaştem (1976).
în ciuda aparentei lor diversităţi, cărţile lui J.R. evidenţiază o trăsătură structurală comună şi esenţială: pendularea între munte şi câmpie, între adolescenţă şi maturitate, între narator şi personaj, între iluzie şi realitate, între nostalgie şi proiect etc. Această matrice explică şi o altă obsesie, şi anume ravagiile timpului (ale celui biologic, dar mai ales ale celui istoric) asupra unui individ întotdeauna prea slab spre a nu fi vulnerabil şi prea puternic pentru a ceda. Avându-şi izvorul aici, dramele existenţei iau mai puţin forma acţiunii, prefe-rându-se introspecţia necruţătoare, aşa cum se întâmplă în romanele Noua promisiune (1980), Scoica de aur (1984), Călătorie spre dragoste (1988). Latura psihologică a acestora, concretizată în numeroase reflecţii, comentarii şi glose, e ţinută în echilibru de un lirism abundent, câteodată excesiv. Scriitorul are ştiinţa arhitecturilor ingenioase şi se lasă cu plăcere ghidat de modernitate. Versurile adunate în volumul Tânguirea iconarilor (1995) îi valorifică adecvat predispoziţiile lirice.
SCRIERI: Fericiţi când renaştem, Timişoara, 1976; Noua promisiune, Timişoara, 1980; Scoica de aur, Timişoara, 1984; ed. (Cine rămâne treaz), Timişoara, 1994; Călătorie spre dragoste, Timişoara, 1988; Purgatoriu, Timişoara, 1995; Tânguirea iconarilor, Timişoara, 1995; Ospăţul solemn, Timişoara, 1998; Piscina, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Fericiţi când renaştem", F, 1977, 2; Ulici, Prima verba, II, 162-164; Marian Odangiu, „Noua promisiune", 0,1980,48; Eugen Dorcescu, „Noua promisiune", F, 1980, 12; Nicolae Georgescu, Experiment modem, LCF, 1985, 13; Brânduşa Armanca, Nivele simbolice, O, 1985, 18; Tudorel Urian, Fotografii mişcate, 0,1988,32; Ruja, Parte, 1,123; Berea, Dict scriit. bănăţeni, 78-79.
D.B.-D.
JURIST, Eduard (22.11.1928, Chişinău), prozator şi dramaturg. Este fiul Isabelei, profesoară de limbi străine, şi al lui Mozes Jurist, funcţionar. A urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti între anii 1946 şi 1950 (avându-i între profesori pe Mircea Florian, Athanase Joja, H. H. Stahl). încă student, este angajat în 1947 redactor la secţia de literatură pentru copii a Editurii de Stat. în această perioadă îşi începe activitatea scriitoricească şi de traducător. In 1948 se transferă la Radiodifuziunea Română, unde lucrează mai întâi ca redactor, apoi ca şef de secţie la emisiunile pentru copii şi tineret. A debutat în revista „Licurici" (1947) şi editorial, cu placheta Pentru voi, copii (1955). Are o bogată activitate, de-a lungul a peste cinci decenii, în calitate de scriitor (prozator umorist şi autor de literatură pentru cei mici, dramaturg, textier) şi de animator cultural, contribuind la promovarea literaturii de gen. O serie de „miniaturi teatrale" (realizate în colaborare cu Ion Mustaţă) şi piese într-un act au fost puse în scenă la diverse teatre din ţară. E autorul a numeroase texte destinate difuzării radiofonice (scenarii, scenete, poveşti ş.a.), fiind prezent, de asemenea, cu povestiri ştiinţifico-fantastice, în numeroase antologii apărute în ţară şi în străinătate.
Considerat a fi unul dintre cei mai buni autori specializaţi în literatura pentru copii, J. îmbină în chip fericit instructivul cu distractivul. Ca umorist, adresându-se adulţilor, a frecventat, pe de o parte, universul tematic propriu literaturii SF ori poliţiste (abordat însă prin parodiere inteligentă a genurilor respective) şi, pe de altă parte, filonul predilect al umoriştilor specializaţi: universul cotidianului prozaic, anodin, viaţa de birou, viaţa de familie, convieţuirea în imobile supraaglomerate ş.a.m.d., ambianţe propice pentru revelarea comicului. Spirit ludic, J. e un fantezist cu resurse. Prozele SF au întotdeauna un tâlc moral şi umanist, chiar dacă strecurat discret. La fel şi prozele umoristice „intimiste", în care autorul promovează o satiră — benignă, fără sarcasm, dar bine ţintită — la adresa turpitudinilor vieţii cotidiene în comunism, dar şi în posteomunism. Procedeele şi strategiile obţinerii comicului sunt cele obişnuite — anecdota, calamburul, jocul de cuvinte, supralicitarea clişeelor mentalităţii şi exprimării comune, a ticurilor de limbaj, a unor „automatisme conceptuale" (Titus Vâjeu), uneori aducerea la absurd, prin îngroşare iscusit gradată, a unor situaţii în sine banale —, toate mânuite fără vulgaritate, ci doar cu vervă. Uneori devine prea vizibilă tehnica, „meseria", textul proliferând mecanic, mereu condus ingenios, dar niciodată prea original: sunt consecinţele fireşti ale unei anumite profesionalizări a umorului. J. a publicat nu numai schiţe (dialogate) şi povestiri, ci şi texte de foarte mici dimensiuni: aforisme („gaforisme", uneori), calambururi, butade, glume, anecdote ultrascurte, pilule, „chestionare" ş.a., exploatând în chip inspirat comicul de limbaj, umorul absurd. Rezultate remarcabile, între altele, a obţinut în satirizarea modelor şi marotelor mediatice de ultimă oră, ca în Şi Dumnezeu a creat umorul (1997). Prin scrierile lui — „minore", desigur, prin definiţie, dar nu lipsite de o semnificaţie ce depăşeşte platforma scundă a umorului de consum curent, fără pretenţii —, scriitorul obţine aprofundarea ideilor prin ironie, aluzie, apel la fondul cultural, aruncând o lumină revelatoare asupra realităţii aparent banale. în privinţa aceasta e semnificativ volumul Umordinatorul (2001), o apariţie originală în peisajul scrisului contemporan.
SCRIERI: Pentru voi, copii, Bucureşti, 1955; Alarmă în subterană, Bucureşti, 1957; Isprava lui Pantelimon, Bucureşti, 1958; Băiatul cu valiza, Bucureşti, 1961; Oul lui Columb, Bucureşti, 1963; Ediţie specială (în colaborare cu Ion Mustaţă), Bucureşti, 1966; Mister la -179°C, Bucureşti, 1966; Sunaţi de două ori, Bucureşti, 1967; Duţu, Lucu şi vacanţa de primăvară, Bucureşti, 1975; Ochelarii de scris poveşti, Bucureşti, 1976; Captivi în spaţiul comic, Bucureşti, 1979; Umor la purtător, Bucureşti, 1980; Duţu, Lucu şi vacanţa de vară, Bucureşti, 1982; Umor expres, Bucureşti, 1984; Jocul continuă, Bucureşti, 1985; învăţaţi să râdeţi fără profesor, Bucureşti, 1986; Subiecte de conversaţie, Bucureşti, 1989; Duţu şi Lucu. Alte întâmplări vesele, Bucureşti, 1989; Şi Dumnezeu a creat umorul, Bucureşti, 1997; Ţapul fotograf Bucureşti, 2001; Umordinatorul, Bucureşti, 2001; (D)efectul comic, Bucureşti, 2002. Traduceri: V. Ian, Corabia feniciană, Bucureşti, 1948.
Repere bibliografice: M. Pârvulescu, Un spectacol de estradă şi o experienţă valoroasă, RMB, 1962, 5503; Titus Vâjeu, Elogiul inocenţei, SPM, 1975, 26; Constantin Stan, Umor şi discreţie, LCF, 1977, 36; Mircea Sântimbreanu, între Marconi şi Gutenberg, CNT, 1984, 50; Oprită, Anticipaţia, 218-221.	N.Br.
753 Dicţionarul general al literaturii române
Jurnalul literar
JURNAL PENTRU TOŢI, publicaţie literară apărută la Iaşi, bilunar, între 1 ianuarie 1868 şi 7 iunie 1869. Emanuel Arghiropol, unchi după mamă al lui N. Iorga, este proprietar şi redactor al revistei, în care îşi propune să facă „o descriere exactă a moravurilor, a sentimentelor, a întâmplărilor" românilor. Scriitorul, afirmă Arghiropol, trebuie „să îmbrăţişeze ce este naţional" şi să contribuie la culturalizarea poporului. Literatura din J. pentru t. corespunde acestui program redacţional, în sensul că se adresează unor cercuri largi de cititori. Em. Arghiropol dă romane, nuvele, drame şi poezii, iar I. Holban, M. Cerchez, G. Lazăr, Gh. Tăutu, Em. Cobălcescu, N. Roiu, I. Gheorghiu-Budu, Emil Simon, D. Gulea, Gh. Stati colaborează cu versuri şi proză. Adesea publică şi I.M. Codrescu, autor de articole istorice, articole despre „artele frumoase", traduceri de istorioare morale din limba franceză şi versuri. Em. Arghiropol traduce din Xavier de Maistre şi din V. A. Sologub (printr-un intermediar francez) şi redactează o cronică a spectacolelor teatrale.	R.Z.
JURNALUL DE DIMINEAŢĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, între 14 noiembrie 1944 şi 1945, fondator fiind Constantin Vişoianu, iar director, Tudor Teodorescu-Branişte. în articolul-program Ce vrem, se arată că ziarul „va lupta pentru aceleaşi cauze şi idealuri pentru care au luptat «Dimineaţa», «Adevărul», «Cuvântul liber» şi «Jurnalul»." De remarcat rubricile de interviuri, „Poste-restante" (Tudor Muşatescu), cronica teatrală (Vasile Timus), cronica plastică (Tache Soroceanu), „Cronica concertelor" (Virgil Gheorghiu). Ziarul susţine politica noii puteri „populare" instaurate în august 1944, deşi mai semnează încă Dan Petraşincu, M. Carp, generalul Mihail Negruzzi, Petre V. Haneş sau I. Valjan. Alţi colaboratori: Liviu P. Nasta, B. Brănişteanu, Emil Isac, Şerban Voinea, F. Brunea-Fox, Eugen Crăciun, Tudor Arghezi (o scrisoare de întâmpinare), Sorana Gurian, Gala Galaction (La învierea Domnului, Ziua liniştei), Mihail Sebastian (Galaction -o amintire). O menţiune se cuvine articolelor lui Mihail Sadoveanu, care acum îşi începe campania ziaristică în favoarea noii puteri: Reforma agrara, Salut congresiştilor ARLUS, Prolog în trecut, Către altă viaţă, Predică în săptămâna sfântă. Despre moartea lui Mihail Sebastian scrie Tudor Teodorescu-Branişte.	M.Pp.
JURNALUL LITERAR, publicaţie de literatură apărută la Iaşi, săptămânal, de la 1 ianuarie până la 31 decembrie 1939, şi la Bucureşti în 1947-1948, ca serie nouă. Director este G. Călinescu, secretar de redacţie, G. Ivascu. După ce condusese „Sinteza" şi „Capricorn", G. Călinescu întemeiază o nouă revistă, consacrată mai ales criticii şi informaţiei literare. în
«,	1181	M-SSi'AESrîfSsŞ
JURNALUL LITERAR
?8A(F S.lri A>J .i.VAl.4 f>K < RiTiC.i ŞI INFOBMAfiE llîiilî.Uli
articolul-program, Cuvânt pentru început, directorul afirmă: „Vom face doar o revistă de critică generală, nu un magazin de literatură îndoielnică [...]. Jurnalul nostru va da o icoană integrală a literaturii noastre", echipa redacţională fiind oricând gata „să îndrumeze şi să judece activitatea noastră literară". J.l. are doar patru pagini şi îşi distribuie cu parcimonie spaţiul: pe prima pagină — articole de doctrină, de îndrumare şi de poziţie literară; pagina a doua — „Documente — istorie literară"; pagina a treia — cronici, recenzii, reviste, iar ultima, „Carnet săptămânal", cuprinde probleme de ocultism, gastronomie, artă, indiscreţii şi anecdote. Tot aici G. Călinescu îşi publica „Cronica mizantropului", semnată Aristarc. Colaboratorii sunt în cea mai mare parte ieşeni; Al. O. Teodoreanu scrie despre „gastronomie, vinuri şi literatură", Al. A. Philippide despre scriitori străini, Iorgu Iordan despre „estetica limbii", G. Ivascu, Al. Piru, Mircea Mancaş, Eusebiu Camilar semnează cronici şi recenzii. Sectorul de poezie e deosebit de bine reprezentat, în fiecare număr publicându-se trei până la zece poezii de autori diferiţi. Printre ei, Dumitru Baciu, Radu Beligan, Eusebiu Camilar, Toader Chiritopol (G. Călinescu), Anton Costin, Eugen Coşeriu, N.Cristescu, Victor Eftimiu, George Fonea, Petru Homoceanul, Bogdan Istru, Ion Sofia Manolescu, G. Murnu, Al. Negură, Saşa Pană, Mircea Pave-lescu, C. Pârlea, Ioana Sârbu, Virgil Treboniu, T. Ulmeanu,
G.	Vaida. Debutanţilor li se deschide o rubrică specială, „Primii paşi", în cadrul căreia se pot întâlni semnăturile lui Gh. Manole, Petru Sfetca, Nestor Ignat, Tiberiu Tretinescu. în 1939 aici debutează Ştefan Aug. Doinaş. Proza e mai slab ilustrată, doar cu schiţe şi amintiri semnate de Rodica Anghel, Gh. Banea, Mihail Cruceanu, Ludovic Dauş, Petru Şerbănescu. Prevalează în schimb studiile de istorie literară, articole, cronici, recenzii, eseuri, anchete, profiluri, comentarii de estetică. Se inserează pagini din Aristotel şi Platon, se discută despre Andre Gide, despre Alain şi Paul Valery (G. Călinescu). Revista iniţiază o anchetă pe tema De ce nu se citeşte?, la care răspund cititori de diferite profesii, deschide o rubrică de texte pentru copii (Doi copii bănăţeni ne povestesc copilăria) sau oferă sfaturi (Instrucţiuni pentru cercetători) şi îndemnuri, cum ar fi acela de a prezenta biografia unor scriitori, înfiinţând chiar o rubrică specială, „Biografia", care include date noi despre Mateiu I. Caragiale (Viorel Alecu), Jack London (Eusebiu Camilar), Paul Verhaeren (Virgil Ierunca, sub pseudonimul Virgiliu Angelli), Bogdan Amaru (I. Felea), Rilke (C. Moraru-Balş), Daumier (Mircea Pavelescu), Rimbaud (Ion Stoica) ş.a. Rubrica „Documente — istorie literară" este dominată de G. Călinescu, aici fiind publicate mai multe capitole din viitoarea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, cum ar fi Titu Maiorescu şi contemporanii săi Burlă şi Petrino, Camil Petrescu romancier, D. Bolintineanu - romancier, D. Bolintineanu autor de „vieţi romanţate", Ion Al. Brătescu-Voineşti nuvelist, Al. Mace-donski - omul, Ion Pillat, Eminescu romanţat, V. Eftimiu dramaturg, G. Topîrceanu poet, N. Filimon romancier, Aron Cotruş, Tudor Arghezi poet, D. Anghel ş.a. Tot G. Călinescu, la „Cronica mizantropului", scrie despre Occidental, Oriental, Sentimentul cetăţii, Frigmania şi Bovenia, Definiţia scriitorului, întunecatul Ev
Jurnalul literar
Dicţionarul general al literaturii române 754
Mediu, Examenul, Furnicile, Propaganda, Gloria, Războiul şi literatura etc. La rubrica „Ocultism", sub semnătura Nostra-damus, el vorbeşte despre grafologie, chiromanţie, superstiţii ş.a. în articole precum Originea viselor, Zodia Cancerului, Despre farmece, Sacrificiile umane şi magia, Animalele şi superstiţiile, Puterea sugestiei, Despre ierburile magice, Numerele, Vrăjitorie şi descântec. Călinescu ţine şi rubricile „Prostologhion", „Repertoriul nostru literar" ş.a. Foarte activi sunt şi tinerii săi discipoli: G. Ivaşcu semnează cronici la un mare număr de cărţi (La curţile dorului de Lucian Blaga, Sonete de G. Tutoveanu, Cântecul destinului de G.M. Zamfirescu, Hore de T. Arghezi, Moartea nimănui de Petru Manoliu, Pasărea paradisului de Mircea Pavelescu ş.a.), în timp ce Al. Piru comentează Rădăcini de Hortensia Papadat-Bengescu, Argint de G. Lesnea, Suzana, roman de Maria S. Palade, Două chemări de Octav Dessila, Morminte de Mihail Sadoveanu, iar Adrian Marino scrie despre
H.	Sanielevici. La rubrica „Eseuri" îşi aduc contribuţia Viorel Alecu (Vasile Conta), Virgiliu Angelli, adică Virgil Ierunca (Luigi Pirandello), Edgar Papu (Teresa de Âvila), Al. Claudian (Impresii din Franţa), Saşa Pană (Gerard de Nerval), I. Bunescu (Romain Rolland), Alf Adania (Bazele filosofice ale ştiinţei), Mihail Chirnoagă (Jurnalul lui Stendhal), Mircea Mancaş (Mistică şi creaţie, Artă şi reverie) ş.a. Călinescu şi colaboratorii săi mai semnează şi „Misterele castelului de Tristenburg", rubrică de mare ecou. J.l. publică multă literatură străină, traducându-se din Alfieri, Boccaccio, Paul Claudel, Cyrano de Bergerac, Marsilio Ficino, Andre Gide, Kierkegaard, Jacques Maritain, Henri Massis, Restif de la Bretonne, Rabindranath Tagore, Paul Valery; de asemenea, sunt redactate un număr impresionant de „profiluri" şi este tradus în foileton romanul lui Jacques Cazotte, Diavolul îndrăgostit. Seria nouă, din anii 1947-1948 se deschide cu un Program, în care se afirmă adeziunea publicaţiei la noile realităţi sociopolitice. G. Călinescu publică studiul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, urmat de eseurile Marino şi Gongora, Cavalerul de Florian, Solomon Gessner, Bemardin de Saint-Pierre, Universul poeziei. Mai semnează Adrian Marino (Doamna de Stael despre literatură şi societate), Ovidiu Papadima (între Buffon şi Eliade), Dinu Pillat (Romanul balzacian în literatura română), Al. Piru (Paul Stapfer şi arta cu tendinţă) ş.a. J.l. duce în epocă o acţiune susţinută pentru stabilirea unei ierarhii mai exacte a valorilor literare, supunând literatura anterioară la o serie de „revizuiri" atente şi cernând cu parcimonie scriitorii contemporani. G. Călinescu a purtat, în prima serie, polemici cu „Universul literar" şi cu alte publicaţii.
M.Pp.
JURNALUL LITERAR, publicaţie apărută la Oneşti, anual, din iunie 1972 până în iunie 1979, cu ocazia „Zilelor culturii călinesciene", având subtitlul „Foaie a Societăţii culturale «G. Călinescu»". Colegiul redacţional e format din Constantin Th. Ciobanu, Gheorghe Izbăşescu, Ioan Micu, Candiano Priceputu, Mihai Paulic. Numărului inaugural Victor Eftimiu îi trimite poezia în oraşul tânăr, la cronica literară Gh. Izbăşescu comentează volumul Cetatea de inimă de Constantin Th.
Ciobanu, iar Marcel Bunescu semnează un fragment de roman (Urme rotunde). în 1974, spaţiul acordat poeziei e mai larg (C. Th. Ciobanu, Gh. Izbăşescu, Gh. Bulancea, Al. Dumitru, Mircea Ignat); cronica literară analizează volumul lui Mircea Iorgulescu Rondul de noapte, iar Gh. Izbăşescu scrie un eseu despre arhitectul Ioanide. în 1975, sub genericul „Călines-ciana", se încearcă o remodelare exegetică a operei patronului omagiat. în următoarele numere pot fi întâlnite semnăturile lui Nicolae Manolescu şi George Ivaşcu, care se ocupă de seriile anterioare, călinesciene, ale „Jurnalului literar", iar Iorgu Iordan semnează o evocare a lui G. Călinescu. La ultimul număr al acestei serii, cel din iunie 1979, colaborează I.D. Lăudat, Dorin Sperantia ş.a.	M.	Pp.
JURNALUL LITERAR, publicaţie care apare la Bucureşti, săptămânal, apoi lunar, de la 8 ianuarie 1990, cu subtitlul „Săptămânal de opinie şi atitudine intelectuală". Ca director fondator este menţionat G. Călinescu, director — Zoe Dumi-trescu-Buşulenga, redactor-şef — Nicolae Florescu. Revista se revendică de la „Jurnalul literar" călinescian şi se consideră cea de-a treia serie a lui, afirmând că literatura română „nu trebuie să încapă pe mâna unor indivizi care, în anii de tristă amintire ai obsedantului deceniu, ca şi în ai« epocii de aur», nu au făcut decât să o saboteze". J. I. propune, prin Adrian Marino, rezistenţa intelectuală prin cultură şi, ca atare, afirmă că se va ocupa în mod deosebit de scriitori-disidenţi, de scriitorii-pri-goniţi sau de cei care au luat calea exilului. încă din primul număr sunt prezentate cazul deţinutului politic Sergiu Al-George, situaţia poetei Leonida Lari, a lui Vasile Voiculescu şi Petre Ţuţea. Cei dintâi colaboratori sunt Adrian Marino, Nicolae Florescu, Al. Paleologu, Al. Săndulescu, Nicolae Mecu, Barbu Cioculescu, Cornelia Ştefănescu, I. Oprişan, Dan Simonescu, Cezar Baltag. Din colectivul redacţional au făcut parte şi Nicolae Stroescu-Stînişoară, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu, Cornel Regman, D. Stamatiadi, Mihaela Constan-tinescu-Podocea, Mircea Vasilescu, Ion Podocea ş.a. Multă vreme articolele de atitudine din cadrul rubricilor „Partidele şi libertatea", „Deziluzie sau speranţă", „Situaţia culturii române actuale", „Istoria literară ca instituţie literară", „Limbajul poeziei" au fost semnate de Adrian Marino, apoi de Gheorghe Grigurcu, care se războieşte fără menajamente cu „apolitismul". Profilul special al J.l. se conturează încă de la început, când prezenţa unor texte scrise de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Pavel Chihaia, Ovidiu Bârlea, Virgil Tănase, Al. Rosetti, Emil Botta, Mihail Sebastian, Dinu Pillat, Ovidiu Papadima, Nae Ionescu, Vintilă Horia, Oscar Lemnaru, C. Tonegaru, Harry Brauner, Mihai Sora, Mircea Vulcănescu, A. E. Baconsky, Ştefan Baciu, Virgil Ierunca, Vladimir Streinu, Augustin Buzura ş.a. determină o vie pulsaţie a ideilor, o nouă etapă a recuperărilor. Mai semnează Octavian Paler, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu, Eugen Todoran, Mircea Anghelescu, Mircea Muthu, Iordan Datcu, Ovidiu Constantinescu, Geo Bogza, Edgar Papu, Vasile Dem. Zamfirescu, Radu Tudoran, Viorica Nişcov, Monica Spiridon,
755 Dicţionarul general al literaturii române
Jurnalul pentru toţi
Alexandru George, Şerban Foarţă ş.a. Revista pune la îndemâna cititorilor mai multe jurnale ale unor scriitori şi oameni de cultură prigoniţi, cum ar fi cele ale lui Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Al. Ciorănescu, Grigore Gafencu, Mihail Sebastian, Leontin Jean Constantinescu, Grigore Popa. Sunt iniţiate „dialoguri esenţiale" cu Vasile Băncilă, Corneliu Coposu ş.a. sau cu personalităţi din străinătate, precum Gaston Bachelard, Jean-Pierre Richard, Edgar Reichmann, Martin Heidegger, Walter Biemel ş.a. Unele numere sunt dedicate în întregime unui scriitor sau unei probleme. Se publică şi multă corespondenţă inedită (Constantin Noica, Theodor Cazaban, Constantin Floru), se pledează pentru o mai dreaptă judecare şi evaluare a lui Stelian Popescu, D. C. Amzăr, Panait Istrati şi a mulor altora. O vreme revista adăposteşte „revizuirile" lui Gheorghe Grigurcu, îndreptate spre o mai exactă apreciere a activităţii lui Ov. S. Crohmăl-niceanu, Marin Sorescu, Augustin Buzura sau spre aducerea în actualitate a unor scriitori ca Brutus Coste, L. M. Arcade, Al. Vona, Aron Cotruş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mircea Streinul (şi mişcarea de la revista „Iconar"), Petru Dumitriu, Die Constantin, D. Ţepeneag ş.a., scoţându-se la lumină texte inedite de Pamfil Şeicaru (Vulpea roşie), Mircea Eliade, Grigore Popa (Jurnalul
metafizic), I. D. Sârbu ş.a. Mai colaborează I. Negoiţescu, Mircea Popa, Ioan Es. Pop, Constantin Novac, Ioana Drăgan, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Vieru, Al. Vlad, Ilie Constantin, Mircea Petean, Al. Ecovoiu, Mircea Handoca, H. Isărescu, Titu Popescu, Elisabeta Geblescu ş.a.	M. Pp.
JURNALUL PENTRU TOŢI, revistă literară apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 1 iunie şi 2 decembrie 1879. Destinat „a procura o distracţiune senină tuturor", J. pentru t. publică romane originale şi traduse, versuri, biografii ale unor personalităţi (I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, C. Negri,
D.	Petrino şi N. Nicoleanu). Biografiile sunt însoţite de texte literare reprezentative. D. Velisson, Matei Botez, C.C. Pleşoianu, Th. Dumbrăveanu, D. Bodescu, I. Popp, Gh. I. Dimitriu colaborează cu versuri şi proză. Panait Macri şi I.I. Roşea dau, de asemenea, versuri. în 21 şi 28 octombrie figurează în sumar două încercări lirice ale elevului N. Petraşcu. în fiecare număr foiletonul este ocupat de o traducere din literatura franceză. Scriitorii aleşi sunt Jules Verne (Ocolul pământului în optzeci de zile, Aventurile a trei ruşi şi trei englezi în Africa Centrală), Paul Feval, Al. Dumas-fiul.	R.Z.
Kiriţescu, Alexandru
Kogălniceanu, Mihail
759 Dicţionarul general al literaturii române
Kalende
KÂDÂR Imre (12.1.1894, Komârom, Ungaria - 13.XI.1972, Budapesta), traducător. După absolvirea liceului (1911), a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Budapesta, obţinând doctoratul în 1915. A luptat pe front şi a fost rănit în timpul primului război mondial. în 1918-1919 a aderat la mişcarea revoluţionară maghiară, după înfrângerea căreia emigrează în România. Se stabileşte la Cluj, unde colaborează la ziarul „Keleti Ujsăg" şi este redactor la mai multe publicaţii săptămânale efemere. între 1933 şi 1940 este director şi regizor al Teatrului Maghiar din Cluj. După al doilea război mondial se întoarce în Ungaria, funcţionând ca profesor de teologie reformată la Budapesta. Ca regizor şi director de teatru traduce, pentru îmbogăţirea repertoriului Teatrului Maghiar din Cluj, cinci piese din dramaturgia română clasică şi contemporană: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Meşterul Manole de Octavian Goga, Prometeu de Victor Eftimiu, Manechinul sentimental de Ion Minulescu şi Molima de Ion Marin Sadoveanu — toate transpuse în maghiară pentru prima oară. Traducerile vor fi publicate, în
1934,	în Român drâmairok kdnyvtâra ot kotetben. K. a mai alcătuit în 1932 un volum de traduceri din poezia populară română, sub titlul A havas balladâi [Baladele munţilor].
Traduceri: A havas balladâi [Baladele munţilor], Bucureşti, 1932; Român drâmairok kdnyvtâra ot kotetben [Biblioteca dramaturgilor români în cinci volume], Budapesta, 1934.
Repere bibliografice: „O scrisoare pierdută" de Caragiale în ungureşte, ALA, 1922, V, Emil Isac, „Baladele munţilor". Traducerea lui Kâdârîmre, G, 1932,5-6; Bolyai Zoltăn [Gaâl Gâbor], A havas balladâi, KOR, 1932,6; Szemler Ferenc, Jegyzetek a român nepkolteszetrol, „Lâthatâr", 1934, 8; Makkai Lâszlo, Fordîtâsok românbol. 1. Kâdâr Imre: Ot român szindarab magyarul, „Erdelyi Helikon", 1935,1; Rom. magy. ir. lex., II., 576-577.	O.K.
KAKASSY Endre (15.V.1903, Luduş - 18.X.1963, Cluj), gazetar, istoric literar şi traducător. A făcut studii secundare la Colegiul „Bethlen Gâbor" din Aiud şi studii de drept la Universitatea din Bucureşti (1923-1926). A fost corespondent, iar după aceea redactor al ziarului „Keleti Ujsâg" din Cluj (1926-1930), redactor-şef al săptămânalului „Bukaresti Magyar Kurir" (1931-1933), reporter, apoi redactor responsabil al cotidianului „Brassoi Lapok" (1934-1941), din 1942 devenind redactor-şef adjunct al săptămânalului timişorean „Deli Hlrlap". Sub acuzaţii false este condamnat la închisoare. Din a doua jumătate a anilor '40 se stabileşte la Cluj, unde lucrează ca redactor de editură şi colaborează la revistele „Korunk", „Igaz Szo", „Utunk", publicând un şir de studii consacrate unor clasici şi contemporani ai literaturii române: Tudor Arghezi, Geo Bogza, Cezar Bolliac, Barbu Delavrancea, Gala Galaction,
B.P. Hasdeu, D. Th. Neculuţă, Al. Sahia, Ioan Slavici ş.a. Popularizarea scriitorilor români se îmbină la K. cu realizarea de sinteze cuprinzătoare. Cartea consacrată lui Eminescu tânăr, Afiatal Eminescu (1959), este urmată de o amplă sinteză asupra vieţii şi operei poetului, Eminescu elete es kolteszete (1962; Premiul Uniunii Scriitorilor). Aceste lucrări, ca şi mica monografie postumă, Mihail Sadoveanu. Egy nagy elet es egy nagy eletmu tortenete (1964), sunt sinteze valoroase despre cel mai
mare poet şi despre marele prozator român. Ele conţin totodată referiri la punctele de contact dintre opera acestora şi literatura maghiară. K. a realizat şi câteva traduceri în limba maghiară din scrierile lui Al. Vlahuţă, Ion Călugăru şi V. Em. Galan.
SCRIERI: A fiatal Eminescu [Tânărul Eminescu], Bucureşti, 1959; Eminescu elete es kolteszete [Viaţa şi poezia lui Eminescu], Bucureşti, 1962; Mihail Sadoveanu. Egy nagy elet es egy nagy eletmu tortenete [Mihail Sadoveanu. O viaţă şi o operă însemnată], Bucureşti, 1964. Traduceri: V. Em. Galan, Szomszedok [Vecinii], Bucureşti, 1956; Ion Călugăru, Egy mihaszna gyermekkora [Copilăria unui netrebnic], postfaţa trad., Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Kacso Sândor); Al. Vlahuţă, Hideg tuzhely mellett [Opere alese], introd. trad., Târgu Mureş, 1959 (în colaborare cu Majtenyi Erik).
Repere bibliografice: Nagy Pâl, Kakassy Endre, „A fiatal Eminescu", IGZ, 1959,11; Perpessicius, Contribuţiuni maghiare în literatura română, LCF, 1960,3; Kiss Geza, „ Viaţa lui Eminescu", ST, 1962,10; Elena Stan, „Eminescu elete es kolteszete", NYRK, 1963,1; Al.I. Ştefănescu, Kakassy Endre, GL, 1963, 43; Petre Pascu, O monografie Sadoveanu în limba maghiară, VR, 1964, 12; Kacso Sândor, Egy monografia elozmenyeirol, UTK, 1964,24; Jancso Elemer, „Mihail Sadoveanu", IGZ, 1965,1; Dăvid Gyula, Sadoveanu-ku tatâsok ele, KOR, 1965,11.	O.K.
KALENDE, revistă de cultură apărută la Bucureşti, lunar, din 10 noiembrie 1928 până în martie 1929. Comitetul de redacţie este alcătuit din Tudor Şoimaru, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Publicaţie de elită, revista propune şi promovează intelectualismul ca formulă ideologică şi estetică: „Obiectul preocupărilor noastre îl formează o problematică a cunoaşterii autonomă de finalităţi
Ho. 1. Anul I.	tifâtt,
KALENDE
LITERALA ş T 11 N £ I F I € Â
Ts*d«r ŞOIM A K î , Uaciimk ft FROMU, Şertwn CIOCULESCU, l’umpttio CONS'lAVfIN'ESCU.
Bvcttrcţti, CaU;.* Victoriei, U*>M C >,tîînscnlal Caras - 39.
CUPRINSUL
JKAtENDE*4 .... Cavânl Hainie.
T. ARGHEZI .	-	.	'	.
Tudor ŞOIMARU	,	•	.	-	hm.
Vladimir STUEIMU	.	.	,	i'mikâ.
Şerbaa CIOCULESCU .	-	Jale* /?. t r! >. /»-*, wmî săi.
PompUhi CONSTANTINESCU < Ctomca Literata Ct>nskk>
r&mmm. V)
Revista Faptelor litera tex La Nai şi in Sîmnâiak.
Cărţi:
Streine.
Aacfcefâ asapra fetelcctuaUsmulMi.
Editura „KALENDE*
19 2 8
Pttţul W iei.
Kalende
Dicţionarul general al literaturii române 760
utilitare"; „zodia severă sub care apărem este intelectua-listă"(l/1928). Este menţionată „categoria intelectului", opusă transcendentului divin, care defineşte demersul întreprins aici: „«Kalende» speră într-o reacţiune lucidă, abstrasă rezolut insondabilului, iar noi credem că din această poziţie ni se revelă însuşi sensul demnităţii omeneşti." în acest context, fenomenul literar este definit ca „act de conştiinţă şi de cunoaştere", iar opera de artă este postulată ca „suprastructură cerebrală, sensibilizată". K. susţine „valorile spirituale şi estetice", în defavoarea celor „pragmatice, de oportun naţionalism, culturalism şi politicianism", de pe poziţii declarat antitradiţionaliste: „Atitudinea aceasta nu se caracterizează prin arbitrar; un întreg determinism istoric o impune. Şi mai ales ortodoxismul de emisiune postbelică ce tinde a obstrua europenizarea conştiinţei şi de a ne readuce cultura, printr-o mistică paseistă, la faza ei de posomorâtă copilărie — nelinişteşte şi incită la reacţiune." „Formula intelectualismului" este constant promovată de K. prin ancheta deschisă încă din numărul inaugural asupra unor fenomene precum existenţa unui tip de intelectual autohton, manifestarea unor „direcţii noi de intelectualitate pură", practicarea ortodoxiei, opusă tendinţei de integrare europeană, intelectualismul ca formulă călăuzitoare în estetică şi filosofie. Răspunsurile vin de la Tudor Arghezi, C. Rădulescu-Motru, Dan Rădulescu, N. Davidescu, Radu Dragnea, Mihai Ralea. Reacţiile şi ecourile suscitate de anchetă şi de articolele apărute sunt relevante pentru direcţiile de gândire din anii '30: polemica dintre Vladimir Streinu şi G. Călinescu referitoare la relaţia modernism — tradiţionalism, analizată pe trei paliere, şi anume modernism — tradiţionalism (faza literară), estetism — ortodoxism (faza estetică) şi intelectualism — misticism (faza ideologică); reacţiile lui Pompiliu Constantinescu (Creştinismul folcloric, Reflexii polemice) la articolul Sensul tradiţiei, publicat de Nichifor Crainic în „Gândirea" sau la manifestul „Crinului Alb", unele intervenţii din rubrica „Revista faptelor literare" ş.a. K. promovează studii de critică şi teorie literară de indiscutabilă valoare: Criza lirică de Tudor Vianu, Consideraţii asupra romanului românesc de Pompiliu Constantinescu (în serial), Scheme de suprafaţă de Paul Zarifopol etc. La cronica literară semnează Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, „Cronica ideilor" o susţine Şerban Cioculescu. Poezie dau Tudor Arghezi, Vladimir Streinu, Simion Stolnicu, proză scrie Tudor Şoimaru. Văd acum lumina tiparului şi câteva secvenţe inedite din tragedia loaniţiu. Craiul românilor de A.I. Odobescu. „Revista faptelor literare" şi „Cărţi" surprind şi întreţin dinamismul spaţiului publicistic al epocii. Fenomenul cultural românesc, şi nu de puţine ori cel european, înregistrat în formula unei „estetici a lucidităţii" (Vladimir Streinu), se reflectă permanent în paginile revistei.	I. T.
KALENDE, revistă de critică, literatură şi istorie literară apărută la Bucureşti, lunar, din martie 1943 până în august 1944, sub direcţia lui Vladimir Streinu. K. se revendică de la revista cu acelaşi titlu, editată în 1928-1929, care „acum
cincisprezece ani avea aceeaşi atitudine", dar cu distanţarea impusă de timp: „Ceea ce nu vom mai relua din vechea «Kalende» va fi însă tinereţea redactorilor ei care puteau atunci îndrăzni orice, socotind azi că o tinereţe neostentativă e mai bogată în consecinţe" (3/1943). Numerotarea se face în continuarea primei serii. Aşezată sub semnul maturităţii de atitudine, K. ilustrează în gamă largă fenomenul literar din epocă, pe care, ajunşi la o deplină manifestare, redactorii şi-l asumă în mod declarat: colaboratorii „sunt, dacă se poate spune aşa, kalendişti în sensul că se manifestă cu toată libertatea, în cea mai puternică libertate de a fi ei înşişi, neconstrânşi de rigorile nici unei formule sau preferinţe a revistei" (10-11/1943). Periodicul reuneşte în paginile lui scriitori consacraţi alături de nume pe cale de a se afirma. Poezie publică Lucian Blaga, Anişoara Odeanu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Barbu Cioculescu, Eugen Jebeleanu, Radu Pătrăşcanu, Geo Dumi-trescu, Ben Corlaciu ş.a. Proză semnează Hortensia Papadat-Bengescu — Străina, Provinciala, Dan Petraşincu — Gratificaţii (fragment din romanul Oameni sub vremuri), Mihail Sadoveanu — Ultimii ani ai secolului XIX în Moldova (fragment din Anii de ucenicie), Ticu Archip — fragment din romanul Soarele negru, Radu Tudoran — fragmente din volumul de
KALENDE
RE V ISTĂ DE CRITICĂ, LITERATURĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ
Director: VLADIMIR STREINU
COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:
ION BIBERI ION CARAION ŞERBAN CIOCULESCU GEORGE DAN ŞTEFAN AUG. DOINAŞ EUGEN JEBELEANU E. LOVINESCU ADRIAN MARINO V. POPOVICI MARIN SARBULESCU VLADIMIR STREINU CONSTANT TONEGARU
Fapte şi Comentarii: Ultima scrisoare a lui E. Lo-
vinescu către dl. I. Petrovici, ministrul Culturii Naţionale. • Paul Moraud, escală bucureşteană (Dimitii lainandi}. • Eminescu văzut de Tudrti Arghezi (ApoHonins). • Sadoveanu în limba fran ceză. O noapte furtunoasă (loti Biberi). • Aî dai tea roman ai d-nei Ioana Postelnicii (Ion Caraivri) • O carte suprarealistă: „Femeia de aer” de Con stantin Nisipeanu (Constant Tonegaru}. • Biblio grafie.
ANUL. II Nr. 8-0
BUCUREŞTI AUQUST-8EPTEMSRIE tS»«»
Redaotla 91 Administraţia Bulevardul Faoha, 90
iimmimiiiiimiimmmiiiitimiiiiiummii
761 Dicţionarul general al literaturii române
Kalustian
nuvele Ospăţ cu oameni buni, aici fiind inserate şi câteva postume ale lui E. Lovinescu. Alţi prozatori: Boris Deşliu, Ioana Tăutu (Monica Lovinescu, aflată la începuturile ei literare). Critica şi istoria literară promovată la K. e ilustrată de microstudii monografice aparţinând lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu (câteva capitole din Istoria literaturii române moderne), de studii despre autori străini (Ion Biberi — Lautreamont, Basil Munteanu — Comeille şi altruismul clasic), studii de filosofia culturii (I. Zamfirescu — Omul de azi şi filosofia vremii, Grigore Tăuşan — Un studiu fundamental asupra lui Kant, Contribuţii româneşti la cultura filosofică) şi de cercetări istorico-literare (Perpessicius — De la Napoleon la „Oda în metru antic', Octav Şuluţiu — Literatură sau literaturi, Adrian Marino — Vechi traduceri româneşti, nesemnalate încă, din Lord Byron, Ahasver în literatura română). Se publică şi memorialistică:
E.	Lovinescu — Memorial universitar, Ion Petrovici — Amintiri etc. Rubrica permanentă „Fapte şi comentarii" reflectă polemicile şi dialogurile cordiale cu revista „Saeculum", condusă de Lucian Blaga, cu „Revista Fundaţiilor Regale", condusă de D. Caracostea, ulterior de Camil Petrescu. Aici sunt găzduite cuvântul rostit de Tudor Arghezi la avanpremiera piesei Mioara de Camil Petrescu, câteva scrisori inedite ale lui I.L. Caragiale adresate lui Al. Vlahuţă, semnalarea scrisorii adresate lui E. Lovinescu de către membrii Cercului Literar de la Sibiu, ultima scrisoare a lui E. Lovinescu, trimisă lui Ion Petrovici. Critică de întâmpinare fac Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Ion Biberi, I. Şiadbei, Ion Şiugariu, Ion Caraion ş.a. /. T.
KALUSTIAN, L.[eon] (17.X.1908, Focşani - 24.1.1990, Focşani), gazetar, eseist şi memorialist. Este fiul Iuliei (n. Gherghel) şi al lui Sarchis Kalustian. Face liceul la Focşani şi la Bucureşti. Atras încă din adolescenţă de activitatea gazetărească (a debutat în 1926 în „Cuvântul"), publică sub semnătură, dar şi sub pseudonime ca Democrit, Elka, Lucullus, Al. Teodoru, Vladimir, Kalvincar (acesta din urmă folosit împreună cu I. Vinea şi N. Carandino la „Facla"), la „Mişcarea", „Adevărul", „Cuvântul" „Curentul", „Dimineaţa", „Zorile", „Lumea românească", „Azi", „România" ş.a. La 8 mai 1951 este arestat şi „reţinut administrativ", fără a fi judecat şi condamnat, timp de patru ani, la Jilava, Ghencea şi Văcăreşti. La 30 decembrie 1960 e arestat din nou, iar în luna septembrie a anului următor este judecat şi condamnat la opt ani de închisoare, pentru că ar fi deţinut şi vândut cărţi socotite dăunătoare statului socialist. Din pedeapsă execută patru ani la penitenciarul din Gherla. Este eliberat în 1964, în urma unui decret de graţiere colectivă. A fost reabilitat juridic postum în anul 1995. Devine membru al Uniunii Scriitorilor în ultimele sale zile de viaţă.
Intr-un credo — De ce scriu, apărut în „Facla" (1935) — K. afirma că a fost „mânat în luptă" de necesitatea de a denunţa inechităţile sociale, ura de rasă, „deşucherile politicii instinctive", „nedreptăţile de tot felul", „calomnia ticăloasă", „legalitatea concediată", „moraliştii fără morală", „tâlharii servind lecţii de onestitate", „prostituaţii care blamează
prostituţia", „vidul din mirajul superstiţiilor" şi alte multe tare morale. Ateu, şi-a făcut din scris „o mistică şi unică religie". Figură marcantă a presei româneşti interbelice, K. se afla „în termeni excelenţi" (N. Carandino) cu oameni politici ca Al. Vaida-Voevod, C. Argetoianu, Armând Călinescu, Virgil Madgearu. Era apreciat atât pentru talentul de ziarist, cât şi pentru farmecul personal, pentru distincţia sa, Victor Eftimiu evocându-1 astfel: „Uită-te la el! Observi ce pas elastic şi legănat? Parcă ar purta o tavă cu şerbet pe coridoarele seraiului." Alături de publicistica politică, din care o selecţie de „pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică" a apărut în volumul Conspiraţii sub cer deschis (1976), omul de cultură, bibliofilul şi bibliograful K. şi-a făcut o pasiune din strângerea şi editarea unui număr însemnat de scrisori şi documente. Cu modestie, îşi recunoaşte doar rolul de „cucernic copist care s-a străduit să rânduiască textele, să le tălmăcească pe cât i-a stat în puteri şi să le caligrafieze". Le-a strâns în Facsimile (1975), debutul său editorial, şi în cele patru volume de Simple note (1980-1985), acestea din urmă cuprinzând textele autorului din revista „Flacăra", pe când era condusă de Adrian Păunescu. Mulţimea documentelor este impresionantă, ca şi numărul celor prezenţi cu scrisori şi acte, printre care Veronica Micle, G. Ibrăileanu, N. Iorga, C. Dobrogeanu-Gherea, Spiru Haret, I. Bianu, V. Bogrea, G. Oprescu, G. Vâlsan, G.T. Kirileanu, Emil Gârleanu, G. Topîrceanu, I. Lupaş, Sextil Puşcariu,
Kania
Dicţionarul general al literaturii române 762
A. Philippide, N. Bănescu, T. Maiorescu, C.A. Rosetti, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, M. Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Octav Băncilă, N. Titulescu, C. Rădulescu-Motru, Petre Andrei, Cezar Petrescu, Gala Galaction, Păstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu, AL Macedonski, Duiliu Zamfirescu, C. Stere, I. Agârbiceanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Al. Marcu, I. Slavici, I.G. Duca, I. Pillat, Perpessicius, Mircea Eliade, C. Beldie, F. Aderca, Gib I. Mihăescu, G.M. Zamfirescu, Margareta Sterian şi mulţi alţii. Pasiunea pentru document a lui K. o aminteşte pe aceea a lui I.E. Torouţiu şi a lui Gh. Cardaş. Cărţile lui pot fi consultate cu profit de istoricul literar ca şi de istoricul culturii.
SCRIERI: Facsimile, Bucureşti, 1975; ed. pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2000; Conspiraţii sub cer deschis. Pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1976; Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985; Simple note din „Simple note", Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Ardeleanu, Menţiuni, 191-199; Felea, Prezenţa, 192-196; Râpeanu, Memoria, 108-115; Adam, Planetariu, 201-205; Pan Izverna, In memoriam, RL, 1990,5; Nicolae Arsene, L. Kalustian, ALA, 1991,33; N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre, Bucureşti, 1992, passim; Paul Lăzărescu, A avut conştiinţa profesiei de gazetar, „Ararat", 1993,40; Vlaicu Bârna, Leon Kalustian sau Vibraţia unei pasiuni de o viaţă, „Ararat", 1993, 40; Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar, Bucureşti, 1997,134-137; Dicţ. scriit. rom., II, 696-697; Popa, Ist. Ut., II, 1099. '	I.D.
KANIA, Ireneusz Ştefan (19.IX.1940, Wieluh, Polonia), traducător polonez. Termină şcoala medie la Wielun (1959) şi Facultatea de Filologie la Universitatea din Cracovia (1964). Debutează publicistic în 1970 şi editorial, ca traducător, în 1977. între 1964 şi 1968 lucrează în Cracovia ca redactor la Editura Ştiinţifică de Stat, apoi la Editura Literară, unde promovează până la funcţia de redactor-şef adjunct al secţiei de traduceri. Membru al Uniunii Scriitorilor Polonezi (1980) şi al Asociaţiei Traducătorilor Polonezi (din 1983), este vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Polonezi din Cracovia. A colaborat la revistele „Znak", „Przekroj", „Odra", „Kwartalnik Filozoficzny", „Przeglşd Orientalistyczny", „Folia Orientalia" şi „The Tibet Journal". A primit mai multe distincţii: Premiul Asociaţiei Traducătorilor Polonezi (1991), Premiul revistei „Literatura na swiecie" (1992), Premiul Fundaţiei Culturii Polone (1994). A tradus din limbile portugheză, engleză, suedeză, sanscrită, franceză, tibetană, germană. Din literatura română a transpus în polonă, cu destulă acurateţe, Vânătoarea regală de D. R. Popescu, Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade, Pe culmile disperării de Emil Cioran şi Piteşti de Virgil Ierunca, în 1989 alcătuind, în colaborare, şi o antologie a poeziei româneşti.
Traduceri: D. R. Popescu, Lowy krâlewskie [Vânătoarea regală], Varşovia, 1979; Mircea Eliade, Tajemnica doktora Honigbergera [Secretul doctorului Honigberger], Varşovia, 1983; Marian Barycz [Virgil Ierunca], Piteşti, Varşovia, 1985; Emil Cioran, Na szezytach rozpaczy [Pe culmile disperării], Cracovia, 1992; Antologia poezji rumunskiej [Antologia poeziei româneşti], Varşovia, 1989 (în colaborare).	St.	V.
KÂNTOR Erzsebet (10.11.1938, Cluj), traducătoare. După absolvirea Liceului Pedagogic din oraşul natal (1955), îşi continuă tot aici studiile la Facultatea de Filologie, luându-şi licenţa în 1965. Este profesoară de limba şi literatura română la câteva şcoli generale, apoi, din 1967, într-un liceu clujean. Colaborează cu traduceri din literatura română la revistele „Igaz Szo", „Korunk", „Tiszatâj" (Szeged) „Hld" (Novi Sad), „Nagyvilăg" (Budapesta), „Irodalmi Szemle" (Bratislava) ş.a. Transpune cu predilecţie proză contemporană, publicând un număr impunător de volume. Debutează editorial în 1968, cu transpunerea unui volum de schiţe şi nuvele de Vasile Rebreanu (Talita Kumi). Apoi realizează varianta maghiară a romanului Lunga călătorie a prizonierului de Sorin Titel (1975), tălmăceşte trei romane de Anton Holban (Romanul lui Mirel, O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana), adunate în volumul Ertelmetlen halal (1978), un roman de Radu Flora (Capcana, 1980), Vestibul de Alexandru Ivasiuc (1983), jurnalul parizian Timpul trăirii, timpul mărturisirii al lui Eugen Simion (1983), o culegere de nuvele din volumele în văpaia lunii şi Pierdut în Balcania de Fănuş Neagu (1984), romanul Mierea de Eugen Uricaru (1988) şi drama Răceala de Marin Sorescu (1980). Publicându-şi versiunile în ţară şi peste hotare, K. are o contribuţie de neignorat la punerea în circulaţie şi la cunoaşterea prozei române contemporane.
Traduceri: Vasile Rebreanu, Talita Kumi, Bucureşti, 1968; Sorin Titel, Afogoly hosszu utazâsa [Lunga călătorie a prizonierului], Bucureşti, 1975; A tuleles ironiâja. Mai român kisregenyek [Ironia supravieţuirii. Romane româneşti de azi], Budapesta, 1976; Anton Holban, Ertelmetlen halal [O moarte care nu dovedeşte nimic], Bucureşti, 1978; Radu Flora, Csapda [Capcana], Novi Sad, 1980; Marin Sorescu, Hidegleles [Răceala], Budapesta, 1980; Alexandru Ivasiuc, Eloszoba [Vestibul], Bucureşti, 1983; Eugen Simion, Elmenyek kora, vallomâsok kora. Pârizsi naplo [Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian], Cluj-Napoca, 1983; Fănuş Neagu, Balkâniâba veszett [Pierdut în Balcania], Bucureşti, 1984; Eugen Uricaru, A mez [Mierea], Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Beke Gyorgy, Jâtek az eletert, UTK, 1975, 31; Rom. magy. ir. lex., 11,611.	O. K.
KÂNYÂDI Sândor (10.V.1929, Porumbenii Mari, j. Harghita), traducător. Face studii secundare la Odorheiu Secuiesc (1941-1950) şi studii de filologie la Universitatea „Bolyai" din Cluj (1950-1954), oraş în care lucrează apoi ca redactor la revistele „Irodalmi Almanach", „Utunk", „Dolgozo No", „Napsugâr", colaborând şi la „Igaz Szo", „Korunk" ş.a. Reprezentant de frunte al poeziei scrise în limba maghiară din România şi al literaturii pentru copii, este în acelaşi timp traducător consacrat al lirismului românesc contemporan. Transpune astfel în maghiară şi publică mai multe volume din poezia lui Nicolae Labiş şi Ioan Alexandru. Din poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi K. realizează în anul 1970 o serie de traduceri în broşuri cu câte o poveste în versuri, apoi volumul A vilâg szâja, apărut la Bucureşti în 1983 şi la Budapesta în 1985. Pe lângă poezie română contemporană, K. tălmăceşte în maghiară din folclorul minorităţilor etnice din România. Din
763 Dicţionarul general al literaturii române
creaţia originală a lui K. s-au editat în româneşte volumele Cai verticali (1969), în traducerea lui Haralambie Grămescu, şi Monolog interior cu uşa deschisă (1982), în tălmăcirea lui Paul Drumaru, cu prefeţe de A.E. Baconsky, respectiv Ioan Alexandru.
Traduceri: Nicolae Labiş, Az oz halâla [Moartea căprioarei], Bucureşti, 1964, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1970; A. E. Baconsky, Nema pillanat [Reculegere], Bucureşti, 1965, Onarckep az idoben [Autoportret în timp], Budapesta 1979; Ioan Alexandru, Szeplotelen szerelem [Prea iubire], Budapesta, 1982; ed. Bucureşti, 1987; Tudor Arghezi, A vilâg szâja [Gura lumii], Bucureşti, 1983; ed. Budapesta, 1985.
Repere bibliografice: Beke, Fără interpret, 507-517; Lâszloffy Aladâr, Hajnali level Kânyâdi Sândorrol, UTK, 1979,19; Balotă, Scriitori maghiari, 362-369; Ioan Alexandru, Bot esjurulya, HT, 1983,33.	O. K.
KARLINGER, Felix (17.111.1920, Miinchen - 27.VI.2000, Salzburg), romanist şi comparatist german. Este fiul Katharinei (n. Hasselgruber) şi al lui Hans Karlinger, profesor universitar de istoria artelor la Miinchen. A urmat Conservatorul de Muzică şi Filologia la Universitatea din Miinchen, avându-i mentori pe Rudolf von Ficker, Rudolf Kriss, Gerhard Rohlfs, Hans Rheinfelder, Friedrich von der Leyens. îşi susţine doctoratul în 1948, cu teza Beitrăge zu einer Volkskunde der Pyrenăen im Spiegel des Volksliedes. Conţinutul a două dintre primele sale lucrări, Calderons Auto „Das Geheimnis der hl. Messe" (1946) şi Der Einfluss der Mystik aufdie Musik des Mittelalters (1947), este definitoriu pentru viitoarele direcţii de cercetare: cultura religioasă exprimată prin cuvânt sau prin muzică la nivel aulic, dar mai ales la nivel popular. Activează ca profesor pentru acustică şi muzicologie, folclor şi filologie romanică. Din 1966 este profesor universitar la Miinchen şi din 1967 la Salzburg. Coordonează o colecţie renumită, „Mărchen der Weltliteratur". Organizează, la Salzburg, Asociaţia Internaţională de Cercetare a Cărţii Populare care, în afară de realizarea unor colocvii, din 1974 publică periodicul „Berichte", unde apar şi studii ale specialiştilor români. Cu peste două sute de studii sau articole şi încă şi mai multe recenzii colaborează la „Osterreichische Zeitschrift fur Volkskunde", „Berichte", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Buna Vestire", „Zeitschrift fur romanische Philologie", „Schweizer Archiv fur Volkskunde", „Quaderni del Saper Scientifico" ş.a. îşi îndreaptă atenţia mai ales spre cultura populară romanică, fiind interesat îndeosebi de felul cum oamenii simpli îşi reprezintă contactul dintre uman şi divinitate. Cunoscător erudit al teologiei aulice, K. are o receptivitate acută faţă de cei lăsaţi de obicei în umbră: românii pierduţi pe întinsurile stepelor asiatice, sicilienii, provensalii sau sud-americanii vorbitori de limbi romanice, locuitorii din Sardinia, Catalania sau din ţinuturile reto-romane, aromânii din Pind şi Epir, din nou românii porniţi în pribegie din Bucovina şi Basarabia. Selectând din culegeri anterioare, folosind culegeri inedite sau pornind el însuşi împreună cu o echipă de colaboratori „în căutare de basme prin Balcani", K., de multe ori singur, uneori împreună cu alţii, a tradus în germană şi a reuşit să publice
Karlinger
douăzeci şi cinci de volume de poveşti, trei volume de legende şi încă trei cu alte naraţiuni populare. Dintre cercetările teoretice asupra poveştilor populare, lucrarea Grundziige einer Geschichte des Mărchens im deutschen Sprachraum (1983) este interesantă pentru specialiştii români prin temele abordate. Una dintre problemele la care s-a oprit autorul este aceea a raportului dintre Legenden şi Sagen. într-o mai recentă culegere din studiile sale (Rumănische Legenden aus der mundlichen Tradition. Fragmentarische Skizzen und exemplarische Texte, 1990), editorii Dieter Messner şi Johann Pogl au aşezat faţă în faţă cele două domenii de manifestare a credinţelor: cel scris (legat mai ales de cercurile ecleziastice) şi cel oral (legat mai ales de cultura populară). în timp ce limba germană are denumiri diferite pentru naraţiunile legendare specifice fiecăruia dintre mediile amintite (Legenden faţă de Sagen), limba română le numeşte pe toate, nediferenţiat, legende, oglindind o realitate specifică: întrepătrunderea curentă a nivelului scris cu cel oral. Grăitoare pentru aceste întrepătrunderi sunt chiar textele comentate, reunite şi grupate în capitole despre Facerea lumii, Legende la Vechiul Testament, Legende la Noul Testament, Sfinţi canonici şi apocrifi, între legendă şi basme. „Deosebit de dificil este să stabileşti pentru România hotarul dintre povestea orală religioasă (germ. religiose Sage) şi naraţiunea scrisă (germ. Legende)", se remarcă în postfaţa la Rumănische Sagen und Sagen aus Rumănien (1982), volum alcătuit împreună cu Emanuel Turczynski. în Rumănische Mărchen ausserhalb Rumăniens (1982), editat împreună cu Ovidiu Bârlea în seria „Veroffentlichungen der europăischen Mărchengesellschaft", sunt adunate poveşti din Istria, Epir, Banatul sârbesc, Macedonia, Basarabia, Caucaz. Textele (mai mult de jumătate sunt tipărite aici pentru prima dată) îl surprind chiar şi pe cititorul român prin frumuseţea lor stranie, familiară şi totuşi exotică. Povestea despre Sfânta Paraschiva (culeasă de la un basarabean) este asemănătoare nu o dată cu Harap Alb sau cu Făt-Frumos din lacrimă, rămânând însă mereu distinctă de acestea, mai ales prin referirea permanentă a eroului la credinţă ca la sprijinul cel mai de seamă. K. participase de altfel la un alt volum apărut anterior, în seria publicată de „Europăische Mărchengesellschaft": Gott im Mărchen. Pentru specialiştii români, o valoare deosebită are volumul teoretic Legendenforschung. Aufgaben und Ergebnisse (1986). K. formulează aici problemele de bază ale acestui câmp de cercetare, după ce schiţează un scurt istoric al legendelor şi un istoric al studiilor anterioare, oferind totodată un repertoriu cu numele specialiştilor şi cu rezultatul preocupărilor lor. Tot cercetarea legăturii dintre legende (în sensul apusean al cuvântului) şi povestirile populare constituie obiectul volumului Der Graal im Spiegel romanischer Volkserzăhlungen (1996), unde sunt citate şi exemple româneşti (de la aromânii din Macedonia sau de la românii din Cuban). încă din volumul Einfiihrung in die romanische Volksliteratur (1969), apărea ca evidentă importanţa cărţilor populare în acest spaţiu. Pentru patru din ele (Varlaam şi loasaf Magelona, Genoveva, Bertoldo), se face o prezentare generală şi se dau traduceri din versiunile apărute în diferite limbi neoromanice în cartea Romanische Volksbucher.
Karnabatt
Dicţionarul general al literaturii române 764
Querschnitte zur Stoffgeschichte und zur Funktion ausgewăhlter Texte (1978). O importanţă aparte are inserarea culturii române în cercetarea unor fenomene europene similare, aceasta fiind discutată fără declaraţii inutile (orgolioase în subtext) despre „specificul naţional". Cărţile populare, mai ales Varlaam şi loasaf şi Genoveva, au numeroase legături cu legendele şi parabolele medievale, după cum argumentează K. şi în Menschen im Mărchen. Studien zur Volkserzăhlung (1994). Materialul narativ al Genovevei este înrudit cu povestirile din ciclul Minunilor Fecioarei Maria, una dintre acestea fiind Maica Domnului cea cu trei mâini, fără de a cărei cunoaştere unele icoane din ţara noastră rămân de neînţeles. Mai trebuie amintită şi cercetarea textelor şi credinţelor relative la Apocalipsul Maicii Domnului (Der Gang Mariae zu den Qualen, 1976) sau la Povestea Maicii Domnului (1978). în anii '70-80 activitatea lui K. şi a colaboratorilor săi de la Catedra de romanistică făcuse din Salzburg nu doar un centru important de cercetare a culturii populare româneşti, ci şi un puternic centru de încurajare intelectuală pentru specialiştii români.
SCRIERI: Einfiihrung in die romanische Volksliteratur, Miinchen, 1969; Der Gang Mariae zu den Qualen. Ein rumănisches Volksbuch des 16. Jahrhunderts, Salzburg, 1976; Povestea Maicii Domnului, Salzburg, 1978; Romanische Volksbucher. Querschnitte zur Stoffgeschichte und zur Funktion ausgewăhlter Texte (în colaborare cu Irmgard Lackner şi Angela Bumer), Darmstadt, 1978; Fragmente zur rumănischen religiosen Lyrik zwischen den beiden Weltkriegen, Salzburg, 1980; Rumănische Sagen und Sagen aus Rumănien (în colaborare cu Emanuel Turczynski), Berlin, 1982; Legendenforschung. Aufgaben und Ergebnisse, Darmstadt, 1986; Zauberschlaf und Entriickung. Zur Problematik des Motivs der Jenseitszeit in der Volkserzăhlung, Viena, 1986; Auf Mărchensuche im Balkan, Koln, 1987; Heilige Ereignisse - heilige Zeiten. Weihnachts-Erzăhlungen aus der mundlichen Uberlieferung, Viena, 1988; Wundersame Geschichten von Engeln, 1989; Rumănische Legenden aus der mundlichen Tradition. Fragmentarische Skizzen und exemplarische Texte, îngr. Dieter Messner şi Johann Pogl, Salzburg, 1990; Geheimnisse des Wassers. Mărchen und Geschichte, 1991; Menschen in Mărchen. Studien zur Volkserzăhlung, Viena, 1994; Der Graal im Spiegel romanischer Volkserzăhlungen, Viena, 1996. Antologii: Rumănische Mărchen ausserhalb Rumăniens (în colaborare cu Ovidiu Bârlea), Kassel, 1982; Grundziige einer Geschicte des Mărchens im deutschen Sprachrum, Darmstadt, 1983.
Repere bibliografice: Europăische Volksliteratur, îngr. Dieter Messner şi Angela Bimer, Viena, 1980.	C.	V.
KARNABATT, Dimitrie (26.X.1877, Giurgiu - 1949, Bucureşti), poet, memorialist şi publicist. De obârşie bulgărească, tatăl lui K. se numea Paraschiv; mama, Ioana, purtase numele Cernat înainte de căsătorie. Fiul urmează şcoala mai întâi în oraşul natal, după care este înscris, pentru a face ultima clasă la Gimnaziul „Ion Maiorescu" din Bucureşti. De aici trece la liceul particular „Sf. Gheorghe", renumit pentru severitatea lui, unde director era Anghel Demetriescu; printre profesori — A. I. Odobescu. S-a decis pentru Facultatea de Drept, dar din motive neclare — poate furat de deliciile boemei — rămâne cu studiile juridice neterminate. între timp se afirmase ca om de condei, în 1911 fiind cooptat în Societatea Scriitorilor Români.
Mobilizat într-un batalion de jandarmi pedeştri, va compărea în faţa Curţii Marţiale (1913-1914) pentru insulte aduse ofiţe-rimii, alegându-se cu o condamnare. Peste numai cinci ani, în 1919, va suporta un alt proces, politic de astă dată, cu o sentinţă dură (zece ani recluziune), fiind învinuit că făcuse, în „Gazeta Bucureştilor", politică progermană. A beneficiat de un decret regal de graţiere. A colaborat, din 1896, la „Dochia", „Foaia interesantă", „Ţara", „Revista literară", „Epoca", „Carmen", „Litere. Ştiinţe. Arte", „Foaia populară", „Evenimentul", „Secolul XX", „Literatorul", „Noua revistă română", „România jună", „Revista modernă", „România ilustrată", „Adevărul", „Pagini alese", „Observatorul" (1902-1904), la care a fost redactor, „Viitorul", „Lumina" (Ploieşti, 1904-1905), unde a lucrat ca secretar de redacţie, „Revista idealistă", „Românul literar şi politic", „Depeşa Prahovei" (Ploieşti, 1907-1908), pe frontispiciul căreia figurează ca director-proprietar, „Opinii" (1908-1909), „Minerva", „Minerva literară ilustrată", „Seara" (1910-1916), în redacţia căreia a activat, „Presa", „Ilustraţiunea română", „Flacăra", „Rampa", „Dreptatea", „Gazeta Bucureştilor", „Cuvântul liber", „Hiena", „Gândirea", „Ora", „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul", „îndreptarea" (1926-1928, 1931-1935), fiind angajat aici şi ca redactor, „Curentul", „Vremea", „Curentul literar", „Cele trei Crişuri", „Bis", „Evenimentul zilei", „Capitala", „Curentul familiei" şi multe altele.
Desen de Philips
765 Dicţionarul general al literaturii române
Karnabatt
A scos, în 1916, revista „Masca". A mai semnat cu pseudonimele
D.	Karr, Censor, Dekar, Diodor, Pierrot, Don Ramiro, Tristan.
Publicistica lui K. este aceea a unui risipitor: articole, reportaje, anchete şi interviuri, comentarii literare (şi „fanteziste"), cronici plastice şi dramatice, impresii de drum, schiţe portretistice (prinzând în cadru îndeosebi artişti). Incisiv şi cu accente de violent sarcasm în intervenţiile pe teme politice (îndeosebi în chestiunea angajamentului României alături de Antantă, opţiune dezastruoasă în ochii săi), K., partizan al Puterilor Centrale, îşi lansează argumentele şi într-o broşurică, Rusia în faţa cugetărei româneşti (1915). O vervă corozivă degajă şarjele lui de pamfletar. Bun cunoscător al literaturii franceze, el se opreşte cu un prilej sau altul asupra câte unui scriitor, făcând, în manieră empatic-impresionistă, notaţii ce pivotează în jurul unor formulări sesizante. Apelul generos la metafore nutreşte o frazare nu lipsită de consistenţă, dar cu nestăpânite răsfăţuri poematice, prin care poetul convertit la critică vrea să prefire ceva din atmosfera unei opere. El scoate cu largheţe, ca dintr-o besactea, ametiste şi peruzele, topaze, opale şi rubine cu care îşi „pietruieşte", etalând un apetit ca şi oriental, discursul. Şi în „viziunile" lui de călător (fie că sunt sau nu „viziuni de artă") se lasă robit de feeria de nuanţe, de „poema de culori şi fantasme" a câte unui peisaj care, ţintuindu-1 locului cu magica lui fosforescenţă, „exaltă" gingaşe „senzaţii poetice". Numai că insistenţa în acest registru conduce, după câteva tuşe mai „împăstate", la un efect de saturaţie. Opiniile literare ale poetului simbolist au o linie estetizantă. K. pariază pe conceptul de „frumos", făurit în turnul de fildeş al creatorului izbăvit de preocupările mărunte ale vieţii. Dacă sămănătorismul, poporanismul, „naţionalismul" îl indispun, nici extravaganţele formale, „scamatoriile" ori „scrântelile" moderniste (futurismul ş. a.) nu-1 dau gata şi K. nu pregetă să le încondeieze acid. Firea Iui meridională, robustă în fond, nu suportă o artă ce poartă amprenta maladivităţii, chiar dacă lirica proprie prezintă afinităţi cu decadentismul în vogă la început de secol. Neaşteptat de puţine sunt traducerile pe care le dă la iveală — din Paul Bourget, Charles Baudelaire, Frangois Coppee, Armând Gossier, Francis Jammes, E. Pailleron, Henri de Regnier. Se adaugă două piese de teatru, aparţinând lui Al. Dumas-fiul (Kean) şi Kistemaeckers (Neguţătorul de fericire), un roman de Balzac (Amorul mascat sau Nesocotinţă şi fericire, 1911) şi un volum de nuvele de Prosper Merimee (Amantul Venerei, 1921). Prozele, năclăite în melodramatism, reprezintă zona de eşec a însufleţirilor sale poeticeşti. O sentimentală încropire, Idila din Venezzia. Amorul lui Alfred de Musset cu George Sand (1914), cantonează cam în aceeaşi zonă. Despre viaţa şi minunile „Sărăcuţului" din Assisi, K. scrie un op masiv, încărcat de emoţie şi pietate, după o prelungită şedere în Umbria verde (Sfântul Francisc din Assisi şi spiritul franciscan, 1942). Pe fundalul unei epoci în care luminile se întretaie violent cu întunericul, faptul biografic se întreţese cu legenda iradiantă în evocarea, presărată cu inspirate descrieri, a lui „II Poverello", „noua întruchipare a lui Iisus pe pământ". O apariţie enigmatică acest sfânt, cândva dedat unei vieţi
uşuratice, de petreceri, şi căruia zguduirea unor revelaţii avea să-i stârnească „sublima nebunie idealistă" ce îl aureolează. Spiritul franciscan, de euforică înfrăţire cu toate ale firii, de exaltate renunţări şi absolută dăruire, e detectat şi în manifestările lui târzii, în Ţările Române. O ofrandă lirică, s-ar putea spune, este transpunerea în româneşte a imnului lui Francesco d'Assisi, Cântarea Fratelui Soare. K., evident, nu a fost „un principe al versului symphonic", cum îl recomanda, cu aristocratică pompă, Al. Macedonski. Dar orice antologie de poezie simbolistă poate şi se cuvine să-l includă (Opale şi rubine, 1904, Poemele visului, 1906, Harpegii, 1907, Crini albi şi roşii, 1917, Mozaic bizantin, 1918, Versuri, 1921). Poza pe care o cultivă multă vreme „harpistul" este aceea a unui trubadur nefericit, care îşi înstrunează, iar şi iar, „liedul" afectuos, serenada palpitând de implorări, trista romanţă, sub ferestrele „domniţei" din impenetrabilul castel medieval. E un veac galant, de imagini vaporoase, în care marchize, prinţese, cavaleri se înfiripă în diafane fulguraţii. Şi, brusc, din această lume de graţii un salt în antica eră, unde delicateţea şi toată gestica supravegheată, de salon, plonjează într-un „delir" orgiastic. Nimfe şi bacante, în splendida lor nuditate, se prind într-un dans frenetic, antrenând pe dată fauni, satiri şi silvani. Exuberanţa de plein air, frivolă întrucâtva, se potriveşte mai bine cu temperamentul sangvinic (de unde, preferinţa pentru culorile tari), senzual şi agresiv al poetului, care schimbă cu uşurinţă — şi nu neapărat cu uşurătate — harfa în „mandolină". Dar cel mai mult îi place să mângâie, respirând „parfum de roze care mor", coarda melancoliei. în scenografie parnasiană, cu aranjament exotic în figuraţie, în orchestraţie canonic simbolistă, sentimentalul se lasă, baudelairian, cotropit de nevroze. între spleen şi deznădejde, printre sonore indignări şi mereu reînnoite suspine, el face amare spovedanii, invocând, înlăcrimat, „năluca" amorului defunct. Fecioara serafică din „vedeniile" medievale îşi dezvăluie adevăratul chip, de lascivă curtezană, avidă de plăceri, opacă la sublimităţile celui ce o adoră. Aruncând nepăsătoarei oţărâte reproşuri ce cad involuntar în (auto)parodie, îndrăgostitul părăsit de iluzii, luând o înfăţişare „demonică" sau, cu aceeaşi afectare livrescă, mimând atitudini de „prinţ poet" neînţeles, nu-şi înfrânează gesticulaţia cabotină, nici febrilitatea elanului potatoric. în băutură e uitarea şi în clinchet de pahare el îşi găseşte bucuria de a trăi. în clipele de incitaţie se dedă cogitaţiunii şi atunci stihuirea se prăvăleşte într-un prozaism dezolant. Poate pentru a nu strica omogenitatea volumelor, K. a lăsat deoparte poeziile de congestionată rostire proletară. La bătrâneţe, trăirea mistică îl acaparează (Crinul mistic, 1942). Zbuciumul s-a potolit şi, în locul plânsetelor impudice şi al propensiunii spre orgiastic de odinioară, se aşaza o stare de linişte, de împăcare. Laude înălţate Mântuitorului şi Sfintei Fecioare, smerite îngenuncheri şi rugăciuni fierbinţi compun ritualul închinătorului, care îşi mărturiseşte credinţa în versuri simple, ingenue în sinceritatea lor, pătrunse de creştinească evlavie. Există în scrisul lui K., accentuată spre senectute, o înclinaţie spre memorialistică. „Vremuri apuse, oameni ce nu mai sunt", „chipuri şi icoane din trecut", „profiluri" şi „fantezii"
Kamabatt
Dicţionarul general al literaturii române 766
bucureştene, „figuri dispărute", iată tot atâtea mărturii — împrăştiate în publicaţiile vremii — ale unui observator ce se menţine într-o cuviincioasă discreţie, privilegiind în schimb vedetele decupate în medalion (ciclul Amintirile unui om de prisos). O seamă de suveniruri, proiectate în ambianţa cafenelei literare de odinioară (Fialkovski, Capsa, Kiibler), se înşiră în Bohema de altădată (1944). E o lume aparte, de visători şi inadaptabili, de cheflii simpatici şi rataţi întristători, aceea care, mai ales la căderea nopţii, se perindă în paginile acestor uşor aburite rememorări. Cozeuri de scăpărătoare vervă, firi dificile, făcându-şi din nonconformismul criant un panaş, inşi care stârnesc râsul, bieţi nefericiţi, purtându-şi la vedere crucea, chipuri atinse de umbrele ftiziei în floare, cătând parcă dincolo de clipă, spre sorocul funest ce se apropie. Glume, farse (crude, uneori), dueluri ale vorbelor de spirit, dar şi jalnice răsuciri de destin ori întâmplări rău prevestitoare. Anecdoticul, în suvenirurile noctambulului de altădată, e învelit într-un pitoresc legănat între surâs şi nostalgie.
SCRIERI: Opale şi rubine, Bucureşti, 1904; Poemele visului, Ploieşti, 1906; Harpegii, Ploieşti, 1907; Idila din Venezzia. Amorul lui Alfred de Musset cu George Sand, Bucureşti, [1914]; Crini albi şi roşii, Bucureşti, 1917; Mozaic bizantin, Bucureşti, [1918]; Versuri, Bucureşti, 1921; Crinul mistic, Bucureşti, [1942]; Sfântul Francisc din Assisi şi spiritul franciscan, Săbăoani-Roman, [1942]; Bohema de altădată, Bucureşti,
[1944]. Traduceri: H. de Balzac, Amorul mascat sau Nesocotinţă şi fericire, pref. trad., Bucureşti, 1911; Prosper Merimee, Amantul Venerei, Bucureşti, [1921].
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 423-428, X, 35-39; Simbolismul în literatura română, coordonator Mircea Tomescu, Bucureşti, 1967,43,16-17,235-236,330,351-352,389; [D. Kamabatt], în Antologia poeziei simboliste româneşti, îngr. şi pref. Lidia Bote, Bucureşti, 1968,149-150; Ciopraga, Ut. rom., 441-442; Mihail Cruceanu, De vorbă cu trecutul, Bucureşti, 1973, 11-12, 86-81; Scarlat, Ist. poeziei, II, 300-302; Iliescu, Poezia, 50, 16, 18-91, 110-116, 213, 251-258; Emil Mânu, Cafeneaua literară, Bucureşti, 1997,22-25; Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, voi. I: Figuri din lumea literară, pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2002, 132-135; Faifer, Pluta, 91-91.	'	'	F.F.
KARNABATT, Lucrezzia (1887, Brăila - 1960, Bucureşti), prozatoare şi publicistă. O apariţie excentrică era K., cu ţinuta şi masca ei de femeie fatală, în societatea bucureşteană a vremii. E posibil ca această conduită provocatoare să nu fi fost străină de un anume bovarism. Se numea de fapt Chiriţescu şi era fiică de căpitan, tatăl, Constantin, fiind căsătorit cu o Stella (n. Arghirescu). Nu se mai ştie cum a decurs acest mariaj, însă propriul ei matrimoniu a fost un eşec la scenă deschisă. A continuat să semneze cu numele soţului, scriitorul Dimitrie Kamabatt, folosind adesea şi pseudonime (Calina, Donna Sol) sau recurgând la mici artificii de iscălitură (L.K., L.Kar., L.Karr., Kara, Lucrezzia Kara). In noiembrie 1932 este primită în Societatea Scriitorilor Români. Simpatia ei, cam stridentă, pentru mişcările de extrema dreaptă o expune în ultima parte a vieţii unor persecuţii. în 1945, de pildă, i se interzice să mai profeseze ca ziaristă; curios, în „Papagalul" (1946) îi mai apar câteva colaborări. Până atunci publicase în presă felurite
impresii, comentarii de artă plastică, recenzii literare, cronici muzicale, reportaje, interviuri, proză. S-a făcut cunoscută, însă, mai ales prin rubricile închinate femeii („Sub ochii femeii", „Din grădina Evei", „Pentru d-ta scriu, doamnă!", „ Allo, aici femeia!..." şi altele). Cărţulia Sfaturile Calinei (1921) exprimă, tocmai, această vocaţie de confidentă şi de povăţuitoare. Semnătura îi poate fi întâlnită în „Seara", „Rampa", „Ilustra-ţiunea naţională", „Dreptatea", „Gazeta Bucureştilor", „Săptămâna ilustrată", „Cronicarul", „Literatorul", „Cuvântul liber", „Viitorul", „Dimineaţa" (1922-1929,1934-1936), unde a îndeplinit şi funcţia de redactor, „Adevărul literar şi artistic", „Adevărul" (1924-1925,1928-1929,1935-1936), unde a lucrat de asemenea ca redactor, „Cinema", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Gazeta noastră ilustrată", „Ilustraţiunea română", „Universul", „Universul literar", „Magazinul", „Săptămâna CFR", „Cuvântul femeilor", „îndreptarea", „Viaţa de azi", „Cuvântul liber", „Gazeta", „Tribuna politică", „Decalogul", „Jurnalul", „Porunca vremii", „Rampa teatrală şi cinematografică", „Capitala" ş. a. A fost directoarea revistei „Sub ochii femeii" (1930). A tradus, în volum, Prinţesa de Cleves de Doamna de Lafayette (1930) şi Foamea cea mare de Johan Bojer (1932). Câteva piese de teatru (Boier Jalea, Când femeia iubeşte toamna, Cântec bătrânesc) nu au ajuns să fie tipărite. S-a păstrat, într-o broşurică, doar un „act comic", Ce se cuvine lui Jupiter (1942), fără nici un haz.
Cu o competenţă deloc lipsită de stil, K. ştie să vorbească de la inimă la inimă „suratelor" ei care, impudice sau disperate, i se confesează. Compătimind, mângâind, certând cu blândeţe, ea se arată mereu înţelegătoare şi solidară cu bietele „victime" ale obtuzităţii masculine, vulnerabilizate şi de „nevroza timpurilor moderne". Ca să le tonifieze sufleteşte, probabil, le oferă câte o istorioară despre curtezane cu destin prodigios sau evocă iubiri celebre. Pentru K., femeia, cu toate slăbiciunile ei, este o „creatură miraculoasă", plină de poezie şi de magice iradieri, oferind un „minunat subiect" de analiză; bărbatul, în schimb, rămâne în optica amatoarei de sondaje psihologice o fiinţă mult perfectibilă, uneori de neînţeles („eterna enigmă"), fiindu-i aplicată o privire uimitor de schematică. Cu un lux de flaterii, în care rafinamentul se mai şi pierde în înflorituri şi zorzoane, feminista omagiază stăruitor frumuseţea şi o face nu rareori într-o frazare inspirată, tincturată de livresc. Cu un lirism exaltat, iscat de luxurianţa formelor şi de fascinaţia culorii, K., scriitoare cultivată, împărtăşeşte cititorilor şi, cu deosebire, cititoarelor ei „impresii şi viziuni" din călătorii („icoane pariziene", „amintiri romane", veneţiene, greceşti), gustul pentru fastuos şi pentru exotic intrând în balans cu nostalgia de un afectat patetism pentru trecut. După cum mărturiseşte undeva, paseistei i-ar fi surâs să fie „o florentină din timpul Renaşterii". Multe trimiteri la capodopere ale picturii, sculpturii, literaturii se înfoaie în suita de „siluete şi fantezii" Artiştii noştri (1918), în care prozatoarea, se poate spune, îşi face mâna. Un roman fantasmagoric este Demoniaca (publicat în foiletonul „Rampei", 1922), etalând o orchestraţie de efecte tari: scene de magie neagră, rituri de o înfiorătoare cruzime, incantaţii sinistre. Un senzualism neînfrânat, febril inundă cadrele unei naraţiuni aventuroase,
767 Dicţionarul general al literaturii române
Kavkovâ
pendulând între iubirea pătimaşă şi ura maladivă. O ereditate blestemată, ca şi energia funestă a unei ambiţii diabolice antrenează spre glorie şi spre pieire eroina, principesa Nocturna, care sub diferite întruchipări se întâlneşte mereu, prin timp şi spaţiu, cu Satan, cavalerul întunericului înfăţişându-se ca un irezistibil seducător. în povestea ei de superstiţii şi mistere oculte, K. întreţese, pornind de la Drăculeşti, şi un fir istoric, mizând pe interferarea de real şi suprareal. Formula care ar putea sugera impulsurile acestei naraţiuni este „febră şi viziuni". Dyonisia (1926), „roman de voluptate şi durere", istoriseşte, cu un tâlc moralizator, pătimirile unei cochete. Răsfăţată şi egoistă, Dyonisiei, căreia îi place să fie dorită, viaţa îi rezervă o lecţie dură. Un accident stupid o desfigurează, şi pentru atrăgătoarea uşuratică din acea clipă începe calvarul. Abia acum, când arată ca o „iazmă hidoasă", înţelege ea preţul dragostei. O operaţie de chirurgie plastică îi redă splendoarea şi, deci, speranţa, însă excesele unei nopţi de amor provoacă iarăşi un dezastru, sluţindu-i chipul. Dyonisia se sinucide, nemaiputând îndura coşmarul unei existenţe fără sens. Sexualitatea, ca ispită ce duce în cele din urmă la ruşine şi dezgust, şi iubirea proiectată în absolut, poezia îmbrăţişării şi beţia trivială a simţurilor, extazul şi sila sunt polii între care oscilează trăirile pasionale ale pictoriţei Tiziana, din romanul cu un titlu riscat, Sexul de peste drum (1934). Excitaţia tulbure a voluptăţii, deliciile viciului alungă pentru o vreme fantasmele vârstei inocente. Dorindu-şi să fie iubită, tânăra parcurge o serie de experienţe ce nu-i mai lasă nici o iluzie asupra bărbatului, în care începe să vadă, cu sarcasm şi repulsie, un „tiran", un „călău", o bestie înfierbântată. Cu toate acestea, ea nu se va opune acelui, irezistibil, apel al erosului, care este în fond zeitatea râvnită şi inchietantă deopotrivă a cogitaţiilor naratoarei înseşi. „Spovedaniile ardente" ale protagonistei se despletesc într-o naraţiune cu o anume subtilitate psihologică. Răfuiala cu ignobilul mascul, lubric şi pângăritor, susţine nervul epic al romanului naturalist, cu ghimpe satiric, Venera şi porcul (1936). Polemismul, aici, şi nu numai, poate fi socotit însă un gest nevrotic, atâta vreme cât şi această scriere este impregnată de obsesia intimităţii trupeşti, a „spasmului divin". Fată săracă, rămasă orfană, Dita încape pe mâna unor inşi pofticioşi, care o împing în mrejele desfrâului. Copila nu se opune, acceptând cu uşurinţă un trai de demimondenă, care de altfel îi va procura multe avantaje. Mica prostituată devine, prin protecţia unor cinici domni, o vedetă a primei scene a ţării. „Porcii" îi priesc, se vede, „Venerei", atât de compătimită de autoare. Altfel, K. nu-şi cenzurează maliţia când e să portretizeze, în tuşe sugestive, cabotini, rataţi, şnapani din lumea teatrului şi din aceea a gazetăriei.
SCRIERI: Artiştii noştri, Bucureşti, [1918]; Sfaturile Calinei, Bucureşti, [1921]; Dyonisia, Bucureşti, 1926; ed. Bucureşti, 1992; Sexul de peste drum, Bucureşti, 1934; Venera şi porcul, Bucureşti, 1936; Femei de teatru, Bucureşti, 1939. Traduceri: Doamna de Lafayette, Prinţesa de Cleves, Bucureşti, [1930]; Johan Bojer, Foamea cea mare, Bucureşti, [1932].
Repere bibliografice: Const. Şăineanu, Noui recenzii, Bucureşti, 1930, 90-93; Ion Pas, Carte despre vremuri multe, Bucureşti, 1963, 291-295; Buculei, Prezenţe, 118; Faifer, Pluta, 98-102.	F.F.
KASTERSKA, Maria (2.II.1894, Varşovia - 7.XII.1969, Paris), publicistă şi traducătoare poloneză. Obţine titlul de doctor în litere la Universitatea din Paris în 1918, cu teza Les Poetes latins-polonais (jusqu' ă 1589). între cele două războaie se stabileşte în Franţa, informând presa poloneză despre viaţa culturală pariziană. Temporar stă şi în România, unde se căsătoreşte cu profesorul Petre Sergescu, rector al Politehnicii din Bucureşti. Publică numeroase articole, recenzii şi traduceri, popularizând literaturile franceză şi română în periodice din Polonia („Bluszez", „Dzieri Polski", „Gîos narodu", „Kobieta Wspoîczesna", „Kurier Warszawski", „Pamiştnik Literacki", „Przegl^d wspoîczesny", „Stowo Polskie", „Swiat", „Tygodnik Ilustrowany", „Tygodnik Powszechny", „Zycie Literackie" etc) şi din străinătate („Les Amis de la Pologne", „Horyzonty", „Gazeta Niedzielna", „Le Monde Nouveau", „La Muse frangaise", „Nouvelles litteraires", „La Pologne", „La Revue europeenne", „Wiadomosci", „Revue historique du Sud-Est europeen" ş.a.). Debutează editorial la Varşovia, în 1922, cu placheta Poezje, urmată, în 1927, de volumul Dziewiec dziesiţitych przeciw jednej dziesiptki, cultivând o poezie a vieţii interioare. în proză, preferă naraţiunile cu subiecte istorice: Le Lys d'Anjou en Pologne (Paris, 1948) sau Miîosc prababki (1953). Volumul Szkice polsko-rumunskie (1931) dedicat lui N. Iorga, conţine relatări despre scriitori şi evenimente aparţinând literaturilor polonă şi română.
SCRIERI: Szkice polsko-rumunskie [Schiţe polono-române], Lvov, 1931.	St.V.
KAVKOVÂ, Mărie (13.XII.1921 — 2000), românistă cehă. A funcţionat ca profesoară de limba şi literatura română la Universitatea Carolina din Praga. în anii '50 este ataşat cultural la Ambasada Cehoslovaciei din Bucureşti. Sub îndrumarea şi cu colaborarea sa, precum şi a cercetătorilor Jir 1 Nasinek, Jitka Lukesova şi Libusa Valentovâ, este elaborat şi tipărit, în 1985, la Praga, Slovnic pisovatelu Rumunsku. însoţit de un studiu introductiv semnat de K. şi de o amplă bibliografie, lexiconul conţine aproape patru sute de articole despre scriitori şi filologi români. Autorii n-au putut să alcătuiască lexiconul după propriile lor vederi, fiindcă, în urma intervenţiilor Ambasadei României la Praga, au fost constrânşi să elimine scriitori ca Sorin Alexandrescu, Ion Caraion, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Petru Popescu, D. Ţepeneag şi Mihai Ursachi. K. a tradus şi a publicat, fie în reviste, fie în volume, din I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, I. M. Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu, A. E. Baconsky, Petru Popescu, D.R. Popescu, Ana Blandiana ş.a.
SCRIERI: Slovnic pisovatelu Rumunsku [Dicţionar de scriitori din România] (în colaborare cu Jir î Nasinek, Jitka Lukesova şi Libusa Valentovâ), Praga, 1985. Traduceri: Eusebiu Camilar, Mlha [Negura], Praga, 1950; Petru Popescu, Spoutany [Prins], Praga, 1974; Cezar Petrescu, Ledni medved Fram [Fram, ursul polar], Praga, 1975. I. D.
Kenereş
Dicţionarul general al literaturii române 768
KENEREŞ, Adina (13.VTII.1957, Bucureşti), prozatoare, eseistă şi editoare. K., al cărei prenume la naştere a fost Adriana, este fiica Elisabetei (n. Deliu), funcţionară, provenind dintr-o familie de preoţi şi funcţionari, şi a economistului Ion Maximilian Kenereş, aparţinând unei familii austro-ungare, cu înrudiri italiene. în regimul comunist averea ambelor familii a fost naţionalizată, membrilor acestora impunându-li-se domiciliu forţat în Bărăgan şi statut de „duşmani ai poporului". A absolvit Liceul „I.L. Caragiale" din Bucureşti
(1976)	şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura engleză-limba hindi (1980). Profesoară de limba engleză la Ploieşti (1980-1982), redactor (1983-1984) şi bibliotecară (1985-1987) la Uniunea Artiştilor Plastici din Bucureşti, se va stabili în 1987 în Franţa. La Paris lucrează la o galerie de artă, ca redactor şi colaboratoare la editurile Belin, Flammarion, Larousse, Selection du Rider's Digest, Errance, Eclectis, ATP. La Universitatea Paris VII, la departamentul condus de Julia Kristeva, obţine o diplomă de studii aprofundate în semiologia textului şi a imaginii. în 1997 revine în ţară, fondând împreună cu poetul Petru Romoşan, soţul său, Editura Compania, al cărei director este. Debutează cu proză în 1981, la revista „Vatra" din Târgu Mureş, iar editorial în 1983, cu romanul îngereasa cu pălărie verde, pentru care este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Până în 1987 va mai publica un volum de nuvele, Rochia de crin (1985), va traduce, în colaborare, un volum de proză indiană, va fi prezentă cu traduceri, articole de critică de artă, cronici plastice, proză scurtă în „Vatra", „Viaţa studenţească", „Amfiteatru", „Convorbiri literare", „Arta", „Secolul 20", „România literară", „Dialog" ş.a.
K. a scris, cu vervă inteligentă, romanul refuzului de a sfe adapta la existenţă al adolescenţilor anilor 70-80. Unde fugim de acasă şi cum ne vindecăm de lehamite sunt întrebările la care răspund, la propriu, principalii protagonişti, Vlad Dejan, Andrei Moscalu, Cornelia, în prima parte a naraţiunii din îngereasa cu pălărie verde, studenţi în ajunul examenului de licenţă, în a doua parte — tineri intelectuali ce se întorc din colţurile îndepărtate unde se refugiaseră încercând să-şi găsească un locşor în lumea străină şi nebună care îi refuză, pe ei, temerile lor, nonconformismele lor, încercările lor artistice şi iubirile lor eşuate. Prietenia dintre Vlad şi Andrei, ce rezistase până şi iubirii pentru aceeaşi cuminte, înţeleaptă şi înţelegătoare Lia, se destramă când Vlad, fiu al unei femei fugite în Franţa, cu tată vitreg mare regizor, se trezeşte singur şi neocrotit de nimeni, în vreme ce Andrei descoperă în baba bogată trimisă în misiune în România de mama fugară o prea bună ocrotitoare de tineri amuzanţi. Prietena lor comună Cornelia dispare de acasă, e crezută moartă, dar revine după trei ani, tunsă zero, slabă, plină de păduchi, evadată dintr-un spital de psihiatrie. Ea este „îngereasa cu pălărie verde", apariţie oniric-suprarealistă şi model al inadaptării şi al refuzului unei lumi care nu oferă nici o şansă de împlinire autentică esenţei umane. Problematica existenţialismului francez — de la căutarea sinelui mascat de aparenţe falsificatoare la greaţa faţă de ceea ce au făcut ceilalţi
din tine — se regăseşte într-o naraţiune plină de vervă, antrenantă, deloc explicativă şi sugestiv descriptivă. Romanul a fost imediat adoptat ca un fel de manifest al generaţiei noncon-formiste, tragice, ironice şi din principiu nonpatetice. Despărţirea de adolescenţa medelenizată sau de adolescenţa eroică şi investigatoare — clişeele dominante ale literaturii despre tineri — este definitivă. Personajele comunică, dar nu se confesează, după modelul de apărare-atac al adolescenţilor prozei americane. Romanul este construit în trei timpi, primul şi ultimul consacraţi tinerilor în conflict cu lumea şi în contrast cu adaptaţii, căpătuiţii, rataţii generaţiei lor (personaje episodice, puternic caricaturizate), partea mediană ocupându-se de refuzul feminin al compromisului. Naratorul omniscient, ochiul impersonal alternează cu povestiri la persoana întâi, cu jurnale şi scrisori, cu inserturi onirice şi cu scene emblematice, cu discuţii despre structura narativă şi raportul ei cu valorile existenţiale, ironic, captivant. Rochia de crin reuneşte trei nuvele, fiind semnul unei maturizări analitice şi naratologice. Fiecare dintre nuvele sondează conştiinţa abisală a câtorva tipuri şi utilizează câteva procedee narative moderne. Micuţa este cea mai bună nuvelă şi, probabil, ceea ce a scris mai bine K. într-o alternare de monolog interior, confesiune către un terţ şi descriere de interioare, peisaje şi medii sociale contrastante, este construită tipologia femeii bovarice, atrasă de necunoscut, de aventură şi libertate, dar prăbuşită la moartea soţului acceptat-detestat, în antiteză cu tipul intelectualului super-rafinat care munceşte la forjă pentru a putea supravieţui (lucrurile se petrec în imediata succesiune a Cartei 77 şi a ecourilor ei în lumea intelectuală europeană, impresionată de scriitorii cehi care munceau ca gunoieri, dar nu acceptau
769 Dicţionarul general al literaturii române
Keresztury
compromisul). Iubitul unei doamne mature o învaţă că se poate trăi liber fără a fi „mică la minte". Numai că rezultatul întrezăririi libertăţii este destrămarea personalităţii într-o lume şi ea agonică. Tema morală a existenţei autentice din îngereasa cu pălărie verde revine sub forma întrebării obsedante: „Câţi oameni cumsecade ai văzut azi?" Rochia, o altă nuvelă, insistă pe monologul interior al unui profesor de engleză, Dragoş, care dă meditaţii unui copil de îmbogăţiţi ai comunismului, un adolescent în aparenţă semicretin. Numai că profesorul va trebui să descopere că retardatul, şcolit în secret chiar de fostul său profesor, un bătrân în cărucior, a învăţat să gândească mai liber decât el şi să deosebească dintr-o ochire un text elaborat pentru a ilustra o teză de un text autentic. Concluzie nu există: „Tu cu ce crezi că semeni?" îşi întreabă profesorul elevul. „Cu un peşte", îşi răspunde tot el, în gând. Dar adolescentul rosteşte: „Cu nimic." Şi romanul, şi nuvelele autoarei sunt dovada unui talent remarcabil, dublat de inteligenţă şi cultură artistică.
SCRIERI: îngereasa cu pălărie verde, Bucureşti, 1983; Rochia de crin, Bucureşti, 1985. Traduceri: A mai trecut o zi. Proză indiană contemporană, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Ioana Rotaru); Daniel Lindenberg, Chemarea la ordine, pref. trad., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Nedelciu, în actualitatea strictă, VR, 1983, 10; Manea, Contur, 243-252; Condurache, Portret, 154-156; Marian Papahagi, „îngereasa cu pălărie verde", TR, 1985,20; Nicolae Manolescu, Cruzime şi sentimentalism, RL, 1985, 22; Iorgulescu, Prezent, 316-319; Holban, Profiluri, 413-416; Ţeposu, Istoria, 140-142; Lovinescu, Unde scurte, IV, 274-276; Dicţ. scriit. rom., II, 697-698; Dicţ. analitic, II,226-228; Popa, Ist. lit., II, 922-923; Manolescu, Enciclopedia, 437-438. R. S.
KEREKES Gyorgy (25.1.1933, Lupeni), traducător. După terminarea liceului din Zalău (1951), urmează studii de filologie la Universitatea „Bolyai" din Cluj, obţinând diploma în specialitatea limba şi literatura română (1955). Lucrează mai întâi în redacţia clujeană a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi, din 1970, la Editura Dacia din Cluj, fiind redac-torul-şef al secţiei germano-maghiare. îşi face debutul cu traducerea nuvelelor lui Eugen Barbu din volumul Balonul e rotund (1957). Colaborând cu Editura Tineretului, publică mai multe traduceri din basmele lui Petre Ispirescu şi din scrierile lui I. L. Caragiale. Opera lui I. L. Caragiale îl preocupă constant: a transpus în maghiară şi a editat un volum de scrieri alese (1960), un altul de teatru (1961) şi a participat cu tălmăciri din proza şi dramaturgia lui Caragiale la realizarea altor două volume (1960). Pe lângă aceste traduceri şi cele incluse în antologii ale literaturii române, K. este prezent în presa literară maghiară din România, îndeosebi în paginile revistelor „Utunk" şi „Igaz Szo", cu articole şi recenzii legate de apariţii editoriale şi evenimente ale vieţii literare româneşti.
Traduceri: Eugen Barbu, A labda kerek [Balonul e rotund], Bucureşti, 1957; Ioachim Botez, Regen es ma [De azi şi de demult], Bucureşti, 1958; I. L. Caragiale, Vâlogatott irâsok [Scrieri alese], Bucureşti, 1960, Vâlogatott muvei [Opere alese], I—II, Bucureşti, 1960 (în colaborare), Szindarabok [Teatru], postfaţa trad., Bucureşti, 1961; Petre Ispirescu, Afurgangos
kiscsobân [Ciobănaşul cel isteţ], Bucureşti, 1961, Cugulya, oreganyo fia [Ţugulea], Bucureşti, 1963, Vitez dcskds meg az aranyalmâk [Prâslea cel voinic şi merele de aur], Bucureşti, 1967, Tuderllona [Ileana Cosânzeana], Bucureşti, 1970, A tizenket kirâlykisasszony meg a varâzskastely [Cele douăsprezece fete de împărat şi castelul fermecat], Bucureşti, 1972, Mesek [Basme], Bucureşti, 1987; Aurel Mihale, Utak es sorsok [Destin], Bucureşti, 1962; Theodor Constantin, A lila ruhas holgy [Doamna în mov], Bucureşti, 1966; G. Călinescu, Horatius, a libertimus fiu [Horaţiu, fiul libertului], Bucureşti, 1968; Şerban Cioculescu, Ion Luca Caragiale, Cluj, 1972; Liviu Rebreanu, A tanc [Ciuleandra], Cluj-Napoca, 1975; Constantin Cubleşan, Margareta penziâ [Pensiunea Margareta], Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Farago Joszef, Ispirescu magyarul, IGZ, 1967,11; Beke Gyorgy, Kolozsvâri konyvkiadâ. Beszelgetes Kerekes Gyorggyel, UTK, 1973,1; Rom. magy. ir. lex., II, 713-714.	O.K.
KERESZTURY Sândor (27.XI.1897, Sarkadkeresztur, Ungaria -18.1.1943, Timişoara), traducător şi publicist. Ca elev al liceului din Salonta, apoi ca student la drept, a participat la anchetele dialectologice şi la culegerile de folclor literar, organizate la Salonta de secţia maghiară a alianţei internaţionale a folcloriştilor, Folklore Fellows. Debutează în revista „Magyar Nyelvor" cu articole de lexicologie dialectală (1916). După primul război mondial se stabileşte la Oradea, unde participă la activitatea societăţii „Cele trei Crişuri". Român după mamă, îşi semnează scrierile, începând cu anul 1934, şi Al. Olteanu sau Oltyân Sândor. De la sfârşitul deceniului al patrulea, locuieşte la Timişoara şi colaborează la reviste şi ziare româneşti şi maghiare. în „Gândirea", „Cele trei Crişuri", „Ţara noastră", „Adevărul literar şi artistic", „Familia", publică articole despre literatura maghiară, despre legăturile literare şi culturale româno-maghiare, iar în „Keleti Ujsâg", „Napkelet", „Korunk" este prezent cu revista revistelor româneşti şi recenzii despre cărţi româneşti. Este unul dintre redactorii revistei bilingve româno-maghiare „Aurora" (1922-1923), editată de societatea „Cele trei Crişuri". Pe lângă activitatea publicistică, K. este realizatorul primei antologii în limba maghiară a poeziei române modeme. Volumul Uj român koltok antologiâja, apărut în 1922, prezintă cititorilor maghiari, în traducerea şi cu prefaţa lui K„, poezii de Octavian Goga, N. Iorga, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Demostene Botez, M.G. Samarineanu, Vasile Al-George, George A. Petre, Emil Isac, Iustin Ilieşiu, Adrian Maniu, Teodor Murăşanu, G.M. Zamfirescu, Ecaterina Pitiş, D.N. Teodorescu. Teatrul Maghiar din Cluj a jucat în tălmăcirea lui K. piesa Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, reprezentată şi la Budapesta cu prilejul unui turneu al teatrului clujean.
Traduceri: Uj român koltok antologiâja [Antologia noilor poeţi români], Oradea, 1922.
Repere bibliografice: O antologie a poeţilor români (alcătuită şi tradusă de Keresztury Sândor), ALA, 1923, 111; Antologia poeţilor români. Traduceri în limba maghiară de Al Keresztury, ALA, 1923, 115; Rom. magy. ir. lex., II, 720-721.	O.K.
Kerim
Dicţionarul general al literaturii române 770
KERIM, Silvia (21.X.1931, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Anei (n. Orban) şi a lui Negip Kerim. Urmează cursurile Liceului „Zoe Romniceanu" (1942-1949), după care se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză, pe care o va absolvi în 1954. Din 1961 până în 1969 este redactor la Radioteleviziunea Română, ulterior va funcţiona ca producător la casele de filme din cadrul Ministerului Culturii (1972-1983), redactor la Studioul Animafilm (1983-1987), consilier artistic la Teatrul „Rapsodia" (1992-1993) şi redactor la Secţia culturală a Televiziunii Române şi la Studioul de Film (1993-1997). Din iulie 1997 este redactor al revistei „Formula As". Colaborează cu articole de critică şi reportaje la revista „Probleme de cinematografie", precum şi la „Informaţia", „Contemporanul", „România liberă", „Cinema", „Luceafărul", „Săptămâna", „România literară". Scrie scenarii pentru emisiuni radiofonice (înşir-te mărgărite /) şi musicaluri pentru copii (Mary Poppins, Frumoasa din pădurea adormită), publică, de asemenea, numeroase traduceri.
încă din volumul de debut, Poarta de sticlă (1982), autoarea conturează o lume feerică, a basmului şi a copilăriei. Rolul moralizator, inevitabil prezent, al poveştilor pentru copii este însă bine disimulat în imaginarul şi intriga fiecărui text, căci în stilul autoarei predomină umorul, candoarea şi jocul cu vorbele, specifice universului infantil. Cu toate că în câteva poveşti se găsesc elemente narative tributare unor clasici ai genului (Trandafirul şi privighetoarea de Oscar Wilde este sursa folosită în Pasărea-Floare din volumul Zânele nu bat la uşă, 2000), de cele mai multe ori acestea se reduc la împrumutul de caractere, intriga poveştilor semnate de K. păstrându-şi prospeţimea şi originalitatea. Astfel, în Poveste de iarnă, inclusă în volumul Poarta de sticlă, Albă-ca-zăpada şi piticii pornesc într-o lungă călătorie, întâlnindu-i în drum pe Fram, Fetiţa cu chibrituri, Balaurul cu trei capete şi pe Motanul încălţat. Lumea imaginară se construieşte în jurul unei prezenţe constante, aceea a bunicii, aşa cum se întâmplă în naraţiunile din Bunica albă (1986) şi Poveştile bunicii albe (1990). Personaj cu dublu rol — ocrotitoare a universului copilăriei şi imagine sensibilă a curgerii ireversibile a timpului —, bunica îşi retrăieşte clipele copilăriei, închizând astfel cercul existenţei în universul fabulos al poveştilor. Deşi naraţiunile emană o melancolie discretă, izvorând din conştiinţa perisabilităţii fiinţei umane şi a trecerii inevitabile a timpului, unele sunt pline de umor şi jovialitate: în Gândul din colţ câinii sunt educaţi precum copiii, iar în Luna dă exemple, Luna Vrăjitoare inventează zăpada şi poveştile. Fără a se ridica la nivelul marilor reuşite ale genului, K. izbuteşte să contureze o lume a celor mici plină de sensibilitate şi delicateţe. Cealaltă latură a operei sale ţine de literatura memorialistică. Fereastra de la Veneţia (1983), carte de amintiri din perioada în care autoarea a fost reporter, creionează, folosind tehnica memoriei involuntare, portretele unor figuri celebre ale muzicii şi filmului. Vedere din „Parfumerie" (2000) este construită ingenios pe contrastul dintre două „vederi" ale unei străzi bucureştene, Strada Parfumului, luate în două epoci diferite: anii '30 şi sfârşitul
anilor '80. Vederea din anii '30 înfăţişează tihna, buna rânduială, stabilitatea unei burghezii mijlocii, cu obiceiurile, sărbătorile, interioarele, relaţiile şi vecinătăţile ei, respirând siguranţă şi durabilitate (materie excelentă pentru o istorie a mentalităţilor). Anii '80 stau, dimpotrivă, sub semnul apăsării şi nesiguranţei, neajunsurilor de fiecare zi adăugându-li-se panica demolărilor, Strada Parfumului, salvată de revoluţie, făcând parte din perimetrul dintre Piaţa Muncii şi Halele Obor, destinat sistematizărilor orbeşti. Memorabilă rămâne scena dărâmării bisericii Sfânta Vineri: o mulţime murmurând mocnit se adună zi şi noapte în jurul lăcaşului în care izbesc buldozerele şi macaralele, în vreme ce peste toţi se ridică o pulbere spectrală, îmbibată de miros de ceară şi tămâie.
SCRIERI: Poarta de sticlă, Bucureşti, 1982; Fereastra de la Veneţia, Bucureşti, 1983; ed 2, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 2001; Bunica albă, Bucureşti, 1986; ed. Bucureşti, 2001; Poveştile bunicii albe, Timişoara, 1990; Inima poveştii, Bucureşti, 1991; Moşul din oglindă, Bucureşti, 1993; Pere Noel, Bucureşti, 1993; Ponica - o legendă, Bucureşti, 1999; Zânele nu bat la uşă, Bucureşti, 2000; Vedere din „Parfumerie", Bucureşti, 2000; Povestiri despre prietenii mei, Bucureşti, 2003. Traduceri: Thurzo Gâbor, Sfântul, Bucureşti, 1973; Anthony Feek, Tunelul de la Arlberg, Bucureşti, 1980; Fekete Gyula, Moartea doctorului, Timişoara, 1979; Milan Pavlik, Trei prieteni de zăpadă; Lo Duca, La dolce vita, Bucureşti, 1991; Patricia Mac Lachlan, Urâţica, Bucureşti, 1991; Marina Vlady, Vladimir sau Zborul întrerupt, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Matilda Banu); Charles Dickens, Poveste de Crăciun, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Dumitru Toma, „Poarta de sticlă", 0,1983,21; Mircea Morariu, „Ponica - o legendă", F, 1999,10; Cătălin Constantin, Oraşul în agonie, RL, 2003,15.	M.	Dr.
KERNBACH, Victor (14.X.1923, Chişinău - 16.11.1995, Bucureşti), prozator, poet, eseist şi traducător. Este fiul Tamarei (n. Onilă) şi al lui Eugen Kernbach. Prin tată, se înrudeşte cu poetul Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach) şi cu Ana Conta-Kernbach, sora filosofului Vasile Conta. După studiile secundare, începute la Liceul „ B.P. Hasdeu" din Chişinău şi terminate la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti (bacalaureatul în 1942), se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, pe care o întrerupe doi ani pentru a merge pe front, abia în 1946 obţinând licenţa. Este redactor la „Veac nou" (1946-1956) şi la „Gazeta literară" (1956-1959), lector la Institutul de Teatru din Bucureşti (1961-1963), metodist la Casa Centrală a Creaţiei Populare (1963-1968), instructor la Centrala Cărţii (din 1970). Debutează cu versuri în „Vremea" (1941).
La începutul carierei K. se simte atras de literatura rusă clasică şi sovietică, pe care o cercetează şi din care traduce. Manifestă un interes deosebit faţă de literatura gruzină şi transpune în româneşte epopeea Viteazul în piele de tigru (1956) a celui mai important poet gruzin, Şota Rustaveli, apoi traduce din Konstantin Gamsahurdia, Nikolai Barataşvili ş.a. Afinităţile cu Gruzia s-au concretizat şi într-o carte de reportaje, Ţara dintre zăpezi şi portocali (1958). Ca poet, debutează în volum cu Rime (1957), dar mai ales cărţile următoare, Freamăt galactic (1966) şi Tabla de oricalc (1971), vor atrage atenţia asupra
771 Dicţionarul general al literaturii române
Kibedi
unei foarte personale îmbinări între lirism şi SF. Poetul, integrând condiţia umană marilor ritmuri cosmice, este atent la „strigătul stelelor", la „mersul sferelor" sau la „transhumanţa stelară" şi caută să perceapă freamătul universal: „Ah, pământul e ţărmul numai.../ Din solzi de nichel sună vântul crud./ în glasuri milenare purtate de lumină / Strigătul stelelor eu îl aud" (Strigătul stelelor). Versurile sunt însă cel mai adesea prozaice: „Ideile deschise-n cărţi se trag / către pământ, an după an chemate/ De forţa gravitaţiei terestre" (Ceas ciudat). Tabla de oricalc păstrează intact interesul faţă de misterele cosmice, dar găseşte resurse şi pentru alte nuanţe: „oarbă eşti şi îmi cauţi lumină / surdă eşti şi îmi faci ureche / darfâlfâind din beznele tale / aripi nu mi-ai găsit" (Vârtelniţa). Mitul Atlantidei, reluat în romanul Luntrea sublimă (1961), va sta la baza unor studii viitoare despre vizitele extraterestrilor. Prozele din Povestiri ciudate (1967) s-ar putea înscrie în seria celor cu final neaşteptat. Astfel, un împătimit de teoria paleoastronautică, descoperind consemnări ale prezenţei astronavelor în texte vedice sau în poemul lui Etana, are până la urmă privilegiul de a vedea un OZN (Dacă totuşi noaptea). în Oglinzi paralele un pictor îşi schimbă identitatea, luând actele unui mort. După ce îşi suportă noua identitate timp de un an, se demască. Povestirea, care urmărise până aici analiza creatorului ce are îndoieli asupra propriei opere, îşi schimbă brusc cursul, iar personajul descoperă, cu ajutorul unui prieten biochimist, posibilitatea unor biomutări în timp. Triunghiul echilateral a orbit şi Enoh pleacă în cer sunt prozele cele mai neobişnuite. în prima, Diavolul îi oferă lui Dumnezeu o ţigară, iar în a doua, personajele, într-o ciudată aşezare laolaltă (Enoh, Ariei, Siva, Brahma, Vişnu, Indra, Dumnezeu ş.a.), poartă o discuţie ilară despre religiile lumii, amestecând totul cu orice. Abundenţa obositoare a lămuririlor ştiinţifice, cât şi discontinuitatea discursului narativ fac din aceste proze, povestiri fantastice în intenţia lor, simple exerciţii de digitaţie pe subiecte care începuseră a fi la modă. Ca om de ştiinţă, lui K. i-a adus notorietatea cartea Enigmele miturilor astrale (1970). Aici este analizată erudit ipoteza paleoastronautică conform căreia Pământul a fost vizitat în trecutul îndepărtat de mai multe ori de extraterestri, urmele acestor vizite păstrându-se în memoria colectivă a unor popoare. Antologia comentată Miturile esenţiale (1978) îl arată preocupat de cercetări de mitologie comparată şi de istoria religiilor, iar Dicţionar de mitologie generală (1983), amplificat în 1989 şi revizuit în 1995, reprezintă o preţioasă sursă de documentare prin bogăţia şi calitatea informaţiei şi prin încercările de sinteză, o lucrare de referinţă. în ultima carte publicată antum, Universul mitic al românilor (1994), marea dificultate constă, cum remarca autorul într-un interviu, în aparent paradoxala neinfuzare a mitologiei româneşti într-un sistem religios coerent şi totodată în prezenţa ei doar în anumite forme de manifestare desacralizate. Lucrarea — crede Gheorghe Vlăduţescu — „îl confirmă definitiv" pe K., un erudit „înspăimântător" şi un „reorganizator subtil al unei materii parcă de neconceput că există".
SCRIERI: Rime, Bucureşti, 1957; Ţara dintre zăpezi şi portocali, Bucureşti, 1958; Luntrea sublimă, Bucureşti, 1961; ed. Bucureşti, 1993; Lumini pe
Strada Mare, Bucureşti, 1963; Freamăt galactic, Bucureşti, 1966; Umbra timpului, Bucureşti, 1966; Povestiri ciudate, Bucureşti, 1967; Vântul de miercuri, Bucureşti, 1968; Enigmele miturilor astrale, Bucureşti, 1970; Tabla de oricalc, Bucureşti, 1971; Dicţionar de mitologie generală, postfaţă Gheorghe Vlăduţescu, Bucureşti, 1983; ed. Bucureşti, 1989; ed. Bucureşti, 1995; Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984; Vacanţele secrete, Bucureşti, 1987; Universul mitic al românilor, Bucureşti, 1994; Mit, mitogeneză, mitosferă, Bucureşti, 1995; Penumbra dedicaţiilor, Bucureşti, 1997. Antologii: Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978; ed. Bucureşti, 1996. Traduceri: Vladimir Maiakovski, 15 poeme, pref. Horia Deleanu, Bucureşti, 1947; Pavel Bajov, Floarea de piatră şi alte basme din Urali, Bucureşti, 1948; Aspecte din literatura rusă, Bucureşti, 1948; Maiakovski despre America, Bucureşti, 1950 (în colaborare); N. Pospelov, V. Şabliovski, A. Zercianinov, Istoria literaturii ruse, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu B. Jordan); Stepan Şcipaciov, Căsuţa din Şuşensk, Bucureşti, 1950; Şota Rustaveli, Viteazul în piele de tigru, Bucureşti, 1956; Petrus Brovka, Când se unesc râurile, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu N. Negrea); Gh. Leonidze, Versuri alese, Bucureşti, 1959; Basme populare gruzine, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Eleonora Mircea); Elisaveta Drabkina, Toamna aurie, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Eleonora Mircea); M. Prilejaeva, Sub cerul Nordului, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu M. Grădinaru); Armata păcii, Bucureşti, 1962; N. Barataşvili, Versuri, Bucureşti, 1962; S. Mstislavski, în ajun (Anul 1917), Bucureşti, 1962 (în colaborare cu A. Verbiţchi); K. Gamsahurdia, Mâna marelui meşter, Bucureşti, 1963; H. G. Wells, Opere alese, III-IV, Bucureşti, 1964-1965 (în colaborare cu C. Vonghizas şi B. Bereanu); Isaak Babei, Armata de cavalerie, Bucureşti, 1965; Enigma văii albe. Povestiri ştiinţifico-fantastice bulgare, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Mihai Magiari).
Repere bibliografice: Camil Baltazar, „Luntrea sublimă", LCF, 1961, 12; Ion Bălu, Viitorul enigmatic, VR, 1966, 7; Cezar Baltag, Victor Kernbach, „Povestiri ciudate", GL, 1968, 1; Constantin Cubleşan, „Enigmele miturilor astrale", TR, 1970, 36; Cornel Robu, „Enigmele miturilor astrale", ST, 1971,1; Dinu Flămând, „Tabla de oricalc", LCF, 1971, 26; Dan Cristea, „Tabla de oricalc", RL, 1971, 30; Manolescu, Literatura SF, 120-125; Elena Tacciu, Vocaţia mitografiei, RL, 1983,42; Horia Aramă, O carte a lumii, VR, 1984,2; Dicţ. scriit. rom., II, 698-701; Opriţă, Anticipaţia, 135-142,484-487.	P. C.
KIBEDI Sândor (3.III.1897, Şomcuta Mare, j. Maramureş — 16.XII.1941, Cluj), traducător. Român după tată, are numele de familie Hapca, dar a publicat sub numele mamei, Kibedi Lâszlo Anna. După ce a lucrat ca bărbier, muncitor constructor, actor, artist de circ, debutează în 1920 cu poezii, colaborează la ziare provinciale, iar ulterior, stabilindu-se în Cluj (1924), publică poezii, nuvele, articole în „Keleti tJjsâg", „Ellenzek", „Brassoi Lapok", „Pâsztortuz". Din 1931 este redactor responsabil al revistei „Korunk", iar în 1937-1938 scoate revista literar-artistică „Szephalom". Unele dintre scrierile sale au stârnit controverse puternice, la fel ca şi volumul de traduceri Eminescu osszes koltemenyei, apărut în 1934, care pretindea a fi prima ediţie completă în limba maghiară a poeziei eminesciene. A fost aspru criticat de profesorul Kristof Gyorgy pentru neajunsurile transpunerilor, explicabile prin superficialitate şi cunoştinţe literare destul de limitate. Nu era cuprinsă poezia lui Eminescu în întregime, nici ordinea pieselor nu corespundea cronologiei eminesciene. De multe ori traducătorul nu a înţeles textul
Kirileanu
Dicţionarul general al literaturii române 772
original ori l-a înţeles greşit. Şi alţi recenzenţi (Makkai Lăszlo, Ladislau Gâldi) au avut păreri similare. în urma unor controverse violente, alte două volume de traduceri ale lui K., din poezia lui Aron Cotruş (Versek, 1936) şi a lui Octavian Goga (Koltemenyek, 1938), au trezit un ecou foarte slab, deşi reprezentau primele cărţi în limba maghiară din creaţia celor doi poeţi.
Traduceri: Eminescu osszes koltemenyei [Opera poetică a lui Eminescu], Cluj, 1934; Aron Cotruş, Versek [Versuri], Cluj, 1936; Octavian Goga, Koltemenyek [Poezii], Cluj, 1938.
Repere bibliografice: I.C. Mălin, Eminescu în limba maghiară, „România nouă", 1934,35; K.S. [Korvin Sândor], Eminescu koltemenyei magyarul, KOR, 1934,11; Kristof Gyorgy, Eminescu Mihâly koltemenyei, Cluj, 1935; Makkai Lăszlo, Kibedi Sândor, „Eminescu osszes koltemenyei", „Erdelyi Helikon", 1935, 1; Silviu Bardeş, O prezentare elogioasă a lui Eminescu în ungureşte, PLI, 1935,6-7; S. Florea, Versurile lui Cotruş în ungureşte, „România nouă", 1935, 152; Corneliu Albu, Alexandru Kibedi, un precursor al colaborării culturale româno-maghiare, RL, 1969,18; Gaâl Gyorgy, Kibedirel - vitâi kapcsân, KOR, 1982,8; Rom. magy. ir. lex., III, 14-15.	O.K.
KIRILEANU, G.[heorghe] T.[eodorescu] (13.111.1872, Holda-Broşteni,j. Suceava - 13.XI.1960, Piatra Neamţ), istoric literar, editor şi folclorist. Este fiul lui Grigore Chirileanu, pădurar. Face gimnaziul la Fălticeni, urmând şcoala normală şi liceul la Iaşi, unde în 1895 îşi ia bacalaureatul. începe literele, dar va absolvi dreptul la Iaşi, în 1900. Pe parcursul studiilor secundare şi universitare are mulţi profesori junimişti şi e apredat de Titu Maiorescu pentru erudiţia sa în materie de limbă populară şi folclor. Lucrează la Dicţionarul limbii române al Academiei Române, coordonat de A. Philippide, şi face anchete etnofolclorice sub îndrumarea lui A. D. Xenopol. După o serie de funcţii în învăţământ, în 1905 e solicitat ca monografist al moşiilor regale, iar din 1909 până în 1930 este bibliotecar al Palatului Regal, apoi secretar al Fundaţiei „Regele Ferdinand I". în 1935 se retrage la Piatra Neamţ. Din 1898 a fost redactor la „Şezătoarea" (Fălticeni), unde a şi debutat ca istoric literar (Notiţă asupra manuscriptelor lui Ion Creangă, 1899). în 1908 s-a aflat între întemeietorii revistei „Ion Creangă" (Bârlad). Pe lângă revista „Şezătoarea", a colaborat mai insistent la „Buletinul «Mihai Eminescu»", „Convorbiri literare", „Făt-Frumos" şi „Ion Creangă". în 1948 este ales membru de onoare al Academiei RPR.
întreaga activitate a lui K. este legată de studierea şi editarea scrierilor lui Ion Creangă. Semnalând cel dintâi manuscrisele humuleşteanului, publică, începând cu 1906 şi în colaborare cu Ilarie Chendi, ediţii succesive de Opere complete. Performanţa sa rămâne însă ediţia critică din 1939 de la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", cea mai bună ediţie până la aceea a lui Iorgu Iordan şi a Elisabetei Brâncuş (1970). Bun cunoscător al graiului din zona Humuleştilor, cercetând manuscrisele şi corecturile făcute de Creangă pe marginea scrierilor sale publicate în „Convorbiri" şi în manuale, K. restituie forma originară a textelor. Acestea sunt dispuse pe secţiuni, în cadrul fiecăreia urmându-se cronologia apariţiei. în final sunt reproduse lista explicativă de cuvinte, atribuită de K. lui Creangă, şi, în premieră, dar cu tiraj
Wmm
dirijat, poveştile licenţioase. în paralel editorul s-a preocupat de Eminescu, publicând documente şi comentarii privitoare la perioada de revizorat şcolar, jurnalistica de la Iaşi, boala, relaţiile cu Maiorescu, ideile pedagogice etc. Deşi nu e menţionat decât la mulţumiri, K. poate fi socotit coautorul ediţiei M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I, apărută în 1905 sub semnătura exclusivă a lui I. Scurtu. Dacă nu a scris o lucrare mai amplă şi sintetică despre cei doi mari clasici, K. a realizat o preţioasă muncă de documentare, folosită ulterior de monografi. Aceeaşi valoare o au şi cercetările sale de folclor (îndeosebi cele din „Şezătoarea"), la care se adaugă mai extinsele studii antroposociologice despre ţăranul român. Adevărată mină de informaţii literare, istorice şi etnofolclorice, din care oferea oricui i se adresa, „Moş Gheorghe" a lăsat imaginea unui „om al cărţii" (Şerban Cioculescu) de o infinită generozitate şi modestie, confirmată de o fabuloasă corespondenţă şi de mărturiile contemporanilor.
SCRIERI: Scrisori către Artur Gorovei, îngr. şi introd. Maria Luiza Ungureanu, Bucureşti, 1970, 123-222; Corespondenţă, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1977; Scrieri, I—II, îngr. şi introd. Constantin Bostan, Bucureşti, 1989-1997. Ediţii: Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare. I, introd. I. Scurtu, Bucureşti, 1905 (în colaborare cu I. Scurtu), Icoane vechi şi icoane nouă, Vălenii de Munte, 1909; Testamentul şi pomelnicul marelui logofăt C. Conachi, Bucureşti, 1909;
773 Dicţionarul general al literaturii române
Ienache Gane, Călătoria la munte din 1833 a spatarului..., Bucureşti, 1909; Ion Creangă, Opere complete, pref. edit., Bucureşti, 1906 (în colaborare cu Harie Chendi), Opere, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: N. Iorga, Note istorice asupra editării operei politice a lui M. Eminescu, AAR, memoriile secţiunii literare, t. IV, 1928-1929; Artur Gorovei, „Şezătoarea". Povestea unei reviste de folclor, AAF, 1932; Perpessicius, Editorul lui Creangă: G. T. Kirileanu, TR, 1964, 52; Iordan Datcu, Profil: G. T. Kirileanu, ATN, 1969, 7; Constantin Bostan, Valentin Ciucă, Gh. Teodorescu-Kirileanu. Contribuţii documentare, Piatra Neamţ, 1970; L. Kalustian, Facsimile, Bucureşti,
1975,173-179; Şerban Cioculescu, Corespondenţa lui G. T. Kirileanu, RL, 1977,37; Iordan Datcu, Un editor al publicisticii eminesciene ignorat, MS, 1978,3; Kalustian, Simple note, III, 161-172; G. T. Kirileanu sau Viaţa ca o carte. Mărturii inedite, îngr. şi pref. Constantin Bostan, Bucureşti, 1985; AL Zub, Mai mult înlăuntru decât în afară..., CL, 1987,3; Z. Omea, Contribuţii, RL, 1989, 37; Virgil Cuţitaru, Vocaţia documentului (G.T. Kirileanu), CRC, 1989, 51; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 137-138; Iordan Datcu, Jurnalul unui generos, RL, 2003,18.	N.M.
KIRIŢESCU, Alexandru (28.111.1888, Piteşti - 9.IV.1961, Bucureşti), dramaturg şi traducător. Este fiul Elenei şi al lui Gheorghe Kiriţescu. Urmează cursurile primare la Piteşti, iar pe cele secundare la Alexandria şi la Bucureşti, absolvind Liceul „Gh. Lazăr". Figurează scurt timp ca student al Facultăţii de Litere, după care trece la Facultatea de Drept a Universităţii din capitală, unde îşi susţine examenul de licenţă în 1915. De-a lungul vieţii s-a preocupat aproape în exclusivitate de teatru. în anii studenţiei este angajat de unul dintre profesorii săi, Pompiliu Eliade, pe post de copist de roluri la Teatrul Naţional, avansat apoi „inspector", controlor de bilete, între 1938 şi 1940 a funcţionat ca ataşat cultural la Roma. Practică de timpuriu publicistica teatrală, culturală, socio-politică, încercându-şi şansa şi în proza scurtă. Semnează şi cu pseudonimele Cadet Roussel, Chilon Chilonidis, Kir, Neguţătorul de arome, Rik, Rivarol, Veilleur de nuit, scriind, între 1916 şi 1958, în „Rampa", „Rampa nouă ilustrată", „Lupta", „Adevărul" „Cuvântul", „Gazeta", „îndreptarea", „Vremea", „Momentul", „Viaţa românească", „Teatrul", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Flacăra" ş.a. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al Societăţii Autorilor Dramatici Români, pe care a şi condus-o între 1945 şi 1949, în calitate de preşedinte.
Ca dramaturg, are un debut irelevant, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa învinşii (1910). După aceea se îndreaptă spre teatrele de revistă, pentru care scrie mai multe texte; de altfel, a şi făcut parte din conducerea unei astfel de companii, numită Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiriţescu). Reapare târziu ca autor de piese destinate teatrelor dramatice, în 1929, când colegii săi de generaţie Victor Eftimiu şi Mihail Sorbul dăduseră de mult scenei principalele lor scrieri. Preferinţele lui K. se orientează acum către dramă şi comedia satirică. Marcel et Marcel. Rochii şi mantouri, anunţată iniţial sub titlul Anişoara şi ispita (1929), este povestea unei provinciale intrate în mediul bucureştean — frivol, scânteietor în aparenţele lui, făgăduind
Kiriţescu
o viaţă uşoară, în care luxul şi aventura te însoţesc permanent. Epatată de sclipirile înşelătoare ale acestei lumi, Anişoara devine repede victima inocentă a unei imoralităţi generalizate. Prezenţa tonică a soţului ei, ins neînsemnat şi mărginit, dar cu o filosofie patriarhală de viaţă, o ajută să se desprindă de existenţa artificială a capitalei şi să revină la ritmul calm al obişnuinţelor anterioare. Florentina (1931) avansează, în esenţă, o propunere de caz asemănător. De data aceasta, caracterul alterat al femeii care se abandonează ademenirilor din mediile mondene declanşează şi nefericirea unei fiinţe nevinovate: fiica ei se sinucide pentru a curma coşmarul dezamăgirilor şi vârtejul degradării. Discursul critic, acuzator, este în mod evident mai pregnant aici. Ambele piese ilustrează antagonismul aparenţă-realitate. Replica este cursivă, dinamică, aplicată, conflictele interferează substanţial drama şi tragedia. Alături de aceste două lucrări, Gaiţele este a treia componentă a ceea ce autorul numea Trilogia burgheză. Reprezentată, într-o primă formă şi sub titlul Cuibul de viespi, la Teatrul „Regina Maria" în stagiunea 1929-1930, piesa va suferi câteva modificări, publicului oferindu-i-se varianta definitivă în spectacolul Naţionalului bucureştean din primăvara anului 1933. Satiră vizându-i pe latifundiarii ciocoi, ajunşi la opulenţă prin arendăşie şi negoţ cu cereale, Gaiţele supune unui comentariu caustic atmosfera de calpă solidaritate familială şi de suficienţă grobiană în care
Kiriţescu
Dicţionarul general al literaturii române 774
se complac membrii clanului Duduleanu. Indivizi cu pretenţii ridicol aristocratice, ei au rămas, în fond, definitiv legaţi de mentalitatea târgului provincial, de unde şi incultura, grosolănia, ifosele cosmopolite, mahalagismul policrom; o lume a periferiei spirituale. Comedia oferă, în primul rând, o paradă de portrete caricaturizate şi, într-o măsură mult mai redusă, o succesiune de întâmplări dramatice. Caracterele se definesc nu atât în acţiune, cât prin intermediul dialogului, al replicii sprintene care înlocuieşte gestul propriu-zis. Piesa nu avansează soluţii şi nu sugerează eventuale modificări în starea de fapt existentă. Personajele sunt mulţumite cu statutul lor şi se rezumă la a comenta veninos întâmplările altora, fără a-i invidia prea mult, dar şi fără a-i accepta. Din când în când îşi leapădă crusta incomodă de civilizaţie şi se dezlănţuie în schimburi violente de invective şi adevăruri crude, după care se regăsesc în vechea lor armonie pânditoare. Comicul verbal, de excelentă calitate, este în descendenţa lui I. L. Caragiale. K. nu caută însă efecte speciale rezultate din îmbinări sau deformări de cuvinte, el apelează la conversaţia comună, căreia îi relevă înţelesuri şi virtuţi neaşteptate. Firescul, umorul, pretenţiile personajelor, păstrate într-o zonă a mediocrităţii culturale, mută în registrele comic şi ridicol chiar cele mai puţin vesele situaţii. Piesa este o dramă în fond, prezentată într-un înşelător înveliş al contemplării amuzate sau al maximizării, ceea ce face comicul monstruos şi melodramaticul grotesc. Cariera scenică a lucrării este remarcabilă. Un al doilea triptic dramatic, numit de autor Trilogia Renaşterii, include piesele Borgia (1936), Nunta din Perugia (1947) şi Michelangelo (1948). Tema generală este tentativa eroilor de a se desprinde din vremuri şi dintr-o realitate prea strâmte pentru ei şi de a pătrunde într-un timp viitor adecvat propriilor aspirâţii. Adevărul şi dramatismul fiecăreia dintre aceste existenţe umane atârnă de cauzalităţi din afara lor, care însă le condiţionează deciziile. Trilogia Renaşterii ilustrează preferinţa lui K. pentru teatralitate, fast, senzualitate. Conflictele sunt numeroase şi dense, replica bine articulată, caracterele căpătând consistenţă prin acţiune. în toate cele trei piese clasicismul se întrepătrunde cu romantismul prin tragismul declarat al confruntărilor, ca şi prin replica oratorică sau prin antrenarea atent supravegheată a unui număr mare de personaje. Borgia este compusă ca o suită de scene în care eroii se prezintă şi se definesc în lupta necruţătoare pentru putere, la care iau parte familiile Borgia şi Baglioni, la fel de orgolioase şi de irecon-ciliante. Victoria nu poartă aici vreun însemn glorios, după cum nici înfrângerea nu este amprentată de eroism tragic. Partea rezistentă a dramei o asigură atmosfera, nu întâmplările propriu-zise. Nunta din Perugia dezvoltă motivul confruntării fără concesii dintre iubire şi ură. Personajele se dezlănţuie, adăugând atmosferei gestul decis. în Michelangelo, atmosferă şi conflict se topesc într-o discretă stare de poezie, astfel încât piesa poate fi citită şi ca un poem închinat creaţiei artistice. Ieşite rapid din circuitul repertorial sunt alte câteva lucrări dramatice ale lui K.: Lăcustele (1934), Intermezzo (1943), Răzbunarea Corinei (1943), Fata de la mansardă (1944), Dictatorul
(1945), Tarsiţa şi roşiorul, libret de comedie muzicală (1947),
Ruxanda şi Timotei, poem dramatic (1957), Moş Teacă (1960), precum şi mai multe piese într-un act, destinate teatrului de amatori. Singur sau în colaborare a tradus, adaptat sau prelucrat texte dramatice de Moliere, N.V. Gogol, L.N. Tolstoi, Alexandre Bisson, Leonid Leonov, A. V. Suhovo-Kobâlin, D. Furmanov.
Om de teatru prin excelenţă, Alexandru Kiriţescu are acest dar într-adevăr rar de a stăpâni replica şi virtuţile ei expresive, astfel încât personajele să se definească extrem de repede, să-şi afle o stare civilă din primele schimburi de cuvinte [...] Nici un alt dramaturg dintre cele două războaie n-a avut o asemenea artă de a răscoli vermina sufletească, toate defectele imaginabile - folosind atât de puţine mijloace. Comicul este bineînţeles cel verbal, în descendenţa directă a lui Caragiale.
Valeriu Râpeanu
SCRIERI: Intermezzo, Bucureşti, [1943]; Cântecul de nuntă, Bucureşti, 1946; Darul frăţiei, Bucureşti, 1953; Dreptate, Bucureşti, 1953; Dulapul cu oglindă, Bucureşti, 1953; Negustorie cinstită, Bucureşti, 1953; Cu viaţa mergem înainte, Bucureşti, 1953; Gaiţele, Bucureşti, 1953; Teatru, introd. Simion Alterescu, Bucureşti, 1956; Ruxanda şi Timotei, Bucureşti, 1957; Gaiţele. Trilogia burgheză, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1976; Gaiţele şi alte piese de teatru, îngr. şi introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1986; ed. 2, Bucureşti, 1989. Traduceri: D. Furmanov, Răzvrătirea, Bucureşti, 1952 (încolaborare cu Andrei Ivanovschi); N.V. Gogol, Jucătorii de cărţi, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Petrari), Opere, IV, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ada Steinberg); A.N. Tolstoi, Ivan cel Groaznic, introd. Horia Deleanu, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); L.N. Tolstoi, Teatru, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ada Petrari şi Tamara Gane), Roadele învăţăturii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Ada Steinberg); Leonid Leonov, Invazia, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ada Steinberg); St. Zlobin, Stepan Razin, pref. Eugen Schileru, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Kiss Lâszlo, Kovâcs Lâszlo, Furtună în munţi, Bucureşti, 1954 (în colaborare); A.V. Suhovo-Kobâlin, Trilogie, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Sonia Filip şi Tatiana Berindei); G. Soria, Trufia şi norul, Bucureşti, 1957; Ferenc Lâszlo, Vânător de zestre, Bucureşti, 1957; Moliere, Avarul, în Moliere, Opere, IV, Bucureşti, 1958.
Repere bibliografice: T.A. [Tudor Arghezi], „învinşii", „Seara", 1914,1434; Emil D. Fagure, „învinşii", ADV, 1914, 8740; Lovinescu, Scrieri, VI, 353; Camil Petrescu, „Marcel et Marcel", „Argus", 1929, 4743; H. Blazian, „Marcel et Marcel", DEP, 1929, 393; Kir [Camil Petrescu], „Cuib de viespi", „Omul liber", 1930, 87; Val Mugur, „Florentina", „Păreri libere", 1931,42; Petre Pandrea, „Gaiţele", DEP, 1933,1636; V.I. Popa, „Gaiţele", „A.B.C.", 1934,27; Şerban Cioculescu, „Dictatorul", „Semnalul", 1945,1090; Aderca, Contribuţii, II, 534-535; I.M. Sadoveanu, „Michelangelo", TIL, 1948, 3712; Mihai Vasiliu, „Ruxandra şi Timotei", GL, 1957, 52; Mircea Tomuş, însemnări despre teatrul lui Alexandru Kiriţescu, ST, 1957,1; Radu Stanca, Note despre teatrul lui Al. Kiriţescu, TR, 1958, 27; Valeriu Râpeanu, Alexandru Kiriţescu, REVR, 1961, 3; Al. Piru, Piese de teatru, R, 1968, 1; Piru, Panorama, 438-441; Brădăţeanu, Comedia, 353-362; Valentin Silvestru, Piesa uitată. „Intermezzo spaniol", F, 1974, 12; Crohmălniceanu, Literatura, III, 54-61; Valentin Silvestru, O ediţie a teatrului lui Alexandru Kiriţescu, RL, 1976,38; Şerban Cioculescu, Pendulările dramatice ale lui Alexandru Kiriţescu, RL, 1976, 41; Ion Zamfirescu, Drama istorică universală şi naţională, Bucureşti, 1976,241-242; Virgil Vlad, Modelul, 251-256; Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie română,
775 Dicţionarul general al literaturii române
Bucureşti, 1977, 10-23; Mîndr^a, Jocul, 154-163; Râpeanu, Cultură, I, 264-288; Brădăţeanu, Istoria, IU, 166-173; Valentin Silvestru, Alexandru Kiriţescu, TBR, 1986, 318; Alexandru Kiriţescu, DRI, III, 51-88; Dicţ. analitic, III, 99-100; Dicţ. esenţial, 439-441; Ghiţulescu, Istoria, 52-58.	'	'	C.P.
KIRIŢESCU, Constantin (3.IX.1876, Bucureşti - 12.VIIL1965, Bucureşti), prozator şi memorialist. Este fiul Elenei (n. Voicu-lescu) şi al postelnicului Ioan Kiriţescu şi a văzut lumina zilei în mahalaua Spirea Veche. Rămas de timpuriu orfan de tată şi având o soră şi un frate mai mici, a găsit cu greu mijloace pentru a merge la învăţătură. Frecventează mai întâi o şcoală primară catolică şi, în continuare, Gimnaziul „Mihai Bravul" şi Liceul „Sfântul Sava". Obţine bacalaureatul în 1894; în toamna aceluiaşi an se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia de ştiinţe naturale, pe care o va absolvi în 1897. Va fi, până în 1903, asistent, apoi şef de lucrări la Institutul de Fiziologie, iar din 1902, după trecerea examenului de capacitate, şi profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu" din Iaşi. Transferat în 1904 la Liceul „Matei Basarab" şi la Seminarul Pedagogic din Bucureşti, este numit trei ani mai târziu de Spiru Haret inspector în Ministerul Instrucţiunii Publice. Va funcţiona concomitent ca dascăl şi slujbaş până în 1919, când renunţă la cariera didactică, consacrându-se aceleia de funcţionar ministerial, în care va avansa până la rangul de secretar general (1927-1928, 1932, 1936-1937). Din 1930 revine şi la catedră, ca profesor de istorie, teorie şi organizare a educaţiei fizice la Institutul Superior de Educaţie Fizică. După ce, în 1938, renunţă la activitatea din Ministerul Instrucţiunii Publice, în 1941 se pensionează şi din învăţământul universitar. Pentru lucrările din domeniul ştiinţelor naturii, Academia Română i-a decernat în 1923 Premiul „Năsturel-Herescu". Din 1925 este membru al Subcomisiei de experţi pentru învăţământ de pe lângă Comisia Cooperaţiei Intelectuale a Societăţii Naţiunilor Unite. în 1937 va fi ales preşedinte al Conferinţei a Vl-a Internaţionale a Instrucţiei Publice (Geneva) şi, tot atunci, preşedinte al secţiei a IlI-a a Conferinţei Internaţionale a învăţământului Superior (Paris). în liceu, împreună cu alţi colegi, redactează, urmând modelul publicaţiei lui I. L. Caragiale „Moftul român", revista litografiată „Putregaiul român". La şaisprezece ani, sub pseudonim, debutează cu versuri, cronici şi recenzii în gazeta socialistă „Munca". A colaborat cu schiţe, povestiri, fragmente de amintiri, articole de critică literară şi culturală, publicistică socială şi multe luări de poziţie în legătură cu interesele corpului profesoral la „Revista de filosofie şi pedagogie", „Voinţa naţională", „Revista generală a învăţământului", „Viitorul", „Cele trei Crişuri", „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale", „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", „Revista cursurilor şi conferinţelor", „Universul" ş.a. Teza de doctorat, având ca subiect fauna herpetologică din România, pe care a susţinut-o la Universitatea din Iaşi (1930), a primit menţiunea „foarte bine, cu distincţie". Este autorul unor cercetări originale în domeniul ştiinţelor naturii, a alcătuit şi publicat manuale liceale de botanică, zoologie, anatomie, precum şi cursuri
Kiriţescu
universitare, dintre care Palestrica (1964) a fost tradus în mai multe limbi. De o primire favorabilă s-a bucurat Istoria Războiului pentru întregirea României (I—II, 1922-1924), tipărită în multe ediţii, unele de popularizare, premiată de Academia Română, recenzată favorabil de specialişti din ţară şi din Franţa, Germania, Austria ş.a., tradusă în Franţa, Iugoslavia şi Polonia. K. este iniţiatorul unei adevărate campanii de presă, în care a implicat şi autoritatea Ministerului Instrucţiunii Publice, împotriva a ceea ce credea a fi o direcţie pernicioasă a literaturii şi, mai ales, a teatrului autohton. între „ţintele" criticii sale, nu întotdeauna neîndreptăţite, din broşura Literatura împotriva educaţiei ? (1929), s-au numărat şi dramaturgia lui Ion Minulescu sau aceea a lui Mihail Sorbul. Drept urmare, cererea lui de a fi primit membru în Societatea Scriitorilor Români a fost respinsă.
Proza lui K., inclusă în volumul Printre apostoli (1929) sau în Porunca a zecea (1930), este aceea a unui observator pe cât de atent, pe atât de iscusit în a reconstitui epic un mediu cunoscut în amănunţime. Dar autorul trece doar uneori peste stadiul relatării de fapte şi, mai ales, peste acela al eboşelor caracterologice. Sunt în schiţele sale şi unele portrete izbutite, unde desenul migălos reproduce înfăţişări şi psihologii cel mai adesea ciudate: domnul Raşcu, Bonifas (în care poate fi recunoscut Bonifaciu Florescu), „nenea" Iancu Dărăscu, toţi profesori de liceu, sau Dumitru Ionescu şi doctorul
Kiropol
Dicţionarul general al literaturii române 776
Ciovârnache, reprezentanţi ai învăţământului universitar. Mâna celui care desenează este, cu aceste prilejuri, sigură, ochiul vede necruţător şi chiar măreşte ticuri şi slăbiciuni. Ironia nu rămâne însă mereu tăioasă, ci ascunde şi o nuanţă de comprehensiune, iar pe alocuri se însoţeşte nimerit cu o undă de duioşie. Aceeaşi privire aptă să înţeleagă, aceleaşi procedee ale naraţiunii în care căldura sufletească, emoţia, dar şi exactitatea detaliului sau a interpretărilor întovărăşesc evocarea unor vremuri apuse caracterizează şi amintirile cuprinse în cartea Flori din grădina copilăriei (1933). K. este aici un narator care înregistrează, cu o remarcabilă capacitate de a distinge ceea ce se dovedeşte a fi esenţial, dispariţia unei epoci, a unei lumi. întoarcerea în timp se opreşte la anii miraculoşi ai copilăriei, trece la pitorescul mahalalelor Spirea Veche sau Dichiu, la Bucureştii sfârşitului de veac, urbe încă ezitând între fastul oriental şi noutăţile Europei, ajunge la vremea războiului dintre 1916 şi 1918, fără a fi uitată viaţa de elev şi student ori de tânăr profesor, înţesată de experienţe şi de întâlniri care pot marca o existenţă. Sunt reînsufleţite figurile mamei şi ale rudelor, ale prietenilor şi profesorilor, toate venind parcă dintr-un tărâm peste care adie efluvii mitice. Descrierile se menţin totuşi într-un registru dominat de exactitate, observaţiile de natură socială şi culturală nu lipsesc, după cum nu e absent un grăunte de umor datorită căruia, mereu, şi cel care povesteşte, şi cel care citeşte sunt readuşi cu picioarele pe pământ. Alte amintiri şi câteva însemnări de călătorie ale lui K. sunt incluse în volumele Jurnalul unei comitive (1937) şi Făclii stinse (1938), în timp ce în manuscris au rămas notele referitoare la evenimentele ultimilor săi ani de viaţă.
SCRIERI: Printre apostoli, Bucureşti, 1929; Literatura împotriva educaţiei?, Bucureşti, 1929; Porunca a zecea, Bucureşti, 1930; Flori din grădina copilăriei, Bucureşti, 1933; în slujba unei credinţe, Bucureşti, 1933; Jurnalul unei comitive, Bucureşti, 1937; Drumuri pitoreşti din România Nouă, Bucureşti, 1937; Făclii stinse, Bucureşti, 1938; O viaţă, o lume, o epocă, Bucureşti, 1979; Portrete, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, III, 296-299, IV, 140-143, 256-258, 325-329, VIII, 183-185, XII, 297-299, 323-328; Constantin Kiriţescu, Expunere de titluri şi lucrări, Bucureşti, 1930; Stelian Cucu, Privire fugară asupra operei literare a domnului Const. Kiriţescu, Râmnicu Sărat, 1933; Lovinescu, Scrieri, II, 427-431; Omagiu lui Constantin Kiriţescu, Bucureşti, 1937; Călinescu, Ist Ut. (1941), 833, Ist. Ut. (1982), 917-918; Constantin Kiriţescu, Activitate şi lucrări, Bucureşti, 1941; Şerban Cioculescu, O altă luptă literară, RL, 1979, 38, 39; Costin C. Kiriţescu, Călător prin secolul XX, Bucureşti, 1992.	R.Z.
KIROPOL, Miron (29.IX.1936, Bucureşti), poet. Este fiul Elenei ^n. Stanciu) şi al lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi, învaţă, între 1951 şi 1954, la Liceul „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti şi urmează, doar în 1955-1956, cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti. îşi câştigă apoi existenţa lucrând ca arhivar, bibliotecar, muncitor agricol, corector la revista „Gazeta literară". Debutează cu versuri în 1963, la „Contemporanul", iar editorial în 1967, cu Jocul lui Adam. Urmează alte două volume de poezii: Schimbarea la faţă (1968) şi Rosarium (1969), ultimul rămas însă nedifuzat şi ulterior dat la topit drept
represalii pentru că, în septembrie 1968, profitând de o invitaţie la un colocviu de poezie ce urma să aibă loc în Belgia, K. luase decizia, sub şocul invadării Cehoslovaciei, dar şi — mai lucid decât mulţi alţii — convins că nimic nu se va schimba în România, să nu se mai întoarcă în ţară. Are şansa de a fi sprijinit de personalităţi precum Pierre Emmanuel sau Vintilă Horia. După un scurt interludiu spaniol se stabileşte definitiv în Franţa, la Paris. Aici urmează timp de un an cursurile Institutului Catolic şi lucrează ca paznic de muzeu; începe să picteze, din nevoia de a se face cât mai repede înţeles, reuşind să expună, să se facă remarcat şi chiar să vândă din tablourile sale. Cu trecerea timpului devine poet şi scriitor de limbă franceză, tipărind în anii '80 şase volume de versuri şi în 1991, unul de proză memorialistică foarte specială, poema-tic-filosofică, Diotima. în 1983 cunoscutul editor de poezie Guy Chambelland îi dedică un număr al revistei sale „Pont de l'epee". De-a lungul anilor '90 îi apar, în limba în care a început să scrie şi la care nu a renunţat niciodată, câteva cărţi fundamentale: Această pierdere (1992), apoi versiunea românească a primului volum din Diotima (1997), conţinând dublul paginilor din ediţia franceză, al doilea volum (1998), precum şi Făt-Frumos din lacrimă (I-II, 1994-1996), epopee proiectată în mai multe volume ce vor însuma între zece şi cincisprezece mii de versuri. A tradus în româneşte din Eugenio Montale, Cecco Angiolieri, Dino Campana, Salvatore Quasimodo şi din lirica olandeză contemporană, iar în franceză din Ion Caraion şi Mircea Dinescu. In 1992 a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor şi cu cel al Academiei Române, iar în 1997, la primul Festival Internaţional de Poezie de la Oradea, i se acordă Premiul pentru Opera omnia.
777 Dicţionarul general al literaturii române
Kiropol
Cu poemele sale româneşti adunate în Această pierdere, K. „a înviat pentru marea noastră poezie", afirmă Mircea Ciobanu, care a semnat, pe coperta a patra a volumului, un frumos text de întâmpinare-reîntâmpinare a colegului său parizian. Cartea reia, prescurtat, titlul primei plachete tipărite de poet în limba franceză: Dieu me doit cette perte (1983); vers superb, de o mare profunzime, vers-etalon pentru întreaga poezie scrisă în exil de K., vrând să spună că Dumnezeu datorează celor aleşi (din veac) o (mare) pierdere (suferinţă, tragedie). Reprezentând un câştig, deopotrivă pentru autorul volumului şi pentru literatura română, Această pierdere îl situează, firesc, pe autor în prima linie a liricii române contemporane. Remarcabilă este însă nu numai valoarea acestui poet prea puţin cunoscut deocamdată publicului, ci şi deschiderea poeziei sale, pe care o scrie cu o mare îndrăzneală a imaginaţiei şi a spunerii, cu o concentrare uneori aproape telegrafică, împinsă până la (aparenta) stângăcie şi obscuritate. După precedentul conceptului de „roman total", s-ar putea vorbi în acest caz de o poezie totală, prin raportare la existenţă, în cel mai dezmărginit sens al ei. Toate lumile şi toate contrastele posibile par a-şi fi dat întâlnire în poezia lui K. (de aici ploaia de antiteze, invazia oximoronului), aflată mereu „între mugur şi putrezire", între „curcubeu şi rană", „aripă şi cădere", dominată de „cele două simboluri, de ruptură şi bucurie". Disperarea şi speranţa, damnaţiunea şi mântuirea, carnea (vocabulă obsesivă) şi spiritul, violenţa şi tandreţea, întunericul şi lumina, viaţa şi moartea, moartea şi învierea, maculatul şi imaculatul, transcendentul şi imanentul, căderea şi înălţarea, fărâmiţarea şi realcătuirea, dorinţa şi asceza (dorinţa de asceză) ş.a. se strâng cu furie în braţe în această poezie care vorbeşte de „disperarea fericirii", de „amiaza întunericului", de „noaptea toată zori", de „şuvoaie de împietrire". „Sufletul" poeziei lui K. este dostoievskian, adică larg, foarte larg. Cuprinde totul: „E-atât de înlăuntru totul." De aici ambiguitatea ei fundamentală: „Ninge în Eldorado" şi în profunzimea rănilor zac „epave de comori". Cu toate că poartă „mănuşi de petale", poezia este totodată de o duritate de diamant. Foarte larg este şi sufletul poetului, victimă şi călău în acelaşi timp: „Am pe umeri capul unui animal fugărit,/ mâinile sunt gata oricând să mânuiască sabia", damnat şi „ţintă graţiei"; blestemat, el strânge cu disperare la piept „rămăşiţe de Hristos". „Nu mai am în minte/ decât vocea descărnată a inexprimabilului", mărturiseşte poetul. Rareori însă „inexprimabilul" s-a exprimat mai bine în limba română. Diotima este un fel de jurnal sans rivages, în care se amestecă morţii cu viii, trecutul cu prezentul, realitatea de coşmar cu visul şi feeria cu coşmarul (sicriul cu trupul mutilat în timpul anchetei al colonelului, cu mâinile aşezate cuminte pe piept, doar că fără unghii), abjecţia cu puritatea, revolta cu rugăciunea, proza cu poezia, anecdota cu meditaţia înaltă. K. îşi aminteşte scene şi personaje din copilărie sau din tinereţea sa de poet rar sau foarte rar publicat ori chiar suspectat (faima de „nebun" l-a ferit poate de represalii mai dure); „Exilul a început pentru mine înaintea exilului, el a început chiar în patria mea", „în casa părinţilor mei", mai exact a tatălui, pe
care îl detestă aproape freudian, în vreme ce mama, fiinţă privilegiată, este glorificată. Are vise cu Eminescu şi cu Nichita Stănescu şi dese coşmaruri, evocă lecturi şi scriitori, se dezlănţuie împotriva artei decadente, dar mai ales se zbuciumă întru credinţă, o credinţă dobândită, certă şi totuşi deloc lină, dimpotrivă, furtunoasă, dramatică, înregistrând momente de oboseală, de dezolare, dar şi de speranţă, de cădere şi înălţare, de răzvrătire şi supunere. K. e un fericit chinuit sau un chinuit fericit. Nu o dată textul său se transformă în rugă: „Cât timp voi rămâne fără să plâng pe săturate? Părăsesc viaţa puţin câte puţin ca toată lumea, dar nu mor ca toată lumea. învăţ să plâng, lacrimile mele sunt stângace ca paşii unui prunc. Membrele mele au nevoie de lapte. Dă-mi sânul tău, Doamne." împrumutând titlul basmului eminescian, şi totodată inspirat de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, „basmul atât de cunoscut, acel Faust al poporului român" — după cum spune autorul într-o scurtă prefaţă —, Făt Frumos din lacrimă este o epopee: „Cântă epopeea, tu, ultim aed..." Şi acest ultim aed român de la sfârşitul secolului al XX-lea cântă, poate, ultima epopee românească. O epopee modernă şi postmodernă, pe o temă străveche. Epopeea căutării nemuririi şi a nemuritorului. Precum eroul eminescian, eroul lui K. va rătăci prin mitologii, va fi, rând pe rând, sumerian, egiptean, hindus, elen, evreu, musulman şi îl va întâlni pe Hristos. O epopee cu prolog şi (multe) personaje: împăratul, împărăteasa, Făt-Frumos nenăscut şi Făt-Frumos născut în toată splendoarea lui, nebunul, poetul, filosoful, călătorul, pajul, heraldul, oglinda, corul, spiriduşi, cerşetori, călugări ş.a., ba chiar şi un vânzător de jurnale. O epopee cu versuri de mare frumuseţe, evocând „Excelentisimul Verb", „ Apoplexii divine", „Nebunul sex al unui faun", „Chipul muribundului când îngerul îi spală sudoarea", un „Dedal de nevedere", suferinţa, respinsă şi iarăşi chemată: „Du-te suferinţă şi revino suferinţă!" Poet paradoxal, totodată de o rară concentrare şi abundenţă, profund până la obscuritate, inventatorul unui limbaj poetic foarte personal, uneori derutant, K. are accente, iniţiative şi izbutiri de mare poet.
SCRIERI: Jocul luiAdam, Bucureşti, 1967; Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1968; Rosarium, Bucureşti, 1969; Sur le visage redempteur, Paris, 1972; Dieu me doit cette perte, Paris, 1983; Auguste nostalgie du sang, Paris, 1986; Chastete regnante, pref. Lucian Raicu, Paris, 1987; Le Rang johannicfue, 1989; Apophtegmes de l'amour, Paris, 1989; Diotima, voi. I: Les morts s'en melant, Paris, 1991; ed. Oradea, 1997, voi. II: Scara lui Iacob, Oradea, 1998; Această pierdere, Bucureşti, 1992; Făt-Frumos din lacrimă, I-II, Bucureşti, 1994-1996; Augusta nostalgie a sângelui - Auguste nostalgie du sang, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Solitudinea lui Eros, Bucureşti, 1998; Ceea ce sferele gândesc despre noi, Iaşi, 1999; Metopă, pref. Ioan Ţepelea, Timişoara, 2001; Ioana dArc, Botoşani, 2001; Povestea deviaţionistului, I, Iaşi, 2003. Traduceri: Poeţi francezi din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2000; G. Bacovia, Plumb-Plomb, ed. bilingvă, Iaşi, 2001; Comment lire Eminescu en frangais, Bucureşti, 2001; Mircea Dinescu, Trente-deux poesies, pref. Lucian Raicu, Paris, 2001; Jean Keats, Poezii, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Paul Georgescu, înaintea unei premiere literare, VR, 1965,11; Valeriu Cristea, „Jocul lui Adam", CNT, 1967,13; Claude Micoski, La Poesie de Miron Kiropol, „La Sape", 1989,22; Alain Simone, Miron Kiropol, gardien de la poesie, „La Croix", 1988,20 august; Eugen
Kiss
Dicţionarul general al literaturii române 778
Simion, Un poet creştin, RL, 1990,26; Lucian Raicu, Miron Kiropol, VR, 1990,7; Eugen Simion, Jurnalul unui poet în exil, RL, 1991,24; Valeriu Cristea, Poezie mare la Paris, ADV, 1991, 6 iunie; Valeriu Cristea, „Adevărul este că mă simt din ce în ce mai mult scriitor român" (interviu cu Miron Kiropol), CC, 1991,3; Ion Pop, Poezia lui Miron Kiropol, RL, 1993, 24; Nicolae Bârna, „Diotima", CC, 1991, 8-9; Gheorghe Grigurcu, Dilema lui Păt-Prumos, RL, 1997,36; Pop, Pagini, 125-130; Dicţ. scriit. rom., II, 703-705; Titu Popescu, Lecturi diasporene. Repatrierea poetului, JL, 2000, 3-6; Gheorghe Grigurcu, însemnări asupra poeziei lui Miron Kiropol, RL, 2002, 15; Simion, Genurile, 128-131; Manolescu, Enciclopedia, 438-439; Dicţ. analitic, IV, 441-442.	V.	Cr.
KISS Jeno (13.IX.1912, Mociu, j. Cluj - 17.XII.1995, Cluj-Napoca), traducător. Cu preţul unor mari sacrificii materiale, K. şi-a terminat studiile secundare (1929) şi pe cele de drept (1941) la Cluj, oraş în care este apoi redactor la revistele „Erdelyi Helikon", „Termes", „Utunk", „Napsugâr", „Igaz Szo". Reprezentant de frunte al lirismului de orientare populară al literaturii maghiare din România, debutează ca traducător în „Erdelyi Helikon" cu versiunea în maghiară a povestirii Stan păţitul de Ion Creangă (1938). Traduce din proza lui I.L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Vlahuţă, din poezia lui Mihai Eminescu, G. Coşbuc, G. Bacovia, Ion Bănuţă, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu. Autorii lui preferaţi sunt G. Bacovia şi Ion Creangă. Transpunerile, împrăştiate în publicaţii periodice, şi le adună în antologia Kaleidoszkop (1967), în care sunt prezenţi clasici (V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc,
O.	Goga, Lucian Blaga) şi contemporani (Demostene Botez, Ion Brad, Nina Cassian, Emil Isac, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Ion Bănuţă, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Tiberiu Utanş.a.). K. este şi un traducător consacrat al folclorului românesc, publicând mai multe volume din baladele, cântecele haiduceşti şi colindele româneşti, realizate în colaborare cu folcloristul Farago Jozsef, care semnează selecţia, îngrijirea textelor şi studiile introductive. Pagini memorialistice sunt cuprinse în cartea A mufordito emlekeibol (1986), unde K. publică o serie de versiuni în maghiară din poezia lui Lucian Blaga, a Veronicăi Porumbacu şi a Ninei Cassian, precum şi din folclorul românesc, evocând totodată întâlnirile cu opera scriitorilor spre care au mers preferinţele lui.
Traduceri: Al. Vlahuţă, Eloskddok es îrâsok [Paraziţii şi alte scrieri], Bucureşti, 1949; Ion Creangă, Gyermekkorom emlekei [Amintiri din copilărie], Bucureşti, 1950, Vâlogatott munkâi [Opere alese], Târgu Mureş, 1956, Gyermekkorom emlekei. Mesek. Regek [Amintiri din copilărie. Poveşti. Legende], Bucureşti, 1986; D. Th. Neculuţă, Az igazsâg partjaifele [Spre ţărmul dreptăţii], Bucureşti, 1955 (în colaborare); G. Bacovia, Lila alkonyat [Amurg violet], Bucureşti, 1961, Legszebb versei [Cele mai frumoase poezii], Bucureşti, 1972, Olom [Plumb], Bucureşti, 1981, Poezii - Versek, ed. bilingvă, Bucureşti, 2003; Nicolae Labiş, Mokafi kalandjai [Păcălici şi Tândălici], Bucureşti, 1963; A bârânyka. Român nepballadâk [Mioriţa. Balade populare româneşti], îngr. şi introd. Farago Jozsef, Bucureşti, 1963; Ion Bănuţă, Uzenet [Mesaj], Bucureşti, 1964; Veronica Porumbacu, Egyensuly [Echilibru], Bucureşti, 1967; Kaleidoszkop [Caleidoscop], Bucureşti, 1967; Lucian Blaga, Evek kronikâja es eneke [Hronicul şi cântecul vârstelor], Bucureşti, 1968; Novâkekrâl szol az enek. Român hosi balladâk [Cântecul Novăceştilor. Balade vitejeşti], îngr. şi
introd. Farago Jozsef, Bucureşti, 1969; Szarvasokkâ vâlt fiuk. Român kolindâk [Feciorii schimbaţi în cerbi. Colinde româneşti], îngr. şi introd. Farago Jozsef, Bucureşti, 1971: Mihai Beniuc, Az ego sas [Vulturul de foc], Bucureşti, 1973; Mârk vitez. Român nepballadâk Petrea Creţul Şolcan repertoârjăbol [Marc Viteazul. Baladele populare ale lui Petrea Creţul Şolcan], îngr. şi introd. Farago Jozsef, Bucureşti, 1974; Hârom testver, kilenk sârkâny. Român fantasztikus balladâk [Ăi trei fraţi cu nouă zmei. Balade fantastice româneşti], îngr. şi introd. Farago Jozsef, Bucureşti, 1976; Korutazâs. Român novellâk, karcolator [Turneu. Schiţe şi nuvele româneşti], Bucureşti, 1977; Pe pârâu de rouă. Balade populare româneşti -Retek harmatâban. Român nepballadâk, îngr. şi introd. Farago Jozsef, Cluj-Napoca, 1985; A mufordito emlekeibol [Din amintirile traducătorului], Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Balla Erno, Ion Creangă gyermekkori emlekei -magyarul, UTK, 1950,16; Bajor Andor, D. Th. Neculuţă versei magy arul, UTK, 1955,48; Veronica Porumbacu, Kiss Jeno la 50 de ani, GL, 1962,37; Belia Gyorgy, Kiss Jeno Bacovia-fordîtâsai, „Nagyvilâg", 1963,4; Olâh Tibor, „A bârânyka", UTK, 1963,35; Belia Gyorgy, Veronica Porumbacu Ket konyve, „Nagyvilâg", 1967,7; Baroti Pâl, „Kaleidoszkop", UTK, 1967, 47; Dâvid Gyula, Lucian Blaga, „Evek kronikâja es eneke", UTK, 1968,10; Gelu Păteanu, O valoroasă tălmăcire din folclorul românesc, ST, 1970,2; Kerekes Gyorgy, Baladele Novăceştilor în limba maghiară, TR, 1970,16; Irimie Negoiţă, „Continentul cântecului", ST, 1971,8; Engel Kăroly, Egy „konok" mufordito dicserete, KOR, 1972,7; Veronica Porumbacu, O nouă traducere din Bacovia, RL, 1972,39; Ion Şeuleanu, „Feciorii schimbaţi în cerbi", ST, 1972,10; Beke, Fără interpret, 256-268; George Sbârcea, Kiss Jeno. Baladele populare româneşti în maghiară, „Albina", 1974,20; Beke Gyorgy, Egy vâllalkozâs arânyai, HT, 1974,29; Kollo Kâroly, Român hosi balladâkrâl-mai szemmel, KOR, 1975, 4; Balotă, Scriitori maghiari, 278-286; Rom. magy. ir. lex., III, 52-56.	O.K.
KITTNER, Alfred (24.XI.1906, Cernăuţi - 14.VIII.1991, Diissel-dorf, Germania), poet şi traducător. Este fiul unui funcţionar care în timpul primului război mondial s-a retras, împreună cu familia, la Viena, unde K. frecventează întâile clase ale gimnaziului. După 1918, întors în oraşul natal, a absolvit cursurile unei şcoli medii germane. Efectuează stagiul militar la Satu Mare şi este apoi student la Wrorîaw, nereuşind însă, din motive materiale, să-şi termine studiile în domeniul germa-nisticii. Practică ziaristica la Wrorîaw, şi după întoarcerea la Cernăuţi (1931), este redactor şi reporter la diferite foi de limbă germană. Scrie totodată versuri, dovedindu-se receptiv la mai toate tendinţele liricii din primele decenii ale secolului al XX-lea; debutul editorial îl reprezintă volumul de poezii Der Wolkenreiter (1938). în timpul celui de-al doilea război mondial, K. are de suferit prigoana la care erau supuşi toţi conaţionalii săi evrei din Bucovina: este deportat, în vara anului 1942, în Transnistria şi închis în mai multe lagăre. Abia în primăvara anului 1944, înaintarea armatelor sovietice îi permite întoarcerea la Cernăuţi. Cele trăite în lagărele de muncă, consemnate chiar în acele împrejurări sau evocate mai târziu, îşi pun amprenta asupra substanţei poetice din versurile ulterioare, începând cu placheta sugestiv intitulată Hungermarsch und Stacheldraht (1956). în toamna lui 1945 K. se mută la Bucureşti şi lucrează în cadrul bibliotecii ARLUS şi al bibliotecii Institutului pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea; temporar, colaborează şi la emisiunea în limba germană a Radiodifuziunii Române. în 1958 s-a decis să renunţe la statutul de
779 Dicţionarul general al literaturii române
Kogălniceanu
angajat, întreţinându-se din munca de scriitor, publicist şi traducător. Pentru volumul Flaschenpost (1970) obţine Premiul Uniunii Scriitorilor. în ultimul deceniu de viaţă se stabileşte la Diisseldorf, în Germania. în 1989 i s-a decernat Premiul „ Andreas Gryphius" pentru volumul liric Schattenschift (1988), cu o postfaţă de Peter Motzan.
Primele încercări ale lui K. de a se apropia ca traducător de literatura română datează din perioada interbelică (cel dintâi proiect mai vast a rămas nerealizat, în ciuda unor eforturi repetate de a transpune în germană proza lui M. Blecher). Abia după mutarea la Bucureşti strădaniile sale izbutesc, K. devenind, cu timpul, unul dintre cei mai activi propagatori ai literaturii române pentru cititorii germani. Numeroase pagini transpuse de el au apărut în „Rumănische Rundschau", revistă destinată difuzării scrisului românesc mai ales în străinătate. Lista poeţilor abordaţi este cuprinzătoare şi diversă: Tudor Arghezi, Octavian Goga, Camil Baltazar, Gellu Naum, Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana ş.a. Lista prozatorilor cuprinde atât pe Ion Vinea, Eusebiu Camilar, Nicolae Jianu şi Henriette Yvonne Stahl, cât şi pe Geo Bogza, Pop Simion, Fănuş Neagu, Sânziana Pop ş.a. în opţiunile lui predomină secolul al XX-lea, dar K. face şi unele incursiuni în trecutul mai îndepărtat (Dimitrie Cantemir, Alecu Russo). Tradiţia literară l-a atras de altfel nu doar accidental: a colaborat, cu fragmente din Pseudo- cynegetikos, la transpunerea în limba germană a unui volum de scrieri alese ale lui A.I. Odobescu (Ausgewăhlte Schriften, 1960) şi a contribuit la demersul prestigios de a asigura operei lui Mihai Eminescu traducerile cele mai adecvate, fiind prezent, în numeroase ediţii, cu versiuni care îi confirmă reputaţia de interpret ingenios; el realizează şi o premieră, cu poemul Mitologicale, netranspus în germană până în 1975. Surprind la K. amploarea efortului, mobilitatea în actul de regândire şi reformulare a operei poetice tălmăcite. A mai tradus proză semnată de V. Em. Galan, Jean Bart, Marin Preda, Veronica Porumbacu, Eugen Uricaru, precum şi piese de teatru de Horia Lovinescu şi Paul Everac. O preocupare constantă, vreme de un deceniu, va fi pentru el tălmăcirea prozei lui Zaharia Stancu. K. devine un „specialist" apreciat în domeniu, lui datorându-i-se transpuneri în germană ale volumelor Clopote şi struguri, Jocul cu moartea, Pădurea nebună şi Ce mult te-am iubit.
Traduceri: V. Em. Galan, Brachland erbliiht, Bucureşti, 1957, Im Freibauemdorf, Bucureşti, 1959; Marin Preda, Wagemut, Bucureşti, 1960; Zaharia Stancu, Glocken und Trauben. Rumănische Meisternovellen, Berlin, 1962, Spiel mit dem Tode, Berlin, 1963, Die Tochter des Tataren, Berlin, 1964, Wie sehr hab ich dich geliebt, Cluj, 1970; Jean Bart, Europolis, Berlin-Bucureşti, 1974; Eine Welt wird geboren. Auswahl rumănischer Gegenwartsdichtung, Bucureşti,1974 (în colaborare); Veronica Porumbacu, Tore, Bucureşti, 1975; Mihai Eminescu, Gedichte, îngr. Dieter Roth, Bucureşti, 1975 (în colaborare); Zeitgenossische rumănische Lyrik. In einem einzigen Leben, îngr. şi pref. Al. Căprariu, Cluj-Napoca, 1975; Zeitgenossische Dichter aus Rumănien, Bucureşti, 1981; Eugen Uricaru, Scheiterhaufen und Flamme, Bucureşti-Berlin, 1984.
Repere bibliografice: Gerhardt Csejka, Der innere Quell. Zum 70. Geburtstag Alfred Kittner. Ein Gesprăch, „Neue Literata", 1976, 11;
Peter Motzan, Erlebnis- und Bildungslyriker: Alfred Kittner, „Neue Literata", 1978,5; Horst Anger, Weitergeben, Ubersetzen. Alfred Kittner wird 75, „Karpaten Rundschau", 1981, 47; Helmut Kelp, Rumănien-deutsche Literatur in der Bundesrepublik Deutschland. Ein Literaturbericht, „Halbjahresschrift fur siidosteuropăische Geschichte, Literatur und Politik", 1992,1; Elisabeth Axmann, Alfred Kittner oder das Menschenrecht auf Poesie, „Sudostdeutsche Vierteljahresblătter", 1993,1.	J.W.
KOGĂLNICEANU, Mihail (6.IX.1817, Iaşi - 20.VI.1891, Paris), îndrumător literar, istoric şi prozator. Provenind dintr-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi şi cu slujbe (avea printre strămoşi şi un presupus cronicar, Enache Kogălniceanu), tatăl scriitorului, Ilie Kogălniceanu, a izbutit să ajungă la ranguri şi funcţii însemnate. Mama, Catinca (n. Stavilă), a fost crescută în familia lui Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei. Dintre cei zece copii ai lor, K. este cel dintâi născut. După primele învăţături primite în casă, el urmează, alături de V. Alecsandri, lecţiile călugărului maramureşean Gherman Vida, adept al Şcolii Ardelene. K. a învăţat apoi la pensionul lui Victor Cuenim din Iaşi şi la Institutul Francez de la Miroslava, în apropiere de Iaşi. în vara anului 1834 este trimis la studii în Franţa, la Luneville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza. După un an, elevii români sunt mutaţi la Berlin în urma intervenţiei consulului rus din Iaşi, alarmat de posibilitatea contaminării lor de ideile revoluţionare din Franţa. în mediul intelectual şi universitar berlinez K. îl cunoaşte pe savantul Alexander von Humboldt şi audiază cursurile de drept şi istorie ale unor profesori celebri,
781 Dicţionarul general al literaturii române
Kogălniceanu
de formaţie hegeliană, ca Friedrich von Savigny, E. Gans, Leopold von Ranke. Preocupările sale timpurii pentru istoria şi cultura naţională îl îndreaptă spre studiul sistematic al documentelor, cronicilor româneşti sau străine, primite din ţară sau aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova şi Ţara Românească. La numai douăzeci de ani, în 1837, publică la Berlin primele studii, în limbile germană şi franceză: Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur (în „Magazin fur die Literatur des Auslandes"), Escjuisse sur Vhistoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sur le nom de Bohemiens (cuprinzând îndemnuri la eliberarea ţiganilor robi din Principate) şi, cel mai important, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Ţinut prea din scurt de tatăl său şi de domnitor (care nu privea cu simpatie nici proiectele sale istoriografice), K. îşi grăbeşte întoarcerea în Moldova. în 1838 este din nou la Iaşi, fiind numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan. Desfăşoară, la început alături de Gh. Asachi, o vastă activitate de publicist, istoric şi îndrumător cultural şi literar, comparabilă, în dimensiuni şi rezultate, doar cu aceea a lui I. Heliade-Rădulescu. Tot în anul 1838 preia de la Gh. Asachi „Alăuta românească", seria nouă a suplimentului literar al „Albinei româneşti", care va fi însă interzis după cinci numere; în martie 1840 scoate revista „Dacia literară", suprimată şi ea după trei numere. Editează gazeta oficială „Foaia sătească a Prinţipatului Moldaviei" (1840-1845), alături de care înfiinţează o tipografie şi o editură proprie (Cantora Daciei literare sau Cantora Foaiei săteşti), cu litere cumpărate de la Heliade. La „cantora" lui K. au apărut scrieri literare sau istorice semnate de autori din ambele Principate: Gr. Alexandrescu, N. Bălcescu, Al. Donici, C. Sta-mati, V. Alecsandri, Gh. Sion, Al. Hrisoverghi, D. Ralet,
C.	Caragiali ş.a. în 1840 K. este numit, împreună cu V. Alecsandri, C. Negruzzi şi P.M. Câmpeanu, la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi şi iniţiază alcătuirea şi tipărirea unui repertoriu propriu, la care contribuie şi el cu o traducere din franceză, Orbul fericit, şi o prelucrare, Două femei împrotiva unui bărbat. Pentru editarea documentelor istorice scoate publicaţia „Arhiva românească" (1840-1845). în acelaşi scop, va aduna în trei tomuri, începând din 1845, cronicile moldoveneşti (Leto-pisiţile Ţării Moldovii), completate, în a doua ediţie (I-III, 1872-1874), şi cu cele munteneşti. Paralel, editează şi o antologie de documente şi cronici traduse în franceză, urmărind să atragă interesul savanţilor străini pentru istoria românilor. La Academia Mihăileană din Iaşi, unde este numit profesor în 1843, ţine memorabilul Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, curs întrerupt în acelaşi an din ordinul ocârmuirii. în 1844 K. face o nouă încercare de a edita o revistă culturală şi literară, „Propăşirea", cu sprijinul lui I. Ghica şi N. Bălcescu. Cenzura suprimă titlul revistei, socotit subversiv, lăsând numai subtitlul („Foaie ştiinţifică şi literară"), apoi o interzice cu totul, în acelaşi an. Mereu împiedicat de domnitor sau de cenzură în tipărirea unor reviste culturale, K. recurge, pentru a nu renunţa cu totul la planurile sale, la editarea unor mai inofensive calendare şi almanahuri (între 1842 şi 1845 apare „Calendar pentru poporul românesc", cu o parte
literar-ştiinţifică, intitulată „Almanah de învăţătură şi petrecere"), în care publică şi câteva dintre articolele sale cu caracter social: Despre civilizaţie, Despre pauperism ş.a. Relaţiile cu domnitorul Mihail Sturdza devin tot mai încordate. în 1844 fostul aghiotant domnesc, aflat la Viena cu intenţia de a ajunge la Paris, este rechemat în ţară şi, folosindu-se primul prilej, surghiunit la mănăstirea Râşca. Eliberat, obţine, în sfârşit, permisiunea de a călători şi pleacă în Franţa şi Spania (1846), cu gândul, repede abandonat, de a se stabili definitiv în străinătate. La Paris se întâlneşte cu N. Bălcescu, cu care era în bune relaţii, şi împreună plănuiesc alcătuirea unui dicţionar istoric. în 1848 ia parte la mişcarea revoluţionară din capitala Moldovei împotriva domnitorului Mihail Sturdza, fostul său protector, acum adversar făţiş. După eşecul mişcării se refugiază la Cernăuţi, unde redactează manifestele politice ale revoluţionarilor moldoveni: Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi Proiect de constituţie pentru Moldova. Colaborează la gazeta „Bucovina" cu pamflete politice şi notiţe nesemnate. După numirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, K. se întoarce din exil în 1849 (fusese în acelaşi an la Viena şi Paris) şi începe o rapidă ascensiune politică, devenind în scurt timp principalul susţinător al marilor reforme care au urmat. Este, pe rând, director al Departamentului Lucrărilor Publice (1849-1850), al Departamentului Treburilor din Lăuntru (1851-1852), deputat în Divanul Ad-hoc şi conducător al mişcării unioniste (1856-1857), membru al Adunării Elective a Moldovei (după ce a renunţat la candidatura domnească). în sprijinul acţiunilor unioniste înfiinţează şi conduce, din 1855, jurnalul politic, literar şi comercial „Steaua Dunării". După Unire, devine prim-ministru al Moldovei (1860) şi al Principatelor Unite (1863-1865). în această ultimă calitate, a contribuit hotărâtor, îndeosebi printr-o activitate parlamentară excepţională, la votarea legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863) şi la impunerea legii rurale. Aproape toate căderile guvernelor liberale conduse de K. au avut drept cauză atitudinea sa faţă de situaţia ţăranilor, expusă patetic în discursul din 1862, Pentru împroprietărirea ţăranilor. După înlăturarea lui AL I. Cuza, K. va mai deţine unele funcţii importante: ministru de Interne (1868-1870,1879-1880), ministru de Externe (1876,1877-1878), ministru plenipotenţiar la Paris (1880). Deşi acaparat de activitatea politică, a mai avut câteva iniţiative culturale însemnate, printre care înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860). Membru al Societăţii Academice Române din 1868, este ales vicepreşedinte (1886) şi preşedinte al Academiei Române (1887-1890), de la tribuna căreia va rosti ultimul său mare discurs recapitulativ: Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor (1891).
întreaga activitate a lui K. reprezintă aplicarea, în împrejurări concrete, a unei concepţii despre evoluţia societăţii, limpede formulată de la început şi urmărită consecvent în toate acţiunile politice, social-economice, culturale. La baza evoluţiei sociale, înţeleasă ca un proces continuu de civilizare (Despre civilizaţie, 1845), el aşeza, pe de o parte, lupta omului pentru supunerea naturii (prin industrie, ştiinţă, artă), pe de alta, relaţiile dintre oameni, organizarea politică a statelor.
Kogălniceanu
Dicţionarul general al literaturii române 782
Progresele ştiinţifice care, îmbinate cu cele politice, asigură civilizaţia, au ca urmare „emancipaţia", „dezrobirea" tuturor oamenilor de sub apăsarea condiţiilor naturale sau a unor relaţii sociale nedrepte, bazate pe privilegii. De aici, nevoia de dreptate, de echitate socială, de cultură şi democraţie. Sub influenţa ideilor revoluţionare din Franţa, temperate de moderaţia ideologilor germani studiaţi în perioada berlineză, K. a fost adeptul evoluţionismului social, al reformelor „blânde şi graduale". în condiţiile apartenenţei la o naţiune asuprită, lipsită de independenţă şi de posibilitatea unei organizări sociale adecvate, crezul lui K. va cuprinde emanciparea naţională şi socială a românilor, progresul economic şi cultural. Istoria constituia, în viziunea sa romantică, temeiul înţelegerii destinului unui popor. De aceea el s-a îndreptat mai întâi spre studierea trecutului românilor, pentru a descoperi alcătuirile sociale specifice, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, dar şi pentru a extrage premisele realizării idealurilor de înnoire. Istoria, limba comună şi tradiţiile reprezentau chezăşia păstrării naţionalităţii în faţa oricăror presiuni din afară. Schimbările care asigură progresul societăţii trebuie să pornească de la ceea ce este viabil în tradiţia naţională, făcând elogiul acesteia numai în măsura în care nu era „împotriva dreptei cugetări". Criticând „haina din afară", superficială, cosmopolită, „plantele străine", „formele exterioare" adoptate la mijlocul veacului al XlX-lea, K. formula, ca şi Titu Maiorescu mai târziu, teoria „formelor fără fond", ajungând însă la cu totul alte concluzii de ordin practic privitoare la dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti. Programul lui politic, expresie a mişcării paşoptiste din Moldova, urmărea emanciparea naţională a românilor,
prin unire şi dobândirea autonomiei, regenerare socială, prin înlăturarea privilegiilor şi a abuzurilor feudale, prin împroprietărirea ţăranilor şi acordarea de drepturi civile şi politice tuturor cetăţenilor, precum şi prin crearea unei burghezii puternice şi active şi a unei industrii naţionale, răspândirea culturii prin şcoli, presă şi tipărituri. Marile evenimente la care a participat ca protagonist (dezrobirea ţiganilor, revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, legea rurală, proclamarea Independenţei) i-au pus în valoare spiritul constructiv şi capacitatea de a alege, cu simţ istoric şi luciditate critică, din tradiţii şi din influenţele străine, elementele utile pentru accelerarea procesului de modernizare a instituţiilor României şi de reorganizare a ţării pe baze democratice. Cultura, în viziunea lui K., deţine un rol esenţial în atingerea obiectivelor naţionale şi politice, de aceea el a avut mereu în vedere şi consolidarea unei culturi autohtone. Histoire de la Valachie..., cuvântul de deschidere a cursului de istorie naţională, colecţia de cronici au contribuit la întemeierea istoriografiei româneşti moderne. Pentru că a crezut în forţa reformatoare a ideilor, K. a ales presa şi tiparul ca principal mijloc de formare a opiniei publice şi de manifestare a activităţii sale politice şi culturale. In concepţia sa, literatura a reprezentat una dintre căile cele mai importante de redeşteptare naţională a românilor şi de transformare a organizării sociale. Spiritul său reformator a folosit literatura, în prima perioadă a activităţii, pentru răspândirea şi impunerea ideilor naţionale, pentru progres şi „luminare" culturală. Ideolog politic în primul rând, K. are meritul de a fi respectat specificul literaturii ca artă şi de a fi contribuit astfel la constituirea unei doctrine literare. A ştiut să traseze, cu clarviziune, câteva directive esenţiale, vitale pentru dezvoltarea scrisului românesc, într-o perioadă de începuturi anevoioase şi amestec de influenţe. A practicat, înaintea lui Titu Maiorescu, o critică de „direcţie", culturală, fără a se întemeia însă pe principii estetice explicite. Programul revistei „Dacia literară", reluat, în esenţă, de „Propăşirea" şi de „Steaua Dunării", a reuşit pentru prima dată în cultura românească să imprime literaturii o direcţie de dezvoltare. Scriitorii sunt chemaţi să creeze opere originale cu sursa în tradiţiile poporului şi în istoria ţării, să participe la consolidarea limbii şi a literaturii comune pentru toţi românii. Imitaţiile, traducerile făcute fără discernământ sunt combătute vehement („traducţiunile nu fac o literatură"), nu însă şi cunoaşterea şi promovarea operelor de seamă din alte literaturi. K. a transformat în program de orientare precisă a mişcării literare ceea ce până atunci fusese difuz, enunţat incidental. „Dacia literară" urma să devină un „repertoriu general al literaturei româneşti" şi, chiar dacă suprimarea revistei a împiedicat împlinirea proiectelor lui K., directivele sale au stimulat creaţii literare originale de mare valoare şi au stat la originea constituirii curentului naţional şi a doctrinei specificului naţional în literatura română modernă. Nu se poate vorbi încă, în cazul lui K., de o apreciere estetică a literaturii — ea este subordonată moralei, idealurilor naţionale şi sociale —, dar îndrumătorul literar are în vedere unele criterii, în numele cărora va revendica dreptul criticii de a judeca fiecare scriere. înfăptuirea unei literaturi originale ar
783 Dicţionarul general al literaturii române
Kogălniceanu
trebui însoţită chiar de la început de o atitudine critică netă de respingere a producţiilor lipsite de valoare. Se cere scriitorilor o literatură de „principii" (politice, morale)şi de „tendinţă" (naţională, progresistă), fiind condamnate unele scrieri mai ales pentru conţinutul lor periferic şi pentru lipsa unui ideal. Prin Introducţia la „Dacia literară", critica literară, practicată sporadic şi până atunci, capătă o justificare de principiu şi o misiune înaltă în propăşirea literaturii. Ea trebuie să fie nepărtinitoare, să aibă în vedere numai opera, nu şi autorul ei, să distingă ce e „bun" de ce e „rău". Primul exemplu de atitudine critică — nu la înălţimea programului însă — l-a dat K. însuşi prin recenziile apărute în revistele pe care le-a condus, prin polemicile cu Gh. Asachi, Gh. Sion sau Iacob Mureşianu. Prefaţa la volumul de Poezii al lui Al. Hrisoverghi şi cele câteva recenzii nu se remarcă atât prin spirit analitic şi exigenţă, cât prin capacitatea de a face o apreciere de ansamblu şi de a situa o operă sau un autor în cuprinsul unei tendinţe generale, acceptată sau nu de critic. Spiritul de sinteză şi viziunea de ansamblu se făcuseră simţite şi mai înainte, în două încercări asupra evoluţiei culturii şi literaturii româneşti, prima publicată la Berlin în 1837, în limba germană, iar a doua, în limba franceză, rămasă în manuscris, probabil din 1839, sub forma unei ciorne de discurs. Ambele cuprind un tablou al literaturii române, surprinzător de bogat şi de închegat. Ideile din progamul „Daciei literare" apar de pe acum: literatura trebuie să fie naţională, având drept „sâmbure" poezia populară, deosebit de elogiată, iar ca izvoare, tradiţia istorică. Se face o enumerare a principalilor reprezentanţi ai literaturii române (cronicarii, poeţii Văcăreşti, Al. Beldiman, I. Heliade-Rădu-lescu, Gh. Asachi), însoţită, mai ales în textul francez, de caracterizări succinte, de elogii măsurate şi de unele rezerve critice. K. propune şi o periodizare a istoriei culturii noastre, care atestă aceeaşi clarviziune în surprinderea căilor de dezvoltare a civilizaţiei româneşti.
K. nu s-a considerat scriitor; el însuşi nu părea a-şi preţui scrierile literare. Nu i-a lipsit însă talentul, iar paginile rămase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, preţioase contribuţii de pionierat. Că avea un stil format, subtil adesea, o dovedeşte încă din timpul studiilor la Luneville şi Berlin, în scrisorile către tatăl său şi către surorile sale. Adunate în volum, scrisorile au căpătat aspectul unui roman epistolar despre formarea unui tânăr intelectual român în primele decenii ale secolului al XlX-lea. Debutul literar a fost timid şi neconcludent: în „Alăuta românească" (1838) a localizat povestea lui G.A. Biirger împăratul şi braminul şi a tradus, semnând Klmn, Inelul lui Policrat de Schiller. Cu Soirees dansantes (1839), în care realizează o galerie de figuri pitoreşti, reprezentative pentru societatea din Moldova, K. se dovedeşte un fin observator, înzestrat cu privire ironică, spiritual şi maliţios, dotat pentru schiţa de moravuri. Descrierile sunt întrerupte de reflecţiile moralistului, de scurte meditaţii asupra unor fenomene sociale sau asupra firii omeneşti. în „Dacia literară", la rubrica „Scene pitoreşti din obiceiurile poporului", sub titlul Nou chip de a face curte, K. a descris, cu încântarea etnografului şi a iubitorului de folclor, o nuntă tradiţională la
ţară, aşezând mereu în opoziţie moravurile decăzute ale civilizaţiei orăşeneşti cu frumuseţea şi puritatea vieţii rurale. în Iluzii pierdute. Un întâi amor (1841) scriitorul se încearcă în proza sentimentală, pe gustul vremii, dar nu fără a strecura, într-o amplă Introducţie, numeroase aluzii politice şi note de critică a regimului. Folosind variate nuanţe ale ironiei, povestitorul se află mereu în conflict cu boierii ruginiţi, cu stăpânirea, cu toţi adversarii înnoirilor. Prima aventură sentimentală e evocată cu detaşarea ironică, dar nostalgică, a bărbatului matur. Locurile comune ale literaturii romanţioase la modă primesc aici o nuanţă parodică şi glumeaţă, care salvează povestirea de la un idilism desuet. în Fiziologia provincialului în Iaşi (1844), mijloacele prozatorului au devenit mai sigure, mai echilibrate. Schiţa, deşi are un model francez, rămâne sub influenţa directă a fiziologiilor lui C. Negruzzi, citat cu admiraţie. în atenţia lui K. stă mereu tipul, reprezentant al unei categorii sociale sau al unei mentalităţi, dar descrierea locurilor şi a oamenilor este bogată în observaţii concrete şi detalii plastice. Arta prozatorului se evidenţiază mai ales în tablouri şi portrete viu colorate, realizate prin enumerări ori prin acumularea unor elemente de contrast. Stilistic, efectul este sporit şi de amestecul particular de neologisme şi expresii moldoveneşti. în 1850 K. a publicat în „Gazeta de Moldavia", fără semnătură, prima parte dintr-un roman rămas neterminat, cu titlul Tainele inimei. Intenţia autorului era, după cum se deduce din primul capitol, de a scrie un roman cu intrigă amoroasă, dar cu foarte evident caracter politic şi social. Pregătirea acţiunii e făcută cu minuţie, după modelul romanelor lui Balzac, scriitor cu deosebire preţuit de K., din care a şi tradus câteva fragmente (din Physiologie du mariage). în afara conturării intrigii sentimentale, capitolul iniţial cuprinde expunerea unor idei politice şi naţionale, fie ilustrate de eroi (Stihescu, mic proprietar, păstrător al spiritului naţional, anticosmopolit), fie prezentate direct de autor într-o amplă digresiune, fără interes literar. Punerea în scenă a acţiunii e remarcabilă, căci autorul are un simţ al gradaţiei şi al construcţiei care aminteşte şi aici arta desăvârşită a oratorului. Uscăciunea observaţiilor generale este compensată, pe alocuri, de sugestive viziuni picturale. Printre manuscrisele lui K. au rămas, nefinisate, note din călătoria făcută la Viena şi în Spania. Cele dintâi cuprind însemnări preliminare, disparate, numeroase consideraţii privitoare la organizarea socială austriacă, la moravuri şi aspecte etnografice. Mai închegate sunt însemnările despre Spania, calităţile memorialistului f ăcându-se simţite îndeosebi în surprinderea unor tablouri caracteristice: amiaza la Madrid, ceremoniile populare şi religioase. Scriitorul se dovedeşte acelaşi observator moral şi social, preocupat de obiceiuri, tradiţii, de tot ce reprezintă specific naţional. O anume valoare literară au şi povestirile istorice din trecutul Moldovei (Ştefan cel Mare în Târgul Bâiei, Un vis al lui Petru Rareş), ca şi unele foiletoane, cu adresă politică, răspândite şi rămase în pagini din presa vremii, dintre care unul e scris cu mult spirit şi vervă: Curierul Iaşilor, 10 februarie 1860, apărut în „Steaua Dunării" şi semnat Civis Bahluensis. în timpul mişcării de la 1848, K. a scris şi două pamflete împotriva domnitorului, impresionante
Kogălniceanu
Dicţionarul general al literaturii române 784
prin acumularea paroxistică a invectivelor (Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, 1848) şi prin subtilitatea ironiei (Carte a fostului rege Ludwig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza). Discursurile lui K., exclusiv politice, dezvăluie mari însuşiri literare: construcţia savantă, rigoarea argumentării, un patetism lucid îmbrăcat într-o expresie elegantă şi sobră, o vervă polemică irezistibilă. Când vorbeşte despre istoria naţională şi strămoşi, tonul său capătă o solemnitate gravă. Măreţia subiectului îi impune o atitudine sacerdotală.
Darul de căpetenie al lui Kogălniceanu e de a fi avut spirit critic; atunci când lumea nu-l avea; şi de a-lfi avut în formă constructivă, ardentă, fără sarcasm steril Peste tot, în programele revistelor, redactorul ştie ce vrea. „Dacia literară" se cheamă aşa (spre deosebire de perfida „Abeille moldave" a lui Asachi) fiindcă, făcând abstracţie de loc, vrea să se îndeletnicească cu „producţiile româneşti fie din orice parte a Daciei". -
G. Călinescu
SCRIERI; Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens, Berlin, 1837; Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837; ed.
2	(Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie), Berlin, 1854; Două femei împrotiva unui bărbat, Iaşi, 1840; Iluzii pierdute. Un întăi amor, Iaşi, 1841; 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti (în colaborare cu C. Negruzzi), Iaşi, 1841; ed. îngr. Titus Moraru, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1973; ed. (Carte de bucate boiereşti), Bucureşti, 1998; Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, Iaşi, 1843; Dorinţele partidei naţionale în Moldova, Cernăuţi, 1848; Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, Cernăuţi, 1848; ed. 2, îngr. Vasile M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1894; Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, Iaşi, 1891; Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur - Moldova şi Valahia. Limba şi literatura românească sau valahică, îngr. şi tr. Vasile Kogălniceanu, Bucureşti, 1895; Schiţe despre ţigani, îngr. Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1900; Acte, scrieri din tinereţă, discursuri, îngr. şi pref. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908; Scrisori 1834-1849, îngr. şi pref. Petre" V. Haneş, Bucureşti, 1913; Opere, pref. N. Cartojan, Craiova, [1930]; Scrieri şi discursuri, ed. 3, pref. N. Cartojan, Craiova, [1939]; Opere alese, îngr. şi pref. Gabriel Drăgan, Bucureşti, f.a.; Opere, t.1: Scrieri istorice, îngr. şi introd. Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946; Scrieri alese, I-II, îngr. şi pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1955; ed. 2, Bucureşti, 1958; Despre literatură, îngr. şi pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1956; Discursuri parlamentare din epoca Unirii, îngr. Vladimir Diculescu, introd. V. Raţă, Bucureşti, 1959; Tainele inimei Scrieri alese, îngr. şi pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1964; ed. Bucureşti, 1987; Texte social-politice alese, îngr. şi pref. Dan Berindei, Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simonescu, Bucureşti, 1967; Scrisori. Note de călătorie, îngr. Augustin Z. N. Pop şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1967; Scrieri, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967; Opere, voi. I: Beletristică, studii literare, culturale şi sociale, îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1974, voi. II: Scrieri istorice, îngr. şi introd. Alexandru Zub, Bucureşti,
1976,	voi. III: Oratorie I, partea I, îngr. Vladimir Diculescu, Bucureşti, 1983, partea II, îngr. Vladimir Diculescu, introd. Dan Berindei, 1987, voi. IV: Oratorie II, partea I-IV, îngr. şi introd. Georgeta Penelea, Bucureşti, 1977-1987, voi. V: Oratorie III, partea I-III, îngr. şi introd. Georgeta Penelea, Bucureşti, 1984-1989; Scrieri literare, îngr. şi postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1976; Reflecţii, îngr.şi pref. I.D. Pârvănescu, Bucureşti, 1988; Discursuri parlamentare, îngr. şi pref. Georgeta Penelea
Filitti, Bucureşti, 1994. Ediţii: Fragments tires des chroniques moldaves et valaques pour servir ă l'histoire de Pierre-le-Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, Demetre Cantemir et Constantin Brancovan, partea I—II, Iaşi, 1845; Letopisiţile Ţării Moldovii, 1.1, Iaşi, 1852, t. II-III, Iaşi, 1845-1846; ed. 2 (Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei), I-III, Bucureşti, 1872-1874; Traduceri: [Autor neidentificat], Orbul fericit, Iaşi, 1840.
Repere bibliografice: Constantin Erbiceanu, Scurte notiţi biografice asupra vieţei şi activităţei marelui patriot şi distins cetăţean Mihail Cogălniceanu, Bucureşti, 1891; A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1895; Anghel Demetriescu, Opere, îngr. şi pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1937, 309-326; G.G. Burghele, Mihail Kogălniceanu, pref. V.A. Urechia, Bucureşti, 1901; Iorga, Ist. lit. XIX, II, 8-38,113-120; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909, 72-97; Lucreţia Rădulescu-Pravătz, Activitatea lui M. Kogălniceanu până la 1866, Iaşi, 1913; N. Iorga, Mihail Kogălniceanu -scriitorul, omul politic şi românul, Bucureşti, 1921; Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, Cluj, 1921; N. Iorga, Despre Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1922; N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1926; Lovinescu, Ist. civ. rom., I, 87-114; Petre V. Haneş, Studii literare, Bucureşti, 1925, 89-131; Densusianu, Lit.rom., III, 26-43; Vianu, Scriitori români, II, 273-277; N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1936; Em. Haivas, Aspecte ale criticii lui M. Kogălniceanu, Cernăuţi, 1936; Em. Haivas, Scriitorul Kogălniceanu, Cernăuţi, 1936; Călinescu, Ist. lit. (1941), 167-176, Ist. lit. (1982), 173-184; Şerban Cioculescu, Scriitorul, RFR, 1941, 7; Petre V. Haneş, Tinereţe, Bucureşti, 1941, 28-68; N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu. Activitatea literară, Bucureşti, 1942; Perpessicius, Jurnal de lectură completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944, 85-114; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 50-53; Gh. I. Georgescu-Buzău, Mihail Kogălniceanu înnoitorul, Bucureşti, 1947; Popovici, Romanţ, rom., 377-406; Dan Simonescu, Contribuţia lui M. Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare, CIL, I, 67-87; Dan Simonescu, Mihail Kogălniceanu ca tipograf şi editor la Iaşi, SCB, 1957; Dumitru Hâncu, Kogălniceanu, Bucureşti, 1960; Virgil Ionescu, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1963; Al. Zub, Reflecţiile unui paşoptist, CRC, 1968,38; Al. Zub, Scrieri ale lui Mihail Koglniceanu din vremea mişcării revoluţionare de la 1848, „Studii şi articole de istorie", 1968; Al. Zub, O schiţă de moravuri a lui M. Kogălniceanu necunoscută (1860), RITL, 1968,3; Ist. lit, II, 422-446; Ivascu, Ist lit, 1,407-422; Haneş, Studii ist lit., 185-201; Al. Zub, Asupra unor scrieri ale lui Kogălniceanu din epoca Unirii, STD, 1970, 4; Paleologu, Spiritul, 156-163; Al. Zub, Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Bibliografie, Bucureşti, 1971; Cornea, Originile, 492-493,495,507-508,526-527,570-574; Istfilos. rom., 1,253-277; Titus Moraru, Fiziologia literară, Cluj, 1972, 105,119, 144-148; Săndulescu, Lit. epistolară, 89-95,230-237; Piru, Varia, 1,64-67; Cioculescu, Itinerar,
I,	77-79; Cornea, Oamenii, 72-83; Maria Platon, „Dacia literară". Destinul unei reviste. Viaţa unei epoci literare, Iaşi, 1974, passim; [M. Kogălniceanu. Acte şi documente], DCM, 1,221-280; Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, 1974; Zaciu, Lecturi, 8-28; Al. Bistriţianu, Teorie şi inspiraţie folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1977,194-243; Nicolae Manolescu, Arta de a începe romanul românesc, RL, 1978,33; Liviu Petrescu, începuturile romanului românesc, VR, 1979,11; Dicţ. lit. 1900, 479-483; Aug. Z. N. Pop, Pe urmele lui M. Kogălniceanu..., Bucureşti, 1979; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981,139-143; Călinescu, Biblioteci, 7-24; Mănucă, Lectură, passim; Cornea, Aproapele, 67-116; Manolescu, Istoria, I, 206-212; Eugen Simion, Un geniu al chibzuinţă, RL, 1991, 26, 27; Negoiţescu, Ist lit, I, 43-45; Faifer, Semnele, 289-291; Zaciu, Clasici, 24-38; Al. Zub, în orizontul istoriei, Bucureşti, 1994, 55-61, passim; Mănucă, Analogii, 46-52; Dicţ. analitic, III, 74-75; Dicţ. esenţial, 441-444; Zamfirescu, Istorie, II, 46-49,498-503.	L.	V.
785 Dicţionarul general al literaturii române
Kornis
KOJEVNIKOV, luri (19.X.1922, Moscova - 12.X.1992, Moscova), traducător şi istoric literar rus. Este fiul scriitorului A. V. Kojevnikov. A absolvit Institutul Militar de Limbi Străine din Moscova, unde a învăţat limba română. în 1953 şi-a susţinut teza de doctorat în filologie despre creaţia lui Mihail Sadoveanu, devenind, în acelaşi an, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Literatură Universală al Academiei de Ştiinţe a URSS. în iunie 1978 îşi susţine teza de doctor docent în ştiinţe filologice, având ca temă romantismul în literatura română. Deşi a tradus multă poezie (Lucian Blaga, G. Bacovia, Eugen Jebeleanu, M. R. Paraschivescu, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru) şi proză românească (I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Jean Bart, Zaharia Stancu, Eugen Barbu), K. şi-a făcut o preocupare de durată din transpunerea în limba rusă şi din studierea operei eminesciene, opera clasicului român marcându-i destinul de intelectual. Şi chiar atunci când activitatea sa părea îndepărtată de universul eminescian, prezenţa invizibilă, subconştientă a acestuia îl însoţea, „căci el pătrunsese în suflet tocmai pentru că avea un loc pregătit de mult". Tot ce fusese realizat până atunci în domeniul traducerii în limba rusă a poeziei lui M. Eminescu, prin F. Korş şi V. Laşkov, spre exemplu, a fost depăşit prin demersul lui K. începând cu volumul Stihi (1950), la care a colaborat cu versiunile în ruseşte ale poeziilor Criticilor mei, De vorbiţi mă fac că n-aud, Speranţa, Lacul, Afară-i toamnă, De-or trece anii..., Peste vârfuri, Mai am un singur dor, La steaua, Dintre sute de catarge, Luceafărul, şi continuând cu un alt volum de versuri, din 1958, alcătuit împreună cu I. Mirimski, cărţi la care s-au adăugat apoi alte ediţii bilingve româno-ruse, K. a contribuit substanţial la transpunerea operei eminesciene în limba rusă. Dar aportul său ca eminescolog nu se reduce la atât. Cunoaşterea operei lui Eminescu constituind pentru el o „cotitură decisivă", nu s-a rezumat la activitatea de traducător, ci după ani îndelungaţi de studii, timp în care a cunoscut şi principalele contribuţii româneşti la exegeza eminesciană, a scris el însuşi în limba rusă un amplu studiu, Mihail Eminescu i problema romantizma v rumânskoi literature XlX-ego veka (1968), cercetare a întregii creaţii eminesciene pe fondul romantismului românesc şi al celui european. Varianta revăzută a cărţii a fost tradusă în limba română în 1979, cu titlul Mihai Eminescu şi problema romantismului în literatura română. Romantismul românesc, scrie K., unul al renaşterii naţionale, s-a constituit pe un fond popular şi luminist, a fost caracterizat de patos civic, de lirism vibrant, de naturism. K. a mai publicat în periodice ruseşti o serie de studii despre Vladimir Korolenko şi România, Al. Sahia, Maxim Gorki şi România, Mihai Beniuc ş.a.
SCRIERI: Mihail Eminescu iproblema romantizma v rumânskoi literature XlX-ego veka, Moscova, 1968; ed. (Mihai Eminescu şi problema romantismului în literatura româna), tr. şi pref. Ariton Vraciu, Iaşi, 1979; Romantizm v rumânskoi literature, ego osobennosti i razvitie, Moscova 1978; Versuri despre România, tr. Anton Antonescu şi Radu Nicolau, pref. George Muntean, Bucureşti, 1987. Traduceri: Mihai Eminescu, Stihi, Moscova, 1950 (în colaborare), Stihi, Moscova, 1958 (în colaborare cu I. Mirimski), Luceafer, Chişinău, 1962, Poezii - Stihi, ed.
bilingvă, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1981; Rumânskie rasskazî, Moscova, 1952 (în colaborare cu E. S. Pokramovici); Nicolae Moraru, Aurel Baranga, Za sceastie naroda, Moscova, 1953; Alexandru Stănescu (Sahia), Izbrannoe, Moscova, 1953; Remus Luca, Ana Nuku, Moscova, 1956; Zaharia Stancu, Bosoi, Moscova, 1958, Prostâe stihi, Moscova, 1980; Eugen Barbu, Severnoe şosse, Moscova, 1962; Mihail Sadoveanu, Mitria Kokor, Moscova, 1964, Mesto gde nicego ne proizoşlo, Moscova, 1972; Petre Sălcudeanu, Lişennî neba, Moscova, 1969 (în colaborare cu
E.	S. Pokramovici); V. Voiculescu, Monastârskie utehi, Moscova, 1971; Teofil Buşecan, Studentî, Moscova, 1971; Lucian Blaga, Nebănuitele trepte - Nehozennâe stupini, ed. bilingvă, pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1975; G. Bacovia, Scântei galbene - Joltâe iskrî, ed. bilingvă, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1978; Poeziia sovremennoi Rumânii, Moscova, 1979 (în colaborare cu Kiril Kovaldgi).
Repere bibliografice: M. Stivelman, M. Eminesku i sudba romantizma, „ Voprosî literaturi", 1969; Natalia Cantemir, Mihai Drăgan, Un studiu sovietic despre Eminescu, IL, 1969, 6; D. I. Apetri, luri Kojevnikov -perevodcik liriki Mihaila Eminesku, „Voprosî russkoi literaturi" (Lvov), 1972,1; Dumitru Balan, Poezia rusă din secolul XX, Bucureşti, 1997, 449-450, passim.	I.D.
KORNIS, Else (24.1.1889, Praga - 18.XII.1983, Ottmaring, Germania), traducătoare. K. a publicat în 1972 un volum de amintiri, Kindheit und Jugend im alten Prag, conţinând relatări despre familia sa (tatăl, o fire problematică, se ocupa cu tranzacţiuni comerciale, iar mama ţinuse un atelier de modă pentru copii), despre formaţia ei (a urmat cursurile unei şcoli de comerţ), ca şi despre participarea ei, ca novice, cu sfiala caracteristică şi deplin entuziasm, la viaţa literară pragheză, în apropierea lui Franz Kafka, în contact cu Franz Werfel, Willy Hass şi Paul Kornfeld, în zona de influenţă a lui Rainer Maria Rilke, modelul de neegalat al încercărilor ei poetice. în urma căsătoriei cu un comerciant bănăţean se mută în 1913 la Timişoara, intrând în relaţii cu oamenii de litere din acest oraş (Franz Xaver Kappus, Franz Liebhard, Franyo Zoltăn). Atrasă *de opera poetică a lui Ady Endre, traduce din versurile acestuia. în anul 1950 se stabileşte la Bucureşti, unde publică volume de poezii, numeroase cărţi pentru copii, traduceri din literatura română. Câteva dintre aceste volume sunt rezultatul îndelungatei şi fructuoasei colaborări cu Lotte Berg, scriitoare originară din Bucovina. Şederea la Bucureşti ia sfârşit în 1975, când pleacă la New York. Se întoarce în Europa şi se stabileşte la Centrul Ecumenic din Ottmaring (lângă Augsburg, în Germania), mărturie a fazei târzii a vieţii ei fiind paginile din cartea Tagebuchblătter (1981), care cuprinde notaţii lirice vechi şi noi. Dintre creaţiile contemporanilor, s-a apropiat mai ales de poemele lui Marcel Breslaşu; astfel, transpune în germană Cântec de leagăn al Doncăi (1955) şi participă la traducerea unei antologii din versurile acestuia (1958). Calea de acces a traducătoarei spre opera poetică a Ninei Cassian a fost literatura destinată copiilor, din care tălmăceşte mai întâi Nică fără frică
(1958). împreună cu Lotte Berg realizează traducerea unei culegeri cuprinzătoare din poezia Ninei Cassian, Die tăglichen Peste (1963). Merită consemnat faptul că Nina Cassian preţuia la poeta K. puritatea sufletească, viziunea clară şi blândă asupra lumii, cum şi afirmă în cuvântul înainte la volumul
Kotzebue
Dicţionarul general al literaturii române 786
Jahre kommen, Jahre gehen (1964). împreună cu Lotte Berg s-a ocupat şi de tălmăcirea poemelor lui Nicolae Labiş, oferind, în anii760, cititorului german două culegeri reprezentative. Alte traduceri au în vedere fie literatură mai nouă (Gellu Naum, Aşa-i Sanda, 1956) sau mai veche, fie pe cea de inspiraţie folclorică (Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe, 1962, Anton Pann, Povestea vorbii, 1973). Multe versiuni la poezii româneşti şi maghiare i-au apărut în publicaţii periodice ca „Rumănische Rundschau" şi în antologii.
Traduceri: Marcel Breslaşu, Doncas Wiegenlied, Bucureşti, 1955, Gedichte, Bucureşti, 1958 (în colaborare); Gellu Naum, So ist Sanda, Bucureşti, 1956; Nina Cassian, Der tapfere Niki, Bucureşti, 1958, Die tăglichen Feste, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Lotte Berg); Petre Ispirescu, Jugend ohneAlter, Bucureşti, 1962; Nicolae Labiş, Erste Liebe, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Lotte Berg), Gedichte, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Lotte Berg); Anton Pann, Sprichwortesammlung oder Die Geschichte des Wortes, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Alfred Kittner, Postfaţă la Else Kornis, Kindheit und Jugend im alten Prag, Bucureşti, 1972; Die rumăniendeutsche Gegenwartslyrik. Versuch einer Bestandsaufnahme und înterpretation, „Volk und Kultur", 1973,12; Amalia Dănilă, Die wachsende Rolle der Frau, „Volk und Kultur", 1974,3; Petre Motzan, Die rumăniendeutsche Lyrik nach 1944, Cluj-Napoca, 1980,198-199; Erna Kelp, Ute Maurer, Kinder- und Jugendliteratur, Bucureşti, 1980, 202, 207, 213, 230; A. Ga.[Anneli Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung, îngr. Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986,274-306. J. IN.
KOTZEBUE, Wilhelm von (19.111.1813, Reval, azi Tallin -5.XI.1887, Reval, azi Tallin), prozator şi traducător. Despre biografia lui K., fiul prolificului autor de comedii August von Kotzebue, există puţine date. Asemenea tatălui său, intră de timpuriu în serviciul diplomatic. în 1857 ocupă postul de funcţionar superior la Consiliul de Legaţie din Dresda, mai târziu fiind numit ministru plenipotenţiar pentru oraşele Karlsruhe, Dresda şi Berna. încă înainte de 1840 venise la Iaşi şi se căsătorise în 1842 cu una dintre fiicele cneazului Gheorghe Cantacuzino şi ale Elenei Gorciakof. S-a retras împreună cu soţia sa pe moşia Băluşeşti din judeţul Roman. Era prieten apropiat cu Mihail Kogălniceanu şi cu Alecu Russo. Bun cunoscător al limbii române (a trăit în acest spaţiu cultural vreme de cincisprezece ani), K. s-a încumetat să facă traduceri din literatura română în limba germană. Poeziile populare publicate de V. Alecsandri i-au stârnit admiraţia, astfel încât trece la transpunerea parţială a culegerii de balade a poetului român, apărută în 1852-1853, şi, în 1857, publică la Berlin volumul Rumănische Volkspoesie. Tălmăcitorul îi dedică volumul lui V. Alecsandri, din ale cărui colecţii transpusese douăzeci şi şase de balade şi cântece, printre care Mioriţa, Constantin Brâncoveanu, TomaAlimoş, Codreanu, Soarele şi Luna, Mănăstirea Argeşului, Ştefăniţă Vodă, Mihu Cobilu, Holera, Vidra, Blestemul, Kira, Movila lui Burcel, Fata cadiului, Cântec popular, Biserica din Podoleni şi poemul înşiră-te mărgărite. A inclus în volum şi poezii ale lui C. Conachi (Omule, fiinţă slabă), Gh. Sion (Limba românească), D. Bolintineanu (Cântec din exil), C. Negri (Cântec popular), G. Creţeanu (La junimea română), C. Negruzzi (Eu sunt
român). Evidenţiind caracterul net popular al culegerilor lui V. Alecsandri, K. descrie, în notele explicative, propriul mod de lucru, care ţinea seamă de imperativul fidelităţii faţă de versul românesc, dar recurgea şi la prelucrări libere. Cu excepţia lui Mihu Cobilu, transpusă în proză, variantele baladelor sunt realizate „după original într-o formă metrică", traducătorul străduindu-se să respecte atât construcţia versurilor, cât şi conţinutul semantic. K. nu este de acord cu afirmaţia lui V. Alecsandri potrivit căreia Mioriţa ar fi doar un fragment de baladă, susţinând că, dimpotrivă, Mioriţa este o construcţie încheiată şi că orice adaos ar scădea „marea ei valoare". în versiunea germană, el se îndepărtează însă de metrica versului originar, ceea ce diminuează rezonanţa baladei. în ciuda scăderilor inerente oricărui început, tălmăcirea este, totuşi, foarte reuşită. Cea de-a doua carte a lui K., Aus der Moldau. Bilder und Skizzen (1860), este un memorial despre oamenii şi relaţiile sociale din Moldova, despre evenimentele pe care le trăise acolo. împărţit în cinci capitole, memorialul evocă momente semnificative: O vânătoare în Moldova (despre Leon şi Grigore Cantacuzino), Mănăstirea Tomnatic (o excursie la mănăstirea Văratic), Băile de la Slănic, Iarmarocul Sf Ilie din Fălticeni, O istorie ţărănească. Cartea a fost tradusă în limba română de A. (iniţială sub care se ascunde Anna Rosetti-Maio-rescu) şi publicată mai întâi în „Convorbiri literare". în romanul Laskar Viorescu (Ein moldauisches Genrebild, Leipzig, 1863), încheiat încă din anul 1856, K. descrie moravurile societăţii înalte din Moldova la jumătatea secolului al XlX-lea. Autorul dovedeşte un acut simţ de observaţie, solide cunoştinţe despre ţara în care se stabilise şi locuitorii printre care trăise. Tot Anna Rosetti-Maiorescu traduce romanul, publicându-1 în 1892. N. Iorga a identificat multe personaje ale romanului, cercetând documente din arhivele unor vechi familii boiereşti (Lascăr Viorescu, de pildă, era boierul Lascăr Bogdan). Ataşamentul lui K. faţă de cultura şi istoria românilor este apreciat de Academia Română, care în anul 1884 îl alege membru onorific.
SCRIERI: Aus der Moldau. Bilder und Skizzen, Leipzig, 1860; ed. (Din Moldova. Descrieri şi schiţe), tr. [Anna Rosetti-Maiorescu], Bucureşti, 1884; Laskar Viorescu (Ein moldauisches Genrebild), Leipzig, 1863; ed. (Lascăr Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851), tr. A.M. [Anna Rosetti-Maiorescu], Iaşi, 1892. Traduceri: Rumănische Volkspoesie, Berlin, 1857.
Repere bibliografice: N. Iorga, Wilhelm von Kotzebue şi momentul de prefacere modernă a societăţii moldoveneşti, AAR, memoriile secţiei istorice, t. XV, 1934; Neculai Steţcu, Note despre Wilhelm von Kotzebue, „Apostolul", 1942,5; Constantin Turcu, Un călător german acum un veac prin judeţul Neamţ: Wilhelm de Kotzebue, Piatra Neamţ, 1942; Horst Fassel, Rumănische Stoffe der deutschen Literatur, „Forschungen", 1981,1; Rusu, Membrii Academiei, 450.	A.	Gţ.
KOVÂCS Albert (29.11.1928, Ceauş, j. Mureş), teoretician, critic şi istoric literar. Este fiul Agnetei şi al lui Gligore Kovâcs, ţărani. Urmează Colegiul Reformat din Târgu Mureş şi în 1948 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. După un an de studii la secţia de limba maghiară şi limba rusă, obţine o bursă de studii în Uniunea Sovietică, iar la întoarcerea
787 Dicţionarul general al literaturii române
Kovaldji
în ţară, devine, în 1956, asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki" din Bucureşti. îşi ia doctoratul în filologie la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova
(1959). Din 1990 este profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti. în 1968 devine membru al Societăţii Internaţionale „Dostoievski", iar din 1997, preşedinte al acesteia. Publică, în colaborare, cursuri universitare, precum şi numeroase articole, studii şi eseuri de specialitate în reviste literare prestigioase. A semnat traduceri din scrierile lui Asztalos Istvăn, Siito Andrâs, Sorin Titel şi F.M. Dostoievski.
în intenţie, studiul Poetica lui Dostoievski (1987) este unul polemic, K. încercând să le răspundă celor care îl consideră pe scriitorul rus doar un investigator al sufletului bolnav şi un stilist precar. Autorul demonstrează că pentru Dostoievski frumosul este o valoare fundamentală, ca autoafirmare a omului în lupta cu realităţile contrare aspiraţiei spre armonie şi echilibru. Analizându-i evoluţia, K. vorbeşte, pe urmele lui Mihail Bahtin, despre polifonia romanului dostoievskian, prilej al unui excurs dens dedicat naratologiei. Un capitol identifică arhetipuri ale „psihologiei blestemate", urmărită în sincronie: dedublarea (sensul metafizic al sciziunii sufletului uman) şi corelarea asociativ-contrastivă a personajelor (conştiinţa sfâşiată, ca ipostază a dublului, în Demonii, Adolescentul şi în Fraţii Karamazov, cu analize ale aspectelor fiziopatologice, psihice şi spirituale). O analiză amplă este dedicată motivelor bipolare: universul obiectual, spaţiul şi timpul, natura şi nemărginirile cosmice, ambianţa protectoare/ ameninţătoare a locurilor ş.a. Volumul Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne (2000) reuneşte eseuri şi studii publicate în presa anilor '80: discursuri de critică şi teorie literară bazate pe elementele poeticilor clasice, aristotelice sau poststructuraliste, având toate ca punct de convergenţă ceea ce autorul numeşte „cap de serie axiologică", indeterminatul „frumos", categorie supremă a idealului şi a valorii. Textele în care se analizează metodele şcolii formale ruse şi ale compara-tismului lui D. Caracostea sunt pledoarii pentru actualitatea unor mai vechi concepte, pomindu-se de la întemeierea lor ştiinţifică. Un studiu comparatist este dedicat influenţei lui Tristan Tzara în literatura maghiară, un altul poeticii futuriste a lui Vladimir Maiakovski în relaţie cu activitatea şcolii formale ruse. Studii speciale sunt dedicate lui Anton Cehov, Maxim Gorki, Ivan Bunin, Leonid Andreev, Serghei Esenin; importante sunt analizele comparatiste privind ipostazele dedublării la Ady Endre şi Esenin, definirea poeticilor romanului la Bulgakov şi Pasternak, iar trei studii mai recente au în vedere prozele lui Soljeniţân, Vasili Grossman şi Cinghiz Aitmatov. Volumul Dostoievski: Quo vadis homo? (2000), subintitulat Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, vine în prelungirea studiilor şi cursurilor universitare ale autorului. O secţiune importantă este ocupată de descrierea sistemului axiologic al lui Dostoievski: valorile ontologice ale iubirii active şi ale nevoii de ideal (probleme legate de existenţa cosmică, istorică şi umană, de transcendent), valorile etice ale credinţei, considerate de romancier nu teologal, ci filosofic (normele morale — conştiinţa, ‘ fericirea, binele), valorile gnoseologice, care pun problema răului instaurat în gândirea
reflexivă ca rezultat al „conştiinţei sfâşiate" (cunoaştere raţională şi intuitivă), în sfârşit, valorile estetice ale paradigmei dostoievskiene, întemeiată pe echivalenţa frumos-Hristos-ideal (specificul artei ca fenomen al conştiinţei). Două subcapitole ale cărţii analizează cursul lui Nichifor Crainic despre spiritualitatea dostoievskiană şi contribuţia lui Valeriu Cristea la cercetările asupra scriitorului rus.
SCRIERI: Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987; Frumosul pur. Poetici clasice şi modeme, Bucureşti, 2000; Dostoievski: Quo vadis homo? Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, Bucureşti, 2000. Traduceri: Dostoievski despre literatură şi artă, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Nicolae Iliescu).
Repere bibliografice: Mihai Zamfir, „Poetica lui Dostoievski", RL, 1987, 29; Gabriel Dimisianu, „Poetica lui Dostoievski", TRB, 1988, 360; Cornelia Cârstea, „Poetica lui Dostoievski", R, 1988, 5; Constantin Crişan, Visul hermeneutic, VR, 1988, 8; Kozma Dezso, Muvek, mufajok, „Lâto", 1990, 3; Cornelia Cârstea, Dostoievski la cumpăna veacurilor, ALA, 2001, 2; Ioan Holban, Posteritatea lui Dostoievski, RL, 2001,48.	E.M.
KOVALDJI, Kiril (14.111.1930, Taşlâk-Bugeac), traducător. După ce a absolvit, în 1954, cursurile Institutului de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova, a lucrat ca ziarist la Chişinău, la „Tineretul Moldovei" şi „Oktombrie" (din 1957, „Nistru"). Din 1960 s-a stabilit la Moscova, unde a funcţionat la Uniunea Scriitorilor şi ca ziarist.
Bun cunoscător al limbii române şi al limbii ruse, deprinse încă din copilăria petrecută în satul său natal din Bugeac, K. a început să traducă mai întâi din scrierile colegilor săi români de studenţie moscovită: Tiberiu Utan, Petre Sălcudeanu, Toma George Maiorescu, Alexandru Simion şi Ioan Grigorescu. A trecut apoi la scriitori precum Mihai Eminescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Nina Cassian, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, astfel că în 1979 putea să tipărească, în colaborare cu Iuri Kojevnikov un florilegiu poetic substanţial. S-a dovedit capabil să le înţeleagă celor tălmăciţi „spiritul şi personalitatea, procedând în fiecare caz cu o salutară deferenţă izvorâtă din convingerea că serveşte o mare literatură, demnă de a fi cunoscută de cititorii de limbă rusă în toată autenticitatea ei" (Ioan Grigorescu). A tradus şi proză, alegând scrieri de Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Titus Popovici, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Ioan Grigorescu. în volumul, în limba rusă, Numărătoare inversă (Moscova, 2003), K. include poezii despre România şi evocări ale unor scriitori români. De altfel, din creaţia sa poetică a apărut în româneşte o selecţie, După-amiază (1985), în transpunerea lui Nicolae Teică.
Traduceri: Eugen Barbu, Jama, Moscova, 1971 (în colaborare cu I. Ogorodnikova); Gheorghe Gheorghiu, Vesenii snegopad, Moscova, 1979; Virgil Teodorescu, Zvezdnaia zemlia, Moscova, 1979; Poeziia sovremennoi Rumânii, Moscova, 1979 (în colaborare cu Iuri Kojevnikov).
Repere bibliografice: N. Atarov, Limunskie straniţî, „Novâi mir", 1970, 7; G. Perov, Goroda i liudi, „Kodrî", 1971, 5; Ioan Grigorescu, Prefaţă la Chirii Covalgi, După-amiază, tr. Nicolae Teică, Bucureşti, 1985; Al. Simion, O lumânare în vânt, CC, 1997, 1-2; Cimpoi, Ist. Iii Basarabia, 280.
Krasser
Dicţionarul general al literaturii române 788
KRASSER, Harald (3.X.1906, Sebeş-Alba - 16.IV.1981,
Freiburg im Breisgau, Germania), traducător şi publicist. După examenul de maturitate, susţinut în 1924 la Sibiu, K. a studiat germanistica, istoria şi istoria artelor la universităţile din Leipzig şi Heidelberg, atras în aceste centre culturale mai ales de filologii Friedrich Gundolf şi Herman August Korff, precum şi de istoricul de artă Wilhelm Pinder. Trece, în ianuarie 1930, examenul de licenţă la Universitatea din Cluj. îşi începe activitatea didactică la Sebeş-Alba (profesor de gimnaziu, 1930-1932), continuând-o la Cisnădie (director al Şcolii Germane, 1937-1942) şi la Sibiu, ca referent şcolar al Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice din România (1935-1937), profesor la Seminarul pedagogic (1942-1948), şi la alte şcoli. în 1957 este angajat la Catedra de germanistică a Universităţii din Cluj. Arestat, sub pretext politic, în toamna anului 1959, va fi eliberat în 1960, după câteva luni de anchetă, dându-i-se posibilitatea de a lucra cu normă de cercetare în cadrul Universităţii clujene. Revenit la Catedra de germanistică, este nevoit în 1963 să solicite pensionarea din cauza sănătăţii şubrezite. Emigrează în 1976 în Germania, stabilindu-se pentru ultimii ani de viaţă la Freiburg im Breisgau.
După debutul publicistic din 1930, K. va oferi cititorilor numeroase contribuţii de istorie literară transilvăneană, va scrie critică literară şi va contribui la propagarea literaturii române şi germane prin traduceri, antologii şi ediţii. Publică, de asemenea, cronici dramatice şi studii de istorie a teatrului, comentarii de artă plastică contemporană şi lucrări de istoria artelor. între anii 1936 şi 1939 este redactorul responsabil al revistei „Klingsor" din Braşov, o publicaţie găzduind numeroase prezenţe româneşti. Imboldul de a se ocupa de promovarea literaturii române prin traduceri îl primise în 1935 la Bucureşti, unde petrecuse o jumătate de an ca meditator. Va nota mai târziu, într-o scurtă autobiografie (1963): „împrejurarea fericită de a găsi acces la un cerc de scriitori români fruntaşi m-a îndreptat într-o direcţie de preocupări spirituale care urma să mă solicite de atunci înainte mult: traducerea literaturii române." îi cunoscuse la Bucureşti pe Ion Pillat — care pentru K. jucase rolul decisiv în deschiderea căilor de acces spre verbul liric românesc —, pe V. Voiculescu ş.a. Contacte va avea mai târziu şi cu Lucian Blaga. Transpunerile în limba germană i-au apărut mai ales în „Klingsor". Efortul lui a culminat în antologia Herzschlag der Erde (1942), care înmănunchează traduceri din versurile lui V. Voiculescu, grupate după criterii tematice. Corespondenţa purtată de K. cu editurile bucureştene la care i-au apărut tălmăcirile ilustrează migala cu care lucra. Punctele sale de vedere sunt bine argumentate, opţiunile de traducător cu experienţă şi de stilist încercat al limbii germane, plauzibile. în general, el a fost un susţinător al autenticului în textura traducerii, al preluării nealterate a originalului, fără a deveni partizanul textului împestriţat cu elemente străine spiritului limbii germane. E lesne astfel de înţeles că scriitura atât de particulară a lui Ion Creangă va mobiliza în traducător întregul efort de a fi cât mai
aproape de substanţa narativă a humuleşteanului. Reeditările versiunilor datorate lui K. atestă reuşita demersului său.
Traduceri: Mihail Sadoveanu, Nechifor Lipans Weib, Miinchen, 1936, Das Wirtshaus derAncuţa, Bucureşti, 1961; V. Voiculescu, Herzschlag der Erde, Leipzig, 1942; Ion Creangă, Erinnerungen aus der Kindheit, Bucureşti, 1950, Der Weisse Mohr und andere Mărchen und Erzăhlungen, Bucureşti, 1952; A.I. Odobescu, FiirstMihnea derBose, Bucureşti, 1953; Constantin Prisnea, Das Land der Weine, Bucureşti, 1961; Gala Galaction, Am Ufer der Vodislava, Bucureşti, 1962; Liviu Rebreanu, Die Abrechnung, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Egon Weig); Ion Agârbiceanu, Fefeleaga und die Măhre, Bucureşti, 1965; G. Călinescu, Das Leben Mihai Eminescus, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Horst Anger, Die drei Hauptwege. Harald Krasser 65, „ Karpaten-Rundschau", 1971,40; Wolf von Aichelburg, Vermittler hochsten Ranges. Zu Harald Krassers 65. Geburtstag, „Neuer Weg", 1971, 9 octombrie; Wolf von Aichelburg, Harald Krasser, „Zeitschrift fur Siebenbiirgische Landskunde", 1982, 1; Joachim Wittstock, Harald Krasser, traducător din literatura română, „Euphorion", 1990,5,6. J. W.
KREMNITZ, Mite (4.1.1852, Greifswald, Germania, -18.VII.1918, Berlin), prozatoare şi traducătoare. Fiică a chirurgului Adolf von Bardeleben, K. s-a căsătorit cu Wilhelm Kremnitz, care se va stabili în 1875 la Bucureşti, ca medic al Curţii regale. în cei peste douăzeci de ani petrecuţi în România, a învăţat bine româneşte, a citit multă literatură şi a primit în
789 Dicţionarul general al literaturii române
Kremnitz
saloanele ei oameni de litere, poeţi, artişti şi politicieni. După moartea soţului ei, s-a întors, în 1898, în Germania.
înzestrată cu uşurinţă la scris, cu sensibilitate, dar şi cu o cultură solidă, a considerat un privilegiu ocazia de a oferi cititorilor germani mostre de literatură română prin mijlocirea traducerilor. Ei îi revine meritul de a fi introdus literatura română în câteva saloane literare din Germania. S-a orientat preponderent spre proză şi a colaborat cu traduceri la diverse publicaţii din România şi din Germania. Chiar în primul număr al publicaţiei „Bukarester Salon" (1883) transpune povestirea lui Ioan Slavici Acul şi aţa; colaborează frecvent la „Romănische Revue", unde publică tălmăciri din Slavici (Pădureanca), Petre Ispirescu (Sarea în bucate), dar mai ales din poeziile lui Mihai Eminescu (Cântec de dragoste). Primul volum cu traduceri din proza românească, intitulat Rumănische Skizzen, apare în 1877 la Bucureşti, o altă culegere adăugită tipărindu-se în 1880 la Leipzig. în prefaţă K. informează cititorul de limbă germană asupra istoriei şi culturii române, marcând momentele mai importante (tipăriturile lui Coresi sau scrierile cronicarilor), dar şi strădaniile recent înfiinţatei Academii Române întru ridicarea culturală a românilor. Volumul cuprinde naraţiuni variate, puse laolaltă nu după un criteriu anume: La crucea din sat, Popa Tanda, Cei doi feţi cu stea în frunte de Ioan Slavici, Popa Gavril şi Cucoana Nastasica de Iacob Negruzzi, Santa de N. Gane, portretul domnitorului din Mihnea Vodă cel Rău de A.I. Odobescu. în a doua ediţie este adăugată şi tălmăcirea povestirii Noaptea Sf. Andrei a lui N. Gane. O atracţie deosebită manifestă K. faţă de naraţiunile populare româneşti. în 1882 publică un volum de poveşti, Rumănische Mărchen, conţinând douăzeci de piese selectate din culegerile lui Slavici, Ion Creangă, Petre Ispirescu, Miron Pompiliu, T.M. Arsenie. De data aceasta traducătoarea reuşeşte să dea versiuni scutite de preţiozităţile la care recursese până atunci, respectând firul naraţiunii, înviorat adesea de dialoguri. Carmen Sylva îi solicită la un moment dat colaborarea la întocmirea unei antologii de poezie românească, iar K. optează în primul rând pentru lirica lui Mihai Eminescu, pe care îl cunoştea personal. Rodul acestei cooperări este Rumănische Dichtungen, apărută în trei ediţii, la Leipzig în 1881 şi în 1885, la Bonn în 1882. Aici sunt adunate traduceri din creaţia eminesciană, printre care Scrisoarea I, Scrisoarea II, Doina, Revedere, La steaua, Luceafărul. La acestea se adaugă transpuneri din alţi poeţi pe atunci la modă. K. îşi leagă aşadar numele de prima transpunere în germană a Luceafărului, ezitantă, este drept. Faţă de Eminescu, K. a nutrit un sentiment
de adâncă admiraţie. în 1910 i-a dedicat eseul Der rumănische Lenau, apărut în „Preussische Jahrbiicher" din Berlin. Cu ocazia prezentării vieţii şi operei „celui mai mare poet al românilor", K. dezvăluie şi un proiect de redactare în comun a unui lexicon românesc, ale cărui schiţe preliminarii rămăseseră însă în sertarele ei. în 1917 îi apare la Miinchen un ultim volum de tălmăciri din literatura română, antologia intitulată Die Făulnis Rumăniens im Lichte rumănischer Dichter und Schriftsteller. Alături de poezii ale lui Eminescu (reluate din Rumănische Dichtungen), traducătoarea se opreşte asupra prozei lui Ioan Slavici (Budulea Taichii), Al. Vlahuţă şi Iacob Negruzzi. Mai mult, tălmăceşte şi două scene din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. în prefaţă se aminteşte şi de o colaborare între K. şi I. L. Caragiale la o compoziţie liberă în germană după modelul Scrisorii pierdute, piesa, concepută în patru acte, urmând să se numească Alegeri de Cameră, „o burlescă românească de moravuri". Antologia mai cuprinde articole semnate de I.L. Caragiale (Muzele şi Teatrul Naţional din Bucureşti) şi T.C. Văcărescu (Participarea României la războiul din 1877-1878). K. s-a afirmat şi ca o apreciată scriitoare de limbă germană. Sub pseudonimul Allan George, a publicat proze reflectând realităţi sociale şi culturale ale românilor printre care trăise. Astfel, în 1882 editează la Leipzig romanele Radu şi Principele Dumitru, reunite în volumul Aus der rumănischen Gesellschaft. A scris romane şi nuvele cu subiecte din viaţa românilor, de cele mai multe ori oameni simpli, implicaţi în destine dramatice: Ausgewanderte, Siegerin Zeit, Fatum, Eine Hilflose, Herr Baby, Mutter unbekannt. Mărturie a relaţiilor strânse cu familia regală stau cărţile dedicate regelui Carol I (Kdnig Karl von Rumănien. Ein Lebensbild, 1903) şi activităţii literare a reginei (Carmen Sylva. Eine Biographie, Carmen Sylva. Ein Lebensbild der Dichterin). Dintre operele publicate împreună cu Carmen Sylva, sub pseudonimul Dito und Idem, menţionabil este romanul Astra, tradus de G. I. Ionnescu-Gion în 1887 şi apărut în şase ediţii.
Traduceri: Rumănische Skizzen, Bucureşti, 1877; Neue rumănische Skizzen, Leipzig, 1880; Rumănische Dichtungen, Leipzig, 1881 (în colaborare cu Carmen Sylva); Rumănische Mărchen, Leipzig, 1882; Die Făulnis Rumăniens im Lichte rumănischer Dichter und Schriftsteller, pref. Hermann Kienzl, Miinchen, 1917.
Repere bibliografice: L.V. Fischer, Die romănische Literatur in Deutschland. Ein Repertorium, „Romănische Revue", 1885; Predescu, Encicl, 304-305; Victor Morariu, Prima traducere germană a „Luceafărului", Cernăuţi, 1940,1-15; Walter Engel, „Romănische Revue", Timişoara, 1978, 43, 45, 52-53; C. Popescu-Cadem, Mite Kremnitz -150 de ani de la naştere, JL, 2000,1-4.	A. Gţ.